MINISTERUL APĂRĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA MILITARĂ A FORŢELOR ARMATE

CURSUL POSTUNIVERSITAR DE PERFECŢIONARE

ÎN DOMENIUL APĂRĂRII ŞI SECURITĂŢII NAŢIONALE

REFERAT
Tema: ,, Statutul juridic al combatantului în dreptul
internaţional umanitar”

Autor:
maior Denis MIHAILOV

Chişinău

1 din 14
 2015
Cuprins

Introducere.....................................................................................................................................3

1. Combatanţii legali...................................................................................................................4

2. Un nou tip de combatant – militarul din forţele multinaţionale ale naţiunilor

unite................................................................................................................................................6

3. Combatanţii legali vs prizonierii de război.......................................................................7

4. Spionii........................................................................................................................................8

5. Regimul juridic al spionilor..................................................................................................9

6. Mercenarii...............................................................................................................................10

7. Regimul juridic al mercenarilor.........................................................................................11

8. Persoanele care au luat parte la ostilităţi.........................................................................13

bibliografie....................................................................................................................................14

2 din 14
 INTRODUCERE
Instrumentele juridice de drept internaţional umanitar asigură protecţie nu numai
persoanelor civile ci şi celor care participă efectiv la conflict, respectiv combatanţii, care sunt
singurele persoane autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor.
Raţiunea asigurării unei protecţii legale a fost aceea că şi ei pot fi victime ale războiului, prin
faptul că acţionează în centrul luptelor, pe care sunt autorizaţi să le poarte.

3 din 14
 PARTEA DE BAZĂ

1. COMBATANŢII LEGALI
Dreptului internaţional umanitar (DIU) a stabilit şi a definit categoriile de persoane care
pot lua parte, în mod legal, la ostilităţi, şi condiţiile pe care să le îndeplinească pentru
recunoaşterea unui asemenea statut.
Prerogativele pe care le au combatanţii pe timp de conflict armat, dar şi calitatea de ţintă
legitimă de atac au impus dreptului internaţional umanitar să definească cu claritate categoriile de
persoane care pot lua parte la ostilităţi şi condiţiile care trebuie să le îndeplinească pentru
recunoaşterea statutului de combatant şi aplicarea tratamentului prizonierilor de război în caz de
capturare.
Prin urmare, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile
adversarului.
Membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict (alţii decât personalul sanitar şi religios
prevăzut în art. 33 al celei de-a III-a Convenţii de la Geneva, privind tratamentul prizonierilor de
război, sunt combatanţi, adică acele persoane care au dreptul de a participa direct la ostilităţi.
În art. 4 alin. 2 din Convenţia a III-a de la Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul
prizonierilor de război şi art. 1 din Regulamentul la Convenţia de la Haga, 18 octombrie 1907,
privitor la legile şi obiceiurile războiului pe pământ, sunt prevăzute condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească combatanţii:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi;
b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;
c) să poarte armele în mod deschis (la vedere);
d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.
Categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi:
- membrii forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor şi
corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forţe armate;
- membrii altor miliţii şi membrii altor copuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de
rezistenţă organizate, aparţinând unei Părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul
propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă aceste miliţii sau corpuri de
voluntari îndeplinesc condiţiile de mai sus.
Forţele armate ale părţilor aflate în conflict se pot compune din combatanţi şi din
necombatanţi. În caz de capturare, în conformitate cu art. 3 din Regulamentul la Convenţia de la
Haga, 18 octombrie 1907 au dreptul la statutul de prizonier de război.

