ISTORIA ARTEI MILITARE

Cuprins

1 .NOTIUNI INTRODUCTIVE IN ISTORIA ARTEI MILITARE

Col. conf. univ. dr. Alexandru Babos

2. ARTA MILITARA A OSTILOR ROMANE IN SECOLELE XIV-XVI

Col. conf. univ. dr. Alexandru Babos

3. CONSTITUIREA SI EVOLUTIA ARMATEI ROMANE MODERNE IN PERIOADA

1821 – 1859
Col. conf. univ. dr. Ioan Vlad

4. EVOLUTIA ORGANISMULUI MILITAR ROMANESC IN PERIOADA 1859-1877

Col. conf. univ. dr. Ioan Vlad

5. ARMATA ROMANA IN RAZBOIUL DE INDEPENDENTA AL ROMANIEI (1877-

1878)
Col. conf. univ. dr. Ioan Vlad
Col. conf. univ. dr. Alexandru Babos

6. RAZBOIUL ROMANILOR PENTRU ELIBERARE SI REINTREGIRE NATIONALA

(1916-1919)
Col. conf. univ. dr. Ioan Vlad
Col. conf. univ. dr. Alexandru Babos

7. EVOLUTIA SISTEMULUI NATIONAL DE APARARE SI A POLITICII MILITARE

A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA.
Col. conf. univ. dr. Ioan Vlad

8. RAZBOIUL ROMANIEI PENTRU REINTREGIRE NATIONALA (1941-1945)

Col. conf. univ. dr. Ioan Vlad
Col. conf. univ. dr. Alexandru Babos

9. CONCLUZII SI INVATAMINTE MILITARE REZULTATE DIN RAZBOAIELE

LOCALE DESFASURATE DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL
Col. conf. univ. dr. Alexandru Babos

 
NOTIUNI INTRODUCTIVE IN ISTORIA ARTEI MILITARE

1. Locul, rolul, obiectul si metoda istoriei artei militare

2. Principalele elemente de studiu si analiza rezultate din obiectul istoriei artei militare

3. Scopul, rolul si structura cursului de istoria artei militare

Istoria artei militare, parte componenta a istoriei poporului roman, reprezinta o disciplina de
seama in dezvoltarea personalitatii militare a corpului ofiterilor armatei noastre. Cunoasterea
modului cum marii comandanti de osti, iar mai tarziu marile comandamente au pregatit si condus
razboaiele, campaniile, operatiile si luptele, a modului cum au aparut si evoluat principiile,
formele si procedeele luptei armate inseamna in primul rand un act de cultura militara a cadrelor
armatei. Dar, semnifica si insusirea unor constante ce tin de mecanismul intim al artei militare
traduse prin metode si scheme de rezolvare, de un anumit instrumentar ce s-a faurit de-a lungul
secolelor, fara de care nu se pot rezolva problemele practice ale constructiei si pregatirii militare.

Daca se admite ideea ca intregul sistem de cunostinte teoretice militare inseamna „experienta
teoretizata" este de prisos a se demonstra necesitatea studierii experientei razboaielor ce au avut
loc, precum si experienta rezultata din practica organizarii, conducerii si instruirii fortelor armate
in timp de pace. Totodata, avand in vedere faptul ca actiunile militare sunt nemijlocit legate de
conditiile geospatiale, ca secole de-a randul directiile, aliniamentele si obiectivele de importanta
strategica operativa si tactica au ramas aceleasi, implicit se concluzioneaza ca, situatii militare
similare intr-un spatiu geografic ce ramane neschimbat, pot sa sugereze solutii similare, ele
devenind constante.
Asadar, istoria artei militare devine un instrument al cunoasterii in domeniul militar si indeosebi
pentru investigarea acelor elemente ce tin de lupta armata. Utilizarea cu discernamant a acestui
instrument este o necesitate daca se are in vedere cerinta cunoasterii trecutului pentru a evita
repetarea greselilor.
 

1. Locul, rolul, obiectul si metoda istoriei artei militare

O justa definire a locului si rolului istoriei artei militare in sistemul gandirii militare presupune
mai intai o justa departajare a acesteia de istoria militara, care a precedat-o ca aparitie si din care
provine de fapt. Istoria militara este o „ramura a istoriei si, in acelasi timp, a stiintei militare,
care studiaza razboaiele si armatele din diferite perioade istorice, privite ca fenomene
militare...". Este o descriere cronologica a evolutiei sistemului militar si evenimentelor militare
universale sau nationale, a originii, cauzelor si modului de desfasurare a razboaielor.
Pe masura ce mijloacele si metodele de investigatie s-au dezvoltat, iar caracterul stiintific s-a
accentuat, istoria militara s-a specializat pe domenii distincte ca: istoria razboaielor, istoria artei
militare, istoria constructiei fortelor armate, istoria tehnicii militare, istoria gandirii militare.
Asadar, istoria militara este o ramura a stiintei istoriei, dar si a stiintei militare, rezultand o stiinta
de granita, asa cum se intalnesc multe asemenea stiinte din conexiunea unor procese si fenomene
stiintifice.
Un domeniu distinct al istoriei militare este istoria artei militare, care se poate defini ca parte
componenta a istoriei militare care studiaza aparitia, evolutia si aplicarea in razboaiele care au
avut loc, a componentelor artei militare (strategia, arta operativa, tactica), a legilor,
principiilor, formelor si procedeelor luptei armate si sintetizand experienta razboaielor trecute
trage concluzii si invataminte care imbogatesc teoria si practica pregatirii, conducerii si
desfasurarii luptei armate.
Prin urmare, locul istoriei artei militare este situat in cadrul istoriei militare, ca parte componenta
a stiintei militare.
Esentializarea unor elemente distincte care tin de lupta armata propriu-zisa este una din
preocuparile de baza ale istoriei artei militare. Totodata, istoria artei militare este partea
specializata a istoriei militare care studiaza aparitia, evolutia si modul cum au fost aplicate in
razboaiele trecute strategia, arta operativa si tactica, legile, principiile, formele si procedeele
luptei armate, modul cum au fost influentate aceste elemente de gradul de dezvoltare a factorilor
de productie, de stiinta si tehnica, precum si de transformarile sociale din istoria omenirii sau din
istoria unui popor. Analizand lupta armata, istoria artei militare studiaza, asadar, si conexiunile
acesteia cu elementele materiale, spirituale si politice ale societatii omenesti, precum si rolul
factorilor subiectivi, conducerea militara, statul major, cadrele de comanda etc.
Prin urmare, obiectul de studiu si analiza al istoriei artei militare il constituie strategia, arta
operativa si tactica, legile, principiile, formele si procedeele luptei armate, aplicate in razboaiele
care au avut loc, in trecutul mai mult sau mai putin indepartat, interesand-o indeosebi razboaiele
epocii moderne si contemporane.
Studiind razboaiele trecute si cele prezente, prin prisma cerintelor artei militare, a legilor,
principiilor, formelor si procedeelor luptei armate, istoria artei militare poate sa scoata in
evidenta atat continuitatea, traditia, cat si inovatia, sa remarce similitudini si deosebiri, tragand
concluziile ce se impun si care, trecute prin filtrul gandirii militare dau posibilitatea de a se
formula reguli si principii noi, inserate apoi in regulamentele militare.
Metoda de studiu a istoriei artei militare are la baza principiile filosofice ale dialecticii si ale
teoriei cunoasterii. Cu prioritate si in mod concomitent se folosesc metodele: istorica
(cronologica) si logica de cercetare.
Metoda istorica (cronologica) consta in urmarirea succesiunii aparitiei si evolutiei cronologice a
obiectelor si fenomenelor, inclusiv a celor militare (luptei armate). Aceasta metoda impune ca in
studiul si analiza istoriei artei militare sa fie respectata ordinea cronologica a aparitiei, evolutiei
mijloacelor materiale si evenimentelor militare, situarea lor in timp si spatiu. Ea evidentiaza
actiunea legii progresului lumii materiale si spirituale si, in domeniul de investigare al istoriei
artei militare, conexiunile acesteia cu politica, economia, stiintele socio-umane, matematice si
tehnice.
Metoda logica reprezinta un anumit sistem de principii teoretice si de selectie, de analiza si
sinteza a materialului empiric. Pentru aceasta, metoda logica recurge la aplicarea in , procesul
cercetarii, a categoriilor: analiza, sinteza, comparatia, deductia si analogia. In afara acestora,
istoria artei militare analizeaza obiectul de studiu si pe baza unor scheme logice (algoritmi)
specifice, urmand a da raspunsuri la problemele formulate.
In ultimul timp, istoria artei militare recurge tot mai mult la instrumente matematice de cercetare
ca: teoria probabilitatilor, statistica militara, modelarea matematica, teoria informatiei etc.
Indiferent de metoda utilizata, istoria artei militare studiaza si analizeaza obiectul sau pe baza
materialului faptic: planurile de operatii (campanie), ordinele si rapoartele de operatii, jurnalele
actiunilor de lupta, datele privind asigurarea de toate felurile, memoriile de razboi, urmarirea „la
zi" a evenimentelor politico-militare si razboaielor in curs.

Sus
2. Principalele elemente de studiu si analiza rezultate din obiectul istoriei artei militare

Studiul si analiza istoriei artei militare se indreapta in primul rand asupra componentelor artei
militare luata ca intreg, apoi pe componentele sale separate.
Arta militara, cunoscuta si sub denumirea de „arta razboiului" in epocile veche si medie, inainte
de a deveni o componenta a stiintei militare a fost identificata, multa vreme, cu indemanarea,
talentul, maiestria si spiritul de orientare in situatii critice, initiativa si exemplul personal in lupta
al comandantului. Ea reprezinta arta de a organiza si conduce lupta in conformitate cu anumite
principii, norme si reguli elaborate, de cele mai multe ori, pe cale empirica sau desprinse din
experienta unor lupte anterioare.
Arta militara este denumita ca „domeniu specializat al organizarii si conducerii luptei armate",
incluzand doua laturi principale:

a) latura teoretica (teoria artei militare), care studiaza si

generalizeaza experienta luptei armate, in vederea elaborarii
principiilor, procedeelor, metodelor si regulilor de pregatire si
ducere a actiunilor militare;
b) latura practica, care se refera la pregatirea si ducerea actiunilor
de lupta in timp de razboi.
Componentele artei militare nu au fost din totdeauna aceleasi. Initial arta militara, dupa formarea
ca domeniu de sine statator cuprindea strategia si tactica. Ulterior, in cursul primului razboi
mondial in unele armate a aparut un nou domeniu: arta operativa.
Istoria artei militare studiaza componentele artei militare aplicate la analiza pregatirii,
desfasurarii, rezultatelor si concluziilor unor razboaie, campanii, batalii si operatii militare.
Astfel, este consemnata aparitia strategiei in razboaiele epocii sclavagiste ca domeniu al artei
militare care cuprindea probleme privind pregatirea si ducerea razboiului, intre care putem
mentiona: organizarea, dotarea, instruirea si intrebuintarea in razboi a fortelor armate ale statului;
stabilirea scopurilor razboiului si a formelor actiunilor strategice pentru atingerea lor; folosirea
diferitelor categorii de forte (terestre si maritime), realizarea cooperarii dintre ele; realizarea
aliantelor si cooperarea cu aliatii in razboaiele de coalitie; pregatirea teritoriului propriu pentru
aparare.
In epocile urmatoare - medie, moderna si contemporana - problemele strategiei s-au
diversificat, desi o buna perioada de timp, ce se intinde pana la inceputul secolului XX, strategia
era considerata ca atribut al comandantului - sef, arta acestuia in razboi. Primul si cel de-al doilea
razboi mondial au amendat conceptia ca strategia este arta exclusiva a comandantului-sef si au
adus in prim plan conceptia ca strategia este un sistem ce s-a construit in urma activitatii
laborioase a unor comandanti celebri dar mai ales a unor specialisti militari care au sintetizat
experienta razboaielor si au teoretizat-o intr-un sistem de cunostinte si principii referitoare la
conducerea operatiilor, campaniilor si a razboiului in ansamblu.
Functiile strategiei au evoluat si ele in raport cu cresterea complexitatii fenomenului razboi. In
zilele noastre ele au fost formulate astfel: definirea caracterului viitorului razboi; pregatirea tarii,
a populatiei si a fortelor armate pentru razboi; conducerea de ansamblu a razboiului; conducerea
campaniilor si a operatiilor strategice; pregatirea generala a cadrelor de comanda.
Oprindu-se asupra formelor actiunilor strategice, istoria artei militare consemneaza faptul ca in
afara celor doua - ofensiva si apararea strategica - se cunosc si alte actiuni militare de nivel
strategic ca: acoperirea, mobilizarea armatei, desfasurarea strategica, regruparea unor esaloane
strategice de pe un teatru de actiuni militare pe altul etc.
Studiind manevra strategica in razboaiele care au avut loc de-a lungul secolelor, istoria artei
militare consemneaza evolutia ei de la formele cele mai simple la cele mai complexe, in epoca
moderna si contemporana, dar formele de baza ale manevrei au ramas aceleasi: invaluirea,
intoarcerea, lovitura frontala, manevra pe directii interioare (sau din pozitia centrala), manevra
pe directii exterioare. Incepand cu cel de-al doilea razboi mondial se aplica si manevra pe
verticala, prin folosirea trupelor de desant aerian parasutate sau aeropurtate.
In razboaiele trecute, pe plan strategic s-a aplicat cu frecventa mai mare lovitura frontala, mai rar
manevra de invaluire si foarte rar manevra de intoarcere. Astfel, se pot aminti:
- lovitura frontala intrebuintata in bataliile de la Marathon-490
i.Ch., Nicopole - 1396, Selimbar - 1599, Marasesti - 1917, Oder -
1945;
- manevra de invaluire aplicata in bataliile de la Rovine - 1395;
Vaslui - 1475, Calugareni - 1595; in operatiile de la Flamanda -
1916, Stalingrad - 1942, Debretin 1944, Ruhr - 1945;
- manevra de intoarcere folosita in operatiile de la Praga - 1945,
din Manciuria - 1945.
Manevra pe directii interioare (sau din pozitie centrala) s-a executat frecvent in razboaiele trecute
si a fost specifica tarii care era atacata din mai multe directii simultan sau la scurte intervale de
timp. Domnitorii romani au fost nevoiti sa aplice des aceasta manevra: Stefan cel Mare - 1476,
Mihai Viteazul - 1594/1595.
Manevra pe directii exterioare se aplica, de regula, in operatiile strategice ofensive si consta din
actiunea, pe cat posibil concomitenta, a unor grupari strategice separate, pe directii care converg
spre obiective de importanta strategica din dispozitivul adversarului. Astfel, Mihai Viteazul a
aplicat aceasta manevra in campania din toamna anului 1599, iar Puterile Centrale au adoptat-o
in 1916 pe frontul roman.
Avand in vedere cele aratate mai sus, rezulta ca preocuparile istoriei artei militare in domeniul
strategiei s-au multiplicat si diversificat considerabil. Esenta acestor preocupari (studii si analize)
este, in primul rand, de a descoperi constante care se mentin in strategie de la inceputurile sale si
pana in zilele noastre, indiferent de mutatiile produse. In al doilea rand istoria artei militare
trebuie sa scoata la iveala mutatiile produse in strategie ca urmare a revolutiei tehnico-stiintifice
mondiale. In al treilea rand, istoria artei militare, pe baza mutatiilor produse trebuie sa formuleze
noi atribute si principii ale strategiei.
Un alt domeniu al artei militare, ale carei aplicatii sunt studiate de istoria artei militare este arta
operativa ce reprezinta un domeniu de legatura, care cuprinde teoria si practica actiunilor
militare de o anumita amploare, mai mica decat cele strategice, mai mare decat cele tactice. In
unele armate acest domeniu al artei militare este cunoscut sub denumirea de „tactica mare".
Istoria artei militare consemneaza caracterul istoric al aparitiei si aplicarii domeniului operativ al
artei militare, ce se situeaza in perioada primului razboi mondial. Asupra locului si rolului
acestui domeniu al artei militare controversele nu au incetat. A rezultat insa, ca el corespunde, in
general, artei militare a unor armate mari, capabile sa desfasoare operatii pe mai multe teatre de
actiuni militare, cat si armatelor unor state mici si mijlocii, ca urmare a participarii acestora la
unele blocuri militare.
Tactica, domeniu al artei militare ale carei origini le intalnim inca din momentul aparitiei
institutiei militare si fenomenului razboi avea ca preocupari, la inceput, aspectele luptei armate
pe uscat si pe mare, ulterior, in epocile moderna si contemporana, si in aer. In sfera sa de
preocupari intra elaborarea unor principii, forme, procedee, reguli si metode de pregatire si
ducere a luptei armate, cat si folosirea tuturor armelor in pregatirea si ducerea actiunilor de lupta.
Aria sa de cuprindere vizeaza esalonul tactic.
Istoria artei militare, analizand procedeele, regulile si metodele de organizare si desfasurare a
actiunilor militare la nivel tactic in razboaiele care au avut loc scoate in evidenta doua constatari
principale:
- tactica a fost si va fi generatoare de principii, reguli, norme si
metode de organizare si conducere a luptei;
- tactica este legata si determinata nemijlocit de armament si
tehnica.
In scopul indeplinirii cerintelor impuse de obiectul de studiu, istoria artei militare opereaza cu o
serie de legi si principii, forme si procedee, concepte si notiuni prin aplicarea carora, la analiza
diferitelor razboaie, campanii si batalii desprinde concluzii, invataminte si caracteristici ce pot fi
luate in consideratie in procesul de perfectionare continua a pregatirii cadrelor militare.
Astfel, analizand modul cum au fost aplicate cerintele unor legi, ca cea a concordantei dintre
scop, forte si mijloace, constatam ca, intr-o forma sau alta, acestea au stat in atentia unor
comandanti de osti, obtinand victorii rasunatoare. Studiind actiunile acestei legi in razboaiele
care au avut loc , istoria artei militare patrunde si explica indeosebi acele „abateri" aparente de la
cerintele legii precum si sesizarea factorilor vremelnici ai unor succese.
Daca avem in atentie cerintele legii dependentei structurilor organizatorice, formelor si
procedeelor actiunilor militare de nivelul dezvoltarii armamentului si tehnicii de lupta, constatam
ca asemenea cerinte, desigur nu neaparat in formularea actuala, au fost in atentia factorilor de
raspundere in toate epocile. Istoria artei militare romanesti demonstreaza ca in inclestarea cu
invadatorii, poporul nostru nu a fost in general, mai prejos in inzestrare, dar de foarte multe ori a
fost lipsit de unele mijloace, iar cantitatile nu au fost intotdeauna suficiente. Astfel, lipsa unor
categorii de armament in primul razboi mondial (pusti, mitraliere, grenade, artilerie de munte si
de insotire etc.), precum si cantitatea insuficienta a altora (mitraliere usoare, artilerie grea,
aviatie) a determinat comandamentul roman sa adopte ca procedeu de baza izbirea, atat in
ofensiva, cat si in aparare, in conditiile cand in armatele beligerante s-a renuntat la acest
procedeu, pe prim plan fiind focul. A trebuit sa se treaca la reorganizarea, reinstruirea si
reinzestrarea intregii armate, la inceputul anului 1917, pentru ca armata romana sa fie capabila a
se masura de la egal la egal cu adversarii sai.
Analizand actiunea legii raportului de forte in razboaiele care au avut loc, istoria artei militare
scoate in evidenta faptul ca un raport de forte favorabil constituie, de cele mai multe ori, un
factor de succes. Nu rare au fost insa situatiile in care armate mai putin numeroase, dar animate
de un moral ridicat, de o fierbinte dragoste fata de patrie, cu o temeinica pregatire si conduse de
comandanti iscusiti au obtinut succese rasunatoare. Nepieritoare au ramas in memoria popoarelor
bataliile de la Marathon (490 i.Ch.), Thermopyle (august 480 i.Ch.), Vaslui (ianuarie 1475),
Calugareni (august 1595), toate castigate de armate aflate in inferioritate numerica.
Asadar, numarul in sine nu constituie o garantie a succesului. Acesta este asigurat de un complex
de factori, din care, evident, un raport de forte favorabil poate fi luat in calcul. Istoria artei
militare, analizand multilateral actiunea acestei legi cauta sa scoata in evidenta indeosebi factorii
de compensare a raportului de forte, in cazul unor armate putin numeroase, care au reusit sa
infranga armate mari. Dintre acesti factori s-au remarcat indeosebi: forta morala; constiinta
justetei cauzei; inalte calitati de lupta ale comandantilor; calitatea superioara a armamentului si
tehnicii de lupta; folosirea judicioasa a terenului si conditiilor de anotimp si stare a vremii;
folosirea unor procedee noi, necunoscute de adversar; realizarea surprinderii; castigarea si
mentinerea initiativei la toate nivelele, strategic, operativ si tactic etc.
Alaturi de legile luptei armate si intr-o imbinare armonioasa, istoria artei militare analizeaza
modul de aplicare in diferitele razboaie, campanii si batalii a principiilor luptei armate si
desprinde concluzii cu privire la evolutia materializarii cerintelor acestor principii de-a lungul
dezvoltarii luptei armate. Asa de exemplu, analizand principiul concentrarii eforturilor pe
directiile hotaratoare, principiu fundamentat de catre marele strateg al Greciei antice,
Epaminonda, avem in atentie evidentierea elementelor noi survenite in aplicarea cerintelor
acestui principiu, ca urmare a intregii dezvoltari a stiintei si tehnicii, a inzestrarii fortelor
luptatoare cu cele mai moderne mijloace de lupta.
De asemenea, analizam unele campanii si razboaie, mai ales din epocile antica si medie, prin
prisma cerintelor principiului actiunii si reactiunii, ce impune conceperea oricarei batalii avand
in atentie si posibilitatile, gruparile, starea morala, gradul de inzestrare, actiunile probabile ale
inamicului etc., functie de care erau concepute dispozitivul propriu, modul de ducere a luptei,
momentul de declansare al atacului, directia principala de efort etc. Desi in prevederile actualelor
reglementari, intre principiile luptei armate acesta nu-si mai gaseste locul, consideram ca analiza
cerintelor lui trebuie cunoscuta, cel putin pentru epocile amintite.
Un principiu permanent ce a stat in atentia marilor comandanti, incepand cu Hanibal si
Alexandru Macedon, pana la Napoleon si Suvorov, Jukov si Eisenhower a fost principiul
libertatii de actiune. Studiind unele operatii, batalii etc., se are in atentie preocuparea
comandamentelor respective pentru transpunerea in fapte a cerintelor acestui principiu, deseori
in stransa concordanta cu cele ale principiului surprinderii si evitarii surprinderii. Respectarea
acestor principii, intre alti factori, au adus succesele rasunatoare lui Stefan cel Mare in batalia de
la Vaslui, lui Napoleon in batalia de la Austerlitz (decembrie 1805).
Se acorda, de asemenea, atentie valorificarii invatamintelor desprinse din modul cum au fost
aplicate, mai ales, in epocile moderna si contemporana, cerintele principiului unitatii actiunilor
de lupta, studiat in legatura interdependenta cu cele ale dispersarii fortelor si mijloacelor.
Fundamentate ca urmare a perfectionarii ducerii luptei pe spatii intinse si cu mari grupari de
forte, cat si ca rezultat al introducerii in inzestrarea unitatilor si marilor unitati a unor mijloace
tehnice de mare eficienta, nerespectarea cerintelor acestor principii poate influenta negativ
rezultatul unei operatii sau campanii. Astfel, in timpul celui de-al doilea razboi mondial,
dispunerea fortelor germane pe mai multe teatre de actiuni militare si lipsa unitatii de actiune
manifestata in conducerea si realizarea dispozitivelor si gruparilor de forte au condus, in final, la
infrangerea Wehrmachtului german. Si tot in timpul acestei mari conflagratii, respectarea
riguroasa a cerintelor acestor principii a asigurat succesul in campania declansata de Germania
nazista impotriva Frantei, Belgiei si Olandei la 10 mai 1940.
Un principiu ce nu a lipsit din procesul pregatirii si ducerii unor razboaie, campanii, operatii sau
batalii a fost cel al manevrei. El si-a gasit locul in gandirea si actiunea unor mari comandanti
militari. Astfel, folosind judicios manevra de forte, Mircea cel Batran a zdrobit la Rovine in 17
mai 1395 oastea lui Baiazid, iar Mihai Viteazul a castigat campania din anul 1595 tocmai printr-
o ampla manevra a fortelor si mijloacelor de care dispunea. Ample manevre la nivel strategic si
operativ s-au executat in cursul celui de-al doilea razboi mondial, in timpul operatiilor de la
Stalingrad, Berlin si din vestul Europei.
Fundamentate teoretic mai recent, principiile luptei armate al economiei fortelor si al cooperarii
neintrerupte si-au gasit aplicabilitate in unele batalii inca din perioada razboaielor desfasurate in
antichitate. Astfel, in batalia de la Gaugamela, Alexandru cel Mare a organizat un dispozitiv de
lupta in care cooperarea dintre faiangele macedonene, corpul de cavalerie grea, cavaleria usoara,
subunitatile de arcasi si sulitasi, alaturi de executarea unor manevre oportune ale fortelor dispuse
la flancurile dispozitivului si in linia a doua, i-a permis o victorie stralucita, desi raportul de forte
era de circa 10:1 in favoarea armatei lui Darius al III-lea
De asemenea, istoria artei militare opereaza si cu alte notiuni si concepte, a caror intelegere
unitara este absolut necesara pentru insusirea problematicii cursului.
Armistitiu. Acord pentru suspendarea operatiilor militare, intre beligeranti continuand sa existe
starea de razboi. Reglementarea are ca baza norme cutumiare si unele reguli inserate in anexa
Conventiei de la Haga din 1907.
Asediu. Incercuirea unei localitati intarite sau a unui raion puternic fortificat si mentinerea pe o
durata lunga a incercuirii cu scopul ca, taind inamicului legaturile cu exteriorul, sa-1 oblige sa
capituleze sau sa-i slabeasca fortele in vederea asaltului final.
Batalia. Termen ce defineste ansamblul actiunilor de lupta desfasurate de catre fortele principale
ale unei grupari operative (strategice), simultan sau succesiv, intr-o conceptie unitara, intr-un
spatiu geografico-militar determinat. Batalia constituie o parte importanta a operatiei.
Campania. Parte a razboiului incluzand totalitatea actiunilor militare desfasurate intr-o anumita
perioada de timp, pe unul sau mai multe teatre de actiuni militare, corelate pe baza unei conceptii
unitare, in vederea atingerii unui scop strategic.
Cap de pod. Portiune de teren cucerita sau mentinuta pe malul unui curs de apa, opus celui pe
care se afla fortele proprii, pe litoral sau dincolo de creasta unui lant muntos; serveste pentru
dezvoltarea ofensivei peste obstacolul natural respectiv.
Capitulare. Notiune ce desemneaza incetarea ostilitatilor, a rezistentei din partea unui beligerant
sau numai a unei parti din fortele sale, ca urmare a infrangerilor suferite.
Coalitie militara. Intelegere temporara realizata intre doua sau mai multe state in scopul ducerii
unui razboi comun.
Grup de armate. Mare unitate operativ-strategica in fortele armate ale unor state, alcatuita din
mai multe armate, destinata sa actioneze pe un teatru de actiuni militare sau pe o directie
strategica (operativa).
Grupari beligerante. Prin extensie, notiunea desemneaza gruparile de state aflate in conflict.
Lupta. Actiunea sau ansamblul de actiuni desfasurate in mod organizat de subunitati, unitati si
mari unitati tactice care, folosind armamentul si tehnica de lupta, urmaresc nimicirea fortelor
inamicului sau capturarea lor.
Operatia militara. Totalitatea actiunilor de lupta duse de catre marile unitati operative si
strategice dupa un plan unic, in vederea atingerii unui scop operativ sau strategic.
Razboi. Fenomen social-politic care reprezinta manifestarea esentiala a relatiilor politice
conflictuale existente la un moment dat intre grupari mari de oameni (organizate din punct de
vedere militar) si care folosesc, pentru atingerea anumitor scopuri economice si politice,
mijloace violente, ceea ce confera acestui fenomen un puternic caracter distructiv.
Riposta ofensiva. Actiune ofensiva ce are loc in cadrul apararii, imprimand acesteia un caracter
activ. Se executa la toate esaloanele si in raport cu esalonul care o executa poate fi contraatac,
executat de esalonul tactic, contralovitura, executata de esaloanele operative, contraofensiva,
executata de esaloanele strategice.
Stratagema. Modalitatea prin care se urmareste ca o actiune de lupta sa fie organizata astfel
incat sa lase inamicului impresia ca se va desfasura in alt mod decat cel real, in scopul de a-1
insela si de a-1 atrage in cursa.
Teatru de actiuni militare. Parte din teritoriul fortelor beligerante delimitata de elemente
geografic caracteristice, pe care se desfasoara actiunile de lupta. Include una sau mai multe
directii strategice sau operative de mare importanta (in trecut teatru de operatii).
Teatru de razboi. Totalitatea teritoriilor statelor angajate intr-un razboi, incluzand spatiul
terestru, aerian si maritim al acestora. Teatrul de razboi poate cuprinde unul sau mai multe teatre
de actiuni militare.
Ultimatum. Act politic prin care un stat ce are un diferend cu un alt stat ii formuleaza acestuia
conditii care trebuie imperios indeplinite.
Studierea si insusirea notiunilor si conceptelor, in general a terminologiei cu care opereaza
istoria artei militare, completate cu noi cunostinte din disciplinele Elemente de arta militara
(Tactica generala), Teoria generala a stiintei militare, Tactica armelor, Doctrina militara etc.,
permite analizarea unor razboaie, campanii si operatii militare in scopul desprinderii de noi
invataminte privind intarirea capacitatii de aparare a patriei

Sus
3. Scopul, rolul si structura cursului de istoria artei militare

Scopul cursului de istoria artei militare este de a inarma viitoarele cadre ale armatei cu solide
cunostinte despre trecutul de lupta al romanilor, cunoasterea glorioaselor batalii pentru apararea
gliei strabune, a legendarelor figuri de comandanti militari si domni ai acelor meleaguri,
reprezentand un izvor nesecat al procesului de educatie in spiritul dragostei fata de patrie.
Trecerea de la istoria facuta in liceu, in care predomina descrierea bataliilor si razboaielor, la
istoria artei militare, in care predomina analiza luptei armate prin prisma legitatilor, principiilor,
regulilor si metodelor inseamna a realiza o legatura organica cu celelalte discipline ce se predau
in academiile categoriilor de forte.
Educarea tinerei generatii in spiritul traditiilor militare ale poporului roman constituie parte
intrinseca a scopului cursului nostru. Bogatia si maretia faptelor de arme savarsite de inaintasii
nostri atesta cu putere ca institutia militara a fost un insotitor permanent al poporului roman.
Rolul cursului de istoria artei militare este important cel putin din urmatoarele puncte de vedere:

- continua pe o treapta superioara pregatirea studentilor pentru

insusirea cunostintelor referitoare la arta militara nationala si
universala, inarmandu-i cu ideile de baza ale luptei armate;
- impletindu-se organic cu disciplinele: elemente de arta militara,
doctrina militara, tactica armelor, istoria artei militare
indeplineste rolul de a pune la dispozitia studentilor date concrete
in ceea ce priveste aplicarea legilor, principiilor, formelor si
procedeelor luptei armate; prin aceasta istoria artei militare joaca
rolul de liant al teoriei cu practica in studiul artei militare;
- analizand temeinic actiunile militare desfasurate pe teritoriul
national, indeosebi pe cele din primul razboi mondial, istoria artei
militare sugereaza solutii pentru situatii de lupta operative si
strategice similare, atrage atentia atat asupra greselilor ce se pot
face, cat si a masurilor ce trebuie luate pentru a le evita in viitor.
Istoria artei militare este o disciplina noua intre disciplinele ce se predau in academiile
categoriilor de forte. Introducerea ei in structura invatamantului militar este o dovada a cresterii
nivelului culturii militare a candidatilor la examenul de admitere in Academie si a bogatei
literaturi de referinta pentru uzul unui larg cerc de cititori.
Structura cursului de istoria artei militare este data de planul de invatamant, elaborat pe serii de
studenti si de fondul de ore afectat. Temele de istoria artei militare respecta cronologia istorica a
evenimentelor militare pe planul istoriei militare autohtone si cuprind analiza principalelor
razboaie, campanii si operatii din epocile moderna si contemporana. Cel mai mare numar de ore,
aproximativ 90% este afectat studiului si analizei artei militare a romanilor in cele doua epoci.
Situandu-se pe coordonatele cerintelor cresterii calitatii invatamantului militar, cursul de istoria
artei militare imbogateste cunostintele studentilor militari cu date si elemente din trecutul artei
militare autohtone. Facand o analiza critica a razboaielor, campaniilor, operatiilor si luptelor din
trecut, cursul avertizeaza asupra unor greseli care se pot repeta in situatii similare, indicand caile
pentru evitarea lor. Prin aceasta, istoria artei militare se distinge nu numai ca o stiinta
descriptiva, dar si prospectiva, fapt care-i confera valente deosebite.

ARTA MILITARÃ A OSTILOR ROMANE IN SECOLELE XIV-XVI

              1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-XVI.

              2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-XVI
 

 1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-XVI.

Situat intr-o zona geografica cu neasemuite frumuseti si bogatii, poporul roman a avut de
infruntat inca de la inceputurile sale numeroase invazii de jaf si cotropire, fiind nevoit sa lupte
permanent pentru continuitatea sa in vatra stramoseasca, pentru apararea integritatii teritoriale si
autonomiei statale.
Sub aspect economic, Tarile Romane din perioada secolelor XIV-XVI se prezentau ca state
feudale, de sine statatoare, cu o economie bazata, in general, pe relatii de tip feudal, mentinandu-
se insa obstile libere, care cuprindeau marea majoritate a locuitorilor, proprietari ai pamanturilor
pe care traiau.
Intre institutiile de baza ale organizarii statale romanesti in epoca medievala, ostirea s-a detasat
ca fundamentala. Numai prin cunoasterea organizarii militare in secolele XIV-XVI, pot fi
intelese stralucitele victorii ostasesti care au asigurat in aceasta epoca independenta sau
autonomia Tarilor Romane. Organizarea militara – considera marele istoric A.D. Xenopol –
„este elementul de capetenie caruia tara ii datoreste fiinta".
O alta trasatura definitorie a organismului ostasesc la romani a constat in nonagresivitatea
acestuia, el devenind operant doar in cazul cand tara era invadata. De asemenea, specific luptei
armate, pentru apararea patriei, a fost ridicarea la lupta a intregului popor in caz de primejdie.
„La o trebuinta neaparat sau cand patria era in primejdie, se chema --ridicarea gloatelor --jupanii
(boierii) atunci, cu feciorii lor... se ridicau cu banierele si slujitorii lor ca sa apere mosia (patria)
amenintata. Asemeni tot norodul era indatorat sa se ridice la arme…".
Obligatiile militare erau diferentiate dupa criteriul starii materiale. Mobilizarea generala a oastei
se facea prin anuntarea poruncilor domnesti prin „strigare" in targuri si sate: „au dat veste tarii de
sarg sa se stranga".
Informatii mai concrete privind modul de organizare al ostilor romane in secolul al XIV-lea,
detinem din perioada premergatoare domniei lui Basarab I (1324-1352), cand oastea comandata
de acesta a luat parte la luptele dintre unii nobili si regele Ungariei pentru stapanirea cetatii
Mehadia (1317), apoi oastea valahilor este mentionata in anul 1323, cand a participat la lupta
dintre bulgari si bizantini. Marturiile Chronicon Pictum Vindobonense ne infatiseaza osteni-
tarani, care, imbracati in cojoace, pravalesc, in timpul bataliei de la Posada din noiembrie 1330,
stanci, trag o multime de sageti din arcurile lor, arunca sulite – intr-un cuvant lupta alaturi de
cetele domnitorului si boierilor.

1.1. Structurile ostilor romane in secolele XIV-XVI.

Sistemul militar romanesc in perioada analizata, se compunea din doua elemente distincte: oastea
cea mare si oastea cea mica. Oastea cea mare consta in ridicarea la lupta a „tarii", adica a
intregii populatii barbatesti, apta a purta armele. In general, aceasta era compusa din taranimea
libera; nu putine au fost insa situatiile cand, in cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit
ridicarea gloatelor, inclusiv a taranimii aservite. „Cei care nu sunt proprietari de pamant, nu merg
la razboi decat in cazuri exceptionale de mare primejdie, cand se porunceste ridicarea gloatelor".
Astfel, in anul 1442, cand Transilvania a fost invadata de ostile otomane, Iancu de Hunedoara, „a
adunat ostasi din sate si orase, a poruncit sa se ia armele si tuturor, sateni si oraseni le-a impus,
prin decret public sa slujeasca in oaste".
O intensa preocupare pentru intarirea continua a ostirii remarcam la domnul Moldovei, Stefan
cel mare, marele voievod. Oastea cea mare pe care Letopisetul de la Bistrita o numea „oastea cea
buna si viteaza", era formata in principiu din tarani. „Stefan… nu chema la arme numai pe viteji
si pe boieri, ci si pe tarani, invatand pe fiecare sa apere tara".
In concluzie, consideram ca oastea cea mare se compunea din masa poporului roman (tarani
liberi, tarani aserviti, locuitorii oraselor si targurilor, alte categorii sociale), interesata in lupta
pentru apararea integritatii teritoriale a Tarilor Romane. Corpurile de luptatori ce formau oastea
cea mare se mobilizau, concentrau si luptau sub conducerea unor dregatori domnesti, fie cu
atributii locale in aparatul de stat, fie desemnati de domnitor, in situatii critice, pentru fiecare
diviziune administrativa in parte.
Oastea cea mica reprezinta cel de-al doilea element component al structurii sistemului fortelor
luptatoare. Ea avea un caracter de permanenta necesar indeplinirii sarcinilor administrativ-
fiscale, dar mai ales, pentru a face fata unor amenintari externe neprevazute, pentru perioada de
timp necesara ridicarii la arme a oastei celei mari. Ea cuprindea doua categorii de ostasi: cei ce
faceau parte din aparatul administrativ-central si local si cei care faceau parte din cetele boierilor,
formate din slujitorii acestora.
Oastea cea mica se compunea din cete inarmate, formate din slugi, curteni, viteji, voinici, hansari
si lefegii (mercenari). Existenta cetelor boieresti in secolul al XIV-lea si anterior acestuia este
dovedita si de faptul ca boierii formau, in conceptia voievodului, temeiul oastei si este logic sa
fie asa, din moment ce prima lor indatorire fata de domn era de a-l sluji cu armele ori de cate ori
acesta ii chema. La aceste cete se adaugau „curtile" – luptatori destinati sa apere resedinta
(curtea) fiecarui boier, atat impotriva unor invazii ale cetelor de razboinici pradalnici, din afara
tarii, sau chiar in cazul unor lupte interne, de felul celor care se angajau adesea intre marii
feudali, dar si impotriva maselor asuprite, ridicate la lupta impotriva stapanilor.
Un rol important l-au detinut in aceste secole garnizoanele cetatilor, menite sa asigure apararea
cetatilor si sa instiinteze domnitorul de pericolul invaziilor din afara. Cetele necesare exercitarii
autoritatii pe plan local, constituiau o alta categorie, care, la nevoie, participau la lupte impotriva
agresorului. Un element apartinand de oastea cea mica era cel al lefegiilor (mercenarilor). Ei au
avut un rol nesemnificativ in secolele XIV-XV, deoarece din cauza lipsei de bani, puterea
centrala nu putea angaja decat un numar redus, apoi erau nesiguri in lupta, iar actiunile lor
pradalnice produceau pierderi, pentru ca razboaiele duse de ostile romane se desfasurau pe
teritoriul national. De-abia in secolul al XVI-lea ponderea lefegiilor in cadrul oastei mici va
creste.
Ostasii platiti, lefegii, sunt rareori amintiti in documentele vremii; asemenea joldunari (de la jold,
leafa), sunt totusi pomeniti in documente inca din timpul domniei lui Mircea cel Batran, Vlad
Tepes etc.
Aceste elemente ale structurii militare feudale romanesti, insumate, constituiau oastea cea mica,
nucleul armatei permanente la romani. In ceea ce priveste inceputurile, consideram ca oastea
permanenta la romani isi are geneza in procesul consolidarii statelor feudale romanesti de sine
statatoare, fiind un rezultat al conditiilor economice, sociale si politice in cadrul carora evolua
poporul roman.
In concluzie, oastea tarilor romane, compusa din oastea cea mica – elementul de permanenta cu
activitate specific militara atat in timp de pace, cat si in timp de razboi – si oastea cea mare,
elementul de factura populara, era structurata precis, pe arme, cu misiuni si procedee specifice
ducerii luptei.
Ca efective, ostile Principatelor Romane dispuneau in secolul al XV-lea de 30.000-40.000 de
oameni (Tara Romaneasca si Moldova) sau de 20.000 de oameni (Transilvania, in 1442).
Structura pe arme a ostilor romane cuprindea, in primul rand pedestrimea ce constituia o parte
insemnata a ostilor romane in secolul al XIV-lea, iar in cel urmator constituia principala forta a
acestora, caracteristica ce se mentine si in secolul XVI. In lupta, pedestrimea se dispunea masat,
in dispozitive compacte, pe doua sau trei linii, esalonate in adancime, de regula inapoia unor
obstacole (sant, curs de apa), avand flancurile protejate de cavalerie (cand constituia centrul
dispozitivului de lupta), sprijinite pe diferite obstacole (teren greu accesibil, inaltimi dominante
etc.), astfel incat dispozitivul de lupta sa nu poata fi manevrat (invaluit sau intors). In camp
deschis actiunile pedestrimii erau „acoperite" de o perdea subtire de cavalerie usoara, care
executa misiuni de hartuire si atragerea inamicului spre locul bataliei decisive.
Pedestrimea in vremea lui Iancu de Hunedoara era grea (echipata cu platose de zale usoare,
scuturi si casti de metal si inarmata cu sabii scurte) si usoara (inarmate cu lanci sau suliti si
arcuri cu sageti). In secolul al XV-lea intalnim o „pedestrime de elita" compusa din cetele de
voinici, partea pedestra a garzii domnitorului; in timp de pace concurau la paza curtilor domnesti
si cetatilor, iar in timp de razboi constituiau nucleul pedestrimii. In secolul al XVI-lea, in
structura pedestrimii se produc unele mutatii, determinate de ponderea armelor de foc, in
conditiile cresterii productiei cestora.
Cavaleria (calarimea) ostilor romane dispunea de efective mai reduse ca cele pedestre si
reprezenta, de exemplu, in Moldova secolului al XV-lea intre 12.000-15.000 de calareti.
Nediferentiata initial, ulterior, in secolul al XV-lea intalnim cavaleria grea (catafractii in
Transilvania) si cavaleria usoara. Cavaleria grea, formata cu precadere din curteni, era bine
dotata si antrenata pentru lupta si constituia principaleul element de manevra si izbire. Se
intrebuinta in lupta in momentele decisive, de regula pentru a aplica inamicului lovitura
hotaratoare. Avea o mare mobilitate in campul tactic si folosea ca procedeu de lupta sarja sau
atacul ca trupa pedestra.
Cavaleria cuprindea si corpul „vitejilor", corp de elita, format cu precadere din mica boierime
care, in schimbul dreptului de a folosi „mosia" concedata de domnitor, era obligata a presta
serviciul sub arme, la cererea domnitorului. In secolul al XV-lea asistam la promovarea in randul
vitejilor a luptatorilor care se distingeau in lupta. Hansarii (husarii) formau un corp de oaste ce
reprezenta cavaleria usoara, numele provenind din „cursores", care alearga.
Artileria („puscile"), a intrat in structura ostilor romane la sfarsitul secolului al XIV-lea si
inceputul celui urmator. In prima jumatate a secolului al XV-lea o intalnim statornic prezenta in
ostile romane, iar dupa 1450 pana la sfarsitul secolului nu a existat batalie, cat de cat importanta,
in care artileria sa nu fie folosita. Aparitia tunurilor („puscilor") a determinat aparitia unei noi
arme (artileria), care va capata din ce in ce o importanta si o pondere mai mare in structura
armatelor cu caracter permanent.
In ceea ce priveste performantele, „puscile" secolului al XIV-lea si primelor decenii din secolul
urmator aruncau ghiulele pana la 100 de pasi, efectul asupra adversarului fiind mai mult moral.
In secolul al XV-lea s-au construit tunuri pentru asediu de calibre foarte mari, ajungand pana la
850 mm, care bateau de la 500 la 1000 de pasi. Privind cantitatea, aceasta difera mult de la o
provincie romaneasca la alta; astfel, oastea lui Iancu de Hunedoara dispunea de 150 de tunuri in
campania din 1443, iar Stefan cel Mare de 20 de tunuri mari, la Vaslui (1475). Tevile tunurilor
de camp aveau calibru intre 10 si 15 cm.
Flotila ocupa un loc aparte in structura sistemului militar romanesc din aceste secole. Exista
flotila dunareana si maritima. Flotila executa diferite misiuni: recunoasteri, incursiuni,
aprovizionare, transport, asediu dinspre apa a unor cetati etc. Ostasii imbarcati pe mare
dispuneau de baliste, arbalete, arcuri cu sageti si deseori erau sprijiniti cu foc de bombarde
amplasate pe malul apei.
In structura ostilor romane mai intrau: „serviciul de informatii" - bine organizat in timpul lui
Stefan cel Mare, caruia iscoadele ii anuntau orice miscare otomana inca din Balcani, servicii de
aprovizionare si forme incipiente ale unui serviciu de acordare a unui ajutor medical cat de cat
calificat.
1.2. Structura interna a ostilor romane

Principiul organizarii ostilor romane era cel teritorial: fiecare unitate administrativ-teritoriala
constituia pentru lupta o formatiune (unitate) militara, care actiona fie independent, in cadrul
unor misiuni de mai mica amploare (respingerea unor incursiuni de prada), fie intrunit, in cazul
ridicarii la lupta a ostirii tarii.
Cu privire la structura intrinseca, cea mai veche unitate luptatoare a fost steagul (banderiul).
Date sigure privind efectivele unui steag intalnim in secolul XV, cand Stefan cel Mare a impartit
oastea pe steaguri. In 1473 oastea sa, in campania din Tara Romaneasca cuprindea 48 de
steaguri, ce insumau 12.000-15.000 de luptatori. De unde rezulta ca un steag dispunea de circa
250 luptatori. In Transilvania, marimea unui steag putea ajunge pana la 500 si chiar 1000 de
osteni.
Ceata, sub aspect organizatoric, reprezenta marea unitate tactica. Ea actiona in compunerea
oastei intrunite, dar putea desfasura si actiuni independente de cercetare, hartuire sau alte
misiuni. In aceeasi campanie din 1473, Stefan cel Mare dispunea de 12 cete. Efectivele acestora
erau variabile. O ceata se compunea din 4 steaguri.
In ceea ce priveste conducerea, comanda suprema o avea domnitorul. Pentru executarea unor
manevre sau pentru indeplinirea unor misiuni de amploare strategica sau tactica, se constituiau,
uneori, detasamente cu misiuni independente, numite in secolul al XVI-lea, palcuri de oaste.
Asemenea grupari erau comandate de boieri din sfat, ca de exemplu Sendrea, portarul Sucevei, in
campania din 1476, sau Boldur vornicul, in campania din 1497.

1.3. Inzestrarea ostilor romane

Dotarea cu mijloace de lupta a ostilor romane a constituit o preocupare permanenta, atat a

domnitorului, cat si a fiecarui vasal al acestuia, dar si grija si obligatia de capetenie a fiecarui
luptator, intrucat armele constituiau, de obicei, proprietatea sa. Ostenii erau obligati sa vina la
oaste cu armele lor. In timpul lui Stefan cel Mare, daca acesta ar fi aflat pe un taran ca nu are
sageti, arc sau sabie, il condamna fara mila la taierea capului.
Armamentul din dotarea ostilor romane il putem categorisi dupa provenienta in: armament
clasic (specific trupelor, asemanator cu cel din dotarea oricarei armate feudale contemporane) si
mijloace de lupta provenind din adaptarea uneltelor de lucru la nevoi de aparare. O alta
clasificare a mijloacelor de lupta o putem face dupa destinatie astfel: armament pentru angajarea
luptei la distanta, format din arcul cu sageti, arbaletele, puscile (tunurile), archebuza; armament
pentru lupta apropiata: sabii (palosul, spada) drepte si curbe, pumnalele, lancea, sulita,
buzduganul, ghioaga, maciuca, securile (cu un singur tais) cu coada scurta sau lunga, securea
scitica (cu doua taisuri), biciul de lupta, imblaciul, coasa, secera, cosorul. In secolul al XV-lea se
introduce si generalizeaza halebarda (cu tripla ei functiune) si apare armamentul pentru lupta
apropiata; mijloacele de protectie, formate in principal din scuturi dreptunghiulare si rotunde
(tatarasti), casti, coifuri, camasa de zale, platosa, cnemidele (genunghiere), armuri usoare si
grele. Se mai foloseau pentru protectie, caciula din blana mitoasa cu fundul de pasla., baibaraca
si imbracamintea din tesaturi de lana date la piua (aba, dimie), care proteja in bune conditii
corpul, mai ales de loviturile de sabie.

1.4. Instruirea ostilor romane

In privinta instruirii si pregatirii militare a cetelor si steagurilor pentru lupta, existau anumite
practici, care chiar daca nu constituiau un sistem de instruire inchegat, se foloseau pentru
pregatirea ostilor in vederea luptei. Elementele ce constituiau nucleul permanent al ostilor din
aceste secole, practicau antrenamentul in manuirea diferitelor arme.
In perioada de pregatire a unei batalii sau campanii se faceau o serie de exercitii privind modul
de manuire a armelor si executarea diferitelor manevre cu anumite corpuri de oaste.
De asemenea, desele cercetari, inspectii ale oastei facute de administratia domnitorului dovedesc
faptul ca, periodic, trupele se concentrau in anumite raioane, nu numai pentru desfasurarea unor
actiuni de lupta, ci si in scopul instruirii si executarii diferitelor exercitii militare. Anual, la 23
aprilie si 26 octombrie domnitorii romani treceau in revista oastea. Cu aceste prilejuri, in mod
cert se executau si anumite exercitii militare.
Deci, instruirea oastei si pregatirea poporului pentru aparare, actiuni ce se desfasurau la nivelul
cerintelor epocii, erau preocupari de seama ale domnitorilor, astfel incat deprinderile ostasesti
erau proprii intregii populatii apte a purta armele.

1.5. Situatia fortificatiilor

Folosirea fortificatiilor, atat izolat, cat si in centre de rezistenta, reprezenta o mostenire preluata
inca de la daci. In secolul al XIV-lea si mai ales in cel urmator, fortificatiile capata o importanta
aparte datorita, in primul rand, faptului ca invaziile de jaf si cotropire devin din ce in ce mai dese
si se executa cu forte tot mai numeroase.
In secolul al XIV-lea, sistemul de fortificatii este reprezentat mai ales de cetati izolate, situate de-
a lungul frontierelor, folosite in scopul supravegherii granitelor si ca principale puncte de
rezistenta, construite de obicei in locuri cheie pentru siguranta frontierelor: cetatile Severinului,
Turnu, Giurgiu, Silistra, Chilia, Heracleea (Enisala), Poienari, Podul Dambovitei, Cetateni
(Stoenesti), Rupea, Risnov, Prejmer, Ciceu, Fagaras, Feldioara, Hunedoara, Bran, Cetatea de
Balta, Chioar, Unguras, Deva, Sighisoara, Timisoara s.a.
Cea mai ampla dezvoltare a cunoscut insa sistemul de fortificatii in Moldova, in timpul lui
Stefan cel Mare, care a adus o serie de noutati in modul de folosire a acestora. Astfel, a constituit
toate cetatile intr-un sistem unitar, formand o adevarata pavaza la hotarele tarii. In acest sistem
unitar intrau cetatile: Tetina, Hotin, Orhei, Soroca, Cetatea Alba, Chilia, Craciuna. Sistemul
continua prin intaririle organizate in trecatorile Carpatilor Rasariteni formand un prim brau
exterior de aparare. In interior, curtile domnesti, o serie de curti ale marilor boieri, cat si cetatile
Suceava, Neamt, Roman, o serie de targuri ca Baia, Birladul, Dorohoiul, Vaslui si Siretul erau,
de asemenea, intarite pentru a putea rezista unor atacuri date prin surprindere, constituiau
sistemul interior al apararii.
In al doilea rand a extins mult incinta cetatilor si a dezvoltat sistemul de obstacole ce strajuiau
cetatile, scotand astfel partea centrala a cetatii de sub efectul loviturilor de artilerie. In al treilea
rand a dotat cetatile cu tunuri. Masurile au dat rezultate, fapt demonstrat de campania din 1476,
cand nici o cetate nu a fost cucerita prin lupta de turci.
Sistemele de fortificatii, sub diferitele lor forme - dar mai ales sistemul bazat pe cetate, a
constituit un element important in lupta de rezistenta a romanilor din secolele XIV-XVI, pentru
apararea integritatii teritoriale si mentinerea autonomiei statale.

Sus
2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-XVI

In secolele de care ne ocupam, arta militara a ostilor romane a imbracat trasaturi specifice, care o
definesc ca o arta militara romaneasca de sine statatoare, generata de conditiile economice,
sociale si politice specifice Tarilor Romane, de cadrul general al situatiei acestora in contextul
european, de situarea lor la confluenta intereselor unor mari puteri.
O trasatura specifica artei militare romanesti in aceasta perioada a fost participarea maselor la
lupta de aparare, ceea ce a deosebit modul de purtare a razboaielor de catre romani, fata de
razboaiele clasice - de profesionisti. Participarea taranimii la lupta de aparare si-a pus amprenta
asupra artei militare a ostilor romane. O alta trasatura specifica artei militare romanesti din aceste
secole consta in faptul ca lupta impotriva agresorului s-a dus intotdeauna impotriva unor forte
superioare numericeste si ca inzestrare tehnica. Prin urmare, ostile romane, comandantii acestora
au fost nevoiti sa manifeste ingeniozitate in aplicarea unei intregi game de forme, metode si
procedee, in scopul anihilarii acestei superioritati. Moralul ridicat al ostilor romane, izvorat din
cauza dreapta pentru care luptau - apararea patriei, a determinat trasaturi volative care le-au facut
de atatea ori invincibile, fapt ce a imprimat caracteristici specifice artei militare romanesti din
aceasta epoca.

2.1. Strategia

Parte componenta a artei militare, strategia ostilor romane in secolele XIV-XVI a fost
determinata de caracterul drept al razboaielor cat si de structura de masa a ostilor romane,
acestea imprimand strategiei unele particularitati.
Trasatura esentiala a strategiei ostilor romane consta in caracterul ei hotarator, decisiv, urmarind
nu cuceriri teritoriale, ci nimicirea armatelor inamice, spre deosebire de Europa centrala si
vestica unde se urmarea, mai ales, cucerirea oraselor si cetatilor. De asemenea, actiunile
desfasurate de ostile romane erau conduse dupa un plan unitar, in scopul pregatirii bataliei
decisive, prin care se urmarea nimicirea inamicului. Strategia avea rolul de a pregati, organiza si
duce razboiul, de regula, de aparare, impotriva agresiunii unor state si imperii expansioniste.
Alte trasaturi ale strategiei militare romanesti in aceste secole au fost: proportionalitatea justa a
scopului cu fortele si mijloacele, trasatura ce in epocile urmatoare va deveni un principiu de baza
al luptei armate; alegerea formelor adecvate de actiune; castigarea si mentinerea initiativei;
concentrarea fortelor pentru batalia hotaratoare; asigurarea actiunilor strategice; capacitatea de
adaptabilitate la situatiile impuse de teren si starea vremii. Campaniile si bataliile din secolele
XIV-XVI pun in evidenta faptul ca toate combinatiile pe plan strategic urmareau pregatirea
bataliei, iar dupa consumarea acesteia, urmarirea viguroasa a adversarului pana la desavarsirea
nimicirii acestuia. Pentru ostile romane, batalia nu era un act izolat, ea constituia punctul
culminant al unor actiuni prin care se urmarea obtinerea victoriei.
Principala forma a actiunilor militare la nivel strategic a fost, pentru secolul al XV-lea, apararea
strategica. In secolele XV si XVI, continua sa domine apararea strategica, dar intalnim si
ofensiva strategica, asteptarea strategica si contraofensiva.

Apararea strategica
Predominanta in secolul al XIV-lea, s-a dezvoltat si perfectionat continuu in secolele urmatoare,
constituind principala forma de actiune a trupelor romane in intreaga epoca feudala. Functie de
caracterul razboaielor, de raportul de forte, de caracteristicile terenului si al scopului urmarit de
ostile romane, apararea strategica era forma cea mai indicata. Aceasta forma a actiunilor
strategice s-a caracterizat prin dinamism si varietate. Ea cuprindea, de regula, mai multe etape:
apararea la frontiera; hartuirea; batalia decisiva si urmarirea. Nu putine au fost insa situatiile
cand una din aceste etape a lipsit, functie de specificul si particularitatile fiecarei campanii in
parte. Astfel, in campania din 1330, etapa urmaririi a lipsit datorita faptului ca in batalia decisiva
oastea invadatoare a fost nimicita aproape complet.
1. Etapa apararii frontierei - constituia primul element al oricarui razboi sau campanie, in care,
de regula, actiunile de lupta se duceau de catre „trupele de acoperire", constituite mai ales din
steaguri sau cete ale „ostilor de granita". Efortul principal al apararii la hotar se concentra: la
vaduri, puncte favorabile de trecere, raioanele care deschideau directii favorabile patrunderii
agresorului sau in alte locuri pe frontiera, stabilite din timp. Un rol deosebit il detineau cetatile si
alte lucrari de fortificatii pregatite din timp. Asemenea actiuni de lupta pentru apararea la hotar
au dus Mircea cel Batran in anul 1394 si 1395, Vlad Tepes in 1462, la vadurile Dunarii, Stefan
cel Mare in 1475, 1476, 1497 si in alte razboaie de aparare.
2. Etapa hartuirii permanente a agresorului era continuarea luptei pentru hotar si inceperea inca
de la granitele tarii. Hartuirea se executa cu precadere de corpurile cavaleriei usoare, care atacau
continuu trupele inamice, mai ales in puncte obligate de trecere, nimiceau detasamentele
pradalnice, capturau coloanele de care cu provizii, distrugeau podurile, incendiau noaptea tabara
agresorului, capturau prizonieri, comandanti inamici. Fortele destinate executarii hartuirii erau
puse sub o comanda unica. Ele se imparteau in 3-4 detasamente, fiecarui detasament revenindu-i
timp de 24 de ore misiunea de hartuire.
Actiunea de hartuire se executa intr-o fasie larga, iar ca adancime, de la granita pana la locul
bataliei decisive. In aceasta fasie terenul era de-a dreptul pustiit. Asa s-au petrecut lucrurile in
1330, cand oastea ungara a ajuns dupa o luna de zile de la patrunderea pe teritoriul Tarii
Romanesti, in fata cetatii de scaun a tarii, infometata; asa a fost si in 1467 cand de la pasul Oituz
pana la Baia, oastea lui Matei Corvin a facut nu mai putin de 40 de zile; apoi aceiasi tactica s-a
aplicat in anii 1475, 1476 si 1497, si exemplele ar putea continua.
Scopul principal care se urmarea in aceasta etapa consta in slabirea fortelor agresoare, superioare
numeric, in vederea echilibrarii sau chiar schimbarii raportului de forte. De asemenea, se avea in
vedere intarzierea cat mai mult a trupelor agresoare, creand timpul necesar concentrarii fortelor
proprii, alegerii locului bataliei decisive, iar pe plan politico-diplomatic, incheierii unor aliante
militare si asigurarii ajutorului in lupta impotriva oastei invadatoare, sau, cel putin, blamarii
agresorului.
Actiunea de hartuire isi propunea atragerea inamicului pe acele directii si in acele zone unde
terenul favoriza lupta trupelor proprii si dezavantaja pe inamic si, totodata, se avea in vedere
dirijarea fortelor acestuia catre locul bataliei decisive. O asemenea tactica a fost aplicata cu
succes de Mircea cel Batran in 1395, de Vlad Tepes in 1462, de Stefan cel Mare in 1475, de
Mihai Viteazul in 1595.
De asemenea, in perioada de hartuire se avea in vedere subminarea moralului fortelor agresoare,
semanarea neincrederii in posibilitatea victoriei, demoralizarea inamicului prin infometare, lipsa
de apa, teama de a fi lovit oricand; toate acestea culminau, nu de putine ori, cu starnirea panicii
in randurile oastei adverse, asa cum s-au petrecut lucrurile si in batalia de la Sibiu din 22 martie
1442 sau in noaptea de 16-17 iunie 1462.
3. Etapa bataliei decisive constituia, de fapt, punctul culminant al oricarei campanii. In vederea
luptei decisive se faceau ample pregatiri: alegerea unui loc adecvat; amenajarea acestuia etc.
Spre exemplu, in batalia de la Posada din 1330, cat si in cea din Codrii Cosminului (1497), s-au
facut pregatiri minutioase (inchiderea defileului, respectiv blocarea comunicatiei prin obstacole;
taierea copacilor pentru a fi pravaliti peste trupele inamicului); sau in 1475, la Vaslui, s-a
amenajat o pozitie de aparare, care, in conditiile nivelului de dezvoltare a tehnicii perioadei, a
cerut un mare efort de munca.
Batalia decisiva urmarea nimicirea gruparii principale a agresorului, fapt ce asigura succesul
intregii campanii si permitea trecerea la urmarirea generala a inamicului. De obicei, voievozii
pastrau rezerve in fruntea carora interveneau personal in lupta in momentele decisive, cum s-a
procedat in batalia de la Sibiu in 1442, la Vaslui in 1475.
In batalia decisiva se foloseau formele de manevra care duceau la rezultate hotaratoare, functie
de situatia creata, de teren, de valoarea fortelor de care dispuneau domnitorii tarilor romane in
momentul respectiv. In 1330 la Posada si in 1497 in Codrii Cosminului au fost create ambuscade
de mai proportii in care au fost nimicite grupari importante ale agresorului. La Baia, in 1467 s-a
adoptat procedeul nimicirii fortelor principale ale agresorului prin executarea unei manevre
invaluitoare, combinata cu o lovitura frontala, care in final au culminat cu o incercuire de
proportii, soldata cu nimicirea aproape in intregime a ostirii lui Matei Corvin, iar la Calugareni in
1595, lovitura decisiva s-a executat in flancul si spatele gruparii principale a lui Sinan-pasa.
Atunci cand conditiile permiteau se folosea cu ingeniozitate inducerea in eroare a inamicului,
prin ample actiuni de inselare. Asa s-a procedat la Baia, in 1467 cand orasul a fost initial
incendiat in mai multe locuri, simultan, atacul decisiv fiind executat cand cel putin o parte din
trupele inamicului erau ocupate cu stingerea incendiului, sau in 1475 la Vaslui, cand datorita
semnalelor date de tobosarii si trambitasii ascunsi in lunca Lipovatului, oastea otomana si-a
indreptat actiunile in directia respectiva si, astfel, flancul si spatele dispozitivului au fost expuse
loviturilor oastei moldovene;
4. Urmarirea resturilor trupelor invadatoare scapate din batalia decisiva avea drept scop
nimicirea completa a agresorului, astfel incat acesta nu mai avea posibilitatea ca sa revina in
campul tactic in vederea continuarii luptei. Urmarirea se executa pana la alungarea din tara (sau
nimicirea) resturilor fortelor adverse. Cateodata, urmarirea se executa si dincolo de frontierele
tarii, in teritoriul adversarului. Actiunile de urmarire se executau in mare viteza, de regula, de
catre cavaleria usoara. Asa s-au petrecut lucrurile in 1467, 1497, cat si in 1595.
In afara nimicirii fortelor adverse, prin urmarire se avea in vedere eliberarea prizonierilor si a
populatiei luate in robie, cat si impiedicarea inamicului de a duce cu el bunurile materiale
pradate pe teritoriul Tarilor Romane. Actiunile de urmarire directa se imbinau cu cele de
urmarire paralela, asa cum a fost in anul 1595. Urmarirea inamicului se executa continuu, zi si
noapte, nedandu-i acestuia posibilitatea sa-si revina, pana la alungarea din tara.
Actiunile de urmarire se executau intr-un ritm rapid (de exemplu, in 1476, trupele au parcurs
chiar 60 km pe zi), ceea ce asigura surprinderea trupelor in retragere si asa aflate in deruta si, de
obicei, se incheia odata cu eliberarea intregului teritoriu care fusese cotropit in prima etapa a
campaniei.

Ofensiva strategica
Actiunile ofensive desfasurate de ostile romane au avut loc in aceasta perioada cu precadere in
secolele al XV-lea si al XVI-lea. Astfel de actiuni au fost cele intreprinse de Iancu de
Hunedoara, intre care amintim: batalia din septembrie 1442 de pe Ialomita; campania lunga
desfasurata in toamna anului 1443 si iarna anului urmator. De asemenea, campaniile purtate de
ostile romane pentru a scapa de dominatia otomana: cea din noiembrie 1473, incheiata prin
cucerirea Bucurestiului si punerea unui nou domnitor in Tara Romaneasca; aceea din mai-iunie
1481, pentru alungarea lui Basarab cel Tanar, care trecuse de partea turcilor; campania din
primavara anului 1574 desfasurata de Ioan-Voda si incheiata cu victoria sa la Jilistea; campania
lui Mihai Viteazul din toamna anului 1594 – primavara anului 1595, cand domnitorul roman a
infrant pe turci si tatari.
In cadrul ofensivei strategice includem si campaniile duse de Mihai Viteazul in octombrie 1599
si in primavara anului 1600, care au permis realizarea primei uniri a celor trei Tari Romane.
Acestea au fost razboaie drepte, avand in vedere scopul lor eliberator, dorinta legitima a
domnitorilor romani de a avea vecini aliati sau de a realiza un front comun impotriva expansiunii
straine, in special otomane.

