Sunteți pe pagina 1din 14

NOTIUNI INTRODUCTIVE IN ISTORIA ARTEI MILITARE

1. Locul, rolul, obiectul si metoda istoriei artei militare


2. Principalele elemente de studiu si analiza rezultate din obiectul istoriei artei militare
3. Scopul, rolul si structura cursului de istoria artei militare
Istoria artei militare, parte componenta a istoriei poporului roman, reprezinta o
disciplina de seama in dezvoltarea personalitatii militare a corpului ofiterilor armatei
noastre. Cunoasterea modului cum marii comandanti de osti, iar mai tarziu marile
comandamente au pregatit si condus razboaiele, campaniile, operatiile si luptele, a
modului cum au aparut si evoluat principiile, formele si procedeele luptei armate
inseamna in primul rand un act de cultura militara a cadrelor armatei. Dar, semnifica si
insusirea unor constante ce tin de mecanismul intim al artei militare traduse prin metode
si scheme de rezolvare, de un anumit instrumentar ce s-a faurit de-a lungul secolelor, fara
de care nu se pot rezolva problemele practice ale constructiei si pregatirii militare.
Daca se admite ideea ca intregul sistem de cunostinte teoretice militare inseamna
experienta teoretizata" este de prisos a se demonstra necesitatea studierii experientei
razboaielor ce au avut loc, precum si experienta rezultata din practica organizarii,
conducerii si instruirii fortelor armate in timp de pace. Totodata, avand in vedere faptul ca
actiunile militare sunt nemijlocit legate de conditiile geospatiale, ca secole de-a randul
directiile, aliniamentele si obiectivele de importanta strategica operativa si tactica au
ramas aceleasi, implicit se concluzioneaza ca, situatii militare similare intr-un spatiu
geografic ce ramane neschimbat, pot sa sugereze solutii similare, ele devenind constante.
Asadar, istoria artei militare devine un instrument al cunoasterii in domeniul militar si
indeosebi pentru investigarea acelor elemente ce tin de lupta armata. Utilizarea cu
discernamant a acestui instrument este o necesitate daca se are in vedere cerinta
cunoasterii

trecutului

pentru

evita

repetarea

greselilor.

1. Locul, rolul, obiectul si metoda istoriei artei militare


O justa definire a locului si rolului istoriei artei militare in sistemul gandirii militare
presupune mai intai o justa departajare a acesteia de istoria militara, care a precedat-o ca
aparitie si din care provine de fapt. Istoria militara este o ramura a istoriei si, in acelasi
timp, a stiintei militare, care studiaza razboaiele si armatele din diferite perioade

istorice, privite ca fenomene militare...". Este o descriere cronologica a evolutiei


sistemului militar si evenimentelor militare universale sau nationale, a originii, cauzelor
si

modului

de

desfasurare

razboaielor.

Pe masura ce mijloacele si metodele de investigatie s-au dezvoltat, iar caracterul stiintific


s-a accentuat, istoria militara s-a specializat pe domenii distincte ca: istoria razboaielor,
istoria artei militare, istoria constructiei fortelor armate, istoria tehnicii militare, istoria
gandirii

militare.

Asadar, istoria militara este o ramura a stiintei istoriei, dar si a stiintei militare, rezultand
o stiinta de granita, asa cum se intalnesc multe asemenea stiinte din conexiunea unor
procese

si

fenomene

stiintifice.

Un domeniu distinct al istoriei militare este istoria artei militare, care se poate defini ca
parte componenta a istoriei militare care studiaza aparitia, evolutia si aplicarea in
razboaiele care au avut loc, a componentelor artei militare (strategia, arta operativa,
tactica), a legilor, principiilor, formelor si procedeelor luptei armate si sintetizand
experienta razboaielor trecute trage concluzii si invataminte care imbogatesc teoria si
practica

pregatirii,

conducerii

si

desfasurarii

luptei

armate.