4 din 14
 Conflictul armat fiind o relaţie între state şi nu între indivizi, celor trimişi să lupte pentru
patria lor trebuie să li se acorde protecţia legală necesară, astfel combatanţii, cu statut legal, au
dreptul să comită împotriva adversarilor, în timp de război, acte de violenţă cauzatoare de moarte
şi distrugeri fără să răspundă penal, cu condiţia respectări executării acestora potrivit normelor şi
principiilor de drept internaţional umanitar.
Dacă săvârşirea de acte de violenţă, omor sau distrugere, pe timp de pace constituie
infracţiuni şi sunt pedepsite de legislaţia penală naţională, în timp de război, combatanţii legali
sunt abilitaţi de statul lor să comită astfel de acte cu condiţia limitării acţiunilor lor la obţinerea
avantajului militar concret şi anticipat cu respectarea principiilor de drept internaţional umanitar şi
cu evitarea producerii de victime şi pagube materiale colaterale în exces.
Statutul de combatant legal permite, în cazul capturării de către adversarul împotriva
căruia a acţionat, acordarea şi solicitarea (în cazul în care acesta nu este acordat) a dreptului la
statutul de prizonier de război.
Forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure
respectarea disciplinei militare şi a normelor şi principiilor de drept internaţional umanitar.
Fiecare stat îşi determină singur categoriile de persoane aparţinând forţelor armate, având însă
obligaţia de a notifica includerea în forţele armate a unei organizaţii paramilitare.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia
civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac, iar
în acest sens, conform art. 44 al Protocolului adiţional I - 1977 şi a practicii general acceptate de
state, membrii forţelor armate permanente vor purta uniforma, iar combatanţii care nu sunt
membrii forţelor armate în uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi
vor purta armele la vedere.
În războaiele de eliberare naţională, când un combatant nu poate fi deosebit de civilii
obişnuiţi, acesta îşi va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul
fiecărei confruntări militare.
În afara membrilor forţelor armate, se mai bucură de statutul de combatant şi locuitorii
unui teritoriu care nu a fost încă ocupat şi care, la apropierea inamicului, recurg spontan la arme
pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate regulate,
cu condiţia de a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului.
Combatanţii pot îndeplini misiuni pe teritoriile controlate de adversar prin acţiunile
militare întreprinse de:
- cercetaşii care culeg informaţii necesare luării deciziilor militare;
- forţele de comando care execută raiduri;

5 din 14
 - specialişti din diferite structuri care execută acte de sabotaj şi alte tipuri de acte/ atacuri
executate în dispozitivul părţii adverse.
În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor este condiţionată de purtarea
uniformei militare a forţelor armate ale statului de care aparţin şi de respectarea normelor şi
principiilor dreptului conflictelor armate (DIU).
Combatanţii capturaţi în timp ce executau misiuni de culegere de informaţii îmbrăcaţi în
haine civile (potrivite locului) sau în uniforma adversarului sunt consideraţi spioni şi pot fi
judecaţi şi condamnaţi pentru săvârşirea de acţiuni de spionaj sau de acte de perfidie (metodă de
luptă interzisă).
Un membru al forţelor armate care este rezident în teritoriul ocupat de adversar şi care
culege informaţii de interes militar pentru armata naţională nu va fi considerat spion. Acest
rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul când
se dedă la activităţi de spionaj.
Potrivit art. 25 din Convenţia I de la Geneva (1949) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie, combatanţii instruiţi în mod special pentru a fi eventual
folosiţi ca infirmieri sau brancardieri auxiliari, au statut de „personal sanitar temporar”. Dacă sunt
capturaţi în timp ce îndeplinesc aceste funcţii, aceştia beneficiază de protecţia cuvenită
personalului sanitar.

2. UN NOU TIP DE COMBATANT – MILITARUL DIN FORŢELE

MULTINAŢIONALE ALE NAŢIUNILOR UNITE
Apariţia unui nou tip de conflict, conflictul destructurat sau identitar, pe care unii
specialişti îl mai numesc şi conflict intervenţional şi care face parte din categoria conflictelor
neinternaţionale, a adus pe câmpul de luptă o nouă categorie de combatanţi – combatanţii din
forţele multinaţionale ale ONU.
Această categorie de combatanţi acţionează numai în conflictele cu caracter intern,
neinternaţional (Bosnia – Herţegovina, Rwanda, Somalia, Angola, Cambodgia, etc.). Până în anul
1999, aceste forţe acţionau sub egida ONU şi erau autorizate să execute acte de violenţă sau de
constrângere pentru a-şi îndeplini misiunea, fără a fi obligate din punct de vedere juridic să
respecte restricţiile impuse de dreptul internaţional umanitar. La data de 6 august 1999, Secretarul
general al ONU, de la aceea vreme, Kofi Annan a promulgat un buletin intitulat „Respectarea
regulilor dreptului internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite, care cuprinde 10
secţiuni şi reglementează respectarea şi aplicarea principiilor şi normelor de DIU de către forţele
ONU angajate ca forţe combatante. Documentul a intrat în vigoare la data de 12 august 1999.