Principalele etape al unei campanii ofensive erau:

1 – Etapa mobilizarii si concentrarii fortelor, in secret, de obicei in apropierea frontierei cu tara

impotriva careia urma sa se intreprinda actiunea ofensiva. Actiunea mobilizarii si concentrarii
fortelor era precedata de o intensa activitate diplomatica si politica, atat pentru atingerea scopului
propus, cat si pentru incheierea unor aliante militare. Atunci cand concentrarea se executa in
adancimea teritoriului – Mihai Viteazul in octombrie 1599 – se executa un mars in mare viteza
catre granita cu statul pe teritoriul caruia urma sa se duca ofensiva;

2 – Etapa urmatoare consta in respingerea trupelor adverse aflate in acoperire pe frontiera sau
a unor detasamente destinate apararii unor directii favorabile ofensivei, dupa care se executa
marsul spre locul bataliei decisive. Marsul se desfasura precedat de elemente de siguranta si
cercetare. Totodata, se culegeau informatii de la iscoadele trimise din timp pe teritoriul advers.
Cand era posibil, se urmarea patrunderea prin surprindere pe teritoriul advers, cu fortele
principale grupate pe o singura directie;

3 – Etapa bataliei decisive consta in executarea atacului pe cat posibil prin surprindere. La
angajarea bataliei hotaratoare se avea in vedere adoptarea celor mai favorabile procedee care sa
asigure in scurt timp nimicirea unei parti a fortelor adverse sau fortarea inamicului sa paraseasca
in dezordine campul tactic. Astfel, in batalia din iulie 1481, de la Rimnic, s-a adoptat ca
procedeu incercuirea, care in scurt timp a pus in deruta oastea lui Basarab cel Tanar (Tepelus),
acesta pierzand tronul tarii in favoarea protejatului domnitorului Moldovei, Vlad Calugarul, fiul
lui Vlad Tepes;

4 – Urmarirea, care se executa in scopul desavarsirii rezultatului bataliei decisive, constituia o

alta etapa a ofensivei strategice. Ea se executa viguros, pe mai multe directii si intr-un ritm foarte
ridicat. Principalele obiective ce trebuiau atinse in timpul urmaririi constau in stapanirea cetatilor
mai importante si a altor puncte nevralgice din teritoriul adversarului, in scopul paralizarii
oricaror incercari de a prelungi rezistenta acestuia. In executarea urmaririi, realizarea surprinderii
era un deziderat major.
Dupa incheierea razboiului (campaniei ofensive) si realizarea obiectivelor politice si militare
propuse, de regula, trupele care participasera la campanie reveneau pe teritoriul propriei tari.
Cand ofensiva se incheia cu succes, retragerea se executa dupa o perioada de repaus, necesara
refacerii trupelor , ingrijirii ranitilor etc. In cazul cand ofensiva nu reusea, batalia decisiva fiind
pierduta, se organiza retragerea, urmarindu-se a se evita noi pierderi si ajungerea cat mai repede
pe propriul teritoriu.
Asteptarea strategica constituia o alta forma a actiunilor strategice. Ea se adopta atunci cand
inca intentiile fortelor adverse nu erau descifrate, sau cand domnitorii respectivi nu doreau sa-si
descopere intentiile militare prematur. Avea un caracter temporar si in principiu dura pana la
lamurirea situatiei pe plan strategic. Dispozitivul trupelor se compunea din pozitia fortelor
principale, de regula, grupate intr-o zona centrala, in masura sa intervina in timp scurt pe oricare
din directiile amenintate si din detasamente destinate executarii actiunilor de hartuire a
inamicului sau supravegherii actiunilor acestuia, dispuse pe directiile cele mai probabile ale
actiunilor inamicului.
Asa s-a procedat in 1467, cand Stefan cel Mare si-a dispus oastea intr-un raion imediat la sud-
vest de Suceava, iar in 1476, pozitia de dispunere a trupelor a fost initial la Iasi, ulterior la
Barlad, iar in final pe valea Berheciului. In campania din 1594/1595, gruparea principala s-a
dispus la Serpatesti. Dupa ce situatia se lamurea, se trecea la aparare sau la ofensiva, moment in
care asteptarea strategica inceta.
Contraofensiva in secolele studiate s-a practicat dupa ducerea unei ample aparari de valoare
strategica reusita, cand raportul de forte se schimba. Contraofensiva se desfasura de obicei, pe
mari adancimi si viza infrangerea, eventual pe parti, a inamicului si izgonirea din tara a resturilor
armatei dusmane. Asa s-au desfasurat lucrurile in campania din 1476, cand, dupa batalia de la
Razboieni, oastea Moldovei a trecut la contraofensiva.
Manevra strategica a fost aplicata mai rar in secolele XIV si XV, mai des in secolul XVI, desi in
domeniul tactic era judicios si frecvent folosita. Exemple de folosire a manevrei strategice pe
directii interioare (din pozitia centrala) intalnim la Stefan cel Mare in 1476, Ioan-Voda in 1574,
Mihai Viteazul in campania din 1594/1595, iar folosirea manevrei strategice pe directii
exterioare o intalnim la Mihai Viteazul in toamna anului 1599.

2.2. Tactica

Analiza principalelor batalii purtate de ostile romane in, secolele XIV-XVI evidentiaza trasaturi
specifice actiunilor militare si pe plan tactic.
Astfel formele de manevra erau variate, se intrebuintau in momentele oportune si prin
surprindere. Prin executarea formelor de manevra se urmarea lovirea flancului si a spatelui
gruparii respective (Vaslui 1475). Se practica cu succes lovitura frontala combinata cu o
manevra dublu invaluitoare, care viza si, de cele mai multe ori realiza incercuirea fortelor
adverse (Baia 1476), intr-o perioada cand armatele vest-europene executau, de regula, lovituri cu
precadere frontale, iar ostile otomane, dubla invaluire. Intrebuintarea judicioasa a manevrei
ducea la fractionarea si nimicirea pe parti a inamicului (Codrii Cosminului, 1497).
Adoptarea dispozitivelor de lupta suple, elastice, lipsite de sablonism si rigiditate, functie de
caracteristicile terenului, valoarea inamicului si scopul urmarit asigurau trupelor romane o mare
manevrabilitate si posibilitatea executarii in timp scurt a oricarei manevre. Gruparile de forte ce
compuneau dispozitivele difereau, ca numar si tarie, de la o batalie la alta.
Intrebuintarea justa a armelor, functie de caracteristicile, proprietatile si posibilitatile acestora
era o alta trasatura a tacticii ostilor romane. Pedestrimea constituia, in aparare principala forta de
rezistenta menita a produce pierderi cat mai mari atacatorului, contribuind la istovirea fortelor
acestuia, disocierea dispozitivului de atac si, alaturi de celelalte arme, pregatea momentul decisiv
pentru infrangerea agresorului. In ofensiva, era destinata sa execute lovituri puternice in scopul
dezorganizarii dispozitivului aparatorului si alaturi de cavalerie, dupa ce arunca sageti
numeroase asupra adversarului, se avanta in lupta cu strigate menite a demoraliza inamicul.
Cavaleria executa misiuni de cercetare, hartuire si urmarire a inamicului; in batalie, uneori lupta
pe jos, cu subunitatile pedestre (Baia 1467); uneori atragea pe inamic in capcana, simuland fuga
din campul tactic, apoi descaleca pe neasteptate si primea pe urmaritor cu o ploaie de sageti,
dupa care trecea la urmarire, pe care o executa calare. Cavaleria grea – vitejii – erau folositi cu
precadere in momentele decisive ale bataliei, fie pentru inclinarea balantei victoriei (Vaslui
1475), fie pentru ruperea luptei si protejarea fortelor principale (Valea Alba, 1476).
Artileria, intrebuintata ca arma de sine statatoare era utilizata, mai ales, pentru pregatirea
atacului decisiv. In secolul al XV-lea, efectele ei erau mai ales de ordin moral. In secolul
urmator, Ioan-voda se remarca prin justa repartitie a artileriei pe intreaga adancime a
dispozitivului de lupta si gruparea ei in artilerie de sprijin nemijlocit si de sprijin general. Se
intrebuintau cu succes gurile de foc de artilerie – cu precadere cele de calibru mare, atat pentru
asaltul diferitelor cetati cat si pentru apararea acestora (Hotin, Suceava in 1476 si 1497).
Alegerea, amenajarea si folosirea cu pricepere a terenului constituia una din trasaturile
principale ale tacticii ostilor romane care le-au adus numeroase succese. Exemple clasice raman
bataliile de la Posada din 1330, Rovine – 1395, Baia – 1467, Vaslui – 1475, Calugareni – 1595 si
exemplele ar putea continua.
Alegerea unor locuri favorabile urmareau: interzicerea agresorului de a beneficia de
superioritatea sa numerica (Vaslui, Valea Alba); fortarea trupelor inamice de a lupta in
dispozitive cu care nu erau obisnuite (Vaslui); crearea conditiilor favorabile adoptarii celui mai
adecvat procedeu de lupta; realizarea unor ambuscade de mari proportii (in 1330); incercuirea
fortelor agresoare (Baia, 1467); aplicarea formelor de manevra indicate, prin lovirea flancului si
spatelui gruparii respective (Vaslui, 1475); lovitura frontala combinata cu o manevra dublu
invaluitoare (Baia 1467).
Fortificatiile aduceau un aport insemnat in campaniile de aparare (1330, cetatea Argesului).
Apararea fortificatiilor permanente se baza pe rezistenta combinata cu iesirile ofensive ale
garnizoanei. Pierderea unor cetati importante avea repercusiuni deosebite asupra sistemului
general de aparare al tarii, cat si pe plan politico-militar. Pierderea cetatilor Chilia si Cetatea
Alba, in iulie-august 1484 determina pe Stefan cel Mare (intre alte cauze) sa accepte pacea
propusa de otomani in 1489.
Ostile romane foloseau si ceea ce numim azi, fortificatii de campanie. Se compuneau din santuri,
palisade, valuri de pamant, obstacole si baraje (Vaslui, Codrii Cosminului) sau erau de tipul
taberei intarite (Valea Alba).
Surprinderea si inducerea in eroare a gruparii adverse erau aplicate cu mare maiestrie in campul
tactic. Nu a existat campanie, batalie sau lupta cat de cat importanta in care aceste principii sa nu
fi fost aplicate.
Conducerea actiunilor de lupta reprezenta atributul domnitorului. Ea se realiza direct de catre
voievozii romani. In mobilizarea, concentrarea, dislocarea, angajarea si manevra trupelor,
domnitorul tarii era ajutat de catre o serie de dregatori, intre care spatarul, banul, parcalabul,
portarul etc.
Razboiul, campania si batalia se desfasurau dupa un plan general, care avea un caracter unitar. In
situatia ca actiunile se desfasurau in zone diferite sau pe directii situate la mari distante una de
cealalta, se constituiau unele grupari independente, a caror comanda o exercita unul din
dregatorii numiti de domnitor. Cetele, steagurile etc. luptau sub comanda capitanilor lor sau a
dregatorilor domnesti numiti in acest scop. Boierii comandau ceata in fruntea carora participau la
lupta.
Aprovizionarea trupelor. In secolele XIV-XVI, in cadrul ostilor romane nu intalnim elemente de
structura care sa se ocupe special cu problemele asigurarii materiale si medicale a trupelor. In
vederea duceri unei campanii, ostasii veneau in raioanele de concentrare avand asupra lor
alimentele necesare pentru 5-6 zile, timp suficient pentru pregatirea si ducerea bataliei decisive.
Ulterior, in cazul cand campania se prelungea, mai ales prin executarea urmaririi si alungarii
depline din tara a agresorului, aprovizionarea se facea din zona, cat si din capturile luate de la
inamic.
In concluzie, arta militara a ostilor romane in secolele analizate, s-a dezvoltat continuu, potrivit
conditiilor economice, sociale si politice existente in Tarile Romane. Desi ostile romane erau
separate in cele trei Tari Romane, arta militara romaneasca a avut un caracter unitar.

CONSTITUIREA SI EVOLUTIA ARMATEI ROMANE MODERNE IN PERIOADA

1821 – 1859

                            1. Contextul romanesc si european si nevoia de formare a armatei romane

moderne

2. Factorul militar in renasterea nationala. Crearea si evolutia armatei romane moderne

1. Contextul romanesc si european si nevoia de formare a armatei romane moderne

Prin abolirea regimului fanariot si revenirea la domniile pamantene, Principatele Romane

dunarene incep sa se implice tot mai vizibil in evolutiile si desfasurarile de pe continent, in
confruntarile aprige dintre fortele nationale progresiste si cele reactionare, absolutiste, grupate pe
plan international in „Sfanta Alianta" (Rusia, Austria, Prusia, Anglia si Franta), interesate sa
mentina ordinea si echilibrul european impuse prin hotararile Congresului de la Viena (1815).
Societatea europeana inregistreaza pe plan economic impunerea doctrinei liberale, proprie
capitalismului, iar pe plan social, ideea de libertate cetateneasca, impusa de burghezia in
ascensiune, cat si necesitatea stergerii privilegiilor nobiliare si inlocuirea lor cu relatii sociale
noi. Principalele evenimente europene, dintre care miscarea „decembristilor" din Rusia (1825),
revolutia franceza din 1830, miscarea de eliberare a grecilor finalizata la 1830 prin recunoasterea
independentei statului elen de catre Turcia, insurectiile poloneze din 1830-1831 si apoi revolutia
europeana de la 1848-1849, au avut multiple implicatii si influente asupra tarilor romane. Apoi,
contradictiile dintre marile puteri, generatoare de conflicte si razboaie prelungite, precum
razboiul ruso-turc din 1828-1829 sau razboiul Crimeei (1853-1856), ambele pentru dominatia
economica si politico-militara in Balcani, Stramtorii si Marea Neagra, in care au fost angrenate si
forte inarmate ale tarilor romane, au insemnat ani grei de ocupatie (1829-1834; 1848-1851 si
1853-1857) cu implicatii negative asupra dezvoltarii tarilor romane.
Rusia si-a continuat si-n aceasta perioada politica balcanica de presiune asupra Portii otomane si
de sprijinire a miscarilor de eliberare nationala, prin care isi masca adevaratele intentii, fapt care
ii ingaduia un amestec direct in afacerile din zona. Astfel, Rusia va sustine cauza grecilor, cat si
pe cea a sarbilor sau romanilor. In Conventia de la Akkerman (1826) ea a impus Turciei clauze
favorabile Principatelor Romane si Serbiei, ceea ce individualiza problema romaneasca in
relatiile politice europene. Destul de devreme dupa ocupatia militara din 1821-1822, principatele
devin iarasi, din aprilie 1828, teatrul de operatii ruso-otomane, care duc la o noua administratie
militara sub comanda generalului F.P.Pahlen, si de data aceasta, razboiul ruso-turc a angajat si
detasamente de voluntari romani, dintre care s-au distins pandurii olteni condusi de polcovnicul
Ioan Solomon si capitanul Gheorghe Magheru (luptele de la Cioroiu, Bailesti, Calafat, Golenti,
Catanele, Izvoarele, Cerneti, Ciresu etc.). Tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a
reluat si amplificat prevederi ale actelor anterioare, dand expresie cererilor formulate de romani
dupa 1821. Astfel el stabilea granita cu Turcia pe talvegul Dunarii, desfiinta raialele otomane din
nordul fluviului (Turnu, Giurgiu si Braila) si restituia aceste teritorii principatelor, reconfirma
domniile pamantene pe viata, deplina autonomie administrativa, desfiintarea obligatiei de a
aproviziona Poarta, abolindu-se monopolul economic al acesteia, deplina libertate a comertului
etc. Ca urmare a acestui tratat si a noului raport de forte in zona, elaborarea si promulgarea
„regulamentelor organice" in 1830-1831, veritabile constitutii ale principatelor (recunoscute de
Poarta Otomana abia in 1834), s-a efectuat sub controlul direct al Rusiei, care, si dupa retragerea
trupelor sale in 1834, va interveni deseori chiar violent in treburile interne ale acestora.
Protectoratul tarist a afectat si viata politica sau activitatea domnitorilor, numiti si nu alesi in cele
doua principate. Ascendentul politic al Rusiei asupra Principatelor in raport cu puterea suzerana,
Imperiul Otoman, avea sa dureze peste doua decenii.
Interventia „jandarmului Europei", trupele tariste, alaturi si in sprijinul celor otomane si
austriece, si infrangerea revolutiei romane din 1848-1849, au condus la o noua ocupatie militara
(rusa si otomana) a principatelor, prelungita prin Conventia de la Balta Liman (1849 pana in
1851, care prin comisarii extraordinari ai puterilor suzerana si protectoare, a afectat sever
autonomia tarilor romane.
Un nou regim exceptional de ocupatie militara avea sa se instaureze in principate din iunie 1853,
cand armatele ruse au reintrat pe teritoriul Moldovei si Tarii Romanesti si au declansat ostilitatile
ruso-otomane (octombrie 1853). Principatele au trebuit sa asigure mai intai aprovizionarea si
cazarea trupelor ruse iar subunitatile militare romanesti au fost obligate sa faca paza unor
depozite de alimente, furaje si munitii, a sigurantei comunicatiilor in folosul trupelor tariste, cat
si sa participe la operatii militare propriu zise. Bateriile de artilerie au fost silite sa ia parte la
luptele de la Gura Ialomitei, Silistra, Harsova si Macin; partial, flotila munteana (3 vase) a fost
incorporata in flota rusa si folosita in operatiile de pe Dunare; o serie de unitati permanente si
trupe teritoriale au luptat alaturi de rusi la Calafat, Maglavit, Cetate, Bailesti, Oltenita, Giurgiu si
in jurul Silistrei. Mai mult, la retragerea din 1854 a armatei ruse, au fost capturate si expediate in
Rusia bateriile de artilerie romanesti, ca si unele salupe canoniere, incercandu-se si atragerea de
unitati militare romanesti in conflictul armat care-si muta teatrul de operatii in Crimeea. Locul
armatei ruse de ocupatie avea sa fie luat de trupele otomane si apoi de cele austriece. Si Curtea
de la Viena ca si cea de la Petersburg, viza cuprinderea celor doua principate romane in sistemul
politic, economic, cultural si militar al Imperiului Habsburgic in scopul limitarii expansiunii
rusesti si eliminarii prezentei otomane in sud-estul Europei. In acelasi timp se dorea anihilarea
miscarilor nationale de eliberare a romanilor.
Sfarsitul razboiului Crimeei si pacea de la Paris din martie 1856, au scos Principatele Romane de
sub protectoratul amenintator al Rusiei, ele trecand sub garantia colectiva a celor sapte puteri
europene invingatoare – Imperiul Otoman, ramas putere suzerana, Rusia, Austria, Franta, Prusia,
Anglia si Sardinia. Rusia era obligata sa inapoieze Moldovei judetele Cahul, Ismail si Bolgrad
din sudul Basarabiei, incorporate in 1812. Congresul de pace s-a pronuntat si in favoarea
consultarii vointei populare privind viitorul statut al celor doua principate. Tarile romane, prin
bogatele resurse si prin pozitia strategica a acestora, alcatuiau o componenta importanta a
„problemei orientale", iar prin eforturile cercurilor politice patriotice romanesti, de afirmare a
dreptului la o viata proprie, suverana, insasi lumea europeana a realizat ca pentru consolidarea
echilibrului in sud-estul continentului era necesar sa fie recunoscute si garantate aceste drepturi.
Ca urmare a prevederilor tratatului, in toamna anului 1857, s-au intrunit la Bucuresti si la Iasi
doua Adunari ad-hoc, larg reprezentate, pentru ca romanii sa fie consultati in legatura cu
dorintele lor. Adunarile ad-hoc s-au pronuntat energic pentru respectarea autonomiei si unirea
intr-un sigur stat cu numele de Romania, avand o pozitie de neutralitate in raporturile
internationale. Conventia de la Paris din august 1858 refuza unirea politica in forma dorita de
romani si accepta doar constituirea unei uniuni sub numele de „Principatele Unite ale Moldovei
si Tarii Romanesti", cu doi domnitori alesi, doua adunari legislative, doua ostiri si doar o comisie
centrala la Focsani, insarcinata cu elaborarea legilor comune.
Uzand insa cu dibacie de contradictiile dintre marile puteri, luptand cu perseverenta si curaj,
romanii aveau sa puna Europa in fata faptului implinit – faurirea statului national roman modern.

Sus
2. Factorul militar in renasterea nationala. Crearea si evolutia armatei romane moderne

Miscarea de emancipare a romanilor, sincrona procesului de dezvoltare istorica a tarilor

europene, inregistreaza dupa 1821, un salt calitativ. Se nasc programe de lupta proprii,
influentate de gandirea progresista europeana, si se actioneaza tot mai organizat pentru
recunoasterea drepturilor fundamentale la libertate nationala si sociala. Revenirea la domniile
pamantene a permis o anumita intarire a conducerii statale si initierea unor reforme „de sus in
jos" menite sa invioreze si sa modernizeze economia si viata publica.
In acest context, reorganizarea armatelor romane si asezarea lor pe temeiuri moderne devenise o
necesitate obiectiva. Noua armata urma sa asigure apararea fiintei si vetrei romanesti in fata
amenintarilor externe, sa concure la implinirea aspiratiilor de progres, unitate si independenta,
obiective fundamentale ale programului national, alimentat de ideologia daco-romanismului.
Revolutia lui Tudor dovedise ca existau conditii pentru configurarea unei armate care sa aiba un
pronuntat caracter romanesc, in care spiritul de corp si al apartenentei de teritoriu si neam sa fie
constientizat in masa larga a ostenilor. „Romanismul – avea sa sublinieze N.Balcescu – nu se va
putea dezvolta si scapa de atatia vrasmasi ce-l apasa, pana cand ambele principate (Moldova si
Tara Romaneasca ) nu vor fi libere si nu vor organiza puterea lor armata".
Revolutia si urmarile ei au impus concluzia ca trebuie sa se creeze un organism militar format
din unitati permanente si formatiuni teritoriale traditionale, structuri prin care sa se poata face o
mai mare mobilizare de efective si o instruire corespunzatoare a acestora. Bogatele traditii
militare romanesti, intemeiate pe ridicarea la lupta a poporului impotriva inamicului, care
coincidea cu conceptul contemporan al „natiunii inarmate", pus in practica de revolutia franceza
si de Prusia in razboiul antinapoleonian, se vor constitui in temelia tuturor proiectelor de
reorganizare si intarire militara ale romanilor. In epoca s-au pronuntat numeroase proiecte,
memorii si planuri, pornind de la aceste principii, si conferind institutiei militare misiuni
determinate de evolutia tarii si de cerintele programului ei de emancipare. Se remarca memoriile
si proiectele de reorganizare a „carvunarilor" din Moldova. Principalul reprezentant al curentului,
Ionita Tautul, reflecta in optiunile lui influenta spiritului revolutionar francez asupra unei
generatii care-si avusese propria revolutie. In 1824 Tautul aprecia ca „a ne pazi noi singuri tara,
este a fi un stat insemnat; iar in a ne o pazi altii este a fi un norod din cele de clasurile de jos",
formula expresiva de evidentiere a raportului dintre armata proprie, suveranitatea nationala si
statutul international al tarii. El cerea apoi o „militie permanenta, platita din buget", adica „un
numar de oameni inarmati, cati se vor socoti indestui spre paza marginilor si inlauntrul locului".
In Tara Romaneasca Simion Marcovici vorbeste despre „o armie nationala indestula spre a apara
patria de orice primejdie", o armata care sa se ridice la efectivul de 25.000 de oameni si
minimum 25 de nave pentru flotila militara de Dunare.
Primii domni pamanteni, Ionita Sandu Sturza in Moldova si Grigore Ghica in Tara Romaneasca,
au incercat sa transpuna in realitate aceasta indrazneata aspiratie nationala si, dupa retragerea
soldatilor otomani din Moldova, domnul de la Iasi a cautat sa infiinteze niste detasamente de
osteni romani, iar la Bucuresti, prin 1826, se spera sa se obtina permisiunea pentru organizarea
unui corp de 10.000 de soldati. Toate incercarile au fost compromise de opozitia drastica a Portii.

Abia dupa infrangerea Turciei in razboiul ruso-turc din 1828-1829, Poarta a admis crearea unor
forte militare permanente in tarile romane. Actul aditional si dezvoltator al articolului 5 din
tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capat razboiului, prevedea urmatoarele referinte la
armata Principatelor: „Pentru slujba carantinelor si pentru privigherea siguritatii sectoarelor si
pentru pazirea bunei oranduieli in orase si campie, precum si pentru implinirea pravilelor si a
reglementurilor, ocarmuirea fiescaruia Principat va putea tine cea mai neaparat trebuincioasa
suma de paznici intrarmati pentru toate aceste slujbe…Numarul si tinerea acestei militii vor fi
puse in oranduiala din partea domnilor, intru osoglasuirea cu divanele lor, si vor fi intemeiate pe
cele mai inaintate pilde vechi". Acesta a fost temeiul juridic al edificarii armatei romane
moderne, numita in epoca „straja pamanteana" sau „militia nationala".
Dincolo de intentiile Rusiei, care sprijinise acest act, de a intari potentialul militar antiotoman,
recunoasterea dreptului Principatelor de a avea o putere armata reprezenta o considerabila
victorie politica a miscarii nationale romanesti. Remodelarea fortelor armate romanesti,
considera N. Iorga, nu a fot o „simpla masura administrativa sau politica", ci ea a rezultat din
„cerintele….sufletului romanesc….Armata noastra e un act de vointa al intregului popor si
marea ei valoarea morala vine de aici".
In baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol, la 30 aprilie 1830 s-a hotarat „formaruirea in
Valahia a 6 batalioane pedestrime si 6 escadroane calarime a strajii pamantenesti". Din aceste
forte au fost create trei regimente mixte. In acelasi timp au luat fiinta in Moldova un batalion de
infanterie si un escadron de cavalerie din care s-a infiintat primul regiment mixt cu garnizoana la
Iasi.
Actiunea de constituire a primelor unitati militare a premers legiferarea propriu-zisa, profitandu-
se de existenta unor formatiuni militare de tipul „slujitorilor", „pandurilor", „dorobantilor" sau
„plaiesilor", care functionand anterior a favorizat rapida constituire a noilor corpuri de oaste.
Recrutarea, constituirea si apoi defilarea primelor unitati de lupta la Bucuresti si Iasi au pricinuit
„mare bucurie la tot omul in a carui vine circuleaza sange romanesc" consemneaza presa vremii.
„Tot romanul parca-si vede natia sa renascandu-se din insati infruntata molesie si degeneratie in
care o adusese intrigile straine" – nota „Curierul romanesc". In privinta recrutarii „toata
tinerimea din toate unghiurile tarei si din toate clasele societatei alerga a se pune sub drapelele
noilor organizatiuni ale strajei pamantesti". Satisfactia cu care opinia publica, masele, populare
au primit vestea fauririi primelor unitati militare era expresia rolului de insemnatate istorica ce se
atribuia armatei in cadrul procesului mai larg de emancipare sociala si nationala a poporului
roman.
Prin clauzele tratatului de la Adrianopol se impunea ca doua comisii in Principate sa definitiveze
proiectele de regulamente ostasesti. Aceste proiecte au fost discutate si aprobate de adunarile
obstesti in anul 1831 sub denumirile de Regulamentul ostasesc pentru militia pamanteana a
Principatului Valahiei si Regulamentul pentru militia nationala a Moldovei. Ele au fost
inglobate separat in Regulamente organice ale celor doua Principate. Ele prevedeau dispozitii
amanuntite in privinta atributiilor, organizarii, recrutarii, dotarii si instruirii trupelor nou
constituite.
Misiunile fortelor armate nou create erau exclusiv administrative si politienesti, vizand paza
granitelor, a carantinelor, vamilor si salinelor, asigurarea serviciului de garnizoana, a serviciului
de politie in orase si judete, acordarea de ajutor in strangerea darilor.
Structurile nou organizate cuprindeau doua mari corpuri: armata permanenta si armata
teritoriala, ultima destinata sa execute acele servicii ce depaseau posibilitatile de cuprindere a
celei dintai. Armata permanenta era formata, in fiecare principat, numai din trupe de infanterie si
cavalerie. In Tara Romaneasca, cei 4.673 de militari au fost grupati in trei regimente mixte de
infanterie si cavalerie iar in Moldova cei numai 1.129 ostasi au alcatuit un singur regiment mixt.
Se permitea sa se mareasca doar numarul ostasilor, in limita alocatiilor bugetare, deci nu
numarul unitatilor si subunitatilor.
Recrutarea militarilor s-a facut dintre birnicii satelor, pamanteni, prin conscriptie si prin
voluntariat. Ofiterii proveneau la inceput dintre boieri, ale caror ranguri boieresti au fost
echivalate cu grade militare. Dotarea s-a facut cu pusti cu cremene, de 18 mm pentru infanterie si
pistoale, sabii si lanci pentru cavalerie. Instructia era adecvata misiunilor fixate trupelor si se
rezuma la insusirea deprinderilor individuale, a instructiei de front, a tragerii cu arma si a
serviciului de garnizoana. Regulamentele ostasesti au mai stabilit uniforma si dislocarea fortelor
pe teritoriul ambelor principate, bugetul militar pe anii 1831-1835, a adoptat primele masuri de
justitie militara si de definire a misiunii pompierilor.
Limitele cantitative si organizatorice impuse pentru armata permanenta au impus constituirea si
dezvoltarea de trupe auxiliare nepermanente, cu un caracter popular distinctiv: dorobantii,
potecasii si cordasii in Tara Romaneasca, slujitorii si plaiesii in Moldova. Organizarea acestor
trupe s-a definitivat prin legea din 1832. Ca efective, formatiunile teritoriale erau mult mai
numeroase in Tara Romaneasca decat in Moldova, disproportie mentinuta de Rusia, interesata ca
fortele moldovene sa fie simbolice pentru a n-o incomoda in politica sa la gurile Dunarii si in
Balcani. O armata mai numeroasa, credea Rusia, putea fi aliata la nevoie impotriva turcilor.
Se mai stabileau ca surse ale corpului de cadre, pe langa clasa boiereasca, desemnarea de ofiteri
si subofiteri din randurile capitanilor de panduri si voluntari si trecerea unor cadre de origine
romana din alte armate in armata romana. A fost fixata o ierarhie militara, similara armatelor
europene: ofiteri inferiori – sublocotenentul (proparcic), locotenentul (parucic) si capitanul;
ofiteri superiori – maiorul si colonelul (polcovnic). Inaintarea in grad se face exclusiv pe baza
vechimii in serviciu, luandu-se in calcul si meritele in serviciu. Ofiterii aveau obligatia sa
serveasca minimum trei ani, dupa care la cerere puteau parasi cariera militara, beneficiind de
asimilarea gradului militar cu rangul „politicesc" corespunzator. Solda era trimestriala iar la
sfarsitul carierei se primea o pensie, variind dupa numarul anilor prestati.
Ca dotare si echipare: infanteria primea pusti cu baioneta, subofiterii avand tesace (sabii scurte)
in timp ca cavaleria dispunea de pistoale, sabii si sulite (lanci). Echipamentul si subzistenta erau
asigurate de stat iar la iesirea din serviciu cavaleristii primeau uniforma si calul.
Structura si misiunile organismului militar creat in tarile romane la 1830 erau marcate de unele
carente: inexistenta organelor centrale de conducere si administrare a armatei (minister, stat
major etc.); inexistenta unei arme de baza – artileria; insuficienta si modesta pregatire militara a
cadrelor ofiteresti, lipsa unor rezerve instruite, neexistand o armata de rezerva, lipsa logisticii;
organizarea mixta a regimentelor (infanterie si cavalerie), marea imprastiere a trupelor pe
teritoriu; misiunile preponderent politienesti ale armatei si disciplina dura.
Actiunea de organizare a organismului militar romanesc in anii 1830-1832 a constituit un
moment de referinta in efortul poporului roman pentru recastigarea drepturilor sale legitime la
unitate si independenta, in conditiile unui sever control otomano-tarist, evitand transformarea
armatei intr-un auxiliar al uneia sau alteia dintre cele doua imperii, ostirea romana dobandind o
individualitate distincta.
Desi modesta ca proportii, aceasta armata prefigura de la inceput puternicul scut de aparare de
care tarile romane aveau nevoie si se straduiau sa-l aiba.
Dupa constituire, in deceniile urmatoare, organismul militar romanesc a evaluat si s-a adaptat
cerintelor epocii, ale societatii moderne in plina ascensiune. Incepand din 1834 se constituiau
organele centrale care sa asigure conducerea si administratia trupelor, cum sunt: Stabul ostirii
(statul major), Dejurstva (administratia centrala, viitorul minister de razboi), Stabul domnesc sau
sfatul ostasesc, cu rol consultativ. Din 1835, in Tara Romaneasca, se incearca alcatuirea primului
regiment de cavalerie, din cele sase escadroane existente in structura regimentelor mixte, actiune
respinsa ulterior de puterea suzerana si posibila doar la 1856, cand se creeaza practic primul
regiment de cavalerie. Regimentele s-au restructurat in 1842, marindu-si efectivele. In anul
urmator efectivele cresc cu inca 1.930 de militari pentru paza Dunarii amenintata de „rascoalele
bulgarilor", in fapt o manifestare a vointei de neatarnare a Tara Romanesti. Si-n Moldova
efectivele infanteriei cresteau cu 872 militari, care formau inca un batalion cu 4 companii.
Intemeierea artileriei romane moderne s-a produs la 1843, cand cele patru tunuri de 94 mm,
primite de la sultan, au format prima baterie independenta. In anul 1846 s-a creat si in Moldova o
baterie cu sase tunuri. Specialistii in artilerie, ofiteri si servanti, au fost formati la inceput in
Rusia.
Inceputurile marinei fluviale se situeaza prin anii 1834-1836, cand s-a obtinut libertatea de
navigatie pe Dunare sub pavilion romanesc, s-au organizat fortele de politie si paza fluviala si au
inceput lucrarile la primele constructii navale. In mai 1843 era lansata la apa prima nava
romaneasca, Emma, realizata la Galati, dotata cu un mortier de 123 si patru tunuri de 76 mm. In
1845 flotila Tarii Romanesti mai primea in organica trei salupe – canoniere, dotate cu tunuri de
75 si 60 mm.
Primele subunitati de pompieri apar la Bucuresti (1832) si apoi la Iasi (1835), cu 150, respectiv,
105 militari din armata permanenta. Incepand cu 1844, cand se organizeaza pe companii (roata),
pompierii intra in compunerea fortelor permanente.
In domeniul logisticii armatei apar primele subunitati de asigurare materiala si se construiesc
primele spitale de profil la Iasi, Bucuresti, Craiova etc. Se stabilesc primele reglementari de
justitie militara. Se creeaza invatamantul militar prin aparitia scolilor elementare ostasesti in anii
1833 – 1839 in Tara Romaneasca, apoi si in Moldova, in 1845, a unor cursuri de pregatire fizica,
a „cursului enciclopedic" pentru ofiteri si cadeti la Iasi (1846) si a scolii militare la Bucuresti in
septembrie 1847. In pregatirea cadrelor medicale, din 1830, functiona scoala de felceri, iar din
1841 „scoala de mica chirurgie", pe langa Spitalul „Coltea". In 1846 s-a creat, la Iasi, prima
biblioteca militara.
Dotarea armatei cu material de razboi intra, de asemenea, in preocuparile tarilor romane. Sursa
de aprovizionare este importul. Se importa pusti cu cremene, modele 1826, neghintuite, calibru
17,78 din Rusia. Cavaleria se doteaza cu pistoale 19 mm, model 1831, cu sabii si lanci, dar si cu
carabine cu capse tot din Rusia. Din Austria se cumpara sabii, model nou. Tunurile de camp sunt
de provenienta otomana, iar cele de pe nave sunt comandate la Torino, in Italia. Desigur,
importurile nu puteau asigura pe deplin nevoile armatei, dar permiteau ca trupele permanente sa-
si poata executa serviciul in conditii bune.
Armata nepermanenta de factura teritorial populara – dorobantii, cordasii si potecasii in Tara
Romaneasca, slujitorii si plaiesii in Moldova, care constituiau o numeroasa rezerva nationala, au
cunoscut o evolutie semnificativa. Ei erau recrutati dintre taranii birnici, in schimbul scutirii de
unele obligatii fata de stat, prin sistemul alternarii indatoririlor militare cu muncile agricole, ceea
ce implica niste costuri mai reduse pentru intretinerea acestor corpuri. La inceput au fost
subordonate autoritatilor administrative locale, iar mai tarziu departamentului ostasesc si erau
intretinute de stat.
In Transilvania, cu misiuni asemanatoare formatiunilor teritoriale, functionau regimentele de
granita. In Banat erau trei regimente graniceresti incadrate separat cu tarani-ostasi romani
(Regimentul nr. 13 de la Caransebes), sarbi si colonisti germani. Mai existau regimentele de
granita romanesti nr. 1 de la Orlat, dislocat intre Tara Hategului si Tara Barsei, si nr. 2 de la
Nasaud, in tinutul Bistritei. In Bucovina, romanii erau inrolati in cele doua batalioane de granita
create inainte de 1840. Formatiunile militare populare isi vor confirma rolul in revolutia de la
1848-1849, ceea ce va valida optiunea puterii politice pentru aceste forte. „Speranta noastra este
dar in organizarea rezervelor nationale", spunea N. Balcescu, fondatorul gandirii militare
romanesti moderne, in lucrarea sa „Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului
Valahiei pana acum" si continua: „Puterea statului nu sta in armata activa, ci in rezervele
nationale; acest adevar acum este indeobste simtit si toate puterile Europei si-au organizat
rezervele lor: Franta gardele nationale, Austria, Prusia si toata Germania, Elvetia, Lanvera si
armata indelta, si Rusia, coloniile militare".
Interventia straina si inabusirea revolutiei, de la 1848-1849 si noua perioada de ocupatia straina,
au determinat o dezorganizare vremelnica a fortelor armate romanesti, au franat cursul
dezvoltarii puterii armate. Neoabsolutismul hasburgic a trecut la masuri represive in
Transilvania, a desfiintat ostirea revolutionara romana iar din 1851 si regimentele de granita,
acele centre importante ale miscarii de emancipare a romanilor, ale ideii „daco-romanismului".
Aceasta masura – remarca G. Barit – „a lovit in modul cel mai dureros nu numai populatiunea
romaneasca militarizata, ci pe toti locuitorii de nationalitate romana din Transilvania".
Desi sub ocupatie, noii domni romani instalati pe o perioada de sapte ani pe tronurile
Principatelor – Barbu Stirbei, in Muntenia si Grigore Ghica in Moldova, aveau sa duca o politica
prudenta pentru a anihila tendintele imperiilor vecine de a-si subordona fortele armate romanesti,
reusind sa dinamizeze evolutia organismului militar in concordanta cu intregul proces de innoire
si modernizare.
Armata permanenta, peste interdictiile impuse din afara, a evoluat ca un element distinct,
sporindu-si structura organizatorica a armelor si serviciilor. Daca infanteria din Tara
Romaneasca a continuat sa fiinteze in cele trei regimente, a cate doua batalioane, a cate patru
companii, in Moldova s-a realizat desprinderea infanteriei de cavalerie (1851) si dezvoltarea
separata a acestora. In 1856 celor doua batalioane de infanterie din Moldova li s-a mai adaugat
unul; in 1857 s-a creat o companie de tiraliori iar in 1858 infanteria din Moldova a ajuns sa aiba
doua regimente: unul de vanatori, alcatuit din doua batalioane si un regiment de muschetari – cel
vechi-constituit din trei batalioane. Cavaleria si-a amplificat si ea structurile: in Tara
Romaneasca cele sase escadroane s-au desprins de infanterie si in 1856 au constituit primul
regiment numit Regimentul I rosiori, iar in Moldova, prin crearea inca a unui escadron, s-a
constituit „divizionul de lancieri". Artileria s-a bucurat de o atentie deosebita din partea
domnitorilor. Barbu Stirbei a reorganizat in 1850 artileria munteana intr-o baterie pedestra cu
sase tunuri de 119 mm si doua obuziere de 147 mm si o semibaterie de artilerie „calareata" cu
patru piese de 94 mm. In Moldova, Grigore Ghica a creat in 1849 o baterie cu sase piese de 94
mm. Dar in 1854, prin confiscarea pieselor de catre rusi, bateria a fost desfiintata. Artileria s-a
refacut prin recuperarea materialului, cat si prin achizitionarea de piese noi in ambele principate
pana in 1859. In 1857 Moldova a achizitionat o baterie completa din Austria, pe sase piese de
94,4 mm si doua obuziere de 149 mm. Au aparut si primele ateliere – depozit, viitoarele
stabilimente ale artileriei, pentru intretinerea si repararea armamentului si fabricarea pulberilor.
Flotila s-a consolidat si ea ca o arma distincta. In 1850 s-a constituit o comanda separata pentru
cele trei salupe canoniere. Ele asigurau paza fluviala si a porturilor. In razboiul Crimeii, doua
vase au fost confiscate si utilizate de rusi in misiuni pe Dunare, apoi au fost restituite. Au aparut
primele elemente ale armei geniului. In 1858, la Bucuresti, s-a creat un „mic corp de jeni",
compus din ofiteri romani formati la Viena, cu misiunea de a intocmi primele lucrari topografice
din tara. S-a acordat atentie organizarii justitiei militare, cat si serviciului sanitar. Au fost
construite noi spitale si infirmerii, dotate cu medicamente si inventarul necesar; incadrarea cu
personal calificat s-a imbunatatit prin crearea in 1857 a scolii nationale de medicina si farmacie
din Bucuresti. Tot in 1857, in Moldova, s-a creat „o sectie de intendenta militara".
Privind inzestrarea cu armament si munitie, in ciuda conjuncturii nefavorabile din acei ani, s-au
facut totusi achizitii de armament cu caracteristici tehnico-tactice superioare, introdus si-n alte
armate europene, printre care armele cu percutie (cu capse), cu tragere mai rapida decat cele cu
cremene; treptat armele de provenienta ruseasca au fost inlocuite cu pusti, carabine si pistoale cu
capse, sabii si sulite importate din vest. Piesele de artilerie erau din bronz, neghintuite si cu
incarcare pe la gura tevii.
Instructia trupelor a evoluat, facandu-se dupa regulamente distincte pe arme, traduse sau
adaptate realitatii militare nationale. Pregatirea se face prin manevre si tabere de concentrare si
instructie. Invatamantul militar a inregistrat progrese in pregatirea cadrelor. Scoala militara de la
Bucuresti a fost reorganizata in 1849, dand in 1856 prima promotie de ofiteri. La Iasi s-a deschis
o scoala militara similara care a scos prima promotie in 1861. In domeniul medicinei si
farmaciei, scoala sanitara a lui Carol Davila a fost recunoscuta si in Occident. S-a continuat
trimiterea tinerilor la scolile militare din strainatate, ceea ce a favorizat contactele cu evolutia
artei si tehnicii militare europene.
Pana in 1859 armata permanenta, refacuta si modernizata, si-a marit numarul de unitati, si-a
intemeiat invatamantul militar, si-a elaborat si aplicat primele regulamente, a desfasurat exercitii
si aplicatii tactice, si-a imbogatit si modernizat dotarea, prin introducerea armelor cu percutie si
cu mai mare cadenta de tragere.
Au continuat sa fiinteze si sa se dezvolte, ca a doua componenta a puterii militare, formatiunile
militare teritoriale. Prin remodelare, ele s-au apropiat ca structura, dotare, instruire etc. de trupele
permanente. Ele au preluat o parte din sarcinile administrative si de paza ale trupelor
permanente. Din 1850 dorobantii de judete, cordasii si potecasii au fost transformati, intr-un
regiment de jandarmi. Aceste trupe teritoriale continuau sa fie intretinute de administratiile
locale si de stat, uzand de sistemul cu schimbul intre perioadele de activitate si cele de lasare la
vatra, cu exceptia jandarmilor. Aceste trupe teritoriale vor reprezenta cadrul organizatoric de
instruire militara a maselor.
Concluzii: Perioada regulamentara reprezinta o etapa de tranzitie spre o adevarata armata
nationala, o etapa in care traditia s-a impletit cu modernul, cu noul atat la nivelul central cat si la
nivelul instruirii trupelor;
- evolutia armatei romane a fost posibila datorita politicii abile promovate de puterea politica din
Principate, sprijinita de fortele progresiste;
- se constata largirea si precizarea mai exacta a atributiunilor organelor de conducere a ostirii;
sporeste si se diversifica numarul unitatilor si subunitatilor al efectivelor astfel incat in ajunul
Unirii Principatelor, efectivele ambelor principate se ridicau la 26.000 de militari (19. 852 Tara
Romaneasca si 7.052 in Moldova);
- regulamentele militare asemanatoare au facut ca instructia trupelor sa aiba numeroase elemente
comune, ceea ce va favoriza viitoarea unificare;
- introducerea manevrelor interarme din 1851 prilejuieste adancirea pregatirii trupelor,
- s-a actionat si pentru asimilarea experientei altor state si armate;
- s-a accentuat implicarea armatei in viata social-politica a societatii romanesti; prezenta multor
cadre in societatile si comitetele patriotice ale epocii (Fratia, 1843, Partida Nationala etc.),
participarea lor la elaborarea si propaganda programelor democratice si revolutionare din cadrul
revolutiei de la 1848-1849 reprezinta o realitate de ne contestat. Astfel militarii romani s-au
integrat efortului general vizand infaptuirea statului national roman modern, si-au dat adeziunea
la programul unionist si au furnizat pe conducatorii si militantii miscarii de eliberare nationala.

EVOLUTIA ORGANISMULUI MILITAR ROMANESC IN PERIOADA 1859-1877

1. "Renasterea militara nationala" din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

2. Evolutia puterii militare romanesti sub Carol I pana la razboiul de independenta

3. Forme de pregatire militara a populatiei

1. "Renasterea militara nationala" din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Ideal si coordonata fundamentala a istoriei romanilor, incununare a procesului legic de formare

si afirmare tot mai puternica a constiintei nationale si a vointei maselor largi populare de a se sti
laolalta in cadrul frontierelor unuia si aceluiasi stat, Unirea Munteniei si Moldovei de la 24
ianuarie 1859, sub domnia luminoasa a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezinta unul din actele de
cea mai mare insemnatate pentru dezvoltarea de-sine-statatoare a poporului roman. Acest
moment a marcat constituirea statului national roman modern si intrarea tarii noastre in noua
etapa a evolutiei ei capitaliste, a creat conditii pentru cucerirea neatarnarii si exprimarea
viguroasa a individualitatii natiunii noastre. Contemporanii, care prin activitatea lor insufletita de
un cald patriotism au contribuit la indeplinirea maretului act al Unirii, au numit ziua de 24
ianuarie 1859 „Ziua renasterii noastre nationale" sau „Cea mai frumoasa zi a neamului
romanesc".
Printre marile probleme ce se impuneau a fi rezolvate dupa Unirea Principatelor a fost si
organizarea armatei nationale romane moderne. In legatura cu locul si rolul viitoarei armate in
cadrul statului roman, cu structura si fizionomia ei, a avut loc in acea perioada un larg schimb de
idei, infruntari de opinii, au fost reactualizate conceptii ale revolutiei de la 1848, s-a facut apel la
invatamintele trecutului. Subliniind ca „toata garantia independentei noastre nationale, pastrarea
si respectarea dreptului si teritoriului nostru stau de azi inainte in puterea si in mana noastra",
publicatia „Curierul Principatelor Unite" arata necesitatea de a se efectua o „reorganizare a
puterii militare pe bazele unui sistem nou". La randul sau, ziarul „Reforma" scria: „sa ne armam
daca vrem sa traim ca natie; sa ne armam ca sa putem fi gata a infrunta orice pericol". Parerea ca
misiunea armatei romane trebuie sa fie apararea patriei era reluata si de „Anuntatorul
roman" :"n-avem a declara razboi, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apararea a tot ce omul are
mai sacru – nationalitatea".
Pe plan european se derulau ample actiuni reformatoare care au favorizat si inspirat si reformele
romanesti. Prusia si Sardinia desfasurau cu succes procesul de unificare a Germaniei, respectiv a
Italiei. Imperiul habsburgic, interesat sa-si prelungeasca existenta, se afla intr-o perioada
„liberala", Imperiul otoman cunostea „epoca tanzimatului" iar Rusia incerca o reforma agrara.
Dar toate cele trei mari imperii nu erau interesate sa permita in Principatele Unite transformari
adanci care sa le primejduiasca pozitiile in zona. Prin urmare factorii responsabili romani au
trebuit sa cantareasca implicatiile fiecarui act politic sau militar, folosindu-se de divergentele
dintre marile puteri pentru a promova interesele nationale si a largi autonomia tarii.
Initiatorul reformelor si al masurilor care aveau sa duca la infaptuirea unor profunde prefaceri in
domeniul apararii tarii, la crearea si consolidarea armatei nationale unitare a fost domnitorul
Alexandru Ioan Cuza. Atentia pe care el a acordat-o in permanenta organismului militar era
dictata de necesitatile de aparare a tanarului stat roman modern. Armata trebuia astfel
reorganizata si intarita incat sa fie capabila sa faca fata oricarei situatii, cu mijloace de lupta
perfectionate, cu atat mai mult cu cat Imperiul otoman si Austria, nerecunoscand Unirea, nutreau
ganduri de interventie militara. Una dintre primele preocupari ale domnitorului a vizat unificarea
imediata a celor doua armate – moldoveana si munteana. Printr-un inalt ordin dat la 4 aprilie
1859 a luat fiinta o tabara militara la Floresti (langa Ploiesti), unde timp de sase luni peste 12 000
de ostasi moldoveni si munteni, dispunand de 26 tunuri, s-au instruit in comun, au executat
aplicatii tactice si diferite exercitii militare sub supravegherea nemijlocita a domnitorului.
Concomitent cu uniformizarea si perfectionarea procesului de instructie, in tabara s-a realizat
coeziunea morala a militarilor, infratirea ostasilor Moldovei cu cei ai Tarii Romanesti – element
fundamental al puterii militare a statului national roman. „Tabara de la Floresti – scria poetul si
prozatorul Dimitrie Bolintineanu -- fu de o mare utilitate pentru redesteptarea spiritului militar...
Ostasii, vazandu-se adunati pentru prima oara asa de multi, incepura a-si recunoaste si a-si da
valoarea lor ostaseasca. Poporul roman vede cu bucurie pe-ai sai sub arme adunati mi pe picior
de lupta. Tabara de la Floresti avea si rolul de a pune in atingere armatele surori spre a le contopi
in acelasi sentiment de patriotism". Situata la jumatatea distantei dintre granitele cu Turcia si
Austria, tabara de la Floresti a avut si menirea de a preveni o invazie si a exercita totodata
presiuni asupra Austriei angrenata in razboiul franco-sardo-austriac. Trei ani mai tarziu, in 1862,
va fi organizata o noua tabara militara la Floreasca (Bucuresti), iar la 29 iulie 1863 va lua fiinta
„lagarul permanent, al armatei de 1a Cotroceni", cu un mare si modern poligon do tragere.
Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a infiintat Statul major
general, in fruntea caruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu, iar in 1862, prin
contopirea ministerelor de razboi de la Iasi si Bucuresti, s-a format Ministerul de Razboi al
Principatelor Unite. Comanda suprema a armatei era detinuta efectiv de catre domnitor. A f ost
creata o singura scoala militara si s-au unificat regulamentele militare. Odata cu legea
promulgata la 13 mai 1860, privitoare la „Instructiunea., exercitiul si disciplina armatei
Principatelor Unite ale Romaniei", au fost introduse regulamentul serviciului interior si cel al
comenduirii de garnizoana. Solutia adoptata de Alexandru Ioan Cuza si de sfetnicii sai apropiati
– Mihail Kogalniceanu, generalii Savel Manu si I. Em. Florescu – privind unificarea si
perfectionarea sistemului militar si fundamentarea principiilor doctrinare de baza a fost aceea a
imbinarii traditiei nationale cu experienta acumulata in alte tari, in special in Franta. S-a hotarat
introducerea uniformei si a echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862 unitatilor li s-au
impartit drapele de un singur fel, care aveau culorile rosu, galben si albastru. Acest act a prilejuit
manifestari de un profund patriotism. Intr-o vibranta cuvantare adresata militarilor, A. I. Cuza a
spus: „Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati ! Astazi va fi una din cele mai insemnate zile din
datinile noastre... Primind dar steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez
onoarea tarii. Steagul e Romania. Acest pamant binecuvantat al Patriei este stropit cu sangele
strabunilor nostri si imbelsugat cu sudorile muncitorului... Steagul e inca simbolul
devotamentului, ordinei si al disciplinei ce reprezinta oastea... Jurati sa pastrati cu onoare si fara
pata steagurile voastre si astfel veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus cu Tara intreaga
in oaste".
O grija deosebita a ,acordat domnitorul incadrarii cu ofiteri, echiparii si dotarii cu armament
corespunzator si in cantitati suficiente a efectivelor aflate sub arme. Aceasta grija reiese si din
faptul ca un sfert din bugetul tarii era destinat cheltuielilor militare. „Completati cadrele, ingrijiti
de echipament si, daca este nevoie, treceti chiar si peste cifra bugetara. Astazi tara isi are steagul
ei si romanii se vor strange in jurul lui spre a-1 apara" – spunea el intr-un ordin dat ministrului de
razboi in luna decembrie 1860. Efectivele armatei au fost treptat marite (in momentul Unirii,
efectivele celor doua armate erau de aproximativ 10 000 de soldati si ofiteri, carora li se adaugau
3 000 de ostasi din formatiunile teritoriale nepermanente. In anul 1865, armata permanenta avea
un efectiv de 19 365 de oameni, iar trupele teritoriale – 24 548), in special prin infiintarea de noi
unitati si subunitati de diferite arme. Astfel, in 1860, au luat fiinta inca doua regimente de
infanterie cu cate doua batalioane, un batalion de vanatori, doua escadroane de cavalerie, ce se
adaugau celor doua existente, si primul regiment de geniu din armata romana. Cele patru baterii
de artilerie au fost intrunite intr-un regiment de artilerie, luandu-se totodata masuri pentru
dotarea flotilei „cu navele trebuincioase". In vederea pregatirii instructorilor pentru toate genurile
de arma, in Bucuresti a fost creat un „detasament model", iar pentru asigurarea transportului
munitiei, subzistentelor si al materialelor necesare trupelor in timpul manevrelor si in timp de
razboi – „trenul echipajelor". In 1861, in cladirile fostei manastiri Mihai Voda din Capitala si-au
inceput activitatea primele ateliere militare, menite sa repare si sa confectioneze echipament si
harnasament pentru armata.
Concludente sunt si succesele obtinute in inzestrarea ostirii cu armament. In 1865 armata romana
dispunea de 70 000 de pusti ghintuite si de 25 000 de pusti neghintuite (fata de circa 5 000 in
1859), acestea din urma fiind folosite la instruirea militara a locuitorilor din satele si comunele
tarii, pentru „a da populatiunei rurale obisnuinta armelor". De la 10, numarul tunurilor ghintuite
s-a ridicat la 72. Aceste realizari apar ca deosebit de importante daca avem in vedere ca
mijloacele financiare ale tarii in acea perioada erau destul de reduse, uneori fiind necesar a se
recurge la subscriptii nationale pentru acoperirea anumitor cheltuieli. Cea mai mare parte a
armamentului modern cu care a fost dotata armata in aceasta perioada s-a achizitionat din Franta,
domnitorul roman aflandu-se in bune relatii cu Napoleon al III-lea. O misiune militara franceza,
sosita in tara la solicitarea lui A. I. Cuza, a contribuit la perfectionarea organizatorica a armatei
romane, la insusirea manuirii de catre militari a noului armament intrat in, dotarea unitatilor de
diferite arme.
Una din preocuparile principale ale domnitorului a fost aceea referitoare la producerea in tara a
armamentului necesar armatei. Sub directa sa indrumare s-au pus bazele unor intreprinderi care,
in scurta vreme, aveau sa produca primele arme si munitii de fabricatie romaneasca. In 1859
existau o fabrica de praf de pusca la Targoviste, un atelier reparatii armament in Bucuresti si
cateva ateliere de lacatusarie, rotarie si lemnarie in Moldova. In 1862 a inceput in Bucuresti
constructia atelierelor Pirotehniei armatei. La 21 iulie acelasi an, la Stabilimentele artileriei din
Dealul Spirii, A. I. Cuza a urmarit personal procesul tehnologic al turnarii proiectilelor, primul
dintre acestea fiind oferit de catre muncitori in dar domnitorului. La randul sau, domnitorul a
adus multumiri conducerii Stabilimentelor artileriei, ofiterilor si sefilor de ateliere care, prin
straduinta lor, „au izbutit sa inceapa a da oastei arme construite in tara". In anul urmator, tot la
Bucuresti, s-a pus piatra fundamentala a „Manufacturii de arme din Romania", devenita ulterior
Arsenalul armatei.
Preocupandu-se de pregatirea militara practica a trupelor, A. I. Cuza a initiat elaborarea unor
regulamente militare proprii. Astfel, in august 1862 a fost editat „Regulamentul asupra
serviciului armatelor in campanie", care trata pe larg modul de organizare si executare a
marsului, a recunoasterilor, a asediului si a apararii fortificatiilor etc. Doi ani mai tarziu s-a
tiparit prima harta de proportii (cuprindea 115 foi colorate) a Principatelor Unite, care servea in
special nevoilor armatei.
De politica pe care a dus-o domnitorul Cuza in armata este legata si aparitia presei militare. In
februarie 1860 a vazut lumina tiparului primul numar al ziarului „Monitorul oastei". Acesta
aparea saptamanal, urmand „A se ceti de toate gradele ostasesti in starea in care se afla astazi", si
insera in paginile sale articole privind viata si opera unor mari comandanti de osti, probleme
legate de organizarea armatei, de intrebuintarea armelor in lupta, principalele batalii din istoria
militara romaneasca si universala. Un important salt calitativ facut in domeniul publicisticii
militare 1-a constituit aparitia, Ia I5 februarie 1864, a revistei „Romania militara". In studiile de
istorie militara publicate in revista se cultivau traditiile de lupta ale poporului si ale armatei
romane, se sublinia faptul ca organizarea armatei, instructia si educatia trebuie sa se faca in
raport cu firea, traditiile, nazuintele culturale si nationale ale poporului roman, autorii facand
adesea propuneri interesante cu privire Ia modul de organizare si de inzestrare a armatei in
general, a subunitatilor, unitatilor si marilor unitati de diferite arme. Tot in anul 1864 a aparut
„Anuarul militar al oastei romane", iar in anul urmator a fost publicat un „Almanah militar".
Preocupat de perfectionarea continua a pregatirii cadrelor militare in concordanta cu ultimele
realizari ale artei militare si cu progresele tehnicii de specialitate, A. I. Cuza a trimis mai multi
ofiteri la manevre si la studii in Italia, Anglia, Prusia si mai ales in Franta. De asemenea, la
manevrele armatei romane asistau ofiteri din alte armate europene.
In plan legislativ, Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizarii armatei: la 27 noiembrie
1864 a fost adoptata Legea de organizare a puterii armate, care consacra principiul natiunii
inarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar
si largea raza de recrutare; alte legi au vizat imbunatatirea statutului cadrelor militare (Legea
ierarhiei militare, Legea de inaintare – 1862, Legea asupra pozitiei ofiterilor – 1864,
Regulamentul soldelor –1863 si al pensiilor – 1865).
Masurile luate de A. I. Cuza in scopul dezvoltarii si intaririi armatei romane unice s-au
concretizat in constituirea, in anul 1864, a patru divizii, care au fost dislocate in orasele
Bucuresti, Iasi, Galati si Craiova. Armata Romaniei era formata din doua elemente principale:
armata permanenta si militii (graniceri si dorobanti). Genurile de arma din compunerea armatei
permanente erau: infanteria – compusa din regimente de linie si batalioane de vanatori, cavaleria
– din regimente de lancieri si vanatori, artileria – dintr-un regiment de artilerie cu sase baterii si
un divizion de pontonieri, geniul – dintr-un regiment cu doua batalioane si flotila – din companii
de marinari si navele respective. De asemenea, s-a prevazut organizarea jandarmeriei, a trupelor
de administratie, intendentei. si serviciului sanitar, in fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.
Granicerii, organizati pe pichete, erau dispusi pe linia Carpatilor si a Dunarii, in timp ce
dorobantii erau constituiti in escadroane si batalioane, dupa numarul districtelor teritoriale
existente. Ei se pregateau in comunele lor cel putin o data la doua saptamani si se concentrau
pentru manevre o data pe an timp de o luna. Caii dorobantilor erau proprietatea lor sau a
comunelor din care faceau parte. De o mare importanta pentru intarirea armatei a fost inlocuirea
vechiului sistem de recrutare, stabilit prin Regulamentul organic, si adoptarea, in 1864, ,a noii
legi pentru recrutarea armatei prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice
cetatean, durata acestuia fiind de patru ani in activitate si doi ani in rezerva.
Pe plan european, pentru consolidarea Unirii si afirmarea statului roman, Cuza a promovat o
politica militara ferma de aparare a suveranitatii tarii, stabilind relatii cu puterile sustinatoare ale
politicii romanesti, mai ales cu Franta. Misiunea militara condusa de locotenent colonelul Lamy,
sosita in 1862, a sprijinit procesul complex de reorganizare si modernizare a armatei romane. Au
fost extinse raporturile politico-militare cu tarile mici si mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat
sprijin miscarilor de eliberare nationala ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari).
Cuza si-a manifestat constant interesul si intentia de intregire a Unirii cu celelalte provincii
locuite de romani. Acest sens le-au avut cuvintele adresate ostasilor la Floresti (1859): „va sta in
mana ca intr-o zi Tara noastra sa va poata datora marirea", sau cele scrise unui diplomat apusean,
cand preciza ca el urmareste „perspectiva unei mariri a teritoriului si sa asigure bunastarea si
libertatea a tot ce poarta numele de romani".
La incheierea domniei, Cuza asigurase armatei romane o infatisare moderna: un Stat Major
General si unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instructiunii
(1865) si alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie „de linie", 2
de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, cate un batalion de vanatori, de geniu si de pompieri, o
flotila fluviala, alte trupe si servicii; o armata regulata insumand circa 20 000 de ostasi, la care se
adauga 25 000 de graniceri si dorobanti, o armata echipata, inzestrata si instruita la un nivel
indiscutabil superior fata de inceputul reformei.
Bilantul remarcabilelor infaptuiri pe taram militar cuprinse in vremea domniei ui A. I. Cuza,
alaturat realizarilor din celelalte sectoare ale vietii de stat, intregeste imaginea marii opere de
asezare a Romaniei pe baze moderne intreprinse in perioada 1859-1865. Politica sa in domeniul
militar s-a dovedit inteleapta, contribuind din plin la rezolvarea unor deziderate majore care
stateau in fata poporului nostru in cea de a doua jumatate a secolului trecut. Prin faptele pe care
le-a savarsit pentru propasirea tarii si intarirea armatei romane, A. I. Cuza si-a inscris pentru
totdeauna numele in randul marilor personalitati politice si militare iesite din sanul poporului
roman, pentru binele caruia a trait si muncit.