Prin urmare, locul istoriei artei militare este situat in cadrul istoriei militare, ca parte
componenta a stiintei militare.
Esentializarea unor elemente distincte care tin de lupta armata propriu-zisa este una
din preocuparile de baza ale istoriei artei militare. Totodata, istoria artei militare este
partea specializata a istoriei militare care studiaza aparitia, evolutia si modul cum au fost
aplicate in razboaiele trecute strategia, arta operativa si tactica, legile, principiile, formele
si procedeele luptei armate, modul cum au fost influentate aceste elemente de gradul de
dezvoltare a factorilor de productie, de stiinta si tehnica, precum si de transformarile
sociale din istoria omenirii sau din istoria unui popor. Analizand lupta armata, istoria artei
militare studiaza, asadar, si conexiunile acesteia cu elementele materiale, spirituale si
politice ale societatii omenesti, precum si rolul factorilor subiectivi, conducerea militara,
statul major, cadrele de comanda etc.
Prin urmare, obiectul de studiu si analiza al istoriei artei militare il constituie
strategia, arta operativa si tactica, legile, principiile, formele si procedeele luptei armate,
aplicate in razboaiele care au avut loc, in trecutul mai mult sau mai putin indepartat,

interesand-o

indeosebi

razboaiele

epocii

moderne

si

contemporane.

Studiind razboaiele trecute si cele prezente, prin prisma cerintelor artei militare, a
legilor, principiilor, formelor si procedeelor luptei armate, istoria artei militare poate sa
scoata in evidenta atat continuitatea, traditia, cat si inovatia, sa remarce similitudini si
deosebiri, tragand concluziile ce se impun si care, trecute prin filtrul gandirii militare dau
posibilitatea de a se formula reguli si principii noi, inserate apoi in regulamentele
militare.
Metoda de studiu a istoriei artei militare are la baza principiile filosofice ale
dialecticii si ale teoriei cunoasterii. Cu prioritate si in mod concomitent se folosesc
metodele: istorica (cronologica) si logica de cercetare.
Metoda istorica (cronologica) consta in urmarirea succesiunii aparitiei si evolutiei
cronologice a obiectelor si fenomenelor, inclusiv a celor militare (luptei armate). Aceasta
metoda impune ca in studiul si analiza istoriei artei militare sa fie respectata ordinea
cronologica a aparitiei, evolutiei mijloacelor materiale si evenimentelor militare, situarea
lor in timp si spatiu. Ea evidentiaza actiunea legii progresului lumii materiale si spirituale
si, in domeniul de investigare al istoriei artei militare, conexiunile acesteia cu politica,
economia, stiintele socio-umane, matematice si tehnice.
Metoda logica reprezinta un anumit sistem de principii teoretice si de selectie, de
analiza si sinteza a materialului empiric. Pentru aceasta, metoda logica recurge la
aplicarea in , procesul cercetarii, a categoriilor: analiza, sinteza, comparatia, deductia si
analogia. In afara acestora, istoria artei militare analizeaza obiectul de studiu si pe baza
unor scheme logice (algoritmi) specifice, urmand a da raspunsuri la problemele
formulate.
In ultimul timp, istoria artei militare recurge tot mai mult la instrumente matematice de
cercetare ca: teoria probabilitatilor, statistica militara, modelarea matematica, teoria
informatiei etc.
Indiferent de metoda utilizata, istoria artei militare studiaza si analizeaza obiectul sau
pe baza materialului faptic: planurile de operatii (campanie), ordinele si rapoartele de
operatii, jurnalele actiunilor de lupta, datele privind asigurarea de toate felurile,
memoriile de razboi, urmarirea la zi" a evenimentelor politico-militare si razboaielor in
curs.

2. Principalele elemente de studiu si analiza rezultate din obiectul istoriei artei militare
Studiul si analiza istoriei artei militare se indreapta in primul rand asupra componentelor
artei

militare

luata

ca

intreg,

apoi

pe

componentele

sale

separate.