6 din 14
 3. COMBATANŢII LEGALI vs PRIZONIERII DE RĂZBOI
Analizând prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de
război şi ale Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva, rezultă că între noţiunea de
combatant şi cea de prizonier este o relaţie directă, în sensul în care numai combatanţii pot
beneficia de statutul de prizonier atunci când sunt capturaţi de partea adversă.
În caz de îndoială asupra statutului persoanei capturate de partea adversă, care a comis un
act de beligeranţă, aceasta va beneficia de tratamentul prizonierilor de război până la stabilirea
statutului acesteia de către un tribunal competent.
Prizonierii de război nu pot renunţa în tot sau în parte la drepturile lor prevăzute de
prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva.
Deşi toţi combatanţii sunt obligaţi să respecte regulile de drept internaţional aplicabil în
conflictele armate, încălcările acestor reguli nu privează pe combatant de dreptul său de a fi
considerat drept combatant, sau dacă se află în mâinile părţi adverse, de a beneficia de dreptul său
de a fi tratat ca şi prizonier de război, până la o hotărâre definitivă şi irevocabilă a unui tribunal
competent.
Pentru ca protecţia populaţiei civile împotriva efectelor ostilităţilor să fie întărită,
combatanţii sunt obligaţi să se diferenţieze de populaţia civilă atunci când iau parte la un atac sau
la o operaţiune militară pregătitoare a unui atac. Dat fiind totuşi că există situaţii în conflictele
armate în care, ca urmare a naturii ostilităţilor, un combatant nu se poate diferenţia de populaţia
civilă, el îşi păstrează statutul de combatant, cu condiţia ca, în astfel de situaţii, să poarte armele
sale la vedere:
a) pe durata fiecărei acţiuni militare;
b) în timpul în care este expus vederii de către adversar atunci când i-a parte la o
desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe.
Actele mai sus menţionate nu sunt considerate ca fiind perfide.
Combatantul care cade în mâinile unei părţi adverse, atunci când nu participă la un atac
sau la o altă acţiune militară pregătitoare a unui atac, nu pierde, ca urmare a activităţilor sale
anterioare, dreptul de a fi considerat drept combatant şi prizonier de război.
În afara categoriilor de persoane prevăzute în Convenţiile a II-a şi a III-a de la Geneva, toţi
membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict, aşa cum sunt definiţi în art. 43 al Protocolului
adiţional I la Convenţiile de la Geneva, au dreptul la protecţia acordată de către convenţiile
menţionate dacă sunt răniţi sau bolnavi, sau în cazul, în care au naufragiat pe mare sau în alte ape.

7 din 14
 COMBATANŢII ILEGALI nu fac parte din forţele armate ale beligeranţilor. Pentru
participarea lor la ostilităţi, ei vor putea fi judecaţi şi condamnaţi pentru actele sale de către
puterea captoare.
Un combatant ilegal este acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu
poartă armele la vedere participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului.
Spionul, mercenarul şi criminalul de război nu sunt consideraţi de dreptul internaţional
umanitar ca fiind combatanţi legali şi pe cale de consecinţă aceştia sunt combatanţi ilegali, ne-
putând beneficia în cazul capturării de statutul de prizonier de război.

4. SPIONII
Deşi nu li s-a recunoscut statutul de combatant, spionii sunt participanţi la conflictele
armate alături de celelalte persoane care îşi desfăşoară activitatea pe câmpul de luptă. Ei dispun de
o pregătire specială, folosesc mijloace şi metode specifice şi îndeplinesc misiuni clandestine de
culegere a informaţiilor despre inamic (potenţial uman, dotare, amplasamente, planuri de operaţii
etc.).
Trebuie subliniat faptul că spionii acţionează nu numai în timp de război ci şi în timp de
pace, ei fiind cetăţeni ai unui stat ori persoane fără cetăţenie care acţionează împotriva altui stat
culegând informaţii sau procurând documente sau alte date secrete pe care le transmit unor state
sau organizaţii străine, ori agenţilor acestora.
În timp de război, spionii acţionează pe ascuns ori sub pretext fals pentru a obţine
informaţii cu caracter militar.
Cu prilejul celor două Conferinţe de la Haga din 1899 şi din 1907 s-a dezbătut pe larg
problema statutului juridic al acestei categorii de participanţi la conflictele armate.
Potrivit art. 24 din Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907,
referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, „întrebuinţarea de mijloace necesare pentru a
procura informaţii asupra inamicului este considerată licită”.
Acelaşi Regulament prevede la art. 29 că spionul este un individ care „lucrând pe ascuns
sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informaţii în zona de operaţiuni a unui
beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse”. Textul mai prevede că nu erau consideraţi
spioni militarii în uniformă (nedeghizaţi) trimişi în recunoaştere în teritoriul inamic, în zona
operaţiilor militare.
Partizanii şi luptătorii din mişcările de eliberare naţională, aflaţi în situaţii similare (de
culegere a informaţiilor) care nu acţionau sub pretexte false ori în mod deliberat clandestin, nu
erau consideraţi spioni chiar dacă nu purtau nici o uniformă.