Sus
2. Evolutia puterii militare romanesti sub Carol I pana la razboiul de independenta

La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, fost proclamat ca domnitor al Romaniei Carol
Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de 27 de ani, pana atunci ofiter al armatei
prusiene inrudit cu casele stapanitoare din Prusia si Franta, acesta ajunsese deghizat in tara,
pentru a evita riscurile unei calatorii in conditiile iminentei razboiului austro-prusian (1866).
Curand, el a depus juramantul ca domn constitutional, o noua lege fundamentala – una din cele
mai liberale din Europa, inspirata dupa modelul belgian -, promulgata in iulie 1866, stand la baza
instaurarii regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in preajma
izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost puse in fata unui nou „fapt
implinit" – de certa independenta (de altfel Constitutia nici nu mentiona dependenta de Poarta
otomana) – si in pofida unor tentative de impotrivire (Rusia, Austria, Imperiul otoman) vor fi
nevoite sa recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa accepte definitiv existenta statului roman
format la 1859. Alegerea printului strain – deziderat exprimat de altfel inca de Adunarile ad-hoc
din 1857 – a fost apreciata in acel context intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii
interne (evitandu-se disputele intre familiile autohtone pretendente la. tron) si a intaririi pozitiilor
Romaniei in arena internationala.
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) – tentativa a Casei de
Habusburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor infrangeri diplomatice si militare
(ultima in. razboiul cu Prusia din 1866) – a avut drept consecinta directa anexarea Marelui
Principat al Transilvaniei la „regatul ungar«, act prin care pentru prima oara ii era abrogata
complet autonomia seculara. Incheiat impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei
transilvane, a romanilor, pactul a produs o reactie energica imediata a acestora, ca si din partea
celor din statul unificat la 1859, concretizata in numeroase actiuni politice de protest. In cadrul
acestor manifestari s-a exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti de
a crea „o Romanie unita si libera, fundata pe justitie si moralitate", fara de care – arata George
Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene – „nu poate fi vorba de natiune si nationalitate
romaneasca«.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe plan; politico-
militar de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in 1871, devenit principala putere
de pe, continentul european in urma victoriei repurtate in conflictul armat cu Franta din 1870-
1871. Este o perioada in care, dupa decenii de profunda stagnare in arta militara europeana, de
regres in conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare, se inregistreaza un
salt spectaculos in acest domeniu prin rezultatele obtinute de statul si armata prusiana, datorat
unor acumulari in timp sub imperiul unei gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de
Academia militara din Berlin si corpul de stat-major prusac ("Scoala lui Moltkeu), in conditiile
unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si artilerie, ale dezvoltarii
comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera si
ritmul de deplasare si deci de interventie a trupelor pe un front tot mai intins. Toate acestea,
alatur de experienta razboiului de secesiune din Statele Unite ale Americii si indeosebi a
razboaielor de pe continent, au putut fi studiate cu o atentie sporita, influentand evolutia gandirii
si practicii militare romanesti. Fireste, sistemul prusian al „Landwehr-ului" si-a castigat multi
adepti dupa 1866, dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul rand,
de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor trupe permanente ou
efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a mobilizarii rapide a unor forte numeroase
in caz de razboi, factorii de conducere ai tarii, ca si teoreticienii militari romani s-au pronuntat
pentru o adaptare a lui potrivit traditiilor locale, resurselor si pozitiei geo-strategice a Romanie.
„Sistemul nu este nou – se arata in Expunerea de motive la proiectul noii legi organice din 1868
-, el isi gaseste originea in armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se
baza pe doua elemente: armata permanenta si militiile".
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866 caracterul national, de larga factura populara, imprimat
puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost amplificat si racordat m
bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive –
1868, modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi fiind generalul
George Adrian, promotor principiului „natiunii armate") a introdus categorii noi in structura
militara a tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele  cu
pregatire ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii armate a
ajuns la cinci: l armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata
teritoriala) cu rezerva lor; 3. militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele
doua elemente, precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial,
cate un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru comunele
rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de Razboi
fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale moderne), aducand unele
perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de intarire a fortei combative,
modificand cu deosebire situatia trupelor teritoriale, „cu schimbul", acestea dobandind valente
ostasesti suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului
de Razboi, era transformata intr-un adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si rezerva ei; 2.
armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele adaugandu-se trupe calari –
calarasi); amandoua elementele formau armata de „prima linie" (era o extindere substantiala a
fortei operationale); 3. militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse
din batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu
teritorial; 4. garda oraseneasca si „gloatele" la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii
urmau sa se constituie in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate
varstei de incorporare, motivate de necesitatea de a se crea forte militare cit mai apte de instruire,
capabile sa fie folosite eficient pe timpul confruntarilor armate. Astfel, varsta limita pentru
indeplinirea serviciului militar ("obligatoriu pentru toti cetatenii tarii pentru prima data din 1876
 ) a fost coborata la 45 de ani. Intre 21 si 29 de ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in
trupele armatei permanente sau teritoriale; cei intre 21-37 ani, care nu fusesera recrutati in
primele doua elemente, precum si cei lasati la vatra faceau parte din militii; intre 37-45 ani erau
incorporati in garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani (din 1876 intre 18-
31 ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost instituit si voluntariatul de un an in
'trupele permanente (tineri intre 18-21 ani, absolventi a patru clase primare) si doi ani in cele
teritoriale ("cu schimbul"), conditiile fiind precizate insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt, un sistem militar si
o armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase, justetea acestei orientari, predominanta
in epoca, gasindu-si deplina confirmare pe campurile de batalie din 1877-1878. „Numai gratie
sistemului original – avea sa declare intr-o sedinta solemna a Academiei Romane, in prezenta
regelui Carol I, generalul Grigore Crainiceanu -, armata romana putu in 1877 sa pretinda
cooperarea si alianta cu armata rusa – in loc de supunere – si apoi sa intre in razboi si sa castige
acele nepieritoare victorii care ne-au dat independenta tarii".
Pe aceste baze legislative s-a actionat in directia imbunatatiri organizarii si functionarii
structurilor organelor de conducere armelor si serviciilor. Ministerul de Razboi, organul central
al administratiei armatei, a fost reorganizat din 1870 pe patru directii, la care se adauga si
„Depozitul de Razboi destinat executarii lucrarilor cartografice, topografice, statistice si istorice;
pe langa minister au mai functionat mai multe organisme cu rol consultativ.
Subordonat direct ministrului de razboi, corpul intendentilor militari, creat inca din 1861, a fost
reorganizat in 1869, avand ca, atributii controlul si verificarea administratiei militare.
Fara a se dispune de un organism superior de conceptie si directie operativa, ce se va crea abia in
urma experientei razboiului de independenta, la nivelul armatei a continuat, sa functioneze si sa
sporeasca un „stat-major organizat pe doua corpuri: Statul Major General, alcatuit din generalii
desemnati a comanda marile unitati tactice – constituite insa, dupa cum s-a aratat, numai la
manevra sau razboi – si Corpul de stat-major, compus din ofiteri de la gradul de capitan, la cel de
colonel inclusiv, care urmau sa execut misiunile ce necesitau cunostinte militare speciale.
Acestia se recrutau prin concurs, in primul rand dintre brevetatii scolilor superioare de razboi din
strainatate.
In privinta organizarii militare a teritoriului national, pentru o mai mare operativitate in
conducerea si administrarea trupelor inca din 18/30 martie 1866 s-au format patru divizii militare
teritoriale, cu comandamentele in garnizoanele Craiova (Divizia 1), Bucuresti (Divizia 2), Galati
(Divizia 3) si Iasi (Divizia 4). In subordinea lor se aflau toate unitatile si subunitatile din raza
teritoriala respectiva.
Atentia autoritatilor militare s-a concentrat asupra dezvoltarii si mai ales sporirii capacitatii
combative a armatei permanente, nucleul organismului militar romanesc, considerata „scoala
ostaseasca" a intregii natiuni. Masurile organizatorice intreprinse in' deceniul 1866 – 1876 au
vizat cresterea si modernizarea unitatilor tactice, inclusiv a efectivelor acestora, consolidarea
bazei lor materiale, in special printr-un efort de dotare cu armament si echipament de lupta
corespunzator realizarilor epocii, ridicarea gradului lor de pregatire in conditii apropiate celor de
razboi.
Infanteria, principala arma din organica ostirii romane, va dispune in preajma razboiului de
independenta de: 8 regimente de linie (ultimul creat in 1868), reorganizate in 1873, fiecare
format din doua batalioane a cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din
randuri"; 4 batalioane de vanatori de camp (pe langa cel din 1860, fiind create inca doua in 1866
si unul in 1868), fiecare cu cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din
randuri". In total 20 batalioane de infanterie la care se adauga un numar de „companii de
disciplina". Dupa bugetul anului 1877 efectivele unui regiment de linie se ridicau la 35 ofiteri (1
asimilat) si 740 trupa, iar ale batalionului de vanatori la 18 ofiteri si 358 trupa.
Cavaleria a cunoscut un parcurs sinuos (infiintari si desfiintari de unitati), din 1871 ramanand
doua regimente care au primit denumirea de „rosiori". Fiecare avea cate patru escadroane, un
stat-major si un pluton „afara din randuri" in total 8 escadroane. Efectivele unui regiment,
potrivit aceluiasi buget, se cifrau la 30 ofiteri si asimilati, un functionar civil, 636 trupa si 448
cai.
Artileria, care inregistrase in ultimele doua decenii o evolutie continua datorata sporirii
importantei focului pe campul de lupta, a devenit o arma principala, cu un rol permanent in
organica armatei. Restructurarile operate in cadrul regimentului i-au conferit nu numai o mai
mare omogenitate, dar si posibilitati sporite de cooperare cu celelalte arme pe timpul luptei. In
1868 s-a constituit Regimentul 2 artilerie cu doua divizioane a cate trei baterii fiecare. Dupa ce in
1876 fiecare regiment a primit inca o baterie, din nevoia de a se incadra toate diviziile teritoriale
cu artilerie proprie si in scopul cresterii capacitatii lor combative, la inceputul anului 1877 s-au
infiintat inca doua regimente prin reorganizarea celor vechi; in urma masurilor intreprinse,
artileria romana dispunea de 4 regimente, organizate pe doua divizioane cu cate 6 baterii fiecare,
dintre care a montate si 1 calareata, in total 24 baterii cu 144 guri de foc. Regimentele au fost,
dislocate in ordinea numerelor la Craiova, Bucuresti, Focsani si Roman, fiecare avand, in
principiu, un. efectiv de 28 ofiteri si asimilati, 499 trupa si 272 cai.
Trupele de pompieri, ale caror misiuni au fost extinse, au fost organizate in baza legilor organice
din 1872 si 1874 pe divizioane, baterii, semibaterii si sectiuni in Capitala si resedintele de judet,
potrivit importantei acestora, formand artileria teritoriala. Ele se aflau sub directa autoritate a
Ministerului de Razboi – de la 1/13 aprilie 1874 toate „comenzile urbane" fiind inlocuite in
resedintele de judet cu subunitati militare, conduse de ofiteri de artilerie sau geniu. La inceputul
anului 1877 pompierii formau 2 divizioane, cel din Bucuresti cu 3 baterii si un pluton „afara din
randuri!, cel din Iasi – cuprinzand bateria teritoriala Iasi cu sectia de pompieri Botosani, alaturi
de bateria teritoriala Roman cu sectia de pompieri Bacau; in plus se adaugau bateriile Galati-
Braila, Focsani-Birlad, Ploiesti-Buzau., atasata din 1876 Divizionului 1 pompieri Bucuresti,
Craiova-Pitesti-Turnu Severin, in total 9 baterii teritoriale de pompieri cu un efectiv de 50 ofiteri,
9 asimilati si 1 569 trupa. Intretinerea lor revenea in proportie de 2/3 oraselor si de :1/3
Ministerului de Razboi.
Geniul a inregistrat prefaceri caracterizate mai ales prin diversificarea trupelor. In 1867
Batalionul de geniu a fost reorganizat pe patru companii de sapatori si un pluton „afara din
randuri", compania de pontonieri Giurgiu trecand pana in 1876 la Regimentul 1 artilerie. Intre
1868-1871 a functionat si cel de-al doilea batalion, tot pe patru companii, dar dificultati
financiare au impus in 1871 contopirea celor doua batalioane intr-unul singur. Dupa 18?3 in
compunerea acestuia se va afla o companie de „minari" (destinata lucrarilor de mine) cu o sectie
de telegrafie si trei companii de sapatori (din 1874 si ele cu o sectie de telegrafie).
Inaintea campaniei din 1877-1878, Batalionul de geniu, desi cu efective reduse – 23 ofiteri si 497
trupa -, avea in schimb o organizare complexa: un mic stat-major, un pluton independent, o
„scoala a trupei", 4 companii de geniu, fiecare cu o sectie de telefonie (pentru fiecare divizie) si
trei sectii de „sapator-minari", o companie de pontonieri.
Din 1874 era organizat si primul parc al geniului; dotat cu trasuri si tehnica de lupta.
Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lenta, datorita nu numai dificultatilor de ordin financiar, dar
si statutului Romaniei, aflata inca sub suzeranitatea Portii otomane: De aceea prezenta micii sale
flotile la gurile Dunarii si in apele Marii Negre, in cadrul unor manevre cu trageri reale de
artilerie executate in premiera in toamna anului 1875 – afirmatie categorica a unei forte navale
independente -; a impresionat, insemnand un eveniment de importanta politica majora in
contextul declansarii ,"crizei orientale".
Autoritatile romane au reusit in acest interval sa mai achizitioneze, pe langa nava „Romania" (in
dotare din 1864), alte trei unitati mai mari, dintre care se remarca canoniera „Fulgerul" {1873) cu
un deplasament de 90 tone si o viteza de 7 noduri, construita de santierele franceze din Toulun;
celelalte doua erau iahtul „Stefan cel Mare" (1869) de 352 tone (Linz, Austria) si salupa-
torpiloare „Rindunica" (1874), construita in Anglia si asamblata la atelierul naval de Ia Galati.
Reorganizat in 1875, acesta va fi capabil sa lanseze in anul urmator si o salupa cu vele,
„Lebada". Se adauga un numar de mici ambarcatiuni ancorate in principalele porturi dunarene,
destinate serviciului de paza si patrulare.
Corpul flotei militare romane; constituit in 1868, numara la inceputul anului 1877 un efectiv de
20 ofiteri si asimilati, 20 functionari civili si 186 trupa.
Corpul jandarmilor, care executa si misiuni de politie solicitate de Ministerul de Interne, a fost
incadrat din 1868 intre trupele permanente, fiind organizat in doua companii pedestre (10 ofiteri
si 260 trupa) si doua escadroane administrative (6 ofiteri si, 340 trupa).
Serviciile armatei an fost ameliorate, unele din ele, precum Serviciul sanitar – aflat sub
conducerea energica a generalului – medic Carol Davila -, prezentandu-se sub aspectul
organizarii si pregatirii de specialitate Ia un nivel ridicat pentru acea epoca. Compus din medici,
farmacisti si veterinari militari destinati spitalelor pe timp de pace si ambulantelor pe timp de
razboi, corpul sanitar isi desfasura serviciul in cadrul infirmeriilor regimentare; totodata, pe
langa fiecare companie sau escadron a fost creata cate o sectie cu 3 sanitari. Intre spitalele de
garnizoana, cate unul de fiecare divizie teritoriala, cele mai importante erau la Bucuresti (500 de
paturi) si Iasi (200 paturi). Din 1875, compania sanitara (3 ofiteri de administratie si 278 trupa),
ce executa diferite servicii pe langa spitalele militare, a fost trecuta definitiv din subordinea
Administratiei militare sub conducerea directa a Inspectoratului general al Serviciului sanitar.
Administratia armatei era alcatuita din corpul ofiterilor de administratie, constituit in 1862 si
asimilat gradelor militare, escadronul echipajelor de tren (in 1877 – 5 ofiteri inferiori combatanti,
184 trupa si 180 cai) si compania de uvrieri (lucratori) militari, menita sa asigure subzistentele si
efectele trupelor – atasata in 1877 Depozitului central de echipament; Corpul intendentei militare
insuma in 1877 2 intendenti, 4 subintendenti si cate 7 adjutanti cl. I si II, asimilati – gradelor de
ofiteri (de la colonel la capitan).
Justitia, militara a fost exercitata; ca si in perioada anterioara de „consiliile de razboi", cate unul
de fiecare divizie teritoriala (efective permanente in 1877: 4 ofiteri-comisari domnesti, 4
capitani-raportori, 8 grefieri si 41 subofiteri de administratie) si de „Consiliul de Revizie", organ
suprem pe intreaga ostire (1 locotenent-colonel, 1 grefier, 1 copist); in razboi urma sa
functioneze corpul pretorilor militari: Din 1873 Codul de justitie militara a inlocuit vechea
„Condica penala ostaseasca", din 1852.
Cel de-al doilea element al puterii armate – Armata teritoriala – a constituit in aceasta perioada
forta numerica a ostirii romane; in prima parte a anului 1877 ea se cifra la 45 930 militari.
Structura ei a fost modificata prin legea organica din 1872, care pe scheletul batalioanelor de
graniceri crease 8 regimente de dorobanti (infanterie teritoriala), iar in locul fostilor dorobanti-
calari 8 regimente de calarasi (cavalerie teritoriala). Ambele categorii de trupe erau recrutate din
toata tara ,dupa formarea contingentului permanenta si inscrierea voluntarilor, serviciul militar
avand o durata de 6 ani in activitate si 2 ani in rezerva (dorobantii), respectiv de 5 si 3 ani
(calarasii). Serviciul efectiv se presta 7 zile pline pe luna (deci se rulau patru „schimburi"),
celelalte trei saptamani ostasii ramanand acasa. Pentru asigurarea continuitatii procesului de
instructie existau cadre permanente la fiecare regiment.
Regimentele de dorobanti au avut o organizare identica cu a regimentelor de linie. In
compunerea lor intrau 3-5 batalioane (cate unul clin fiecare judet aflat in. raza teritoriala a
unitatii), numarul de companii variind mereu pana in 1877. Cadrele permanente au provenit
dintre fostii ofiteri graniceri, ca si din randul ofiterilor si subofiterilor din militii.
La inceputul anului 1877 regimentele de dorobanti au fost dublate ca numar ajungand astfel la 16
(33 batalioane), in organica fiecarei unitati pastrandu-se doar doua batalioane. Masura rectifica
in primul rand exagerata extindere teritoriala a regimentelor, dusa acum la numai doua judete (cu
exceptia Regimentului 11 dorobanti).
Potrivit prevederilor bugetare din 1879 efectivele trupelor de dorobanti se ridicau la 25 996
ostasi, din care 427 ofiteri si asimilatii.
Calarasii, care se recrutau dintre tinerii cu mijloace materiale suficiente pentru a se echipa pe
toata durata serviciului militar, au fost constituiti in 1876 in patru brigazi intrate in organica
diviziilor teritoriale, ceea ce a reprezentat o incarcare a acestora cu prea multa cavalerie. La
sfarsitul lui 1875 fusesera stabilite efectivele pe schimburi, iar escadroanele primisera. numele
judetelor de unde se recrutau si in care isi aveau garnizoana. In 1877 efectivele bugetare ale celor
32 de escadroane de calarasi erau de 9 934 ostasi, dintre care 145 ofiteri si asimilati.
Militiile, al treilea element constitutiv al puterii militare, erau impartite in doua clase, fiecare
avnd trei chemari, dupa starea civila, in ordinea: necasatoriti, casatoriti fara copii si casatoriti cu
copii. Structurate pana in 1871 pe 8 brigazi, cate doua in fiecare din cele patru divizii militare
teritoriale, din 1872 au fost reorganizate pe batalioane si escadroane atasate trupelor de dorobanti
si, respectiv, calarasi, carora le revenea astfel si o parte din cheltuielile necesare instruirii si
echiparii lor. Armamentul, munitia si marele echipament se distribuiau de catre stat la
concentrari sau pe timpul razboiului. In 1877 vor fi mobilizate 31 batalioane si 4 escadroane. In
baza legii organice din 1872 a fost infiintat si corpul ofiterilor de militii (ofiteri pana la 25-36
ani, iesiti din toate celelalte elemente ale ostirii), menit a completa si cadrele trupelor teritoriale,
garzilor orasenesti si la nevoie ale gloatelor. Prestau periodic un serviciu ordinar obligatoriu de
24 de ore de garzi si patrulare, in localitatile de care apartineau, putand fi convocati pentru
maximum 15 zile la concentrari si manevre.
Garda (civica) oraseneasca avea misiunea de a mentine „ordinea publica", executand serviciul de
paza in centrele urbane; iar in timp de razboi participa la apararea acestora. Era organizata pe
legiuni, batalioane si companii; fiind pusa sub comanda unui inspector general, ajutat de doi
ofiteri superiori numiti pe trei ani.In primavara anului 1877, garda. – reorganizata dupa venirea
la putere a guvernului liberal I.C.Bratianu – era formata din „toti locuitorii tarii pamanteni sau
impaminteniti" ,de la 21 la 45 de ani, care mu erau mobilizati in vreun alt element. In, orasele cu
peste 20 000 locuitori, militiile puteau. fi asimilate cu garzile orasenesti si organizate dupa
acelasi sistem. Efectivele garzii civice se ridicau la circa 15-16 000 oameni.
Gloatele urmau sa fie mobilizate doar in caz de amenintare grava a tarii, fiind atasate trupelor de
militii, de la care primeau armele si munitiile.
O directie prioritara a efortului ,militar romanesc menita a intari capacitatea combativa a trupelor
a reprezentat-o dotarea lor cu un material de lupta modern, cat mai corespunzator nevoilor si
posibilitatilor tarii. Treptat, a-a renuntat la multe din armele vechi, inlocuite cu altele avand
parametri tehnico tactici superiori.
Romania nu dispunea de o industrie proprie de armament, ci numai de cateva stabilimente de
reparare si intretinere, a acestuia, ca si de realizarea a unor productii mici de munitii de arme albe
etc. De aceea a fost nevoita, la fel ca majoritatea statelor din acea vreme, sa importe in
continuare, fiind tributara principalilor furnizori de armament din Europa: Germania si Franta.
La acestea s-au adaugat piedicile puse de unele mari puteri (Austro-Ungaria) in tranzitul de arme
si echipament importat din Occident. De remarcat tendinta ca, in pofida unor mijloace financiare
modeste, inzestrarea armatei romane sa fie asigurata au cele mai perfectionate mijloace de lupta,
desi cantitatile aduse au ramas insuficiente.
Situatia politica incordata din 1875-1877 a reclamat urgentarea masurilor de inzestrare, numai
in ,1876 deschizandu-se 12 credite extraordinare si suplimentare.
In concluzie, pana in 1877 toate categoriile de armament si mijloace de lupta au fost
imbunatatite, urmarindu-se si o anumita omogenizare a dotarii trupelor.
Armamentul infanteriei a ramas alcatuit dintr-o multitudine de modele, avand calibre si
parametri tehnico-tactici diferentiati, ceea ce a influentat firesc atat pregatirea, cit si organizarea
luptei: erau pusti franceze „Minie" (model 1861), carabine (model 1863), pusti „Dreyse" cu ac
(percutor), modele vechi si 1867; se dispunea de asemenea de o pusca ghintuita superioara
„Peabodyu (model 1868), achizitionata din S.U.A. (1869), Romania fiind unul din primele state
ce au introdus armele semiautomate de tipul mitralierelor „Christopher Montigny" (1872) si
„Gatling« (1873, 1875); in aprilie 1877 au mai fost date pusti „Krnkau rusesti (model 1868),
arme insa vechi cu glont de plumb. Tot la inceputul anului 1877, pentru realizarea unei oarecare
uniformitati, s-a hotarat dotarea diviziilor 1-,2 cu cate 200 pusti „Peabody" de fiecare companie,
in timp ce diviziile 3-4 au primit arma „Dreyse" (1867): Dorobantii au fost inarmati cu pusti
„Peabody" si „Krnkau, iar militiile cu pusti „Minie". Regimentele de linie au primit din 1873
„lopetile portative Linneman", fiind printre primele din Europa care au beneficiat de acest
important accesoriu individual care-si va demonstra utilitatea deosebita in razboiul din 1877-
1878.
Cavaleria, atat trupele de rosiori cit si de calarasi, a avut in inzestrare carabine „Dreyse", sabii
semicurbe si revolvere.
Artileria a fost arma cea mai receptiva noilor tehnici. Tunurile de otel „Krupp" de 87 mm (model
1875), din care la intrarea in razboi Romania va avea 8 baterii, erau cele mai eficace la acea data
(o bataie de aproape sase ori mai mare decat cea a tunurilor mai vechi); se mai dispunea de
tunuri „Krupp" din otel (model 1868), si de bronz (model 1870), ambele de 78 mm, precum si de
mitraliose". Artileria teritoriala avea tunuri franceze „La hitte" si belgiene Timmerhans".
Trupele de geniu au primit materiale noi in dotare, de exemplu in 1873 dinamita, iar sectiile lor
de telegrafie, in 1874, trasuri echipate cu aparate „Morse".
Prin unele credite suplimentare a fost pasibila o mai buna aprovizionare cu materiale medicale de
razboi necesare serviciului sanitar. Stabilimentele militare autohtone au reusit, prin eforturi ale
personalului, sa asigure spre sfarsitul perioadei, in conditii destul de bune, necesarul si mijloace
de transport pentru hrana, pentru coloanele de munitii si pentru geniu.
Realizarea unei pregatiri moderne ide lupta a trupelor, in conformitate cu noile tendinte ale artei
militare si progresul inregistrat ca urmare a evolutiei tehnico-tactice a materialului de lupta, a
constituit, de asemenea, o preocupare permanenta a factorilor de decizie militari din Romania. S-
a urmarit mai. intai completarea sau inlocuirea regulamentelor depasite, ca si introducerea de
instructiuni si regulamente de exercitii, manevra si lupta care lipseau la unele genuri de arma si
servicii, ceea ce a permis o clarificare teoretica a atributiilor si modalitatilor de executare a
instructiei pe timp de pace, cit si a operatiilor pe timp de razboi. In preajma anului 1877 toate
categoriile de trupe dispuneau de astfel de reglementari, in majoritate rod al gandirii cadrelor
autohtone, inclusiv in cazul adaptarii unor dispozitii straine, ceea ce s-a facut printr-o raportare la
conditiile specifice geostrategice, social-economice si politice ale tarii.
In acest context s-a acordat o mai mare atentie pregatirii teoretice si practice a ofiterilor,
introducandu-se din 1874 sistemul examenelor pentru trecerea in randul ofiterilor superiori –
masura ce a barat accesul la gradele superioare a celor proveniti pana atunci direct din trupa, fara
a avea prea multe cunostinte generale si profesionale. A fost extinsa reteaua de invatamant care a
inclus: „scoli regimentare", ce functionau in unitatile armatei permanente, deschise soldatilor in
vederea obtinerii pregatirii scolare elementare si a gradelor de caporal si sergent; „scoli
divizionare" pentru subofiteri; Scoala fiilor de militari, infiintata la Iasi in 1872, ce pregatea
viitorii candidati la Scoala militara de infanterie si cavalerie. Dupa cativa ani de functionare la
Iasi (1866-1872), aceasta avea sa fie transferata definitiv la Bucuresti, fiind destinata formarii de
ofiteri pentru toate armele. Eforturile de a pune bazele unei „scoli superioare de razboi", ca si ale
altor institutii de perfectionare a pregatirii specializate a cadrelor militare nu au fost transpuse in
practica, in principal datorita dificultatilor de ordin financiar. Din aceasta cauza, s-a continuat
trimiterea de elevi sau ofiteri in strainatate pentru a urma cursurile unor scoli sau academii
militare din Franta, Belgia, Germania sau Italia. Totodata, au fost trimisi la stagii sau ca
observatori in diferite armate, inclusiv in America, peste 170 de ofiteri, ceea ce a favorizat
contactele cu dezvoltarea stiintei si tehnicii militare la cel mai inalt nivel. S- a inregistrat, de
asemenea, o intensificare si diversificare a pregatirii aplicative de lupta a trupelor, care s-a
executat prin concentrari scurte de instructie, in tabere (precum cea de la Furceni din 1869), si
mai ales prin manevre (marile manevre avand loc de regula toamna), ce devin o practica curenta
si la care, alaturi de unitatile regulate si rezervele lor, au fost chemate si formatiuni apartinand
celorlalte elemente ale puterii armate (marile manevre din 1872, 1873, 1874 sau 1875).
Indeosebi s-a depus un efort pentru apropierea nivelului pregatirii trupelor teritoriale de cel al
armatei regulate. Astfel, la manevrele din toamna anului 1875 au luat parte si unitati de dorobanti
si calarasi, iar garzile orasenesti au' executat toate serviciile de garnizoana. Rezultatele obtinute
au fost apreciate de domnitorul Carol I ca fiind „foarte multumitoare", atragandu-se insa atentia
la slaba instructie a focului in 1875 trupele permanente nu executasera decat trageri cu 35-40
cartuse de om !). De altfel, pana la acea data, in pregatirea infanteristilor se pusese accentul pe
„scoala soldatului", urmarindu-se formarea deprinderilor practice individuale, si mai putin pe
trageri inclusiv in campul tactic, prin coordonarea focului.
Progrese sensibile, datorate unor programe speciale bine organizate si desfasurate aplicativ, au
fost realizate la trupele de artilerie (un rol insemnat avandu-l colonelul E. Herkt). S-a insistat
asupra necesitatii si modalitatilor de executare a tragerilor cu traiectorie intinsa si curba, (cu toate
ca nu erau inca in dotare obuziere), ca si a tragerilor de „demontare" (distrugere) si de anfilada
(in lungul transeelor) iar ca o noutate – executarea tragerilor de noapte.
In ceea ce priveste pregatirea tactica a trupelor, se poate constata ca in fata modificarilor
importante aduse de noile sisteme de arme de foc (incarcarea pustii pe la culata, artileria
ghintuita etc., efectele tragerilor puterea, iuteala, densitatea focului fiind sporite considerabil,
conducerea ostirii va fi sesizata de necesitatea trecerii batalioanelor la formala in coloana pe
companii de „tirapliori" (puscasi), de ,"utilitatea indispensabila" a liniei de tragatori in lupta, ca
si de cresterea rolului baionetei in atac, insistandu-se asupra insusirii temeinice a prevederilor
regulamentare de catre ostasi prin exercitii continue.
Mobilizarea partiala din toamna anului 1876 – oficial anuntata ca manevre anuale obisnuite, dar
oare avea sa se prelungeasca datorita agravarii situatiei din Balcani – a fost folosita pentru
asigurarea omogenizarii instructiei elementelor puterii armate, in acest scop organizandu-se
unitati tactice mixte – divizii si brigazi – din unitati regulate si teritoriale. Angajarea luptatorului
in actiune trebuia sa puna in evidenta calitatile si cunostintele sale militare, tinand seama inclusiv
de acel „coeficient moral", dandu-le astfel sens si directie. Razboiul de independenta va reliefa
convingator acest lucru, impunand din nou virtutile ostasului roman. Inca din anii imediat
urmatori crearii statului national modern s-a trecut la amenajarea militara a teritoriului pentru
aparare – fortificatii, cai de comunicatie etc., actiune la care o contributie importanta au avut-o
trupele de geniu. Chiar din 1866 s-au luat primele masuri de amenajare genistica a teritoriului,
impuse de situatia externa creata dupa detronarea domnitorului Al. I. Cuza cand Romania era
amenintata de interventia conjugata a imperiului otoman si a celui habsburgic; care incercau sa
obtina si concursul altor puteri europene pentru a dezmembra statul realizat in 1859. In acest
scop s-au facut studii atat pentru ridicarea unor fortificatii pasagere, in jurul Bucurestilor, cit si
planuri de aparare a defileului Oltului. Preocupari in vederea fortificarii tarii pe linia Carpatilor si
a Dunarii au continuat in anii urmatori. Incepand din vara anului 1875, in conditiile izbucnirii
„crizei orientale", cand un razboi ruso – otoman devenise iminent; eforturile Romaniei s-au
concentrat asupra intaririi aliniamentului Dunarii, ceea ce a permis in primavara anului 1877
desfasurarea armatei romane si afluirea in deplina siguranta a trupelor ruse spre frontul din
Balcani. Dezvoltarea retelei rutiere, inceperea primelor cai ferate, extinderea liniilor telegrafice
vor inlesni actiunile trupelor romane si ruse pe toata durata razboiului din 1877-1878.
Relatiile politico-militare externe intretinute ,de Romania in acest rastimp au fost multiple si
variate, in pofida statutului international care-i limita posibilitatile de manifestare. Aceste relatii
au fost subordonate permanent obiectivelor mentinerii integritatii teritoriale, largirii autonomiei
tarii si dobandirii deplinei independente nationale prin incurajarea si sustinerea efortului
eliberator desfasurat de popoarele din estul, centrul si sud-estul Europei, fata de politica agresiva,
de oprimare promovata de imperiile rus, habsburgic si otoman. Pe aceasta linie sint de relevat
contactele permanente cu Serbia, cu care in 1868 s-a incheiat un tratat de alianta, si Muntenegru,
vizandu-se chiar o „antanta balcanica", in care sa fie atrasa si Grecia in vederea eliminarii
dominatiei otomane din Europa. De asemenea, legaturi stranse s-au pastrat cu miscarea de
eliberare bulgara.
Raporturile militare cu tarile din vestul continentului, ca si cu puternicul vecin din rasarit au
evidentiat nu numai aspectele largirii pietei de achizitionare a armamentului si materialelor
necesare intaririi fortei combative a armatei romane, dar au permis sondaje si demersuri
diplomatice eficiente pe linia acelorasi stradanii de gasire a mijloacelor de obtinere a
independentei, inclusiv in imprejurarea angajarii Romaniei intr-un conflict regional sau chiar
continental. In anul reizbucnirii "crizei orientale" Romania devenise un factor politic si militar
important in arena relatiilor internationale.
In conditiile in care Poarta otomana manifesta o pozitie negativa fara de solicitarile diplomatice
ale guvernului roman, masurile energice intreprinse pe plan militar in 1876 si la inceputul anului
1877 au subliniat hotararea Romaniei de a-si apara individualitatea statala si, la nevoie, de a
obtine pe calea armelor independenta deplina.
Indepartarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea in fruntea statului a lui Carol de Hohenzollern
au fost urmate si de unele modificari in organizarea, dotarea si instruirea armatei, indeosebi in
introducerea unor principii doctrinare si regulamente ale armatei prusace. Noul sistem de
organizare si instruire a creat greutati in procesul de evolutie a sistemului militar romanesc
deoarece necesita timp pentru introducerea noilor principii, metode si procedee de instruire si, in
al doilea rand, pentru ca nu era in asentimentul majoritatii militarilor romani. Cu toate acestea,
pe linia intaririi armatei, pana in ajunul razboiului de independenta, s-au realizat progrese
insemnate atat pe plan organizatoric, cit si in ceea ce priveste dotarea cu armament. Au fost
pastrate aceleasi patru divizii existente inca de pe timpul Iui A. I. Cuza, dar s-au produs
modificari calitative in cadrul structurii organizatorice a unitatilor si marilor unitati. Au luat
fiinta doua corpuri de armata, subordonandu-i-se fiecaruia cate doua divizii, precum si noi unitati
si subunitati de diferite arme, efectivele armatei crescand in mod simtitor. Pentru o mai buna
dotare cu armament, lancile au fost inlocuite, in cea mai mare parte, cu sabii (la cavaleristi), iar
tunurile de bronz s-au inlocuit, treptat, cu tunuri de otel cu teava ghintuita si proiectile cu focosul
percutant si fuzant., importate din Belgia, Franta si Germania (tunurile germane sistem Krupp,
model 1870 si 1875, erau printre cele mai bune piese de artilerie la vremea aceea). Prin
modificarile aduse in 1868 si 1872, militiile au luat denumirea de armata teritoriala, in
compunerea ei intrand regimente de dorobanti (pedestri) si regimente de calarasi. Un pas
important s-a facut si in privinta pregatirii cadrelor militare. In anul 1868 functionau trei
categorii de scoli: corpurile de trupa (scoli de doua grade cu sarcina de a forma cadre inferioare),
scoli pentru pregatirea ofiterilor si scoli superioare (pentru pregatirea ofiterilor de stat major).
Prin legea din 1872, scoala militara a fost impartita in doua: scoala militara de infanterie si
scoala militara de cavalerie. In afara de aceste scoli, conform „Regulamentului Scoalelor", mai
functionau: scoala regimentara (pregatea soldati pentru gradul de caporal); scoala divizionara
(pe langa fiecare divizie, pregatea sergenti pentru gradul de sublocotenent, durata scolarizarii
fiind de doi ani ); scoala fiilor de militari (pregatea fiii ofiterilor pentru scolile militare de
infanterie si cavalerie, avand durata de trei ani) si scoala speciala de artilerie si geniu. Aceasta
din urma a ramas numai in proiect, ca dealtfel si Academia de Razboi, si vor fi infiintate dupa
razboiul de independenta din 1877-1878.
In perioada cuprinsa intre anii 1859-1877, efectivul armatei, daca socotim si rezerva nationala, a
crescut in mod simtitor. In urma reorganizarii lor succesive si a infiintarii de noi unitati, in
primavara anului 1877 armata romana insuma opt regimente de linie si 16 regimente de
dorobanti, fiecare divizie avand si cate un batalion de vanatori. Cavaleria era organizata pe
brigazi, fiecare a doua regimente, iar artileria dispunea de patru regimente a cate sase baterii,
dintre care una era calareata. Trupele de geniu erau intrunite intr-un batalion compus din patru
companii de „sapatori-minari" si o companie de pontonieri. Flotila de Dunare avea patru
bastimente (nave fluviale), precum si mai multe slepuri si salupe. Efectivul trupelor operative
era, in ajunul razboiului de independenta, de 58 700 de oameni, Romania putand pune insa sub
arme peste 100 000 de ofiteri, subofiteri, gradati si soldati. S-a facut astfel un pas important
inainte in ridicarea fortei combative a armatei permanente si a celei teritoriale.
Organizarea militara cu care tara noastra a intrat in razboiul antiotoman din 1877-1878 si-a
dovedit valabilitatea. Pe campurile de batalie de la Grivita, Plevna, Rahova, Smardan si Vidin,
actionand alaturi de fortele ruse sau in sectoare de front independente, ostasii romani vor
consfinti prin lupta si jertfa lor independenta de stat a Romaniei.

Sus
3. Forme de pregatire militara a populatiei

Poporul roman, greu si des incercat de-a lungul istoriei sale, si-a faurit o bogata experienta de
lupta si a acumulat un valoros fond de idei teoretice si practice privind apararea pamantului
stramosesc. Cand imprejurari potrivnice s-au ivit, el s-a ridicat intotdeauna la lupta cu arma in
mana pentru apararea dreptului sacru la o viata libera si independenta. Inca inainte de unirea
Moldovei cu Tara. Romaneasca, se propunea adoptarea unui sistem unitar ,care sa ingaduie „ca
tot romanul sa f ie dator a servi armata" si in care, pe langa armata permanenta, sa poata fi
mobilizate, in momente critice, o armata de ,rezerva" si „gloatele", ceea ce insemna de fapt
grosul populatiei tarii.
Continuitatea unor asemenea idei s-a remarcat prin opiniile exprimate, ca si prin unele masuri ce
au fost puse in practica la putin timp dupa constituirea statului roman modern. „Revista
Carpatilor sublinia in 1861, intr-un articol intitulat: „Instruirea nationala", necesitatea
„organizarii rezervelor nationale" si a „introducerii imediate a unei instructiuni militare in toate
clasele sociale". In cazul unei agresiuni, toti cetatenii erau datori sa se ridice in apararea tarii,
deoarece, dupa opinia autorului, armata permanenta nu putea sa reprezinte decat avangarda fortei
de rezistenta, adevarata putere armata a tarii urmand sa o constituie „masa poporului". Cezar
Bolliac, largind conceptul apararii patriei prin inarmarea poporului, scria in ziarul „Romania" ca
imperativul acelor vremi impunea „armarea generala a tarii, prin armia regulata si permanenta,
prin militie si prin armarea satelor".
Adept al principiului natiunii armate, domnitorul A. I. Cuza a facut eforturi pentru a se da curs
nenumaratelor initiative menit, pe de o parte, sa duca la crearea unei armate regulate puternice,
iar, pe de alta parte, a unui sistem militar care sa permita participarea poporului la lupta. La 7
februarie 1864 Adunarea Legislativa a votat Legea pentru organizarea puterii armate a
Romaniei. Conform prevederilor articolului 1 al acestei legi, alaturi de armata permanenta, de
unitatile nepermanente de dorobanti si graniceri – deja existente – urmau sa ia fiinta si alte
formatiuni: garda oraseneasca, militia reactiva (organizata pe trei categorii de varsta) si
gloatele. Ultimele doua categorii erau considerate ca o forta puternica pe langa armata
permanenta si trupele de graniceri si dorobanti, forta care sa poata fi instruita, „in manuirea
armelor la un timp dat si organizata asa incat chemarea lor sub arme sa poata fi o realitate
practica". Privita in mare, aceasta structura a armatei ar fi asigurat, dupa cum se exprima istoricul
A. D. Xenopol, „o pregatire armata a poporului din crestet pana in talpi". Proiectul de lege nu a
fost insa sanctionat de Cuza, retinerea domnitorului fiind justificata de protestul Austriei si mai
ales al Portii otomane, nemultumite de o legislatie orientata spre intarirea sistemului militar
romanesc. In al doilea rand, intentiilor lui A. I. Cuza de a aproba proiectul de lege li s-au opus cu
vehementa elementele conservatoare din Adunarea legislativa, care vedeau in inarmarea maselor
un pericol direct la adresa marii proprietati.
Cu toate acestea, in toamna aceluiasi an, a fost promulgata o noua lege care stipula, printre altele,
ca „fortelor neregulate de militii" trebuia sa li se alature – in cazul unei agresiuni din afara –
gloatele, denumire prin care „Regulamentul pentru chemarea si instruirea gloatelor", elaborat la
28 decembrie 1865 subintelegea pe toti cei apti sa poarte o ar ma. Toti cetatenii, intre 17 si 50 de
ani, care nu faceau parte din armata permanenta si nici din unitatile de graniceri si dorobanti,
erau obligati sa faca pregatire militara. In regulamentul amintit se arata: „Locuitorii comunelor,
in varsta de 17 la 50 de ani, se vor aduce pentru a se deprinde Ia arme in toate Duminicele.
Aceasta deprindere va fi de 3 ore, din care una se va consacra tragerii la semn". Pentru instruirea
gloatelor, la fiecare judet a fost detasat cate un locotenent sau sublocotenent de infanterie, un
caporal si un soldat. In comune, instructorii erau recrutati dintre cei care isi satisfacusera stagiul
militar in armata permanenta sau in trupele de graniceri si dorobanti. Cetatenii care aveau varsta
intre 26 si 32 de ani urmau sa fie concentrati de doua ori pe an pentru exercitii si manevre.
Asadar, prin sistemul militar preconizat in timpul domniei lui A. I. Cuza, se asigura pregatirea
militara a intregii populatii, in special a taranimii, poporului incredintandu-i-se misiunea de
aparare a tarii, de cucerire a independentei nationale.
Si dupa inlaturarea Iui A. I. Cuza interesul pentru introducerea unor structuri si forme care sa
favorizeze pregatirea unor mase cit mai largi ale populatiei in vederea apararii tarii s-a pastrat.
Existenta, alaturi de armata permanenta – elementul constitutiv fundamental al sistemului militar
– si de armata teritoriala, a unor formatiuni de tip popular – militiile, gloatele, garda oraseneasca
-, asa cum prevedea legea pentru organizarea armatei din 1868, sporea capacitatea de aparare a
tarii in cazul in care ar fi devenit victima unei agresiuni.
In timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza, armata romana a facut progrese evidente atat
in ce priveste pregatirea, cit si inzestrarea cu armament, devenind un organism bine structurat,
capabil sa indeplineasca misiunea sacra ce-i revenea – apararea pamantului stramosesc.
Eforturile facute de domnitor in acest domeniu au avut la baza constiinta clara ca armata,
sprijinita de intregul popor, este pavaza autonomiei si demnitatii tarii, mijlocul esential capabil sa
apere integritatea ei teritoriala, sa realizeze inaltul ideal al generatiei revolutionare de 1a 1848 –
cucerirea independentei depline si faurirea statului national unitar roman. Organismul militar
creat de A. I. Cuza, cu perfectionarile intervenite in deceniul care a urmat domniei lui, isi va
dovedi intreaga putere si vitejie in marea confruntare din 1877-1878 pe campurile de batalie.

ARMATA ROMANA IN RAZBOIUL DE INDEPENDENTA AL ROMANIEI (1877-1878)

1. Independenta – deziderat major al romanilor. Contextul international

2. Operatia strategica de acoperire a granitei de sud a Romaniei

3. Trecerea Dunarii si participarea armatei romane la batalia a treia de la Plevna

4. Batalia de la Vidin. Incheierea victorioasa a razboiului de independenta

5. Caracteristicile artei romanesti in razboiul de independenta

1. Independenta – deziderat major al romanilor. Contextul international

In preajma razboiului de la 1877-1878, Romania era un stat mic, cu o suprafata de 121 000 km.p.
si o populatie de circa 5 milioane, alte 5 milioane de romani aflandu-se in provinciile romanesti
aflate sub stapaniri straine. Lipsa independentei reale a statului roman reprezenta o piedica
serioasa in dezvoltarea lui. Cucerirea independentei de stat se impunea ca o necesitate vitala a
mersului inainte a societatii romanesti si a realizarii intregirii depline a statului roman.
Intrat in faza decisiva a realizarii sale, dupa Unirea din 1859, dezideratul independentei de stat
depline a Romaniei s-a constituit intr-o adevarata doctrina atotcuprinzatoare, care a angajat
gandirea, preocuparile si actiunile intregului popor roman. Infaptuirile transformatoare din
timpul domniei lui A. I. Cuza urmareau, pe plan intern, asezarea statului national roman pe baze
moderne, progresul accelerat al vietii economice si social-politice. Aceste transformari
contribuiau nemijlocit si la consolidarea luptei pentru independenta, pentru lichidarea
ingradirilor externe impuse de puterea suzerana si de tranzactiile dintre marile puteri europene,
conjugandu-se intim cu actiunile politico-diplomatice intreprinse pentru consolidarea statutului
international al Romaniei si recunoasterea legitimitatii suveranitatii sale. Lupta pentru
independenta a continuat si s-a amplificat si dupa abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice
si diplomatice: concomitent, s-a desfasurat o ampla activitate propagandistica de catre romanii
aflati in diferite tari europene pentru a crea in opinia publica internationala un curent favorabil
sustinerii dezideratelor romanesti, s-au intensificat legaturile poporului nostru cu miscarile de
eliberare nationala ale popoarelor sarb, bulgar, muntenegrean, grec.
Viata politica europeana inregistra, in anii premergatori razboiului, amplificarea luptei de
eliberare nationala in sud-estul Europei si redeschiderea „problemei orientale". In iulie 1875
izbucnea rascoala populara din Hertegovina, in august se ridica la lupta populatia din Bosnia, in
aprilie 1876 se rasculau bulgarii, iar in iunie 1876 se declansa razboiul dintre Serbia si
Muntenegru impotriva Portii Otomane. Peste aceasta situatie complexa se grefeaza interesele
deosebite in zona ale Prusiei si Austro-Ungariei. La inceputul anului 1877 se impune tot mai
mult rezolvarea pe calea armelor a crizei balcanice, dupa esecul conferintelor internationale de la
Istambul (decembrie 1876 si ianuarie 1877) si de la Londra, din martie 1877, facand iminent un
razboi ruso-turc.
Rolul hotarator in evolutia evenimentelor care au dus la cucerirea independentei, ca dealtfel in
intreaga noastra istorie nationala, a revenit poporului roman care a avut constiinta plenara a
acestui imperativ si s-a aratat ferm hotarat sa faca orice sacrificii si jertfe pentru a rupe, la nevoie
cu armele, ultimele fire ale suzeranitatii otomane. Toate acestea explica faptul ca masurile
adoptate de guvern pentru intarirea armatei, indeosebi in cea de a doua jumatate a anului 1876,
mobilizare partiala decretata ca urmare a agravarii situatiei din Peninsula Balcanica, infiintarea
unui corp de observatie la Gruia, in dreptul Gurii Timocului, executarea unor lucrari de
fortificatie in puncte de importanta strategica etc. s-au bucurat de o larga aderenta populara. O
stare de spirit asemanatoare, caracterizata prin devotament si abnegatie patriotica, se manifesta
pregnant si in randurile masei de ostasi, de la soldat pana la general. Armata noastra, care-si
sporise efectivele si isi imbunatatise inzestrarea, se dovedea tot mai pregatita sa indeplineasca
misiuni de amploare pentru apararea tarii, sa joace un rol hotarator in lupta pentru cucerirea
neatarnarii depline a Romaniei.
Politica de neutralitate a Romaniei fata de conflictul din zona a fost urmata de demersuri
diplomatice pentru obtinerea recunoasterii independentei pe cale pasnica. O nota circulara a
premierului roman, Lascar Catargiu catre puterile garante, definea Romania ca fiind „separata de
Turcia si nefacand in nici un fel parte integranta din Imperiul otoman", apoi sublinia ca Romania
se va opune cu armele incercarilor de violare a teritoriului sau, iar intr-un conflict general
Romania va coopera cu puterile care-i vor garanta „integritatea si toate drepturile sale seculare".
Memoriul ministrului de externe din 16/28 iunie 1876 se constituie intr-o veritabila cerere de
independenta indirecta catre Poarta.
Agravarea brusca a relatiilor internationale si, indeosebi, iminenta declansarii unui nou razboi
intre imperiile rus si otoman au determinat guvernul roman sa intre in negocieri cu Rusia, la
Livadia (in Crimeea), in septembrie 1876, in vederea semnarii unei conventii prin care sa se
stabileasca conditiile de trecere a armatelor imperiale pe teritoriul roman spre Dunare. Conventia
semnata la Bucuresti, la 4 aprilie 1877, acorda „libera trecere" trupelor tariste spre Dunare, iar
Rusia garanta apararea si mentinerea integritatii teritoriale a Romaniei.
Ca masura de prevedere, la 6 aprilie 1877, guvernul roman, a decretat mobilizarea armatei
permanente si teritoriale cu rezerva ei. Aceasta actiune complexa s-a efectuat in ordine, rapid si
cu precizie, ceea ce a demonstrat o data mai mult inalta constiinta civica a generatiei
independentei. Pana la 25 aprilie mobilizarea a fost incheiata, armata fiind organizata conform
cerintelor de razboi. Totalul fortelor mobilizate se ridica la aproximativ 100 000 de luptatori, din
care efectivul armatei operative era de 58 700 de oameni, 12 300 de cai si 190 de tunuri. In plus
au fost chemati sub arme, pentru instruire, in vederea completarilor, inca 14 000 de tineri din
contingentul anului 1877.
Caracterul drept al razboiului, dorinta fierbinte de a vedea patria libera si independenta, speranta
ca dupa aceasta va incepe o viata mai buna pentru masa celor multi, prin acordarea in special de
pamant, drepturi si libertati democratice, au generat un deosebit entuziasm la prezentarea la
oaste, in momentul decretarii mobilizarii, si un interes deosebit in completarea instructiei si
pregatirii militare in timpul afectat acestor activitati, un avant de lupta nestavilit manifestat inca
in perioada de acoperire pe Dunare, uimitoare fapte de vitejie si eroism in aprigele inclestari cu
dusmanul.
Razboiul eliberator s-a bucurat de adeziunea si sprijinul romanilor din provinciile aflate sub
dominatia straina. Grupuri de voluntari au trecut granitele, artificial create de vicisitudinile
istoriei, alaturandu-se fratilor lor.
Unanimitatea cu care a actionat poporul roman, animat de dragostea de tara si dorul de libertate,
a fost relevata in toata maretia sa de eroismul de masa dovedit de ostasi, de la soldat la general,
in luptele purtate contra fortelor otomane, de legaturile indisolubile dintre ostire si popor, duse
pana la identificarea lor intr-un suprem efort de vointa si actiune.

Sus
2. Operatia strategica de acoperire a granitei de sud a Romaniei
Dupa mobilizare, armata romana, a fost organizata in doua corpuri, care au intrat imediat in
dispozitiv de acoperire strategica pe malul nordic al Dunarii, pentru a preveni o eventuala invazie
otomana. Operatia s-a desfasurat concomitent cu mobilizarea si concentrarea armatei, iar faptul
ca aceasta operatie a constituit o parte organica a razboiului a avut o mare importanta politica;
menita sa apere actul proclamarii independentei, operatia de acoperire a Dunarii a sporit
increderea armatei si poporului in fortele lor.
Deoarece punctele cele mai amenintate erau Calafatul si Bucurestiul, comandamentul roman a
hotarat ca diviziile 1 si 2 infanterie (concentrate in Oltenia), formand Corpul 1 armata sa se
opuna unei eventuale agresiuni otomane dinspre Vidin, iar diviziile 3 si 4 infanterie, constituind
Corpul 2 armata, sa apere Capitala impotriva unei invazii dinspre Rusciuk si Turtucaia. Armata
romana isi constituise o rezerva generala, compusa din doua regimente de dorobanti, un regiment
de rosiori si alte formatiuni, dispusa la Bucuresti. In acest dispozitiv, trupele romane au executat,
in exclusivitate, pana cand armata rusa a intrat pe teritoriul tarii noastre si apoi pana a ajuns la
fluviu, operatia strategica de aparare a Dunarii pe o distanta de 650 km. Odata cu asigurarea
securitatii teritoriului national contra unei eventuale invazii otomane, armata romana a constituit
principalul factor favorizant al marsului si concentrarii trupelor ruse in zonele stabilite, fara sa fie
stingherite de vreo rezistenta otomana. Sub protectia operatiei de acoperire executata de trupele
romane, fortele militare ruse destinate sa actioneze in Balcani, comandate de marele duce
Nicolae, au inceput sa treaca Prutul in noaptea de 11 spre 12 aprilie 1877.
 Acoperirea strategica a liniei Dunarii de catre armata romana (aprilie-august 1877)

Operatia s-a desfasurat pe mai multe etape:

1. 1-11 aprilie 1877, fortele romane erau dispuse pentru supravegherea

intregii linii a Dunarii – Divizia 1 la Craiova, Divizia 2 la Bucuresti cu
avangarzi spre Giurgiu si Oltenita, Divizia 3 in zona Galati–Braila iar
Divizia 4 in zona Marasesti-Tecuci-Focsani, cu o dezvoltare frontala de
650 km;

2. dupa intrarea armatei rusesti si preluarea sectorului de la Barbosi,

armata romana si-a retras treptat diviziile 3 si 4 in sudul Munteniei, intre
Cetate si Calarasi, actiune care a durat pana la 25 aprilie. Corpul 1 armata
(diviziile 1 si 2) apara sudul Olteniei, iar Corpul 2 armata (diviziile 3 si 4)
era dislocat la sud de Bucuresti si apara sectorul dintre Calarasi si Turnu
Magurele. In capitala s-a format o rezerva generala din aproape 10 000 de
luptatori;
 3. cand trupele ruse au ajuns si in sectorul Calarasi-Turnu Magurele,
trupele romane s-au regrupat in sudul Olteniei cu toate cele patru divizii.

Aflata in acest dispozitiv, armata romana a desfasurat o intensa activitate de consolidare si

dezvoltare a sistemului de fortificatii, a dat riposte energice incursiunilor facute de otomani la
nord de fluviu.
Toate actiunile politice si militare romanesti au starnit reactia Imperiului otoman si masuri care
sa descurajeze actiunile romanesti: suspendarea diplomatilor romani de la Istambul,
intensificarea actelor agresive de-a lungul Dunarii, sechestrarea unor nave romanesti cu cereale,
bombardarea oraselor Braila si Reni, atacarea pichetelor de frontiera etc. Fata de aceasta situatie
la 23 aprilie ministrul roman de razboi, generalul Alexandru Cernat, a ordonat trupelor Romane
sa riposteze la orice tentativa otomana de trecere a Dunarii. La 29 aprilie Adunarea Deputatilor si
la 30 aprilie Senatul au declarat ca legaturile dintre Romania si Poarta otomana erau rupte,
recunoscand starea de razboi dintre cele doua state.
Procesul complex al cuceririi independentei Romaniei, inceputa printr-o initiativa armata si
instituirea starii de razboi, a continuat firesc prin proclamarea neatarnarii la 9/21 mai 1877,
urmata de totala angajare militara a tarii. Proclamarea independentei consfintea ruperea
legaturilor noastre cu Poarta si independenta absoluta a Romaniei, hotarare votata in unanimitate
de Parlament. Tributul datorat Turciei de 914 000 lei, a fost anulat, suma fiind data armatei. Un
ordin national, „Steaua Romaniei", cu 5 clase, trebuia sa rasplateasca pe toti cetatenii distinsi pe
timp de pace si in razboi. Declaratia de independenta a avut un mare ecou in toate constiintele
romanesti.
Puterile europene, fata de hotararea Parlamentului roman, au reactionat diferit de la rezerva
(Franta) la ostilitate (Turcia si initial Anglia). Opinia publica internationala a fost favorabila
luptei poporului roman.
In vederea acestei confruntari, pe teatrul de operatii balcanic, armata rusa a concentrat 260 000
de oameni (182 batalioane, 73 de escadroane, 135 de cavalerie si 136 baterii cu 802 tunuri), iar
armata otomana avea 186 000 de oameni (234 de batalioane, 66 escadroane si 42 baterii cu 210
tunuri).
Operatiile militare ale armatei ruse au inceput la sfarsitul primei decade a lunii iunie prin trecerea
unei parti din fortele ruse in Dobrogea, actiune la care au participat si navele flotilei romane de
Dunare: „Romania", „Stefan cel Mare", „Fulgerul" si „Randunica", puse temporar la dispozitia
armatei ruse. Peste cateva zile, comandamentul rus a trecut la fortarea Dunarii cu gruparea
principala, concentrata in zona Rosiorii de Vede-Alexandria- Zimnicea-Turnu Magurele. In
vederea asigurarii unui succes deplin, marele duce Nicolae a solicitat si sprijinul armatei romane.
Ca urmare, Marele cartier general roman a ordonat ca in zilele de 14-16 iunie intreaga artilerie
romaneasca de pe malul stang al Dunarii sa execute un foc viu si neintrerupt asupra pozitiilor
otomane. De asemenea, la cererea comandamentului rus, a fost fixat pe malul drept al Oltului, la
varsare in Dunare, un lant de tragatori pentru a proteja transportul materialului de pod de pe raul
Olt. In acelasi timp, bateriile de artilerie romane de la Corabia, Bechet, Ciuperceni si Calafat,
prin bombardament intens execut au impiedicat pe otomani. sa faca manevre de forte si mijloace
in aceasta zona. Sprijinita astfel, armata rusa a fortat cu succes Dunarea in sectorul Zimnicea-
Sistov. Datorita unor actiuni energice ale armatei ruse, sprijinita si de artileria si unitati romane
aflate in dispozitiv pe malul Dunarii, la 4 iulie cetatea Nicopol cu intreaga sa garnizoana, a
capitulat.

Sus
3. Trecerea Dunarii si participarea armatei romane la batalia a treia de la Plevna

In urma apelurilor tarului si ale marelui duce Nicolae, Marele cartier general roman a hotarat sa
trimita la Nicopol o brigada infanterie si una de cavalerie pentru a-l ocupa si a face in acest fel
disponibile fortele ruse care se pregateau pentru o noua ofensiva asupra Plevnei. In acest scop, la
11 iulie, seful statului major al armatei a transmis generalului George Manu, comandantul
Diviziei 4 infanterie, aflat la Turnu Magurele, ordinul sa dea intreg sprijinul armatei ruse „chiar
in Bulgaria". La 16 iulie, primele unitati romane au inceput sa treaca Dunarea. „Acest prim
transport – dupa cum consemneaza un document al vremii – fu intampinat pe malul drept de
doua companii ruse, cu muzica si drapel, din Regimentul Kostroma. Ele primira cu ceremonial
cuvenit primul detasament roman, care se cobori pe malul bulgar cu urale entuziaste. Atunci
ambele trupe se salutara, drapelele inclinara de amandoua partile... Dupa aceea pavilionul rus fu
coborat de pe cetatea Nicopoli si inlocuit cu cel roman".
Avand acum disponibile toate fortele, in ziua de 18 iulie trupele ruse au inceput un nou atac
asupra Plevnei, dar si acesta a fost respins cu mari pierderi pentru atacator. A doua zi,
comandantul armatei ruse a adresat domnitorului Romaniei o telegrama in care solicita
interventia imediata a armatei romane: „Turcii, adunand cele mai mari mase de trupe la Plevna,
ne zdrobesc. Rog sa faci fusiune, demonstratiune si, daca se poate, sa treci Dunarea cu armata
dupa cum doresti. Intre Jiu si Corabia demonstratiunea aceasta este neaparat necesara pentru
inlesnirea miscarilor mele".
Analizand situatia creata, guvernul roman si Marele cartier general au acceptat ca armata noastra
sa participe la marea batalie de la Plevna, urmand ca detaliile de cooperare sa fie discutate
ulterior. Ca urmare, in seara zilei de 19 iulie Marele cartier general roman a trecut noi forte peste
Dunare, concomitent cu intensificarea bombardamentelor de artilerie asupra trupelor otomane.
Totodata, la 23 iulie 1877 intreaga armata activa a fost reorganizata in conformitate cu noile
misiuni pe care urma sa le indeplineasca. Astfel, a fost creata Armata de operatii, compusa din
trei divizii, pusa sub comanda generalului Alexandru Cernat, destinata ducerii actiunilor de lupta
in jurul Plevnei, insumand 43 414 militari, 7 170 cai si 110 tunuri. Pentru acoperirea frontierei
intre Calafat si Turnu Magurele s-a constituit Corpul de observatie care totaliza un efectiv de 11
380 militari, 1 350 cai si 74 tunuri. In acelasi timp au fost concentrate militiile din Oltenia.
Pana la 24 iulie au trecut fluviul fortele principale ale Diviziei 4 infanterie care, pe langa
apararea Nicopolului, aveau misiunea de a sprijini trecerea celorlalte trupe romane peste Dunare.
In urma discutiilor purtate cu partea rusa s-a hotarat ca la baza acestei cooperari sa stea, pe langa
altele, respectarea individualitatii si unitatii de comanda a armatei romane, iar la Plevna sa se
constituie din trupele ruse si romane o singura grupare, sub denumirea de Armata de vest;
comanda acestei armate a fost incredintata. domnitorului Carol, care a avut ca sef de stat major,
la inceput, pe generalul rus P. D. Zotov.
Pana la 25 august cele trei divizii romane – diviziile 3, 4 si de rezerva – au trecut in intregime
Dunarea, au executat apoi marsul de apropiere si s-au concentrat in zona Plevnei. Acum, trupele
ruse si romane care formau Armata de vest erau gata de a trece la o actiune hotarata impotriva
gruparii otomane comandata de Osman pasa. Pentru definitivarea planului de operatii, la Marele
cartier general rus s-a convocat, la 25 august, un consiliu de razboi care a hotarat ca cel de-al
treilea asalt asupra Plevnei sa fie dat in ziua de 30 august 1877.
Garnizoana otomana de la Plevna ocupa o pozitie strategica deosebita, aici incrucisandu-se
cateva cai de comunicatie importante care faceau legatura intre localitatile Nicopol, Rusciuk,
Sofia, Tirnovo, Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era in parte accidentat, cu dealuri in
amfiteatru, cu vai si valcele strabatute in toate directiile de paraie cu sau fara apa in acel moment.
Apreciind valoarea acestui teren pentru aparator si greutatile pe care le implica pentru atacator,
Osman pasa a ordonat amenajarea si fortificarea lui. Luptele care s-au desfasurat timp de trei luni
la Plevna si in imprejurimi constituie una dintre cele mai luminoase pagini de vitejie ale ostirii
noastre in razboiul pentru independenta. In acea apriga inclestare pentru „a ne vedea liberi si
independenti" – dupa cum scria un ofiter de pe front sotiei sale – au aparut in toata plenitudinea
lor curajul si darzenia combatantilor romani, barbatia si eroismul lor, neinfricarea si avantul
nestavilit in lupta.
Chiar de la inceputul pregatirii de artilerie, la 26 august pentru cea de-a treia batalie de la Plevna
armata romana s-a dovedit a fi la inaltimea misiunii sale, intrunind aprecieri elogioase unanime
ale atasatilor militari straini prezenti la Plevna. A impresionat nu numai agerimea si precizia cu
care executau focul tunarii, cit mai ales „indemanarea si priceperea. cu care sefii lor de baterii,
care adesea nu sunt decat locotenenti", isi indeplineau misiunea. Aceste aprecieri de inceput au
fost amplificate prin comportarea eroica a trupelor romane destinate sa execute, in ziua de 27
august, atacul pentru ocuparea unei pozitii otomane inaintate la Grivita, cunoscuta in istorie de
redanul din fata redutei Grivita 1.
Coloana de asalt, comandata de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, seful de stat major al
Diviziei 4 infanterie, formate din Regimentul 13 dorobanti, in esalonul intai, un batalion din
Regimentul 5 infanterie de linie si Batalionul 2 vanatori in esalonul doi, ,a pornit la atac la ora 16
„cu multa vigoare si barbatie". Comandantii batalioanelor de dorobanti, maiorii Dimitrie Macri si
Dimitrie Leca, sunt in fruntea liniilor de asalt asupra carora se abate grindina de obuze, srapnele
si gloante „din redutele turcesti, al caror foc de artilerie paruse pana atunci stins". Avanposturile
otomane sunt respinse de companiile capitanilor Panait Botez, Vasile Irimia si Grigore
Andronescu care ,stau neclintiti in fruntea ostasilor lor, animandu-i in lupta. Focul naprasnic a
inamicului nu-i poate opri pe dorobanti. „Companiile se avantau cu nepasare – se scrie in
Istoricul Regimentului 13 dorobanti – siruri intregi cadeau sub focul ucigator al artileriei
dusmane. Romanul nu da inapoi, el arde de nobila si sfanta dorinta sa intra cu orice pret in redan,
sa invinga". Victoria romanilor a avut o puternica influenta morala asupra trupelor de la Plevna.
In rapoartele lor, comandantii de diferite trepte au evidentiat neinfricarea si darzenia de care au
dat dovada trupele. Maiorul Leca raporta ca „conduita trupei si a ofiterilor a fost admirabila, de
un curaj si sange rece nespus"; generalul Cernat nota si el ca „trupa a inaintat la foc cu multa
vigoare si barbatie. Asta-noapte turcii au incercat sa respinga pozitiile inaintate ocupate de
Divizia 4, dar au fost respinsi". Memorialistii, corespondentii de presa, diferiti cronicari ai zilei
ne-au lasat numeroase aprecieri elogioase la adresa acestei prime confruntari a ostasilor romani
cu. dusmanul. Cu deosebita mandrie insera un corespondent al ziarului „Rezboiul" ca
„Sperantele Romaniei n-au fost inselate. Juna noastra armata in fata Plevnei, in fata celor mai
bune si brave trupe ale Turciei, in fata armatei lui Osman pasa compusa mai toata din arnauti,
luptatorii cei mai darji a stiut si a putut sa se arate demna de numele vitejesc al strabunilor ei".
In ziua de 29 august, au fost date ordinele pentru asaltul general asupra Plevnei, care se va
declansa in ziua urmatoare. Trupelor romane le revenea misiunea sa atace pozitiile turcesti din
zona nordica a Plevnei, constituind in acest scop doua coloane de atac: nr. 1 – Divizia 3
infanterie, si nr. 2 – Divizia 4 infanterie; ambele coloane alcatuite din cate 4 batalioane: primul
in formatie de tragatori si avand in compunere subunitati destinate transportului mijloacelor
ajutatoare pentru urcat pe parapete (scari, fascine, gabioane s.a.), al doilea – in coloane de
campanie, destinat asaltului propriu-zis, al treilea si al patrulea – destinate continuarii si
amplificarii efortului batalioanelor din fata. Divizia 3 infanterie mai constituia o coloana (3
batalioane) destinata acoperirii flancului drept al fortelor atacatoare. O mare unitate constituia
rezerva Armatei de operatii, iar trupele romane disponibile au primit diferite alte misiuni.
Ordinul de operatii si dispozitivul adoptat prezentau cateva serioase deficiente, datorate in cea
mai mare masura insuficientei recunoasteri a pozitiilor inamicului; cea mai grava a fost
organizarea actiunilor pentru cucerirea unei redute, dar in realitate erau doua. Acestea au avut
repercusiuni negative asupra desfasurarii asaltului, dar ele nu au putut umbri inaltele virtuti
ostasesti dovedite de trupele romane in batalia istorica din 30 august 1877.
La asaltul executat de Divizia 3 infanterie, comandata de colonelul Gheorghe Anghelescu,
asupra redutei Grivita, desi se desfasoara in conditii deosebit de grele datorita mai ales
necunoasterii exacte a pozitiilor otomane, ostasii regimentelor 8 infanterie de linie si 10
dorobanti lupta cu un eroism demn de toata lauda. Maiorul George Sontu cade in fruntea
dorobantilor sai pe drumul spre reduta, dupa cum si capitanul Leon Cracalia si locotenentul
Chivu Stanescu, care i-au urmat la comanda. Atacul continua insa, iar capitanul Nicolae Valter
Maracineanu reuseste sa ajunga cu infanteristii sai si cu dorobantii putneni ai lui Sontu pana la
parapetul redutei unde, printr-un efort suprem, face sa falfaie fanionul batalionului ce-l infipse in
pamantul jilav, inainte de a i se curma firul vietii. Un grup de 30 de infanteristi comandat de
sublocotenentul Cugler Cazimir, reuseste sa ajunga chiar pana in santul redutei. Cad in lupta
aproape toti ofiterii batalioanelor din linia intai si aproape jumatate din efectivele lor. Reduta
insa rezista. Acum se vede ca de fapt Divizia 3 infanterie nu ataca aceeasi reduta ce trebuia sa fie
luata prin efortul comun cu Divizia 4 infanterie, ci o alta reduta, necunoscuta anterior si care va
lua denumirea de Grivita 2. Dupa incheierea luptei, colonelul Gr. Ipatescu, comandantul coloanei
de asalt, raporta ca „trupa sub foc a fost admirabila, a mers inainte in liniste, fara zgomot si fara
murmur, desi cadeau cu zecile la fiecare pas... Ofiterii si-au facut datoria cu constiinta si cu
prisos... toti si-au facut datoria tinandu-se mereu in picioare in fata trupelor". Ziarul
„Dorobantul" sublinia la randul sau: „Maiorul Sontu stropi cu sangele sau pamantul roditor al
gloriei. Memoria lui va fi scumpa tuturor celor care iubesc libertatea, dreptatea si curajul.
Capitanul Valter Maracineanu fu intre cei dintai care pusesera piciorul pe reduta. Cu stindardul
in mana, pana in ultimul moment el imbarbata pe bravii sai si pana in ultimul moment fu
exemplu devotamentului, cazand unde datoria o cere... si pe langa acestia, cati altii !".
La ora 15, concomitent cu Divizia 3 infanterie, a trecut la asalt asupra redutei Grivita 1 Divizia 4
infanterie comandata de colonelul Alexandru Anghelescu. Coloana formata din Batalionul 2
vanatori, in linia intai, urmat de batalioanele 1 (din Regimentul 16 dorobanti), 2 (din Regimentul
5 infanterie de linie) si 1 (din Regimentul 14 dorobanti), imbarbatate de locotenent-colonelul
Sergiu Voinescu, maiorul Candiano Popescu si capitanul Moise Groza, inainteaza cu multa
bravura si barbatie pana la santurile avansate ale redutei unde incepe o lupta crancena. Prin
rezistenta tenace a otomanilor din reduta si a unui contraatac violent asaltul este respins. Sunt
respinse, de asemenea, de catre otomani si atacurile date la orele 16,20 si 17, desi vanatorii,
infanteristii si dorobantii ajung pana sub reduta. Jertfele sunt mari, printre acestea capitanul
Mihail Romano, sublocotenentul Gheorghe Botescu, sergentii Zamfir Nicolae si Avram Stan,
soldatii Altea Costache si Andrei Tanase.
Infrangerile nu le produc ostasilor deznadejde, ci le intaresc si mai mult hotararea de a-si spori
forta de lupta pentru a-l infrange pe dusman. Comandantii de batalioane, maiorii Candiano
Popescu, Alexandru Jipa, Leonida Iarca si Ion Arabu, ajutati de cei de companii ;si de plutoane,
reorganizeaza coloana si la ora 18 pornesc cel de-al patrulea asalt. Printr-o incordare suprema a
vointei reduta Grivita 1 ,este ocupata, in urma luptei la baioneta, la ora 19. In valtoarea, luptei,
soldatul Ion Grigore, ajutat de sergentul Gheorghe Stan si caporalul Nica Vasile, toti din
Batalionul 2 vanatori, captureaza un drapel ,de lupta otoman. Odata cucerita, reduta este
organizata pentru aparare. Toate contraatacurile executate de otomani pentru a o recuceri sunt
respinse, reduta Grivita l, cucerita de romani, ramanand singura victorie, a asaltului dat de
Arimata de vest asupra Plevnei 1a 30 august 1877.
Eroismul ostasilor romani in aceasta lupta a fost larg oglindit in rapoartele comandantilor si in
comunicatele oficiale, in presa interna si internationala. „Monitorul oficial" din 4 septembrie
consemna ca „Trupele in tot timpul actiunii au dat proba de cel mai mare devotament si
abnegatie; s-au luptat ca niste eroi. Moralul lor era excelent". ,Comandantul Armatei de vest
arata in ordinul de zi ,din 5 septembrie 1877: „In batalia de la 30 august ca si in luptele care au
precedat si urmat aceasta memorabila zi, voi ati dovedit ca virtutile strabune n-au pierit din
randurile ostenilor romani. Sub focul cel mai viu al inamicului ati infruntat moartea cu barbatie,
ati luat o reduta, un drapel si trei tunuri. Tara va va fi recunoscatoare de devotamentul, de
abnegatiunea voastra...". De asemenea, in ziarul „Romania libera" din 3 septembrie, se scria: „S-
au luptat ca niste lei copiii Carpatilor! Impotriva intariturilor pagane, care zvarleau plumbi
incinsi, ei si-au aruncat piepturile inflacarate. Au murit multi dar au murit ca eroi, au murit
jertfindu-se pentru o patrie adevarata, pentru dreptatea trecutului glorios al Romaniei".
Din cea de-a treia batalie de la Plevna s-au desprins o serie de concluzii militare, intre care
amintim:

 sistemul de aparare al Plevnei era deosebit de puternic, bine organizat, folosind ingenios
avantajele terenului si beneficiind de un armament care asigura executarea unui foc de
artilerie dens;
  forma sistemului de aparare permitea mentinerea unei legaturi atat spre Sofia cat si spre
Vidin, ceea ce a sigura o buna aprovizionare a trupelor luptatoare cu armament, munitii,
alimente si medicamente;
 armamentul de artilerie din inzestrarea trupelor romano-ruse s-a dovedit neadecvat fata
de sistemele de fortificatie tip reduta; efectele loviturilor de artilerie deteriorau lucrarile
de aparare in proportie neinsemnate, simtindu-se lipsa artileriei de calibru mare si
preciziei in executarea tragerilor;
 cunoasterea terenului si mai ales reprezentarea sa pe harti era deficitara. Nu erau
materializate o serie de detalii de planimetrie si forme de relief, fapt ce a avut implicatii
grave asupra actiunii trupelor in ofensiva;
 stabilirea loviturii principale in sectorul de sud-est la centrul dispozitivului otoman, unde
sistemul de aparare era cel mai puternic nu a fost solutia cea mai indicata. Mai normal era
ca lovitura principala sa fie indreptata in sectorul de sud-vest unde apararea inamicului
era mai slaba, iar un succes pe aceasta directie putea aduce la intoarcerea intregii aparari
si la taierea cailor de retragere a inamicului;
 cavaleria, in loc sa fie intrebuintata pentru executarea unei ample manevre de invaluire a
flancului drept si spatelui dispozitivului otoman a fost intrebuintata descentralizat si in
misiuni secundare (de siguranta);
 dispozitivele de lupta, masate de front si in adancime, care se constituiau, de regula, in
linie de companii in coloana, nu mai corespundeau cerintelor campului de lupta.
Executarea focului etajat (de catre trupele otomane dispuse in reduta), cat si generalizarea
pustii cu repetitie au impus adoptarea unor dispozitive in care trupele se dispuneau de
front si in adancime, fapt ce a generalizat ulterior lantul de tragatori;
 cele trei batalii pentru cucerirea Plevnei au demonstrat ca, in perioada respectiva,
apararea domina ofensiva, de unde necesitatea inzestrarii trupelor atacatoare cu mijloace
de foc adecvate, care sa faca vulnerabil sistemul de aparare;
 comandamentul Armatei de vest a manifestat pasivitate in conducerea actiunilor. Daca ar
fi angajat rezerva generala la stanga in sectorul unde detasamentul Imeretinski a obtinut
unele succese, deznodamantul bataliei putea fi altul;
 coordonarea actiunilor de lupta in timp si spatiu s-a facut deficitar. Nu intotdeauna s-a
realizat o insumare a eforturilor in vederea atingerii obiectivului propus.