Arta militara, cunoscuta si sub denumirea de arta razboiului" in epocile veche si


medie, inainte de a deveni o componenta a stiintei militare a fost identificata, multa
vreme, cu indemanarea, talentul, maiestria si spiritul de orientare in situatii critice,
initiativa si exemplul personal in lupta al comandantului. Ea reprezinta arta de a organiza
si conduce lupta in conformitate cu anumite principii, norme si reguli elaborate, de cele
mai multe ori, pe cale empirica sau desprinse din experienta unor lupte anterioare.
Arta militara este denumita ca domeniu specializat al organizarii si conducerii luptei
armate", incluzand doua laturi principale:
a) latura teoretica (teoria artei militare), care studiaza si generalizeaza experienta luptei
armate, in vederea elaborarii principiilor, procedeelor, metodelor si regulilor de pregatire
si ducere a actiunilor militare;
b) b) latura practica, care se refera la pregatirea si ducerea actiunilor de lupta in timp de
razboi.
Componentele artei militare nu au fost din totdeauna aceleasi. Initial arta militara, dupa
formarea ca domeniu de sine statator cuprindea strategia si tactica. Ulterior, in cursul
primului razboi mondial in unele armate a aparut un nou domeniu: arta operativa.
Istoria artei militare studiaza componentele artei militare aplicate la analiza pregatirii,
desfasurarii, rezultatelor si concluziilor unor razboaie, campanii, batalii si operatii
militare. Astfel, este consemnata aparitia strategiei in razboaiele epocii sclavagiste ca
domeniu al artei militare care cuprindea probleme privind pregatirea si ducerea
razboiului, intre care putem mentiona: organizarea, dotarea, instruirea si intrebuintarea in
razboi a fortelor armate ale statului; stabilirea scopurilor razboiului si a formelor
actiunilor strategice pentru atingerea lor; folosirea diferitelor categorii de forte (terestre si
maritime), realizarea cooperarii dintre ele; realizarea aliantelor si cooperarea cu aliatii in
razboaiele de coalitie; pregatirea teritoriului propriu pentru aparare.

In epocile urmatoare - medie, moderna si contemporana - problemele strategiei s-au


diversificat, desi o buna perioada de timp, ce se intinde pana la inceputul secolului XX,
strategia era considerata ca atribut al comandantului - sef, arta acestuia in razboi. Primul
si cel de-al doilea razboi mondial au amendat conceptia ca strategia este arta exclusiva a
comandantului-sef si au adus in prim plan conceptia ca strategia este un sistem ce s-a
construit in urma activitatii laborioase a unor comandanti celebri dar mai ales a unor
specialisti militari care au sintetizat experienta razboaielor si au teoretizat-o intr-un sistem
de cunostinte si principii referitoare la conducerea operatiilor, campaniilor si a razboiului
in ansamblu.
Functiile strategiei au evoluat si ele in raport cu cresterea complexitatii fenomenului
razboi. In zilele noastre ele au fost formulate astfel: definirea caracterului viitorului
razboi; pregatirea tarii, a populatiei si a fortelor armate pentru razboi; conducerea de
ansamblu a razboiului; conducerea campaniilor si a operatiilor strategice; pregatirea
generala a cadrelor de comanda.
Oprindu-se asupra formelor actiunilor strategice, istoria artei militare consemneaza
faptul ca in afara celor doua - ofensiva si apararea strategica - se cunosc si alte actiuni
militare de nivel strategic ca: acoperirea, mobilizarea armatei, desfasurarea strategica,
regruparea unor esaloane strategice de pe un teatru de actiuni militare pe altul etc.
Studiind manevra strategica in razboaiele care au avut loc de-a lungul secolelor, istoria
artei militare consemneaza evolutia ei de la formele cele mai simple la cele mai
complexe, in epoca moderna si contemporana, dar formele de baza ale manevrei au
ramas aceleasi: invaluirea, intoarcerea, lovitura frontala, manevra pe directii interioare
(sau din pozitia centrala), manevra pe directii exterioare. Incepand cu cel de-al doilea
razboi mondial se aplica si manevra pe verticala, prin folosirea trupelor de desant aerian
parasutate

sau

aeropurtate.

In razboaiele trecute, pe plan strategic s-a aplicat cu frecventa mai mare lovitura frontala,
mai rar manevra de invaluire si foarte rar manevra de intoarcere. Astfel, se pot aminti:
- lovitura frontala intrebuintata in bataliile de la Marathon- 490 i.Ch., Nicopole - 1396,
Selimbar - 1599, Marasesti - 1917, Oder - 1945; - manevra de invaluire aplicata in
bataliile de la Rovine - 1395; Vaslui - 1475, Calugareni - 1595; in operatiile de la

Flamanda

1916,

Stalingrad

1942,

Debretin

1944,

Ruhr

1945;

- manevra de intoarcere folosita in operatiile de la Praga - 1945, din Manciuria - 1945.


