SISTEMUL

DE PLANIFICARE, PROGRAMARE, BUGETARE ŞI EVALUARE

(S.P.P.B.E.) ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR PENTRU APĂRARE.

Studiu de caz: Managementul resurselor umane

în cadrul forţelor terestre

NESECRET
1 din 70
Pagină albă

NESECRET
2 din 70
 CUPRINS

INTRODUCERE....................................................................................................................... 5

Capitolul 1

IMPLEMENTAREA SISTEMULUI DE PLANIFICARE, PROGRAMARE,

BUGETARE ŞI EVALUARE (S.P.P.B.E.) ÎN ARMATA ROMÂNIEI ................................ 9
1.1. Fundamentarea planificării apărării la nivel naţional...................................................... 12
1.2. Planificarea....................................................................................................................... 13
1.2.1. Necesitatea planificării apărării .......................................................................... 15
1.2.2. Planificarea - funcţie de bază a conducerii.......................................................... 15
1.3. Programarea ..................................................................................................................... 19
1.4. Bugetarea.......................................................................................................................... 23
1.5. Evaluarea.......................................................................................................................... 29
1.5.1. Principalii paşi în procesul de evaluare.............................................................. 30
1.5.2. Factorii de influenţă şi dificultăţi ale etapei ....................................................... 30

Capitolul 2

MANAGEMENTUL RESURSELOR PENTRU APĂRARE................................................ 33

2.1.Resursele pentru apărare. Abordare conceptuală .............................................................. 33
2.2.Managementul general al resurselor pentru apărare ......................................................... 44
2.3.Structura managementului resurselor pentru apărare........................................................ 48
2.3.1. Managementul resurselor umane pentru apărare ............................................... 48
2.3.2. Managementul resurselor materiale pentru apărare .......................................... 52
2.3.3. Managementul resurselor financiare pentru apărare ......................................... 53

Capitolul 3

STUDIU DE CAZ : MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE

ÎN FORŢELE TERESTRE ..................................................................................................... 55
3.1. Politici de personal promovate în managementul resurselor umane,
în cadrul Forţelor Terestre....................................................................................................... 55
3.2. Aspecte ce vizează desfăşurarea activităţii în domeniul managementului
resurselor umane, în cadrul Forţelor Terestre ......................................................................... 57

CONCLUZII ........................................................................................................................... 63

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 67

Anexă ...................................................................................................................................... 69

NESECRET
3 din 70
Pagină albă

NESECRET
4 din 70
 INTRODUCERE

Începutul secolului XXI este marcat de transformări profunde ale arhitecturii

internaţionale de securitate şi, în acest context, extinderea procesului de democratizare, de
promovare a drepturilor omului şi a principiilor statului de drept, creşterea rolului comunităţii
internaţionale stau la baza prevenirii conflictelor şi soluţionării crizelor. Sfidările introduse de
procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare,
generează noi tensiuni şi factori de risc în plan mondial. Mediul mondial de securitate, ca şi
cel european şi cel regional, după experienţa acestor ultimi ani, rămâne şi în continuare, cel
puţin pentru următorul deceniu, fluid, extrem de complicat şi foarte complex, cu evoluţii
adesea aleatorii, greu previzibile, şi cu numeroase focare de tensiuni în mozaic.
Deşi în sistemul internaţional se menţin unele trăsături tradiţionale ale politicii de
putere, Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element
definitoriu este integrarea politică şi economică şi extinderea comunităţii statelor care
împărtăşesc şi promovează valorile democratice. Devine tot mai evident faptul că interesele şi
obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională. În
analiza factorilor de risc, a tensiunilor, ameninţărilor şi provocărilor globale şi regionale,
România are în vedere filosofia ieşirii sau, mai degrabă, a neintrării în izolare, a participării
depline la viaţa comunităţii internaţionale, a integrării în sistemul valorilor democratice şi,
deci, a asumării responsabilităţii în optimizarea mediului de securitate, în producerea acestui
mediu şi nu doar în folosirea lui.
În promovarea intereselor sale de securitate, România foloseşte o serie de oportunităţi
oferite de lărgirea NATO şi UE, exercitarea unui rol activ în OSCE, dezvoltarea relaţiilor de
bună vecinătate şi existenţa parteneriatelor strategice cu actori importanţi ai scenei
internaţionale. Integrarea în UE şi în NATO reprezintă singura opţiune raţională de asigurare
a securităţii României pe termen mediu şi lung. Strategia defineşte direcţii de acţiune pentru
accelerarea pregătirii în vederea integrării depline în cele două organizaţii şi asigurarea
compatibilităţii politicii de securitate a României cu actualul concept strategic al NATO şi are
în vedere perspectivele participării României la dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi
Apărare.

NESECRET
5 din 70
 Accelerarea procesului de integrare politică, economică şi în planul securităţii
europene şi euroatlantice şi de edificare a Europei nedivizate, democratice şi prospere,
generând o zonă de stabilitate extinsă, determină perfecţionarea modalităţilor de combatere a
riscurilor şi ameninţărilor, de gestionarea eficientă a crizelor şi de participarea activă la
apărarea colectivă în plan regional.
România acţionează pentru integrarea în structurile militare euroatlantice, pentru
continuarea reformei armatei, în conformitate cu standardele statelor membre NATO şi UE,
pentru dezvoltarea unei capacităţi de apărare credibilă, modernă şi eficientă; se au în vedere
întărirea controlului civil asupra forţelor armate, în concordanţă cu principiile şi valorile
democraţiei, precum şi consolidarea statului României de generator de securitate, prin
continuarea şi îmbunătăţirea contribuţiei sale la stabilitatea regională. Integrarea trebuie să
aibă loc în plan instituţional, organizaţional, tehnic şi intelectual. Acesta va permite
modularea, constituirea şi garantarea forţelor necesare realizării unor efecte rapide şi atingerii
obiectivelor urmărite, prin întrebuinţarea selectivă şi graduală a mijloacelor militare. Prin
integrarea în UE şi NATO, ţara noastră aşteaptă de la aceste organisme recunoaşterea
valorilor spaţiului românesc, echilibru şi stabilitate regională şi europeană, acceptarea
României ca membru care îşi asumă toate obligaţiile, dar care trebuie să beneficieze şi de
toate drepturile, începând cu cele care ţin de dezvoltarea sa economică şi socială şi continuând
cu cele ce vizează mediul de securitate şi cooperare regional şi european.
România, integrându-se în aceste structuri, doreşte să participe mai activ la schimbul
economic, politic, cultural, social şi militar şi, pe această bază, să ridice nivelul de trai al
populaţiei, să-şi valorifice mai bine, în folosul său şi al continentului, potenţialul de care
dispune. Pentru realizarea acestui deziderat, trebuie respectat un principiu fundamental,
,,stabilirea unui plafon minim de cheltuieli pentru operaţionalizarea forţelor necesare atingerii
obiectivelor naţionale şi militare” şi nu asigurarea funcţionalităţii sistemului militar în raport
cu fondurile alocate.
Alocarea resurselor este strâns legată de bugetul prevăzut pentru procesul de reformă a
armatei. Mobilizarea resurselor financiare, repartizarea şi consumarea acestora pe programe şi
categorii de cheltuieli sunt activităţi deosebit de complexe şi fac obiectul procesului de
planificare, programare, bugetare şi evaluare a forţelor, activităţilor şi resurselor
Ministerului Apărării Naţionale. În vederea îmbunătăţirii transparenţei şi stabilirii
coordonatelor necesare pentru un cadru integrat al managementului resurselor pentru apărare,
se va acorda prioritate îmbunătăţirii sistemului de planificare, programare, bugetare şi
evaluare (S.P.P.B.E.), compatibil deja cu procedurile NATO. Totodată, a fost iniţiat procesul

NESECRET
6 din 70
de conectare la sistemul NATO de planificare, prin intermediul Chestionarului de Planificare
a Apărării (Defence Planning Questionnaire - DPQ).
Aspectele definitorii pentru fundamentarea unui mecanism eficient în planificarea
apărării naţionale sunt:
- schimbarea mediului de securitate în sensul că, exceptând terorismul, nu există o
ameninţare imediată, directă;
- resursele financiare alocate apărării au crescut în termeni reali, element esenţial care
influenţează capacitatea de acoperire a cerinţelor de modernizare a echipamentului
major;
- reforma Armatei României este în desfăşurare, ceea ce implică reducerea şi
restructurarea personalului armatei, profesionalizarea, modernizarea şi eliminarea
infrastructurii excedentare.