Incercuirea si asediul Plevnei

Asaltul din 30 august, ca si celelalte doua anterioare au demonstrat ca Plevna nu putea fi cucerita
decat printr-un asediu indelungat. Pentru gasirea solutiei celei mai judicioase a fost convocat, in
ziua, de 1 septembrie, un consiliu de razboi aliat la care au luat parte tarul Alexandru, domnitorul
Carol, marele duce Nicolae, generalul Miliutin – ministrul de razboi rus -, comandanti de corpuri
de armata etc. Dupa dezbateri indelungi, consiliul de razboi s-a pronuntat pentru o solutie care
prevedea, in principal, urmatoarele: sa nu se mai dea nici un atac in forta contra Plevnei; sa se
intareasca pozitiile aliate din fata Plevnei pana la sosirea unor noi trupe din Rusia; sa se adopte
masuri pentru a impiedica aprovizionarea si sporirea efectivelor otomane din Plevna.
In urma acestei hotarari, comandamentul roman si-a indreptat atentia spre organizarea in cat mai
bune conditii a apararii redutei cucerite, precum si a lucrarilor care sa asigure stabilitatea
pozitiilor trupelor noastre. Totodata, convins de importanta ce prezenta pentru intreaga aparare
otomana reduta Grivita 2, el a incercat sa puna stapanire pe aceasta, executand un atac la 6
septembrie. Luptele date cu fortele Batalionului 1 din Regimentul 15 dorobanti, Batalionului 2
din Regimentul 9 dorobanti, Batalionului 2 din Regimentul 1 infanterie – au intrecut ca
intensitate de foc pe cele de la 30 august.
 Batalia a treia de la Plevna (30-31 august 1877)

Ne mai fiind atacati, pe alte sectoare, turcii opun o rezistenta inversunata. Dorobantii, in frunte
cu comandantii lor, inainteaza neclintiti prin ploaia de gloante, inlatura din miscare linia de
avanposturi si cu baioneta la arma se indreapta spre santul redutei. Sunt raniti mortal capitanul
Ion Grigore Nastase si sergentul Mateescu, sublocotenentii Alexandru Danescu si George
Valentineanu. Liniile sint insufletite de capitanii Andronescu Grigore si Ioachim Rusu. Este ranit
grav maiorul Ion Nicolae care, sprijinindu-se in sabie, inainteaza. in mijlocul dorobantilor pana
la ultima zvacnire a inimii. Cu randurile rarite dorobantii cer ajutor. Este introdus in lupta
batalionul din rezerva, insa este tintuit la pamant de artileria inamica. Dorobantii se lupta pe viata
si pe moarte, cei din spate nu mai pot face nici un pas. Apare acum in transee – venit dupa
informatii – capitanul Nicolae Lascar Bogdan, adjutant domnesc, care aduna un detasament de
voluntari si incearca sa se duca pana la reduta in ajutorul dorobantilor. Este insa lovit mortal.
Locul lui este luat de locotenentul Dimitrie Calinescu, ordonanta domneasca venit tot dupa
informatii. Dar este lovit si el mortal.
Grivita 2 a rezistat si de data aceasta, cu toate ca ostasii romani s-au luptat cu o daruire totala.
Dupa acest atac, comandamentul roman intensifica executia lucrarilor de apropiere de pozitiile
inamicului pentru a reduce cit mai mult spatiul pe care trupele de atac trebuiau sa-l parcurga intr-
un teren descoperit. Cand distanta se reduce sub 100 m, se declanseaza o noua actiune ofensiva,
la 7 octombrie, sub comanda colonelului Nicolae Dona, asupra redutei Grivita 2. Dar si aceasta
ramane fara rezultat.
A urmat apoi actiunea de inchidere completa a cercului in jurul Plevnei cu care prilej trupele
romane savarsesc noi fapte de vitejie, atat in. atacurile demonstrative de la Grivita, pentru a
masca asaltul ,dat de armata rusa asupra Gorni Dubnikului la 12 octombrie, cit si la Telis, Dolni
Etropol si Gorni Etropol pentru ocuparea acestora. De asemenea, in atacul ce se executa asupra
Vidinului, la 17 octombrie, de catre un detasament comandat de maiorul Constantin Ene, atat
calarasii, din randul carora cade la datorie locotenentul Nicolae Catanescu si se remarca prin
sarja executata capitanul George Lecca, cat si dorobantii bucuresteni demonstreaza capacitatea
comandantilor romani de a organiza si conduce actiuni independente, cat si mentinerea unui
moral ridicat in mijlocul trupelor.

Batalia de la Rahova

Concomitent cu actiunile asupra Plevnei, trupele romane cuceresc Rahova in prima decada a
lunii noiembrie. Asezata pe malul drept al Dunarii, in dreptul localitatii romanesti Bechet,
cetatea Rahova constituia un real si permanent pericol pentru trupele romane si ruse participante
la incercuirea Plevnei, deoarece fortele otomane concentrate aici – circa 3 000 de militari –
puteau actiona oricand asupra spatelui si flancurilor trupelor de asediu. De aceea, cucerirea
acestui centru fortificat devenise stringenta necesitate.
S-a prevazut ca trupele destinate acestui scop sa actioneze pe doua directii convergente.
Misiunea principala a fost incredintata unui detasament comandat de colonelul George
Slaniceanu alcatuit din 6 batalioane de dorobanti, 10 escadroane de calarasi si 22 guri de foc; el
urma sa atace Rahova din directia sud. Pentru actiunea secundara a fost destinat un detasament
mixt, romano-rus, comandat de generalul rus Meyendorf, format din 7 escadroane de rosiori, un
batalion de dorobanti, o baterie calareata – toate din armata romana –, 4 escadroane de ulani rusi
si o baterie calareata rusa; misiunea lui era de a ataca cetatea dinspre vest. Regimentul 8 calarasi
roman asigura flancurile interioare ale celor doua detasamente, iar Regimentul 2 calarasi flancul
drept al coloanei principale spre Dunare. Trupele romane de pe malul de nord al Dunarii urmau
sa sprijine cu focul artileriei atacul dat de detasamentele respective si, la nevoie, cu desant de
500 dorobanti.
Ofensiva a inceput in dimineata de 7 noiembrie 1877. Dupa doua zile de lupte indarjite, cetatea
Rahova a fost cucerita. In atacul executat la 7 noiembrie, dorobantii musceleni, in frunte cu
maiorul Dimitrie Giurescu, care a cerut onoarea ca batalionul sau sa atace in linia intai, au asaltat
de dimineata si pana seara fara odihna, reusind sa cucereasca o reduta si sa se apropie alta.
 Batalia de la Rahova (noiembrie 1877)

Cu aceeasi barbatie si tenacitate actioneaza in partea de vest a Rahovei si dorobantii mehedinteni

comandati initial de maiorul, Stefan Mateescu si apoi, dupa ranirea sa, de capitanul Constantin
Merisescu. Intr-un raport al sau, generalul Gheorghe Lupu arata ca „in tot timpul actiunii atat.
ofiterii cat si trupele noastre au avut o conduita mai presus de orice elogii si ca toti au mers la
atac cu o abnegatie si intr-o ordine admirabile". La randul sau, generalul rus Meyendorf a elogiat
eroismul dorobantilor romani carora „le revine onorul de capetenie", iar marele duce Nicolae,
intr-o scrisoare adresata principelui Carol, arata: „Izbanda de la Rahova apartine intreaga
armatelor romane". La cateva zile dupa' victoria de la Rahova, trupele romane au cucerit
localitatea Lom-Palanka cu care prilej s-au remarcat, prin interventie prompta si rezistenta tenace
pana la sosirea trupelor din Armata. de operatii, subunitatile de militii.

Capitularea Plevnei

Odata cu consolidarea in jurul Plevnei a „arcului de fier si foc"- cum il numeste un memorialist
turc -, pentru a evita noi varsari de sange, lui Osman pasa i s-a propus sa capituleze, insa
generalul otoman a refuzat propunerea. Ca atare, actiunile pentru cucerirea cetatii au continuat.
Pentru a zadarnici orice incercare a inamicului de iesire din incercuire, comandamentul aliat a
recurs la unele regrupari de trupe, precum si la o reorganizare a fortelor. Intregul perimetru de
aproximativ 50 km a fost impartit in sase sectoare. Sectorul l, cel mai mare – aproximativ 13 km
-, revenea fortelor romane, sub comanda generalului Cernat, si se intindea de la raul Vid pana la
localitatea Grivita. Fortele romane incadrate in dispozitivul de pe cercul blocadei totalizau
41batalioane de infanterie, 28 escadroane de cavalerie si 112 tunuri, insumand un efectiv de
aproximativ 35 000 de militari. In rezerva Marelui cartier general roman au fost retinute 4
batalioane, 12 escadroane si 14 tunuri.
Intrucat munitia, alimentele si furajele devenisera intre timp insuficiente, iar prelungirea
rezistentei nu. mai era posibila, spre sfarsitul lunii noiembrie otomanii au hotarat sa paraseasca
Plevna si sa se retraga spre Sofia. In cursul noptii de 27 spre 28 noiembrie, intunericul si ceata
deasa din zona Plevna au favorizat actiunile armatei comandate de Osman pasa, pentru a realiza
decrosarea de trupele romane si ruse. Totusi, manevra unei mase care numara circa 50 000 de
oameni (militari si civili care doreau sa se retraga din Plevna) nu a ramas, pana la urma,
neobservata.
Desfasurarea evenimentelor pune in evidenta initiativa si operativitatea in actiuni ale cadrelor
armatei romane. Informatia adusa de caporalul Ion Paun cum ca reduta Grivita 2 este evacuata de
turci este transmisa imediat locotenent-colonelului Ion Cotrut, comandantul trupelor din transee.
Acesta ordona recunoasteri si cere aprobarea colonelului Mihail Cerchez, comandantul Diviziei
2 infanterie, de a ocupa reduta pentru care se sacrificasera atatea vieti tinere. Totul se desfasoara
rapid; se ordona ocuparea pozitiilor parasite de otomani, se informeaza vecinii din stanga,
respectiv Corpul 9 armata rus, si pe cel din dreapta, Divizia 3 infanterie romana. Din acest
moment ofiterii si soldatii, subunitatile, unitatile si marile unitati se intrec in fapte de arme:
soldatii Bugila Petre si Ene Stancu, datorita vigilentei, descopera la timp ca reduta Grivita 2 este
minata; locotenentul Cumpanasu Ilie executa o recunoastere pana la Plevna; locotenent-colonelul
Ion Cotrut urmareste inamicul impreuna cu trupele Diviziei 3 infanterie, comandata de colonelul
Gheorghe Anghelescu, spre vest; locotenent-colonelul Ion Algiu intra pe la ora 10 in Plevna, la
cererea populatiei, cu un batalion, fiind prima unitate aliata aici dupa plecarea otomanilor;
brigazile comandate de coloneii Gr. Boranescu si O. Sachelarie ataca si ocupa, prin lupta,
redutele de la Opanez; brigada comandata de colonelul Grigore Cantili intervine, aproape in
goana, in ajutorul trupelor ruse presate puternic de gruparea otomana, iar bateriile comandate de
capitanii Constantin Alexandrescu si George Gramaticescu lovesc cu mare eficacitate asupra
coloanelor inamice care venisera sa atace pozitiile de aparare ale Diviziei 3 de grenadieri ruse.
Intampinand o rezistenta tenace de front, atacat de diviziile 2 si 3 romane din spate, Osman pasa
este nevoit sa se predea celui mai apropiat comandant aliat, acesta fiind colonelul. Mihail
Cerchez, si sa ordone ridicarea steagului alb, semnul capitularii neconditionate.
Intreaga grupare comandata de Osman pasa, formata din 10 generali, peste 130 de ofiteri
superiori, 2 000 de ofiteri inferiori, aproximativ 40 000 de soldati (din care 1 200 de calareti) si
peste 77 de tunuri, a capitulat. La pierderile otomanilor din ziua de 28 noiembrie se mai adauga
aproximativ 2 500 de morti si raniti. Romanii au capturat: „2 pasale, 225 ofiteri, 10 227 soldati,
24 tunuri, 16 chesoane si 5 000 pusti".

Sus
4. Batalia de la Vidin. Incheierea victorioasa a razboiului de independenta

Victoria de la Plevna trebuia exploatata imediat, pentru a nu-i da inamicului nici o clipa de ragaz
in vederea refacerii fortelor sale. In cadrul planului general de desfasurare a operatiilor militare
ulterioare, trupele romane urmau sa execute ,actiuni independent, sub comandament propriu. In
principal, acestea constau in deplasarea fortelor principale in zona Vidin, pentru a zdrobi
gruparea de, trupe inamice din nord-vestul Bulgariei, care ameninta flancul drept al trupelor ruse
si de unde se puteau intreprinde incursiuni in teritoriul roman. Totodata, trupele ruse din Nicopol
si Rahova urmau sa fie inlocuite de cele romane devenind astfel disponibile pentru operatiile
desfasurate la sud de Balcani. De asemenea, Divizia 3 romana, impreuna cu Divizia 9 rusa,
trebuia sa escorteze prizonierii turci peste Dunare. Dupa predarea prizonierilor catre autoritatile
respective, aceasta mare unitate romana urma sa ocupe pozitii de aparare pe malul stang al
Dunarii, pentru a face disponibile trupele ruse aflate intre Giurgiu si Calarasi.
In vederea indeplinirii noilor misiuni, s-a procedat la reorganizarea armatei romane. Astfel,
printr-un ordin de zi din 5 decembrie 1877, in fruntea Marelui cartier general roman a fost numit
Alexandru Cernat, avand ca sef de stat major pe colonelul Stefan Falcoianu. S-a constituit
Corpul de vest – sub comanda generalului Nicolae Haralambie, secondat, ca sef de stat major, de
colonelul Alexandru Gramont – in care intrau diviziile 1, 2, 4 si cea de la Calafat a fostului Corp
de observatie. Rezerva generala era compusa dintr-o brigada de rosiori, o companie de geniu,
una de telegrafie si un escadron de jandarmi.
Batalia de la Vidin (ianuarie 1878)
Pentru nimicirea gruparii turcesti de la Vidin si cucerirea acestei cetati, ,a fost destinat Corpul de
vest. Trupele romane de pe malul stang al Dunarii au primit ordin sa se concentreze in Oltenia,
cu fortele principale in zona Calafat, si sa intervina cu artileria in sprijinul marilor unitati care
urmau sa atace Vidinul; ele aveau, totodata, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale
incercari otomane de fortare a fluviului in aceasta zona.
Marsul de apropiere a trupelor romane spre Vidin s-a executat in conditii foarte grele, in cursul
caruia ostasii romani au savarsit adevarate fapte ,de eroism, pe de o parte, datorita viscolului care
a bantuit in prima decada a lunii decembrie, a cantitatilor mari de zapada ce au acoperit toate
drumurile, si asa greu practicabile, a gerului de pana la minus 25 grade, iar pe de alta parte,
datorita faptului ca drumul parcurs pana la Vidin a fost o permanenta lupta cu trupele otomane.
In special brigazile de cavalerie comandate de coloneii Pavel Cernovodeanu si Victor, Creteanu
si avangarda Diviziei 1 infanterie s-au aflat in permanenta inclestare cu inamicul, respingindu-1
pas cu pas spre Vidin si asigurand, prin aceasta, deplasarea Corpului de vest. Intre acestea se
inscriu la loc de frunte luptele de la Sahri Pasakioi, din 24 decembrie, unde batalionul 2 din
Regimentul 1 dorobanti si un escadron din Regimentul 2 calarasi au depus o darza rezistenta
inamicului, zadarnicindu-i intentiile de a opri miscarea trupelor noastre. Un alt moment il
constituie actiunea de la Nazir Mahala din 29 decembrie. Atacul de front combinat cu intoarcerea
ambelor flancuri, impetuozitatea cu care au actionat trupele noastre au surprins inamicul, incat a
inceput retragerea spre Vidin nu numai de la Nazir Mahala, ci si din pozitiile de la Vitbol si
imprejurimi. Odata cu acest nou succes trupele romane au ajuns la portile Vidinului, obiectivul
final de atac.
Vidinul acoperea cateva linii de comunicatie importante care conduceau spre interiorul
Peninsulei Balcanice. Spre a-si asigura legatura cu exteriorul, garnizoana otomana din cetate
organizase o buna aparare a acestor comunicatii prin pozitii inaintate la Tatargik, Novoselce,
Rupcea, Rainovcea, Smirdan, Inova si Kapitanovcea, aliniament care constituia centura
principala exterioara de aparare a Vidinului. Astfel organizata pentru aparare, cetatea Vidin
dispunea de 12 000 de militari bine inarmati, aflati sub comanda lui Izzet pasa, cunoscut ca un
general energic si inteligent. Garnizoana otomana era pregatita pentru o rezistenta de lunga
durata, dispunand de suficiente cantitati de alimente si munitii; pozitiile inaintate, mai ales cele
de la Smardan si Inova, scoteau practic Vidinul de sub bataia artileriei adverse amplasata dincolo
de centura fortificatiilor exterioare.
Analizand in detaliu valoarea si dispunerea inamicului in zona, comandantul Corpului de vest a
hotarat sa incercuiasca mai intai cetatea spre a o izola de exterior, dupa care sa execute un atac
general pentru a cuceri, intr-o prima etapa, puternicul sistem defensiv exterior al Vidinului. In
acest sens, la 9 ianuarie 1878 s-a decis ca toate satele dimprejurul Vidinului: Tatargik,
Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smardan, Inova si Kapitanovcea sa fie atacate si cucerite
concomitent. La aceasta data efectivele Corpului de vest aflate pe malul drept al Dunarii in fata
Vidinului se ridicau la 15 435 de infanteristi, 2 149 de calareti si artileristii ce incadrau 84 de
tunuri. Urmau sa participe la atac, prin bombardament, si bateriile de artilerie amplasate pe malul
stang al Dunarii, la Calafat si Ciuperceni.

In dimineata de 12 ianuarie 1878, la ora 7, artileria romana a declansat un foc intens atat asupra
pozitiilor inamice inaintate, cit si asupra Vidinului. Pregatirea de foc a durat 30 minute, urmata
de asaltul impetuos al infanteristilor romani. Atacul asupra Tatargikului este executat de ostasii
Regimentului 8 infanterie de linie (Divizia 4 infanterie), intariti cu un batalion de dorobanti, care
inainteaza cu multa bravura. Dupa o scurta rezistenta inamicul se retrage spre Vidin.
Concomitent, Divizia 1 infanterie a atacat si ocupat localitatile Rupcea si Rainovcea. Cu toate
incercarile combinate ale diviziilor 1 si 4 infanterie intreprinse asupra localitatii Novoselce,
inamicul rezista. Actiunea eroica intreprinsa de un detasament din Regimentul 8 infanterie se
incheie cu pierderi.
Momentul hotarator al luptelor pentru Vidin 1-au constituit actiunile de la Smardan si Inova.
Divizia 2 infanterie a inceput asaltul la ora 14 cu Regimentul 4 linie si batalionul 2 din
Regimentul 6 linie. Combinand atacul de front cu manevra pe flancuri, locotenent-colonelul Ion
Cotrut, comandantul liniei intai de atac, obtine, cu toata rezistenta tenace a inamicului, o victorie
de prestigiu prin cucerirea succesiva a redatelor 1si 2, a satului Smardan si a cladirii cu telegraful
bine aparate de inamic. Prin introducerea in lupta a esalonului 2, Regimentul 9 dorobanti,
ofensiva a continua cu si mai mare vigoare. Este cucerita reduta nr. 3 si, drupa trecerea raului
Delena, a carui apa era numai sloiuri, satul Inova. Toate incercarile inamicului de a reocupa
pozitiile pierdute au ramas fara rezultat. Ostasii romani s-au mentinut ferm pe pozitii,
consolidandu-le.
Raportand rezultatele actiunilor, generalul Nicolae Haralambie arata ca localitatile Smardan si
Inova au fost luate „dupa o lupta sangeroasa", in timpul careia trupele au luptat „cu cea mai mare
vitejie; ele fura conduse cu energie si inteligenta de sefii lor". La randul sau, generalul Cerchez
sublinia in ordinul dat pe divizie: „In ziua de. 12 ianuarie ati gonit din pozitiile intarite un
dusman tot atat de numeros ca si noi, ati luat prizonieri, tunuri, arme, munitii, ati ajuns la. portile
unei cetati care se credea ca nu se poate lua; prin vitejia voastra ati respins pe acel dusman ce
credea ca voi nu stiti a pastra ce ati luat".
La trei zile dupa ocuparea pozitiilor inaintate din fata Vidinului, artileria romana de pe ambele
maluri ale Dunarii cu 18 guri de foc, a inceput bombardarea cetatii Vidin. Tragerile artileriei au
durat pana la 22 ianuarie, cand s-a comunicat ca se incheiase armistitiul ruso-turc. La 12
februarie 1878 trupele romane au intrat in Vidin, unde au capturat o mare cantitate de materiale
de razboi; a doua zi au intrat in cetatea. Belogradcik unde, de asemenea, au pus stapanire pe 22
piese de artilerie, magazii cu pulbere, arme si materiale de intendenta. Populatia bulgara din
aceste. localitati a facut o primire entuziasta trupelor romane victorioase.
Odata cu inaltarea. tricolorului romanesc deasupra Vidinului si Belogradcikului s-a incheiat in
mod glorios participarea armatei romane la razboiul din 1877-1878. Revenind in tara, armata
romana, care jertfise pe campul de onoare peste zece mii din ostasii ei, si-a facut intrarea
triumfala in capitala patriei noastre, Bucuresti, la 8 octombrie 1878, incarcata de dragostea si
recunostinta intregului popor roman de pe ambele versante ale Carpatilor.

Sus
5. Caracteristicile artei romanesti in razboiul de independenta

Incheierea victorioasa a razboiului pentru independenta a avut o insemnatate deosebita in istoria

poporului roman.
Dupa aproape 5 secole de lupta impotriva dominatiei otomane, dupa rezistenta opusa celorlalte
imperii expansioniste care au devastat, au jefuit periodic si au mutilat teritoriul Tarilor Romane,
dupa memorabilul act al Unirii Principatelor din 1859, proclamarea independentei si consacrarea
ei pe campul de lupta, urmat de recunoasterea internationala, a inlaturat orice legaturi de
subordonare fata de Imperiul Otoman, a pus capat oricarei asupriri straine. Statul roman a
inlocuit statutul de autonomie cu acela al deplinei suveranitati, avand posibilitatea sa decida de
sine statator asupra politicii sale generale interne si internationale. A fost stabilita autoritatea
statului roman asupra Dobrogei, stravechi teritoriu romanesc. In acelasi timp cele trei judete din
sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), restituite Moldovei in 1856, erau din nou
incorporate Rusiei.
Efortul economic al tarii in timpul razboiului pentru independenta s-a ridicat la aproximativ
100.000.000 lei aur. La aceasta trebuie adaugat efortul militar. La actiunile militare desfasurate
la sud de Dunare au participat peste 52.000 militari romani, din care peste 10.000 au facut
suprema jertfa in inclestarile de la Plevna, Rahova, Smardan, Tatargik, Belogradcik si Vidin.
Razboiul din 1877-1878, actiunile militare desfasurate in cadrul acestei campanii prezinta o
importanta deosebita in dezvoltarea artei militare romanesti.
Pe plan strategic, retine atentia felul in care inaltul comandament roman a organizat si desfasurat
pregatirea militara a razboiului in concordanta cu scopul politic urmarit. Concomitent cu
pregatirea politica a acestuia, s-au luat masuri pentru cresterea considerabila a contingentelor sub
arme si pentru pregatirea lor.
Tinand seama de faptul ca armata otomana avea posibilitatea sa treaca Dunarea, comandamentul
roman a realizat acoperirea granitei de sud pe un front de aproximativ 650 km, efortul facandu-se
in sectoarele principale de trecere. Acoperirea a avut un caracter temporar si, din acest motiv
adancimea dispozitivelor de lupta a fost mica. Ea a asigurat marsul strategic si concentrarea
armatei ruse. De asemenea, pe timpul acoperirii marile unitati au procurat informatii asupra
valorii si dispunerii fortelor otomane.
Razboiul a scos in evidenta faptul ca in comparatie cu perioada anterioara, apararea devenise
foarte puternica, mai ales ca urmare a folosirii pe scara tot mai larga a armamentului infanteriei
mult mai perfectionat si pieselor de artilerie cu incarcare pe la culata, adapostite in lucrari
genistice puternice. In aceste conditii, apararea putea fi rupta numai prin realizarea unui raport de
forte net superior, atat in personal, cat si in tehnica de lupta, cel putin in anumite sectoare. Apare
ca o necesitate ca lovitura principala sa fie data asupra sectorului de aparare cel mai slab.
In domeniul organizarii armatei, a rezultat necesitatea aducerii unor corective privind ponderea
diferitelor arme si corelatia dintre ele in timpul luptei. Astfel, s-a constat ca, in raport cu stadiul
in care a ajuns apararea, numarul de guri de foc de artilerie in compunerea marilor unitati era
prea mic, iar specializarea lor pe calibre nu era corespunzatoare. De asemenea, a rezultat
necesitatea ca in organica corpului de armata sa fie introduse cavaleria pentru a putea exploata
succesul in timpul ofensivei.
Cresterea volumului si diversitatii lucrarilor genistice a aratat necesitatea sporirii ponderii
unitatilor de geniu, in compunerea armatei revenind in principiu, o companie pentru fiecare
regiment.
Cooperarea dintre infanterie si artilerie a fost slaba. In lupta ofensiva, artileria isi rezuma
activitatea numai la pregatirea atacului. Cele doua arme actionau succesiv, nu simultan pentru a-
si insuma eforturile.
Apare astfel necesitatea apropierii artileriei de dispozitivul infanteriei pentru a o putea sprijini
eficace pe timpul atacului.
Razboiul a scos in evidenta marea insemnatate a cunoasterii si interpretarii juste a datelor
obtinute despre inamic, a luarii unei hotarari in acord cu situatia reala. De asemenea, razboiul a
aratat rolul rezervei sau a esalonului doi si importanta momentului introducerii lui in lupta.
De remarcat ca unitatile si marile unitati romane au aplicat cu maiestrie toate formele de
manevra in campul tactic. Ele au folosit insa mai frecvent invaluirea simpla, combinata cu
puternice lovituri frontale.
A atentie deosebita a acordat comandamentul roman organizarii respingerii contraatacurilor.
Dupa ocuparea lucrarilor intarite ale inamicului, erau amenajate urgent pentru a putea fi folosite
impotriva acestuia.
Este demn de retinut modul in care unitatile romane isi apropiau baza de plecare la ofensiva fata
de pozitiile inamicului, pentru a reduce distanta pana la limita dinainte a apararii otomane.
Strabaterea acestui spatiu constituia momentul cel mai critic pentru infanterie. In scopul reducerii
distantei, se sapau santuri de apropiere pe timp de noapte sau la adapostul cetii, paralel cu
aliniamentul apararii inamicului.
Datorita inzestrarii trupelor cu armament tot mai perfectionat si cresterii preciziei acestora, apare
necesitatea ca infanteria sa adopte dispozitive articulate si dispersate, renuntandu-se la
dispozitivele in coloana. Executarea atacului in formatii masate si pe front ingust permitea
inamicului sa-si concentreze focul asupra atacatorilor, iar esalonarea exagerata a trupelor in
ofensiva nu dadea posibilitatea acestora sa loveasca inamicul de la inceput cu forte puternice.
Tot puterea sporita a focului inamic a obligat infanteria sa treaca la atac prin salturi si sa se
adaposteasca. Cum terenul nu a oferit peste tot posibilitatea de a se adaposti, a rezultat nevoia de
a inzestra trupele cu lopeti mici de infanterie. Terminarea victorioasa a razboiului de
independenta, invatamintele deprinse au deschis un nou teren dezvoltarii doctrinei militare a
statului roman independent.
Razboiul din 1877 a fost pentru poporul roman un razboi drept, de eliberare. Masele largi
populare, au sustinut din toate puterile lupta impotriva dominatiei otomane, ele nu au precupetit
nici un sacrificiu in vederea obtinerii victoriei.
Contributia maselor a completat substantial resursele bugetare oficiale, asigurand astfel, intr-un
timp relativ scurt, inzestrarea si aprovizionarea armatei, baza materiala necesara desfasurarii
actiunilor de lupta.

RAZBOIUL ROMANILOR PENTRU ELIBERARE SI REINTREGIRE NATIONALA

(1916-1919)

          1. Intrarea Romaniei in razboi. Planurile de campanie de la inceputul ostilitatilor

          2. Luptele armatei romane in campania anului 1916

          3. Arta militara a armatei romane in campania din anul 1916

          3. Reorganizarea si refacerea armatei romane. Noile planuri de campanie

          4. Batalia de la Marasti

          5. Batalia de la Marasesti

          6. Batalia de la Oituz

          7. Arta militara a armatei romane in campania din 1917

          8. Actiunile militare ale armatei romane in Transilvania si Ungaria pentru apararea
Romaniei Mari

          9. Elemente de arta militara ale armatei romane in actiunile militare din anii 1918 si 1919
 

Prima Conflagratie mondiala, un razboi fara precedent, a cuprins 33 de state de pe cinci

continente, cu peste un miliard de locuitori si a durat 52 de luni. Ea avea sa produca mutatii
fundamentale in configuratia geopolitica a lumii, in viata natiunilor, in gandirea si actiunea
oamenilor. Europa, in 1914, avea 23 de state din care 20 erau monarhii constitutionale sau
autocrate (Rusia) si numai trei erau republici (printre care Franta). Trei mari imperii acopereau
cea mai mare parte a continentului: doua imperii multinationale, adevarate inchisori ale
popoarelor – tarist si austro-ungar; iar Reich-ul german, fondat la 1871, detinea o suprematie
politico-militara, pe care o dorea extinsa la scara planetei.
Pe fondul unui pericol de destabilizare generala pe continent si a unei accelerate curse a
inarmarilor, in vara anului 1914, gruparea Puterilor Centrale s-a pronuntat pentru o reglementare
radicala si violenta a raportului de forte in Balcani, in Europa si pe glob.
La 28 iulie 1914 a izbucnit primul razboi mondial intre cele doua mari coalitii militare: Tripla
Alianta, in frunte cu Germania si Austro-Ungaria, si Antanta, in frunte cu Anglia, Franta si
Rusia. El a fost dezlantuit de catre puterile imperialiste pentru impartirea lumii in sfere de
influenta, acaparare de colonii si teritorii straine.
Declansarea primului razboi mondial a pus in fata poporului roman o problema de insemnatate
covarsitoare pentru insasi soarta natiunii. Justetea aspiratiilor nationale ale poporului roman, in
numele carora el avea sa participe, incepand din vara anului 1916, la o temerara angajare
militara, contrasta fundamental cu caracterul nedrept, imperialist al razboiului dus de marile
puteri. Nazuinta fierbinte a maselor populare de a desavarsi unitatea nationalc, care insufletea
deopotriva pe romanii de dincolo si de dincoace de Carpati, reprezenta un ideal just, progresist si
istoriceste absolut legitim.
Romania, prin hotararea Consiliului de Coroana de la Sinaia, din 21 iulie /3 august 1914 se
declara neutra, o neutralitate armata, sub forma „espectativei cu apararea frontierelor", in pofida
insistentei regelui Carol I, sustinut de liderul conservator P. P. Carp, ca Romania sa se alature
Puterilor Centrale, potrivit tratatului special de alianta din 1883,. Premierul I. I. C. Bratianu a
insistat pe faptul ca tratatul nu obliga Romania sa participe la conflict, intru cat nu alianta era
atacata ci un membru al ei, Austro-Ungaria, era agresorul. Mentalitatea a fost aprobata de toate
fortele politice ca o solutie de moment. Refuzul de a intra in razboi alaturi de Puterile Centrale
reprezenta pozitia oficiala a detasarii politice a Romaniei de acestea, incluzand totodata optiunea
ce viza eliberarea teritoriilor romanesti anexate Austro-Ungariei. Hotararea Romaniei a fost
primita cu satisfactie de romanii din Transilvani si Bucovina care nu ar fi putut accepta o alianta
a patriei mama cu stapanitorii lor vremelnici. Toata perioada de neutralitate va fi dominata de
miscarea pentru realizarea eliberarii nationale.
Inca de la inceputul ostilitatilor, puterile beligerante, avand in vedere pozitiile importante ce le
detinea Romania sub raport politic, economic si mai ales strategic, s-au straduit sa o atraga de
partea lor. In urma tratativelor secrete purtate cu puterile Antantei, la 4 august 1916 s-a semnat la
Bucuresti un tratat de alianta si o conventie militara intre Romania, pe de o parte, si Rusia,
Anglia, Franta si Italia, pe de alta parte. Prin aceasta conventie, aliatii, care garantau
revendicarile statului roman, se angajau sa protejeze Romania de o invazie inamica si sa
furnizeze tarii noastre materialul de razboi de care ducea lipsa, munitii, echipament, material
sanitar si subzistente in cantitati corespunzatoare.
Conventia militara stabilea ca atacul asupra Austro-Ungariei sa se produca „cel mai tarziu" la
15/28 august 1916, iar „prin Transilvania in directia Budapestei"; partile sa nu incheie pace
separabila; Romania urma sa se bucure de aceleasi drepturi ca si aliatii sai la negocierea pacii;
armata romana urma sa fie sustinuta logistic cu minimum 300 tone munitii si materiale de razboi
pe zi si operativ printr-o ofensiva a aliatilor cu fortele generalului Sarrail de la Salonic, cu
trimiterea a trei divizii Rusesti in Dobrogea, cu o ofensiva a armatei ruse in Bucovina si presiuni
ale aliatilor pe toate fronturile astfel incat impactul actiunii armate romanesti sa fie maxim.
Cooperarea militara trebuia sa respecte strict independenta si suveranitatea Romaniei iar trupele
romane sa-si pastreze propriul comandament si zona de operatii distincta.
Tratatul de alianta si Conventia militara dintre Romania si Alianta, care au constituit cadrul
juridic al razboiului de coalitie, au constituit un succes deosebit al guvernului I. I. C. Bratianu, un
model de relatii intre un stat mic si marile puteri pentru un razboi de coalitie, un pas hotarator
spre implinirea idealului national al intregirii politico-statale romanesti.
Dupa cum aveau sa o dovedeasca evenimentele, Romania, respectandu-si obligatiile asumate, va
intra in razboi intr-o situatie deosebit de grea; armata sa urma sa lupte pe doua fronturi, in vreme
ce aliatii nu se grabeau sa-si indeplineasca in totalitate angajamentele.

Sus
1. Intrarea Romaniei in razboi. Planurile de campanie de la inceputul ostilitatilor

Dupa doi ani de neutralitate, 1a 15 august 1916 Romania a decretat mobilizarea, fiind puse pe
picior de razboi urmatoarele componente ale armatei: Marele cartier general; 4 comandamente de
armata; 6 comandamente de corp de armata ;23 divizii de infanterie; 2 divizii de cavalerie; 5
brigazi de calarasi; 1 brigada de graniceri; 2 brigazi de artilerie grea; 1 regiment si 1 divizion de
artilerie de munte; unitatile de artilerie antiaeriana, dispunand de 113 piese; unitatile de geniu,
constituite in: 1 regiment de cai ferate; 1 regiment de pontonieri; 1 batalion specialitati, avand in
compunere 1 companie aerostatie; aviatia, compusa din 4 escadrile; marina, cu flotila de Dunare.
Efectivul mobilizat a fost de 833 601 oameni, din care 19 843 erau ofiteri si elevi din scolile
militare.
Pe planul inzestrarii, armata romana incepea razboiul in conditii de inferioritate fata de fortele
inamice. Armamentul de infanterie era insuficient ca numar, atat in privinta pustilor cat mai ales
a mitralierelor: un batalion roman dispunea de 1-2 piese in vreme ce batalionul german sau
austro-ungar avea 5-6 mitraliere grele si 9 mitraliere usoare. Pentru a suplini partial lipsurile in
material artileristic au fost demontate tunurile din fortificatiile orasului Bucuresti.
Inca din perioada premergatoare intrarii in razboi, Marele stat major elaborase mai multe planuri
de campanie, sub forma unor ipoteze. Una. dintre acestea, „Ipoteza Z", a devenit in august 1916,
planul de campanie al armatei romane. El preconiza, in esenta, ofensiva generala peste Carpati
pentru a zdrobi rezistentele inamicului din Transilvania si a elibera teritoriul romanesc aflat sub
dominatia Austro-Ungariei. Acestui scop strategic ii erau destinate majoritatea fortelor, adica trei
din cele patru armate romane, reprezentand 80% din totalul efectivelor. Cealalta armata –
aproximativ 20% din forte – urma sa ramana in defensiva pe frontul de sud timp de zece zile,
dupa care, impreuna cu un corp de armata rus, trebuia sa treaca la ofensiva in Dobrogea.
Inamicul preconiza, prin planul definitivat in iulie 1916 ca in prima etapa Armata 1 austro-
ungara sa intarzie inaintarea trupelor romane in Transilvania si sa le opreasca pe cursul mijlociu
al Muresului si pe Tarnava Mica. Concomitent Armata 3 bulgara intarita cu trupe germane si
bulgare trebuia sa atace in Dobrogea, depasind calea ferata Cernavoda-Constanta. In etapa a
doua fortele germano-austro-ungare aveau sa treaca la ofensiva fortand Carpatii, iar cele bulgare
sa treaca Dunarea pe la Sistov, sa cada in spatele trupelor romane si sa le nimiceasca, silind
Romania sa capituleze.
Planul de campanie roman stabilea totodata dispozitivul strategic al fortelor. Astfel., de-a lungul
arcului carpatic se aflau dispuse: Armata 1, sub comanda generalului I. Culcer, de la Calafat
pana la izvoarele Argesului., avand in compunere 6 divizii de infanterie si 1 brigada de cavalerie;
Armata 2, comandata de generalul Alexandru Averescu, de la izvoarele Argesului pana in
regiunea Vrancei, dispunand de 4 divizii de infanterie si 1 brigada de cavalerie; Armata 4, sau de
nord, sub comanda generalului Constantin Prezan, din valea, Oituzului pana in regiunea Dornei,
unde facea jonctiunea cu armata rusa din Bucovina, avand in compunere 3 ,divizii de infanterie,
1 brigada mixta, 1 divizie si 1 brigada de cavalerie.
Cu misiune defensiva pe Dunare si in sudul Dobrogei se afla Armata 3, sub comanda generalului
M. Aslan, care avea in compunere 6 divizii de infanterie, 1 divizie si 2 brigazi de cavalerie.
O alta grupare de forte, de taria a 2 divizii de infanterie, constituia Rezerva generala la dispozitia
Marelui cartier general. Ea se afla concentrata in zona Bucuresti, cu misiunea sa intervina in
sprijinul fortelor care actionau in Transilvania.
Cand Romania intra in razboi pe frontul de vest fortele aliate de la Verdun si de pe Somme
bateau pasul pe loc si nu vor impiedica transferul de importante pe frontul romanesc; pe frontul
italian era acalmie, pe frontul de est urma sa se stinga ofensiva Brusilov din lipsa de rezerve iar
pe frontul balcanic, armata Sarrail, in loc sa atace, era ea atacata de bulgari opriti doar de
actiunea Romaniei.
Prin urmare, momentul angajarii Romaniei nu era cel mai prielnic. Aliatii pareau istoviti, fara
puterea de a trece la ofensiva pe toate fronturile, cum promisesera, ceea ce va permite Puterilor
Centrale sa-si concentreze atentia asupra Romaniei devenita „paratraznetul razboiului", pentru a
fi scoasa din razboi.

Sus
2. Luptele armatei romane in campania anului 1916

Insufletita de dorinta arzatoare de a elibera pamantul Transilvaniei de sub dominatia straina,

armata romana a inceput, in noaptea de 14/15 august 1916, ofensiva pe frontul Carpatilor.
Trupele de acoperire ale celor trei armate au zdrobit rezistentele inamice, au pus stapanire pe
trecatorile Carpatilor Orientali si Meridionali si au patruns simultan in Transilvania. In luptele
purtate in bazinul Hategului si langa Orsova, in zona Timisului de Jos, Bran, la sud de Sibiu,
unitatile romane au dovedit vitejie si maiestrie militara, au imbinat cu succes focul cu manevra
prin surprindere in flancul si spatele dispozitivului inamic. Pana spre sfarsitul lunii august,
fortele principale ale celor trei armate romane au desfasurat cu succes operatiile ofensive stabilite
in planul Marelui cartier general, patrunzand cu impetuozitate pe o adancime de peste 120 km in
zona centrala a frontului din Transilvania. Au fost astfel eliberate orasele Brasov, Sfantu
Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc si Orsova. Pretutindeni trupele noastre au fost primite
cu entuziasm si bucurie de populatia romaneasca din Transilvania eliberata. Dand expresie
acestor sentimente „Gazeta Transilvaniei" scria in acele zile: „Stam inca uluiti, nu gasim cuvinte
sa dam glas bucuriei inabusite de suferintele seculare... Fratii liberatori au sosit... Bine ati venit si
mergeti cu bine tot inainte". In timp ce la nord si vest de arcul carpatic inaintarea fortelor romane
se desfasura cu rezultate favorabile, pe frontul de sud inamicul a trecut la ofensiva. O puternica
grupare germano-bulgara, sub comanda feldmaresalului Mackensen, a atacat in sudul Dobrogei,
cu lovitura principala impotriva capului de pod de la Turtucaia unde se aflau in aparare trupele
Diviziei 17 infanterie. In zilele de 23 si 24 august au avut loc in aceasta zona lupte extrem de
inversunate. In ciuda rezistentei darze opuse si deselor contraatacuri ce le-a executat, divizia
romana, suferind pierderi grele si fiind incercuita de fortele inamice superioare ca numar si
inzestrare, a fost nevoita sa cedeze capul de pod de la Turtucaia. Corpul de armata rus, prevazut
prin conventia militar, sa ocupe pozitii defensive in Dobrogea, a intervenit cu mare intarziere si
nu a mai putut salva situatia. Puternica presiune a fortelor agresoare a silit trupele romane sa se
retraga spre nord ducand lupte pe aliniamente succesive, pana ce, la 6 septembrie; inamicul a fost
oprit pe linia Cernavoda-Constanta. Evenimentele petrecute pe frontul din Dobrogea au avut
consecinte importante asupra desfasurarii ulterioare a primei campanii in ansamblul ei.
Comandamentul roman a hotarat, la 6 septembrie, oprirea ofensivei in Transilvania si
transportarea unor importante forte de aici pe frontul de sud, tocmai in zilele in care numeroase
forte germane se concentrau la nord de Carpati, pregatindu-se pentru contraofensiva. Marele
cartier general roman, schimband planul de campanie cu care incepuse razboiul, a hotarat sa
treaca la aparare in Transilvania, aproximativ pe aliniamentul atins de cele trei armate, si sa
execute o puternica ofensiva in Dobrogea pentru a nimici gruparea inamica patrunsa aici.
La 18 septembrie, doua divizii romane au trecut Dunarea, prin surprindere, in zona localitatii
Flamanda si au inceput sa inainteze spre sud. Alte patru divizii se pregateau sa treaca peste podul
de vase ce se construia sub focul bombardamentelor aviatiei germane. Desi in decurs de doua
zile trupele romane au respins rezistentele inamice si au realizat largirea capului de pod,
conturandu-se un succes al acestei operatii, comandamentul roman a hotarat sa renunte la
manevra de la Flamanda si sa retraga fortele trecute la sud de Dunare. Aceasta decizie era
determinata de faptul ca in Transilvania inamicul trecuse la ofensiva.
Aici, pe langa Armata 1 austro-ungara, fusese constituita, din mari unitati aduse de pe alte
fronturi, Armata 9 germana, pusa sub comanda generalului Falkenhayn, fost sef al Marelui
cartier general german. La 13 septembrie inamicul a inceput ofensiva pe valea Oltului. Trupele
romane ocupau o pozitie izolata, la sud de Sibiu, fiind despartite de gruparile vecine prin mari
masive muntoase. Timp de trei zile cat a durat batalia de la Sibiu, ostasii romani au opus o
rezistenta deosebit de darza in fata fortelor dusmane superioare numeric, retragandu-se apoi pe
crestele muntilor pana la vechea frontiera.
Fortele germane au atacat, de asemenea, pozitiile Armatei 2 romane ale carei efective fusesera
reduse simtitor prin trimiterea unor unitati pe frontul de sud. Sub presiunea deosebit de puternica
a fortelor inamice, covarsitoare ca numar si tehnica, trupele noaste e au fost nevoite sa se retraga
pe crestele Carpatilor. Astfel a luat sfarsit, dupa patruzeci de zile de la declararea razboiului,
ofensiva romana din Transilvania. Armata noastra incepea o noua etapa a campaniei, al carei
obiectiv central era apararea trecatorilor Carpatilor impotriva invaziei inamice care devenea tot
mai amenintatoare.
Intr-adevar, profitand de stagnarea operatiilor militare pe alte fronturi, Puterile centrale au
concentrat numeroase forte pe frontul roman pentru a scoate din lupta tara noastra si a ocupa
bogatele sale zone agricole si petrolifere. Trei mari generali, dintre cei mai capabili, urmau sa
conduca invazia: Falkenhayn si Arz von Straussenberg la nord, Mackensen la sud. Aproape doua
luni inamicul si-a alternat loviturile repetate, cand in sectorul nordic, cand in cel sudic, cautand
punctele slabe ale acestui front extrem de vast – aproape 1 200 km – adica tot atat cat frontul rus,
de la Riga la Carpati.
In cursul lunii octombrie, fortele germane si austro-ungare au declansat prima batalie pentru
cucerirea trecatorilor Carpatilor. Trupele inamice au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa ocupe
intrarile nordice ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de flanc date in directia
pasurilor Oituz si Ghimes, cu intentia de a deschide accesul pe valea Trotusului si a Siretului, au
esuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistenta, de o darzenie fara seaman, a Diviziei 15
infanterie, comandata de generalul Eremia Grigorescu, a carei deviza „Pe aici nu se trece !" a
devenit simbolul legendar al hotararii intregii armate romane de a apara pamantul scump al
patriei. In ziua de 6 octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la baioneta, ostasii acestei mari unitati
romane, supranumita de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul patruns in forta dincolo
de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
Nici incercarile trupelor inamice de a patrunde pe valea Oltului, pe la Turnu Rosu si pe valea
Topologului nu au avut mai mult succes. Seful Marelui cartier general austro-ungar declara intr-
un raport adresat comandamentului suprem: „Romanii se apara atat de crancen, incat un succes
hotarator nu este de asteptat decat numai prin aducerea de forte importante din partea noastra".
Nereusind sa-si deschida prin forta drumul cel mai scurt spre Bucuresti, inamicul a incercat o
lovitura prin surprindere pe Valea Jiului, executand la 10 octombrie o puternica actiune ofensiva
impotriva pozitiilor aparate de Divizia 11 infanterie. Dupa ce au depasit slabele rezistente ale
elementelor de acoperire de pe fosta frontiera din zona muntoasa, fortele inamice au inaintat
pana la nord de Targu Jiu. Contraatacul viguros al trupelor romane, dat la 14 octombrie 1916, a
provocat o mare deruta in randul inamicului a carui retragere precipitata nu s-a mai oprit decat pe
pozitiile initiale de plecare la ofensiva. La aceste lupte a luat parte cu o insufletire patriotica
impresionanta populatia satelor din zona si indeosebi locuitorii orasului Targ Jiu, batrani, femei,
copii, barbati nemobilizati pentru front, care, inarmati cu pusti de vanatoare sau cu arme luate de
la raniti, au respins un detasament german ce incerca sa treaca podul de peste Jiu. In luptele din
Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei ce si-au jertfit viata pentru apararea patriei
amenintate s-a aflat si generalul Ion Dragalina, comandantul Armatei 1 romane, ranit mortal in
zona actiunilor de lupta.
Prima batalie a trecatorilor luase sfarsit printr-un esec general al planurilor comandamentului
german, dar defensiva romana devenea din ce in ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale
erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistenta fortelor romane.
Prima batalie a trecatorilor luase sfarsit printr-un esec general al planurilor comandamentului
german, dar defensiva romana devenea din ce in ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale
erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistenta fortelor romane.
In cursul lunii noiembrie 1916 inamicul, cu forte sporite, a declansat cea de a doua batalie a
trecatorilor, atacand simultan, pe mai multe directii. Gruparea generalului Kuhne a atacat cu 7
divizii pozitiile noastre de pe Valea Jiului aparate de o singura divizie romana. In ciuda
disproportiei fortelor, romanii s-au luptat cu darzenie in fata orasului Targu Jiu, dar au fost
nevoiti sa se retraga. Dupa ce a ocupat Craiova, aceasta grupare a fortat Oltul si a inceput
inaintarea spre Bucuresti. Concomitent, alte doua grupari inamice isi indreptau eforturile
ofensive in aceeasi directie: dinspre nord, gruparea generalului Kraft, care reusise sa patrunda pe
valea Oltului; dinspre sud, gruparea generalului Kosch, care fortase Dunarea la, Zimnicea.
Pentru a face fata acestei situatii deosebit de grave, comandamentul suprem roman a pregatit o
mare operatie contraofensiva care a ramas in istorie sub denumirea de „Batalia pentru
Bucuresti". Planul bataliei prevedea oprirea cu orice pret a inaintarii inamicului dinspre vest si
nord-vest, in timp ce fortele Armatei de Dunare, puse sub comanda generalului Prezan, urmau sa
atace gruparea generalului Kosch, socotita ca cea mai periculoasa. Din nefericire, acest plan
temerar nu a putut fi realizat. In fata imensei superioritati numerice a fortelor invadatoare,
trupele romane, obosite, slab dotate cu armament si munitii, cu randurile rarite din luptele
anterioare, nesprijinite de aliati, au incercat zadarnic, printr-o suprema sfortare, sa stavileasca pe
dusman. Marea batalie de pe Neajlov si Arges, desi incarcata de numeroase episoade in care
vitejia si spiritul de jertfa al ostasilor romani s-au vadit din nou cu putere, s-a incheiat in
defavoarea fortelor romane. Un factor nu lipsit de importanta care a condus la acest insucces l-a
constituit imprudenta a doi ofiteri de stat major care, fiind luati prizonieri, au lasat sa cada in
mainile inamicului planul bataliei conceput de comandamentul roman. Afland secretul manevrei
proiectate de romani, generalul Falkenhayn a putut lua masuri imediate de contracarare,
apropiindu-si victoria. La 23 noiembrie 1916, armatele inamice intrau in Bucuresti, in vreme ce
trupele romane incepeau retragerea spre est, luptand pe aliniamente succesive in intreg spatiul
dintre Carpati si Dunare.
In ultimele zile ale lunii decembrie a luat sfarsit campania romana din 1916. Epuizarea
potentialului combativ al fortelor inamicului nu ii permitea acestuia continuarea luptelor in
conditiile unei ierni aspre. Astfel, frontul s-a stabilizat; linia focului se intindea de pe Carpatii
Orientali, pe cursul inferior al Siretul si Dunarea maritima. Acest front era mentinut de o armata
romana – Armata 2, compusa din sase divizii – si de trei armate ruse.
Campania anului 1916 se incheia cu un rezultat nefavorabil. Doua treimi din teritoriul statului
roman erau ocupate (circa 100 000 km.p. si 3,5 milioane de locuitori), intrand sub administratie
militara si un regim de jaf si exploatare salbatica a tuturor bogatiilor tarii, de teroare la adresa
populatiei care nu reusise sa se refugieze in Moldova. In cei doi ani de ocupatie Romania a fost
jefuita de 1 140 809 tone produse petroliere, peste 1,7 milioane tone cereale, milioane de animale
mari si ovine, masini si utilaje. Puterile Centrale n-au putut totusi sa scoata Romania din razboi.
Actiunea Romaniei a dus la uzura si diminuarea capacitatii combative a Puterilor Centrale in
favoarea Antantei. Armata romana a pierdut circa 250 000 oameni – morti, raniti si disparuti.

Sus
3. Arta militara a armatei romane in campania din anul 1916

Campania din anul 1916 ofera numeroase invataminte de ordin militar care au contribuit la
dezvoltarea artei militare romanesti. In campania din 1916, conducerea politica si militara a
Romaniei a avut probleme deosebit de grele de solutionat pe plan strategic, rezultate din
desfasurarea razboiului pe doua fronturi, ambele cu intinderi foarte mari fata de cantitatea de
forte de care dispunea armata romana, fara un sprijin corespunzator din partea aliatilor, acestea
impunand solutii si masuri originale si mai ales oportune.
Situatiile strategice mai importante pe care comandamentul roman le-a avut de rezolvat in anul
1916 au fost: executarea ofensivei in Transilvania, zdrobirea gruparii inamicului patrunsa in
Dobrogea si apararea Munteniei.
Prin aplicarea planului de campanie, se desprinde concluzia ca fortele romane puteau ajunge pe
Muresul mijlociu, unde frontul s-ar fi scurtat si s-ar fi creat conditii pentru continuarea ofensivei
spre vest, nord-vest sau pentru organizarea unei puternice aparari in Transilvania, pe un
aliniament tare din teren, cum erau Muntii Apuseni, sau cursul mijlociu al Muresului, fapt ce ar
fi permis ulterior trupelor romane sa faca fata in conditii mai bune ofensivei inamicului.
Patrunderea inamicului in Dobrogea si in special pierderea capului pe pod Turtucaia a influentat
puternic comandamentul roman determinandu-l sa modifice planul de campanie.
Manevra pe directii interioare aplicata de comandamentul roman in batalia de pe Neajlov-Arges
a fost conceputa in mod corespunzator, dar nu a dus la rezultate scontate deoarece raportul de
forte a fost nefavorabil pentru trupele romane, informatiile privind deplasarea diferitelor grupari
de forte inamice fiind incomplete si nu s-au luat masurile cele mai indicate de asigurare a
flancului descoperit pentru a da libertatea de actiune necesara gruparii de manevra. Se pare ca
mai indicat ar fi fost sa se treaca la aparare pe aliniamentul definit de raul Arges, pe care, in
functie de situatia concreta s-ar fi adoptat apararea ferma, apararea manevriera sau chiar s-ar fi
trecut la ofensiva.
In cursul campaniei, comandamentul roman a conceput si a executat doua manevre strategice pe
directii de operatii exterioare: prima in Transilvania (potrivit planului de campanie initial), iar
cea de-a doua pe frontul de sud, manevra de la Flamanda, in septembrie 1916. Nici una insa nu a
fost dusa pana la capat, dar ambele ofera unele invataminte.
Pe plan operativ, armata romana a desfasurat atat operatii ofensive cat si operatii de aparare.
Operatiile ofensive declansate la 15 august 1916, s-au desfasurat in teren muntos, fasiile de
ofensiva ale armatelor fiind largi (150-200 km), iar marile unitati tactice au actionat in lungul
trecatorilor cu mari intervale intre ele, rezultand un pronuntat caracter de independenta.
Directiile de ofensiva ale armatelor au fost in general, convergente in adancimea apararii
inamicului, fapt care ar fi permis micsorarea ulterioara a fasiilor de ofensiva si realizarea unei
stranse cooperari operative, daca ofensiva nu ar fi fost oprita.
Trupele romane au executat o singura operatie ofensiva care s-a desfasurat complet, pana la
deznodamantul final – batalia de pe Neajlov-Arges. In cadrul bataliei, comandamentul roman a
conceput combinarea unei lovituri frontale cu o manevra de intoarcere ampla. Situatia strategica
de ansamblu (Gruparea Kühne intervenind in flancul si spatele Grupului de manevra roman) si in
special, raportul de forte general nefavorabil trupelor romane au impiedicat obtinerea succesului.
Aceasta imprejurare prilejuieste concluzia ca actiunile tactic-operative au valoare numai in
masura in care ele corespund situatiei strategice si posibilitatilor reale ale fortelor avute la
dispozitie.
In operatiile de aparare, dispozitivele operative au fost constituite pe un singur esalon, armata
pastrand in rezerva de regula, o singura divizie. Ca particularitate a dispozitivelor realizate de
marile unitati este aceea ca avand fasii largi de aparat, isi grupau fortele pe anumite directii, cu
intervale mari intre ele, ceea ce, insa, oferea posibilitatea inamicului sa-si concentreze succesiv
efortul asupra diferitelor parti ale dispozitivului, realizand o mare superioritate de forte si
mijloace, sa le manevreze prin intervalele existente. Dezavantajul astfel creat, a impus
necesitatea executarii manevrei de forte si mijloace pentru a se putea face fata ofensivei
inamicului.
Apararea a avut in general un caracter dinamic. Contraatacurile s-au executat pe una sau mai
multe directii, fiind, de regula, indreptate asupra flancurilor inamicului, obtinandu-se de multe
ori rezultatele scontate.
Pe plan tactic, trupele romane au desfasurat numeroase lupte ofensive, de aparare si in conditii
speciale.
Ofensiva marilor unitati tactice si a unitatilor a avut aspectul specific actiunilor duse in munti,
folosindu-se frecvent detasamente inaintate.
Ca forme de manevra au fost folosite lovitura frontala, combinata cu invaluirea si intoarcerea.
Principalul neajuns in ducerea luptei ofensive a constat in slaba cooperare dintre infanterie si
artilerie, fiecare din cele doua arme ducandu-si actiunile in mare masura pe cont propriu.
In aparare, cele mai caracteristice si mai reusite actiuni duse de trupele romane au fost cele din
Carpati. Comandamentele marilor unitati au ales just directiile de interzis si au realizat o
repartitie corespunzatoare a fortelor si mijloacelor, in functie de importanta acestor directii.
Intervalele au fost supravegheate, iar flancurile asigurate cu detasamente usoare.
Majoritatea fortelor marilor unitati se gaseau in esalonul intai, iar rezervele erau uneori
neinsemnate si dispuse la o distanta mica de esalonul intai, in special pe directiile principale de
interzis. In asemenea conditii, dispozitivele deveneau vulnerabile fata de armamentul automat si
in special fata de artilerie, pierderile provocate fiind insemnate.
Apararea trupelor romane a avut, in general, un caracter dinamic, folosindu-se pe scara larga
contraatacurile, care uneori erau executate frontal in fata limitei dinainte a apararii, in majoritate
cu trupe din esalonul intai, inainte ca inamicul sa fie oprit, fara a fi sprijinite de artilerie si de
aceea nu s-au soldat cu efectele scontate, trupele ce contraatacau suferind serioase pierderi.
Referitor la folosirea diferitelor categorii de arme au rezultat invataminte pretioase care au
produs unele mutatii in organizarea, inzestrarea si intrebuintarea lor, inca de pe timpul
desfasurarii campaniei. Astfel, focul armamentului automat a obligat cavaleria sa descalece,
adoptand procedee de lupta similare cu ale infanteriei; artileria si-a reconsiderat modul de
actiune pe masura acumularii experientei de lupta, renuntand tot mai mult la folosirea
descentralizata in favoarea intrebuintarii focului masat si conducerii lui centralizate.
In timpul campaniei din anul 1916 armata romana si-a insusit o bogata experienta de lupta, care a
stat la baza schimbarilor in bine ce s-au produs, si a fost valorificata in mod substantial in
procesul de reorganizare a armatei si pe timpul desfasurarii campaniei din vara anului 1917, in
cadrul marilor batalii din sudul Moldovei.