8 din 14
 După cum se observă, aceste prime reglementări nu defineau integral noţiunea de spion ci
enunţau doar unele elemente constitutive ale ei, accentuând cu deosebire trei dintre ele:
clandestinitatea, pretextul fals şi intenţia de a comunica informaţiile culese părţii adverse.
Protocolul I Adiţional la Convenţiile de la Geneva (1977) aduce elemente noi în definirea
spionului.
Mai întâi este extins spaţiul în care acţionează această categorie de persoane participante la
conflict de la „zona de operaţiuni a unui beligerant” la „teritoriul controlat de către o parte
adversă”.
În al doilea rând, militarul rezident al unui teritoriu ocupat de inamic, care culege sau
încearcă să culeagă informaţii de interes militar pentru partea căreia îi aparţine, nu este considerat
spion dacă nu acţionează sub pretexte false ori clandestin. Prin urmare, un asemenea militar, dacă
este capturat, nu va putea fi judecat pentru fapte de spionaj, ci va beneficia de regimul juridic al
prizonierilor de război.
În al treilea rând, un militar al unei Părţi în conflict care nu este rezident al unui teritoriu
ocupat de Partea adversă şi care culege informaţii în acest teritoriu, nu este considerat spion decât
în cazul în care este capturat înainte de a se alătura forţelor cărora le aparţine.
Prevederile protocolului se referă numai la „membrii forţelor armate rezidenţi sau
nerezidenţi pe teritoriul inamic”. Civilii care comit acte de spionaj sunt supuşi reglementărilor
naţionale.

5. REGIMUL JURIDIC AL SPIONILOR

Potrivit dreptului internaţional cutumiar şi convenţional, un spion capturat de un beligerant
inamic nu este tratat ca prizonier de război şi nu beneficiază de protecţia dreptului internaţional
umanitar.
Singura garanţie care i se poate asigura unui spion este aceea de a fi judecat în
conformitate cu legile statului care l-a capturat. Potrivit art. 30, din Regulamentul privitor la legile şi
obiceiurile războiului pe pământ, Haga, 18 octombrie 1907, spionul prins asupra faptului nu va putea fi
pedepsit fără o judecată prealabilă.
Un spion întors din misiune în rândurile armatei sale şi apoi capturat de inamic pe câmpul
de luptă, trebuie tratat ca prizonier de război, ne-putând fi tras la răspundere pentru activitatea sa
anterioară.
Militarii care execută activităţi de spionaj, adică culeg informaţii în teritoriul controlat de
inamic în mod clandestin ori sub pretexte false, în cazul în care cad în captivitate îşi pierd calitatea
de combatanţi şi implicit pe aceea de prizonieri de război. Cu toate acestea, ei beneficiază de
prevederile Convenţiei a IV-a de la Geneva, din 1949, privind protecţia persoanelor civile în caz

9 din 14
de război şi a art. 75 din Protocolul I adiţional din 1977 cu privire la protecţia victimelor din
conflictele armate internaţionale.