Manevra pe directii interioare (sau din pozitie centrala) s-a executat frecvent in razboaiele
trecute si a fost specifica tarii care era atacata din mai multe directii simultan sau la scurte
intervale de timp. Domnitorii romani au fost nevoiti sa aplice des aceasta manevra: Stefan
cel Mare - 1476, Mihai Viteazul - 1594/1595.
Manevra pe directii exterioare se aplica, de regula, in operatiile strategice ofensive si
consta din actiunea, pe cat posibil concomitenta, a unor grupari strategice separate, pe
directii care converg spre obiective de importanta strategica din dispozitivul adversarului.
Astfel, Mihai Viteazul a aplicat aceasta manevra in campania din toamna anului 1599, iar
Puterile Centrale au adoptat-o in 1916 pe frontul roman.
Avand in vedere cele aratate mai sus, rezulta ca preocuparile istoriei artei militare in
domeniul strategiei s-au multiplicat si diversificat considerabil. Esenta acestor preocupari
(studii si analize) este, in primul rand, de a descoperi constante care se mentin in strategie
de la inceputurile sale si pana in zilele noastre, indiferent de mutatiile produse. In al
doilea rand istoria artei militare trebuie sa scoata la iveala mutatiile produse in strategie
ca urmare a revolutiei tehnico-stiintifice mondiale. In al treilea rand, istoria artei militare,
pe baza mutatiilor produse trebuie sa formuleze noi atribute si principii ale strategiei.
Un alt domeniu al artei militare, ale carei aplicatii sunt studiate de istoria artei militare
este arta operativa ce reprezinta un domeniu de legatura, care cuprinde teoria si practica
actiunilor militare de o anumita amploare, mai mica decat cele strategice, mai mare decat
cele tactice. In unele armate acest domeniu al artei militare este cunoscut sub denumirea
de tactica mare".
Istoria artei militare consemneaza caracterul istoric al aparitiei si aplicarii domeniului
operativ al artei militare, ce se situeaza in perioada primului razboi mondial. Asupra
locului si rolului acestui domeniu al artei militare controversele nu au incetat. A rezultat
insa, ca el corespunde, in general, artei militare a unor armate mari, capabile sa
desfasoare operatii pe mai multe teatre de actiuni militare, cat si armatelor unor state mici
si

mijlocii,

ca

urmare

participarii

acestora

la

unele

blocuri

militare.

Tactica, domeniu al artei militare ale carei origini le intalnim inca din momentul aparitiei
institutiei militare si fenomenului razboi avea ca preocupari, la inceput, aspectele luptei

armate pe uscat si pe mare, ulterior, in epocile moderna si contemporana, si in aer. In


sfera sa de preocupari intra elaborarea unor principii, forme, procedee, reguli si metode
de pregatire si ducere a luptei armate, cat si folosirea tuturor armelor in pregatirea si
ducerea actiunilor de lupta. Aria sa de cuprindere vizeaza esalonul tactic.
Istoria artei militare, analizand procedeele, regulile si metodele de organizare si
desfasurare a actiunilor militare la nivel tactic in razboaiele care au avut loc scoate in
evidenta doua constatari principale:
- tactica a fost si va fi generatoare de principii, reguli, norme si metode de organizare si
conducere

luptei;

- tactica este legata si determinata nemijlocit de armament si tehnica.


In scopul indeplinirii cerintelor impuse de obiectul de studiu, istoria artei militare
opereaza cu o serie de legi si principii, forme si procedee, concepte si notiuni prin
aplicarea carora, la analiza diferitelor razboaie, campanii si batalii desprinde concluzii,
invataminte si caracteristici ce pot fi luate in consideratie in procesul de perfectionare
continua

pregatirii

cadrelor

militare.