Sus
3. Reorganizarea si refacerea armatei romane. Noile planuri de campanie

In iarna si primavara anului 1917 in Moldova s-a desfasurat o activitate febrila pentru
reorganizarea armatei romane si refacerea potentialului ei de lupta. In conditii exceptional de
grele, cand o mare parte din teritoriul tarii era cotropit de inamic, cand bolile molipsitoare faceau
ravagii in randurile populatiei civile si ale unitatilor militare, opera de renastere a armatei romane
a necesitat uriase eforturi si sacrificii. Hotarate sa infranga cu orice pret pe dusman si sa
elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat cu barbatie toate lipsurile, au invins
toate greutatile si au asigurat fortelor armate ale tarii tot ce le era necesar.
La nivelul conducerii fortelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina pana
la Marea Neagra, comanda suprema a revenit regelui Ferdinand al Romaniei, dar frontul
romanesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din rasarit, in frunte cu tarul Nicolae al
II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov iar din mai 1917 generalul D. G.
Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliati s-au putut inzestra 15 divizii de infanterie si
doua de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unitati germane, cu care trupele romane
aveau sa se masoare curand. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizata si inzestrata
aeronautica romana. O contributie importanta la reorganizarea si instruirea superioara a armatei
noastre au adus-o si ofiterii din misiunea militara franceza, condusa de generalul Berthelot,
trimisa la cererea guvernului roman. Unii dintre ei au luptat si au cazut alaturi de ostasii romani
in marile batalii din vara anului 1917.
In tot cursul iernii si primaverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare si inzestrare a
unitatilor si marilor unitati s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comanda, urmarindu-
se insusirea noilor metode si procedee de lupta, precum si ,manuirea noului armament din dotare
(mitraliere, pusti-mitraliera, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
Printr-un suprem efort al intregii natiuni s-a reusit ca, intr-o perioada relativ scurta, armata
romana sa-si schimbe complet infatisarea. Constituita acum din mari unitati omogene ca
structura, dotare si instruire a efectivelor, dispunand de armament automat modern si in cantitati
suficiente, precum si de o artilerie puternica, armata romana a devenit o forta capabila sa
desfasoare operatii ofensive si de aparare de mare amploare pe teritoriul national. Pe buna
dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia ca armata romana „nu este cu nimic mai
prejos decat oricare din armatele marilor puteri aliate".
Comparabile cu unitatile germane si austro-ungare pe planul organizarii si inzestrarii pentru
lupta, trupele romane erau net superioare acestora prin moralul lor inalt. Soldatii si ofiterii
romani erau plini de incredere in victoria finala, hotarati sa nu precupeteasca nici un sacrificiu
pentru a-si elibera caminele cotropite. Caracterizand armata romana refacuta, poetul Octavian
Goga scria in acele zile: „O oaste noua, mai vartoasa ca cea dintai, incercata. de razboi si cu
bratul greu de razbunare, o oaste care e mandria tarii, astepta cu sete ordinul de inaintare.
Niciodata n-a fost in sufletul romanesc mai multa incredere si mai multa indarjire".
In provinciile romanesti din Austro-Ungaria, romanii au simtit din plin consecintele razboiului,
dand jertfe mari si participand activ la efortul general romanesc de eliberare si intregire
nationala. Ei sunt mobilizati si trimisi in primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde platesc
un greu tribut de sange pentru o cauza straina. In Transilvania si Banat au fost mobilizati circa
500 000 de romani (5,5% din fortele imperiului) din care 92,6% au fost trimisi direct pe front, iar
din acestia 20% au cazut pe front morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia
romana din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare romanii cred ca locul lor este in
armata romana si alaturi de Romania. Peste 100 000 de romani ardeleni si bucovineni aveau sa
lupte in cadrul armatei romane. Ca masura de protectie impotriva „contaminarii" militarilor
romani cu ideile romanismului si a dezertarilor peste Carpati Comandamentul austro-ungar
retrage in interior unitatile cu majoritate romaneasca din zonele limitrofe Romaniei. In
Transilvania si Bucovina masurile politienesti antiromanesti ajung la cote maxime, se inainteaza
mii de procese romanilor, altii sunt deportati sau trimisi pe front (Iuliu Maniu – 1915), se intetesc
masurile discriminatorii, de denationalizare a romanilor etc. Fruntasii politici au protestat, au
inaintat plangeri si memorii la Viena si Berlin solicitand autonomia Transilvaniei, s-au produs
revolte iar ostasii de pe front, cu un „pronuntat si manifest sentiment romanesc", protestau in
forme proprii: refuzul recrutarii, dezertarea si trecerea in Romania sau predarea la rusi pe frontul
din Galita. Dupa reocuparea Transilvaniei, autoritatile austro-ungare au declansat un nou val de
teroare: arestari, confiscari de averi, interdictii, deportari (3 000 de intelectuali deportati in vestul
Ungariei, circa 6 000 de romani intemnitati etc.). Starea de spirit a populatiei romanesti si a
soldatilor romani devenise „tot mai exploziva". Formarea detasamentelor de voluntari din randul
prizonierilor romani din Rusia si venirea lor pe frontul romanesc, incepand din iunie 1917 au
marcat o forma superioara de exprimare a vointei romanilor ardeleni si bucovineni pentru
eliberare si intregire nationala.
Pentru campania anului 1917, Conferinta internationala de la Chantilly hotarase sa se desfasoare
operatii ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de rasarit se preconiza
scoaterea Bulgariei din razboi printr-o ofensiva a trupelor romane si ruse spre sud combinata cu
o inaintare a fortelor aliate de la Balcani spre nord.
Raportul de forte – economic si militar – intre cele doua mari tabere beligerante incepuse sa se
schimbe in favoarea Antantei, mai ales odata cu intrarea Statelor Unite in razboi (aprilie 1917).
Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor doua tabere beligerante preconizau, si de o
parte si de cealalta, mari operatii cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un
plan de campanie care prevedea trecerea la ofensiva astfel: in zona Namoloasa urma sa se
execute lovitura principala cu Armata 1 romana si cu dreapta Armatei 6 ruse; lovitura secundara
trebuia data la Marasti, cu Armata 2 romana si cu dreapta Armatei 4 ruse. Ulterior, prin.
inaintarea concentrica a fortelor romane si ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie incercuita si
nimicita Armata 9 germana.
Comandamentul Puterilor centrale isi propusese in planul sau de campanie sa nimiceasca fortele
romane si ruse din Moldova, sa cotropeasca intregul teritoriu al tarii si sa-si deschida drum spre
Ucraina si spre porturile rusesti de la Marea Neagra. In acest scop el intentiona sa execute o
lovitura puternica dinspre nord, din Galitia si Bucovina, combinata cu ofensiva Armatei 9
germane in zona Namoloasa, care dupa ruperea apararii noastre de pe Siret, trebuia sa dezvolte
inaintarea spre nord.
Bataliile care s-au desfasurat pe teritoriul Moldovei in vara anului 1917 au spulberat definitiv
planurile comandamentului german si austro-ungar.

Sus
4. Batalia de la Marasti

In inimile luptatorilor romani, de la soldat la general, ardea tot mai puternic dorinta de a da piept
cu dusmanul, pentru a-1 alunga de pe pamantul patriei cotropite si a razbuna suferintele indurate.
Cu vie emotie au ascultat ostasii nostri vibranta chemare la lupta' a comandantului Armatei 2
romane, care in ordinul dat in ajunul bataliei spunea: „Ostasi ! A sosit momentul mult asteptat de
toata suflarea romaneasca, de voi insa mai mult decat de oricine, sa reluam lupta pentru a
rasturna zagazul dincolo de care se aud gemetele parintilor, fratilor, copiilor nostri, sub apasarea
vrajmasului hraparet. Nu uitasi ca reluam lupta pentru cea mai dreapta li mai sfanta cauza: pentru
izgonirea cotropitorilor din caminele noastre". Dupa o intensa pregatire de artilerie, care a durat
doua zile, in dimineata de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele Armatei 2 romane au declansat ofensiva
impotriva pozitiilor germane si austro-ungare din sectorul Marasti. Inamicul, care dispunea in
aceasta zona de 21 batalioane de infanterie si 36 escadroane de cavalerie, inzestrate cu 252
mitraliere si 142 guri de foc de artilerie, isi sprijinea apararea pe un sistem dezvoltat de lucrari
genistice. Fortele Armatei 2 romane totalizau: 56 batalioane si 14 escadroane, dispunand de 448
mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) si 21 avioane. Raportul de forte era
de 2,7/1 in infanterie; 1,6/1 in artilerie si 2/1 in cavalerie, in favoarea trupelor noastre. Un fapt
demn de semnalat era ca, spre deosebire de campania anului 1916, acum unitatile Armatei 2
romane aveau aproape de trei ori mai mult armament automat decat inamicul din fata sa.

Batalia de la Marasti (iulie 1917)

Lovitura principala a Armatei 2 romane a fost data cu Corpul 2 armata care reuseste, printr-un
vijelios atac al infanteristilor sai, sa rupa prima pozitie de aparare a inamicului, obligandu-1 sa se
retraga la, sud-vest de raul Susita. Deosebit de crancene au fost luptele duse de ostasii din
regimentele 2 vanatori si 4 infanterie pentru zdrobirea rezistentelor inamice de pe dealul Marasti,
puternic organizat pentru defensiva. Aici au fost angajate inversunate lupte la baioneta, care 1-au
silit pe dusman sa paraseasca prima pozitie de aparare. In vremea aceasta, Regimentul 22
infanterie, printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevra de invaluire, pe la nord, a
cucerit satul Marasti, zdrobind prin lupte corp la corp, duse si pe timpul noptii, rezistentele
dusmane. Concomitent cu ofensiva Armatei 2 romane, a trecut la actiune si dreapta Armatei 4
ruse, ale carei trupe, pana in seara zilei de 11 iulie, au cucerit dealul Momaia si satul Voloscani.
Prima zi de ofensiva a fortelor romane si ruse s-a incheiat cu un important succes. Pozitia
defensiva a inamicului a fost rupta intr-un sector larg de peste 20 km, trupele germane si austro-
ungare fiind silite sa se retraga pe un nou aliniament.
In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 romane a continuat cu aceeasi impetuozitate. Intrucat
noua linie defensiva a inamicului se stabilise pe un sir de inaltimi care ii asigurau o anumita
tarie, asa cum erau dealurile Arsita, Teheraele, Rachitasele, comandantul armatei, generalul
Alexandru Averescu, a hotarat sa introduca in lupta Divizia 1 infanterie aflata in rezerva. Noile
pozitii defensive inamice au fost atacate si cucerite de trupele romane in luptele din 13 si 14
iulie. Sub presiunea ofensivei energice a fortelor noastre, dusmanul a fost silit sa paraseasca
depresiunea Vrancei si sa se refugieze in munti, lasand in urma lui mii de morti, un insemnat
numar de prizonieri si o mare cantitate de material de razboi.
In ziua de 15 iulie trupele romane si-au continuat efortul ofensiv, infruntand cu vitejie atat
greutatile terenului framantat si foarte greu accesibil, cat mai ales rezistenta inversunata a unui
inamic bine instalat in aparare, cu lucrari genistice amenajate cu mult timp inainte. Dupa lupte de
o rara violenta, ostasii Diviziei 6 infanterie au reusit sa cucereasca muntele Sboina Neagra si
inaltimile invecinate.
Succesele repurtate de trupele romane in primele zile ale ofensivei au obligat comandamentele
german si austro-ungar sa ia masuri urgente de intarire a frontului de la Marasti, deplasand in
aceasta zona numeroase forte noi, precum si trei divizii din cele pregatite pentru ofensiva din
sectorul Namoloasa.
Evolutia nefavorabila a operatiilor militare pe frontul din Galitia si Bucovina, unde trupele ruse
incepusera sa se retraga sub presiunea fortelor Puterilor Centrale, a determinat comandamentul
romano-rus sa efectueze o regrupare si sa renunte la ofensiva care se desfasura atat de favorabil.
Astfel, in seara de l9 iulie operatiile ofensive ale Armatei 2 romane au fost oprite, iar unitatile ei
au trecut la aparare, extinzandu-si fasia de actiune spre nord pana in valea Doftanei.
Batalia de la Marasti s-a incheiat cu o biruinta stralucita a trupelor romane. Actiunea noastra
ofensiva, purtata timp de noua zile cu o neasemuita energie a obligat comandamentele german si
austro-ungar sa renunte la planul de campanie initial si sa efectueze importante deplasari de forte
spre zonele periclitate prin ruperea frontului. Bilantul bataliei de la Marasti a fost deosebit de
bogat. Rupand apararea inamica de pe un front de peste 30 km largime si pe o adancime de 20
km, trupele romane au eliberat un teritoriu de circa 500 kilometri patati si au recucerit 30 de
localitati. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2 793 prizonieri, 69 guri de foc, 27
mitraliere, 2 500 pusti si o mare cantitate de munitii de artilerie si infanterie. Cateva mii de
militari inamici zaceau morti pe vaile si dealurile Vrancei.. Victoria Armatei 2 romane nu fusese
deloc usoara. Ea fusese platita cu pretul a 1 469 morti si 3 052 raniti.
Batalia de la Marasti ramane ca un episod stralucit al luptelor din vara anului 1917, o dovada
graitoare a cresterii capacitatii militare a cadrelor de comanda ca si a elanului si vitejiei
soldatului roman. Acest prim examen la care au fost supuse trupele noastre clupa reorganizarea
lor a fost trecut cu succes. O contributie notabila la victoria de la Marasti a adus-o populatia
civila din zona luptelor, care a furnizat trupelor informatii despre inamic si le-a calauzit pe poteci
de munte necunoscute de dusman pentru a cadea prin surprindere in flancul si spatele pozitiilor
acestuia.
Sus
5. Batalia de la Marasesti

Desfasurarea evenimentelor pe timpul bataliei de la Marasti a determinat schimbarea planurilor

de campanie ale fortelor ce se confruntau pe frontul roman. Comandamentul german, care fusese
silit sa-si consume o parte din fortele destinate ofensivei pentru a restabili situatia din zona
Vrancei, a conceput un nou plan potrivit caruia lovitura principala a Armatei 9 germane se muta
din sectorul Namoloasa in sectorul Marasesti. Aici inamicul isi propunea ca printr-o operatie
ofensiva de mare amploare sa realizeze un cap de pod la est de Siret, in timp ce grupul Gerock 3
din Armata 1 austro-ungara trebuia sa treaca la ofensiva in sectorul Oituz.
Intrucat, fata de noua situatie, aparuse necesitatea unor modificari ale dispozitivului defensiv,
comandamentul romano-rus a ordonat efectuarea unor regrupari si inlocuiri ale marilor unitati
romane si ruse. Declansarea ofensivei inamice a surprins fortele celor doua armate tocmai in
cursul acestor regrupari.
Pe plan valoric cantitativ, in batalia de la Marasesti s-au confruntat urmatoarele forte: inamicul
(Armata 9 germana) dispunea de 102 batalioane de infanterie, 10 escadroane si 213 baterii de
artilerie, dintre care 31 grele; cele doua armate aliate (1 romana si 4 rusa) aveau impreuna 142
batalioane, 70 escadroane si 136 baterii, dintre care 17 grele. Dupa cum se vede, pe frontul de
ofensiva inamicul avea superioritate numai in artilerie. El a reusit insa ca in sectorul de rupere,
larg de circa 12 km, sa concentreze un numar insemnat de unitati si guri de foc, realizand
densitati superioare trupelor aflate in aparare.
Ofensiva Armatei 9 germane, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud, s-a declansat in dimineata
zilei de 24 iulie 1917, dupa o intensa pregatire de artilerie. In primul esalon si pe directia loviturii
principale a atacat Corpul 1 armata german care a reusit sa strapunga apararea Diviziei 34 ruse
silind-o sa se replieze spre nord. Succesul ce se contura pentru inamicul dezlantuit a fost de
scurta durata, deoarece, in spatele fortelor ruse ce se retrageau, Divizia 5 infanterie romana
reusise sa intre in pozitie.
Batalia de la Marasesti (24 iulie-21 august 1917)

Dupa o lupta deosebit de indarjita, la care au concurat cu foc de flanc si bateriile romane de pe
malul de est al Siretului, inaintarea fortelor germane a fost oprita. Reluat in ziua urmatoare, 25
iulie, atacul inamicului din sectorul Doaga a fost zdrobit de trupele Diviziei 5 infanterie, care
printr-o curajoasa lupta la baioneta au recucerit satele Doaga si Strajescu.
O pagina de stralucita bravura din istoria razboiului nostru de reintregire nationala au inscris in
acea zi ostasii Regimentului 32 Mircea. Sfidand ploaia de gloante si de obuze cu care ii improsca
inamicul, superior ca numar, soldatii acestui viteaz regiment s-au avantat, numai in camasi, cu
manecile suflecate si capetele descoperite, intr-un viguros contraatac la baioneta. Surprinsi de
aceasta neasteptata aparitie ca si de impetuozitatea actiunii romanilor, dusmanii s-au retras in
dezordine pe pozitiile de plecare. Cu acelasi elan au luptat la baioneta si ostasii Regimentului 3
vanatori care au respins inamicul ce atacase satul Doaga. Rezistenta deosebit de darza opusa de
trupele romane inca din primele zile ale ofensivei dusmane asilit comandamentul german sa
renunte la intentia de a forta Siretul si sa paraseasca directia initiala a loviturii principale,
mutand-o mai spre vest.
In zilele de 26 si 27 iulie s-au desfasurat lupte crancene in sectorul Diviziei 9 infanterie, de-a
lungul liniei ferate Marasesti-Cosmesti. Beneficiind de focul artileriei de toate calibrele si
folosind gaze toxice de lupta, trupele germane au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa realizeze
o patrundere de 3-4 km. Intrata in dispozitiv in noaptea din ajunul luptei, Divizia 9 infanterie a
trecut la contraatac cu regimentele 34 Constanta si 36 infanterie. Inclestarea cu inamicul a fost
atat de sangeroasa incat dupa o de lupta, in care au fost folosite, deopotriva, mitraliera, grenada
si baioneta, cele doua viteze regimente pierdusera mai mult de 2/3 din efective. In acest sector al
luptelor cade ca un erou datorie insusi comandantul Regimentului 36, colonelul Ioan Georgescu,
care, desi ranit la brat si la genunchi, continua sa conduca contraatacul pana ce un glont vrajmas
i-a strapuns pieptul. Dureroasa jertfa a romanilor nu a fost zadarnica: dusmanul a fost scos din
pozitiile ce le cucerise si aruncat cu mari pierderi pe valea Susitei.
In ziua urmatoare, la 28 iulie, diviziile 5 si 9 infanterie, impreuna cu doua divizii ruse, au
executat o contralovitura in lungul caii ferate Marasesti-Focsani, cu scopul de a reface apararea
pe limita dinainte. Desi acest obiectiv nu a putut fi atins, actiunea trupelor romane a contribuit la
diminuarea capacitatii ofensive a fortelor germane, lucru recunoscut chiar de generalul von
Eben, comandantul Armatei 9 germane. Neputand strapunge apararea organizata de diviziile 5 si
9 romane in fata Marasestilor, comandamentul inamic a schimbat din nou lovitura principala pe
stanga, in fasia Corpului 18 armata german, pe care 1-a intarit cu un corp alpin. Cu forte sporite
el a reusit in zilele de 29 si 30 iulie sa inainteze in zona de jonctiune a trupelor ruse si romane,
cucerind mai multe localitati, printre care si Panciu. Dupa lupte grele, care au durat pana in seara
de 3 august, trupele noastre au reusit sa opreasca pe inamic. Rolul hotarator in reusita acestor
actiuni 1-au avut diviziile romane 10 si 13 care sub focul ucigator al artileriei germane au
inlocuit trupele ruse ce paraseau in deruta pozitia. In lupta sangeroasa de la Chicera, capitanul
Vasile Serbanescu, comandantul unei companii de mitraliere din Regimentul 38 infanterie,
conducea personal o sectie care inainta in prima linie a valului de asalt, secerand randurile
dusmane si cautand sa iasa pe creasta dealului. Unul dupa altul au cazut toti servantii, ultimul
fiind bravul ofiter, mort cu degetul pe tragaciul mitralierei. Toate asalturile trupelor germane s-au
dovedit zadarnice. Liniile romanilor dintre vaile Susitei si Zabrautului n-au mai putut fi clintite.
Numirea la comanda Armatei 1 romane a generalului Eremia Grigorescu, in locul generalului
Cristescu, a avut consecinte pozitive asupra moralului efectivelor noastre. El condusese cu
pricepere si energie apararea pasului Oituz in toamna anului 1916, iar celebra sa deviza, devenita
acum, in fata Marasestilor, „Nici pe aici nu se trece !" insufla incredere in victorie ostasilor
romani.
Dupa doua zile de relativa liniste, folosite de ambele parti pentru regrupari de dispozitiv si
odihna trupelor, inamicul a reluat ofensiva cu si mai multa indarjire, mutand din nou lovitura
principala in fasia Corpului 1 armata german, intarit cu noi forte. Atacul dezlantuit in dimineata
zilei de 6 august viza ruperea dispozitivului defensiv roman intre Marasesti si padurea Razoare.
Lovitura principala o primea acum Divizia 13 infanterie care avea sa se acopere de glorie in
crancena batalie ce a dus-o cu un dusman extrem de puternic si ambitios.
Desi artileria noastra a produs mari pierderi in dispozitivul de atac al inamicului inca pe timpul
contrapregatirii, valurile de asalt germane au reusit sa patrunda in prima pozitie de aparare unde
s-au angajat violente lupte corp la corp. La centrul dispozitivului Diviziei 13, inamicul s-a
apropiat nevazut prin culturile inalte si a asaltat de la mica distanta transeele noastre care
suferisera mult din pricina focului artileriei. in zona cotei 100 au intrat in actiune rezervele de
regiment, in cadrul carora se gasea si compania de mitraliere comandata de capitanul Grigore
Ignat. Ocupand in graba o pozitie de tragere, aceasta subunitate de eroi a ramas neclintita la
datorie, producand pierderi considerabile inamicului, pana ce ultimul tragator, comandantul
companiei, a cazut rapus de baionetele dusmane. In Inaltul ordin de zi nr. 41 dat de comandantul
suprem al armatei romane se spunea: „Capitanul Ignat Grigore, din Regimentul 51/52 infanterie,
a fost gasit mort in transee, cu mitraliera in brate, inconjurat de oamenii sai si mormane de
cadavre inamice. A luptat ca un brav si tot astfel a si murit... inconjurat de dragostea si
devotamentul subalternilor sai care, facand cu piepturile lor zid de aparare in juru-i, i-au dat
putinta sa-si manuiasca mitraliera lui draga pana Ia cel din urma cartus".
Cu toate pierderile pricinuite de aparatorii romani, fortele inamice au reusit, atacand in valuri, sa
cucereasca o parte din padurea Razoare si sa realizeze o patrundere de circa 2 km in dispozitivu1
Diviziei 13 infanterie. Dusmanul se socotea victorios cand, deodata, batalia lua o intorsatura
neasteptata. In acel moment critic, comandantul diviziei, generalul Ion Popescu, arunca in lupta
rezervele care nu fusesera angajate, executand un contraatac prin surprindere in ambele flancuri
ale pungii realizate de inamic. Atacurile fulgeratoare ale romanilor, care nu mai tineau seama
nici de focul ucigator al tunurilor si mitralierelor germane si nici de numarul jertfelor ce sporeau
vazand cu ochii, produc panica in randurile dusmanului care se retrage in dezordine. Cea mai
mare parte a trupelor Diviziei 115 infanterie germana este nimicita, unii supravietuitori fug
inapoi spre pozitiile de pe care plecasera. Ostasii romani sunt hotarati sa treaca la ofensiva pentru
a alunga cit mai departe pe inamicul demoralizat, dar comandamentul Armatei 1 opreste actiunea
si ordona trupelor sa se consolideze pe aliniamentul atins.
Concomitent cu luptele ce se desfasurau pe frontul Diviziei 13 infanterie, o inclestare de forte la
fel de apriga avea loc in fasia de aparare a Diviziei 9 infanterie, in fata Marasestilor. Valurile de
asalt a doua divizii germane au rupt prima pozitie de aparare si au obligat trupele noastre sa se
retraga pe un aliniament ce trecea prin fata garii si pe marginea de sud a orasului Marasesti. Aici
voiau sa ajunga dusmanii, dar panza de foc realizata de mitralierele romanilor, unele instalate in
cladirea garii, ca si focul de flanc al artileriei de pe malul estic al Siretului, au ridicat un baraj de
netrecut in calea agresorilor.
Ziua de 6 august 1917 s-a incheiat cu o grea infrangere suferita de fortele germane cotropitoare
in fata zidului de netrecut al eroicilor aparatori romani. In ordinul de zi nr. 90 dat de generalul
Eremia Grigorescu catre ostasii Armatei 1 se spunea: „In lupte crancene si vijelioase, inamicul,
intreit in numar, in nesatioasa lui pofta de a cuceri si restul din bogatul trup al scumpei noastre
Romanii, napustindu-se furios, s-a izbit 12 zile si 12 nopti de vitejia voastra ca de o stanca
neclintita. La Susita si Siret ati naruit sfortarile groaznice ale salbatecului dusman, dovedind
lumii odata mai mult ca nici pe aici nu se trece. Aci cunoscu generalul german Mackensen ce
este infrangerea. Marasesti fu mormantul iluziilor germane... Ziua de 6 august a fost inscrisa de
voi cu litere de aur in cartea vitejiei neamului nostru, afirmand in lumea intreaga drepturile lui
nebiruite".
Victoria obtinuta de trupele Armatei 1 romane in ziua de 6 august a avut o influenta hotaratoare
asupra deznodamantului final al bataliei de la Marasesti. Recunoscand infrangerea suferita in
aceasta zi, comandamentul Armatei 9 germane a hotarat sa treaca la aparare in sectorul principal
al frontului, renuntand la scopurile ce si le propusese la inceputul ofensivei. O ultima incercare
facuta la 15 august in zona Muncelu a fost zadarnicita de actiunea darza a trupelor noastre. In
ziua de 21 august 1917 ofensiva inamica a fost definitiv oprita, iar Armata 9 germana a trecut la
aparare pe tot frontul.
Batalia de la Marasesti reprezinta cea mai mare si mai insemnata victorie a armatei romane din
timpul primului razboi mondial. Ea a dus la zdrobirea ofensivei inamice si zadarnicirea definitiva
a planurilor Puterilor centrale de a cuceri intregul teritoriu al tarii si a scoate Romania din razboi.
Succesul tactic neinsemnat realizat de armata germana prin patrunderea, pe adancime de circa 8
km intr-un sector cu largimea de 30-35 km a fost platit de inamic cu pretul a 65 000 de soldati si
ofiteri morti, raniti si disparuti. Pierderile inregistrate de trupele romane s-au cifrat la 450 de
ofiteri si 21000 soldati, morti, raniti si disparuti. La baza acestei victorii stralucite a stat
patriotismul ostasilor nostri, factor generator al atator fapte de vitejie si eroism. S-a demonstrat si
in aceasta batalie ca soldatul roman, bine inzestrat cu armament si mijloace de lupta moderne, a
fost superior soldatului inamic. Mai ales curajoasele sale atacuri si contraatacuri 1a baioneta, de
care dusmanul se temea cel mai mult, s-au dovedit irezistibile si 1-au facut cunoscut lumii
intregi.
Adversarii de atunci au fost ei insisi nevoiti sa recunoasca eroismul luptatorilor romani.
Generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane, scria in darea de seama asupra bataliei de
la Marasesti. Armatele ruse si romane s-au batut vitejeste si fiecare sant, fiecare casa, fiecare
inaltime au fost aparate vitejeste. La randul sau, generalul von Morgen, comandantul Corpului
german, infrant in lunca Siretului, recunostea ca: „Rezistenta inamicului, si in special a
romanilor, a fost neobisnuit de indarjita si s-a manifestat prin 61 contraatacuri in cursul celor 14
zi1e de lupte. Ele au dus la ciocniri 1a baioneta si ne-au provocat pierderi foarte mari. Luptele
din august au dovedit ca romanii erau adversari redutabili". Victoria armatei romane la Marasesti
a avut un puternic ecou peste hotare, fiind apreciata, pe buna dreptate, printre cele mai
importante succese ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Exprimand impresia profunda
produsa in intreaga lume de bravura, ostasilor nostri, ziarul englez „Times" scria la 17 august
1917 ca „romanii s-au batut cu un eroism mai presus de orice lauda. Soldatii germani au fost atat
de violent atacati, incat aruncau armele pentru a fugi mai iute ca sa nu fie facuti prizonieri.
Aceasta este lovitura cea mai importanta pe care au primit-o germanii in rasaritul Europei".

Sus
6. Batalia de la Oituz

In dimineata de 26 iulie 1917, la doua zile dupa declansarea bataliei de la Marasesti, inamicul a
trecut la ofensiva si in valea Oituzului, atacand pozitiile aparate de trupele Armatei 2 romane. El
urmarea sa patrunda in valea Trotusului spre Onesti, apoi spre Adjud, unde spera sa faca
jonctiunea cu Armata 9 germana care lupta la Marasesti.
Fortele Armatei 2 romane incepeau batalia in conditii grele, deoarece se gaseau intinse pe
fronturi largi si fara sa dispuna de nici o rezerva in adancimea apararii. In sectorul de rupere,
inamicul isi asigurase superioritatea de forte necesara atacului, intrucat concentrase 54 batalioane
si 200 guri de foc (dintre care 32 grele si 4 supragrele) fata de 34 batalioane si 104 guri de foc,
ale Corpului 4 armata roman.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, in care au fost folosite si proiectile incarcate cu substante
toxice de lupta, fortele austro-ungare si germane au trecut la ofensiva. Trupele romane s-au
aparat cu atata darzenie incat, dupa doua zile de lupte, diviziile inamice reusisera sa patrunda
doar 3-5 km in dispozitivul nostru. La 28 iulie, introducand in lupta forte proaspete, inamicul a
reluat ofensiva. Situatia devenise deosebit de critica pentru trupele noastre care nu mai dispuneau
de rezerve, fapt pentru care generalul Prezan, comandantul Armatei 2 romane, a cerut grabnic
ajutoare Marelui cartier general. Acesta i-a pus la dispozitie Divizia 1 cavalerie, o brigada de
graniceri si un batalion de vanatori de munte.
Lupte de o mare intensitate s-au dat in ziua de 29 iulie pe frontul Diviziei 7 infanterie unde
inamicul reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor noastre.
Dealurile Cosna si Stibor, ultima bariera spre valea Trotusului, au cazut, de asemenea, in mainile
inamicului.
Batalia de la Oituz (iulie – august 1917)

In aceasta situatie extrem de grava au fost introduse in batalie fortele proaspete trimise din
rezerva Marelui cartier general. Contraatacul dat prin surprindere la ora 19 de catre Divizia 1
cavalerie si batalionul de vanatori de munte a respins fortele inamice, carora le-a produs mari
pierderi in oameni si materiale de lupta; el a dus la recucerirea dealului Stibor si a pantelor de est
ale dealului Cosna, redresand astfel situatia in acest sector. La luptele din aceasta zi au luat parte
si doua escadrile de aviatie romane care au executat misiuni de bombardament asupra pozitiilor
inamice de la est de satul Grozesti. Ofensiva inamicului fiind oprita, iar momentul de criza prin
care trecuse defensiva noastra depasit, raportul de forte in acest sector incepuse sa se schimbe in
favoarea trupelor romane.
In ziua de 30 iulie unitatile noastre au executat cu succes o puternica riposta ofensiva in timpul
careia vitezele regimente 15 si 27, din Divizia 7 infanterie, impreuna cu batalionul vanatorilor de
munte si un regiment rus au recucerit varful Ciresoaia, silind trupele inamice sa se retraga in
panica. Luptele au continuat cu intensitate sporita si in ziua urmatoare, cand ostasii Diviziei 1
cavalerie, lasandu-si caii, s-au avantat in aprige ciocniri corp la corp pe pantele dealului Cosna
pe care l-au smuls din mainile inamicului, aparandu-1 apoi cu fermitate.
Dupa cateva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, incercand din nou sa-si deschida
drum spre Onesti si Adjud. La 6 august, in timp ce Armata 9 germana asalta pozitiile romanesti
de la Marasesti – padurea Razoare, Grupul Gerock a atacat cu o maxima violenta sectorul de
aparare al Diviziei 1 cavalerie. Cel mai aprig disputat a fost dealul Cosna, cheia, apararii noastre,
care in rastimp de numai cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mana intr-alta. Aici a cazut
eroic caporalul Constantin Musat care, desi avea un brat amputat dupa luptele din toamna anului.
1916, ceruse sa fie trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins in primele randuri ale
granicerilor in timp ce arunca grenade cu mana care ii ramasese teafara. In vremea aceasta, cele
patru companii ale vanatorilor de munte, angajand lupta la baioneta, alungau inamicul ce pusese
stapanire pe dealul Ciresoaia. Luptele au continuat la fel de indarjite si in ziua de 7 august cand
ofensiva inamica pe valea Oituzului a fost definitiv oprita.
Biruinta Armatei 2 romane la Oituz avea ca implicatii imediate facilitarea actiunilor Armatei 1 la
Marasesti, contribuind astfel la schimbarea spartei razboiului. Ca si la Marasesti, in batalia de la
Oituz dusmanul fusese infrant. Desi, cu pretul unor pierderi insemnate, el reusise un succes tactic
limitat, patrunzand pe o adancime de circa 6 km, planurile sale operativ-strategice se prabusisera
total. Comunicatiile din valea Trotusului ca si intreaga regiune cu resursele ei de petrol si
carbune ramasesera in mainile romanilor.
Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat acelorasi factori care au hotarat succesul
armatei romane in celelalte doua mari batalii. Ca si la Marasti si Marasesti, s-au manifestat
alesele calitati ostasesti ale luptatorilor romani, patriotismul lor fierbinte, dorinta arzatoare de a
stavili si zdrobi fortele dusmane cotropitoare. Si la Oituz au fost definitiv inmormantate
sperantele si planurile comandamentului Puterilor centrale de a obtine un succes hotarator pe
frontul roman.
Luptele eroice purtate de armata romana in vara, anului 1917 au avut un puternic ecou in
intreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliatilor impotriva
Puterilor centrale. Ele au facut sa creasca prestigiul tarii noastre pe plan international, iar faptele
de vitejie ale armatei romane au atras respectul atat al prietenilor, cat si al adversarilor. Generalul
Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul roman, care cunoscuse de aproape
desfasurarea operatiilor armatei noastre scria: „Sunt plin de admiratie pentru eroismul trupelor
romane si felicit comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor pentru felul stralucit in care
au respins ofensiva inamicului". In acelasi spirit se pronunta, intr-un interviu acordat ziarului
„Romania" la 23 septembrie 1917, generalul Berthelot, seful misiunii franceze in tara noastra:
„Chemata la suprema incercare... armata Romaniei a dat nenumarate dovezi de eroism. Soldatii
romani lupta admirabil. Ei sunt la inaltimea celor mai viteji aparatori. Sunt cei mai buni soldati
din lume". Revolutia bolsevica din Rusia a facut ca soldatii rusi sa refuze a mai lupta si sa
paraseasca in masa transeele, inclusiv pe frontul romanesc. Romania si armata sa „constituia –
dupa expresia generalului Foch din decembrie 1917 - singurul element inca solid al frontului
oriental." Rezistenta acesteia mai impiedica Puterile centrale sa transfere importante forte de pe
frontul romanesc pe cel occidental si sa incline raportul de forte in favoarea lor.
Situatia Romaniei se agrava cu fiecare zi. Cu teritoriul amputat, inconjurata de armate dusmane,
tara era practic izolata. Diviziile romane trebuiau sa sustina si sectoarele rusesti. La 20
noiembrie/3 decembrie 1917 Rusia sovietica a incheiat la Brest-Litovsk armistitiul cu Puterile
Centrale. Aprovizionarea armatei romane nu se mai putea face prin Rusia. Ucraina fusese
invadata si frontul romanesc era amenintat si din spate. In aceste conditii, guvernul de la Iasi a
fost obligat sa incheie armistitiul de la Focsani cu Puterile Centrale (26 noiembrie/9 decembrie
1917). Dupa pacea separata de la Brest-Litovsk, Romaniei, complet izolata, i-a fost impusa
Pacea de la Bucuresti(24 aprilie/7 mai 1918) prin care Romania era aservita economic de
Germania, iar armata demobilizata si redusa drastic. Se ceda Austro-Ungariei pe toata frontiera
Carpatilor o suprafata de 5600 km.p.; Dobrogea urma sa treaca sub stapanire straina.
Tratatul de la Bucuresti nu a fost totusi ratificate regele Ferdinand, iar conducerea armatei a
conservat cat mai mult forta de aparare a statului. S-au pastrat neoficial contactele cu aliatii
vestici, s-au ascuns in Moldova insemnate cantitati de armament si munitii care sa asigure la
nevoie dotarea a 18 divizii romane. Fata de 30 000 cat prevedea pacea cu Puterile Centrale,
Romania a tinut sub arme circa 160 000 oameni gata de actiune.
Cand conditiile au permis, in toamna anului 1918, Romania a denuntat pacea de la Bucuresti (28
octombrie/10 noiembrie) si a facut a doua mobilizare a armatei. Inainte de armistitiul semnat de
Germania (11 noiembrie 1918) Romania intra in razboi alaturi de Antanta si trece la eliberarea
teritoriului national.

Sus
7. Arta militara a armatei romane in campania din 1917

Campania din vara anului 1917 de pe frontul roman are o mare importanta in istoria armatei si a
artei militare romanesti. Desfasurarea ei a demonstrat ca, comandamentele de mari unitati
romane au fost in masura sa rezolve cu competenta, cu pricepere si iscusinta situatii dintre cele
mai complexe, iar ostasii romani, inzestrati cu noi mijloace si instruiti corespunzator cerintelor
campului de lupta, s-au dovedit superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului romano-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri
juste, proportionale cu mijloacele la dispozitie, ceea ce ii garanta succesul. Modificarea planului
de campanie a fost determinata de situatia nefavorabila ce se crease in Bucovina, urmare a
ofensivei Armatelor 3 si 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a
apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de
rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp
scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii
inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-
a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se
dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat
se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei
darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva
fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva
inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din
Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-
au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata
operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost
favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii
realizate au fost in general mici, fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai
fost influentat si de terenul accidentat si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti.
Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un
front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori
frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de
inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte
fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara
ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in
special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importanta a operatiei de aparare de la Marasesti a constat in faptul ca Armata 1
nu a dispus de o perioada de pregatire a apararii, in care trupele sa se organizeze la teren. De
regula, marile unitati romane isi ocupau pozitiile de aparare in urma unor viguroase actiuni
ofensive, care imbracau caracterul luptei de intalnire, pentru respingerea inamicului sau sub
presiunea puternica a acestuia, dupa care isi consolidau aliniamentele atinse. Pe masura ce se
introduceau in batalie diviziile romane, loviturile ofensive puternice sau darza rezistenta in
aparare au obligat comandamentul german sa-si mute mereu lovitura principala tot mai spre vest,
evitand de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane.
Comandamentele celor doua armate romane s-au dovedit a fi la inaltimea cerintelor razboiului in
etapa respectiva. Ele si-au demonstrat deplina competenta in pregatirea si conducerea operatiilor
ofensive si de aparare, manifestand hotarare si indrazneala in exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor romane s-a perfectionat fata de cea din campania precedenta, datorita
experientei de lupta insusita de trupe si inzestrarii cu noi mijloace de lupta, care au marit puterea
de foc. S-a imbunatatit conducerea trupelor, cooperarea intre unitati, mari unitati si arme.
In ofensiva s-au realizat dispozitive, de regula, pe doua esaloane, fapt care a permis alimentarea
continua a efortului in adancime. A crescut puterea de foc a infanteriei si artileriei, mai ales prin
armamentul automat si noile guri de foc intrate in dotare, imbunatatindu-se totodata cooperarea
lor in lupta. S-a folosit frecvent manevra de invaluire si intoarcere. Deseori s-au executat actiuni
de noapte cu caracter local incununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atentie folosirii focului in ofensiva, ceea ce a avut
ca efect micsorarea pierderilor proprii.
In aparare, dispozitivele tactice au fost, de regula, pe doua esaloane, imprimand acestora o mai
mare stabilitate. Densitati tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fasii largi
de 7-8 km pentru diviziile din esalonul intai.
Apararea trupelor romane s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinand rezistenta
indarjita pe pozitie cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau il respingeau, punandu-l pe
fuga, in special cand erau dezlantuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la padurea Razoare
etc.).
Este de mentinut indemanarea dovedita de ostasii romani in lupta corp la corp, unde erau
neintrecuti. Din aceasta cauza comandantul german a dat instructiuni trupelor sale sa evite lupta
corp la corp cu romanii.

Sus
8. Actiunile militare ale armatei romane in Transilvania si Ungaria pentru apararea Romaniei
Mari

Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregatirea desavarsirii unitatii.
Acestui obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al caror rezultat a fost dezvoltarea vietii
economice si sociale, a activitatii politice si spirituale, includerea si afirmarea in circuitul vietii
economice si politice internationale, intarirea natiunii, a constiintei si coeziunii nationale.
Intrarea in razboi in 1916 a fost pasul decisiv realizarii acestei nazuinte istorice, epopeea din vara
anului 1917 a probat puterea sentimentului national.
La inceputul anului 1918 miscarea nationala din Transilvania s-a intensificat, desprinzandu-se
limpede necesitatea colaborarii dintre fruntasii Partidului National Roman si ai Partidului Social
Democrat in vederea unor actiuni comune.
In luna octombrie, in principalele orase ale Transilvaniei si in Banat au avut loc numeroase
intruniri in favoarea pacii, pentru drepturi politice, pentru alipirea teritoriilor romanesti in
cuprinsul patriei. In 30 octombrie/12 noiembrie 1918 se constituie la Arad „Consiliul National
Roman Central" (C.N.R.C.) in care au intrat 6 reprezentanti ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor
Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazar) si 6 ai socialistilor romani. (Ion
Fluieras, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu si Baziliu Surdu). In orasele si
comunele din Transilvania au fost infiintate consilii nationale romanesti cunoscute sub
denumirea de „sfaturi", organe politico-administrative. Impreuna cu consiliile nationale au fost
infiintate si au functionat garzile nationale romanesti care au organizat rezistenta populatiei.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativa prin care se
cerea preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, intre delegatiile romana si
maghiara au fost purtate tratative la Arad, intre 13-15 noiembrie 1918. Tratativele in cursul
carora reprezentantii maghiari s-au situat pe vechile pozitii, de neacceptare a doleantelor
romanilor, au reliefat limpede problema revenirii Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situatia creata in urma discutiilor, C.N.R.C. a convocat o consfatuire, ce a
impus, cu necesitate convocarea Adunarii nationale constituante. Ca si la 1848, in lipsa unui
organ reprezentativ propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar si constituant, trebuia sa
ratifice hotararile nationale.
Pentru a face cunoscuta opiniei mondiale vointa romanilor, la 18 noiembrie, Marele Stat al
natiunii Romane din Transilvania si Ungaria a adresat manifestul „Catre popoarele lumii" tiparit
in limbile romana si franceza, in care era afirmat si legitimat dreptul populatiei romanesti de a
infiinta, pe teritoriul pe care locuia, statul sau liber si independent. A fost publicat apoi, textul
pentru convocarea Marii Adunari si regulamentul pentru alegerea deputatilor.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegati alesi, iar din toate partile
Transilvaniei au venit, spre a lua parte la mareata sarbatoare, peste 100.000 de oameni.
Spectacolul a fost inaltator, delegatii erau asteptati de zeci de mii de oameni, cantecele nationale
rasunau in toate partile. Manifestatii similare, de proportii mai reduse, au fost organizate pe
intregul teritoriu al Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisa de George Pop de Basesti, acesta cerand celor
prezenti sa puna, prin votul lor, „piatra fundamentala a fericirii neamului romanesc". Cuvantul
festiv a fost rostit de Vasile Goldis, care a facut o retrospectiva istorica asupra trecutului
neamului romanesc si a prezentat spre aprobare Adunarii Nationale proiectul rezolutiei
C.N.R.C., alcatuit din noua puncte, care la punctul unu decreta Unirea romanilor din
Transilvania, Banat si Tara Ungureasca si a teritoriilor locuite de ei cu Romania si proclama
„indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul, cuprins intre raurile Mures,
Tisa si Dunare".
Rezolutia a fost adoptata intr-o atmosfera de elevat entuziasm patriotic. Se infaptuia astfel
Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, sperantele, dar si sacrificiile a zeci si zeci de
generatii.
Spre deosebire de celelalte natiuni oprimate, care si-au proclamat unitatea si independenta intr-
un cadru politic restrans, in conferinte ale partidelor politice sau prin declaratii in parlamente,
poporul roman, singur, si-a hotarat viitorul intr-o adunare reprezentanta. Sutele de mii de
adeziuni din adunarile care au avut loc in aproape toate localitatile, au intarit si mai mult
caracterul plebiscitar al hotararii de unitate politica.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va ramane de neuitat in constiintele si simturile romanilor de
pretutindeni si din toate vremile. Se incheia in apoteoza un lung proces de lupte si sperante, de
asteptari si stradanii. Se deschidea cu acea zi o noua epoca in istoria multiseculara a poporului
roman.
Conditiile interne si internationale in care se savarsise Marea Unire din 1 Decembrie 1918 erau
complexe si nu lipsite de greutati. Dupa a doua mobilizare si reintrarea Romaniei in razboi (28
octombrie/10 noiembrie 1918), in acord cu guvernul si comandantul trupelor aliate de la Dunare,
Marele Cartier General roman a hotarat la 2/15 noiembrie 1918 ca trupele romane sa inainteze in
Transilvania in limitele indicate de armistitiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia natiunea romana din Transilvania hotara asupra viitorului sau destin,
Divizia 7 infanterie si Divizia 1 Vanatori, depasind crestele Carpatilor, atingeau un aliniament
care ingloba localitatile Bistrita, Targu Mures, Sighisoara, Brasov. La jumatatea lunii decembrie
1918 trupele romane, sporite ca numar in urma cuprinderii membrilor garzilor romanesti, au
atins linia Muresului pe toata lungimea sa.

Desfasurarea operatiei ofensive a trupelor romane pana la Tisa (16 aprilie – 2 mai 1919)

Concomitent se produc si modificari in structura organizatorica a trupelor romane ce operau in

Transilvania. Se constituie la 11/24 decembrie 1918 Comandamentul Trupelor din Transilvania
sub comanda generalului Traian Mosoiu, destinat coordonarii operatiunilor militare din aceasta
parte a tarii. Punctul de comanda al comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo
unde se mutase in 27 noiembrie/9 decembrie 1918 si Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al
Transilvaniei ales la 2 decembrie 1918).
Oprirea operatiunilor armatei romane pe aliniamentul raului Mures, a prilejuit, atat din partea
guvernului roman si a Marelui Cartier General, cat si din partea Consiliului Dirigent repetate
proteste si cereri catre Conferinta de pace si Consiliul militar interalist de la Versailles pentru
revizuirea clauzelor armistitiului. Aceasta se impunea cu atat mai mult cu cat dincolo pe linia de
demarcatie existau organizatii reactioniste, sovine care actionau impotriva romanilor, savarsind
numeroase nelegiuiri, jafuri si crime sub ochii autoritatilor unguresti.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic si Consiliul militar interalist de la
Versailles si-au dat acordul ca trupele romane sa depaseasca linia demarcationista si sa ocupe,
rand pe rand, un aliniament spre vest, marcat de localitatile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia,
apoi de Sighet, Baia Mare, Zalau, Sebesul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfasurarea in continuare a actiunilor militare, la comanda Comandamentului Trupelor
din Transilvania se numeste generalul G.D. Mardarescu, iar sef de stat major generalul Stefan
Panaitescu.
Mentinerea starii incordate de-a lungul liniei de demarcatie si agravarea situatiei militare din
zona au determinat, in cele din urma, Consiliul militar interalist de la Versilles sa decida, la
13/26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre intre Romania si Ungaria. Dar, noul guvern
al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat sa-si retraga trupele dincolo de aliniamentul stabilit si
a hotarat sa recurga la variate mijloace, inclusiv la forta armelor, pentru pastrarea teritoriului
romanesc. In acest scop a declarat mobilizarea generala a barbatilor intre 16 si 54 de ani.
Totodata, Bela Kun si V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra Romaniei.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, in noaptea de
15/16 aprilie 1919, dupa o puternica pregatire de artilerie a trecut la ofensiva in lungul vailor
Somesului, Crisului Repede si Muresului. Ripostand prompt, fortele romane comandate de
generalul George Mardarescu au trecut la contraofensiva in chiar dimineata zilei de 16 aprilie, au
respins trupele ungare pe intregul front, iar pana la 1 mai 1919 au iesit in Valea Tisei, intre Csap
si Seghedin. Pe acest aliniament au ramas pana la 20 iulie 1919.
Pentru apararea teritoriului pe o linie avansata in cazul reluarii actiunilor de catre inamic si
mentinerea in stapanire temporara a spatiului dintre Carpatii Occidentali si raul Tisa, favorabil
manevrei fortelor si mijloacelor proprii pe directii interioare, comandantul roman a realizat pe
Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 si 18 infanterie in primul esalon. Faptul ca apararea pe
Tisa a fost realizata pe front larg, fiecarei divizii revenindu-i in medie 150 km, demonstreaza
atitudinea strict defensiva a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei rosii ungare a inceput ofensiva
impotriva armatei romane, cu efortul principal in sectorul central Szolnok. Alte doua lovituri au
fost executate in sectoarele Csongrad, la sud si Tokay, la nord. Trupele ungare au fortat Tisa si
au realizat un cap de pod in zona Szolnok, patrunzand circa 60 km in dispozitivul armatei
romane.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superioritatii inamicului, se retrag in contact cu
acestea, pana in 24 iulie, cand ofensiva ungara a fost oprita. Comandamentul roman a trecut la
contraofensiva, prin executarea unei manevre dublu invaluitoare convergente spre Szolnok. Ca
urmare a actiunilor ofensive viguroase, pana la 26 iulie trupele romane au lichidat capul de pod
de la Szolnok, iar a doua zi au inceput pregatirile pentru fortarea raului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, incepand cu ora 03.00, trupele romane au fortat Tisa si, dupa
scoaterea din lupta a Corpului 1 Armata ungar, in dupa amiaza zilei de 3 august, un detasament
de cavalerie (4 escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat in Budapesta. Deoarece o
parte din fortele ungare reusisera sa se retraga la vest de Dunare, comandamentul roman, din
considerente strategice, a apreciat necesara inaintarea unor unitati dincolo de Dunare, unde au
format un cap de pod ce punea la adapost grosul trupelor romane ramase in Budapesta. Trupele
romane au evacuat Ungaria in mai multe etape, incepand cu 4 octombrie 1919 si terminand in 30
martie 1920.

Batalia de pe Tisa (20-26 iulie 1919)

Operatiile armatei romane de la sfarsitul anului 1918 si din cursul anului 1919, fac parte din
razboiul de eliberare si intregire nationala dus de poporul nostru in perioada 1916-1919. Desi pe
fronturile europene razboiul a incetat la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, cand s-a semnat
armistitiul de la Compiégne, poporul roman si armata sa au trebuit sa lupte din greu, mai mult de
un an pentru a-si apara unitatea nationala si teritoriala.
Solutia militara ne-a fost impusa de guvernantii de la Budapesta, care, chiar in conditiile
imbratisarii de catre ei a ideilor socialiste si a republicii sovietice, au refuzat altor popoare
dreptul la autodeterminare. Vointa populatiei romanesti majoritare din provincia romaneasca
Transilvania, de a se uni cu celelalte provincii istorice romanesti si realizarea intregirii nationale
a romanilor pe vatra lor strabuna, a fost nesocotita de guvernantii de la Budapesta. Ei au recurs la
arme pentru a impiedica cursul normal al unei evolutii istorice implacabile.
Odata ce solutia militara ne-a fost impusa, comandantul roman, indeplinind obiectivele
conducerii politic e a statului, a trecut, fara ezitare, la pregatirea si conducerea actiunilor militare,
dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat, fermitate in atingerea scopurilor fixate.

Sus
9. Elemente de arta militara ale armatei romane in actiunile militare din anii 1918 si 1919

Din operatiile desfasurate de armata romana pentru alungarea ocupantilor si apararea Marii Uniri
proclamata la Alba Iulia se pot trage invataminte pretioase privind arta militara, astfel:
– conducerea strategica a fost exercitata de Marele Cartier General roman in deplina
independenta, nefiind impartita cu nici un altul;
– conducerea nemijlocita a operatiilor a fost asigurata de Comandamentul Trupelor din
Transilvania, esalon de nivel operativ strategic;
– s-au adoptat solutii originale, care si-au dovedit eficacitatea in construirea gruparilor de forte si
a dispozitivului operativ-strategic (doua grupari operativ-tactice in operatia ofensiva dintre
Carpatii Occidentali si Tisa; grupari de fixare si de manevra in operatia de aparare pe Tisa;
avangarda, flangarda, grupare de manevra, si grupari de fixare in ofensiva de la vest de Tisa;
– ofensiva s-a caracterizat prin dinamism si perseverenta in atingerea obiectivului fixat: fortele
au fost angajate pe directii, gruparile inamicului au fost manevrate pe la flancuri si silite sa-si
inceteze rezistenta, iar localitatile mari (Debretin, Békéscabá, Nyiregyáza etc.) au fost cucerite
prin manevra dublu invaluitoare;
– apararea pe Tisa s-a concretizat prin dispunerea fortelor principale in adancime, dispozitivul
adoptat prezentand particularitatea ca era compus din esalonul intai (doua divizii de infanterie),
esalonul doi (doua divizii de vanatori) si rezerv a generala (doua divizii de infanterie si doua de
cavalerie), fapt cea asigurat stabilitatea apararii si executarea cu succes a ripostelor ofensive;
– caracteristica principala a operatiilor armatei romane duse pentru alungarea ocupantilor si
apararea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost ca ele nu au dus batalii sangeroase, cu pierderi mari
de ambele parti, prin folosirea pe scara larga a manevrei de invaluire si angajarea inamicului pe
intregul front, patrunderea in adancimea apararii lui si zadarnicirea manevrei fortelor sale,
acestuia i s-a rapit libertatea de actiune, punandu-l in situatia de a nu putea sa opuna o rezistenta
organizata si de a capitula.
Decurgand din sorgintea romaneasca, concluziile si invatamintele rezultate din operatiile armatei
romane desfasurate in perioada decembrie 1918 – august 1919 imbogatesc tezaurul artei militare
romanesti, demonstreaza inaltele calitati ale comandantului si virtutile ostasesti ale soldatului
roman.

**
*

Jertfa imensa si suferintele fara seaman ale poporului roman in primul razboi mondial inchinate
cauzei nobile a intregirii nationale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotararii unanime a
romanilor care, prin vointa lor nestramutata au infaptuit, la incheierea razboiului, unirea tuturor
pamanturilor romanesti intr-un singur stat national, act istoric ce a primit prin tratatele de pace,
consacrarea internationala. Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodata supremul sacrificiu
facut de martirii neamului romanesc pe campurile de batalie ale primului razboi mondial.
EVOLUTIA SISTEMULUI NATIONAL DE APARARE SI A POLITICII MILITARE A
ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA.

          1. Evolutia situatiei internationale si a optiunilor strategice in perioada interbelica

          2. Implicatiile fauririi Romaniei Mari asupra problemelor apararii

          3. Imperativele apararii nationale in conceptia conducerii politice si militare romanesti

          4. Dinamica organismului militar romanesc. Aspecte de organizare, instruire si pregatire

          5. Gandirea, doctrina si arta militara romaneasca in perioada interbelica

          6. Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei.

          7. Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri

1. Evolutia situatiei internationale si a optiunilor strategice în perioada interbelica

Relatiile politico-militare internationale în perioada interbelica au evoluat într-o atmosfera

tensionata. Trebuie aratat ca sistemul de securitate postbelic bazat pe tratatele de pace de la
Versailles si prevederile Pactului Societatii Natiunilor avea un viitor numai in masura in care
toate statele si in primul rând marile puteri apusene erau hotarâte sa-l apere, sa-l consolideze si
sa-l perfectioneze intr-o ampla colaborare internationala si printr-o stricta respectare a legalitatii.
Or, se stie ca, imediat dupa terminarea razboiului, securitatea internationala, indeosebi cea
europeana, a inceput sa slabeasca din cauza carentelor manifestate inclusiv in cadrul Societatii
Natiunilor. Aceste carente isi aveau originea in divergentele dintre Franta si Anglia in problema
echilibrului de putere in Europa, in politica Statelor Unite ale Americii de dezavuare a
angajamentelor asumate si apoi de izolare fata de problemele europene, in contradictiile dintre
statele invinse si cele invingatoare, in politica de cedare fata de actele revizioniste si revansarde
ale statelor invinse, ale Germaniei in primul rand. Din primii ani postbelici, Germania, pe fondul
pasivitatii si al contradictiilor survenite intre marile puteri occidentale si bucurandu-se de sprijin
economic, politic si militar din partea puterilor occidentale si a U.R.S.S., a initiat politica
revizuirii pas cu pas a prevederilor tratatului de la Versailles, iar dupa obtinerea acestui obiectiv,
incepand de la mijlocul deceniului al patrulea a trecut la expansiune fatisa prin cuceriri teritoriale
in Europa si la pregatirea razboiului de revansa.La randul lor, cercurile conducatoare din Italia,
nemultumit de rangul inferior ce fusese rezervat Italiei la Conferinta de pace de mai marii si mai
puternicii lor aliati, au actionat in toata perioada interbelica, pe cale diplomatica si pe calea
interventiei armate, pentru revizuirea statu-quo-ului teritorial statornicit prin tratatele de pace.La
fel de nemultumita de reglementarile teritoriale hotarate la Paris era si Japonia. Conferinta de la
Washington din noiembrie 1921 – februarie 1922 si tratatul celor noua tari participante la aceasta
conferinta – S.U.A., Marea Britanie, Franta, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia si China –
recunosteau suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a Chinei, contracarand astfel
influenta si tendintele hegemoniste ale Japoniei in aceasta tara. Deceniul al patrulea a marcat
recrudescenta fortelor revansarde si revizioniste din Europa si de pe alte continente, Germania
Italia si Japonia, unite in Axa Roma – Berlin – Tokio, trec la materializarea politicii revizioniste.
Germania, incalcand in mod sistematic prevederile tratatului de la Versailles, ocupa zona
demilitarizata a Renaniei (martie 1936), anexeaza Austria (martie 1938) si ocupa Cehoslovacia
(martie 1939); Italia cucereste Etiopia (mai 1936), iar Japonia, la 7 iulie 1937, dezlantuie
razboiul impotriva Chinei. Au luat nastere astfel mai multe focare de razboi in diferite zone ale
lumii care vor duce in cele din urma la o noua conflagratie mondiala. La fel ca puterile Axei,
Ungaria horthysta si Bulgaria si-au fixat ca obiectiv principal al politicii externe revizuirea
tratatelor de la Trianon si, respectiv, Neuilly-sur-Seine, organizand in acest scop o vasta si
sistematica actiune pe plan international. Nici guvernul sovietic nu a recunoscut statu-quo-ul
postbelic stabilit prin tratatele de pace de la Paris, pe care le-a calificat in mod global drept
„tratate imperialiste, si a actionat pentru revizuirea lor. Intelegerea secreta dintre guvernul de la
Moscova si guvernul de Ia Berlin din 23 august 1939, urmata de anexarea de catre U.R.S.S. a
unor teritorii straine situate intre Marea Baltica si Marea Neagra, a contribuit la declansarea celui
de-al doilea razboi mondial.
Desi tabloul vietii internationale din anii interbelici era marcat de existenta unor puternice
contradictii intre marile puteri, contradictii purtatoare ale germenilor unii nou conflict mondial, o
trasatura definitorie a acestei epoci o constituie eforturile staruitoare din partea acelor state
interesate in gasirea de noi mijloace care sa le asigure independenta nationala si integritatea
teritoriala. Este vorba in primul rand de statele nou create sau reintregite in urma prabusirii
imperiilor multinationale care puneau mai presus de orice mentinerea pacii si a statu-quo-ului
teritorial in lume, deoarece numai in aceste conditii puteau sa demareze uriasul program de
refacere economica, sociala si culturala. Din pacate, actiunile politico-diplomatice si militare
intreprinse de aceste state in scopul mentinerii si consolidarii pacii si securitatii internationale n-
au fost incununate de succes si aceasta datorita, in primul rand, faptului ca eforturile lor n-au
primit sprijinul cuvenit din partea Frantei si mai ales a Marii Britanii.
Tensiunea crescanda dintre statele revansarde si revizioniste si cele care se pronuntau si actionau
pentru mentinerea pacii si statu-quo-ului teritorial a dus inevitabil la intensificarea cursei
inarmarilor si a pregatirilor de razboi.
Atasatul militar al Romaniei la Londra, referindu-se la acest fenomen, scria, la inceputul anului
1932: „In timp ce comertul stagneaza, in timp ce industriile pasnice lancezesc in neactivitate, in
timp ce somajul creste si bugetele reduc salarii, pensii, cheltuieli chiar cele mai strict necesare,
iar Liga Natiunilor se lupta sa opreasca razboiul chino-japonez si sa dezarmeze omenirea,
guvernele – apucate de frigurile amenintarii anarhiei si bolsevizarii generale – gasesc fonduri
pentru constructii navale, pentru tunuri, pentru gaze, pentru motorizarea si mecanizarea
armatelor, pentru avioane si laboratoare cu care sa otraveasca pe cel care doarme astazi".
Atasatul militar roman incerca sa dea o explicatie fenomenului, aratand ca „ambitiile de inarmare
ale unora vin numai din scopul revansei", iar la altii din intentia „de a nu lasa ca echilibrul statu-
quo-ului. sa se rupa".
Principiul strategic pe care se baza politica militara a majoritatii statelor in aceasta epoca consta
in apararea pe uscat si pe mare, concomitent cu o puternica ofensiva pe calea aerului. Era
aproape unanima parerea in randul teoreticienilor militari ai vremii ca soarta viitorului razboi
urma sa fie decisa de bataliile aeriene si bombardamentele aviatiei asupra marilor centre
industriale si administrative, a nodurilor de comunicatie si a surselor de energie bombardamente
care, prin efectul lor demoralizator, urmau sa creeze in public o stare de spirit care sa oblige
guvernele sa capituleze. Un rol esential in tehnica de lupta era acordat binomului tanc-avion,
viitoarea conflagratie anuntandu-se ca un razboi al motoarelor. Se estima, de asemenea, ca
ostilitatile purtate intre doua coalitii de state vor fi de lunga durata, iar rezultatul va depinde intr-
o masura hotaratoare de potentialele economice ale celor doua coalitii, de posibilitatile fiecareia
de a face fata consumului enorm materii prime. Erau, dupa parerea specialistilor, cel putin 34 de
materii prime indispensabile din punct de vedere strategic: petrol, carbunele, fierul, bumbacul,
cauciucul etc. Petrolul si produsele petroliere au capatat in perioada interbelica o importanta
strategica cruciala, ele fiind necesare functionarii motoarelor tancurilor, avioanelor, navelor de
razboi. Problema aprovizionarii si formarii de stocuri cu aceste produse devenise, mai ales pentru
puterile care se pregateau sa dezlantuie razboiul, o adevarata obsesie.
Pornind de la aceste considerente, imediat dupa razboi, aproape toate statele si in special marile
puteri, au pus accentul deosebit pe inzestrarea armatelor respective cui tancuri si aviatie.
Progrese insemnate au fost inregistrate si in domeniul marinei militare, mai ales in constructia
submarinelor. Germania, de exemplu, avea in 1938, 15 corpuri de armata a cate 2-3 divizii de
infanterie, 2 corpuri motorizate si 1 corp blindat, iar aviatia numara 3645 de aparate de zbor;
Italia dispunea in toamna anului 1939 de 1 500 tancuri iar in domeniul aviatiei isi propunea sa
produca; pana in septembrie 1940, 3 100 de avioane. La mijlocul anului 1939, Franta poseda in
metropola si in coloniile sale, 3 959 avioane de razboi.
Evolutia politicii militare a marilor puteri in anii interbelici confirma pe deplin spusele lui
Winston Churchill care, inca in noiembrie 1919 pe cand era ministru de razboi, declara: „Nu fiti
nedrepti fata de armata, acum ca s-a terminat razboiul. E posibil sa aveti din nou nevoie de
dansa, cu toata Liga Natiunilor in care am pus atatea sperante".
In acest context international, complex si contradictoriu, a evoluat politica militara a Romaniei in
anii interbelici.

Sus

2. Implicatiile fauririi Romaniei Mari asupra problemelor apararii

Incheierea procesului de faurire a statului national unitar roman a marcat o etapa noua in evolutia
natiunii noastre, in afirmarea Romaniei pe plan international. Marea Unire din 1918 a realizat
cadrul national, economico-social si cultural in care s-au infaptuit o serie de reforme menite sa
inscrie tara pe traiectoria dezvoltarii moderne intr-un ritm mai alert.
In granitele sale firesti, Romania avea o suprafata de 295 049 km.p. (fata de 137 000 inainte de
1918) si o populatie de 18 052 896 locuitori (in 1930), fata de aproximativ 7 250 000 locuitori in
1913. Asa cum se preciza in Constitutia din martie 1923, Romania era un stat national unitar si
indivizibil, deoarece covarsitoarea majoritate a locuitorilor ei erau romani. Conform
recensamantului din 1930, romanii reprezentau 71,9% din totalul populatiei, maghiarii 7,9%,
germanii 4,4%, evreii 4% etc.
Cu potentialul material si uman de care dispunea, Romania intregita se situa printre tarile
mijlocii ale Europei, cu posibilitati sporite, in comparatie cu etapa anterioara, de dezvoltare a
organismului sau militar si de intarire a capacitatii de aparare. Noua configuratie geografica a
tarii de dupa Marea Unire din 1918 permitea organizarea unui dispozitiv strategic circular ce
furniza atat sustinerea apararii pe aliniamente tari de teren, cat si manevra larga de forte si
mijloace pe directii interioare. „Prin structura solului si existenta centrala a podisului transilvan,
marginit pe toate 1aturile de munti inalti – se mentiona intr-o lucrare din epoca – Ardealul
contine in mijlocul lui o cetate inexpugnabila, care formeaza reduitul de aparare al neamului
romanesc, contra unei invazii din orice parte s-ar produce ea".
In acelasi timp, noile rezerve de energie si surse de materii prime, numarul ridicat de
intreprinderi industriale, sporirea suprafetelor agricole, largirea considerabila a cailor rutiere si
feroviare au avut o influenta benefica asupra organismului militar national, creandu-se conditii
favorabile pentru asigurarea din resurse interne a dotarii si inzestrarii armatei cu echipament si
subzistenta. Chiar in 1919 Ministerul de Razboi, prin ordinul nr. 22 645 instituia o Comisie a
Directiei armamentului care sa studieze posibilitatile de folosire a uzinelor metalurgice si
posibilitatile miniere pentru fabricarea armamentului. Comisia a constatat ca existau capacitati
reale pentru a dezvolta o industrie nationala care sa produca tunuri si alta tehnica de lupta
necesara inzestrarii armatei.
Concentrarea tuturor disponibilitatilor factorului demografic romanesc s-a reflectat direct in
realizarea unor capacitati de mobilizare net superioare, cresterea efectivelor influentand pozitiv
dimensiunile sistemului national de aparare. Din experienta primul razboi mondial si din practica
unor tari europene avansate s-a constatat ca in cazul unei mobilizari generale se putea angaja
18% din populatia tarii. Cu un asemenea procent a operat si Marele Stat Major al armatei
romane, care, raportat la cei aproximativ a 18.000.000 de locuitori, permitea introducerea in
lucrari a un efective de peste 3.000.000 de oameni. Din acestia 1.432.125 erau militarii activi si
de rezerva, adica 45,3% din totalul care putea fi angajat la mobilizare, iar l.722.914 (54,7%)
insumau rezerva de completare. Din cifra totala pe care se conta in caz de mobilizare Marele Stat
Major a repartizat 76,7% din efective armatei de operatii, 15,8% unitatilor si formatiunilor de
servicii si 7,5% nevoilor teritoriale. In cadrul armatei de operatii trupele luptatoare detineau
68,42%.
Intregirea Romaniei a imprimat armatei un caracter national complet prin destinatia ce o avea: de
a apara integritatea fruntariilor tarii impotriva oricaror agresiuni straine, suveranitatea si
integritatea ei. Asadar, incheierea procesului de faurire a statului national unitar roman a marcat
inceputul unei etape noi si in domeniul organizarii si intaririi capacitatii de aparare a tarii. Noile
conditii demografice, economice si teritoriale, cerintele apararii si consolidarii Romaniei
intregite au determinat mutatii profunde pe taram militar, infaptuindu-se, in perioada interbelica,
o adevarata cotitura atat in domeniul practic-aplicativ, cat si in gandirea, doctrina si arta militara
romaneasca.