NESECRET
7 din 70
Pagină albă

NESECRET
8 din 70
 Capitolul 1
IMPLEMENTAREA SISTEMULUI DE PLANIFICARE,
PROGRAMARE, BUGETARE ŞI EVALUARE ÎN ARMATA ROMÂNIEI

Atingerea standardelor NATO, înaintarea pe calea reformelor şi stabilirea unei

structuri de forţe moderne, eficiente şi credibile – sunt principalele obiective de atins de
Forţele Armate Române. Această sarcină cere eforturi bugetare importante şi generează o
semnificativă presiune asupra economiei în tranziţie.
Sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluare, implementat în Armata
României reflectă o abordare clasică a planificării resurselor, girată şi recomandată de
conducerea NATO. Implementarea obiectivelor principalelor documente de planificare
româneşti va conduce către o corelare realistă a obiectivelor cu resursele disponibile.
Implementarea sistemului de planificare, programare, bugetare şi evaluare în
Ministerul Apărării Naţionale a început în anul 1999, cu sprijinul experţilor americani din
cadrul Institutului pentru Studii de Apărare. Procesul de implementare a durat până în anul
2002, când sistemul a devenit operaţional.
Principalul obiectiv al SPPBE constă în integrarea eforturilor structurilor Ministerului
Apărării Naţionale pentru utilizarea resurselor disponibile într-un mod eficient în vederea
realizării capabilităţilor militare planificate. SPPBE asigură nevoile de management la nivel
naţional şi elaborarea documentelor de planificare solicitate de NATO.
Sistemul românesc de planificare, programare, bugetare şi evaluare implementat,
urmăreşte următoarele arii de acţiune generale: să identifice forţele şi capabilităţile militare şi
să determine termenul şi modul în care acestea vor fi obţinute, precum şi costurile, asigurând
posibilitatea reală de îndeplinire a obiectivelor propuse, alocarea fondurilor necesare
îndeplinirii celor stabilite; să asigure utilizarea în mod eficient a resurselor alocate; să
demonstreze Parlamentului şi cetăţenilor că banii publici alocaţi apărării sunt cheltuiţi în mod
corect şi eficient.
Cadrul legislativ de desfăşurare a activităţii de planificare în Ministerul Apărării
Naţionale a fost creat prin elaborarea unei noi Concepţii cu privire la planificarea apărării.

NESECRET
9 din 70
 Introdus iniţial, conform O.U.G. nr. 52 din 1998 (publicată în Monitorul Oficial cu nr.
525 din 25.10.2000), îmbunătăţit ulterior prin Legea nr. 63 / 2000 (publicată în Monitorul
Oficial cu nr. 1052 din 12.11.2004) şi Legea nr. 473 / 2004 privind planificarea apărării,
sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluare permite adoptarea unor modele
comprehensive de măsurare a performanţelor, stabilirea unor indicatori de măsurare a
performanţelor, focalizarea procesului bugetar pe rezultate, posibilitatea standardizării
costurilor pe unitatea fizică, utilizarea eficientă a resurselor, transparenţă în utilizarea
resurselor publice.
Dintre avantajele create de implementarea sistemului de planificare a apărării, se pot
enumera:
• realizarea concordanţei între obiectivele securităţii naţionale şi resursele disponibile,
asigurând controlul societăţii civile asupra organismului militar;
• instituţionalizarea drepturilor şi îndatoririlor conducerii politice a statului în
problemele securităţii naţionale şi interoperabilitatea cu sistemele de planificare a
apărării din ţări membre NATO;
• crearea condiţiilor pentru derularea unui proces raţional, transparent, obiectiv, precis
de alocare a resurselor;
• dimensionarea forţelor militare în concordanţă cu misiunile stabilite acestora de
conducerea politică a statului şi oferirea cadrului pentru un proces instituţionalizat,
dar flexibil;
• facilitatea controlului şi revizuirea modului de alocare a resurselor, precum şi
asigurarea unei circulaţii libere a informaţiilor bugetare;
• asigurarea înţelegerii totale a costurilor pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei
militare şi evaluarea înzestrării cu echipamente militare;
• crearea unei baze de date pentru a susţine deciziile de alocare a resurselor;
• abordarea sistematică a angajamentului de timp şi efort, pe care le presupune
activitatea de alocare a resurselor;
• asigurarea unui mecanism de comunicaţii între diverse organizaţii, care împărtăşesc
interese comune, dar adesea au diferite scopuri şi limbaje profesionale, prevederi
pentru măsurarea eficienţei, moduri de stabilire a valorii investiţiei realizate;
• se constituie ca un instrument de planificare pe termen mediu şi lung, care poate fi
folosit de către orice organizaţie şi reprezintă un proces-barieră contra alocării
arbitrare a resurselor;

NESECRET
10 din 70
 • permite o abordare centrală faţă de problemele generale ale priorităţilor
guvernamentale şi oferă posibilitatea luării deciziilor în mod raţional la nivelul
conducerii ministerului.
Sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluare a forţelor, activităţilor şi
resurselor în Ministerul Apărării Naţionale reprezintă un ansamblu de măsuri şi acţiuni prin
care se determină, stabilesc, urmăresc şi evaluează activităţile desfăşurate pentru constituirea,
pregătirea şi modernizarea structurilor armatei, în raport cu misiunile ce le sunt stabilite de
către organele constituţionale de decizie ale ţării şi resursele la dispoziţie.
Acest sistem are scopul de a realiza compatibilitatea între obiectivele ce revin
Armatei României şi resursele pe care societatea le poate aloca pe timp de pace, de a asigura
planificarea şi programarea, într-o concepţie unitară, a activităţilor destinate să asigure
îndeplinirea obiectivelor stabilite şi gestionarea, în sistem integrat, a resurselor umane,
materiale şi financiare alocate şi de a întări răspunderea la toate eşaloanele armatei în
îndeplinirea programelor aprobate şi în utilizarea cu eficienţă a resurselor la dispoziţie .
Funcţionarea sistemului presupune existenţa unei relaţii de colaborare, interactivă şi continuă,
între toate structurile implicate, activităţile desfăşurându-se ciclic, pe etape distincte,
interdependente: planificare, programare, bugetare şi evaluare.
Activităţile desfăşurate de structurile de planificare, programare, bugetare şi evaluare
de la nivelul directorilor programelor majore ale Ministerelor Apărării Naţionale, precum şi
ale celorlalte structuri ale acestuia cu atribuţii specifice în implementarea obiectivelor şi
cerinţelor stabilite prin Directiva de Planificare a Apărării, sunt coordonate într-un sistem
unitar prin Precizările privind planificarea, programarea, bugetarea şi evaluarea în
Ministerul Apărării Naţionale.
Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare (SPPBE) îmbină
centralizarea planificării şi dezvoltării programelor cu descentralizarea execuţiei şi elaborării
bugetului pentru resurse şi a transparenţei în utilizarea banilor.
Principalii actori sunt directorii de programe (şeful Statului Major General, şefii
statelor majore ale categoriilor de forţe, comandantul Comandamentului Logistic Întrunit,
secretarul general, şeful Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării, şeful Direcţiei Cooperare
Militară Internaţională).
La ora actuală, directorii de programe dispun de pârghiile (şi poartă responsabilitatea)
pentru alocarea resurselor conform priorităţilor strategice. Cea mai mare parte a cheltuielilor
iniţial planificate la nivel central, au fost descentralizate şi programate corespunzător. Se
observă că implicarea S.M.G. nu mai este una de tip administrativ, prin dirijarea nemijlocită a

NESECRET
11 din 70
fondurilor, ci de tip strategic, prin gestionarea sistemului de emitere a cerinţelor. Fazele
Sistemului de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare sunt prezentate în Anexa nr. 1.
Sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluare realizează concordanţa
între obiectivele securităţii naţionale şi resursele disponibile, asigură controlul societăţii civile
asupra organismului militar, creează condiţiile pentru derularea unui proces raţional,
transparent, obiectiv şi precis de alocare a resurselor, facilitează controlul şi revizuirea
modului în care se desfăşoară această alocare, asigură circulaţia liberă a informaţiilor
bugetare.

1.1. Fundamentarea planificării apărării la nivel naţional

Fundamentarea planificării apărării la nivel naţional are la bază Strategia de

securitate naţională, al cărei orizont de evaluare se întinde pe perioada unui mandat
prezidenţial de cinci ani şi o perspectivă pe termen lung, pe care Preşedintele României o
prezintă Parlamentului, spre aprobare, la inaugurarea mandatului său, în termen de trei luni de
la investitură.
În vederea realizării prevederilor Strategiei de securitate naţională, Guvernul
elaborează şi prezintă spre aprobarea Parlamentului, prin Secretariatul Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, propunerile Ministerului Apărării Naţionale, care se referă la evaluarea, din
punct de vedere militar, a mediului internaţional de securitate, la factorii de risc şi ameninţări
de ordin militar la adresa valorilor şi intereselor naţionale, la identificarea obiectivului
strategic specific domeniului militar pentru asigurarea securităţii naţionale a României.
Aceste propuneri sunt elaborate de către Departamentul pentru Politica de Apărare şi
Planificare, prin Serviciul Politici de Apărare, în colaborare cu structurile centrale ale
Ministerului Apărării Naţionale.
Pentru elaborarea Programului de guvernare , Ministerul Apărării Naţionale, la
solicitarea primului – ministru desemnat, înaintează propunerile care vor cuprinde obiectivele
şi direcţiile principale de acţiune în domeniul apărării, pentru următorii patru ani. Acestea sunt
întocmite de către Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare şi sunt avizate de
Consiliul de Planificare a Apărării.
Carta albă a securităţii şi apărării naţionale este documentul elaborat de Guvernul
României, care stabileşte, pe baza propunerilor tuturor celorlalte structuri centrale cu atribuţii
în domeniul apărării, următoarele aspecte esenţiale: măsurile cu atribuţii întreprinse de
Guvern, pe termen mediu şi lung, pentru aplicarea prevederilor Strategiei de securitate

NESECRET
12 din 70
naţională a României; obiectivele şi sarcinile ce revin ministerelor şi instituţiilor publice cu
atribuţii în domeniul securităţii naţionale; resursele umane, materiale, financiare şi de altă
natură, ce sunt alocate în acest scop.
Ministerul Apărării Naţionale elaborează propunerile pentru Carta albă a securităţii şi
apărării naţionale a Guvernului, pe baza prevederilor Strategiei de securitate naţională a
României , care se referă la obiectivele şi sarcinile principale ale Ministerului Apărării
Naţionale pentru realizarea securităţii şi apărării naţionale, la măsurile şi acţiunile ce urmează
a fi întreprinse pentru realizarea acestor obiective şi sarcini la resursele umane, financiare,
materiale şi de altă natură necesare pentru constituirea şi pregătirea tuturor structurilor din
compunerea Ministerului Apărării Naţionale, conform misiunilor ce îi revin.
Aceste propuneri sunt întocmite de Departamentul pentru Politica de Apărare şi
Planificare, prin Serviciul Politici de Apărare şi de Securitate şi conţin următoarele elemente
de referinţă: propuneri pentru politica de securitate şi pentru politica de apărare, domenii de
acţiune ale politicii de apărare, starea actuală a armatei, concepţia de modernizare a Armatei
României pe termen mediu şi lung şi forţele armate în stat şi societate.
Strategia de securitate naţională stă la baza fundamentării planificării apărării la nivel
naţional.