Astfel, analizand modul cum au fost aplicate cerintele unor legi, ca cea a concordantei
dintre scop, forte si mijloace, constatam ca, intr-o forma sau alta, acestea au stat in atentia
unor comandanti de osti, obtinand victorii rasunatoare. Studiind actiunile acestei legi in
razboaiele care au avut loc , istoria artei militare patrunde si explica indeosebi acele
abateri" aparente de la cerintele legii precum si sesizarea factorilor vremelnici ai unor
succese.
Daca avem in atentie cerintele legii dependentei structurilor organizatorice, formelor si
procedeelor actiunilor militare de nivelul dezvoltarii armamentului si tehnicii de lupta,
constatam ca asemenea cerinte, desigur nu neaparat in formularea actuala, au fost in
atentia factorilor de raspundere in toate epocile. Istoria artei militare romanesti
demonstreaza ca in inclestarea cu invadatorii, poporul nostru nu a fost in general, mai
prejos in inzestrare, dar de foarte multe ori a fost lipsit de unele mijloace, iar cantitatile
nu au fost intotdeauna suficiente. Astfel, lipsa unor categorii de armament in primul
razboi mondial (pusti, mitraliere, grenade, artilerie de munte si de insotire etc.), precum si
cantitatea insuficienta a altora (mitraliere usoare, artilerie grea, aviatie) a determinat
comandamentul roman sa adopte ca procedeu de baza izbirea, atat in ofensiva, cat si in

aparare, in conditiile cand in armatele beligerante s-a renuntat la acest procedeu, pe prim
plan fiind focul. A trebuit sa se treaca la reorganizarea, reinstruirea si reinzestrarea
intregii armate, la inceputul anului 1917, pentru ca armata romana sa fie capabila a se
masura

de

la

egal

la

egal

cu

adversarii

sai.

Analizand actiunea legii raportului de forte in razboaiele care au avut loc, istoria artei
militare scoate in evidenta faptul ca un raport de forte favorabil constituie, de cele mai
multe ori, un factor de succes. Nu rare au fost insa situatiile in care armate mai putin
numeroase, dar animate de un moral ridicat, de o fierbinte dragoste fata de patrie, cu o
temeinica pregatire si conduse de comandanti iscusiti au obtinut succese rasunatoare.
Nepieritoare au ramas in memoria popoarelor bataliile de la Marathon (490 i.Ch.),
Thermopyle (august 480 i.Ch.), Vaslui (ianuarie 1475), Calugareni (august 1595), toate
castigate

de

armate

aflate

in

inferioritate

numerica.

Asadar, numarul in sine nu constituie o garantie a succesului. Acesta este asigurat de un


complex de factori, din care, evident, un raport de forte favorabil poate fi luat in calcul.
Istoria artei militare, analizand multilateral actiunea acestei legi cauta sa scoata in
evidenta indeosebi factorii de compensare a raportului de forte, in cazul unor armate
putin numeroase, care au reusit sa infranga armate mari. Dintre acesti factori s-au
remarcat indeosebi: forta morala; constiinta justetei cauzei; inalte calitati de lupta ale
comandantilor; calitatea superioara a armamentului si tehnicii de lupta; folosirea
judicioasa a terenului si conditiilor de anotimp si stare a vremii; folosirea unor procedee
noi, necunoscute de adversar; realizarea surprinderii; castigarea si mentinerea initiativei
la

toate

nivelele,

strategic,

operativ

si

tactic

etc.

Alaturi de legile luptei armate si intr-o imbinare armonioasa, istoria artei militare
analizeaza modul de aplicare in diferitele razboaie, campanii si batalii a principiilor luptei
armate si desprinde concluzii cu privire la evolutia materializarii cerintelor acestor
principii de-a lungul dezvoltarii luptei armate. Asa de exemplu, analizand principiul
concentrarii eforturilor pe directiile hotaratoare, principiu fundamentat de catre marele
strateg al Greciei antice, Epaminonda, avem in atentie evidentierea elementelor noi
survenite in aplicarea cerintelor acestui principiu, ca urmare a intregii dezvoltari a stiintei
si tehnicii, a inzestrarii fortelor luptatoare cu cele mai moderne mijloace de lupta.
De asemenea, analizam unele campanii si razboaie, mai ales din epocile antica si medie,

prin prisma cerintelor principiului actiunii si reactiunii, ce impune conceperea oricarei


batalii avand in atentie si posibilitatile, gruparile, starea morala, gradul de inzestrare,
actiunile probabile ale inamicului etc., functie de care erau concepute dispozitivul
propriu, modul de ducere a luptei, momentul de declansare al atacului, directia principala
de efort etc. Desi in prevederile actualelor reglementari, intre principiile luptei armate
acesta nu-si mai gaseste locul, consideram ca analiza cerintelor lui trebuie cunoscuta, cel
putin

pentru

epocile

amintite.