Sus

3. Imperativele apararii nationale in conceptia conducerii politice si militare romanesti

Conceptia care a stat la baza politicii de aparare nationala a Romaniei in anii interbelici a decurs
din situatia ei politica interna si internationala, in concordanta cu politica externa pe care o
promova si prin care se urmarea mentinerea si consolidarea statului national unitar roman in
fruntariile hotarate de adunarile cu caracter plebiscitar din anul 1918. Exprimand aceste idei, I.
G. Duca (ministrul afacerilor externe intre anii 1922-1926) sublinia ca dupa infaptuirea unitatii
nationale lucrul cel mai important era „consolidarea acestei unitati inauntru si in afara", iar
Nicolae Titulescu, personalitate marcanta a vietii politice romanesti si internationale din anii
interbelici, considera: „Un. urias program de refacere pe taram economic in general, pe taramul
industriei si al cailor de comunicatie, pe taramul cultural, pe taramul militar, in special" nu putea
fi realizat decat in conditii de pace. Aceasta deoarece – continua Titulescu – „dupa ca am facut
Romania Mare, noi nu putem sa nu facem jertfele necesare pentru a o pastra si a o dezvolta. Si,
sa se stie, pretutindeni, si inauntru si in afara, ca suntem hotarati sa ne facem pe de-a-ntregul
datoria".
Imediat dupa infaptuirea Marii Uniri, apararea statului national unitar, organizarea optima a
acesteia devenisera un imperativ stringent in conditiile manifestarii pe arena internationala a
unor puteri revizioniste si revansarde, care incercau sa abata poporul roman de la opera
constructiva la care se angajase, amenintandu-i integritatea teritoriala si independenta nationala.
Conducatori ai Ungariei horthyste anuntau in mod public planurile de cotropire a unor teritorii
romanesti. „Inamicul nr. 1 al Ungariei este Romania – se arata intr-un memorandum de politica
externa semnat de Horthy Miklos in octombrie 1919 – pentru ca cele mai mari pretentii
teritoriale sunt impotriva ei si pentru ca este cea mai puternica dintre toate statele vecine. De
aceea, principalul tel al politicii externe (a Ungariei – n.n,.) este rezolvarea problemelor cu
Romania prin recurgerea la arme". O politica similara a adoptat si U.R.S.S., care, nerecunoscind
actul plebiscitar de unire a Basarabiei cu Romania, a respins in mod sistematic propunerile si
initiativele venite din partea statului roman de a se ajunge la relatii de buna vecinatate. Politica
revizionista indreptata impotriva Romaniei viza nu numai „amputarea mosiei stramosesti.
Revizuirea – spunea Nicolae Titulescu – este amputarea atributiunilor istorice ale neamului
nostru tocmai in clipa in care el i-a desavarsit unitatea". Bulgaria, la randul sau, si-a propus in
programul de politica externa obtinerea celor doua judete din Dobrogea de sud Durostor si
Caliacra – ce apartineau Romaniei din 1913.
Avand in vedere aceste realitati, factorii romani de decizie politica-militara, atribuindu-si
responsabilitatea apararii nationale, au destinat de la inceput armatei misiunea de a proteja
teritoriul national in fata oricaror agresiuni. „Armata – se preciza in mesajul regal adresat cu
ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor legiuitoare in noiembrie 1936 – este astazi reazimul de
temei al existentei statului, suprema garantie de pace si de aparare a fruntariilor". Asadar, functia
fundamentala a armatei in perioada dintre cele doua razboaie mondiale a constituit-o apararea
fruntariilor statului national in integralitatea lor. In nici un plan si in nici o ipoteza intocmite de
Marele Stat Major, ca organ de conceptie si conducere a pregatirii armatei, nu s-a pus problema
pregatirii unei actiuni agresive a armatei romane impotriva vreunui stat vecin. Dimpotriva, in
intreaga perioada interbelica s-au depus eforturi staruitoare din partea forurilor politice si
militare din tara pentru imbunatatirea relatiilor cu toate statele vecine.
Activitatea pe taram militar din perioada interbelica a avut in vedere un obiectiv practic,
constand in edificarea unui sistem national de aparare apt sa asigure integritatea tarii, si unul
conceptual, de a fixa in planuri si ipoteze modalitatile de actiune pentru respingerea eventualelor
agresiuni. Planurile de campanie si ipotezele de actiune in eventualitatea unei agresiuni
impotriva teritoriului national au fost elaborate de comandamentul national in concordanta cu
liniile directoare ale politicii externe a Romaniei, cu prevederile aliantelor sale politice si
militare, precum si cu analiza situatiei internationale si in acest context a prognozelor privind
pregatirile pentru razboi facute de statele revizionist-revansarde.
In primul deceniu postbelic, data fiind situatia concreta din vecinatatea tarii, planurile de aparare
aveau in vedere frontierele: de est (U.R.S.S.), de vest (Ungaria) si de sud (Bulgaria) in lungime
de 1 700 km. Ele prevedeau dislocarea fortelor militare pe trei fronturi – est, vest si sud –
nominalizandu-le, pentru aceasta perioada; in ordinea de importanta determinata de gradul de
periculozitate. In directivele operative date in 1920 comandamentelor de est si de vest se
mentiona ca misiunile principale ale fortelor din subordine erau apararea frontierelor de stat si
acoperirea in perioada initiala a razboiului a mobilizarii si concentrarii fortelor principale. Cele
doua structuri puteau aplica toata gama de masuri socotite necesare in vederea indeplinirii
misiunilor.
Daca in anii deceniului trei ideea strategica generala conta in distributia fortelor in cele trei zone,
cu grosul la est, o data cu venirea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933), care a
dat semnalul recrudescentei fortelor revizioniste si revansarde din. Ungaria, o atentie tot mai
mare s-a acordat frontierei de vest. Concertarea actiunilor Ungariei cu cele ale Germaniei,
aderarea celei dintai la pactul anticomintern si iesirea ei din Societatea Natiunilor, atitudinea
oscilanta a Iugoslaviei, toate acestea au creat un pericol real pentru Romania care a luat masuri
de aparare a frontierei de vest prin sporirea efectivelor Armatei 3, destinata sa actioneze in
aceasta parte a tarii.
Orientarea conducerii superioare militare din Romania spre intensificarea masurilor defensive pe
frontul de vest era determinata de faptul ca Ungaria „nu numai ca agita staruitor in sensul
revenirii la situatia din trecut, dar se pregateste efectiv pentru a actiona Ia momentul oportun".
Apreciind ca o agresiune din partea Ungariei sau a Bulgariei singure era mai putin probabila,
efortul Marelui Stat Major roman a fost concentrat spre fundamentarea unor variante de aparare
in conditiile unui conflict generalizat. In aceasta eventualitate situatia Romaniei devenea cat se
poate de precara. Din punct de vedere operativ-strategic, teritoriul tarii, amenintat pe trei sferturi
din lungimea frontierelor, putea fi supus de adversari unor largi manevre pe linii multiple
exterioare, ceea ce ar fi obligat comandamentul roman sa-si disperseze fortele. Succesul intr-o
asemenea situatie depindea in masura decisiva de capacitatea de a stabili inamicul prezumtiv cel
mai periculos pentru a angaja batalia mai intai pe frontul acestuia, asigurand concomitent
acoperirea pe celelalte fronturi. Comandamentul roman a apreciat just ca in conditiile in care
colaborarea germano-ungara profila primejdia la granita noastra de vest, armata ungara, avand
posibilitatea sa mobilizeze repede, putea sa actioneze cu forte importante, atat in Poarta
Somesului, cat si in Poarta Muresului, deoarece armata cehoslovaca era angajata de Wehrmacht.
Pe de alta parte, luand in considerare alianta polono-romana, faptul ca U.R.S.S. avea un tratat de
alianta cu Franta, precum si o situatie precara la frontiera din Extremul Orient, Marele Stat Major
roman estima ca „apare mai probabil un razboi la vest si sud si mai putin probabil un razboi la
est contra rusilor. In ipoteza aceasta, urma ca la frontierele de est si sud sa se adopte o „defensiva
preventiva", care sa asigure integritatea tarii in eventualitatea unui atac pe aceste fronturi, iar pe
frontul de vest sa se organizeze o defensiva ferma, de durata, pentru respingerea agresorului si
apararea fruntariilor nationale.
Pe baza acestei estimari, in planul operativ pentru anul 1936, comandamentul roman a decis ca in
partea de vest a tarii sa concentreze 18 divizii, in est erau mentinute 6 divizii in acoperire, iar in
sudul tarii alte 6 divizii. Rezerva Marelui Cartier General era formata din aproximativ 10 divizii.
Pentru apararea frontierei de sud si a litoralului Marii Negre, Marele Stat major roman a luat in
calcul posibilitatea actiunii conjugate a armatei romane cu trupe din Iugoslavia, Grecia, Turcia in
cazul cand Bulgaria ar fi declansat agresiunea impotriva unuia dintre aceste state. De altfel, atat
la Vest, cat si la sud, Marele Stat Major roman a conceput rezolvarea problemei strategice in
stransa cooperare cu tarile aliate din Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica. Pentru toate statele
din aceste doua organizatii: defensive, Ungaria si Bulgaria ramaneau adversarii permanenti. Prin
urmare, in caz de conflict generalizat, a fost examinata posibilitatea scoaterii lor din cauza, dupa
care armatele statelor aliate capatau libertatea de actiune pentru a se putea apara pe alte fronturi
impotriva unor eventuali inamici mult mai puternici.
Planurile strategice de aparare ale comandamentului roman, in care prevala ipoteza potrivit
careia o agresiune impotriva Romaniei putea avea loc cu predilectie dinspre vest si sud se refera
la perioada 1934-1938. In februarie 1939, Marele Stat Major roman observa ca situatia politico-
militara in sud-estul Europei se inrautatea pe masura ce Germania incerca sa-si realizeze
planurile de expansiune spre rasarit „trecand peste Polonia sau chiar peste noi. Este de intrevazut
o stare de tensiune puternica intre noi si U.R.S.S. in cazul cand Romania ar intra vadit in sfera
influentei politice germane intr-o forma oarecare".
La o asemenea tensiune s-a ajuns, intr-adevar, dupa ce intre Germania si U.R.S.S. a fost semnat,
la 23 august 1039, tratatul de neagresiune prevazut cu o anexa secreta prin care cele doua state
revizioniste isi imparteau sferele de influenta intre Marea Baltica si Marea Neagra. Luand in
considerare aceste evenimente, Marele Stat Major roman aprecia ca ele au dus la incercuirea
operativ-strategica a Romaniei, astfel ca apararea trebuia asigurata pe intreaga lungime a
frontierelor nationale.

Sus

4. Dinamica organismului militar romanesc. Aspecte de organizare, instruire si pregatire

Punerea in aplicare a conceptiei privind perfectionarea sistemului militar national a necesitat

structuri organizatorice adecvate la scara intregului teritoriu national. „Reorganizarea armatei
noastre – sublinia generalul Constantin Christescu, seful Marelui Stat Major roman (1920-1923)
– este o necesitate de stat impusa, de o parte de noile principii de organizare militara puse in
evidenta de experienta ultimului razboi si, pe de alta parte, de nevoile militare ale Romaniei
intregite".
Primul razboi mondial demonstrase necesitatea unor schimbari esentiale in ce priveste proportiile
intre genurile de arme, procedeele de lupta in campul tactic si compunerea organica a unitatilor.
Pe aceasta linie, in procesul de reorganizare si modernizare a armatei romane s-a urmarit crearea
unui sistem de aparare suplu in care divizia sa fie capabila a desfasura actiuni de lupta cu
caracter independent. Se avea in vedere, totodata, necesitatea sporirii puterii de foc si a
mobilitatii trupelor, inzestrarea si dotarea unitatilor cu armament modern, acordandu-se in acest
scop o atentie deosebita ponderii unor noi genuri de arme, in special armelor „tehnice" si
mijloacelor mecanizate.
In ansamblul preocuparilor privind consolidarea si apararea Romaniei intregite un loc aparte a
revenit definitivarii cadrului legislativ al apararii nationale. In capitolul de sine statator „Despre
puterea armatei", Constitutia din martie 1923 a fundamentat liniile directoare ale politicii militare
romanesti, structura de ansamblu a fortelor armate ale tarii, precum si obligatiile militare ale
tuturor cetatenilor. Pe baza prevederilor constitutionale, forurile de conducere au adoptat
legi,decrete, decizii ministeriale, instructiuni si regulamente in care se reglementau toate
aspectele vizand puterea militara a tarii si se sublinia caracterul strict defensiv al intregii
organizarii a edificiului militar romanesc. Cele trei legi cu privire la organizarea armatei – cea
din 23 iunie 1924, cea din 30 aprilie 1930 si cea din 28 aprilie 1932 – au reprezentat, in esenta, o
statuare a mutatiilor impuse organismului militar romanesc de redimensionare a apararii in
functie de potentialul demografic, economic si teritorial al statului national unitar roman. Ele au
insemnat, totodata, tot atatea trepte in perfectionarea structurilor armatei in raport cu evolutia
tehnicii de lupta si armamentului, a schimbarilor produse in arta militara a epocii. Cele trei legi
au stabilit structura organismului militar, functiile si responsabilitatile fiecarui for din cadrul
acestui organism, precum si impartirea teritoriului tarii din punct de vedere al functionalitatii
sistemului de aparare.
Potrivit prevederilor legislatiei militare, Ministerul de Razboi (Ministerul Apararii Nationale,
incepand din 1932) raspundea de pregatirea si administrarea intregii armate, fiind ajutat de
Consiliul Superior al Armatei, Marele Stat Major, trei inspectorate generale de armatei, directii si
servicii. Consiliul Superior al Armatei avea ca atributii organizarea, pregatirea de lupta si
conducerea nemijlocita a organismului militar. Marele Stat Major era organism de conceptie a
planurilor de aparare, coordonare si control, al pregatirii de lupta a armatei; Comitetul
Inspectorilor Generali stabilea modalitatile si mijloacele prin care sa se puna de acord
organizarea armatei romane cu misiunea fundamentala fixata in doctrina – apararea statului
national unitar -, cu noile mijloace de lupta aparute, cu cerintele pregatirii intregului popor in
vederea razboiului de aparare; iar Consiliul Superior al Apararii Tarii – din care faceau parte
presedintele Consiliului de Ministri, ca presedinte, ministrii de razboi, afacerilor straine,
industriei si comertului, comunicatiilor, lucrarilor publice, agriculturii, sanatatii publice, de
interne, de finante si presedintele Consiliului Superior al Armatei (acesta cu vot consultativ) -,
stabilea linia generala politico-militara a apararii statului. In baza decretului-lege nr. 2329 din 27
mai 1937 se infiinta „Delegatia interministeriala pentru inzestrarea armatei", organism condus de
primul-ministru, avand in compunerea lui pe ministrii apararii nationale, finantelor, aerului si
marinei (infiintat in 1936), industriei si comertului.
Prin cadrul legislativ elaborat, factorii de decizie politica si militara au urmarit sa puna de acord
nevoile operativ-strategice cu posibilitatile concrete de care dispunea statul roman. Astfel, in
planul de mobilizare pe anul 1932, intocmit pe baza legii din aprilie 1932, armata de operatii
urma sa cuprinda 32 divizii de infanterie, 4 divizii si o brigada independenta de cavalerie, trupe
de graniceri, aeronautica si marina militara. Intre genurile de arma, ponderea cea mai mare o
detinea infanteria – 45,6% din efective; urmau artileria 11,2%, geniul 7%, jandarmii 4,8%,
cavaleria 4,6%, aviatia 2%, granicerii 1,5%, marina 1,3%; serviciile si alte formatiuni
necombatante totalizau aproximativ 22% din efectivul armatei.
Tot din planurile de mobilizare se desprinde si concluzia potrivit careia in perioada interbelica
datorita greutatilor economico-financiare, Romania, desi avea un insemnat potential uman (in
1938 numarul barbatilor intre 21 si 49 ani, supusi obligatiilor militare, era de aproximativ 3,7
milioane) ea nu a putut mentine sub arme decat aproximativ 200 000 de oameni ceea ce
reprezenta doar2,2% din populatia de sex masculin, in timp ce la unele state europene aceste
procente erau de doua sau de trei ori mai mari.
Instruirea trupelor, formarea si pregatirea cadrelor s-au facut pe baza unor programe judicios
intocmite, avandu-se in vedere, din. primii ani postbelici, ca „Educatia morala, instructia tragerii
si instructia in teren formeaza baza pregatirii de razboi, instructia de parada fiind o anexa. Ca
urmare, s-au elaborat regulamente, directive si instructiuni noi care tineau cont de invatamintele
reiesite din desfasurarea primei conflagratii mondiale. In conformitate cu acest sistem normativ
procesul de instruire a trupelor era etapizat astfel: perioada I (incorporarea, organizarea
subunitatilor) cuprindea urmatoarele subperioade: instructia individuala, instructia de lupta a
grupei (tunului), instructia plutonului (escadron, sectie), instructia companiei (bateriei); perioada
a II-a era divizata in subperioadele: instructia batalionului (divizionului) si, respectiv, a
regimentului, urmate de concentrarea diviziilor; perioada a III-a era destinata pregatirii
instructorilor gradati si subofiterilor instructori pentru primirea noului contingent. Recrutii erau
incorporati la 1 februarie al fiecarui an, iar din 1932 la 1 noiembrie.
Formarea si pregatirea cadrelor se realiza in institutiile militare de invatamant (licee militare,
scoli militare de ofiteri, scoli speciale de aplicatie pentru perfectionarea pregatirii ofiterilor, scoli
militare de invatamant superior). Scoala Superioara de Razboi, subordonata direct Marelui Stat
Major, avea ca obiectiv principal transmiterea la ofiterii-elevi a cunostintelor generale militare
indispensabile unui viitor comandant de unitate sau mare unitate, ori ofiteri de stat-major.
Pentru pregatirea subofiterilor si maistrilor militari s-au infiintat scoli militare de subofiteri
(activi si de rezerva), scoli militare de maistri si de meseriasi militari.
Trebuie remarcat faptul ca procesul instructiv-educativ in armata s-a desfasurat pe baza
experientei acumulate de poporul roman si ostirea sa in indelungata lupta pentru unitate si
independenta, urmarindu-se pe langa o buna pregatire de specialitate, sadirea in inimile ostasilor
si ofiterilor a dragostei fierbinti fata de patrie. In Directivele de instructie pentru perioada 1919-
1920, prin care se trecea la instructia de pace, se preciza ca prin munca educativa trebuie sa se
urmareasca: „Dezvoltarea cultului stramosilor [...], formarea si dezvoltarea constiintei si
mandriei nationale prin conferinte asupra originii, trecutului, suferintelor si menirii neamului
romanesc. Dezvoltarea, prin pilde, a sentimentelor de incredere si mandrie pe care sa le aiba
romanul si in special soldatul [...]. Dezvoltarea sentimentului de ura in contra acelora care voiesc
micsorarea, umilirea si primejdia neamului nostru".
In viziunea unor numerosi ganditori militari romani armata trebuia sa devina o scoala solida a
natiunii, a pregatirii elementelor ei pentru viata adevarata de munca, de ordine si progres.

Sus

5. Gandirea, doctrina si arta militara romaneasca in perioada interbelica

Sub imperativul stringent al apararii independentei nationale si integritatii teritoriale a tarii,

numerosi oameni de stiinta si specialisti romani in domeniul istoriei, gandirii, doctrinei si artei
militare printre care amintim pe C.N. Herjeu, Nicolae Alevra, Virgil Economu, Victor Slavescu,
Ion Jitianu, Ion Cernaianu, Radu Dinulescu, Mircea Tomescu, Florea Tenescu, Ioan Sichitiu,
Alexandru Ioanitiu si altii au elaborat o serie de lucrari, studii si materiale care, pornind de la
esenta politicii interne si externe a statului conexata la politica general europeana postbelica au
oferit factorilor de decizie politica si militara valoroase solutii originale pentru elaborarea
planurilor de aparare si intarirea puterii militare a Romaniei. Doctrina militara romaneasca a fost
rezultatul unui proces de profunda cunoastere si analiza a realitatilor economice, politice si
militare interne si internationale din perioada interbelica; ea s-a intemeiat pe cunoasterea
experientei de lupta a poporului roman pentru apararea fiintei de neam si nationale, pe traditiile
si particularitatile specifice armatei noastre, pe invatamintele si experienta acumulate de armata
romana in razboiul de eliberare nationala si reintregire statala (1916-1919), precum si pe unele
din principiile care calauzeau doctrina si arta militara din alte tari.
In concordanta cu toti acesti factori, doctrinarii militarii romani au tinut sa precizeze ca intrucat
nu avea in vedere acapararea sau anexarea de teritorii straine statul roman, excludea cu
desavarsire ideea unui razboi agresiv impotriva vreunei tari, precum si folosirea fortei sau
amenintarea cu forta in relatiile internationale. Singurul razboi admis ca legitim si conform
intereselor nationale era razboiul de aparare impotriva oricarei agresiuni care ar fi pus in pericol
unitatea statului national independenta si suveranitatea Romaniei. „Romania nu nutreste un ideal
de cucerire – sublinia unul din fondatorii doctrinei militare romanesti -, un idea1 de lacoma
extindere a granitelor, de distrugere a altor state. Armata noastra nu este expresia vreunei
ambitiuni de stat sau a unui instinct de prada. Romania are nevoie de o armata puternica, pentru a
ocroti viata spirituala si material care trebuie sa infloreasca inauntrul spre binele fiilor sai si sa
tina piept dusmanilor". In aceeasi ordine de idei, o directiva elaborata de Marele Stat Major
indica astfel functia fundamentala a ostirii dupa Marea Unire: „Tara Romaneasca a carei
inchegare in granitele ei etnice s-a realizat, nu poate urmari scopuri de expansiune teritoriala in
detrimentul altor tari[..]. Tara Romaneasca isi propune sa respecte organizarea actuala, Europei
Centrale pe baza tratatelor existente. Cu alte cuvinte, sa pastreze integritatea teritoriului sau
national si sa impiedice ingenuncherea aliatilor sai. Prin urmare, Marele Stat Major, ca organ e
conceptie si conducere a armatei, fixa functia fundamentala armatei in termenii care defineau
obiectivul principal al politicii externe a statului – obiectiv fixat, bineinteles, de factorii de
decizie politica.
Un compartiment destinat in gandirea militara de dupa primul razboi mondial il detin locul si
rolul diferitelor categorii de forte armate si genuri de arme in razboi, avand in vedere aparitia
unor, noi genuri de arme cum ar fi arma tancurilor, arma chimica, artileria antiaeriana,
diversificarea aviatiei militare etc. De remarcat in aceasta directie linia de conduita echilibrata a
unor teoreticieni militari care au sesizat faptul ca in razboiul modern mobilitatea, puterea de
izbire si de foc vor juca un rol important, dar ca victoria finala, „rolul hotarator in obtinerea
acesteia va fi rezultatul cooperarii tuturor armelor".
Insemnate contributii au adus teoreticienii militari in domeniul definirii si rolului strategiei
militare. Astfel comandorul Alexandru Sahini considera ca „strategia este o ramura a artei
militare, care fiind instrumentul politicii, pregateste, coordoneaza si conduce operatiunile
militare. Fata de scopul urmarit de fortele disponibile si de acelea ale inamicului, de configuratia
geografica si de teren, strategia determina obiectivele de atins cu fortele in cauza, asa fel ca
scopul urmarit sa fie atins cu maximum de randament, in minimum de timp si cu minimum de
sacrificiu". Se puneau si se cereau a fi rezolvate acum, dupa prima mare conflagratie a secolului
al XX-lea, probleme ca: elaborarea principiilor conducerii razboiului, stabilirea caracterului
viitorului razboi, organizarea comandamentelor strategice, formele manevrei in plan strategic
etc.
O idee doctrinara de o insemnatate exceptionala acreditata in gandirea militara romaneasca a
epocii, idee fundamentata pe baza analizei caracterului drept, profund popular al razboiului
purtat de Romania in anii 1916-1919, precum si a factorilor noi ce au marcat evolutia societatii
in anii ce au urmat, consta in necesitatea adoptarii conceptiei privitoare la razboiul national ca
unica masura eficienta de aparare. In forma lui moderna, se sublinia intr-un document al Marelui
Stat Major roman, razboiul nu va mai putea fi dus numai de armata; el va pune la contributie
spontan, continuu si total, cu sau fara vointa poporului, totalitatea mijloacelor unei natiuni; ca
urmare, cu cat aceasta va fi fost mai din timp si mai complet pregatita sa se apere, cu atat izbanda
se va obtine mai repede, cu mai putine sacrificii – in vieti si bani – ci cu mai mari rezultate. In
aceeasi ordine de idei, generalul G. A. Dabija aprecia ca razboiul ce va veni va fi un razboi facut
intre natiuni si nu numai intre fortele armate. „Inainte – scria el – razboiul se facea de la armata
la armata, azi se face de la popor la popor, astazi deci este razboi total".
De aici, necesitatea angajarii in procesul de instruire, in afara tinerilor ajunsi la varsta intrarii sub
arme, a intregii populatii active a tarii prin masuri traditionale – cercetasia, strajeria, apararea
pasiva, pregatirea preregimentara, crucea rosie a tineretului, pregatirea premilitara, instructia
aero-chimica si altele. Pregatirea populatiei civile pentru aparare, sustinea generalul N. Alevra va
usura insusi procesul de instruire a ostirii in conditiile in care armata moderna este practic
natiunea inarmata. „Nu putem astepta disciplina de la armata, atunci cand disciplina natiunii este
scazuta". Legea din 27 aprilie 1933 asupra organizarii natiunii si teritoriului pentru timp de
razboi detalia modalitatile intrebuintarii populatiei pentru apararea nationala.
Multi dintre ganditori militari romani erau pe deplin convinsi ca pentru a se ajunge la „natiunea
armata" trebuiau eforturi deosebite; se cerea multa organizare si timp indelungat pentru ca
fiecare cetatean sa devina constient de necesitatea ca atat in timp de pace, cit si in timp de razboi
sa participe la efortul general de aparare si sa realizeze o armata si un teritoriu organizate si
echipate dupa cerintele apararii campului de lupta modern.
In acest sens, pe primul plan in gandirea militara interbelica se situa factorul economic.
Literatura de specialitate a vremii acredita tot mai mult ideea potrivit careia victoria in razboiul
intregii natiuni urma a fi decisa de pregatirea lui pe plan economic. In lumina invatamintelor
primei conflagratii mondiale, pregatirea economica – tineau sa precizeze teoreticienii militari
romani – nu trebuia confundata cu mobilizarea economiei, inteleasa ca un corolar al mobilizarii
militare realizate cu putin timp dupa sau inaintea declansarii ostilitatilor, ci reclama un ansamblu
de masuri in politica economica, comerciala, financiara si monetara a statului. De aici,
necesitatea unei armonii intre strategia economica si strategia militara, a caror elaborare trebuie
facuta concomitent. In aceasta ordine de idei, generalul Ion Sichitiu si colonelul Al. Ioanitiu,
remarcabili ganditori si strategi ai politicii de aparare nationala, vorbind. despre factorii noi care
survenisera in perioada interbelica in pregatirea si purtarea razboiului, scriau urmatoarele:
„Astazi, cand in serviciul razboiului lucreaza toate fortele vii ale natiei, strategia nu poate ramane
exclusiv in cadrul conducerii operatiunilor; domeniul ei este mult mai vast; activitatea strategiei
incepe din timp de pace, prin pregatirea de razboi a armatei si natiunii, si continua in timp de
razboi, prin conducerea superioara a operatiunilor si a intregii activitati care se desfasoara in
spatele armatei".
Un rol important acorda gandirea militara interbelica materiilor prime strategice, in special
combustibilului, precum si existentei unei industrii nationale de aparare care sa asigure
armamentul si echipamentul tehnic necesar inzestrarii unei armate moderne si echiparii operative
a teritoriului. Referindu-se la necesitatea industriei pentru aparare, economistul Victor Slavescu
scria: „Inapoia unor armate nationale care lupta pe campul de bataie, se insira o a doua armata, a
industriei, care procura arme, munitiuni, echipament, mijloace de transport etc. de o insemnatate
considerabila si de a carei rodnica activitate atarna in buna parte insasi rezultatele obtinute de
armata pe campul de lupta".
Dupa desavarsirea unitatii national-statale, Romania dispunea de rezerve de energie si de materii
prime strategice minerale, vegetale si animale in cantitati insemnate, fapt ce a trezit in constiinta
multor strategi militari si a unor economisti de seama convingerea perfect justificata a
posibilitatii dezvoltarii unei industrii nationale proprii de aparare. Multi teoreticieni militari
romani, pe care experienta primului razboi mondial i-a convins de aceasta necesitate apreciau ca
in conditiile evolutiei tehnicii moderne si posibilitatilor nebanuite pe care ea le oferea pentru
crearea de noi mijloace de lupta nu se mai putea concepe o organizare temeinica a apararii
nationale fara o organizare corespunzatoare a industriei nationale. „Niciodata nu trebuie sa lasam
ca mijloacele pentru apararea intereselor noastre nationale sa depinda de bunavointa altora", se
sublinia intr-un studiu elaborat de lt.-colonel V. Nadejde. In aceeasi ordine de idei, generalul
Vasile Rudeanu se ridica impotriva conceptiilor acelora care propuneau sa se procure armament
si tehnica de lupta numai din strainatate, subestimadu-se valorificarea potentialului intern. „Este
o adanca mahnire – scria el – sa vezi cum, cu ajutorul banilor stransi din sudoarea tarii tale si dati
peste hotare, unele state isi dezvolta potentialul lor national de razboi, care pe pamantul tau natal
lipseste".
In stransa legatura cu problematica dotarii armatei si crearii industriei proprii de aparare s-a aflat
echiparea operativa a teritoriului national. In viziunea teoreticienilor militari romani, pregatirea
teritoriului pentru aparare viza doua aspecte: unul teoretic, constand in studierea terenului din
punct de vedere militar si alcatuirea hartilor de razboi, si altul practic, privitor la realizarea
pregatirii efective a terenului, acesta depinzand de resursele financiare, situatia politica a tarii etc.
,,Atunci cand se studiaza construirea. unei cai ferate – arata lt.-colonelul N. Macri – sa se aiba in
vedere atat necesitatea economica, cat si utilitatea ei la un eventual razboi".
Se sublinia, de asemenea, in legatura cu pregatirea teritoriului pentru aparare, necesitatea vitala
de a se realiza fortificatii in zonele si pe directiile cele mai amenintate, conferind, prin aceasta,
teritoriului national noi valente defensive.
Desigur, factorii de decizie militara au insistat pe langa guvernele tarii pentru materializarea
principalelor idei si conceptii, rod al amplei gandiri militare interbelice, considerandu-le de
importanta vitala pentru apararea integritatii teritoriale a tarii. Una din primele consacrari oficiale
in aceasta directie a fost „Legea asupra organizarii natiunii si teritoriului pentru timp de razboi",
promulgata Ia 23 aprilie 1933. Acest document preciza ca „Organizarea natiunii si a teritoriului
are drept scop punerea in valoare a tuturor fortelor si resurselor tarii pentru asigurarea apararii
nationale", responsabilitatea pregatirii acestora revenind guvernului. Legea continea obligatii
privind angajarea constienta a intregului popor la fortul de consolidare a apararii nationale,
dezvoltarea industriei proprii de aparare, a agriculturii si comunicatiilor in perspectiva
satisfacerii acestui deziderat. Se prevedea in acest scop ca „Toti locuitorii tarii, supusi
obligatiilor militare, fac parte din fortele armate", iar cei ce nu au asemenea indatoriri „pot fi
obligati in timp e razboi sa presteze un serviciu in interesul apararii nationale". La 8 mai 1934
era promulgata „Legea nr. 83 pentru pregatirea premilitara" a tineretului care prevedea
obligativitatea pregatirii premilitare pentru toti tinerii de 18, 19 si 20 de ani. O contributie
insemnata la pregatirea tineretului pentru apararea tarii au avut-o „Oficiul de educatie a
tineretului roman" (O.E.T.R.), organizatiile de tineret „Cercetasii Romaniei" li „Straja tarii",
ultima creata in 1937 pentru pregatirea militara a tinerilor de pana la 18 ani si a fetelor de pana la
21 ani.
In ce priveste crearea unei industrii moderne de aparare necesitate sustinuta in mod argumentat
de specialistii militari -, faptele arata ca, din cauza greutatilor financiare prin care a trecut
Romania, programele elaborate in acest domeniu n-au putut fi onorate de factorii de decizie
politica si economica. Abia la mijlocul deceniului al patrulea, cand pericolul revansard si
revizionist ameninta direct integritatea teritoriala a statului roman, cercurile conducatoare
romanesti, fara a abandona comenzile de tehnica de lupta din strainatate, au intreprins unele
masuri care vizau fabricarea in tara a unei parti din armamentul si munitiile de care armata avea
nevoie. Lansarea imprumutului de inzestrare a tarii (5 noiembrie 1934), introducerea „timbrului
aviatie"" si infiintarea Fondului Apararii Nationale (13 noiembrie I934), promulgarea de legi
incurajatoare pentru industria de armament si munitii, alocarea unor fonduri bugetare mai
importante pentru nevoile armatei, incheierea mai ales de noi conventii cu firme straine
producatoare de tehnica, de lupta sunt o expresie a preocuparilor in acest sens. Masuri mai
serioase, care materializau ideile valoroase ale specialistilor militari vizand apararea nationala,
au fost luate incepand cu anul 1938, cand s-a creat si Ministerul Inzestrarii Armatei (1 noiembrie
1938), dovedindu-se astfel cit de presanta devenise problema asigurarii capacitatii de aparare a
tarii. Dar, in pofida eforturilor tardive din ultimii ani ai perioadei interbelice, specialistii
constatau: „Se cauta astazi ca printr-un efort intr-adevar impresionant sa se castige timpul pierdut
si sa se indrepte toate relele comise in trecut fata de apararea tarii.

Sus

6. Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei.

Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa asigure si
sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului un loc important l-au ocupat
aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective similare cu cele
ale Romaniei. Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat
obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a
oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului. a pacii si securitatii in sud-estul si estul
continentului, la nivelul intregii Europe. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de
la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa de orientare
antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor
razboiului.
Sistemul de aliante politico-militare realizat de Romania in anii interbelici s-a materializat in
alianta defensiva bilaterala cu Polonia, aliantele de securitate colectiva cu statele Micii Intelegeri
(Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia) si cu cele ale Intelegerii Balcanice (Romania, Grecia,
Iugoslavia, Turcia), aranjamentul politico-diplomatic cu Franta, toate cu caracter eminamente
defensiv.
Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul primului razboi
mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de prietenie si colaborare
intre cele doua popoare vecine in vederea apararii suveranitatii lor nationale si a consolidarii
statului teritorial din zona. Relatiile politice romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921,
printr-un tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor
reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale
actuale". Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca ,,Indata ce unul
dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate
cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de
a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat". La 16 septembrie 1922 intre
Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni
neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni
neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa
intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament
propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in
comun.
In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit extinderea
erga omnes a tratatului de alianta romano – polona, fapt petrecut la 26 martie 1926 cand a fost
semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca „Romania si Polonia se angajeaza sa
respecte reciproc si sa mentina impotriva oricarei agresiuni externe integritatea lor teritoriala si
independenta politica prezenta". Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca minimum de forte
de actiune, atat pentru Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de infanterie, 2 divizii de
cavalerie si fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-
militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la Bucuresti sau
Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la dispozitie fiecare
stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand relatiile romano-polone au
cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari
– apropierea Poloniei de Germania si Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim
Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano – sovietic de asistenta mutuala – cooperarea
militara romano-polona a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a
mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la
cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru
independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militari de
la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare
competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale.
Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au incercat
sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea securitatii frontierei
de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante politico-
militare cu acele state din Europa de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-
quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor
nationale. Insecuritatea creata in centrul si sud-estul Europei de insistentele actiunii revizioniste
ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii Britanii de
a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea statu-quo-ului
politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace a condus, in mod firesc, la apropierea si
cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si
slovenilor a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria revizionista. Aceste trei state au
reactionat prompt si solidar contra proiectului „Confederatiei danubiene" preconizata de
Budapesta, a restaurarii Habsburgilor, precum si contra tentativelor ce s-au facut de a fi atrase
intr-un razboi de interventie in Rusia Sovietica. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad.
tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor; la 23 aprilie 1921,
la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si la
7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si
Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si
respectarea Tratatului de la Trianon.
In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state s-au semnat ulterior
conventii militare bilaterale prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in
eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia
militara dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, semnata la 23 ianuarie 1922
prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost
atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii prevedea si sprijinul reciproc al celor doua
tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei
si Ungariei.
Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia
militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand insa cu unele modificari, prevederile
acestora. Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, echivalentul a
trei divizii de artilerie si 14 escadrile de aviatie.
Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit codificarea Micii Intelegeri sub
forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a
statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru integritatea statelor ce
compuneau Mica Intelegere il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac
simultan al puterilor fasciste si revizioniste.
Pericolul revizionist si revansard a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului la
putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ce i-au
urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de unele cercuri din Marea Britanie
si Franta. In aceasta situatie, la initiativa diplomatiei romanesti, la 16 februarie 1933, a fost
semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei iar
tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe
timp nelimitat.
Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens pentru
realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate menite sa-i asigure
granita sudica in eventualitatea unui atac din. partea Bulgariei. Astfel, la 9 februarie 1934, a fost
semnat la Atena, intre Romania, Iugoslavia, Turcia si Grecia, Pactul Intelegerii Balcanice avand
ca principal obiectiv mentinerea statu-quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea
mutuala a partilor „fata de eventualitatile ce ar putea afecta interesele lor".
Odata incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucuresti, Belgrad, Ankara si Atena au
elaborat o serie de conventii militare bilaterale, dupa care, in noiembrie 1935, la prima conferinta
militara in trei cu participarea delegatiilor statelor majore roman, iugoslav si turc a fost semnata
Conventia militara intre Romania, Iugoslavia si Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafata,
la Bucuresti, Conventia militara in patru (Grecia, Iugoslavia, Romania, Turcia). Conventia
militara cvadripartita, ca si conventia tripartita, urmarea scopuri defensive, de aparare in
eventualitatea unui atac neprovocat din partea Bulgariei sau Albaniei (actionand singure sau
impreuna, sau fiecare din ele sau amandoua impreuna cu Ungaria). Daca unul din adversarii
probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei state se angajau ca, la
cererea celui atacat, sa decreteze mobilizarea fortelor prevazute in conventie si sa actioneze cat
mai repede posibil impotriva atacantului. Strategii militari romani apreciau cooperarea politica si
militara din cadrul Intelegerii Balcanice nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor
acestui pact, ci si ca o prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri.
Concomitent, factorii de decizie politico-militari romani au initiat, in ultimele luni ale anului
1934, actiuni ce vizau stabilirea cadrului legal de coordonare a eforturilor militare ale statelor
Micii Intelegeri in perspectiva unui conflict generalizat. Astfel, la intrunirea de la Bucuresti din
martie 1934 a sefilor marilor state majore roman, iugoslav si cehoslovac, seful M.St.M. roman,
generalul Ion Antonescu, a prezentat Proiectul de operatiuni nr. 4, care estima conditiile generale
de agresiune asupra Romaniei din partea Ungariei, concomitent cu atacarea sau amenintarea
Cehoslovaciei, de armatele germane si austriece, iar a Iugoslaviei de forte italiene si albaneze
(efectivele, datele si directiile de atac, obiectivele). In aceasta eventualitate, masurile de aparare
erau concepute in ideea ca pericolul cel mai probabil pentru fiecare dintre cele trei state aliate il
constituia Ungaria hothysta si, prin urmare, colaborarea militara dintre ele trebuia sa se limiteze
la organizarea ripostei in potriva unui atac neprovocat din partea acesteia.
Amenintarea din partea Ungariei devenea si mai mare in cazi unui conflict generalizat, situatie in
care aceasta tara putea sa atac unul din cele trei state aliate in cooperare cu armatele unor rnari
puteri revizioniste si revansarde. Aceasta eventualitate a fost discutata de sefii celor trei state
majore la intrunirile de la Praga (noiembrie 1934), Belgrad (noiembrie 1935), Bucuresti (iunie
1936), Praga (decembrie 1937), la care s-a hotarat luarea imediata a ofensivei impotriva
Ungariei, avansandu-se chiar ideea formarii, in caz de razboi, a unui comandament unic si
crearea in comun, a unei' industrii de interes militar.
In conceptia factorilor de decizie politica si militara de la Bucuresti, cele doua aliante regionale –
Mica Intelegere si Intelegere Balcanica -, legate intre ele prin prezenta Romaniei si Iugoslaviei
puteau constitui si un baraj in calea inaintarii germano-italiene spre sud-estul Europei.
Potentialul de razboi de care dispunea laolalta Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia si
Grecia, in anii premergatori razboiului, ar fi putut, in conditiile in care s-ar fi asigurat sprijinul
Angliei, Frantei si Uniunii Sovietice, sa constituie un front de aparare,a statu-quo-ului in aceasta
parte a Europei in fata puterilor revizioniste si revansarde.
Politica de cedare in fata fortelor revansarde si revizioniste promovata de puterile occidentale a
facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre rasaritul si sud-estul Europei. Ocuparea de catre
Germania a Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei in anii 1938-1939 a dus la dezagregarea celor
doua aliante regionale si odata cu aceasta la prabusirea sistemului de aliante politico-militare ale
Romaniei din perioada interbelica.
 

Sus

7. Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri

Antagonismele dintre marile puteri au facut imposibila constituirea unui front al tarilor interesate
in mentinerea statu-quo-ului in Europa. Dupa ocuparea Austriei (martie 1938) si Cehoslovaciei
(martie 1939), guvernul de la Berlin si-a intensificat preocuparile diplomatice in directia izolarii
Poloniei, obiectivul imediat al agresiunii. In climatul international existent, caracterizat de o stare
apropiata izbucnirii razboiului, exploatand diferentele ce se manifestau intre pozitiile adoptate de
Uniunea Sovietica, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta, pe de alta parte, in vara anului I939
in timp ce la Moscova se desfasurau tratativele tripartite, guvernul german a propus guvernului
sovietic, si acesta a acceptat, incheierea intre U.R.S.S. si Germania a tratatelor economic (21
august) si politic (23 august 1939).
Esuarea tratativelor anglo-franco-sovietice si incleierea tratatelor sovieto-germane au fost primite
cu o vie neliniste de cercurile politice si militare romanesti. Premierul roman, Armand Calinescu,
aprecia ca pentru Romania se crease o situatie „foarte grava". Ingrijorarea opiniei publice si a
cercurilor guvernante din Romania a sporit si mai mult cand, la cateva zile dupa publicarea
tratatului sovieto-german, presa americana facea referiri la un protocol. secret al acestui tratat,
vizand modificari teritoriale in zona estica europeana, intre Marea Baltica si Marea Neagra.
Noile evenimente produse in arena politica internationala incheiasera practic indelungatul proces
al izolarii Romaniei pe plan extern, redusesera la ultima expresie posibilitatile cercurilor
guvernante romanesti de a mai naviga in apele involburate, pline de primejdii si riscuri ale
situatiei internationale, ce aveau sa determine alt curs al politicii romanesti in imprejurarile
apropiatei conflagratii mondiale. Dupa august 1939, Romania se gasea plasata la interferenta
intereselor celor doua puteri imperialiste – Germania si U.R.S.S. – ale caror pofte anexioniste
erau departe de a fi fost satisfacute. Comandamentul militar roman a urmarit indeaproape
evolutia evenimentelor, a prognozat corect o serie de situatii si a indicat masuri practice pentru
salvgardarea independentei nationale si integritatii teritoriale a Romaniei. La sfarsitul anului
1938 si inceputul anului 1939,Marele Stat Major roman ajungea la concluzia ca in anul 1939
„cea mai probabila intentiune a Germaniei este sa realizeze etapa cea mai usoara si mai sigura,
adica penetratia spre sud-est si in Romania, pentru a stapani gurile Dunarii, a-si amenaja o baza
puternica la Marea Neagra si a-si crea o puternica si larga baza de operatii (strategica si
economica) pentru ca sa poata trece apoi la ultima si cea mai grea etapa in expansiunea sa spre
est si spre sud. Deci, obiectivul principal si imediat al Germaniei va fi Romania".
Concluziile acestui document au fost insusite de seful Marelui Stat Major care le considera
„categorice si de o precizie indiscutabila". La 27 ianuarie 1939, seful acestui for militar;
generalul de divizie Stefan Ionescu, facea cunoscut ministrului apararii nationale, generalul de
divizie N. Ciuperca: „Raportand cele de mai sus, am onoarea a va ruga sa binevoiti a aproba ca
aceasta chestiune sa fie supusa aprecierii forurilor noastre competente, pentru a decide".
Intrarea trupelor germane in. Boemia si Moravia si transformarea lor in protectorat (martie 1939)
lasau sa se intrevada in mod limpede ca guvernul hitlerist era hotarat sa ajunga la gurile Dunarii,
inclusiv pe calea folosirii fortei armate. La 14 martie 1939, guvernul de la Budapesta a decretat
mobilizarea armatei ungare, concentrand trupe la frontiera cu Romania. O grupare principala a
fost concentrata in regiunea Debretin – Csep (8 brigazi independente, o brigada moto si 1
brigada cavalerie), in timp ce o grupare secundara (3-4 brigazi independente, 1 brigada do
cavalerie) a fost concentrata in regiunea Beretto-Ujfala-Oroshaza-Mezohegyes. Directiva
operativa a M.St.M. roman din 23 martie 1931 aprecia ca „in stadiul actual armata ungara este in
masura sa execute un atac bruscat".
In fata acestei primejdii, cercurile conducatoare din Romania, sprijinite de intregul popor, s-au
aratat decise sa apere cu armele teritoriul tarii si sa franeze agresiunea. In momentul invadarii
Cehoslovaciei, guvernul Calinescu a decretat mobilizarea armatei, concentrand-o la frontierele
de nord-vest ale tarii. La 14 martie s-a incheiat completarea efectivelor la unitatile din vest, iar la
l5 martie, avand in vedere mobilizarile din Ungaria si invadarea Ucrainei subcarpatice, s-a decis
constituirea unui grup de siguranta spre aceasta regiune pana la intrarea in dispozitiv a grupului
operativ „Maramures". Prin directiva nr. l, M.St.M. fixa acestui grup misiunea „sa acopere
frontiera de nord a Transilvaniei intre Halmeu si Varful Stog", fiind totodata pregatit pentru
actiuni ofensive.
Hotararea cu care intreaga natiune romana se pronuntase pentru rezistenta armata in fata
planurilor de invazie ungara, avand in spate sprijinul tacit al guvernului de la Berlin, a determinat
conducerea celui de-al treilea Reich sa renunte, pentru moment, la ocuparea militara a Romaniei.

Evaluand raportul de forte existent in primele opt luni ale anului 1939 intre statele interesate in
mentinerea statu-quo-ului si statele fasciste si revizioniste, M.St.M. a ajuns la concluzia ca „in
ansamblu coalitia rezultata din alianta franco-engleza, sporita cu Polonia si Intelegerea Balcanica
(chiar fara Iugoslavia) poate opune initial Axei germano-italiene si satelitilor ei (Ungaria,
Bulgaria, Spania) forte sensibil egale, cu conditia ca intrarea in actiune sa se faca de la inceput
solidar si simultan de toate puterile coalitiei". Pe marginea acestei concluzii, seful M.St.M.,
generalul Florea Tenescu, facea urmatoarea adnotare: „Repartizarea fortelor este, in general,
logica, desi nu se stie nici exact de ce forte dispun marile puteri si nici, mai ales, ideile de
intrebuintare a lor". Se considera ca in desfasurarea ulterioara a operatiunilor militare dintre cele
doua coalitii, timpul va lucra in defavoarea puterilor agresoare, date fiind resursele imense ale
Statelor Unite ale Americii, U.R.S.S. si imperiilor coloniale britanic si francez. Se aprecia, de
asemenea, ca intrarea foarte probabila a S.U.A. in razboi si scoaterea din cauza a flotei italiene
din Marea Mediterana vor fi factori determinanti in asigurarea victoriei coalitiei antihitleriste.
Forurile militare si politice romanesti se pronuntau net impotriva participarii Romaniei in vreun
fel sau altul alaturi de puterile Axei, apreciind in mod realist ca, in orice situatie, Germania si
Ungaria ramaneau pericolul principal pentru integritatea si independenta nationala. De aceea si
in acest plan de aparare strategica se afirma clar ca locul Romaniei este in coalitia statelor
antirevizioniste si antifasciste, ca „pentru a putea rezista cu succes in locul ce-i revine in aceasta
coalitie si pentru a fi in masura sa se poata folosi la timp de fructul victoriei comune, ea ar trebui
sa dispuna de minimum 31 divizii de infanterie, 3 brigazi de munte si 3 divizii de cavalerie
(complet organizate si dotate) si sa-si organizeze complet apararea aeriana a teritoriului.
Datele de mai sus erau cele prevazute in planul de mobilizare pentru anul 1939. De remarcat ca
acest studiu, intocmit de Sectia Operatii din M.St.M., intuia cu exactitate cadrul general in care
avea sa se desfasoare cea de-a doua conflagratie mondiala. El evidentia, de asemenea, conceptia
politica si militara care domina la acea data cercurile conducatoare ale statului si ale armatei in
ce priveste apararea nationala, pledand hotarat pentru alianta Romaniei la coalitia de state ce se
opuneau statelor agresoare si revizioniste. „Oricare ar fi dificultatile prin care ar trece initial –
concludeau autorii studiului – o Romanie victorioasa alaturi de coalitie n-ar avea nimic de temut
in ce priveste viitorul sau. In schimb, o Romanie victorioasa alaturi de Centrali ar fi un stat vasal
din punct de vedere economic, politic si cultural Germaniei. Situatia minoritatii germane si
ungare ar deveni in orice caz inacceptabila". Semnarea pactului germano – sovietic a schimbat
radical datele problemei. In situatia creata, comandamentul militar roman a preconizat luarea
unor ample masuri care sa extinda si sa consolideze, sistemul national de aparare. Izbucnirea
marii conflagratii mondiale gasea armata romana in plin proces de modernizare a structurilor
sale. In fata unor grupari inamice motorizate si mecanizate cum erau cele germane si sovietice,
unitatile armatei romane dispersate de-a lungul frontierelor tarii – solutie ceruta de ultimele
mutatii politico-strategice operate in distributia raportului de forte la nivel european – nu ar fi
putut sa opuna decat o rezistenta cu eficienta redusa in fata puternicilor sai adversari. In perioada
ce a urmat, in fata cercurilor conducatoare din Romania s-a pus cu stringenta problema gasirii
unor noi elemente ce puteau fi folosite pentru mentinerea independentei si suveranitatii tarii, a
integritatii ei teritoriale. Din evolutia evenimentelor din cursul anilor 1938-1939 ele au tras
concluzia ca, pentru o perioada de timp, nu vor putea conta pe un sprijin anglo-francez. Situatia
era privita la Bucuresti cu deosebita ingrijorare, deoarece se considera ca Romania, prin
importanta ei economica si strategica reprezenta obiectivul principal imediat al Germaniei si al
U.R.S.S.
In concluzie, se poate spune ca in perioada interbelica, potrivit situatiei internationale si politicii
externe pe care o promovau cercurile guvernante de la Bucuresti, comandamentul militar roman
a preconizat masuri corespunzatoare apararii fruntariilor Romaniei. Cercurile politice si militare
din Romania au conceput politica de aparare a tarii bazandu-se, aproape exclusiv, pe forta
tratatelor politice si militare perfectate cu diverse state, in timp ce puterile revizioniste si
revansarde oferisera suficiente dovezi ca se pregateau in vederea anularii tratatelor de pace si
restructurarii statu-quo-ului european, inclusiv pe calea agresiunilor militare.

RAZBOIUL ROMANIEI PENTRU

REINTREGIRE NATIONALA (1941-1945)

1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate ale razboiului de reintregire

2. Pregatirea si declansarea razboiului. Campania din est a armatei romane

3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite. Operatiile militare desfasurate de armata

romana in perioada 23 august 1944-12 mai 1945 217

1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate ale razboiului de reintregire

Poporul roman si armata romana au purtat razboiul impotriva Rusiei Sovietice intre anii 1941-
1944, avand la baza o solida motivatie istorica peste care a cazut ca un trasnet invazia ruseasca si
raptul teritorial din iunie 1940.
De la Petru cel Mare la Stalin, Rusia a dezvoltat continuu o politica de agresiune imperialista, fie
sub haina panslavismului, fie sub masca ideologiei comuniste. Romanii erau ingroziti de
primejdia de la rasarit de se cutremurau la amintirea lungului sir de ocupatii tariste, intre care cea
din 1940 era a douasprezecea. (Cea de-a treisprezecea, cea mai cumplita, avea sa se produca
dupa 23 august 1944).
Prin urmare, au existat cauze indepartate, cauze apropiate si cauze imediate ale razboiului din
anii 1941-1944. Chiar de la primul contact politico-militar al romanilor cu rusii – 1711 – desi
tratatul incheiat de Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare cuprindea numeroase garantii pentru
Moldova, iar Rusia inca nu cucerise Ucraina, pentru a ajunge cu granita pe Nistru, apare teama
de rusi iar faptul ca la Stanilesti, rusii nu au invins, a fost mai degraba favorabil. Rusii
invingatori „ar fi devenit stapanul, nu numai economic dar si politic al Moldovei".
La scurt timp insa, a inceput seria invaziilor rusesti in Tarile Romane. Prima s-a produs in 1739,
cand Rusia a pretins Turciei sa acorde independenta Moldovei si Munteniei si sa recunoasca
punerea lor sub protectorat tarist. Desi rusii i-au invins. pe turci, au trebuit sa accepte o pace de
compromis prin care Tarile Romane ramaneau in continuare vasale Portii. Au iesit insa, in
evidenta tendintele de cotropire ale Rusiei. Razboiul ruso-austriac de la 1769-1774 aduce o
ocupatie tarista de cinci ani asupra Tarilor Romane, pe care le-a secatuit. Urmatorul conflict intre
cei trei (1787-1792) pune din nou pe tapet pretentia ruseasca de protector asupra Tarilor Romane
iar o buna parte a operatiilor militare se desfasoara pe teritoriul Moldovei cu consecinte
dezastruoase. Rusia, cucerind Crimeea si teritoriile de la nord de Marea Neagra pana la Nistru,
prin cuceriri succesive, ajunge, pentru prima data, in granita comuna cu Moldova, deschizand o
perspectiva si mai primejdioasa pentru Tarile Romane.
Razboiul ruso-turc de la 1806-1812 a insemnat o noua invazie a rusilor in ambele principate,
ocuparea pentru alti cinci ani a acestora cu acordul condamnabil al lui Napoleon Bonaparte.
„Scopul cel mai evident si cel mai important, aprecia ministrul de externe rus in numele
imparatului, este alipirea celor doua principate la Rusia. Nici o alta achizitie nu poate sa le
inlocuiasca".
Sub presiunea ofensivei lui Napoleon, tarul a fost obligat sa incheie pace cu turcii si sa se
multumeasca doar cu teritoriul dintre Nistru si Prut, adica Basarabia. Actul a fost savarsit de
Turcia prin cedarea acestui teritoriu romanesc.
Razboiul ruso-turc de la 1828-1829 inseamna o alta perioada de cinci ani de ocupatie (1829-
1834), timp in care au introdus Regulamentele Organice in principate, asigurandu-se
preponderenta ruseasca pana la 1856. Interventia impotriva Revolutiei de la 1848, aduce o
ocupatie de un an pentru ambele principate, dupa cum si razboiul Crimeei a adus numeroase
consecinte nefericite. Pacea care i-a urmat a pus insa, capat protectoratului tarist asupra Tarilor
Romane si a readus in componenta Moldovei sudul Basarabiei.
Dupa faurirea statului national roman modern (1859) si politica de cvasi independenta
promovata de Alexandru-Ioan Cuza si Carol I, rusii nu isi mai permit sa invadeze Romania.
In anii primului razboi mondial, alianta Romaniei cu Rusia nu a impiedicat guvernul rus sa
negocieze in secret cu Puterile Centrale impartirea Romaniei. Revolutia rusa si destramarea
armatei tariste au impiedicat realizarea acestui proiect. Daca, totusi, Rusia nu a putut jefui nimic
din teritoriul romanesc, ea a refuzat sa restituie tezaurul Romaniei, depus la Moscova pentru a fi
salvat de invazia germana.
Instalarea regimului comunist sovietic a amplificat tendintele expansioniste ale Rusiei. Revenirea
Basarabiei in componenta Romaniei, prin vointa romanilor basarabeni din 1918, a generat alte
numeroase frictiuni, incidente si atacuri in relatiile Romaniei cu Uniunea Sovietica, fapte care au
culminat cu actul de brutalitate al rapirii Basarabiei si Bucovinei de nord prin ultimatumul din 26
iunie 1940. Toate acestea au constituit „cauzele apropiate" ale razboiului Romaniei contra
Rusiei.
In iunie 1940, Romania, lipsita de aliati nu are nici o posibilitate de a impiedica Rusia sa isi puna
in aplicare planurile agresive la vest de Nistru. Armata nu avea munitie decat pentru doua
saptamani de lupte, nu avea decat foarte putine blindate iar garantiile occidentale lipseau. Rusia,
prin pactul secret sovieto-german din 23 august 1939, obtinuse libertatea de actiune in teritoriile
romanesti vizate, iar din spate Romania se putea astepta la un atac din partea Ungariei si
Bulgariei, ceea ce ar fi insemnat un dezastru.
Singura solutie era acceptarea conditiilor Rusiei. Armata si autoritatile romane din Basarabia au
fost supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresiva presiune a trupelor ruse. Ostasii romani au
acceptat situatia de a se retrage fara lupta si de a nu raspunde la actele de provocare ale armatei
ruse.
Dupa ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de nord si a tinutului Hertei, Rusia a concentrat aici
numeroase trupe iar pe noua frontiera cu Romania au inceput o serie de incidente – focuri de
arma nocturne, incursiuni peste Prut si capturarea de prizonieri, victime printre soldatii romani,
etc. La scurt timp, puterile fasciste au impus Romaniei Diktatul de la Viena. Oferta Germaniei de
a garanta granitele sangerande ale Romaniei a fost acceptata, mai ales ca Rusia continua
provocarile pe Prut si Dunare si ocupase cu trupe bratul Chilia. Amploarea primejdiei rusesti si
iminenta ei materializare sunt exprimate de Molotov, ministrul de externe sovietic astfel: „Astazi
problema este alta. Voi nu va ganditi decat la frontierele voastre si nu va dati seama ca ceva cu
mult mai pretios pentru voi este in joc: independenta voastra si chiar existenta tarii voastre".
In acest context, Romaniei nu i-a ramas alta solutie decat sa urmeze politica germana fata de
Rusia. Aceasta profunda motivatie a razboiului contra Rusiei sovietice a fost raspicat explicata
de conducatorul statului roman, generalul Ion Antonescu, care a ordonat trupelor sa treaca
Prutul: „In zilele traite de noi – se adresa el ostasilor printr-un ordin de zi – de noi si de parintii
nostri in ultimii 120 de ani, de la 1829 la 1940, Tarile Romanesti au fost de nenumarate ori
invadate si ocupate, dominate si exploatate, saracite si umilite, jefuite si ciuntite de ostile
rusesti". In raspunsul maresalului Antonescu la Declaratia de razboi a Angliei, in decembrie
1941, se exprima regretul ca o mare putere, care n-a cunoscut de secole tragedia si umilintele
ocupatiei straine „nu poate intelege micul dar bunul si necontenit brav incercatul si pe nedreptul
lovitul popor roman…, zbuciumul si tragedia in care de secole se zbate, numai pentru a-si apara
fiinta si drepturile sale de viata si libertate, la liniste si la unire… Noi am trecut de 2000 de ani,
nu numai in cursul veacurilor, dar si in cursul aceluiasi veac, din ocupatie in ocupatie, din
umilinta in umilinta, din tragedie in tragedie".
Cauzele imediate ale razboiului romanilor impotriva Rusiei sunt astfel exprimate de acelasi om
de stat: „Noi nu am fi atacat niciodata pe nimeni, daca trei milioane de frati nu ar fi fost luati in
robie si daca Basarabia si Bucovina noastra nu ne-ar fi fost smulse intr-un moment cand Europa
s-a gasit la o raspantie fatala, cand nimeni nu ne-a putut sari in ajutor". Intr-o scrisoare catre
generalul englez Maitland Wilson, Antonescu scria: „Noi am fost atacati, desi nu am atacat pe
nimeni. Ceea ce a fost al nostru de secole, ei ne-au luat. Aliatii si prietenii nostri au fost obligati
de evenimentele din 1940 sa ne abandoneze total; lasandu-ne astfel sa fim jefuiti de lasii nostri
vecini. Nici unul din marii nostri aliati de atunci nu putea sa ne garanteze frontierele noastre
reduse, ca raspuns la strigatul nostru de alarma. Alaturi de Germania am fost nevoiti sa ne
opunem Rusiei, care zilnic ne umilea si ne ameninta".
Optiunea lui Ion Antonescu pentru razboi era impusa de starea conjuncturala interna si
internationala. „Ministrii au fost intru totul de acord cu hotararea mea si a lui Hitler de atacare a
Uniunii Sovietice (cu) toate ordinele mele fara comentarii" – avea sa declare Ion Antonescu.
Razboiul purtat de Romania a fost, dupa aprecierea analistului Nicolae Baciu: „un razboi de
legitima aparare pentru a-si recuceri teritoriile cazute sub stapanirea ruseasca, un razboi in care
poporul roman isi apara existenta fizica si nationala, un razboi in care poporul roman, victima a
lui Hitler si Stalin, a trebuit sa lupte alaturi de unul impotriva celuilalt.

Sus

2. Pregatirea si declansarea razboiului. Campania din est a armatei romane

Eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord

Declansarea razboiului mondial, prin atacarea Poloniei si masiva concentrare de forte sovietice la
granita poloneza, pe care au si trecut-o la 17 septembrie 1939, au impus guvernului roman sa ia o
serie de masuri. urgente. Astfel, la 11 septembrie 1939 s-a constituit grupul de armate comandat
de generalul Ilasievici, grup compus din armatele 3 si 4 si insarcinat cu siguranta granitei de est
si de nord-est.
Dar, rapturile teritoriale din iunie-septembrie 1940 au avut consecinte grave asupra capacitatii de
aparare a Romaniei. Disponibilul de mobilizare s-a diminuat cu 1/3 (de la 3,5 milioane in 1937
Ia 2,2 milioane in 1941), au fost abandonate numeroase amenajari genistice si capacitati
industriale, s-au produs modificari defavorabile in configuratia zonelor de operatii prin pierderea
unor aliniamente defensive fundamentale (spintecarea reductului transilvan, pierderea „portii
Somesului" si pierderea aliniamentului Nistrului si a adancimii operative, la est.)
In consecinta, conducerea politica si militara a procedat la o serie de masuri de reorganizare a
armatei romane, in sensul reducerii cadrului organizatoric si a efectivelor pentru „formarea unei
armate mici, dar puternice", cu o „perfecta incadrare si dotare, disciplina si instructie". La 1
aprilie 1941 structura de pace a armatei romane cuprindea: trei comandamente de armata (1, 3 si
4), sase comandamente de corp de armata (1-5 si 7), 20 comandamente de divizie, doua brigazi
de fortificatii, Corpul de Munte cu patru divizii. Marele Stat Major, prin directivele operative, a
asigurat, pana in iunie 1941, fiecare zona de operatii cu fortele si mijloacele necesare unor
misiuni defensive, in concordanta cu estimarile privind intentiile fortelor adverse si noul statut
politic si militar al Romaniei, avand Germania ca aliat si „garant" al noilor frontiere romanesti.
Moldova dintre Carpati si Prut urma sa fie aparata de Armata a 4-a (din aprilie si Armata a 3-a),
cu accent deosebit in sectorul de pe Prutul inferior si Dunare.
La operatia strategica ofensiva a Werhmacht-ului contra Uniunii Sovietice, alaturi de Germania
(152 de divizii), Ungaria (3 brigazi), Slovacia (3 divizii), Italia (3 divizii) si Finlanda (18 divizii),
Romania participa cu Armatele 3 si 4 Romane (circa 15 divizii) care numarau 325.685 militari.
Ele constituiau impreuna cu Armata 1 Germana, Grupul de armate „general Antonescu", al
trupelor germane care atacau U.R.S.S, inaintand pe directia generala nord-est.
Primul obiectiv al acestor forte era eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de nord.
Dispozitivul de lupta realizat pe frontul roman a fost urmatorul: Armata 4 Romana (general
Nicolae Ciuperca), compusa din corpurile 2, 3, 4 si 5 armata, cu un total de 8 divizii de infanterie
si o brigada de cavalerie, care era dispusa intre Gura Siretului si Comarna (sud-est Iasi), intr-un
dispozitiv de doua esaloane; Armata 11 Germana (general Eugen von Schobert), compusa din 3
corpuri de armata, cu un total de 7 apoi 9 divizii de infanterie germana si 4 divizii de infanterie
romana era dispusa in continuare pe Prut pana la Darabani; Armata 3 Romana (general Petre
Dumitrescu) investita cu misiuni operative, doar de la 2 iulie 1941, era compusa din Corpul de
Munte si Corpul de Cavalerie, in total 6 divizii si acoperea granita din Bucovina pana la
Carlibaba. Sectorul Dunarii maritime era acoperit de forte ale Corpului 2 Armata, dispus in
Dobrogea. Marele Cartier General roman mai avea doua divizii la dispozitie, care au intrat
ulterior in sub ordinea germana, si aviatia de lupta, compusa din trei escadrile de bombardament,
opt escadrile de vanatoare si doua de recunoastere si legatura.
 Actiunile armatei romane in campania din est (22 iunie 1941 – 19 noiembrie 1942)

In fata Grupului de armate „general Antonescu" se gaseau trei armate sovietice care dispuneau
de 30 de divizii de infanterie, 14 brigazi motorizate si 8 divizii de cavalerie.
La declansarea ostilitatilor, in zorii zilei de 22 iunie 1941, ordinul de atac al generalului Ion
Antonescu suna astfel: „V-am fagaduit din prima zi a noii domnii si a luptei mele nationale, sa
va duc la biruinta, sa sterg pata de dezonoare din CARTEA NEAMULUI si umbra de umilire de
pe fruntea si epoletii vostri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru
vetrele si altarele romanesti de totdeauna.