1.2. Planificarea

Planificarea apărării naţionale a României este activitatea prin care se stabilesc

volumul, structura şi modul de alocare a resurselor naturale, umane, materiale şi financiare
necesare materializării obiectivelor fundamentale ale securităţii naţionale în domeniul apărării
armate a României.
Procesul de planificare militară impune determinarea capabilităţilor de apărare
necesare şi raportarea acestora la cele existente, în scopul stabilirii etapelor care trebuie
parcurse pentru atingerea obiectivului final – o armată modernă, flexibilă, mai puţin
numeroasă, dar bine dotată şi instruită la cel mai înalt nivel de interoperabilitate.
Analizat sistemic, acest proces poate fi reprezentat astfel:

INPUT OUTPUT
- personal; - o armată cu grad
- materiale şi SPPBE înalt de capabilitate
echipamente; şi operativitate

NESECRET
13 din 70
 Sistemul este un ansamblu de elemente în interacţiune, care constituie un întreg
organizat, cu proprietăţi specifice şi funcţii proprii, deosebite de ale elementelor care îl
compun, o formaţiune distinctă şi relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător şi care
poate fi identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social etc.) . Elementele (obiectele)
sistemului sunt, la rândul lor, totalităţi structurale (subsisteme), în cadrul cărora legile
întregului nu sunt identice cu cele ale elementelor componente. Categoria de sistem şi
concepţia sistemică sunt legate nemijlocit de categoria de structură, deoarece orice sistem are
elemente structurate într-un anumit mod, iar structura joacă un rol principal în denumirea
sistemului.
În acest sens am considerat Ministerul Apărării Naţionale ca sistem în sine. Acesta
este compus din subsisteme cum ar fi S.M.G., departamente, direcţiile centrale etc., care se
pot comporta ca sisteme independente. Aceste sisteme generează la rândul lor alte subsisteme,
de exemplu Statul Major General se compune din: Statul Major al Forţelor Terestre, Statul
Major al Forţelor Aeriene, Statul Major al Forţelor Navale etc.
Ministerul Apărării Naţionale, împreună cu celelalte ministere şi agenţii
guvernamentale, face parte din Guvernul României.
Din punct de vedere al S.P.P.B.E., Ministerul Apărării Naţionale coagulează cele opt
programe majore, care la rândul lor sunt compuse din subprograme. Aceste programe şi
subprograme interacţionează şi se intercondiţionează reciproc. Toate programele au ca
principal scop alocarea resurselor umane, materiale şi financiare.
Pentru a realiza managementul resurselor financiare vom avea ca mărimi de intrare
creditele bugetare alocate, veniturile obţinute din prestări servicii sau din valorificări. Ieşirile
din sistem, la rândul lor, pot fi realizările planurilor anuale privind modernizarea şi
pregătirea Armatei României ce reprezintă secţiuni din programele majore pe termen mediu
şi lung, corespunzătoare anului pentru care se elaborează, actualizate în raport cu stadiul de
derulare a programelor respective şi puse de acord cu resursele financiare ce sunt alocate
Ministerului Apărării Naţionale. Legea nr. 473 / 2004, privind planificării apărării prevede
următoarele domenii ale planificării apărării: planificarea forţelor, planificarea armamentelor,
planificarea pentru urgenţe civile, planificarea resurselor umane, materiale şi financiare,
planificarea logistică şi planificarea pentru comandă, control, comunicaţii. S.P.P.B.E. asigură
integrarea şi realismul financiar al acestora.

NESECRET
14 din 70
 1.2.1.Necesitatea planificării apărării

Orice tip de activitatea umană necesită o motivaţie, adică un răspuns la întrebarea ,,DE
CE?” trebuie efectuată respectiva activitate. Într-o încercare de abordare hazlie a acestei
întrebări cunoscutul analist John Harvez – Jones spunea că ,,Planificarea este un proces
nenatural: este mult mai distractiv să faci altceva. Şi lucrul cel mai drăguţ despre ceva
neplanificat este acela că eşecul poate veni ca o totală surpriză, în ciuda faptului că a fost
precedat de o lungă perioadă de îngrijorări şi depresii.”
Atunci când aceasta se referă la un domeniu cum este cel al apărării naţionale, unde un
eşec ar avea cele mai grave consecinţe, planificarea este pe deplin justificată. După anul 1990,
planificarea apărării şi în mod deosebit managementul resurselor destinate apărării a început
să devină o problemă presantă care trebuie soluţionată atât în România, cât şi în celelalte foste
state membre ale Tratatului de la Varşovia.
Această necesitate este determinată de modificările profunde interne care au survenit
(economia de piaţă, resurse sever limitate pentru nevoile armatei, restructurarea armatei etc.),
precum şi de cerinţa racordării sistemului de planificare a apărării la cel utilizat de ţările
membre NATO, în condiţiile integrării depline în Alianţa Nord – Atlantică.
Definirea şi ierarhizarea obiectivelor în cadrul dimensiunii militare a securităţii
naţionale, stabilirea politicilor şi strategiilor în acest domeniu, inclusiv dimensionarea
sistemului de forţe în condiţiile unor resurse limitate (care să nu greveze inacceptabil asupra
dezvoltării naţionale), constituie elemente importante care justifică mai mult ca oricând
procesul de planificare.
Scăderea sau cel puţin plafonarea fondurilor destinate cheltuielilor militare a impus
implementarea unor noi sisteme de planificare, în care principiul ,, strategia determină
cheltuielile militare” a fost schimbat în ,,resursele determină strategia apărării”.

1.2.2.Planificarea – funcţie de bază a conducerii

Planificarea apărării naţionale constituie una din funcţiile de bază ale conducerii de
stat, legată nemijlocit de adoptarea deciziilor privind apărarea, în strânsă legătură corelaţie cu
celelalte funcţii ale conducerii. Aria sa de cuprindere include diverse forme şi direcţii de
creare şi utilizare a potenţialului economic şi militar pentru asigurarea securităţii naţionale.
Conform legii, planificarea apărării naţionale este activitatea prin care se stabilesc
volumul, structura şi modul de alocare a resurselor naturale, umane, materiale şi financiare

NESECRET
15 din 70
necesare materializării obiectivelor fundamentale ale securităţii naţionale şi apărării armate a
României.
Planificarea se realizează pe două niveluri: naţional şi departamental (ministere,
instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale).
Procesul de planificare a apărării naţionale presupune elaborarea următoarelor patru
documente: Carta Albă a Apărării, Strategia Militară a României, Directiva de Planificare a
Apărării (DPA) şi Precizările SPPBE.
De asemenea, în această fază se realizează studii şi analize ce pot furniza informaţii
privind problemele importante ale planificării, precum şi planuri pe termen lung, ce urmăresc
focalizarea eforturilor structurilor implicate.
Directiva de planificare a apărării are ca scop asigurarea direcţiilor pentru elaborarea
programelor majore ale Ministerului Apărării Naţionale şi furnizarea limitelor de finanţare
pentru următorii şase ani. Se elaborează pe baza Strategiei de securitate naţională, Cartei
albe a apărării, Directivei ministeriale NATO şi Strategiei militare a României. Directiva de
planificare a apărării României cuprinde direcţiile de acţiune în domeniul apărării,
priorităţile generale ale Ministerului Apărării Naţionale, obiectivele specifice fiecărui
program major şi repartiţia resurselor financiare. Documentul este elaborat de Direcţia
Planificare Integrată a Apărării şi aprobat de ministrul apărării naţionale, după discutarea în
Consiliul de Planificare a Apărării. Directiva are un orizont de timp de şase ani şi se
revizuieşte anual.
Rolul planificării apărării naţionale este dat de necesitatea identificării şi mobilizării
tuturor resurselor politice, diplomatice, umane, economico – financiare, informaţionale, de
siguranţă naţională şi ordine publică, morale, social – culturale şi militare, în slujba apărării
dependenţei şi suveranităţii statale.
Fiind atributul exclusiv, inalienabil, al autorităţilor prevăzute de Constituţia României,
planificarea apărării capătă o deosebită importanţă, deoarece ea însăşi se realizează pe baza
opţiunilor şi deciziilor politice ale Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului României,
precum şi ale celorlalte instituţii politice cu răspunderi în domeniul militar.
La nivelul Ministerului Apărării Naţionale planificarea apărării cuprinde ansamblul de
activităţi prin care sunt stabilite misiunile, obiectivele şi priorităţile armatei, precum şi
resursele destinate îndeplinirii acestora, care vizează proiectarea forţelor luptătoare, a
organelor de conducere şi a structurilor de administraţie, precum şi a volumului, structurii şi
modului de alocare a resurselor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite prin