Un principiu permanent ce a stat in atentia marilor comandanti, incepand cu Hanibal si


Alexandru Macedon, pana la Napoleon si Suvorov, Jukov si Eisenhower a fost principiul
libertatii de actiune. Studiind unele operatii, batalii etc., se are in atentie preocuparea
comandamentelor respective pentru transpunerea in fapte a cerintelor acestui principiu,
deseori in stransa concordanta cu cele ale principiului surprinderii si evitarii surprinderii.
Respectarea acestor principii, intre alti factori, au adus succesele rasunatoare lui Stefan
cel Mare in batalia de la Vaslui, lui Napoleon in batalia de la Austerlitz (decembrie 1805).
Se acorda, de asemenea, atentie valorificarii invatamintelor desprinse din modul cum au
fost aplicate, mai ales, in epocile moderna si contemporana, cerintele principiului unitatii
actiunilor de lupta, studiat in legatura interdependenta cu cele ale dispersarii fortelor si
mijloacelor. Fundamentate ca urmare a perfectionarii ducerii luptei pe spatii intinse si cu
mari grupari de forte, cat si ca rezultat al introducerii in inzestrarea unitatilor si marilor
unitati a unor mijloace tehnice de mare eficienta, nerespectarea cerintelor acestor
principii poate influenta negativ rezultatul unei operatii sau campanii. Astfel, in timpul
celui de-al doilea razboi mondial, dispunerea fortelor germane pe mai multe teatre de
actiuni militare si lipsa unitatii de actiune manifestata in conducerea si realizarea
dispozitivelor si gruparilor de forte au condus, in final, la infrangerea Wehrmachtului
german. Si tot in timpul acestei mari conflagratii, respectarea riguroasa a cerintelor
acestor principii a asigurat succesul in campania declansata de Germania nazista
impotriva

Frantei,

Belgiei

si

Olandei

la

10

mai

1940.

Un principiu ce nu a lipsit din procesul pregatirii si ducerii unor razboaie, campanii,


operatii sau batalii a fost cel al manevrei. El si-a gasit locul in gandirea si actiunea unor
mari comandanti militari. Astfel, folosind judicios manevra de forte, Mircea cel Batran a

zdrobit la Rovine in 17 mai 1395 oastea lui Baiazid, iar Mihai Viteazul a castigat
campania din anul 1595 tocmai printr-o ampla manevra a fortelor si mijloacelor de care
dispunea. Ample manevre la nivel strategic si operativ s-au executat in cursul celui de-al
doilea razboi mondial, in timpul operatiilor de la Stalingrad, Berlin si din vestul Europei.
Fundamentate teoretic mai recent, principiile luptei armate al economiei fortelor si al
cooperarii neintrerupte si-au gasit aplicabilitate in unele batalii inca din perioada
razboaielor desfasurate in antichitate. Astfel, in batalia de la Gaugamela, Alexandru cel
Mare a organizat un dispozitiv de lupta in care cooperarea dintre faiangele macedonene,
corpul de cavalerie grea, cavaleria usoara, subunitatile de arcasi si sulitasi, alaturi de
executarea unor manevre oportune ale fortelor dispuse la flancurile dispozitivului si in
linia a doua, i-a permis o victorie stralucita, desi raportul de forte era de circa 10:1 in
favoarea

armatei

lui

Darius

al

III-lea

De asemenea, istoria artei militare opereaza si cu alte notiuni si concepte, a caror


intelegere unitara este absolut necesara pentru insusirea problematicii cursului.
Armistitiu. Acord pentru suspendarea operatiilor militare, intre beligeranti continuand sa
existe starea de razboi. Reglementarea are ca baza norme cutumiare si unele reguli
inserate

in

anexa

Conventiei

de

la

Haga

din

1907.