OSTASI,

Va ordon: Treceti Prutul! Zdrobiti vrajmasul din Rasarit si Miazanoapte! Dezrobiti din jugul
rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti! Re impliniti in trupul Tarii glia strabuna a
Basarabilor si codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre...!" Ostasi! Plecati
azi pe drumul biruintei lui Stefan cel Mare, ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus
stramosii vostri cu lupta lor. Inainte! Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aici straja dreptatii si
zid de aparare crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc!

Intrucat frontul romanesc era mai inaintat spre est decat restul frontului pana la Marea Baltica, s-
a prevazut ca ofensiva pe Prut sa inceapa mai tarziu, atunci cand celelalte forte germane vor fi la
acelasi nivel de inaintare. Astfel, in intervalul 22 iunie – 1 iulie 1941, de-a lungul Prutului s-au
desfasurat actiuni militare locale, incursiuni de pe un mal pe celalalt ale ambilor adversari, un
bombardament foarte puternic al aviatiei germano-romane, care a distrus 400 de avioane ruse la
sol, executarea de capete de pod la Stefanesti, Sculeni si Ungheni, pe malul stang al Prutului,
bombardamente sovietice asupra centrelor urbane romanesti din Moldova si Muntenia.
In etapa urmatoare (2-26 iulie 1941) urma sa se desfasoare ofensiva pentru eliberarea Basarabiei
si Bucovinei de Nord. Se preconiza fortarea Prutului, ruperea apararii sovietice si inaintarea spre
est pana la Nistru. Lovitura principala trebuia sa o de-a Armata a 11 germana, care trebuia sa
ajunga pe Nistru intre Moghilev si Vadul Rascu. Armata 3 romana urma sa elibereze Bucovina
de Nord iar Armata 4 sa execute actiuni demonstrative pentru fixarea inamicului, urmand sa
inainteze mai tarziu, dupa inaintarea frontului in nord si la centru.
In zorii zilei de 2 iulie 1941, s-a trecut la ofensiva pe intreg frontul romanesc. Diviziile de
vanatori de munte au atacat pe directia principala Radauti-Cernauti-Hotin, determinand Armata a
18-a Sovietica sa se retraga. La 4 iulie a fost eliberat orasul Cernauti, apoi cele doua corpuri de
armata au trecut Prutul si, dupa patru zile de urmarire, au atins linia Nistrului.
In cadrul acestor actiuni, Divizia 2 Munte, comandata de generalul Ion Dumitrache, a fost varful
de lance. Impreuna cu Divizia 8 Cavalerie, ea a fortat Prutul pe la Noua Sulita, indreptandu-se
spre Hotin si ajungand la periferiile acestuia la 6 iulie. Atacul din ziua urmatoare a obligat fortele
sovietice sa evacueze orasul si sa se retraga la est de Nistru. In felul acesta, pana la 9 iulie, marile
unitati romane din Armata 3 au eliberat si detineau controlul asupra intregului teritoriu al
Bucovinei de Nord. Patrunderea adanca in dispozitivul adversarului era de natura sa pericliteze
flancul stang al frontului sovietic de sud-vest.
Marile unitati germane si romane din Armata 11-a Germana, au atacat din capetele de pod de
peste Prut, au infrant puternica rezistenta a inamicului din masivul Cornesti si au eliberat orasul
Chisinau la 9 iulie 1941. Pana la 14 iulie, toate fortele armate erau pe Nistru. Astfel, in intervalul
2-15 iulie, divizii sovietice din compunerea Armatei 18 au fost alungate la est de Nistru, iar
fortele romano-germane au iesit pe cursul mijlociu al fluviului.
Fortele din Armata 4 Romana, dupa ce au realizat la 2 iulie trei capete de pod (Costuleni, est-
Husi si Falciu), au inaintat simultan cu Armata 11 Germana, eliberand Basarabia de sud. Pana la
26 iulie si aceste forte au atins Nistrul.
Dupa 33 zile de razboi, intreaga Basarabie si Bucovina de nord erau eliberate. Comunicatul nr. 6
din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului romano-german avea urmatorul continut: „Lupta
pentru dezrobirea brazdei romanesti de la Rasarit s-a terminat. Din Carpati si pana la mare
suntem din nou stapani peste hotarele strabune".
Pretul eliberarii a fost platit de armata romana cu 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti,
ceea ce reprezinta aproximativ 60% din efectivele angajate in operatiile din iulie 1941. Acest
lucru dovedeste ca eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord „nu s-a facut prin plimbari
demonstrative de osti in tinuta de razboi ci prin inclestari pe viata si pe moarte", ca „au fost duse
lupte darze pentru cucerirea fiecarei pozitii, fiecarei linii de rezistenta", ca a curs „mult sange si
multe vieti au fost aduse ca pret statuarii vesnice a dreptului romanesc pe aceste tinuturi", dupa
cum apreciaza istoricul Gh. Margherescu.
Angajarea efectiva a armatei romane, la trecerea Nistrului si la actiuni ofensive la est de Nistru a
fost oficializata de generalul Ion Antonescu, doar, dupa zece zile, adica la 27 iulie, cand a
raspuns favorabil cererii exprese a lui Hitler in acest sens.

Actiunile armatei romane peste Nistru, la Odessa si in Stepa Nogai

Linia Nistrului, frontiera dintre Romania Mare si U.R.S.S., fusese puternic fortificata in perioada
interbelica, cand se construise „linia Stalin", pe trei randuri de cazemate in beton pe malul stang
al raului. Depasirea Nistrului era dificila si impunea o grea batalie. Armata romana va participa
la aceasta batalie cu Armata 3 romana, alaturi si sub ordinele Armatei 11 germane. In zilele de
17-20 iulie 1941 marile unitati romane de munte si cavalerie au fortat Nistrul si au luat parte la
strapungerea „liniei Stalin", dupa care, la est de Nistru au facut siguranta flancului stang al
Armatei 11 germana si legatura ei operativa cu Armata 17 germana.
Angajarea armatei romane la trecerea Nistrului si la ofensiva in est a fost oficializata de
Antonescu doar dupa zece zile, adica la 27 iulie 1941, cand a raspuns favorabil cererii exprese a
lui Hitler in acest sens. A lipsit insa un tratat de alianta si o conventie militara cu Germania.
La Nistru si-a incetat existenta si Grupul de armate „general Antonescu". Armata 11 Germana a
trecut direct sub ordinele Grupului de Armate „Sud" (maresal Rundstedt), cu misiunea de a
continua inaintarea pana la Bug. Cele patru divizii romane care ii fusesera subordonate operativ
la inceputul operatiunilor au fost trecute la Armata 4 Romana. Armata 3 Romana a fost pusa sub
ordinele Armatei 11 Germane. Acest fapt marca o forma de integrare ne mai intalnita pana atunci
si net dezavantajoasa pentru identitatea nationala a unei tari mici: subordonarea unei armate de
campanie unui esalon strain de acelasi nivel. Misiunea acestei armate era urmarirea inamicului
spre est, pana la Bug.
Dupa trecerea Nistrului prin doua capete de pod, Armata 4 Romana s-a pastrat sub ordinele
Marelui I Stat Major roman si a primit misiunea sa cucereasca Odessa. A fost intarita si cu doua
brigazi de fortificatie si o brigada blindata.
Orasul Odessa dispunea de o puternica garnizoana militara si de lucrari de fortificatii in arc de
cerc impins mult spre nord-vest si cu flancurile sprijinite pe Marea Neagra. Lucrarile genistice
erau bine camuflate si puternic aparate cu armament greu si automat. Informatiile
comandamentului roman erau sumare. Sistemul parea dezarticulat si usor de strapuns. Acest
lucru l-a facut pe generalul Ion Antonescu sa respinga oferta germanilor de a sprijini atacul
Odessei cu aviatie si trupe specializate. Primul atac asupra liniei de centura (18 august) aduce
confirmarea ca este vorba de o pozitie bine organizata pentru cucerirea careia erau necesare
multa artilerie, consum mare de munitie, aviatie de bombardament si care de lupta.
Rusii faceau apararea Odessei cu forte importante: Armata independenta de litoral, cu trei divizii,
trupe de infanterie marina din compunerea Flotei Marii Negre, Regimentul 54 Infanterie, un
regiment de graniceri, aviatie si navele de razboi ale portului Odessa.
Atacurile succesive ale trupelor romane asupra Odessei nu au reusit decat sa faca mici patrunderi
foarte greu platite. Desi s-au primit intariri, lipseau in continuare mijloacele de distrugere
necesare. La 25 septembrie, comandantul Armatei a 4-a Romana, generalul Nicolae Ciuperca a
fost inlocuit cu generalul Iosif Iacobici, fost ministru de razboi, avand ca sef de stat major pe
generalul Tataranu, iar ca sef al artileriei armatei pe colonelul D. Petrescu. O schimbare
insuficienta desi noua echipa era formata din oameni de mare valoare. Fortele si mijloacele
ramaneau insa, aceleasi. In consecinta generalul Ion Antonescu a cerut interventia aviatiei de
bombardament si a trupelor speciale germane pentru ruperea frontului. Noul comandant a
organizat un puternic atac la aripa dreapta a armatei dar nu 1-a putut sprijini din plin cu artileria,
datorita munitiei insuficiente. Astfel, trupele speciale germane, neavand sprijinul de foc necesar
atacului, „au renuntat sa mai colaboreze la pregatirea atacului si astfel ofensiva nu a mai avut
loc."
Lucrurile s-au schimbat dupa ocuparea Crimeii de catre trupele germane si incercuirea
Sevastopolului. La 10 octombrie, trupele romane si-au reluat inaintarea, intrand in Odessa. Au
facut putini prizonieri pentru ca din putinii ostasi rusi ramasi, multi, in haine civile, s-au ascuns
in oras si au inceput lupta de partizani.
Intre 8 august si 16 octombrie 1941, Armata 4 Romana a inregistrat pierderi excesivi de mari:
17.729 morti, 63.345 raniti si 11.471 disparuti. Aceste mari pierderi s-au datorat dotarii
insuficiente a trupelor romane, angajarii lor pe masura sosirii, in dauna unei actiuni concertate cu
maximum de potential si desigur, inversunatei rezistente a trupelor sovietice.
Efortul disperat si marile pierderi in cucerirea Odessei au obligat comandamentul roman sa
retraga in tara majoritatea fortelor Armatei 4 Romane. Au ramas doar diviziile 1 si 2 infanterie
din Corpul 6 Armata comandat de generalul Dragalina, pentru paza si supravegherea teritoriului.
Ulterior, aceste divizii au fost trimise in zona Harkov, unde au luat parte la operatiile de oprire a
ofensivei ruse din februarie 1942 si de unde in iunie-august au participat la marea ofensiva
germana dintre Don si Donet, spre Stalingrad si Caucaz.
Odata cu caderea Odesei intreg teritoriul dintre Nistru si Bug a fost eliberat. Administrarea
acestui teritoriu a fost preluata de catre Romania. Germania a incercat sa impuna Romaniei
acceptarea schimbului Transilvaniei de Nord, pierduta prin Dictatul de la Viena, cu Transnistria,
schimb considerat de Antonescu inacceptabil. Guvernator al Transnistriei a fost numit prof. univ.
Gh. Alexeianu.
In paralel cu actiunile de la Odesa, unitatile Armatei a 3-a Romane, dupa o oprire de circa zece
zile au trecut raul Bug. Regiunea dintre Bug si Nistru, ca urmare a inaintarii trupelor germane la
est de Kiev, fusese evacuata de trupele ruse. Armata 3 Romana a inaintat si a luat pozitie pe
Nipru la nord-est de Berislav, pentru a asigura flancul si spatele Armatei 11 Germana, care trecea
Niprul pe la Berislav. Timp de cinci zile, trupele romane au respins trei incercari ale rusilor de
trecere peste Nipru.
Comandamentul german planuia ca Armata 1 I Germana, care trecuse Niprul inferior, sa se
indrepte cu o parte din forte (C. 54 A) spre Crimeea, iar cu cealalta parte (C. 30 si 49 A) spre est,
urmarind cucerirea Stepei Nogai ca si alungarea spre est a fortelor ruse. Generalul von
Mannstein, noul comandant al Armatei a 11-a, intelegand miza Crimeii in contextul politico-
strategic dar si dificultatea mare a cuceririi ei, a decis ca si Corpul 49 Armata, plus o divizie din
C. 30 A, sa fie indreptate spre Crimeea, solicitand generalului Petre Dumitrescu ca trupele
romane din Armata 3, sa treaca pe la Berislav si sa ia in primire misiunea de urmarire a
inamicului spre est, alaturi de C. 30 A.
In zilele de 19-21 septembrie 1941, trupele romane au trecut Nistrul si s-au indreptat spre est.
Inamicul si-a oprit retragerea si s-a instalat pe o linie orientata nord-sud: Mihailov-Melitopol,
sprijinita la nord de Nipru si la sud pe Marea de Azov, cu o lungime de circa 110 Km. Trupele
romane trec de la urmarire in dispozitiv de lupta in fata inamicului, pentru a acoperi spatele
Armatei 11 Germane, care opera, cu grosul, inspre Crimeea. Dispozitivul cuprindea de la nord
spre sud, Corpul de Munte, apoi Corpul de Cavalerie si in flancul drept Corpul 30 Armata
Germana. Toate batalioanele au intrat discret in linia intai. Pozitia din Stepa Nogaica nu avea
nici un punct de sprijin, nici un obstacol natural, nici o acoperire, in tot lungul ei. In fata,
inamicul avea armatele 9 si 11 ruse, cu 12 divizii proaspete sau reconstituite. In ziua de 25
septembrie, a inceput seria atacurilor sovietice, prin care au reusit sa realizeze unele brese in
diverse sectoare ale dispozitivului romano-german. „Infanteria rusa inainta in picioare la atac,
soldatii unul langa altul si pe mai multe valuri. Regimente intregi au fost secerate de artileria si
mitralierele romane. Mare parte din ei au fost gasiti cu sticle de votca in buzunar, apreciaza un
analist al operatiilor. Cu eforturi deosebite, cu readucerea pe acest front a fortei Corpului 49
Armata si a Diviziei Leibstandarte, orientate anterior spre Crimeea, trupele romano-germane
restabilesc situatia si reusesc sa mentina linia frontului.
Rezolvarea definitiva a situatiei creata in Stepa Nogaica, pe acest front, s-a realizat prin ofensiva
Grupului I Blindat, comandat de generalul von Kleist, aflat pe Nipru in zona Zaporojie-
Dniepropetrovsk la nord de locul bataliei. Aceste forte au inaintat in directia sud-est si au reusit
sa incercuiasca armatele 9 si 18 ruse. In zilele de 1-3 octombrie, fortele sovietice au fost obligate
sa isi inceteze atacurile si sa se retraga. Sunt apoi atacate si din fata si din spate si distruse in
zona Bol. Tomak-Mariopol-Berdiansk. S-au capturat 65 mii de prizonieri, 500 tunuri si 125
tancuri.
Dupa batalia din Stepa Nogaica, Armata 3 Romana a primit misiunea sa asigure protectia
litoralului de nord al Marii de Azov, cu brigazile 5 si 6 cavalerie, iar brigazile 8 cavalerie, 1 si 4
munte au fost puse la dispozitia Armatei 11 Germane, pentru paza coastei orientale a Crimeii si a
opera in contra partizanilor din muntii Crimeii. Divizia 2 Munte, profund marcata de luptele din
Stepa Nogaica, redusa la 54% din efectivul de razboi, a fost retrasa de pe front in tara pentru
refacere.

Sus

Participarea romanilor la luptele din Crimeea

Marile unitati romane trecute in Crimeea au luat parte, in iarna 1941-1942, la operatiile de oprire
a inaintarii inamicului debarcat la Feodostia pe coasta orientala a peninsulei si apoi la ofensiva
pentru distrugerea lui. Atacul inamicului debarcat la Feodostia a inceput la 15 ianuarie 1942, cu
doua corpuri de armata germane si Corpul de Munte roman, iar la 17 ianuarie, inamicul era
aruncat in mare, lasand capturati 10.000 prizonieri, 177 tunuri si 85 care de lupta.
La sfarsitul lunii ianuarie 1942, la cererea generalului von Mannstein, comandantul tuturor
fortelor germane si romane din Crimeea, maresalul Ion Antonescu a mai trimis in Crimeea
diviziile 10 si 18 infanterie. Divizia 10 a primit misiunea sa asigure coasta apuseana a Crimeei,
in special portul Eupatoria, unde inamicul esuase in incercarea de a realiza un cap de pod, iar
Divizia 1 8 Infanterie a intrat in dispozitiv pe frontul din peninsula Kerci. In aprilie 1942 au mai
fost trimise pe front Divizia 19 Infanterie si comandamentul Corpului 7 Armata, cu toate
unitatile neindivizionate, intre care si Regimentul 7 Artilerie Grea».
In iarna si primavara anului 1942 in peninsula Kerci s-au desfasurat actiuni de mare amploare.
Mai intai au fost respinse doua puternice ofensive; pornite din peninsula Kerci spre vest si o
ofensiva pornita din Sevastopol. Desi superior numeric, inamicul nu a reusit nici sa iasa din
peninsula Kerci, nici sa rupa dispozitivul de incercuire de la Sevastopol.
La inceputul lunii mai 1942, au trecut la ofensiva trupele germane 5i romane pe frontul de la
Parpaci in peninsula Kerci. Pe un front de 18 km rusii concentreaza doua armate, cu 26 de mari
unitati, din care 17 divizii de infanterie si 4 brigazi blindate. Armata 11 Germana avea 5 divizii
germane de infanterie, o divizie blindata germana si Corpul 7 Armata roman cu diviziile 10 si 19
infanterie si brigada 8 cavalerie. Actiunea ofensiva a reusit pe deplin prin ruperea frontului
inamic in flancul sau stang si apoi prin incercuirea grosului fortelor aflate in adancime la flancul
drept. „In cinci zile intreaga peninsula Kerci era curatata de inamic. Sase divizii germane si trei
divizii romane au distrus 26 de mari unitati I ruse... Planul ofensiv a, fost magistral intocmit, iar
executia impecabila. A, fost o batalie de conceptie napoleoneana. S-au capturat 770.000
prizonieri, 1.133 tunuri ,si 258 care de lupta „.
Cel de-al doilea punct al teatrului de lupta din Crimeea a fost fortareata Sevastopol. La operatia
pentru cucerirea Sevastopolului au luat parte 7 divizii germane si Corpul de Munte roman,
comandat de generalul Avramescu si avand in compunere diviziile 1 si 4 munte, 18 infanterie si
trei divizioane de artilerie grea, dispuse pe un front de 35 km. Adversarul facea apararea cu o
armata compusa din 7 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, luptand pedestru si trei brigazi
de marinari, beneficiind de considerabile lucrari de fortificatii completate cu zone naturale
defensive. La un raport de forte echilibrat, germanii si-au asigurat superioritatea cu numeroasa
lor artilerie grea. Au fost aduse in fata Sevastopolului tunuri de 190 mm, mortiere si obuziere de
305, 350 si 420 mm, plus doua piese speciale de calibrul 600 mm, ca si celebrul tun de 800 mm
„Dora", cu teava de 30 mm si un afet cat o cladire cu doua etaje I Atacul general a inceput cu un
masiv bombardament de aviatie si artilerie, pe durata a cinci zile, asupra intregului dispozitiv
sovietic. La 7 iunie 1942, a inceput atacul infanteriei. Luptele au fost de o violenta extraordinara
si au durat aproape trei saptamani. „In acest timp fiecare adapost, fiecare cuib de rezistenta,
fiecare constructie betonata, sau nu, a fost cucerita prin lupta. Trupele ruse aveau ordin sa moara
pe loc. Sub conducerea fanatica a comisarilor comunisti, soldatii rusi au depus o rezistenta
nezdruncinata, aparand, care fortificatie cu o tenacitate extraordinara".
La 1 iulie, trupele germane au intrat in ora 5, dar batalia a mai continuat pana la 4 iulie in
peninsula Herson, unde rusii au incercat sa rupa frontul german ca sa ajunga in munti. Pierderile
au fost extrem de mari (90.000 prizonieri rusi si un numar extrem de mare de morti si raniti), iar
epuizarea trupelor era totala.
 

Prezenta romanilor in batalia de la Stalingrad

Simultan cu actiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva in spatiul dintre
Donet si Don spre Stalingrad si Caucaz. Obiectivul lui Hitler era sa ajunga pe Volga ca sa
opreasca aprovizionarile rusesti pe fluviu si sa cucereasca regiunea petroliera din Caucaz.
La inceputul lunii august 1942, Grupul de Armate „A" a trecut Donul pe la Rostov si a inceput
inaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate „B" a inceput atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea
la o lungire considerabila a frontului la aripa lui de sud. In consecinta, maresalul Ion Antonescu
este solicitat si pune la dispozitia comandamentului suprem german doua armate romane:
Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate in patru corpuri de armata si
Armata 4 Romana (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate in 2 corpuri de
armata. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate „B" si, pana la 15 octombrie
1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene si germane, un sector de front
in lungime de 110 km pe bratul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a
fost dispusa intru-un sector excesiv de larg pentru fortele de care dispunea (peste 200 km), la sud
de Stalingrad, in Stepa Kalmuca, intr-un teren uscat, nisipos si sarac, dispozitiv sprijinit pe o
linie de lacuri de stepa.
O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Romane era prezenta pe malul de sud al
Donului a trei capete de pod rusesti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare si foarte
periculos. De la intrarea in dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina
aceste capete de pod, punandu-se la dispozitie aviatie, tancuri si artilerie grea necesare.
Comandamentul german nu a aprobat aceasta operatie si nici un atac cu forte mai mari de un
batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana si-a plasat toate fortele in
linia intai, ramanand fara nici o rezerva, pe un front care era de doua ori mai lung decat puteau
acoperi, normal, trupele romane. Primise, in schimb promisiunea ca i se vor asigura rezerve
germane. Din capul locului cele doua armate romane au fost puse intr-o stare de inferioritate fata
de un inamic inzestrat cu puternice si moderne mijloace de lupta. Ele erau lipsite de armament
antitanc pe masura tancurilor rusesti. Cel care exista era la nivelul primului razboi mondial, iar
infanteria nu dispunea decat de sticle cu benzina si somoioage de paie, mijloace improvizate cu
efecte minime. Armamentul antitanc al trupelor romane era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu
munitie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte putina iar
cererile la germani nu au fost onorate. In sectorul Armatei 4 fasiile diviziilor erau mari (25-40
km), in rezerva existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente
doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19
noiembrie, cand incepea ofensiva sovietica, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar
75.580.
Inamicul avea in fata trupe considerabile. Fata de cele trei armate romano-germane rusii aveau
11 armate cu un total de 80-86 divizii de tragatori, 19 brigazi de infanterie, 51 brigazi blindate, 7
divizii de cavalerie si 4 flote aeriene.
In ziua de 19 noiembrie, rusii au trecut la ofensiva de mari proportii la vest si sud de Stalingrad.
In sectorul Armatei a 3-a Romana, ofensiva rusa a inceput din doua capete de pod, la centrul si in
flancul drept al armatei, cu forte mult superioare in tancuri si cavalerie. Frontul a fost rupt pe
doua directii intre care au fost incercuite trei divizii romane (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15
infanterie). Pana in seara de 19 noiembrie, pe langa cele trei divizii incercuite, diviziile 9 si 14
fusesera distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase in sectorul Armatei 6 Germane. Pana la 25
noiembrie Grupul Lascar, desi a incercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului,
nici prin atacuri terestre si a fost lichidat.
Incepand cu 20 noiembrie, inamicul a dezlantuit o ofensiva puternica si in sectorul Armatei a 4-a
Romana, la sud de Stalingrad. Rusii au reusit sa rupa frontul intre diviziile 1 si 20 infanterie, au
impins-o pe aceasta din urma spre nord si au prins-o in incercuire alaturi de Armata a 6-a
Germana, au distrus divizia 2 infanterie si au aruncat de pe pozitie toate trupele armatei. La 22
noiembrie, cele doua ofensive sovietice au inchis clestele incercuind Armata a 6-a Germana.
Corpul 1 armata roman (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativa, la 19/20
decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8
italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost incercuite. De asemenea Corpul
7 armata a fost puternic lovit la inceputul lunii decembrie 1942.
Operatiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reusit.
La ea a fost angajat si Corpul 6 armata roman.
La 26 decembrie 1942 s-a declansat o noua contralovitura sovietica ceea ce a insemnat esuarea
tuturor tentativelor de restabilire a situatiei.
Infrangerea din Cotul Donului a generat incordarea relatiilor romano-germane si acuzatii la
adresa militarilor romani care nu au vrut sa lupte si s-au facut vinovati de situatia tragica ce s-a
creat Armatei a 6-a Germane.
In realitate romanii au luptat ca la Marasesti, au suportat bombardamentele de artilerie de o
duritate extrema, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, romanii
neavand armamentul necesar pentru a riposta. Maresalul Manstein aducea grave acuzatii
romanilor. In scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu catre maresalul Manstein, la
scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzatii romanilor, seful armatei romane face dovada
clasica de ceea ce inseamna mandria si demnitatea unui comandant daruit, obligat sa suporte
invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificata din vina comandamentului
german. Maresalul roman „trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportarii
trupelor sovietice..., ceruse intarirea frontului defensiv prin armament si munitie, dovedise
ineficienta rezistentei liniare, slabe peste tot, statice, fara rezerve si fara posibilitatea de
interventie a comandamentului. Nu se luase nici o masura.
Maresalul Manstein este obligat sa recunoasca partea de vina a comandamentului german si
„serviciile aduse cauzei comune de catre Romania".
Apoi, generalul von Hauffe, in raportul intocmit asupra operatiilor din sectorul Armatei a 3-a
Romane aprecia „ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele romane ,s-au luptat cu vitejie si au
consimtit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost sef al detasamentului de legatura cu
Armata 4 Romana in timpul acestei batalii scria: „Prabusirea frontului roman in Cotul Donului si
in Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care in nemarginita ei ingamfare dadea
aliatilor misiuni la care nu puteau face fata".
Bilantul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii romane participante, patru divizii
de infanterie si o divizie de cavalerie au fost incercuite, patru divizii de infanterie si divizia
blindata au suferit pierderi grele, iar patru divizii au ramas in aceeasi forma combativa. Armatele
3 si 4 romane, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7
ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi
considerati: presiunea germana privind angajarea fortelor „oricum si oriunde", folosirea abuziva
a trupelor romane si despartirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a
aviatiei etc. doar in folosul trupelor si sectoarelor germane, fara a tine cont de nevoile sectoarelor
romanesti; atribuirea de misiuni trupelor romane care le depaseau capacitatea tactica si operativa;
comportamentul inadecvat fata de militarii romani si nerespectarea regulilor elementare ale unui
razboi de coalitie.
Dupa batalia Stalingradului, Armata 3 Romana a mai ramas pe front cu doar patru divizii de
infanterie de la aripa ei stanga. Armata 4 Romana a fost retrasa pe un aliniament mai inapoi,
dupa ce pierduse Corpul 6 Armata si a fost intarita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8
Cavalerie). Ea a luat parte la operatiile Grupului de Armate Hoth, intre 12 si 23 decembrie, in
scopul salvarii trupelor incercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi
suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat si dupa alte trei zile de lupte indarjite, a fost
desfiintat. Armata 4 Romana si-a pierdut astfel, orice valoare operativa.
Pe frontul Armatei 3 Romana si a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, rusii au reluat
ofensiva in Cotul Donului, inaintand vertiginos spre vest. Armata 3 Romana a fost scoasa
definitiv din lupta.
Astfel, ramasitele celor doua armate romane au fost trimise in tara pentru refacere si organizare.

Participarea trupelor romane la luptele din Caucaz

Un sector distinct al frontului de est unde au luptat si cateva mari unitati romane, simultan cu
actiunile din Cotul Donului, a fost cel din Caucaz. Conform Directivei nr. 41 a lui Hitler pentru
campania de vara 1942, planul german viza: lichidarea trupelor sovietice din Crimeea; ocuparea
Voronejului, ceea: ce ar fi expus atat partea centrala a Rusiei la sud-est de Moscova, cat si
Stalingradul; incercuirea si lichidarea principalelor forte sovietice din Cotul Donului; ocuparea
Stalingradului. Dupa aceea fortele germane urmau sa fie orientate spre Caucaz, pentru a pune
stapanire pe zona petroliera Maikop-Groznii Baku si de a ajunge la granita Turciei pentru a o
forta sa intre in razboi alaturi de puterile Axei.
Oprirea germanilor la Voronej de catre rusi, esecul preconizatei incercuiri a sovieticilor in Cotul
Donului ca si succesul facil al nemtilor in ocuparea Rostovului, l-au determinat pe Hitler sa isi
schimbe planul initial. In loc sa dezvolte succesiv operatiile, sa ocupe Stalingradul cu grosul
fortelor si apoi sa trimita acele forte in Caucaz, Hitler s-a hotarat sa execute simultan doua
operatii: ocuparea Stalingradului si ofensiva spre Caucaz. El spera ca astfel, prin taierea caii de
aprovizionare a Rusiei pe Volga si ocuparea cele trei centre ale industriei petroliere, din Caucaz,
in foarte scurt timp sa distruga complet economia sovietica. Ocuparea orasului Baku era
prevazuta pentru sfarsitul lunii august 1942.
Daca intregul plan german pentru 1942 in sud-estul Rusiei era ambitios si hazardat, presupunand
dispunerea fortelor pe doua directii diferite, aceleasi trasaturi le avea si planul de cucerire a
Caucazului. El subaprecia capacitatea de rezistenta a rusilor si isi propunea sa realizeze in
Caucaz prea multe directive deodata.
Constient de pericolul patrunderii germanilor spre Baku, comandamentul sovietic si-a pregatit
defensiva: 90 mii civili, zi si noapte, in august si septembrie 1942, au construit fortificatii,
amplasamente de artilerie, santuri antitanc. In jurul orasului Baku au fost construite zece linii de
aparare. Armata Rosie dispunea in Caucaz de suficiente rezerve, constituite in Frontul
Transcaucazian, comandat de generalul Tiulenev. In plus exista si posibilitatea aprovizionarilor
pe Marea Caspica de la Krasnovodsk la Baku.
Dupa o retragere grabita din Kuban si Caucazul de nord, regiunea agricola cea mai bogata care
mai ramasese Uniunii Sovietice in partea ei europeana, sovieticii au reusit sa opreasca ofensiva
germana prin darzenia deosebita a trupelor, prin aliniamentele naturale de aparare si prin uriasa
munca pregatitoare depusa de soldati si populatia civila la realizarea liniilor de fortificatii. Au
fost realizate 100 mii de amplasamente pentru tehnica de lupta, 800 km santuri antitanc,
obstacole antiinfanterie pe o lungime de 300 km si 1600 km transee.
Oprirea efectiva a inaintarii coloanelor de tancuri germane s-a produs la cativa kilometri vest de
Vladicaucaz, printr-o lovitura nimicitoare data de trupele sovietice. Dupa aprecierile sovieticilor
germani au pierdut in cinci zile de lupta 140 tancuri, 2.500 autovehicule, o mare cantitate de
armament si 5.000 de oameni socotindu-i numai pe cei morti gasiti pe campul de lupta.
Din acest moment germanii nu au mai intreprins actiuni ofensive, sperand sa reia inaintarea in
primavara urmatoare. Cum, insa, lucrurile evoluau pe dos la Stalingrad, sovieticii preiau
initiativa si planuiesc inchiderea coridorului de retragere a germanilor spre Rostov si izolarea
trupelor din Caucaz din peninsula Taman – drumul pe care trupele germane si romane se puteau
retrage in Crimeea. Din mai multe motive sovieticii nu au putut realiza acest plan si inaintarea
lor a fost incetinita de retragerea organizata a adversarului.
Situatia de la Stalingrad a impus ca Grupul de Armate "A" (von Kleist), care ajunsese pe pantele
d nord ale muntilor Caucaz pana in zona Groznii, sa se retraga cu Armata I Blindata pe la Rostov
si ca Armata 17 Germana prin Kuban. In cadrul acestei din urma armate se aflau si diviziile 1, 2
si 3 munte romane, 10 si 17 infanterie si 6 si 9 cavalerie. La inceperea retragerii, Armata 17 se
afla pe aliniamentul Novorosisk (pe coasta Marii Negre) pana la Nalcik unde se gasea Divizia 2
Munte. In fata acestei armate se afla Grupul de armate Ieremenko, compus din 5 armate cu un
total de 36 divizii infanterie, 37 brigada de tragatori, mai multe brigazi blindate si doua flote
aeriene. Conditiile retragerii au fost foarte grele di. cauza drumurilor desfundate. For(ele
romano-germane s-au retras spre aliniamente succesive, pivotand spre dreapta la Novorosisk,
pana la linia aleasa pentru rezistenta in capul de pod Kuban. Inamicul, foarte activ si pe timp de
iarna, incerca prin toate mijloacele sa impiedice trupele germane si romane sa se stabilizeze pe o
pozitie si sa le impinga direct in Crimeea. Superioritatea sa numerica ii permitea realizare acestui
lucru. Rusii s-au straduit prin atacuri masive repetate (sfarsitul lui aprilie 1943, 26 mai-6 iunie
16-22 iulie, 7-12 august) sa isi realizeze planul. Germanii rezistau, Hitler voind sa mentina capul
de pod Kuban ca baza de plecare a ofensivei de vara. Rusii si-au dovedit superioritatea si nu mai
putea fi vorba de reluarea ofensivei germane. Retragerea nemtilor din zona nord Marea de Azov,
l-a obligat pe Hitler solicitat in acest sens si de Ion Antonescu, sa ordone la 4 septembrie 1943
retragerea din Kubar Ariergarda a trecut la Kerci in noaptea de 9/10 octombrie 1943. S-a
terminat, astfel, batalia defensiva di Kuban, care a durat sapte luni si jumatate si in care trupele
romane au avut o comportare onorabila. Armata romana a luptat in Caucaz cu 64.606 militari,
din care a pierdut 1598 morti, 7.264 raniti si 806 disparuti.

Luptele din Crimeea (octombrie 1943-mai 1944)

Incepand cu 9 octombrie 1943 si pana la 12 mai 1944 Crimeea avea sa fie din nou teatrul unei
confruntari de mari proportii intre cei doi adversari. Partea germano-romana avea in Crimeea
Armata 1 Germana, formata din doua divizii germane si sapte romane, din care nici una blindata,
cu care nu s putea realiza o aparare eficienta in folosul aripei de sud a frontului de est. In Stepa
Nogaica, rusii inainta rapid amenintand sa inchida istmul Perekop, iar in Marea Neagra detineau
superioritatea navala. O evacuare pe mare risca mult. In consecinta, comandantii Arrnatei 17 si a
Grupului de Armata „ A" a pregatit retragerea din Crimeea, dar Hitler nu a aprobat si la I
noiembrie 1943 Armata 17 a fost incercuita in Crimeea, fara alte legaturi decat pe apa si in aer cu
restul trupelor. Generalul Ion Antonescu est si el ingrijorat de soarta trupelor romane din
peninsula, intelege inutilitatea rezistentei si propune in scris lui Hitler evacuarea imediata.
Refuzand, Hitler promite sprijin cu blindate, amiralul Doenitz asigura ca dispune de mijloace in
Marea Neagra pentru ca in 40 zile sa evacueze pe cei 200 raniti luptatori si materialul militar.
La sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiembrie, rusii au atacat la Perekop si la Kerci,
reusind s realizeze capete de pod amenintatoare. Diviziile romane au participat astfel, in
dispozitivul initial d aparare: diviziile 10 si 19 infanterie erau dispuse la nord si nord-est in
istmul Perekop; divizia 9 cavaleri la vest de Perekop, pentru supravegherea litoralului; in
peninsula Kerci se aflau diviziile 6 cavalerie si munte, ultima in rezerva frontului de aici in
muntii Yalta si pe coasta de sud se aflau exclusiv Corpul d Munte cu diviziile 1 si 2 munte
romane.Dupa ce criza de la inceputul lunii noiembrie a fost depasita, presiunea rusa a scazut si
trupele romano-germane au atacat capetele de pod realizate de rusi.
Dar s-a intamplat ca Armata 6 Germana, aflata la nord de Niprul inferior sa fie respinsa la 31
ianuarie 1944 spre vest si astfel sa se spulbere ultima speranta pentru trupele din Crimeea de a fi
eliberate pe uscat. Ion Antonescu considera ca nu mai exista nici un motiv ca trupele romane sa
mai ramana in Crimeea, dar Hitler refuza sa accepte o evacuare. A facut-o si in februarie 1944,
cand Ion Antonescu 1-a vizitat in Germania si la sfarsitul lui martie, cand printr-o scrisoare Ion
Antonescu solicita sa admita evacuarea „de buna voie". Soarta trupelor din Crimeea era astfel
definitiv pecetluita.
Raportul de forte era favorabil rusilor. Ei aveau la Perekop Frontul 4 Ucrainian care dispunea de
18 divizii de tragatori si doua corpuri de armata blindate. Trupele romano-germane numarau trei
divizii iar in rezerva o parte din Divizia 3 Germana. La Kerci, rusii aveau 10 divizii de tragatori
si 100 care de lupta, iar apararea avea 4 divizii, din care 2 romane, iar in rezerva restul Diviziei 3
Germana.
Ofensiva rusa in istmul Perekop a inceput la 7 aprilie cu o larga pregatire de artilerie urmata de
atacurile masive cu tancuri si apoi de infanterie. Trupele germane si romane, doua divizii,
rezistau si „valuri de atac ruse erau transformate in mari gramezi de morti si raniti". Totusi, in
noaptea de 9/10 aprilie, rusii au debusat in campia Crimeii. Situatia operativa in peninsula se
complica rapid, Armata 17 Germana nu mai poate contraataca si se impune retragerea tuturor
fortelor germano-romane din Crimeea. Are loc, mai intai, retragerea lor spre Sevastopol, sub
presiunea tot mai puternica a inamicului. Pana la 18 aprilie, toate fortele romano-germane, s-au
concentrat in zona Sevastopol, inregistrand insa, pierderi insemnate. In intervalul 9-18 aprilie
1944, Armata 17 a pierdut 111.000 oameni, ramanand doar 78.000 de germani si 46.000 romani.
Ion Antonescu continua sa solicite retragerea trupelor din Crimeea si dispunerea lor in fata
cavaleriei rusesti care se apropia de teritoriul romanesc. Totusi trupele romane au ramas in
dispozitivul Sevastopol cu diviziile 1 si 2 munte, 10 infanterie si unitati ale Corpului de Munte in
sectorul de nord si cu diviziile 3 munte, 19 infanterie, 6 si 9 cavalerie si unitati ale corpului de
cavalerie in sectorul de sud. Toate aceste trupe romane au fost subordonate comandantilor de
corpuri de armate germane.
Inamicul avea in zona Frontul 4 Ucrainian cu trei armate si un total de 24 divizii de tragatori, un
corp de blindate, 2-3 divizii de artilerie etc. Era clar ca Armata 17 Germana nu putea rezista si s-
a cerut din nou acordul lui Hitler pentru retragere. Acesta cerea Armatei 17 sa reziste pana cand
asteptata debarcare de vest va fi zdrobita, timp in care Turcia va fi mentinuta neutra. El punea in
cumpana si marea importanta politica si economica a Crimeii, precum si speranta ca urmau sa
apara armele noi si pana atunci Crimeea trebuia mentinuta. Pe de alta parte cele 25 divizii rusesti
trebuiau tinute pe loc la Sevastopol cat mai mult timp si cu cat mai multe pierderi, altfel rusii le
deplasau in scurt timp in alt punct al frontului.
Intre 25 aprilie si 3 mai, la noi insistente ale lui Ion Antonescu sunt aduse in patrie ca sa apere
acolo locurile lor de nastere inundate de inamic: 29.000 romani dar si 13.400 germani, 6.00(`
raniti germani, 2.000 raniti romani, 15.000 voluntari rusi, 700 soldati slovaci, 4.500 prizonieri si
3.000 civili).
In zilele de 5-7 mai 1944, rusii au atacat in ambele sectoare de la Sevastopol cu forta
formidabila, reusind sa distruga sectoarele a doua divizii germane si sa patrunda adanc in spatele
frontului. In seara zilei de 7 mai, Hitler a aprobat evacuarea regiunii Sevastopol. Ea s-a facut cu
foarte mai greutati sub atacurile si bombardamentele de aviatie si artilerie ale rusilor. Au fost
scufundate vasele „Totila", cu 4.000 oameni, „Teja", cu 5.000 oameni, vasele „Romania",
„Danubius", „Helga" si „ Gneisenan". In noptile de la 9 pana 11/12 mai au mai fost evacuati
25.697 luptatori, 6.011 raniti iar in afara de acestia 8.100 s-au inecat.
In total intre 12 aprilie si 13 mai, au fost evacuati 130.000 de germani si romani din 230.000;
aviatia a transportat si ea 21.457; 57.500 au fost morti si disparuti iar la 20.000 nu li se cunoaste
soarta. Romanii au pierdut 22.522 de militari, ceea ce inseamna 34% din efectivul aflat in
Crimeea.

Apararea teritoriului national. Batalia din Moldova

In sectorul Grupului de Armate Sud, superioritatea rusa a devenit coplesitoare si a obligat

armatele germane la o retragere continua pe tot intinsul Rusiei vestice, pana cand frontul a ajuns
pe teritoriul romanesc.
In februarie 1944, linia frontului a ajuns pe teritoriul romanesc al Moldovei si Basarabiei, unde
au intrat masiv in dispozitiv de lupta si trupele romane, cu ajutorul lor, oprindu-se inaintarea
rusilor si consolidandu-se aripa de sud a frontului de est. Batalia din Moldova si Basarabia, din
vara anului 1944, pentru apararea pamantului romanesc, avea sa fie ultima mare batalie a
Armatei Romane pe frontul de est.
Linia frontului urma inaltimile de la vest de Siret, din Bucovina pana la sud de Pascani, apoi linia
Tg. Frumos-Podul Iloaiei-masivul paduros Cornesti-nord Chisinau-Tighina-Nistru pana la
varsarea Marea Neagra, cu un cap de pod rusesc la nord de Liman. Din acest front, lung de 650
km, 300 km erau acoperiti de trupele romane, incluse Grupului Armate" Ucraina de sud",
comandat, incepand cu 24 iulie 1944, de generalul Friessner si cuprinza Grupul Wohler, cu
Armata 80 Germana (generalul Wohler) si Armata 4 Romana (generalul Racovita) dispus din
Bucovina pana la Prut; Grupul Dumitrescu, cu Armata 3 Romana (generalul P. Dumitrescu
Armata 6 Germana (general Fretter-Pico), dispus pe frontul basarabean. In total, pe acest front,
erau puse 21 divizii germane si 23 divizii romane (inclusiv 4 brigazi de vanatori de munte). In
rezerva se ai 4 divizii germane si 3 divizii romane.
Dispozitivul de lupta si pozitia erau destul de tari, cu exceptia sectorului Tg. Frumos-Iasi, unde
inamicul domina de pe pozitie mai inalta, si a zonei Nistrului de jos, unde capul de pod pe malul
drept, pe o lungime de 15 km, primejduia flancul drept al frontului. Configuratia de ansamblu a
acestei pozitii a pronuntate asemanari cu cea a frontului de la Stalingrad. In conceptia lui
Friessner, chiar in mometele preluarii comenzii, s-ar fi impus retragerea apararii pe Prut tocmai
pentru a evita o situatie similara Hitler si Ion Antonescu nu au inteles similitudinea cu
Stalingradul si nu au acceptat ideea lui Friessner. Comandamentul sovietic avea in Moldova si
Basarabia Frontul 2 Ucrainian (generalul Malinovs dispus in sectorul de vest de Prut si. Frontul 3
Ucrainian (general Tolbuhin), dispus in sectorul basarab al frontului. Rusii dispuneau de circa 94
divizii de tragatori, 7 corpuri blindate, un corp de cavalerie doua armate aeriene. Comanda
suprema a tuturor acestor forte o avea maresalul Timosenko.
Ofensiva sovietica pregatita minutios si cu realizarea unei densitati de foc pe care germanii nu o
putusera realiza niciodata pe toata durata razboiului, a inceput la 20 august 1944 pe intregul front
dintre Siret si Nistru, dar in doua zone cu presiune maxima: zona Podul Iloaiei-Iasi si zona
capului de pod de Nistru, nord Liman. In aceste sectoare se aparau exclusiv trupe romane:
Diviziile 5 Cavalerie s Infanterie la vest de Prut si 4 Munte, 21 Infanterie in Basarabia. La
inceput s-a executat o pregatire artilerie cu intensitate formidabila de o ora si jumatate, care a
impus unor divizii romane sa se retraga chiar din timpul pregatirii de artilerie. Ofensiva
infanteriei si tancurile au dus inca din prima zi realizarea a doua patrunderi in frontul romano-
german. Era de asteptat ca inaintarea rusilor sa continuu doua zi si sa arunce armata din Moldova
spre vest, iar Grupul general Dumitrescu sa fie incercuit in sudul Basarabiei. In consecinta, in
acord cu Ion Antonescu, aflat pe front la 20-21 august, generalul Friessnf hotarat oprirea
inaintarii inamicului pe linia Carpatilor Orientali si linia fortificata Focsani-Galati. Dar a mai
apucat sa o faca, fiind arestat la 23 august 1944, in Palatul regal, din ordinul Regelui Mihai.
S-a produs, astfel, o cotitura de mari proportii in desfasurarea razboiului si in istoria poporului
rom. In seara zilei, Regele a anuntat la radio un armistitiu inexistent si a ordonat armatei romane
sa inceteze razboiul contra armatelor sovietice. Rusii insa, nu stiau de vreun armistitiu si au
continuat operatiunile contra armatelor romane, facand prizoniere toate trupele romane din
Moldova si Basarabia, ajunse din urma de catre rusi. Au impartasit aceasta soarta, luand calea
lagarelor de prizonieri din Rusia 114.000 militari romani, capabili inca de lupta. Astfel, s-a
consumat ultima mare batalie pentru salvarea neamului, impotriva monstrului rasaritean. „O
politica de o usurinta fara precedent in istorie, politica unor partide din opozitie, arestarea
maresalului in palatul regal si ordinul regelui de a inceta razboiul contra Rusiei, au permis
trupelor rusesti sa treaca peste linia Focsani-Galati fara nici o lupta" – spunea Gh. Margherescu.

3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite. Operatiile militare desfasurate de armata

romana in perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945

Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, la 23 august 1944, ce s-a produs concomitent cu
inlaturarea de la putere a maresalului Ion Antonescu si declansarea luptei impotriva
Wehrmachtului nazist, intr-un context extraordinar de complex in care nu se precizase cu
claritate infrangerea Germaniei naziste si in care nu se incheiase Conventia de armistitiu cu
Natiunile Unite, a reprezentat un moment important in istoria celui de-al doilea razboi mondial,
ale carui consecinte pentru desfasurarea razboiului au fost apreciate de la inceput ca fiind
incalculabile .
Ducand la indeplinire ordinele Marelui Stat Major, care pentru prima data in cursul celui de-al
doilea razboi mondial si-a asumat atributele conducerii la nivel strategic a organismului militar
national, armata romana a reprezentat principalul instrument si elementul hotarator al asigurarii
victoriei asupra trupelor germane de pe teritoriul national aflat sub jurisdictia guvernului roman
in perioada 23-31 august 1944. Acest lucru a fost posibil datorita faptului ca, spre deosebire de
alte state care au trecut in diferite faze ale razboiului de partea Natiunilor Unite, Romania
dispunea de un puternic potential militar, de o armata cu o conducere centralizata si structuri
bine definite, incadrata cu aproximativ 1.100.000 de militari (circa 8,5% din populatia intregii
tari si 15% din potentialul barbatesc), care au fost declarate imediat utilizabile pentru frontul
antihitlerist.
Fara nici un simptom de dezagregare, armata romana a incetat (initial unilateral), ostilitatile cu
trupele sovietice si a trecut imediat la indeplinirea misiunilor de lupta incredintate.
Principalele misiuni indeplinite de armata romana in august 1944 impotriva trupelor germane au
fost precizate in Directiva strategica emisa de noul sef al Marelui Stat Major, generalul de divizie
Gheorghe Mihail, in seara zilei de 23 august 1944 si au constat in lichidarea fortelor hitleriste
aflate in zona de competenta a guvernului roman in acel moment, regruparea armatelor 3 si 4
romane de pe frontul sovieto-german din estul tarii, acoperirea frontierei nationale si a liniei
vremelnice de demarcatie impusa prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 si pregatirea
ofensivei eliberatoare in partea de nord-vest a tarii. Indeplinirea misiunilor incredintate s-a
realizat prin tot atatea operatii militare de anvergura.
Percepand imediat consecintele catastrofale pe care le-a avut pentru Germania hitlerista trecerea
Romaniei de partea Natiunilor Unite, conducerea suprema a Reich-ului a reactionat deosebit de
violent, emitand in noaptea de 23 spre 24 august, la 26 si 29 august 1944, trei directive strategice
privind situatia din Romania.
 Actiunile armatei romane in campania din vest (23 august 1944 – 12 mai 1945)

Actiunea energica a armatei romane a facut ca, intr-un timp foarte scurt strategia germana
privind restabilirea controlului in Romania sa sufere un categoric esec, Wehrmachtul nazist
nemaifiind in stare sa influenteze evenimentele politice si militare din spatiul romanesc.
Actionand sub conducerea comandamentului national, armata romana a reusit, in perioada 23-31
august 1944 sa elibereze, prin efort propriu spatiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei,
Banatului, Crisanei si podisul transilvan de la nord de Carpatii Meridionali pana la linia
vremelnica de demarcatie. Concomitent, Armatele 3 si 4 au executat actiunea de repliere din
dispozitivul german si de regrupare in adancimea teritoriului national in vederea deplasarii spre
noul front din Transilvania. Operatia s-a efectuat in conditii complexe, determinate de
intercalarea diviziilor romane cu cele germane si de comportarea comandamentelor si trupelor
sovietice care, in multe situatii au considerat trupele romane ca inamice si au actionat in
consecinta, continuand sa traga sau sa le dezarmeze si sa le captureze, asa cum au procedat si cu
majoritatea fortelor fluviale si maritime.
In acelasi timp, Armata 1 romana a executat „acoperirea" frontierei nationale si a liniei
vremelnice de demarcatie din podisul transilvan, importanta operatie strategica desfasurata pe un
front de aproximativ 400 km, prin care s-a interzis patrunderea unor noi forte inamice in spatiul
romanesc controlat de guvernul roman si pastrarea unui important cap de pod la nord de Carpatii
Meridionali si la vest de Carpatii Occidentali in vederea declansarii viitoarei ofensive
eliberatoare in partea de nord-vest a tarii.
In numai 8 zile de lupte aprige, fortele militare si populatia romana au provocat Wehrmacht-ului,
cu pierderi proprii minime (8.586 militari ucisi, raniti si dati disparuti) – mari pierderi umane
cifrate la 61.500 militari germani ucisi si luati prizonieri, ceea ce echivaleaza cu 6 divizii de
infanterie si importante cantitati de tehnica de lupta (circa 300 de avioane, 500 de nave fluviale si
maritime, multe blindate, tunuri, mitraliere etc.). Datorita realizarii surprinderii inamicului si
ritmului rapid in care au fost nimicite, capturate sau alungate, trupele germane nu au mai avut
posibilitatea sa execute distrugeri de obiective economice, ceea ce a permis pastrarea intacta a
acestora si punerea lor la dispozitia coalitiei antihitleriste.
Deosebit de importante au fost si consecintele militar-strategice, economice si logistice pe care
le-a avut trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite: deschiderea „Portii Focsanilor", una din
cele mai puternice zone fortificate din estul Europei si inlesnirea deplasarii fortelor sovietice,
practic nestingherite, prin Campia Romana spre noul front creat de armata romana in podisul
transilvan, Crisana si Banat; incetarea imediata si totala a aprovizionarii Wehrmacht-ului din
Romania, in special cu petrol si cereale; prabusirea defensivei germane la aripa de sud a frontului
sovieto-german; pulverizarea dispozitivului amenajat de Wehrmacht in Peninsula Balcanica;
provocarea sau precipitarea unor grave crize politice in majoritatea statelor ocupate sau aflate
sub influenta Berlinului etc.

Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei de sub ocupatia horthysto-hitlerista

Dupa victoria repurtata asupra trupelor hitleriste in perioada 23-31 august 1944, fortele armatei
romane au actionat eroic pentru eliberarea partii de nord-vest a tarii rapita de Ungaria horthysta
prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Armatele 1 si 4 si-au realizat dispozitivele
operative la nord de Carpatii Meridionali si la vest de cei Occidentali.
Comandamentul suprem sovietic a ordonat armatelor sale sa afluiasca prin trecatorile Carpatilor
Meridionali in podisul transilvan. In drumul lor spre noul front de lupta diviziile sovietice au
trecut prin orasele Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Brasov, Sibiu, Sighisoara, Medias, Lugoj,
Timisoara etc. si prin trecatorile carpatine fara a mai fi nevoie sa duca lupte grele, asa cum
procedau marile unitati care incercau sa traverseze Carpatii Orientali de la est spre vest.
Hotararea conducerii politice si militare a U.R.S.S. privind subordonarea fortelor armatei romane
incepand cu noaptea de 6/7 septembrie 1944 a impus insa, modificari esentiale in conceptia
strategica a comandamentului militar national privind eliberarea partii de nord-vest a tarii, acesta
fiind practic exclus de la conducerea operatiilor militare. Incorporate in dispozitivul Frontului 2
ucrainean, armatele 1 si 4 romane au constituit, impreuna cu cate o mare unitate sovietica
similara, cate un grup de armate condus de comandantul marii unitati sovietice. Desi, in acest
context, atributiile Marelui Stat Major roman au fost grav stirbite, acesta a continuat sa se
preocupe indeaproape de buna desfasurare a operatiilor militare, sa coordoneze instructia
contingentelor, aprovizionarile, evacuarile, completarile cu personal si materiale etc.
Armata 4 a desfasurat cu fortele de la centru si flancul stang, intre 5 si 8 septembrie 1944, o
ferma operatie de aparare, stavilind puternica ofensiva declansata de inamic cu intentia de a
impinge frontul pe coronamentul Carpatilor Meridionali. De la 9 septembrie, Armata 4 a
declansat o ofensiva pe intregul front, actionand in cooperare cu trupele sovietice, care
incepusera sa afluiasca masiv la nord de Carpatii Meridionali. In partea de vest a tarii, Armata 1
s-a gasit initial in aparare, intre 13 si 18 septembrie, dupa care a trecut la ofensiva spre Salonta si
Oradea, impreuna cu forte sovietice.
La 9 octombrie, Armata 4 romana, actionand in cooperare cu forte sovietice, a atacat cu
impetuozitate pe directia Ludus, est Cluj, Carei, obligand comandamentul hitlerist sa treaca de la
aparare la retragerea treptata prin lupta a fortelor prin „Poarta Somesului".
Actiunile militare desfasurate de armatele romane in faza finala a luptelor pe teritoriul national,
la Cluj, Carei, Satu Mare, Oradea si in alte locuri au avut consecinte importante pentru
desfasurarea generala a operatiilor militare, inamicul fiind impins, intr-un timp scurt, spre vest,
cu aproximativ 200 km. Datorita luptei eroice a armatei romane, intrandul pe care-l forma
dispozitivul inamic in nord-vestul Romaniei a fost eliminat, frontul de est capatand practic o
configuratie aproape liniara intre Marea Baltica, valea Dunarii si Marea Adriatica. Diviziile
Armatei 1 care au actionat la vest de Carpatii Occidentali au oprit singure sau au participat la
oprirea a doua mari ofensive inamice si la operatia Debretin.
Eliberarea partii de nord-vest a tarii, finalizata in chip stralucit la 25 octombrie 1944 a fost
obtinuta prin jertfa a 58.330 de militari, ucisi, raniti sau luati prizonieri. Pierderile provocate
inamicului s-au ridicat la 82.934, dintre care 76.275 prizonieri.
Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei nu a insemnat insa si incetarea luptei alaturi de coalitia
Natiunilor Unite. Armata romana a continuat operatiile militare, in cooperare cu armata
sovietica, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, pana la victoria finala asupra
Germaniei naziste.

Armata romana in operatiile militare pe teritoriul Ungariei

Actiunile militare duse de armata romana pe teritoriul Ungariei au inceput la 24 septembrie

1944, cand primele unitati romane au depasit frontiera romano-ungara, la vest de Salonta, in
urmarirea trupelor hitleriste si horhyste.
In ansamblu, operatiile armatei romane pe teritoriul ungar, desfasurate in cooperare cu fortele
sovietice, au acoperit un spatiu vast din partea estica a Ungariei, pana la Tisa (pe cursul superior
si mijlociu al acesteia), pe caile de acces si in interiorul Budapestei, in Muntii Hegyalia, Bükk si
Matra, pe valea Hernadului etc., fiind incluse in doua mari operatii ofennsive de anvergura:
„Debretin" si „Budapesta", organizate si conduse de comandamentul sovietic.
In cadrul operatiei „Debretin", pe teritoriul Ungariei, armata romana a participat cu peste
182.000 de militari, in trei focare principale: Debretin (cu 5 divizii), Nyiregyhaza (13 divizii,
inclusiv cele care luptasera la Debretin) si pe cursul mijlociu al Tisei (4 divizii).
Pe directia principala de ofensiva spre Budapesta a actionat si Corpul 7 armata roman, care, la 30
octombrie si-a inceput, din capul de pod de la nord-vest de localitatea Alpar, gloriosul drum de
lupta ofensiv ce va lua sfarsit 80 de zile mai tarziu, la 2 km de Dunare, in interiorul capitalei
maghiare. Atacand cu multa vigoare, cele trei divizii romane au ajuns la 30 decembrie 1944 la
periferiile Capitalei ungare, iar la 1 ianuarie au reluat ofensiva in interiorul Budapestei. Prin
luptele grele de strada si asalturi eroice, militarii romani au patruns aproximativ 10 km in
interiorul Budapestei, ajungand in seara zilei de 15 ianuarie 1945 la mai putin de 2 km de
Dunare. Pentru eliberarea Budapestei, Corpul 7 armata roman a pierdut 10.708 militari, morti,
raniti si disparuti, adica circa 30 % din cei 36.348 militari care au participat la lupte.
Concomitent cu participarea Corpului 7 armata roman la eliberarea Budapestei, celelalte doua
mari unitati ale Armatei 1, diviziile 2 si 3 munte au contribuit la eliberarea localitatii si a zonei
Miskolc, apoi au zdrobit, pana spre mijlocul lunii decembrie, inamicul in Muntii Bükk. In acelasi
timp, in masivul Matra, a actionat Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care la 31
decembrie a atins si ea frontiera ungaro-cehoslovaca la nord-vest la Salgotarjan.
Cu deosebita bravura au actionat pe teritoriul Ungariei si diviziile Armatei 4 romane, care, dupa
ce au trecut Tisa prin capul de pod realizat de sovietici la nord de Tiszalök, au zdrobit
rezistentele inamice din zona localitatilor Tokaj, Csobaj, Szerencs, Halmaj etc., apoi a atacat
impetuos pe valea Hernadului, creand conditii favorabile manevrarii rezistentelor inamice din
Muntii Hegyalja. Dupa ce a infrant fortele adverse din acest masiv muntos (in 17 decembrie)
Armata 4 si-a trecut toate fortele la vest de Hernad depasind, in ziua urmatoare, frontiera ungaro-
cehoslovaca.
Pe timpul celor aproape patru luni cat a luptat pentru eliberarea Ungariei, armata romana a
intrebuintat in lupte 17 divizii de infanterie, munte si cavalerie, un corp aerian, doua brigazi de
artilerie antiaeriana, o brigada de cai ferate si numeroase alte unitati si formatiuni militare,
insumand peste 210.000 de militari. Participand la 7 mari batalii, in care a desfasurat 81 de lupte
mai importante, cele doua armate romane au patruns pe teritoriul Ungariei 250-300 km, au
strabatut prin lupte trei masivi muntosi, au fortat patru cursuri mari de apa (Tisa, Bodrog,
Hernad, Ipoly), au eliberat 1237 de localitati, dintre care 14 orase si au produs inamicului
pierderi ce se cifreaza la 30.745 de militari (prizonieri si morti). Pierderile armatei romane s-au
ridicat la 42.700 de militari (morti, raniti si disparuti).

Armata romana in operatiile militare pe teritoriile Cehoslovaciei si Austriei

Operatiile armatei romane pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfasurat aproape in totalitate in

regiunea muntoasa din estul si centrul tarii, avand ca scop incercuirea sau nimicirea fortelor
hitleriste si hortyste din intrandul pe care-l forma aici aliniamentul frontului strategic german,
anihilarea capacitatii de riposta a trupelor inamice si impiedicarea lor de a efectua contraatacuri
spre sud si nord in flancurile fortelor Fronturilor 2 si 4 ucrainiene, care inaintau spre Austria si
spre Germania.
Intr-o prima etapa, Armata 4 a executat intre 18 decembrie 1944 si 11 ianuarie 1945 operatia de
aparare de la Seña-Turna imobilizand importante forte adverse care nu au mai putut si folosite
impotriva armatelor sovietice ce inaintau spre Koљice sau impotriva fortelor sovietice si romane
care luptau in sud-vest pentru eliberarea Budapestei. Concomitent, Corpul 4 armata din Armata
1, care depasise frontiera ungaro-cehoslovaca la 26 decembrie 1944, a luptat pe directia
Iolytarnok-Hali?, manevrand dispozitivul de lupta al gruparii germane din zona orasului Lu?
enec.
In etapa a II-a (12 ianuarie – 25 martie 1945) Armata 1 romana a executat operatia din Muntii
Javorina si a iesit in valea Hronului, iar Armata 4, operatiile „Roћ?ava" (12-31 ianuarie 1945) si
„Zvolen-Banska Bystrica" (10 februarie – 25 martie 1945).
In etapa a treia, armatele 1 si 4 au executat intre 26 martie si 2 mai 1945 ample operatii intre
Hron si Morava, iar intre 6 si 12 mai 1945 au participat la operatia „Praga", executand o
viguroasa urmarire a inamicului la vest de Brno spre capitala Cehoslovaciei.
La succesele repurtate de trupele romane in estul Cehoslovaciei si-a insumat efortul si Divizia
„Tudor Vladimirescu – Debretin", care a luptat in compunerea Armatei 53 sovietice, la sud-vest
de Lu?enec si in Muntii Javorina, apoi in capul de pod de la est de Zarnovica, pana la 20 martie
1945 cand a trecut in rezerva si apoi a fost trimisa in tara.
Timp de cinci luni, cat au durat operatiunile pe teritoriul Cehoslovaciei, 17 divizii romane de
infanterie, munte, cavalerie si artilerie antiaeriana, Corpul 1 aerian, Brigada de cai ferate,
Regimentul 2 care de lupta si alte unitati si formatiuni militare, cu un total de 248.430 militari,
au patruns peste 400 km in dispozitivul inamic, au fortat 4 cursuri mari de apa (Hron, Nitra, Váh
si Morava), au strabatut prin lupte 10 masive muntoase, au eliberat 1722 de localitati, intre care
31 de orase. Pe frontul din Cehoslovacia, trupele romane au provocat pierderi inamicului care s-
au cifrat la 22.803 de militari (morti si prizonieri). Pierderile proprii s-au ridicat la 66.995 de
militari (morti si disparuti), adica aproximativ 30 % din totalul efectivelor angajate in lupta.
Pe teritoriul Austriei a fost angajat in lupte, in lunile aprilie si mai 1945, in sprijinul unor mari
unitati sovietice, Regimentul 2 care de lupta, care a luptat eroic in zona localitatilor
Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf etc. pana in
apropierea Vienei. In aceeasi perioada de timp, in spatiul austriac au fost prezente si subunitati
ale Grupului operativ al Brigazii romane de cai ferate, care au participat la reconstructia sau
repararea de poduri pe diverse tronsoane de comunicatii, la sporirea capacitatii de garare a unor
statii de cale ferata etc.
Marea victorie asupra fascismului din mai 1945 a gasit armata romana in prima linie de lupta
alaturi de Natiunile Unite. Prin mobilizarea intregului sau potential material si uman, poporul
roman a adus o importanta contributie la obtinerea victoriei de la 9 mai 1945.