NESECRET
16 din 70
documentele emise la nivel politic, care, în esenţă, reprezintă procesul de determinare a
necesităţilor.
În plan structural a fost înfiinţat, iniţial, Grupul de Planificare a Apărării (la nivelul
Ministerului Apărării Naţionale) şi structuri de specialitate (la nivelul statelor majore ale
categoriilor de forţe). Ulterior, Grupul de Planificare a Apărării s-a transformat în Direcţia
Planificare Integrată a Apărării şi au fost create noi responsabilităţi prin desemnarea
directorilor de programe.
La ora actuală, au fost deja create cele mai multe structuri organizaţionale necesare
derulării procesului. Dintre acestea, se cuvin a fi menţionate următoarele:
• Consiliul de Planificare a Apărării, organism la nivel central cu putere de decizie,
care reuneşte secretarii de stat şi şefii departamentelor Ministerului Apărării
Naţionale, şeful Statului Major General, secretarul general, fiind prezidat de
ministrul apărării naţionale. Prin membrii săi, acest organism creează cea mai
reprezentativă imagine a planificării, realizată la nivel de minister. Obiectivele şi
acţiunile de importanţă majoră ce trebuie desfăşurate pentru înfăptuirea sarcinilor ce
revin Ministerului Apărării Naţionale, privind planificarea apărării, precum şi
volumul, structura şi modul de alocare a resurselor umane, materiale şi finaciare,
necesare îndeplinirii acestora, sunt stabilite de Consiliul de Planificare a Apărării;
• Comitetul de Coordonare a Reformei şi Integrare a Armatei în NATO, organism
interdepartamental, a fost stabilit pentru a asigura coordonarea unitară a reformei
militare şi eforturilor de integrare în NATO.
Pe parcursul activităţii de experimentare a noului sistem de planificare au continuat
totuşi să funcţioneze în paralel structuri cu atribuţii similare. Pentru a elimina
disfuncţionalităţile apărute ca urmare a cestei situaţii, a fost realizată o structură unică de
planificare la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, prin resubordonarea Secţiei Programe
şi Buget de la Statul Major General / J 8 la Direcţia Planificare Integrată a Apărării. Astfel,
Direcţia Planificare Integrată a Apărării a devenit structură specializată, destinată
managementului resurselor de apărare la nivelul Ministerului Apărării Naţionale.
Proiectele programelor revizuite, însoţite de Lista cu observaţii şi propuneri la
programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale şi de fişele problemelor sunt discutate
în şedinţa Consiliului de Planificare a Apărării, care decide asupra problemelor nerezolvate şi
aprobă programele majore ale ministerului.
Hotărârea Consiliului de Planificare a Apărării se difuzează tuturor structurilor cu
atribuţii în realizarea obiectivelor pentru care s-au întocmit fiţele problemelor. Pe baza

NESECRET
17 din 70
hotărârii Consiliului de Planificare a Apărării, directorii de programe efectuează modificările
şi înaintează programele la Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare.
Planificarea executată pe termen mediu şi lung, denumită şi planificare multianuală, se
concretizează în programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale, iar pe termen scurt,
denumită planificare anuală, se regăseşte sub formă de planuri anuale de modernizare şi
pregătire a Armatei României.
Planificarea multianuală este activitate de stabilire şi fundamentare a obiectivelor şi
sarcinilor ce revin Armatei, precum şi a resurselor pentru realizarea acestora pe o perioadă
determinată, în vederea asigurării premiselor necesare îndeplinirii misiunilor stabilite prin
documentele de planificare a apărării la nivel naţional.
Planificarea multinaţională are scopul de a orienta în mod unitar organismul militar
asupra mărimii, structurii şi evoluţiei acestuia în contextul economico – financiar, politic şi
social, în prezent şi viitor, având în vedere evoluţia posibilă a situaţiei politico – militare,
existenţa şi sporirea factorilor de risc la adresa independenţei, suveraniţăţii şi integrităţii
naţionale, resursele umane, materiale şi financiare ce pot fi destinate pentru asigurarea
capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi tactice, previziunile referitoare la
posibilităţile de realizare a tehnicii de luptă şi a materialelor cu destinaţie militară de către
agenţii economici interni, achiziţionarea din import a unor echipamente militare care nu se
produc în ţară, precum şi realizarea unor produse de tehnică militară, utilizând componente
din import, tendinţele şi evoluţia caracteristicilor tehnico – tactice ale armamentelor şi tehnicii
de luptă de bază, precum şi rolul şi locul categoriilor de forţe ale armatei în cadrul sistemului
operativ – strategic de apărare.
În Ministerul Apărării Naţionale se elaborează următoarele documente de planificare a
apărării: Strategia militară a României, Directiva de planificare a apărării ce constituie baza
pentru activităţile desfăşurate în domeniile planificării structurilor şi capabilităţilor forţelor,
alocării resurselor şi întocmirii programelor majore ale Ministerului Apărării Naţionale.
Directiva de planificare a apărării cuprinde următoarele elemente principale:
probleme generale; evaluarea mediului internaţional, obiectivele şi misiunile armatei;
scopurile şi obiectivele; resursele, programele şi responsabilităţile.
Aceasta este elaborată de către Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare
prin Direcţia Planificare Integrată a Apărării, care include propunerile celorlalte structuri ale
Ministerului Apărării Naţionale, potrivit competenţelor acestora. Directiva de planificare a
apărării se referă la o perioadă de timp de patru ani.

NESECRET
18 din 70
 Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare, prin Direcţia Planificare
Integrată a Apărării, în colaborare cu celelalte structuri centrale ale Ministerului Apărării
Naţionale, actualizează anual prevederile Directivei de planificare a apărării, pe baza
rapoartelor privind stadiul derulării programelor majore ale Ministerului Apărării Naţionale
şi a Legii bugetului pentru anul în curs, aprobată. Propunerile structurilor centrale pentru
actualizarea Directivei de planificare a apărării se înaintează la secretarul de stat şi şef al
Departamentului pentru Politica de Apărare şi Planificare şi ulterior sunt prezentate, pentru
avizare Consiliului de Planificare a Apărării.
Elaborarea Dispoziţiilor pe linie de planificare se realizează pe baza prevederilor
Directivei de planificare a apărării, de către şefii structurilor centrale ale Ministerului
Apărării Naţionale pentru şefii structurilor subordonate. Pe baza dispoziţiunilor de planificare,
şefii celorlalte eşaloane, până la nivel categorie de forţă, emit precizări pe linie de planificare.
Acestea reprezintă baza elaborării, de către structurile respective, a propunerilor pentru
programele majore ale M.Ap. N. şi a proiectelor planurilor strategice şi operative de
întrebuinţare a forţelor.
Planificarea apărării naţionale constituie una dintre funcţiile de bază ale conducerii de
stat, legată nemijlocit de adoptarea deciziilor privind apărarea, în strânsă legătură cu celelalte
funcţii ale conducerii.
Planificarea apărării, componentă esenţială a politicii de apărare, în conformitate cu
Legea nr. 473 / 2004, reprezintă un complex de activităţi şi măsuri care urmăresc promovarea
intereselor naţionale, definirea şi îndeplinirea obiectivelor securităţii naţionale a României în
domeniul apărării.
Ciclul de planificare multianual reprezintă chintesenţa SPPBE, fiind principalul
instrument care asigură viabilitatea procesului.

1.3. Programarea

Programarea reprezintă etapa în care se stabilesc măsurile şi acţiunile concrete,

menite să asigure modelarea structurilor militare în raport cu obiectivele, sarcinile şi resursele
care le sunt stabilite prin Directiva de planificare a apărării, dispoziţiile şi precizările emise
ierarhic.
În această fază se elaborează programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale
şi de asemenea se revizuie şi actualizează aceste programe.

NESECRET
19 din 70
 Programele cuprind toate acţiunile şi activităţile necesare constituirii, modernizării,
înzestrării, instruirii, întreţinerii la pace şi pregătirii pentru situaţii de criză, a tuturor
structurilor din compunerea armatei. În esenţă se constituie ca un proces de echilibru şi
integrare a resurselor în cadrul diferitelor programe, în funcţie de priorităţile reale.
Faza de programare are ca obiectiv elaborarea programelor majore, încadrate în
limitele financiare stabilite, pentru îndeplinirea obiectivelor Directivei de planificare a
apărării.
Principalele documente elaborate în cadrul acestei faze sunt proiectul de program,
fişele problemelor analizate şi programele revizuite, aprobate de ministrul apărării.
În faza de programare sunt elaborate şi selectate alternative pentru obţinerea
capabilităţilor din Directiva de planificare a apărării, cu încadrare în limitele financiare
stabilite.
Programul major este instrumentul prin care obiectivele, priorităţile şi capabilităţile
prevăzute în Directiva de planificare a apărării sunt materializate în ,,planuri de
implementare”. De asemenea, programul permite personalului de decizie să aleagă alternativa
optimă pentru realizarea obiectivelor şi reprezintă baza pentru întocmirea bugetului.
Programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale sunt: ,,Forţe Terestre”, ,,Forţe
Aeriene”, ,,Forţe Navale”, ,,Sprijin Logistic”, ,,Statul Major General / Conducere Strategică”,
,,Administraţie Centrală şi Pensii”, ,,Informaţii pentru Apărare”, ,,Reprezentare
Internaţională”.
Programele majore au ca obiectiv generarea şi menţinerea capabilităţilor militare
prevăzute în documentele de planificare şi urmăresc: implementarea Obiectivelor Forţei;
continuarea procesului de restructurare şi modernizare; pregătirea structurilor subordonate
pentru îndeplinirea misiunilor şi participarea la operaţii de răspuns la crize; perfecţionarea
structurală şi funcţională a sistemului de conducere operaţională a armatei, în concordanţă cu
noile structuri de forţe şi sistemul de comandă NATO.
Programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale au rolul de a asigura o
gestionare eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor stabilite
armatei de către organele constituţionale de decizie politică.
Propunerile pentru proiectele programelor majore sunt elaborate de jos în sus,
începând cu categoriile de forţe ale armatei, vizează o perioadă de patru ani şi sunt înaintate
anual în mod ierarhic la Direcţia Planificare Integrată a Apărării. Aceasta, la rândul ei,
analizează programele şi le prezintă, împreună cu concluziile sale Consiliului de Planificare a
Apărării, spre avizare.