Asediu. Incercuirea unei localitati intarite sau a unui raion puternic fortificat si
mentinerea pe o durata lunga a incercuirii cu scopul ca, taind inamicului legaturile cu
exteriorul, sa-1 oblige sa capituleze sau sa-i slabeasca fortele in vederea asaltului final.
Batalia. Termen ce defineste ansamblul actiunilor de lupta desfasurate de catre fortele
principale ale unei grupari operative (strategice), simultan sau succesiv, intr-o conceptie
unitara, intr-un spatiu geografico-militar determinat. Batalia constituie o parte importanta
a

operatiei.

Campania. Parte a razboiului incluzand totalitatea actiunilor militare desfasurate intr-o


anumita perioada de timp, pe unul sau mai multe teatre de actiuni militare, corelate pe
baza

unei

conceptii

unitare,

in

vederea

atingerii

unui

scop

strategic.

Cap de pod. Portiune de teren cucerita sau mentinuta pe malul unui curs de apa, opus
celui pe care se afla fortele proprii, pe litoral sau dincolo de creasta unui lant muntos;
serveste

pentru

dezvoltarea

ofensivei

peste

obstacolul

natural

respectiv.

Capitulare. Notiune ce desemneaza incetarea ostilitatilor, a rezistentei din partea unui

10

beligerant sau numai a unei parti din fortele sale, ca urmare a infrangerilor suferite.
Coalitie militara. Intelegere temporara realizata intre doua sau mai multe state in scopul
ducerii

unui

razboi

comun.

Grup de armate. Mare unitate operativ-strategica in fortele armate ale unor state,
alcatuita din mai multe armate, destinata sa actioneze pe un teatru de actiuni militare sau
pe

directie

strategica

(operativa).

Grupari beligerante. Prin extensie, notiunea desemneaza gruparile de state aflate in


conflict.
Lupta. Actiunea sau ansamblul de actiuni desfasurate in mod organizat de subunitati,
unitati si mari unitati tactice care, folosind armamentul si tehnica de lupta, urmaresc
nimicirea

fortelor

inamicului

sau

capturarea

lor.

Operatia militara. Totalitatea actiunilor de lupta duse de catre marile unitati operative si
strategice dupa un plan unic, in vederea atingerii unui scop operativ sau strategic.
Razboi. Fenomen social-politic care reprezinta manifestarea esentiala a relatiilor politice
conflictuale existente la un moment dat intre grupari mari de oameni (organizate din
punct de vedere militar) si care folosesc, pentru atingerea anumitor scopuri economice si
politice, mijloace violente, ceea ce confera acestui fenomen un puternic caracter
distructiv.
Riposta ofensiva. Actiune ofensiva ce are loc in cadrul apararii, imprimand acesteia un
caracter activ. Se executa la toate esaloanele si in raport cu esalonul care o executa poate
fi contraatac, executat de esalonul tactic, contralovitura, executata de esaloanele
operative,

contraofensiva,

executata

de

esaloanele

strategice.

Stratagema. Modalitatea prin care se urmareste ca o actiune de lupta sa fie organizata


astfel incat sa lase inamicului impresia ca se va desfasura in alt mod decat cel real, in
scopul

de

a-1

insela

si

de

a-1

atrage

in

cursa.

Teatru de actiuni militare. Parte din teritoriul fortelor beligerante delimitata de elemente
geografic caracteristice, pe care se desfasoara actiunile de lupta. Include una sau mai
multe directii strategice sau operative de mare importanta (in trecut teatru de operatii).
Teatru de razboi. Totalitatea teritoriilor statelor angajate intr-un razboi, incluzand spatiul
terestru, aerian si maritim al acestora. Teatrul de razboi poate cuprinde unul sau mai
multe

teatre

de

actiuni

11

militare.

Ultimatum. Act politic prin care un stat ce are un diferend cu un alt stat ii formuleaza
acestuia

conditii

care

trebuie

imperios

indeplinite.