Concluzii si invataminte de ordin strategic, operativ si tactic rezultate din actiunile

desfasurate de armata romana in cel de-al doilea razboi mondial
Experienta participarii Romaniei la marea conflagratie a pus in lumina numeroase concluzii si
invataminte cu privire la strategia si arta militara, la organizarea si ducerea actiunilor de lupta.
Daca in ceea ce priveste conditiile politico-militare, practica militara romaneasca din perioada
razboiului a fost incorsetata de conceptiile doctrinar-strategice germane si, ulterior, sovietice,
gandirea militara antebelica si chiar cea din anii conflagratiei a dovedit de multe ori originalitate
si caracter novator.
In perioada celui de-al doilea razboi mondial, strategia militara romaneasca s-a manifestat de
sine statator in doua actiuni deosebit de importante: actul istoric de la 23 august 1944 si operatia
de acoperire din perioada 24 august – 5 septembrie 1944.
In legatura cu evenimentele dintre 23-31 august 1944, se poate arata ca surprinderea realizata
prin pastrarea secretului operatiilor, in pregatirea in ascuns a actiunilor si declansarea lor
simultana pe intreg teritoriul national a dus la paralizarea comandamentelor germane si punerea
lor in imposibilitatea de a reactiona coerent si de a coordona actiunile trupelor hitleriste din
spatiul romanesc.
Totodata, rapiditatea cu care armatele 3 si 4 de pe frontul din Moldova s-au desprins de trupele
sovietice din contact si de trupele germane vecine a facut ca flancul drept al frontului german de
est (Grupul de armate „Ucraina de Sud") sa se disocieze complet si sa nu mai poata opune nici
un fel de rezistenta trupelor sovietice (Fronturile 2 si 3 ucrainene) intre Marea Neagra si Carpatii
Padurosi. Ca urmare, aliniamentul de contact intre trupele hitleristo-horthyste si cele sovieto-
romane s-a mutat in cateva zile cu aproximativ 600 km mai spre vest, punand in pericol situatia
tuturor fortelor germane din Balcani.
Marsul trupelor sovietice si actiunile fortelor romane pentru realizarea dispozitivului strategic pe
noul aliniament s-au desfasurat sub acoperirea Armatei 1 romane, care a asigurat, astfel, crearea
unui nou front in Transilvania si Banat. In cadrul acestei actiuni strategice s-au evidentiat, in
special, capacitatea organizatorica si de conducere a Marelui Stat Major si rapiditatea manevrelor
de forte si mijloace. Dupa numai 48 de ore de la primirea misiunii, trupele romane se gaseau in
dispozitiv, gata de lupta, fiind in masura sa interzica orice interventie a fortelor germane si
ungare din partea de nord a Transilvaniei, din Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria.
Conceptia operatiei de acoperire a dovedit capacitatea si nivelul de pregatire ale
comandamentelor romane in aplicarea cu ingeniozitate a principiilor luptei moderne, prin
concentrarea si esalonarea adanca a fortelor pe directiile amenintate si prin realizarea unei
cooperari operative si tactice deosebit de eficiente.
In acelasi timp cu actiunile duse pentru lichidarea fortelor germane din interiorul tarii, trupele
romane au consolidat si completat succesiv dispozitivul strategic de acoperire si aici
evidentiindu-se supletea si simplitatea manevrelor pentru executarea inlocuirilor si regruparilor.
Invataminte semnificative rezulta si din participarea la lupta a fortelor militare romane alaturi de
cele germane, pe frontul de est si de cele sovietice, in razboiul de vest. Participarea nu a fost
lipsita de seroase animozitati datorate unor masuri la nivelul comandamentelor ce nu tineau de
realitati, de forta marilor unitati romane, de dotarea sau regulamentele lor de lupta. Atitudini
susceptibile a leza prestigiul ofiterilor si ostasilor romani, utilizarea efectivelor romanesti in
situatii ce le expuneau unor grave pericole, discriminarile in ce priveste aprovizionarea trupelor
romane cu subzistente, echipament si mijloace de lupta etc., toate acestea au constituit practici ce
veneau in contradictie cu reglementarile purtarii razboiului de coalitie.
In domeniul tactic a fost dobandita, in mod firesc, o ampla experienta, comandamentele si
trupele romane avand posibilitatea sa se manifeste, in multe situatii, de sine statator, fara
ingerinte straine.
Atat in campania din rasarit cat si in cea din vest, trupele romane au desfasurat actiuni de lupta in
terenuri deosebit de diverse, in toate anotimpurile si in conditii de timp si stare a vremii foarte
variate. Experienta armatei noastre in cel de-al doilea razboi mondial a dus la perfectionarea
continua a formelor si procedeelor, metodelor de organizare si conducere a actiunilor de lupta, ca
rezultat al perfectionarii armamentului si tehnicii, al complexitatii elementelor dispozitivelor de
lupta.
In aparare, marile unitati tactice, de tip divizie, adoptau dispozitive de lupta, de regula, pe doua
esaloane, in fasii cu o dezvoltare frontala de 6-10 km ( pe perioada initiala chiar 20-30 km).
Adancimea fasiei de aparare a diviziei a crescut de la 3-4 km la 5-7 km.
Organizarea si mentinerea continua a cooperarii, cercetarea inamicului, asigurarea flancurilor si
jonctiunilor, conducerea continua, energica si centralizata, asigurarea materiala si tehnica a
trupelor au fost elemente importante, care au asigurat succesul fortelor in lupta de aparare.
Ofensiva a fost executata, de regula, impotriva unui inamic puternic organizat la teren pe mai
multe fasii de aparare, fiecare compusa din mai multe pozitii esalonate in adancime si amenajate
in sistem transee, uneori cu cazemate si intariri cu retele de sarma si campuri de mine. Trecerea
la ofensiva era precedata de o scurta pregatire de artilerie si uneori de aviatie, dar de o mare
intensitate.
Largimea fasiei de ofensiva a scazut in comparatie cu prima parte a razboiului, diviziile trecand
la ofensiva pe fronturi cu o dezvoltare cuprinsa intre 1,5-5,2 km, uneori si mai putin; corpul de
armata trecea la ofensiva in fasii cuprinse intre 10-15 km; au fost insa numeroase situatii cand
aceste marimi au fost depasite. Adancimea dispozitivului era, de asemenea, variabila, in functie
de taria apararii si de gradul de dezvoltare a amenajarii genistice, de raportul de forte, de teren si
conditiile meteorologice. O caracteristica a luptei ofensive in ultima perioada a razboiului consta
in realizarea frecventa a incercuirii in campul tactic.
In concluzie, ultimul razboi mondial a marcat progrese mari in dezvoltarea artei militare: s-au
fundamentat noi principii si s-au verificat unele conceptii privind trecerea la ofensiva din
miscare, modul de desfasurare a operatiilor combinate cu forte terestre, aeriene si maritime.
Armamentul s-a inmultit si diversificat, au aparut mijloace de lupta noi, metodele si procedeele
artei militare s-au imbunatatit treptat, adaptandu-se la mijloacele tehnice care-si faceau prezenta
in campul de lupta, folosind experienta acumulata.
A fost evidentiata capacitatea comandamentelor si statelor majore romane de a insusi si aplica
principiile ducerii actiunilor de lupta moderne, de a rezolva in timp optim situatii dintre cele mai
complexe, de a pune in aplicare planurile elaborate de instantele operative. Or, se stie ca
realizarea concordantei intre conceptie si executie constituie dezideratul major al oricarei actiuni
militare.

CONCLUZII SI INVATAMINTE MILITARE REZULTATE DIN RAZBOAIELE

LOCALE DESFASURATE DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL
 
 

                                1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al

doilea mondial

                                2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din

Vietnam, arabo-israeliene, din  Malvine si din Golf.

1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea mondial

Razboiul al doilea mondial a constituit prin proportiile sale nemaiintalnite pana atunci in istorie,
un cataclism care a zdruncinat din temelii omenirea. Amintirea lui a ramas atat de puternica incat
si-a intins aripa asupra a jumatate de secol de istorie contemporana.
Dar, in istoria contemporana, epoca de dupa 1945, epoca postbelica este foarte departe de spiritul
pacific. Unele surse documentare precizeaza ca, numai intre 1945-1989 in lume au avut loc 138
de razboaie, in care au fost ucisi 23 milioane de oameni, iar in urmatorii ani, alte si alte razboaie,
de mai mica sau mai mare anvergura au sporit carnagiul si au produs noi si inspaimantatoare
distrugeri materiale.
Raportand aceste razboaie la razboiul al doilea mondial le denumim locale, nici unul dintre ele
nedevenind planetar. Totusi, punand la un loc mortii, pagubele materiale, armamentul folosit,
urmarile in plan uman si teritorial ale tuturor razboaielor si crizelor de dupa 1945, vom ajunge
imediat la proportiile unui dezastru echivalent cu cel provocat de o conflagratie mondiala. Un
razboi care a durat jumatate de secol si caruia manualele de istorie ii zic pace.
Lexiconul militar din 1980, la fel ca cel din 1994, defineste razboiul local, ca „un tip de razboi in
care teatrul de actiuni militare este limitat din punct de vedere geografic (la o tara, zona sau
regiune), iar mijloacele de lupta folosite sunt cele clasice".
Istoria artei militare analizeaza indeosebi mutatiile produse in arta militara, reflectate de
razboaiele locale, precum si factorii principali care au determinat aceste mutatii, tragand
concluzii si invataminte pentru gandirea militara, in general si a celei de anticipatie, in special.

1.1. Cauzele razboaielor locale

Aceste cauze sunt multiple si complexe, fiind de natura politica, economica, sociala, nationala,
teritoriala, religioasa, militara etc., de cele mai multe ori existand insa, o impletire a elementelor
aratate mai sus.
Cauzele de ordin politic sunt atat de politica interna, cat si externa, a statului angajat in razboi –
contradictiile dintre gruparile politice interne, care au devenit antagoniste, au dus de nenumarate
ori la ciocniri armate si tot de nenumarate ori aceste ciocniri au determinat amestec din afara
pentru sprijinirea uneia sau alteia din parti.
Politica sferelor de influenta, a hegemonismului politic declanseaza interventii militare atunci
cand interesele unor mari puteri sunt „lezate" in perimetrul lor de influenta. De multe ori
ciocnirile militare determinate de anumite cauze politice au imbracat un caracter ideologic pe
fondul contradictiilor dintre cele doua sisteme sociale opuse. Exemple: razboaiele civile din
Cipru (decembrie 1963 – august 1964) si din Yemen (26 decembrie 1961 – mai 1970).
Cauzele de ordin economic exprima tendinta marilor puteri de a exploata bogatiile naturale din
tarile mai putin dezvoltate si aservite lor, iar lupta pentru apararea si conservarea acestor bogatii
determina interventii militare care nu se lasa mult asteptate. Dar razboaiele locale de acest gen
prezinta si alt aspect: tendinta de a controla importante cai de comunicatie, maritime indeosebi,
spre zonele de exploatare ale bogatiilor naturale si razboiul contra unor puncte „cheie" de pe
aceste comunicatii. Un exemplu edificator este interventia anglo-franceza in zona Canalului de
Suez, in 1956, dupa ce Egiptul a declarat nationalizarea lui.
Cauzele de ordin social duc de regula la razboaie civile, in care fortele populare, pe baza unui
larg front de actiune, cauta sa inlature conducerile reactionare, dictatoriale si sa instaureze
regimuri de democratie (Guatemala, Nicaragua, Salvador).
Cauze de ordin national, etnic determina razboaie de eliberare nationala impotriva asupririi
straine. Aceste razboaie au caracterizat perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial si au
dus la prabusirea sistemului colonial. Razboaiele de eliberare nationala s-au bucurat si se bucura
de sprijinul tarilor si al fortelor progresiste si democratice de pretutindeni. Cele mai caracteristice
au fost in Algeria, Vietnam, Angola, Mozambic, Rhodezia (Zimbabwe).
Cauzele de ordin teritorial au dus la razboaie locale numeroase, la originea lor stand tot
sechelele colonialismului, care a impartit continente si a creat diferite state nu pe principiul etnic-
national, ci pe principiul colonial. In aceasta situatie se gaseste indeosebi Africa. Astfel de
razboaie au avut loc intre Etiopia si Somalia, intre Israel si tarile arabe vecine, intre Irak si Iran,
intre Grecia si Turcia. Caracteristic acestor razboaie au fost rezultatele nedecise, dovedindu-se
odata mai mult ca razboaiele nu rezolva conflictele dintre state, ci mai rau le amplifica. Singura
solutie – tratativele pasnice si libera alegere a populatiei de pe teritoriul disputat.
Cauzele de ordin religios-tribal semnifica gradul de inapoiere a tarilor in care acestea se produc,
dar in acelasi timp si amestecul strain, care se situeaza de o parte sau de alta a adversarilor.
Astfel de razboaie au avut loc in Liban, Nigeria, India (pana la obtinerea independentei), Congo,
Ruanda etc.
Cauzele de ordin militar ale unor razboaie locale se gasesc in conceptiile strategice ale unor state
mari de a se mentine sau de a se instala in zone geografice de mare importanta strategica, din
care sa controleze teritoriul prezumtivului adversar. Exemplele ne sunt oferite de razboaiele din
Coreea si Vietnam, unde pozitiile peninsulare ale acestor tari au influentat considerabil optiunile
strategice ale S.U.A. si U.R.S.S.
Numai din succinta enumerare a unor cauze ale razboaielor locale actuale rezulta ca acestea sunt
complexe si multiple.

1.2. Tipologia razboaielor locale

Cu toate ca fiecare razboi local are, de regula, unele particularitati se poate face o clasificare a
lor, avand in vedere cateva criterii. Acestea ar putea fi:

 criteriul social-politic si natura scopurilor urmarite de fortele participante, in raport de

care razboaiele locale pot fi razboaie drepte sau nedrepte, razboaie de eliberare nationala,
razboaie de emancipare sociala etc.;
 amploarea razboiului local, cand poate fi vorba de razboaie intre doua state ale unei
regiuni geografice, razboaie intre unul sau mai multe state ale unei regiuni geografice,
razboaie intre unul sau mai multe state din regiuni diferite ale globului, razboaie in
interiorul acelorasi tari, unde se pot incadra unele razboaie civile;
 gradul de profesionalizare al fortelor care se confrunta, acestea putand fi razboaie duse
de armate regulate, razboaie cu forte neregulate, razboaie purtate impreuna (adica de
unele categorii de forte din datele mentionate anterior), razboaie duse de forte mercenare
etc.;
 nivelul tehnologic al armamentelor si tehnicii militare folosite, cand razboaiele pot fi
purtate cu mijloace clasice cu putere distructiva redusa sau mare, cu mijloace de lupta
perfectionate sau foarte perfectionate („armele inteligente", armele chimice, biologice),
precum si intentia, uneori, a utilizarii armei nucleare si, respectiv, probabilitatea
transformarii unor razboaie locale in razboaie nucleare;
 durata de desfasurare a razboaielor locale, cand se pot intalni razboaie de scurta durata
(de ordinul a catorva zile, saptamani sau luni – gen „razboaie fulger"), sau razboaie de
lunga durata, care se pot intinde pe cativa ani, transformandu-se in razboaie de uzura.

Pornind de la aceste criterii, constatam ca razboaiele locale s-au dus intre tari mici si mari puteri
sau superputeri din aceeasi zona geografica sau din zone diferite, intre state incadrate in diferite
blocuri politico-militare, intre tari nealiniate, intre tari cu nivel scazut de dezvoltare economica si
state puternic industrializate, intre state cu aceeasi ideologie, dar si cu ideologii diferite. Au fost,
de asemenea, razboaie locale care au avut si caracter de coalitie cu o durata relativ mare,
depasind uneori cativa ani de zile (razboaiele din Indochina, Vietnam, dintre Iran si Irak (1980-
1988), din fosta Iugoslavie). In ceea ce priveste cantitatea si calitatea fortelor si mijloacelor
folosite in o serie de razboaie locale, ar fi de retinut ca in Algeria, francezii au folosit circa 500
mii militari, sprijiniti de 2/3 din aviatie si 1/2 din flota marina militara; in Vietnam, in 1969,
S.U.A. a utilizat peste 600 mii militari plus trupele aliatilor, totalizand circa 1,5 milioane de
oameni, aceste efective fiind sprijinite de 60% din fortele aeriene militare de lupta americane,
90% din aviatia militara de transport si 60% din fortele maritime militare.

1.3. Mutatiile produse in arta militara si reflectarea lor in razboaiele locale

Razboaiele locale au reflectat importante mutatii in teoria artei militare ce s-au manifestat in
cadrul functiilor si principiilor strategice, componentelor domeniilor operativ si tactic.
Analiza mutatiilor produse trebuie sa tina seama de tipurile razboaielor, deoarece intr-un fel s-au
manifestat acestea in razboaiele de tip clasic si in alt fel in cele de tip popular. Principalii factori
determinanti ai mutatiilor in arta militara tin de revolutia stiintifico-tehnica contemporana si de
procesele revolutionare, politice, sociale si nationale.
Marile realizari obtinute in stiinta si tehnica, indeosebi de statele dezvoltate au avut repercusiuni
directe in domeniul militar, indeosebi in directii principale:

– in producerea si stocarea armelor de nimicire in masa (nucleara,

termonucleara, cu neutroni, chimica, biologica);
– in perfectionarea armamentului si mijloacelor conventionale, a
cresterii posibilitatilor de lovire la mare distanta (arma racheta,
aviatia de toate tipurile, elicopterele, artileria cu bataie mare,
tehnica blindata).
Arma nucleara a determinat elaborarea de catre statele detinatoare a teoriei strategiei nucleare.
Astfel, in numai trei decenii, S.U.A. au elaborat strategia: „represaliilor masive", „ripostei
flexibile", „descurajarii realiste".
Reflectarea teoriei strategiei nucleare in razboaiele locale a avut un caracter indirect, deoarece
arma nucleara nu s-a folosit in aceste razboaie. Atu-ul nuclear a constituit nu odata, cauza
implicarii statelor detinatoare in razboaiele locale. Incurajate de monopolul atomic ce-l detin si
folosind santajul atomic, nu atat fata de victimele agresiunii intr-un razboi local, ci fata de terte
parti, puterile nucleare implicate in aceste razboaie nu s-au sfiit sa ameninte cu razboiul nuclear
generalizat, daca interesele lor nu au fost realizate. Acest lucru este clar exprimat prin teoria
„descurajarii nucleare".
In stransa legatura cu teoria strategiei nucleare a fost elaborata teoria razboiului limitat (isi
propune scopuri strategice limitate, de regula, urmarind cuceriri teritoriale si desfiintarea ca stat a
adversarului), care se prezinta in opozitie cu teoria razboiului total, aplicata in cele doua
conflagratii mondiale (isi propune scopuri strategice totale, desfiintarea ca stat a adversarului si
cucerirea teritoriului sau), precum si teoria razboiului local (razboi ce se desfasoara, de regula pe
teritoriul unui singur stat si este in opozitie cu razboiul mondial), ambele putand fi clasice
(razboi in care confruntarea se produce intre armatele statelor beligerante, fara participarea
formatiunilor populare) sau populare (razboi dus de intregul popor, adoptat de statele victime ale
unei agresiuni imperialiste, sau razboi revolutionar dus impotriva fortelor reactionare, pentru
instaurarea democratiei).
Razboiul nuclear limitat, cu folosirea mijloacelor nucleare de mica putere, a tins sa fie justificat
teoretic si sa-si primeasca locul in arsenalul teoriilor strategice ale razboiului nuclear. S-au
preconizat chiar si teatrele de actiuni militare unde armele nucleare tactice sa poata fi folosite:
Peninsula Coreeana, Orientul Mijlociu, Europa centrala. De fapt, in razboiul arabo-israelian din
anul 1973, Israelul era pregatit ca, intr-o situatie limita sa intrebuinteze cele 13 focoase nucleare
de care dispunea la acea data.
Desi ideea razboiului nuclear a ramas in sfera teoriei militare, ea a avut si continua sa aiba o
influenta indirecta in desfasurarea razboaielor locale. Mai periculoasa este ideea folosiri armei
nucleare in aceste razboaie, deoarece chiar si cei care au emis ideea nu garanteaza ca acesta nu se
va transforma intr-un razboi nuclear generalizat.
Armamentul conventional (neoclasic) a cunoscut perfectionari importante, fapt ce a influentat
considerabil componentele artei militare. Asocierea cu arma nucleara a facut ca marile puteri,
implicate sau nu in razboaiele locale, sa adopte aproape in exclusivitate strategia ofensiva.
Cresterea mobilitatii trupelor pe seama tehnicii blindate, aviatiei si elicopterelor a facut ca
scopurile strategice, operative si tactice sa fie atinse intr-un timp mult mai scurt. A crescut rolul
esaloanelor mici, in masura sa transforme in timp scurt succesul tactic in succes operativ si
strategic.
A fost pusa la punct „operatia aeromobila" si au fost constituite trupele aeromobile, o noua
categorie a trupelor de uscat.
Au sporit considerabil incordarea si dinamismul actiunilor militare, ascutirea confruntarii dintre
mijloacele blindate si antiblindate, dintre aviatie (elicoptere) si mijloacele antiaeriene, ducand la
pierderi considerabile intr-un timp foarte scurt si la un consum enorm de materiale, de toate
categoriile.
Iata numai cateva din implicatiile asupra artei militare a perfectionarii armamentului si
mijloacelor de lupta conventionale, rezultand indeosebi tendinta de a duce lupta cu foc la mare
distanta, cu toate categoriile de armament.

Sus
2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din Vietnam, arabo-
israeliene, din Malvine si din Golf.

2.1. Razboiul din Vietnam

Cauzele razboiului declansat de francezi, apoi de americani impotriva popoarelor Indochinei si,
in primul rand a celui vietnamez a avut la baza politica imperialista si colonialista a unor mari
puteri dusa impotriva popoarelor care si-au cucerit independenta nationala, pentru a le mentine in
sferele lor de influenta economica, politica si militara. Sub aspect politico-moral acest razboi a
avut un caracter nedrept, din partea agresorilor francezi si americani si drept, de eliberare
nationala din partea popoarelor Indochinei, in general si a celui vietnamez, in special.
Agresorii au avut ca scop transformarea peninsulei intr-o baza navala si aeriana americana pentru
atingerea scopurilor economice, politice si strategice ale S.U.A. in Asia, folosirea Peninsulei
Indochina ca pe un cap de pod impotriva miscarilor de eliberare nationala din zona iar popoarele
peninsulei au urmarit dobandirea independentei si suveranitatii nationale, eliberarea teritoriului
aflat sub dominatie coloniala sau ocupatie straina, faurirea si consolidarea statelor nationale
unitare: Vietnam, Cambodgia, Laos.

Din punct de vedere al apartenentei nationale a agresorilor, perioadele razboiului sunt: perioada
antijaponeza (9 martie - septembrie 1945), caracterizata mai mult printr-o lupta politica dusa de
Frontul pentru Eliberarea Vietnamului (Vietmin); perioada luptei impotriva colonialismului
francez (23 septembrie 1945 - 7 mai 1954); perioada luptei impotriva administratiei „marioneta"
de la Saigon (iulie 1954 - martie 1961); perioada luptei impotriva agresiunii S.U.A. (mai 1961-
29 aprilie 1973); a doua perioada a luptei impotriva administratiei „marioneta" de la Saigon (13
iunie 1973 - 29 aprilie I975).

Perioada de care ne ocupam este cea cuprinsa intre mai 1961-apriiie I973, perioada agresiunii
americane, ca fiind cea mai semnificativa din punctul de vedere al concluziilor si invatamintelor
ce se desprind pentru arta militara.

In razboiul din Vietnam s-au confruntat, pe de o parte S.U.A, careia i s-au alaturat trupe sud-
coreene, thailandeze, filipineze, australiene, neo-zeelandeze precum si trupele regimului de la
Saigon iar de cealalta parte, Armata populara a Vietnamului de Nord, fortele populare ale
Frontului de Eliberare Nationala din Vietnamul de Sud, precum si fortele patriotice de eliberare
nationala din Laos si Cambogdia.

Organizarea armatelor beligerantilor s-a remarcat, pe de o parte prin utilizarea unor structuri
clasice, indeosebi din partea S.U.A. si a unor structuri mixte si foarte diversificate din partea
fortelor populare. Astfel, S.U.A. au utilizat in Vietnam: divizii de infanterie (5), o divizie de
desant aerian, o divizie aeromobila, brigazi independente (3 - de infanterie, desant aerian,
infanterie usoara), divizii de infanterie marina (2), un regiment blindat de cavalerie. Ca element
nou a aparut divizia aeromobila (15.787 militari), avand in compunere 5 batalioane de infanterie,
3 batalioane de parasutisti, 3 divizioane de obuziere 105 mm, 1 batalion elicoptere de sprijin si 2
batalioane elicoptere de transport. In fortele populare se disting: armata regulata cu structuri
clasice (Pl., Cp., B., R., D.), fortele regionale si militiile populare de autoaparare (grupe, echipe,
detasamente, batalioane). Un astfel de batalion avea: 3 Cp.I.x100-150 luptatori, 1 Pl.Cc.
diversiune, 1 Bt. artilerie (9-12 piese), 1 Pl.mitr. a.a., 1 Pl. rachete A.T., 1 Pl. transmisiuni.
Fortele angajate rezulta din tabelul de mai jos:
 
 

Efective in milioane

Populatia
Forte Forte Formatiuni Militii
(in Total armate populare de populare de Rezerva
milioane) regulate autoaparare autoaparare

Vietnamul
20 4 2,5 0,5 0,8 0,2
de Nord

Forte de
eliberare din
3 1,2 0,3 0,2 0,5 0,2
Vietnamul
de Sud

Saigoneze 14 2,1 0,5 0,4 0,2 1,0

S.U.A. si
- 0,7 0,7 - - -
altii

Din tabel rezulta ca raportul de forte era in favoarea fortelor populare (5.800.000/2.800.000), in
proportie de 2/1.
Dotarea armatelor beligerantilor a purtat pecetea potentialului economic al fiecarui stat aflat in
razboi. Sub acest aspect, S.U.A. si aliatii lor au beneficiat de mari cantitati de armament,
materiale si mijloace de lupta dintre cele mai moderne. Fortele vietnameze si-au asigurat din
import armamentul si mijloacele tehnice necesare, precum si din productie proprie.
Din desfasurarea razboiului rezulta cateva concluzii si invataminte privind arta militara
La nivel strategic, fortele americane, asigurandu-si suprematia aeriana si navala totala au cautat
sa-si atinga scopurile prin actiuni ofensive in toate „punctele de contact" cu fortele patriotice in
Vietnamul de Sud si prin bombardamente asupra Vietnamului de Nord. Scopul strategic final era
de a nimici fortele patriotice din Vietnamul de Sud, a neutraliza si intimida Vietnamul de Nord in
actiunea de sprijinire a confratilor din sud. S.U.A. au utilizat forme si procedee de actiune
militara, precum: blocade terestra, aeriana si navala; lovirea din aer sau de pe mare a obiectivelor
militare; folosirea armelor chimica si meteorologica si a razboiului electronic.
Fortele vietnameze au adoptat strategia razboiului popular, avand drept scopuri: eliberarea
intregului teritoriu de sub dominatia coloniala; faurirea statului national unitar independent
vietnamez. Pentru atingerea acestora, intr-o prima etapa au adoptat apararea strategica, apoi au
combinat apararea strategica cu ofensiva strategica (exemplu: ofensiva „Tet" inceputa la 31
ianuarie 1968) pentru a se realiza echilibrul de forte. Ultima etapa este marcata de ofensiva
fortelor vietnameze la inceputul anului 1972, terminata cu cucerirea Saigonului la 30 aprilie I975
(trupele americane au terminat retragerea din Vietnamul de Sud la 29 aprilie 1973).
La nivel tactic, fortele S.U.A si ale aliatilor lor nu au executat nici o actiune ofensiva sau de
aparare de tip clasic, cu esaloanele divizie sau brigada. Ofensiva acestora a constat in:
descoperirea concentrarii fortelor vietnameze sau a bazelor acestora; neutralizarea cu aviatia,
elicopterele de sprijin si artilerie; incercuirea fortelor descoperite sau interceptarea cailor de
retragere folosind desantul aerian, de valoare batalion sau brigada. Apararea a constat in
organizarea punctelor de sprijin de companie sau a raioanelor de aparare batalionare, cu un
sistem dezvoltat de baraje genistice, observarea si siguranta de lupta bazata pe folosirea
mijloacelor electronice.
Fortele vietnameze au adoptat tactica razboiului popular, cu folosirea unor procedee variate, in
functie de adversar, teren si capacitatea combativa proprie. Pe timpul ofensivei s-au utilizat
hartuirea neintrerupta a adversarului si atacuri fulger asupra obiectivelor sale (garnizoane, baze
militare, puncte de sprijin). Unele din atacuri s-au executat combinat - infiltrare in obiectiv si
atacul combinat al luptatorilor din interiorul si exteriorul obiectivului.
Caracteristica actiunilor tactice ale beligerantilor in razboiul din Vietnam a fost „actiunea in
focar". Acest procedeu este propriu razboaielor de tip popular, unde lipsesc fronturile clasice,
actiunile fiind polarizate de bazele insulare ale beligerantilor, in scopul distrugerii acestora.
Pierderile umane in acest razboi au fost urmatoarele: Vietnamul de Nord - 1 milion de morti;
Vietnamul de Sud - 400.000 morti; trupele S.U.A. - peste 55.000 morti.
Rezultatul razboiului este cunoscut: fara a pierde, ca francezii, o batalie in camp deschis, S.U.A.
au fost infrante pe plan politic si constranse sa se retraga din Vietnam. Unificarea Vietnamului s-
a facut la doi ani dupa incheierea tratativelor de pace, sub egida partidului comunist din Nord,
Saigonul devenind orasul Ho Si Min.
Razboiul din Vietnam a fost pentru S.U.A. un razboi inutil, intrucat interesele strategice
americane nu erau amenintate de comunizarea Vietnamului de Sud. Confruntate cu un razboi de
gherila, care nu le-a permis sa-si valorifice uriasul potential militar, S.U.A. au incercat
elaborarea unei tactici eficiente de contrainsurectie, sarcina ce s-a dovedit imposibila. S.U.A. au
inregistrat prima lor infrangere militara dintr-o istorie de peste doua secole.

2.2. Razboaiele arabo-israeliene

De la infiintarea statului Israel s-au desfasurat cinci razboaie arabo-israieliene: primul in 1948, ai
doilea in 1956, al treilea in 1967, al patrulea in 1973 si al cincilea in 1982. Spatiul nu ne permite
sa analizam toate conflictele dintre Israel si tarile arabe, de aceea vom prezenta succint cel de-al
patrulea razboi, care a avut loc intre 6-24 octombrie 1973, opunand Israelul contra Egiptului si
Siriei.
Cauzele acestui conflict rezida din starea de razboi de peste 25 de ani existenta intre tarile arabe
si Israel, datorita nerecunoasterii de catre statele arabe a statului Israel, nerezolvarea problemei
refugiatilor palestineni si intransigentei Israelului in a recunoaste drepturile palestinienilor la
autodeterminare, refuzul Israelului de a se retrage din teritoriile arabe ocupate in razboiul de sase
zile (5-10 iunie 1967).
Scopurile urmarite de beligeranti erau opuse: tarile arabe - eliberarea teritoriilor ocupate, Israelul
- mentinerea acestor teritorii, scopuri ce nu puteau fi atinse decat prin razboi.
Pentru al patrulea razboi arabo-israelian pregatirea armatelor beligerantilor a prezentat unele
particularitati. Astfel, tarile arabe au inregistrat un salt calitativ in instruirea efectivelor pentru
ducerea unui razboi modern cu folosirea noilor tipuri de armament si tehnica. Totusi „complexul
Israel" si-a spus si de data aceasta cuvantul, manifestandu-se prin timiditatea actiunilor ofensive
si lipsa spiritului de rezistenta in aparare. Cat priveste conducerea, comandamentele egiptean si
sirian nu s-au situat la inaltimea scopurilor propuse, dand dovada de lipsa de fermitate si spirit de
prevedere in momentele cheie ale actiunilor militare.
Armata israeliana si-a dovedit din nou calitatile sale de armata bine instruita si, desi la inceputul
razboiului a inregistrat unele insuccese, si-a revenit repede si a actionat cu hotarare si rapiditate,
aplicand lovituri puternice, rapide si prin surprindere.
Egiptul si Siria au angajat in conflict 1.165.000 de militari, 3550 tancuri, 1011 avioane, 100 de
nave si 2610 guri de foc de artilerie. Fata de fortele si mijloacele angajate de cele doua tari arabe,
Israelul a opus 415.000 militari, 1700 tancuri, 1600 guri de foc de artilerie, 690 avioane, 84
elicoptere si 49 de nave luptatoare, raportul de forte si militari fiind de partea Siriei si Egiptului.
In al patrulea razboi arabo-israelian actiunile militare s-au desfasurat pe doua teatre: egiptean,
cuprinzand partea de nord-est a Egiptului de ambele parti ale Canalului Suez si partea de vest a
peninsulei Sinai, avand o suprafata de aproximativ 25.600 km2; sirian, cuprinzand partea de sud-
vest a Siriei cu inaltimile Golan, cu o suprafata de aproximativ 18.000 km2. Departarea dintre
cele doua teatre de actiuni militare pe axul nord-est-sud-vest era de 500km.
Ambele teatre de actiuni militare prezentau caracteristici ce le faceau improprii desfasurarii unor
actiuni militare de amploare si de lunga durata. Ele se pretau unor actiuni rapide, cu blindatele,
prin surprindere si cu o puternica si continua acoperire aeriana. Departarea de 500 km unul de
altul nu a pus probleme deosebite fortelor israeliene pentru executarea manevrei pe directii
interioare.
Pe frontul egiptean, gruparea de ofensiva cuprindea Armatele 3 si 2 egiptene, prima urmand sa
actioneze intre Lacul Amar si Marea Rosie, iar cealalta armata intre Ismailia si Port-Said, fiecare
pe cate doua directii. Israelul dispunea de 5 Brigazi (3 Bg.Mc. si 2 Bg.Bl.)
Pe frontul sirian gruparea de ofensiva s-a constituit din trei divizii mecanizate ca F.A.I. si o
divizie de tancuri, ca F.A.U., plus o rezerva de doua Bg.Mc. si o Bg.Bl., ce trebuia sa actioneze
pe trei directi. Pe acest front Israelul dispunea de 6 Bg. (3 Bg.I., 1 Bg.Mc. si 2 Bg.Bl.).
Pe frontul egiptean, intre 6-8 octombrie 1973 se desfasoara ofensiva fortelor egiptene, fortarea
Canalului Suez si cucerirea aliniamentului de aparare Bar-Lev, aflat la 10-12 km in adancime.
Fortele israeliene au executat contraatacuri izolate pentru intarzierea actiunilor inamicului si
crearea conditiilor pentru concentrarea si desfasurarea rezervelor.
Intre 9-13 octombrie, trupele egiptene reusesc sa consolideze aliniamentul cucerit, resping
contraatacurile israeliene si pregatesc reluarea ofensivei, trecand la est de canal F.A.U. de
armata. Contraatacul executat de doua brigazi blindate israeliene a fost respins, Bg. 190 Bl.
pierzand 85 de tancuri in trei minute.
Intre 14-25 octombrie se reia ofensiva de catre trupele egiptene, patrunzand pe o directie 6-l0
km, pe celelalte doua fiind oprita, dar o importanta grupare de forte israeliene se infiltreaza prin
intervalul dintre cele doua armate egiptene, la vest de Canal. Actiunea a inceput prin realizarea
unui cap de pod in partea nordica a Lacului Amar de catre un detasament amfibiu. In noaptea de
17/l8 octombrie si in cursul zilei de 18 octombrie capul de pod a fost largit la 6 km de front si 5
km adancime iar contraatacurile egiptene cu fortele unei brigazi de infanterie si a unei brigazi de
tancuri au fost respinse. Intre 19-20 octombrie capul de pod s-a largit la 30 km de front si 20 km
adancime, iar in ziua de 25 octombrie, cand O.N.U. a impus incetarea focului, capul de pod avea
o dezvoltare de front de 100 km si o adancime de 25 km. Orasul Suez si Armata 3 egipteana
aflata la est de canal au fost incercuite.
Fata de aceasta actiune israeliana iesita din comun, comandamentul egiptean a reactionat slab,
fiind total surprins, considerand actiunea ca un act de diversiune limitat. La 25 octombrie, dupa
ce a cucerit un aliniament favorabil la vest de Canal, Israelul a acceptat incetarea focului. S-a
creat o situatie bizara, ambele parti avand importante forte aflate in incercuire, israelienii la vest,
iar egiptenii la est de Canal. .Nici una din cele doua parti nu a fost in masura sa dezvolte succesul
realizat, dar fiecare s-a considerat victorioasa. Aceasta situatie a favorizat trecerea la tratative
pentru realizarea dezangajarii militare, lucru realizat in prima jumatate a anului 1974.
Pe frontul sirian, intre 6-9 octombrie se desfasoara ofensiva siriana pe inaltimile Golan, soldata
cu patrunderi in apararea israeliana de 4-6 km, doar unele batalioane de tancuri ajungand pana la
19-20 km. Perioada cuprinsa intre 10-13 octombrie se caracterizeaza prin contraofensiva fortelor
israeliene si apararea fortelor siriene. Ca urmare a contraofensivei israeliene, patrunderile
realizate au fost intre l0-20 km. Intre 14-22 octombrie consemnam eforturile facute de fortele
siriene de a opri ofensiva israeliana. Intarite cu forte irakiene (1D.Tc;.), iordaniene (1Bg.Bl.) si
saudite (1Bg.I.) fortele siriene opresc ofensiva israeliana pe un aliniament, care pentru Israel
insemna o noua cucerire de teritoriu. La 22 octombrie, partile accepta rezolutia Consiliului de
Securitate de a inceta focul.
Din desfasurarea razboiului rezulta unele concluzii si invataminte privind arta militata a
beligerantilor.
In razboiul din 1973, pentru prima data in confruntarile dintre arabi si israelieni, tarile arabe si-au
elaborat si aplicat o strategie militara, in care factorul politic a jucat rolul ce i se cuvine
(planificare, coordonare, pregatirea opiniei publice interne si internationale, neafisarea scopului
distrugerii Israelului). Prin acest razboi tarile arabe au urmarit sa depaseasca din punct de vedere
moral ,,complexul israelian" si sa dovedeasca faptul ca sunt capabile sa aplice ele prima lovitura.

Strategia araba a pus mare pret pe efectele primei lovituri executate prin surprindere, dar nu a
fost in masura sa exploateze succesele acesteia. Actionand cu fronturi largi, dispersand fortele,
cu intentia de a determina dispersarea fortelor israeliene, mai reduse ca numar, strategii tarilor
arabe nu au tinut suficient seama de caracteristicile teatrului de actiuni militare, care cerea
actiuni bazate pe grupari mobile puternice, ce sa patrunda pe directii cu mare viteza si sa
cucereasca din miscare obiectivele fixate.
Arta operativa este greu de definit in acest razboi. Ea trebuia sa se manifeste pe frontul egiptean,
unde se impunea coordonarea operatiilor a trei armate: A.2 si 3 la est de Canal, A.1 in zona
capitalei, Cairo. Dar cele doua armate au fost angajate in Sinai pe directii independente, iar A.1 a
fost inactiva.
Tactica tarilor arabe a inregistrat succese insemnate, perfectionandu-se procedeele de fortare a
cursurilor de apa, cat si ruperea aliniamentelor fortificate. S-au obtinut succese si in folosirea
armamentului si tehnicii de lupta modeme, indeosebi a celui antiaerian si antitanc.
Insa adaptarea procedeelor de lupta la situatiile des schimbatoare s-a facut cu greutate. S-au
intreprins actiuni de desant aerian si maritim insuficient asigurate, ceea ce a dus la nimicirea lor
in scurt timp. Cooperarea intre desantul aerian tactic si trupele terestre s-a realizat in bune
conditiuni la ruperea aliniamentului Bar-Lev, dar nu in aceeasi masura in cazul trecatorilor.
Stapanind, ca urmare a razboiului din 1967, unele aliniamente puternice (Canalul Suez, Platoul
Golan), asigurandu-se din partea Iordaniei impotriva unor actiuni directe ale acesteia, Israelul si-
a imbunatatit considerabil situatia strategica. Un nou razboi impotriva statelor arabe, razboi
preventiv precum cele din 1948, 1956 si 1967 i-ar fi adus oprobiul intregii opinii publice
mondiale. Astfel ca, strategia israeliana in 1973 a urmarit mentinerea statu-quo-ului realizat prin
razboiul din 1967, fiind o strategie defensiva.
Baza strategiei israeliene a constituit-o manevra pe directii interioare. In al patrulea razboi
aceasta manevra a fost aplicata intai impotriva Siriei, apoi impotriva Egiptului. Aceasta manevra
a reusit datorita mobilitatii ridicate a trupelor, invariabilitatii directiilor pe teatrul de actiuni
militare, lipsei coordonarii eficiente a actiunilor fortelor arabe, prezentei unui sprijin extern din
partea S.U.A. si partenerilor lor din N.A.T.O., ineficientei aliantei arabe etc.
Tactica armatei israeliene s-a caracterizat prin exploatarea maxima a posibilitatilor tactico-
tehnice ale armamentului si tehnicii de lupta, ridicarea la un nivel superior a luptei subunitatilor
de toate armele, folosirea calitatilor fizice si intelectuale ale luptatorilor, mentinerea unei stari
moral-politice ingenios elaborata si perseverent intretinuta. Dinamismul, lipsa sablonismului si a
canoanelor clasice, initiativa si curajul, intensitatea maxima si repeziciunea in executarea
actiunilor de lupta sunt alte trasaturi ale tacticii armatei israeliene.
Al patrulea razboi arabo-israelian a pus fata in fata adversari redutabili, care au aruncat in focul
luptelor tehnica si armamentul cel mai modern. Beligerantii au pierdut nu mai putin de 50% din
tancuri si avioane, istoria razboaielor locale necunoscand pierderi atat de mari intr-un timp atat
de scurt. Pierderile umane ale Israelului au fost: 1854 morti, 1850 raniti, 450 prizonieri, ale
tarilor arabe cifrele fiind necunoscute Singurul rezultat pozitiv al acestui razboi a fost
determinarea adversarilor sa se aseze la masa tratativelor, fiecare dintre ei considerandu-se
victorios.

2.3. Razboiul din Malvine

Conflictul anglo-argentinian privind insulele Malvine ofera o serie de concluzii si invataminte,
indeosebi in ceea ce priveste comportarea unor noi tipuri de tehnica de lupta si armament, care
nu mai fusesera intrebuintate in alte conflicte.
Insulele Malvine sunt un arhipelag in sudul Oceanului Atlantic, la 480 km est de stramtoarea
Magellan, format din doua insule mai mari (Falklandul de Est si Falklandul de Vest) si din
aproximativ 200 insulite, cu o suprafata de 11.961 km2. Inainte de conflict aveau o populatie de
1800 locuitori, majoritatea de origine engleza Orasul Puerto Argentina (Port Stanley) cu o
populatie de 1100 locuitori este capitala arhipelagului. Relieful insulelor este deluros (inaltimea
maxima = 706 m), iar tarmurile sunt fragmentate de numeroase golfuri.
Diferendul anglo-argentinian dateaza din anul 1833, cand Anglia a luat in stapanire insulele. In
anul 1965, Consiliul de Securitate a cerut Angliei si Argentinei sa inceapa convorbiri in vederea
rezolvarii diferendului. In luna martie 1982, discutiile argentiniano-britanic au capatat un ton mai
dur. Desi discutiile au continuat, acestea au ramas fara rezultat, iar la 2 aprilie 1982 Argentina a
trecut la rezolvarea diferendului prin forta.
Intre cauzele care au determinat declansarea conflictului enumeram: junta militara argentiniana
de guvernamant, aflata in pericolul de a fi inlaturata, avea nevoie de o actiune prin care sa abata
atentia maselor de la gravele probleme interne; insemnatele rezerve de petrol descoperite in zona
si care, dupa unele date, ar depasi un miliard de tone; importantele rezerve de metale rare din
insule; importanta strategica a insulelor pentru controlul cailor maritime, pentru aprovizionarea
S.U.A. si Occidentului cu materii prime, indeosebi in cazul unui conflict care ar duce la blocarea
canalului Panama.
Actiunea argentiniana a fost declansata in noaptea de 1/2 aprilie 1982, cand o grupare de
aproximativ 10.000 oameni, formata din unitati ale C. 5A., o brigada aeropurtata, o brigada de
parasutisti si unitati de aparare antiaeriana a fost debarcata pe insulele Malvine (Falkland) si
aproximativ 200 pe insula Georgia de Sud. Cei 79 de militari englezi aflati pe insule, inclusiv
guvernatorul au fost evacuati de fortele argentiniene in Uruguay, in vederea repatrierii lor in
Anglia.
In sprijinul trupelor terestre conducerea argentiniana a constituit o grupare de sprijin aerian,
formata dintr-o brigada de aviatie si o grupare navala alcatuita din 24 nave de lupta principale,
intre care 1 portavion, 1 crucisator, 9 distrugatoare, 2 fregate si 4 submarine.
Pus in fata faptului implinit, guvernul englez a reactionat dur, luand urmatoarele masuri pe plan
militar:

- constituirea unei grupari navale cu un total de 30 de nave de lupta

(intre care 2 portavioane, cu 20 avioane „Harrier" si 20 elicoptere
antisubmarine, un crucisator, 4 submarine cu propulsie nucleara, 6
distrugatoare) si 30-35 nave auxiliare, pe care le-a pus in miscare
la 05.04.1982;

- trimiterea a 20 avioane de bombardament strategic „Vulcan" si

200 parasutisti in Insula Ascension;

- intensificarea pregatirii de lupta in cadrul gruparii navale pe

timpul deplasarii spre Falkland.

Efectivele terestre care au actionat in insule s-au ridicat la aproximativ 8000-9000 militari
englezi.
La 20.04.1982 gruparea navala engleza s-a divizat: fortele principale s-au indreptat spre
Falkland, iar restul spre Georgia de Sud, care a fost ocupata la 25.04.1982, garnizoana de 200
militari argentinieni predandu-se. Dupa ocuparea Insulei Georgia de Sud, partile si-au
intensificat pregatirile militare.
In 28.04.1982 Anglia a anuntat instituirea, incepand cu 30.04.1982, orele 14.00 a unei zone de
interdictie navala si aeriana de 200 mile (370 km) pentru navele si aeronavele oricaror state. In
perioada 01-20.05.1982, Anglia a realizat si intarit dispozitivul militar de blocada si a terminat
pregatirile in vederea unei debarcari in Falkland.
Operatia de debarcare a inceput in jurul orelor 24.00 din noaptea de 20/21.05.1982 surprinzandu-
i pe argentinieni, care se asteptau la o asemenea actiune in zorii zilei. Ritmul de debarcare a fost
deosebit de ridicat, trupele engleze reusind sa debarce in cursul noptii respective, aproximativ
4.000 de militari in cele doua zone stabilite: 3.000 militari in capul de pod de la San Carlos si
aproximativ 1.000 in cel de la Goose Greene - Post Darwin. Pana in jurul orelor 08.00 cand a
inceput sa actioneze aviatia argentiniana, trupele engleze reusisera sa cucereasca un cap de pod
de aproximativ 6km2, sa-si instaleze baza de debarcare si sa organizeze apararea antiaeriana.
Cu toate actiunile aviatiei argentiniene, care a reusit sa avarieze 5 nave de lupta din clasa
fregatelor, din care doua s-au scufundat, fortele engleze debarcate la litoral si-au continuat
actiunile cu succes reusind sa largeasca capul de pod pana la sfarsitul primei zile de lupta la 32
km2, iar dupa trei zile de la data declansarii operatiei la 150 km2.
Realizarea capetelor de pod de catre infanteria marina engleza si unitatile de parasutisti a
constituit punctul culminant al actiunilor desfasurate de gruparea navala expeditionara engleza
pentru cucerirea arhipelagului Falkland. Actiunile ulterioare desfasurate pe uscat au avut la baza
principiile luptei unitatilor si marilor unitati din trupele de uscat, acestea fiind executate dupa
aceleasi procedee si norme, prezentand unele particularitati determinate de situatia concreta
existenta in insule: terenul deosebit de framantat, stancos nu a permis folosirea masata a
blindatelor, dar a fost favorabil apararii; hartuirea permanenta a trupelor argentiniene cu grupuri
de cercetare-diversiune; intrebuintarea pe scara lama de catre trupele britanice a elicopterelor
pentru regrupari de forte pe directii greu accesibile, in vederea realizarii surprinderii; folosirea de
catre englezi a procedeelor si metodelor de razboi psihologic; executarea unei blocade totale,
interzicandu-se aprovizionarea trupelor argentiniene cu cele necesare ducerii luptei.
 Razboiul din Malvine

Ca urmare a actiunilor militare desfasurate de trupele engleze, fortele argentiniene au capitulat la

15.06.1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea engleza a pierdut 255 militari si civili si a avut 777
raniti (peste 700 dintre acestia s-au restabilit complet pana catre sfarsitul anului 1982). Argentina
a avut peste 1000 de morti.
Invatamintele si concluziile ce au aparut din analiza conflictului din Atlanticul de Sud sunt
valoroase.
Razboiul Malvinelor a demonstrat ca, in atmosfera incarcata a sfarsitului de secol XX, este
posibil sa aiba loc un razboi limitat si controlat. In orice conflict, actual sau de viitor, fortele
conventionale sunt de neinlocuit si cu atat mai mult la inceputul conflictului.
Conducerea politico-militara engleza apreciaza ca factorul cel mai important in obtinerea
succesului militar in operatiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit factorul uman, pregatirea
militara, rezistenta fizica si psihica, initiativa militarilor.
Pe timpul luptelor, militarii britanici au demonstrat maiestrie profesionala, spirit voluntar si
agresiv avansat, inalta pregatire de specialitate, indeosebi cei din unitatile speciale, de elita (trupe
de comando, parasutisti si infanterie marina), constituite din voluntari selectionati. Tocmai aceste
unitati au fost folosite de englezi pentru indeplinirea celor mai dificile misiuni de lupta.
In acelasi timp, majoritatea analistilor au ajuns la concluzia ca factorii hotaratori ai infrangerii
argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce si administra criza, nivelul de
instruire inferior al trupelor, in marea lor majoritate militari in termen, cu o slaba instruire si fara
experienta, marile deficiente in asigurarea tehnico-materiala a trupelor din Insulele Malvine,
rivalitatile existente intre comandantii celor trei categorii de forte armate si lipsa de coordonare a
eforturilor acestora.
Din desfasurarea actiunilor pe uscat rezulta ca mobilitatea unitatilor si subunitatilor terestre
britanice a depins in mare masura de existenta si intrebuintarea, in limita nevoilor, a elicopterelor
si masinilor de lupta ale infanteriei care au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu
da posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de aparare sa se consolideze pe noi
aliniamente. Desi au actionat in teren accidentat, transportoarele blindate si masinile de lupta s-
au dovedit corespunzatore.
S-au dovedit deosebit de eficiente masinile si utilajele de geniu, mai ales in conditiile in care
fortele argentiniene au realizat puternice campuri de mine A.T. si antipersonal.
Totodata, desfasurarea luptelor a evidentiat importanta si efectele deosebite ale actiunilor de
lupta desfasurate pe timp de noapte, indeosebi impotriva inamicului superior numericeste si care
se apara in pozitii amenajate genistic.
Fortele speciale au fost folosite intens de catre englezi in desfasurarea luptelor. Ele au actionat,
de regula, in fata gruparii de forte terestre, pentru culegerea de date despre adversar si au
executat numeroase raiduri pentru a crea confuzie si a dezorganiza apararea A.A.
Dupa debarcarea desantului maritim, fortele speciale, actionand numai in fata fortelor principale
au pus stapanire pe pozitiile dominante, de unde au fost lansate actiuni ofensive incununate de
succes.
Desi conditiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executarii misiunilor aviatiei in
general, totusi aceasta a fost intrebuintata in mare masura in luptele din Atlanticul de Sud, atat de
englezi cat si de argentinieni.
Chiar daca aviatia argentiniana detinea o superioritate aeriana neta (223 avioane de lupta fata de
40 ale Angliei), eficacitatea actiunilor acesteia a fost redusa in comparatie cu pierderile suferite:
79 avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane distruse la sol. Aceasta s-a datorat in principal lipsei
de rachete aer nava si aer-sol, nerealizarii masurilor de contraactiune radioelectronica si
pregatirii pilotilor.
Pe timpul razboiului au fost doborate 9 avioane engleze, majoritatea de focul artileriei A.A.
Se apreciaza ca desfasurarea actiunilor navale din Atlanticul de Sud a scos in evidenta valoarea
principiilor ducerii razboiului naval si anume: imobilizarea fortelor navale adverse, apararea in
adancime si mentinerea initiativei. In acelasi timp a reliefat importanta raportului de forte si a
completarii cu nave de sprijin preluate din randul flotei comerciale.
Portavioanele s-au dovedit a fi in continuare platforme foarte bune pentru actiunile aeriene.
Submarinele cu propulsie nucleara au demonstrat importanta lor strategica. Dupa scufundarea
crucisatorului Belgrano de catre submarinul englez Conqueror, practic flota de suprafata
argentiniana nu a mai participat la lupte.
Desi un conflict limitat prin amploare si durata, razboiul din Malvine a furnizat o serie de
concluzii atat in domeniul strategic cat si tactic, al organizarii, al instruiri, dotarii si tehnologiei.

2.4. Razboiul din Golf

Invadarea Kuweitului de catre trapele irakiene la 2 august 1990 si transformarea acestuia intr-un
guvernorat al Irakului au declansat criza din Golful Persic, cu implicatii si consecinte pentru
securitatea zonala.
Mentinerea starii conflictuale in Orientul Mijlociu a fost determinata in special de impletirea
intereselor mai multor puteri militare, avand ca protagoniste pe cele doua mari puteri in aceasta
zona de importanta strategica din punct de vedere militar si economic, precum si escaladarea fara
precedent a cursei inarmarii tarilor arabe din regiune.
Conducerea politico-militara irakiana a scontat pe lipsa de coeziune, atat intre principalele forte
mondiale, cat si in cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul unor sanctiuni. Daca in privinta
lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu s-a inselat prea mult, in schimb, ralierea
U.R.S.S. la pozitia adoptata de comunitatea internationala nu a intrat in calculele sale.
Reactia imediata de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea unor rezolutii
ale Consiliului de Securitate al O.N.U. privind impunerea unui embargo economic total.
Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitate S.U.A sa declanseze o
puternica ofensiva politico-diplomatica in sprijinul masurilor luate pe plan militar pentru
impunerea in practica a embargoului. S.U.A a angajat in aceasta actiune in primul rand pe aliatii
lor din N.AT.O., precum si alte tari prietene sau legate prin anumite interese.
Romania s-a axat pe colaborarea cu atitudinile statelor europene si ale S.U.A, ca si a tarilor
arabe, astfel incat sa se poata promova interesele nationale, atat in directia statelor dezvoltate, cat
si in cea a statelor arabe.
De-a lungul celor cinci luni si jumatate de la declansarea crizei in Golf pana la inceperea
razboiului, partile angajate au luat masuri energice pentru dislocarea si realizarea unui dispozitiv
militar operativ-strategic pe teatrul de razboi in concordanta cu scopurile si obiectivele urmarite.
Forta multinationala, constituita sub egida rezolutiilor Consiliului de Securitate al O.N.U., avand
ca element de baza forte armate americane (mai mult de 2/3), a reunit forte si mijloace de lupta
din alte 30 de state, bazate in special pe teritoriul Arabiei Saudite si in bazinele maritime
adiacente Peninsulei Arabe. Potentialul militar multinational a avut un caracter
cvadridimensional, fiind constituit din forte si mijloace de lupta terestre, navale, aeriene si
cosmice.
Trupele de Uscat au cuprins peste 800.000 de militari, aproximativ 4.000 de tancuri, 3800 piese
de artilerie si instalatii rachete sol-sol si 3.200 masini blindate de lupta. Fortele Maritime
Militare multinationale au cuprins aproximativ 185 nave de lupta, dintre care sapte portavioane
americane, 5 portelicoptere ale S.U.A. si Frantei, submarine etc., dislocate in Golful Persic,
Golful Oman, Marea Araba, Marea Rosie si Marea Mediterana. Fortele Aeriene Militare
multinationale, dislocate in principal in Arabia Saudita si bazate pe portavioanele aflate in zona,
au cuprins 1900 avioane de lupta, 1350 elicoptere de sprijin si transport. Mijloacele cosmice
intrebuintate in conflict au apartinut Statelor Unite: sapte sateliti de cercetare, comunicatii si
navigatie.
Din punct de vedere calitativ, potentialul militar multinational a cuprins mijloace de lupta ce
apartineau ultimelor generatii tehnologice, multe dintre ele fiind pentru prima data intrebuintate
in conditii reale de lupta (rachete de croaziera „TOMAHAWK", „CRUISE", avioane „invizibile"
F-117, rachete antiracheta „PATRIOT", bombe si rachete dirijate prin laser si televiziune,
sisteme de cercetare, navigatie si ochire pe timp de noapte etc.) Pregatirea personalului a fost de
inalt nivel, mare parte din efective facand parte din unitati si mari unitati cu destinatii speciale.
Irakul dispunea la data declansarii conflictului de cel mai puternic potential militar din cadrul
lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 150.000 in cadrul Garzii
Republicane, avand o buna dotare tehnica si un inalt nivel de pregatire. De asemenea, Irakul avea
posibilitatea de a mobiliza inca 1,5-2 milioane de rezervisti.
Din punct de vedere al potentialului militar tehnic, fortele armate irakiene dispuneau de
aproximativ 500 tancuri, 8.500 masini blindate, peste 4.000 piese artilerie, 1100 rachete sol-sol,
aproximativ 870 avioane de lupta, 520 elicoptere si peste 60 de nave de lupta, in principal de
patrulare si dragaj. Irakul a reusit, de asemenea, sa-si pregateasca din timp teritoriul pentru
razboi, iar dupa invadarea Kuweitului a trecut la realizarea unui sistem de fortificatii si obstacole
de-a lungul granitei sale cu Arabia Saudita.
Fiecare din partile angajate, in raport cu acordurile urmarite au pus accentul pe acele elemente
ale potentialului militar care le-ar fi putut aduce succesul. Forta multinationala a dislocat si
intrebuintat o puternica forta aeriana si navala. Irakul a mizat pe superioritatea numerica in
efective, mijloace blindate, piese de artilerie si rachete si pe puternicul sistem de baraje,
fortificatii si obstacole terestre si navale.
Scopul declarat al razboiului, potrivit Rezolutiei nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului de
Securitate al O.N.U. a fost eliberarea Kuweitului si reinstaurarea guvernului emirului Al. Sabah,
aflat in exil. Dar, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reasezarea
echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substantiala a potentialului militar al
Irakului; inlaturarea presedintelui Saddam Hussein si instaurarea unui guvern democrat cu
orientare pro-occidentala; apararea propriilor interese strategice in zona prin controlul asupra
extractiei si pretului petrolului; extinderea. influentei si prezentei lor militare in zona.
Irakul a urmarit: cresterea influentei sale politico-militare in Orientul Apropiat si Mijlociu;
mentinerea Kuweitului ca parte integranta a Irakului, din interese economice si militar-strategice;
eliberarea teritoriilor ocupate de Israel si rezolvarea problemei palestiniene: reducerea pana la
anulare a influentei S.U.A. si Israelului in zona.
Conform scopurilor si obiectivelor propuse, forta multinationala, printr-un impresionant pod
aero-naval a actionat dupa o conceptie unica, avand in vedere ca, prin executarea unei operatii
aeriene ofensive strategice sa realizeze: dezorganizarea sistemului militar central de conducere al
Irakului; neutralizarea sistemului de aparare antiaeriana; cucerirea si mentinerea suprematiei
aeriene; distrugerea potentialului economico-militar irakian si a posibilitatilor de reactie ofensiva
cu aviatia si rachetele sol-sol; dezorganizarea totala a sistemului logistic; scoaterea din lupta a
marilor unitati aflate in rezerva strategica; izolarea Fortelor de Angajare Imediata strategice si
crearea conditiilor favorabile declansarii si ducerii cu pierderi umane si materiale minime a
operatiei aeroterestre si navale finale, hotaratoare pentru realizarea scopului declarat al
razboiului.
Operatia aeroterestra si navala a fost conceputa a se desfasura simultan pe patru directii de
ofensiva, doua pe teritoriul Irakului si doua pe teritoriul Kuweitului, in scopul incercuirii fortelor
irakiene dislocate in sudul Kuweitului si eliberarii capitalei.
Conducerea irakiana, constienta de superioritatea tehnologica si numerica a aliatilor in mijloace
aeriene si navale, a conceput ducerea unui razboi de aparare, pe aliniamente si pozitii consolidate
din timp, cu efortul principal in Kuweit si la granita cu Arabia Saudita. Pentru evitarea
deschiderii mai multor fronturi si disponibilizarea marilor unitati dislocate la granita de rasarit,
Irakul a semnat Tratatul de pace cu Iranul. In acelasi timp si-a consolidat dispozitivul de paza si
de aparare a granitelor cu Turcia si Siria. In conceptia de aparare a Irakului, strategii militari au
avut in vedere executarea unor riposte ofensive asupra Israelului si fortei multinationale prin
lovituri. succesive cu rachete sol-sol cu raza medie de actiune.
Scopurile si obiectivele propuse urmau a se realiza potrivit conceptiei irakiene, printr-un razboi
de uzura, de-a lungul caruia, prin atragerea Israelului in conflict, coalitia antiirakiana s-ar fi
dezbinat, razboiul transformandu-se treptat intr-o confruntare intre intreaga lume araba si
islamica sustinuta eventual de U.R.S.S. si China, pe de o parte si Israel alaturi de statele
occidentale, de cealalta parte.
Actiunile militare executate de Forta multinationala pentru eliberarea Kuweitului au cuprins
operatii aeriene, terestre si navale, desfasurate si sincronizate pe intreaga adancime tactica si
operativ-strategica a zonei de operati, prin angajarea si lovirea simultana a F.A.I., F.A.U.,
rezervelor si altor obiective vitale de pe intreaga adancime a teritoriului irakian.
In prima faza a operatiei „Furtuna in desert" (17.01 – 23.02.1991) au fost angajate masiv fortele
aeriene urmarindu-se indeplinirea scopurilor enuntate anterior. La indeplinirea acestor obiective
au participat si fortele marinei militare, care au actionat cu avioanele de pe portavioane si cu
rachete de croaziera lansate de pe nave de suprafata si submarine.
Dupa 38 de zile de bombardamente, obiectivele fazei I a operatiei strategice de eliberare a
Kuweitului au fost indeplinite, iar la 24.02.1991 orele 02.00 a fost declansata operatia aero-
terestra si navala care a vizat infrangerea definitiva si scoaterea trupelor terestre irakiene din
Kuweit. (intre 24-27.02.1991 s-a desfasurat faza a doua a operatiilor militare).
Nedispunand de o superioritate in mari unitati terestre fata de Irak si facand o analiza reala a
situatiei operativ-strategice, Comandamentul aliat a hotarat realizarea in secret a unei largi
manevre de forte si mijloace din pozitie centrala catre flancul stang, ceea ce a permis o dubla
invaluire a trupelor irakiene, concomitent cu executarea unei puternice lovituri frontale.
Fiind precedate de o puternica pregatire de foc, beneficiind de sprijinul nemijlocit al aviatiei si
cooperand cu desantul aerian, gruparile de manevra care au actionat pe patru directii (din pozitie
centrala si pe la flancuri) au reusit sa patrunda adanc in dispozitivul operativ irakian, sa-1
incercuiasca pe parti in numai 100 ore de lupta, realizand o victorie rapida cu consecinte
dezastruoase pentru adversar. Marile unitati si unitatile de tancuri si mecanizate au trecut la
ofensiva din miscare, dupa ce initial ocupasera raioanele de concentrare situate la 40-60km sud
de granita dintre Arabia Saudita cu Irakul si Kuweitul. Ele au fost intrebuintate descentralizat si
sprijinite permanent de elicoptere, artilerie si aviatie. Se remarca indeosebi prezenta masiva a
vehiculelor blindate, ceea ce a facut ca in conflictul din Golf nici o divizie din compunerea Fortei
multinationale sa nu se deplaseze pe jos. O parte dintre acestea au fost transportate pe elicoptere
sau avioane pentru desant, iar alta parte aveau in dotare vehicule blindate amfibii, multe dintre
acestea pe senile. Conducerea actiunilor de lupta s-a efectuat de catre corpurile de armata, la
nivelul careia s-au organizat centre de actiuni comune.

Desfasurarea operatiei terestre a fortei multinationale pentru eliberarea Kuwaitului (24 –

28.02.1991)

Operatia aeroterestra executata de Forta multinationala se concretizeaza prin urmatoarele

aspecte:

- s-a desfasurat in conditiile unei puternice neutralizari a trupelor

irakiene dispuse in Kuweit si sudul Irakului cu aviatia, artileria si
tunurile de mare calibru de pe nave;
 - a constat dintr-o operatie de invaluire a fortelor irakiene din
Kuweit pe la vest, prin teritoriul irakian, o operatie de desant
aerian cu forte din D.82 si D.101 Aeropurtate precum si o operatie
de desant maritim, cu ajutorul elicopterelor, pe litoralul kuweitian.
Aceste manevre au permis intoarcerea apararii irakiene,
incercuirea gruparii principale de forte, ruperea cailor de
aprovizionare si de afluire a rezervei, producerea derutei;

- s-au ocolit principalele puncte si aliniamente de aparare,

folosindu-se culoarele create si indeosebi manevra pe verticala;

- s-au folosit la maximum mobilitatea unitatilor si puterea de foc a

mijloacelor de lupta, realizandu-se un ritm sporit al ofensivei;

- s-a realizat o foarte buna colaborate si cooperare intre trupele

mecanizate si de tancuri cu elicopterele de sprijin si aviatia de
vanatoare - bombardament si atac la sol, precum si cu artileria;

- elicopterele antitanc si avioanele specializate in lupta impotriva

blindatelor (A 10) au actionat cu mare eficacitate producand mari
pierderi trupelor irakiene;

- folosirea in lupta antitanc a unor tipuri de armament de precizie

la distante mari. Astfel, rachetele antitanc „HELLFIRE" lansate de
pe elicoptere au lovit cu precizie tintele aflate la distanta de 5 km,
iar tancurile „MA-A.1 ABRAMS" au fost in masura sa execute foc
precis la distante de 4 km, comparativ cu tancul „T-72", care nu
poate riposta eficient la distante mai mari de 2 km;

- in cadrul luptei antitanc s-a folosit o mare varietate de munitii

antitanc, care au avut posibilitatea sa strapunga blindaje cu grosimi
de pana la 600mm.

Se poate aprecia ca succesul obtinut de Forta multinationala a avut la baza aplicarea cu precizie a
conceptiei adoptate, asigurarea unei conduceri sigure, un sistem logistic bine organizat si
avantajul tehnologic net care au demoralizat armata irakiana si au creat deruta in randul acesteia.
Trupele de Uscat irakiene au adoptai tactici utilizate in razboiul cu Iranul, amenajand in Kuweit
si sudul Irakului pozitii de aparare fortificate cu scopul mentinerii pozitiilor chiar cu eforturi
deosebite. Apararea s-a bazat pe un sistem de randuri de transee, care se intindeau pe multi
kilometri in adancime, cu transee de comunicatii, puncte intarite si amplasamente de artilerie.
Fiecare unitate a avut un sistem de aparare circulara, iar mult in adancime erau organizate
rezerve mobile.
Tactica adoptata de trupele irakiene s-a dovedit depasita in conditiile existentei unei nete
suprematii aeriene, avantajului razboiului radioelectronic si a cercetarii de toate tipurile. Ca
urmare, marea majoritate a unitatilor si marilor unitati ale trupelor de uscat irakiene s-au predat
fara lupta, Forta multinationala reusind sa realizeze scopul propus, de eliberare a Kuweitului in
timp scurt si cu pierderi minime.
La incetarea focului, intervenita la data de 27.02.1991, Irakul se afla complet dezorganizat din
punct de vedere politic, economic si social, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile
umane si materiale au fost la un nivel neasteptat: 180.000 morti si disparuti, 175.000 prizonieri,
peste 2.000 tancuri si 2.200 piese de artilerie distruse.
 *

**

Succinta prezentare a unor consideratii si invataminte rezultate din razboaiele locale impune
cateva concluzii.
Razboaiele locale ale epocii actuale au fost determinate de cauze complexe, economice, politice,
sociale, nationale, militare pe care si-au pus amprenta contradictiile de ordin ideologic. Aceste
razboaie au constituit, de regula, un vast poligon de experimentare, atat a diverselor tipuri de
armament si tehnica de lupta, dar si a diverselor doctrine si strategii militare.
Razboaiele locale au oglindit mutatiile care s-au produs in arta militara datorita revolutiei
tehnico-stiintifice mondiale si a proceselor revolutionare nationale produse in societatea
omeneasca.
Razboaiele locale, indeosebi cele asimetrice, cele mai bune exemple fiind razboiul din Vietnam
si interventia sovietica din Afganistan au dovedit ca un popor hotarat sa-si apere soarta este
capabil sa reziste oricarui agresor, chiar daca are o tehnica de lupta sofisticata si dispune de
importante efective umane.