NESECRET
20 din 70
 Planurile strategice şi operaţionale de întrebuinţare a forţelor sunt elaborate de către
Statul Major General în colaborare cu structurile din subordine, pe baza prevederilor
Directivei de planificare a apărării şi constituie baza pentru elaborarea planurilor operative la
nivelul tuturor structurilor din compunerea Statului Major General şi a celor subordonate
acestuia.
Ele cuprind , în principal, următoarele: planul capacităţii statistice întrunite, misiunile
categoriilor de forţe, în condiţii de pace, de criză şi la război, modalităţi de acţiune pentru
executarea acestora şi repartiţia forţelor şi mijloacelor care execută aceste misiuni.
Programele majore au rolul de a asigura o gestionare eficientă a resurselor alocate
pentru îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor stabilite armatei prin Strategia militară a României
şi Directiva de planificare a apărării.
Planurile anuale privind modernizarea şi pregătirea Armatei României reprezintă
secţiunea din programele majore, corespunzătoare anului pentru care se elaborează,
actualizată în raport cu stadiul de derulare a programelor respective şi pusă de acord cu
resursele financiare ce sunt alocate Ministerului Apărării Naţionale.
Între planurile anuale şi planificările pe termen lung şi mediu trebuie să se asigure
permanent coerenţă, continuitate şi echilibru. Adevărata ,,artă”a activităţii de planificare este
aceea de a identifica, dintre alternativele posibile, pe cea care va avea eficienţă maximă şi
costuri minime. Acestea au la bază Directiva de planificare a apărării, dispoziţiunile şi
precizările pe linie de planificare, planurile strategice şi operative ale forţelor şi cuprind:
• totalitatea acţiunilor şi măsurilor concrete desfăşurate pentru constituirea,
modernizarea, înzestrarea, instruirea, întreţinerea la pace şi pregătirea pentru situaţii
de criză şi război a unităţilor militare;
• asigurarea condiţiilor optime de viaţă pentru personal;
• asigurarea sprijinului logistic şi a rezervelor pentru mobilizare şi război;
• crearea şi întreţinerea infrastructurii pentru acţiuni militare;
• participarea la acţiuni de cooperare internaţională cu statele partenere sau aliate,
precum şi resursele repartizate pentru realizarea acestora.
Programele majore cuprind: denumirea programului, scopul programului, obiectivele
programului, costurile programului şi activităţi, indicatori şi costuri aferente.
Pentru fiecare program major se numeşte câte un director de program, pe baza unei
scrisori de delegare a autorităţii semnate de ministrul apărării naţionale. Scopul programului
se defineşte ca o stare viitoare dorită, pentru care se depun eforturi de realizare. Directorii de

NESECRET
21 din 70
programe, în baza Directivei de Planificare a Apărării, elaborează şi transmit proiectele de
programe la Direcţia Planificare Integrată a Apărării. Fiecare proiect de program este elaborat
cu încadrarea strictă în limitele fondurilor alocate prin Directiva de Planificare a Apărării.
Directiva de planificare a apărării (DPA), emisă de Direcţia Planificare Integrată a
Apărării din Ministerul Apărării Naţionale, pe baza datelor de intrare primite de la Statul
Major General, de la categoriile de forţe şi de la celelalte structuri implicate în planificarea
resurselor, constituie fundamentarea legală şi politică pentru structurile specializate ale
ministerului.
Prin intermediul acesteia sunt planificate structura de forţe şi capabilităţile, corelate
resursele cu obiectivele şi stabilite politicile şi programele sectoriale. Perioada de valabilitate
a documentului este de patru ani, cu o perspectivă extinsă pe termen mediu. Pentru realizarea
interoperabilităţii cu ciclul de planificare NATO, în ianuarie 2002, s-a decis extinderea
ciclului de planificare la şase ani.
La elaborarea proiectelor de programe, directorii acestora pot propune modificarea
ponderii anumitor categorii de cheltuieli, în cadrul aceluiaşi an de program, dar fără să a
modifica totalul sumelor alocate programului pentru anul respectiv. După elaborarea
proiectelor de programe, directorii acestora le transmit până la data prevăzută în calendar,
tuturor structurilor cu atribuţii în procesul de planificare, programare, bugetare şi evaluare.
Acestea analizează documentele corespunzător atribuţiilor proprii şi, pentru fiecare observaţie
sau propunere, elaborează o fişă a problemei. Fişele se transmit atât directorilor de programe,
cât şi Direcţiei Planificare Integrată a Apărării.
Proiectele programelor revizuite, însoţite de Lista cu observaţii şi propuneri la
programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale şi de Fişele problemelor sunt
discutate în şedinţa Consiliului de Planificare a Apărării, care decide asupra problemelor
nerezolvate şi aprobă programele majore ale Ministerului Apărării Naţionale. Hotărârea
Consiliului de Planificare a Apărării se difuzează tuturor structurilor cu atribuţiuni în
realizarea obiectivelor pentru care s-au întocmit fişele problemelor.
Obiectivele programului se asociază unor scopuri şi reprezintă ţinte specifice, pentru
realizarea acestora, dimensionate în timp şi cuantificabile prin termeni:
• operativi – capacitatea de acţiune, stare de operativitate;
• calitativi – nivel / standard de pregătire a comenzilor, nivel / standard de instruire a
trupelor, calitatea echipamentelor, starea de disponibilitate a tehnicii, calitatea vieţii;
• cantitativi / fizici – niveluri / volum al stocurilor, număr de echipamente pe tipuri,
gradul de realizare a infrastructurii.

NESECRET
22 din 70
 Costurile fiecărui program se obţin prin însumarea costurilor subprogramelor
componente şi la rândul lor acestea reprezintă costurile următoarelor categorii de personal:
personal, operare şi mentenanţă, înzestrare şi infrastructură.
Personal – sumele alocate pentru plata salariilor şi celorlalte venituri ale cadrelor
militare, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, precum şi personalului civil, pentru hrănire,
echipare, asistenţă medicală, pregătire individuală, refacere, cultură, religie şi sport,
reconversie profesională, asistenţă socială şi deplasări.
Operare şi mentenanţă – sumele alocate pentru plata cheltuielilor privind pregătirea
pentru luptă, aprovizionare şi transport, reparaţii şi întreţineri periodice, piese de schimb,
scule şi accesorii.
Înzestrare – sumele alocate pentru achiziţii de armament, tehnică de luptă şi
echipamente, precum şi pentru muniţii, explozivi şi carburanţi – lubrifianţi pentru stocul de
mobilizare.
Infrastructura – sumele alocate pentru realizarea investiţiilor reparaţiilor capitale la
infrastructură.
Indicatorii de performanţă sintetizează informaţii despre efectele activităţilor şi
acţiunilor desfăşurate, astfel încât să ofere date concrete despre rezultatele obţinute în
realizarea obiectivelor stabilite. Activităţile sunt încadrate pe etape, termene, fiecare activitate
se transpune în scopuri aferente şi i se asociază indicatori de măsurare a performanţei, care au
rolul de a determina gradul de executare în timp a activităţilor programate şi implicit de
evaluare a stadiului atins.
Priorităţile, obiectivele generale şi politicile sectoriale ce trebuie îndeplinite /
respectate prin programe sunt stabilite prin Directiva de Planificare a Apărării. Întrucât
aceasta este un document unitar, toţi directorii de programe iau în considerare întregul
conţinut al documentului, în scopul armonizării programelor.

1.4. Bugetarea

Bugetarea reprezintă etapa în care costurilor programelor majore, determinate pe baza

costurilor activităţilor incluse în acestea (personal, înzestrare, mentenanţă, instruire,
infrastructură), se exprimă în titluri (categorii de cheltuieli), iar acestea, la rândul lor, se vor
grupa pe subcapitole, capitole şi părţi de cheltuieli, conform clasificaţiei bugetare, separat
pentru activitatea bugetară şi separat pentru cea extrabugetară – în esenţă, reprezentând un
proces de determinare a Parlamentului să aprobe alocarea resurselor strict necesare.