6. MERCENARII
Mercenarii sunt persoane care se angajează din proprie iniţiativă în serviciul unei puteri
străine pentru a participa la un conflict armat în schimbul unei remuneraţii considerabile.
Mercenariatul este o practică foarte veche care a cunoscut o mare amploare în Evul Mediu,
recunoscându-se în mod deosebit condotierii Renaşterii şi mercenarii elveţieni.
După o perioadă în care prezenţa lor pe câmpul de luptă s-a diminuat substanţial, mai cu
seamă în secolul al XIX-lea, mercenariatul a reapărut în secolul următor, cu pregnanţă prin anii
’60 în conflictele din Africa: Congo, Sudan, Nigeria, Rhodesia, Ethiopia etc.
În 1961, Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate ale ONU au adoptat mai multe
rezoluţii prin care se cerea retragerea mercenarilor din Congo. Aceleaşi organisme au condamnat
mercenariatul printr-o serie de rezoluţii de-a lungul a mai mult de două decenii (din 1960 până în
1984).
La 4 decembrie 1980, Consiliul de Securitate a decis crearea unui comitet ad-hoc pentru a
elabora în cel mai scurt termen o convenţie internaţională vizând interzicerea recrutării, folosirii,
finanţării şi instruirii mercenarilor. În aceeaşi rezoluţie (nr. 34/58 din 4 decembrie 1980) se
precizează că activităţile mercenarilor „sunt contrare principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional, precum neintervenţia în treburile interne ale statelor, integritatea teritorială şi
independenţa. Aceste activităţi fac să apară obstacole în procesul autodeterminării popoarelor care
luptă împotriva colonialismului, rasismului şi apartheidului, precum şi tuturor celorlalte forme de
dominaţie străină”.
În acelaşi timp, Adunarea Generală a ONU a apreciat că practica utilizării mercenarilor
contra „mişcărilor de eliberare naţională” este un „act criminal”, iar mercenarii sunt criminali.
În cazul conflictelor armate, mercenarii pot fi uşor confundaţi cu voluntarii internaţionali,
diferenţa fiind, în principiu, mobilul care-i animă pe primii să se angajeze în luptă.
Prin art. 47, par. 1 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 cu
privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale, Conferinţa pentru reafirmarea
şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate (1947 - 1977) a
definit mercenarul ca fiind persoana care „nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier
de război”.
În conformitate cu art. 47, alin. 2 din Protocolul I, termenul de „mercenar” se extinde la
orice persoană care:

10 din 14
 - este în mod special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict
armat;
- ia parte direct la ostilităţi;
- ia parte la ostilităţi în special pentru a obţine un avantaj personal şi care îi este în mod
efectiv promis de către o parte la conflict sau în numele ei, o remuneraţie superioară celei promise
sau plătite combatanţilor care au un rang şi o funcţie similară în forţele armate ale acestei Părţi;
- nu este nici cetăţean al unei Părţi în conflict, nici rezident pe teritoriul controlat de o
parte la conflict;
- nu este membru al unei Părţi la conflict;
- nu a fost trimis de un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială în calitate
de membru al forţelor armate ale acestui stat.
Prin aceste reglementări s-a urmărit înlăturarea oricărei posibilităţi de a confunda anumite
categorii de combatanţi (căştile albastre ale ONU, contingentele arabe trimise de statele din zonă
în conflictul arabo-israelian, consilierii militari etc.) cu mercenarii.
Pentru ca o persoană să fie calificată mercenar, elementele menţionate la art. 47, par. 2 din
Protocolul I trebuiesc întrunite cumulativ.
Pe lângă această definiţie mai sunt şi altele cuprinse în diverse instrumente adoptate de
statele africane întrucât în această parte a lumii fenomenul s-a manifestat cu o mai mare virulenţă.
Poate fi amintită în acest sens definiţia în art. 1 al Convenţiei Organizaţiei Unităţii Africane
asupra eliminării mercenariatului în Africa, adoptată la Libreville în 1977.
Analiza comparativă a diverselor definiţii, inclusiv a celei din Protocolul I, scoate în
evidenţă elementele constitutive care concretizează fenomenul şi persoanele cunoscute sub
numele de „mercenariat” şi „mercenar”, astfel:
- caracterul voluntar al angajamentului;
- caracterul privat al angajamentului;
- elementul de extraneitate;
- motivaţia angajării;
- participarea directă şi efectivă la ostilităţi;
- încorporarea în forţele armate;
- mobilul.