Studierea si insusirea notiunilor si conceptelor, in general a terminologiei cu care


opereaza istoria artei militare, completate cu noi cunostinte din disciplinele Elemente de
arta militara (Tactica generala), Teoria generala a stiintei militare, Tactica armelor,
Doctrina militara etc., permite analizarea unor razboaie, campanii si operatii militare in
scopul desprinderii de noi invataminte privind intarirea capacitatii de aparare a patriei
Sus
3. Scopul, rolul si structura cursului de istoria artei militare
Scopul cursului de istoria artei militare este de a inarma viitoarele cadre ale armatei cu
solide cunostinte despre trecutul de lupta al romanilor, cunoasterea glorioaselor batalii
pentru apararea gliei strabune, a legendarelor figuri de comandanti militari si domni ai
acelor meleaguri, reprezentand un izvor nesecat al procesului de educatie in spiritul
dragostei fata de patrie. Trecerea de la istoria facuta in liceu, in care predomina descrierea
bataliilor si razboaielor, la istoria artei militare, in care predomina analiza luptei armate
prin prisma legitatilor, principiilor, regulilor si metodelor inseamna a realiza o legatura
organica cu celelalte discipline ce se predau in academiile categoriilor de forte.
Educarea tinerei generatii in spiritul traditiilor militare ale poporului roman constituie
parte intrinseca a scopului cursului nostru. Bogatia si maretia faptelor de arme savarsite
de inaintasii nostri atesta cu putere ca institutia militara a fost un insotitor permanent al
poporului

roman.

Rolul cursului de istoria artei militare este important cel putin din urmatoarele puncte de
vedere:
- continua pe o treapta superioara pregatirea studentilor pentru insusirea cunostintelor
referitoare la arta militara nationala si universala, inarmandu-i cu ideile de baza ale luptei
armate;
- impletindu-se organic cu disciplinele: elemente de arta militara, doctrina militara,
tactica armelor, istoria artei militare indeplineste rolul de a pune la dispozitia studentilor
date concrete in ceea ce priveste aplicarea legilor, principiilor, formelor si procedeelor
luptei armate; prin aceasta istoria artei militare joaca rolul de liant al teoriei cu practica in
studiul

artei

militare;

12

- analizand temeinic actiunile militare desfasurate pe teritoriul national, indeosebi pe cele


din primul razboi mondial, istoria artei militare sugereaza solutii pentru situatii de lupta
operative si strategice similare, atrage atentia atat asupra greselilor ce se pot face, cat si a
masurilor ce trebuie luate pentru a le evita in viitor.
Istoria artei militare este o disciplina noua intre disciplinele ce se predau in academiile
categoriilor de forte. Introducerea ei in structura invatamantului militar este o dovada a
cresterii nivelului culturii militare a candidatilor la examenul de admitere in Academie si
a bogatei literaturi de referinta pentru uzul unui larg cerc de cititori.
Structura cursului de istoria artei militare este data de planul de invatamant, elaborat pe
serii de studenti si de fondul de ore afectat. Temele de istoria artei militare respecta
cronologia istorica a evenimentelor militare pe planul istoriei militare autohtone si
cuprind analiza principalelor razboaie, campanii si operatii din epocile moderna si
contemporana. Cel mai mare numar de ore, aproximativ 90% este afectat studiului si
analizei

artei

militare

romanilor

in

cele

doua

epoci.

Situandu-se pe coordonatele cerintelor cresterii calitatii invatamantului militar, cursul de


istoria artei militare imbogateste cunostintele studentilor militari cu date si elemente din
trecutul artei militare autohtone. Facand o analiza critica a razboaielor, campaniilor,
operatiilor si luptelor din trecut, cursul avertizeaza asupra unor greseli care se pot repeta
in situatii similare, indicand caile pentru evitarea lor. Prin aceasta, istoria artei militare se
distinge nu numai ca o stiinta descriptiva, dar si prospectiva, fapt care-i confera valente
deosebite.
Sus
BIBLIOGRAFIE
***

Dictionar

militar.

Termeni

tactici-operativi,

Bucuresti,

1972

*** Doctrina Operationala a Fortelor Terestre, Bucuresti, 1999;


*** Istoria artei militare, vol. I, Bucuresti, 1989;
*** Istoria militara a romanilor, vol. I, Bucuresti, 1992;
*** Istoria militara a poporului roman, vol. I, Bucuresti,
1984;
*** Lexicon militar, Bucuresti, 1980.

13

14