NESECRET
23 din 70
 Faza de bugetare are ca obiectiv întocmirea unui plan financiar care să asigure
resursele necesare realizării şi menţinerii capabilităţilor prevăzute în primul an de program.
Principalele documente elaborate sunt: proiectul de buget al Ministerului Apărării Naţionale şi
anexele de fundamentare, bugetul Ministerului Apărării Naţionale aprobat de Parlament pe
programe, surse, capitole, subcapitole şi articole bugetare şi bugetele ordonatorilor secundari
de credite pe surse, capitole, subcapitole şi articole bugetare, precum şi pe trimestre.
Bugetarea presupune determinarea costurilor constituirii şi modernizării forţelor, în
perioada de planificare, dată de programe, în raport cu destinaţia sau misiunile forţelor,
transformarea costurilor în cheltuieli bugetare şi susţinerea cererilor Ministerului Apărării
Naţionale în faţa Guvernului şi Parlamentului.
În această etapă se elaborează două documente majore şi anume Planul anual de
modernizare şi pregătire şi Bugetul Ministerului Apărării Naţionale.
Planul anual de modernizare şi pregătire a Armatei României reprezintă secţiunea din
programele majore, corespunzătoare anului pentru care se elaborează şi se actualizează
acestea în raport cu stadiul de derulare a programelor respective şi pusă de acord cu resursele
financiare ce sunt alocate Ministerului Apărării Naţionale. Acest plan se elaborează
concomitent cu proiectul de buget al Ministerului Apărării Naţionale şi cuprinde activităţile ce
urmează a se executa în anul de plan corespunzător anului fiscal următor şi respectă
următoarele principii:
• luarea în considerare numai a activităţilor şi acţiunilor pentru care se pot asigura
integral resurse umane, materiale şi financiare necesare şi care sunt cuprinse în programele
majore ale Ministerului Apărării Naţionale sau în alte documente aprobate;
• punerea de acord a activităţilor prin care se asigură funcţionarea structurilor
luptătoare şi comandamentelor operative cu resursele alocate în acest scop, aspect ce se
realizează prin eşalonarea nivelurilor de pregătire şi operativitate ale comandamentelor,
marilor unităţi şi unităţilor ce au la bază misiunile şi sarcinile ce revin acestora în diferite
situaţii, astfel încât să fie respectat principiul ca activităţile planificate să dispună integral de
resursele necesare.
• alocarea resurselor pentru acţiunile şi activităţile programate se va face conform
priorităţilor stabilite prin documentele de planificare. Planul anual de modernizare şi pregătire
a Armatei României este analizat de Direcţia Planificare Integrată a Apărării şi este prezentat,
împreună cu concluziile sale, Consiliului de Planificare a Apărării pentru aprobare.
Ulterior, după aprobarea Legii bugetului de stat, Direcţia de Planificare Integrată a
Apărării, în colaborare cu directorii de program, actualizează planul anual, în sensul corelării

NESECRET
24 din 70
activităţilor cu fondurile alocate ministerului şi îl prezintă Consiliului de Planificare a
Apărării odată cu situaţia repartiţiei creditelor bugetare pe ordonatorii de credite. După
aprobare, Planul anual este transmis directorilor de programe şi Direcţiei Financiar –
Contabile.
Pe baza primului an al programului major, directorii de programe elaborează proiectul
Planului anual de modernizare şi pregătire pentru anul următor.
Pe timpul discuţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, Guvernului şi
Parlamentului pe marginea legii bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale, Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare,
Direcţia Financiar – Contabilă, Departamentul pentru Armamente, precum şi directorii de
programe, asigură expertiza de specialitate.
Scopul principal al acestei expertize este de a analiza şi de a reflecta în proiectele
planurilor anuale implicaţiile asupra indicatorilor şi obiectivelor prin modificarea sumelor
prevăzute pentru proiectul bugetului Ministerului Apărării Naţionale faţă de prevederile
Directivei de Planificare a Apărării, de către Ministerul Finanţelor – Publice, Guvern sau
Parlament.
Proiectul planului anual se actualizează în concordanţă cu Legea bugetului de stat şi cu
rezultatele derulării programului major în anul precedent celui pentru care se elaborează
planul anual.
După împărţirea pe trimestre a fondurilor destinate Ministerului Apărării Naţionale,
aprobată de către Ministerul Finanţelor Publice, directorii de programe elaborează forma
finală a planurilor anuale pe care o supune avizării şefului Statului Major General şi şefului
Departamentului pentru Politica de Apărare şi Planificare.
Repartizarea bugetului Ministerului Apărării Naţionale pe programe şi ordonatori de
credite se face pe baza costurilor planurilor anuale, de către Direcţia Financiar – Contabilă.
În situaţia în care bugetul Ministerului Apărării Naţionale suferă modificări,
fundamentarea noilor modificări şi influenţa acestora în planurile anuale se avizează de către
şeful Statului Major General şi şeful Departamentului pentru Politica de Apărare şi
Planificare.
În situaţia în care în timpul anului apar noi obiective, urgenţe sau se schimbă anumite
priorităţi, planurile anuale modificate sunt avizate de către şeful Statului Major General şi
şeful Departamentului pentru Politica de Apărare şi Planificare.
Elaborarea propunerilor pentru proiectul de buget se realizează în conformitate cu
legea finanţelor publice şi normele metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor Publice

NESECRET
25 din 70
pentru acest domeniu de activitate, de către Direcţia Financiar – Contabilă, pe baza
propunerilor primite de la ordonatorii de credite din finanţare, însoţite de note de
fundamentare.
Ministerul Apărării Naţionale întocmeşte anual, de regulă, următoarele bugete: bugetul
cheltuielilor finanţate din bugetul de stat, bugetul fondurilor extrabugetare, bugetul regiilor
autonome subordonate Ministerului Apărării Naţionale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetul fondurilor speciale.
Proiectele bugetelor care sunt întocmite în Ministerul Apărării Naţionale, sunt
transmise Consiliului de Planificare a Apărării pentru avizare, odată cu proiectele Planurilor
anuale de modernizare şi pregătire a Armatei României, conform ordinelor ministrului
apărării naţionale, prin care se stabilesc ordonatorii de credite şi competenţele acestora în
elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetului Ministerului Apărării
Naţionale. Bugetarea programelor se realizează pe ani fiscali şi operaţiunile bugetare sunt
executate în anul pentru care programele se includ în proiectul de buget, deoarece în faza de
aprobare a bugetului , prin legea bugetului, prevederile de program trebuie să se încadreze în
limitele bugetare stabilite potrivit legii, ocazie cu care aceste operaţiuni vor fi supuse
controlului financiar preventiv.
În Ministerul Apărării Naţionale activităţile care definesc domeniul financiar –
contabil se desfăşoară în cadrul procesului constituirii, repartizării şi utilizării resurselor
financiare publice, în care raporturile dintre instituţiile publice şi dintre acestea şi cele private,
precum şi atribuţiile şi răspunderile celor ce gestionează valori publice sunt reglementate, în
mod unitar, la nivel naţional, prin acte normative specifice. Astfel, Direcţia Financiar –
Contabilă este structura specializată a Ministerului Apărării Naţionale prin care se asigură
îndeplinirea sarcinilor economice şi financiar – contabile ce revin ministrului în calitate de
ordonator principal de credite. Şeful Direcţiei Financiar – Contabile se subordonează
ministrului apărării naţionale.
La nivelul structurilor organizatorice din armată, ai căror comandanţi (şefi) au
calitatea de ordonatori de credite, contabilul – şef (similar) este subordonat nemijlocit
comandantului unităţii militare, în calitatea sa de ordonator de credite, iar pe linie de
specialitate contabililor – şefi (similari) ai eşaloanelor superioare, potrivit ierarhiei militare,
precum şi şefului Direcţiei Financiar – Contabile.
Pentru exercitarea competenţelor ce-i revin, şeful Direcţiei Financiar – Contabile
emite dispoziţii şi instrucţiuni.

NESECRET
26 din 70
 Resursele financiare – publice se constituie şi gestionează printr-un sistem unitar de
bugete format din: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetul trezoreriei statului,
bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom, bugetele instituţiilor publice finanţate
integral sau parţial dintr-unul din bugetele de mai sus, bugetele instituţiilor publice finanţate
integral sau parţial din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe
contactate sau garantate de stat şi ale căror dobânzi, rambursate şi alte costuri se asigură din
fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Procesul bugetar presupune parcurgerea următoarelor faze consecutive: elaborarea
proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, încheierea exerciţiului
bugetului, controlul execuţiei bugetului şi aprobarea execuţiei bugetului.
Elaborarea proiectului de buget, ca primă fază a procesului bugetar, constă în
formularea propunerilor privind veniturile şi cheltuielile bugetare, comunicarea acestora
Ministerului Finanţelor Publice la nivelul căruia are loc centralizarea într-un document numit
proiect al legii bugetului de stat. Lucrările de elaborare a proiectului bugetului de stat sunt
coordonate de către Guvern care are între atribuţiile sale întocmirea, avizarea şi prezentarea
spre dezbaterea Parlamentului a proiectului de buget.
Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este
Parlamentul.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de
rectificare cărora li se aplică aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale.
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor
aprobate prin buget. Derularea fluxurilor bugetare de încasări (venituri) şi plăţi (cheltuieli)
într-un cadru organizatoric adecvat şi efectuarea operaţiunilor respective, fie prin viramente,
fie în numerar, constituie o componentă a activităţii bugetare denumită generic execuţia de
casă a bugetului. Aceasta se realizează prin sistemul trezoreriei statului şi prin sistemul
bancar.
Execuţia efectivă a bugetului este precedată de repartizarea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare pe trimestre şi pe instituţii. Această operaţiune este aprobată de Ministerul Finanţelor
Publice şi de ordonatorii de credite bugetare. Astfel, veniturile şi cheltuielile aprobate prin
buget sunt repartizate pe trimestre în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de
perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor, precum şi de posibilităţile de asigurare
a surselor de finanţare a deficitului bugetar.