7. REGIMUL JURIDIC AL MERCENARILOR

Aliniatul 1 al art. 47 din Protocolul I dispune că mercenarului nu i se poate recunoaşte
statutul de combatant şi, în consecinţă, nici cel de prizonier în caz de captură. Mai mult,

11 din 14
mercenarii pot fi supuşi urmăririi penale pentru actele de violenţă şi distrugeri pe care le-au comis
sau chiar pentru simplul fapt de a fi luat parte la ostilităţi.
Această soluţie adoptată de Protocolul I de la Geneva a suscitat mai multe critici din partea
unor delegaţii guvernamentale, din care două sunt semnificative:
- interzicerea folosirii mercenarilor ar trebui să aibă în vedere prohibirea recrutării şi
angajării de mercenari, astfel s-ar fi antrenat responsabilitatea statelor şi nu a indivizilor.
- protocolul vizează numai conflictele armate internaţionale nu şi pe cele
neinternaţionale unde prezenţa mercenatului este mai frecventă.
Mercenarul capturat chiar dacă nu beneficiază de tratamentul prizonierilor de război, va
beneficia de prevederile drepturilor omului şi de un proces echitabil.

NECOMBATANŢII sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea
reglementărilor naţionale, nu au misiuni de luptă; intră în această categorie: juriştii, funcţionarii,
muncitorii, militarii şi salariaţii civili ai armatei (structurile similare).
Cu toate că nu sunt combatanţi, au dreptul să poarte uniformă militară şi arme uşoare
pentru protecţia personală, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de
capturare.
Personalul militar sanitar şi religios al forţelor armate (sunt trataţi distinct de dreptul
internaţional umanitar) ei nefiind consideraţi combatanţi, în cazul în care ajung în puterea
adversarului, ei pot să fie returnaţi forţelor armate. Totodată, ei pot fi reţinuţi de Puterea
deţinătoare pentru a acorda asistenţă medicală sau religioasă, după caz, prizonierilor de război, dar
chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri şi vor beneficia de avantajele şi
protecţia oferită prizonierilor pe care îi îngrijesc medical sau îi asistă religios (art. 3 din Convenţia
a II-a de la Geneva).
Referitor la statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi trebuie precizat că
fiecare stat este liber să încadreze femei în forţele sale armate, statutul de combatant sau
necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor.
Este interzisă înrolarea copiilor care nu au împlinit 15 ani.
De asemenea, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi prizonieri de război şi nu
vor fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare legale; încălcările dreptului
internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate în conformitate cu legile interne ale puterii
deţinătoare şi cu normele dreptului internaţional. În cazul în care există dubii în legătură cu
statutul de combatant sau de necombatant al unei persoane care a participat la ostilităţi, art. 45 din
Protocolul I – 1977, instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului de prizonier de război,
până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal competent. Un captiv nu va

12 din 14
fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost identificat ca fiind combatant ilegal şi
nu va fi executată pedeapsa decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte penală, legal
constituită.

8. PERSOANELE CARE AU LUAT PARTE LA OSTILITĂŢI

O persoană care ia parte la ostilităţi şi cade în mâinile părţii adverse este presupusă a fi
prizonier de război şi, în consecinţă este protejată de prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva
atunci când ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de
prizonier de război, sau atunci când partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut pe
calea notificării adresate puterii care o deţine sau puterii protectoare. Dacă există vreo îndoială
asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să beneficieze de
acest statut şi, prin urmare, de protecţia asigurată de prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva şi
ale Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva, aşteptând ca statutul său să fie determinat
de un tribunal competent.
Dacă o persoană căzută în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de
război şi trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea
este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în faţa unui tribunal
judiciar şi să ceară ca această problemă să fie rezolvată. De fiecare dată când procedura aplicabilă
o permite, problema trebuie să fie soluţionată înainte de a se fi decis asupra infracţiunii.
Reprezentanţii puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această
problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepţional în care aceste dezbateri se
desfăşoară cu uşile închise în interesul securităţii de stat. În acest caz, puterea deţinătoare trebuie
să informeze despre aceasta puterea protectoare.

13 din 14
BIBLIOGRAFIE:

1. Dreptul internaţional umanitar, Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Editura Şansa, 1992;

2. Tratat de Drept internaţional umanitar, Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Editura Vis Print, 2000;

3. Dreptul internaţional umanitar - note de curs, Beatrice Onica-Jarka, Universul Juridic,

2010.

14 din 14