NESECRET
27 din 70
 Execuţia părţii de venituri bugetare implică mai multe acţiuni eşalonate în timp, şi
anume: aşezarea, lichidarea, emiterea titlurilor de încasare şi perceperea (încasarea) propriu –
zisă a veniturilor bugetare.
Legea finanţelor publice stabileşte procedurile de elaborare, gestionare, folosire şi
control al resurselor financiare ale statului, ale instituţiilor publice şi organizaţiilor. Aceste
proceduri sunt raportate la un calendar, la responsabilităţi şi autorităţi implicate în
administrarea resurselor publice.
Execuţia părţii de cheltuieli bugetare reprezintă activitatea de efectuare a cheltuielilor
prevăzute în buget, în limita sumelor aprobate ce se pun la dispoziţia beneficiarilor de alocaţii
(credite) bugetare şi presupune, la rândul său, o procedură specifică, cu operaţiuni
corespunzătoare următoarelor etape distinctive: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Angajarea unei cheltuieli publice bugetare se concretizează prin actul care generează
obligaţia unei entităţi publice de a plăti o sumă de bani uni terţ pe baza unui act juridic (lege,
contract, decizie ministerială, hotărâre judecătorească).
Lichidarea cheltuielilor bugetare constă în verificarea existenţei angajamentelor, a
sumelor datorate, a condiţiilor de exigibilitate a angajamentului, pe baza documentelor
justificative care să ateste operaţiunea respectivă.
Ordonanţarea cheltuielilor bugetare este etapa în care se confirmă că livrările de
bunuri şi servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi
realizată.
Plata cheltuielilor bugetare reprezintă actul final prin care entitatea publică achită
obligaţiile sale faţă de terţi (transmiterea efectivă a sumei de bani datorate).
Primele trei operaţii – angajarea, lichidarea şi ordonanţarea – sunt efectuate de către
conducătorii instituţiilor publice (ordonatorii de credite bugetare) sau de către împuterniciţii
acestora, iar a patra operaţie – plata – se efectuează de către gestionarii de bani publici (casieri
sau contabili publici).
Încheierea exerciţiului bugetar presupune lucrări caracteristice care urmăresc să
stabilească rezultatul activităţii de execuţie bugetară, respectiv cheltuielile efectuate,
veniturile încasate şi soldul înregistrat la finele fiecărui an bugetar. În acest scop, se
întocmeşte ,,contul de execuţie bugetară”, care trebuie să reflecte, într-o formă sintetică,
totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare realizate şi rezultatul execuţiei, care poate fi
,,deficit” sau ,,excedent”, pe anul bugetar respectiv.

NESECRET
28 din 70
 Conturile anuale de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor fondurilor speciale, ale ordonatorilor de credite, inclusiv anexele acestora, vor
cuprinde:
• la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, încasări;
• la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive, plăţi efectuate.
Curtea de Conturi efectuează controlul jurisdicţional şi elaborează Raportul public
anual cuprinzând observaţiile asupra conturilor de execuţie a bugetelor supuse controlului
său, abaterile financiare şi neregulile constatate, măsurile de tragere la răspundere luate şi alte
aspecte pe care le consideră necesare.
Guvernul analizează şi definitivează contul general anual de execuţie a bugetului de
stat şi îl prezintă spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor celui de
execuţie.
Contul anual de execuţie a bugetului de stat se aprobă prin lege odată cu costurile
anuale de execuţie ale bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, ale
ordonatorilor principali de credite, după verificarea acestora de către curtea de conturi.
Procesul de bugetare descris cuprinde îndeplinirea a două sarcini complementare: prima –
stabilirea fondurilor necesare structurilor armatei, astfel încât să se poată desfăşura programul
pe o perioadă de un an şi, de asemenea, să se prevadă fonduri pentru următorii 2 – 3 ani, şi a
doua – corelarea programului de apărare cu priorităţile bugetare ale Guvernului.
Bugetarea reprezintă etapa în care costurile programelor, determinate pe baza
costurilor activităţilor incluse în acestea (personal, înzestrare, mentenanţă, instruire,
infrastructură), se exprimă în titluri (categorii) de cheltuieli.

1.5. Evaluarea

Concomitent cu etapele de planificare, programare şi bugetare se desfăşoară şi

activitatea de evaluare – în esenţă evaluarea constă în stabilirea variantei optime a
programelor majore, care să asigure capacitatea maximă a forţelor, pe fondul utilizări
resurselor la dispoziţie.
Obiectivele acestei faze constau în verificarea modului de implementare a sarcinilor
stabilite prin programe, cu resursele financiare alocate şi în identificarea domeniilor în care
sunt necesare aplicarea de măsuri corective şi cu utilizarea informaţiilor în următoarele cicluri
de planificare.

NESECRET
29 din 70
 Documentele care se întocmesc în faza de evaluare sunt: rapoartele privind execuţia
bugetului (lunar, trimestrial) şi rapoartele privind stadiul implementării programelor
(semestrial).

1.5.1. Principalii paşi în procesul de evaluare

a) Unităţile subordonate şi alte structuri implicate trimit directorilor de programe
rapoarte privind îndeplinirea obiectivelor.
b) Directorii de programe analizează rapoartele, identifică probleme şi recomandă
soluţii.
c) Directorii de programe trimit la Direcţia Planificare Integrată a Apărării rapoarte
privind îndeplinirea obiectivelor programului.
d) Personalul desemnat din Direcţia Planificare Integrată a Apărării şi Statul Major
General analizează rapoartele sosite de la directorii de programe şi propun măsuri de
îndepărtare a deficienţelor.
e) Raportul cu propunerile de soluţionare a problemelor este aprobat de ministrul
apărării.
f) Directorii de program îndeplinesc deciziile ministrului.
Potrivit Precizărilor SPPBE, rapoartele de evaluare întocmite de directorii de program
trebuie să evidenţieze diferenţele dintre obiectivele propuse şi realizate, prin prezentarea
indicatorilor specifici fiecărui obiectiv, să prezinte nivelul intermediar de îndeplinire a
indicatorilor şi estimări privind nivelul acestora la sfârşitul anului, să prezinte nivelul de
utilizare a resurselor financiare pentru perioada analizată şi estimări asupra costurilor viitoare.
Rapoartele de evaluare sunt prezentate în Precizările SPPBE şi fac referire la :
structura de forţe, obiectivele privind forţele (FGs), activităţi cu caracter internaţional,
capacitatea operaţională, structura de personal, echipamente majore, nivelul de instruire,
infrastructura, achiziţii şi stocuri de război.

1.5.2. Factorii de influenţă şi dificultăţi ale etapei

Dintre factorii care influenţează faza de evaluare pot fi amintiţi: acurateţea
informaţiilor din rapoartele de evaluare transmise directorilor de programe de către structurile
subordonate, sistemul de colectare şi analiză a informaţiilor provenite de la structurile
subordonate, existenţa unei baze de date care să permită analiza integrată a informaţiilor,
expertiza personalului cu atribuţii în evaluarea execuţiei bugetului şi a implementării
programului (la toate nivelurile).

NESECRET
30 din 70
 În faza de evaluare pot apărea diverse dificultăţi, cum ar fi întârzieri în elaborarea şi
transmiterea rapoartelor de evaluare, diferenţe între structura programelor (elemente de
subprogram) şi cea a ordonatorilor de credite terţiari, complexitatea activităţii de evaluare a
modului de îndeplinire a obiectivelor din program în funcţie de resursele alocate, capacitatea
limitată de a corela informaţiile din diferite domenii.
În procesul de evaluare se urmăreşte creşterea responsabilităţii privind modul în care
sunt folosite resursele pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, precum şi identificarea
problemelor apărute în implementarea programelor şi luarea măsurilor de corectare a acestora.
În cadrul acestei activităţi, se determină modurile posibile de acţiune pentru
îndeplinirea scopului planificat care presupun analiza rezultatelor, compararea indicatorilor
planificaţi cu cei realizaţi, introducerea corecţiilor şi analize şi studii pentru viitor.
În acest context, se poate aprecia că etapa de evaluare nu presupune elaborarea unor
documente separate, specifice, în schimb are menirea de a stabili varianta optimă de
programe, prin care să se asigure capacitatea maximă a forţelor şi acţiunilor proiectate, pe
fondul eficientizării utilizării resurselor la dispoziţie.
Această etapă este un fenomen complex, ce necesită o intensă colaborare a
structurilor, atât pe linie ierarhică, atât pe linie ierarhică, cât şi pe orizontală, obţinându-se
informaţii care influenţează următoarele cicluri ale SPPBE.

NESECRET
31 din 70
Pagină albă

NESECRET
32 din 70
 Capitolul 2
MANAGEMENTUL RESURSELOR PENTRU APĂRARE

2.1. Resursele pentru apărare. Abordare conceptuală

Având în vedere aspectele prezentate în subcapitolele anterioare, considerăm că

decidenţii în domeniul securităţii trebuie să caute soluţii pentru a identifica şi amplifica
resursele de securitate care pot fi generate prin efort propriu şi care permit României să fie un
partener credibil al NATO, dar, în acelaşi timp, să se prevaleze de prevederile documentelor
Alianţei şi a celor naţionale, pentru a gestiona, în primul rând, propriile resurse de securitate.
Realizarea acestui deziderat presupune atitudini pozitive şi active pe toate planurile. În
acest context, se conturează şi necesitatea gestionării publice a resurselor de securitate.
Resursele necesare trebuie să fie evaluate corect şi dezvoltate sistematic, încât ele să susţină
strategiile de securitate. Pregătirea resurselor pentru prezervarea şi dezvoltarea lor este
indispensabilă şi face parte din acţiunile care sporesc posibilităţile de intervenţie ale
decidenţilor publici în domenii sensibile ale situaţiei naţiunii şi statului, dând posibilitatea
organizaţiilor publice să se implice constructiv în acţiuni ce sporesc securitatea regională şi
securitatea globală.
Caracteristicile mediului de securitate internaţional actual, coroborate cu opţiunile
naţionale politico-militare, ar trebui să determine Guvernul României să reconsidere
problematica gestionării resurselor de securitate, din perspectiva necesităţilor şi capabilităţilor
naţionale. Calitatea de membru NATO, presupune ca România să dispună de un sistem
coerent de gestionare a resurselor de securitate.
Prin resurse de securitate se înţelege atât totalitatea capabilităţilor naţionale de
cercetare, proiectare, realizare, valorificare, consultanţă în domeniul intelectual şi material,
reclamate de implementarea Strategiei naţionale de securitate, cât şi resursele atrase ca efect
al apartenenţei României la diferite structuri colective de securitate 1 .
Aşa cum am mai prezentat, în concepţia actuală resursele apărării naţionale, pe care
le vom detalia în continuarea demersului nostru ştiinţific, „se constituie din totalitatea
resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură, pe care statul le asigură şi le

1
F. Tobă, Resursele de securitate, Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, STRATEGII-
XXI, Universitatea Naţională de Apărare ,, Carol I”, Bucureşti, 17-18.04.2008, p. 345.

NESECRET
33 din 70
angajează în susţinerea eforturilor de apărare a ţării 2 ”. Acestea sunt concretizate în: forţe,
mijloace, capacităţi, disponibilităţi, relaţii, însuşiri psihice, calităţi şi valori spirituale.
În determinarea capacităţii de apărare a ţării, fiecare dintre resursele acesteia
reprezintă o verigă importantă, dar imaginea reală a posibilităţilor statului de a-şi asigura
securitatea şi apărarea naţională este dată de suma acestora.
Prin urmare, indiferent de complexitatea sau simplitatea sa, clasificarea acestora
cuprinde, în principal, patru domenii, şi anume: domeniul resurselor umane; domeniul
resurselor materiale; domeniul resurselor financiare; alte resurse (tehnologice şi
informaţionale, diplomatice etc.).
Pentru eficientizarea activităţii în domeniu, în prezent, în Ministerul Apărării
Naţionale există un cadru instituţionalizat integrat de management al resurselor pentru
apărare. Ca urmare, managementul resurselor necesare apărării se realizează pe baza
Sistemului de planificare, programare, bugetare şi evaluare, care constituie cadrul necesar
pentru o integrare rapidă în sistemul aliat. Potrivit acestuia, gestionarea resurselor în cadrul
Ministerului Apărării Naţionale se face într-o concepţie integrată, pe bază de programe, care
constituie fundamentul procesului de planificare şi bugetare.
Resursele umane au un impact deosebit asupra apărării naţionale, care se exercită
direct sau indirect atât la pace, în situaţii de criză, cât şi la război.
Considerăm că principalele coordonate ale strategiei în domeniul resurselor umane
sunt:
• diminuarea efectivelor militare, în acord cu politicile adoptate la nivel naţional;
• asigurarea unui înalt nivel de profesionalizare a armatei;
• controlul civil, democratic al societăţii asupra instituţiei militare;
• restructurarea personalului prin reducerea numărului de ofiţeri şi creşterea numărului
de subofiţeri;
• perfecţionarea sistemului de formare şi instruire a personalului militar profesionalizat,
în acord cu necesitatea însuşirii procedurilor şi lucrului de stat major potrivit
standardelor NATO;
• asigurarea competenţei lingvistice a personalului din Armata României care va lucra
în structuri NATO, precum şi a celor din unităţile operaţionalizate participante la
misiuni comune, în ţară sau în afara graniţelor naţionale;
2
Legea nr.45 din 1 iulie 1994 privind apărarea naţională a Romăniei, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din
7 iulie 1994, actualizată până la data de 18 noiembrie 2003, conform cu modificările şi completările aduse de:
Ordonanţa de Urgenţă nr. 13 din 13 martie 2000; Legea nr. 398 din 10 iulie 2001; Legea nr. 38 din 16 ianuarie
2002; Ordonanţa de Urgenţă nr. 74 din 13 iunie 2002.

NESECRET
34 din 70
 • punerea în aplicare a unui sistem de management al carierei individuale, care să
permită promovarea pe treptele ierarhiei militare pe baza competenţei profesionale şi a
potenţialului de dezvoltare ulterioară;
• redefinirea elementelor politicii în domeniul social, în acord cu cerinţele stimulării
performanţei profesionale;
• redefinirea elementelor politicii în domeniul managementului resurselor umane, în
scopul asigurării compatibilităţii cu reglementările în domeniu în statele membre ale
NATO.
Managementul resurselor umane se va face concomitent cu restructurarea şi
operaţionalizarea structurii de forţe şi cu derularea unora dintre programele majore de
înzestrare.
Resursele materiale includ atât resursele naturale primare, cât şi pe cele derivate, cum
ar fi: echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, stocurile de
materii prime, baza materială a sectorului prestărilor de servicii. În detaliu, resursele materiale
cuprind totalitatea produselor industriale, materiile prime, energia, serviciile de transport, de
telecomunicaţii, asigurarea sănătăţii, pe care statul le asigură şi le angajează în vederea
susţinerii eforturilor de apărare a ţării.
Lipsa de materii prime şi de energie a dus la revederea, pe plan internaţional, a
conceptului de securitate, fiind „... indiscutabil că epuizarea rapidă a resurselor deficitare şi
competiţia tot mai intensă pentru a asigura protecţia accesului la resursele de aprovizionare,
au determinat noi abordări ale securităţii în dezbaterile politice din ţările industriale avansate
şi cele mai puţin dezvoltate. Oamenii politici trebuie să examineze foarte temeinic
modalităţile prin care conflictele în legătură cu resursele de energie pot fi anticipate sau
soluţionate pe căi bilaterale ori multilaterale.”3 Aceste aprecieri sunt valabile şi pentru
materiile prime, în marea lor majoritate şi, în special, pentru materiile prime strategice.
Resursele materiale pentru apărare se constituie într-un sistem care cuprinde
rezervele naţionale de producţie şi de mobilizare. În stabilirea nomenclaturii şi volumului
acestora se au în vedere: importanţa asigurării procesului de producţie; nivelul, mărimea,
volumul la care se realizează; locul în care se constituie; natura şi caracterul resurselor.
În afara rezervelor materiale pentru asigurarea continuităţii producţiei, se constituie
şi rezerve materiale destinate satisfacerii multiplelor nevoi generate de pregătirea economiei şi
teritoriului pentru apărare, a mobilizării şi punerii în stare operaţională a forţelor.

3
Linda B. Miller, „Energy Security and Foreign Policy”, International Security Spring, 2005, vol.I nr.4, p. 122.

NESECRET
35 din 70
 Rezervele materiale de mobilizare se compun din rezervele de mobilizare ale
economiei şi rezervele de mobilizare ale forţelor destinate ducerii acţiunilor militare, care îşi
completează propriile nevoi de dotare, de stocuri şi asigură completarea celorlalte structuri
care iau fiinţă la mobilizare.
Rezervele materiale de mobilizare ale forţelor destinate ducerii apărării se referă la
acele materiale destinate completării dotării (înzestrării) şi stocurilor de materiale conform
ştatelor de război, a consumurilor pe perioada execuţiei mobilizării şi perioadei de pregătire a
acţiunii militare, la nivelul tuturor marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor existente la pace
şi al celor care iau fiinţă la mobilizare, din structura forţelor operative destinate acţiunii
militare.
Rezervele materiale de mobilizare cu destinaţie militară cuprind armamentul, tehnica
de luptă, muniţiile şi diferite alte materiale, având ca scop asigurarea capacităţii de luptă a
trupelor, ţinându-se cont de necesitatea completării dotării, a consumurilor şi pierderilor de
război.
O sursă importantă pentru realizarea rezervelor materiale de mobilizare o constituie
rechiziţiile. Fondurile necesare pentru crearea rezervelor materiale de mobilizare, transportul,
depozitarea, conservarea, manipularea, efectuarea probelor de calitate, precum şi pentru
administrarea şi paza depozitelor (spaţiilor) unde acestea se păstrează, se prevăd în bugetul
administraţiei publice centrale şi locale.
O problemă mult controversată în teoria rezervelor materiale de mobilizare este dată
de modalitatea realizării lor, sub forma produselor finite şi a semifabricatelor sau a unor
capacităţi de producţie conservate (de rezervă). Crearea unor astfel de rezerve în ţări cu
dificultăţi economice şi valutare, aşa cum este şi România, nu se justifică, datorită costurilor
enorme. Pentru acestea trebuie bine judecate posibilităţile şi nevoile reale în domeniul apărării
naţionale.
Resursele financiare se constituie în acele fonduri necesare funcţionării
corespunzătoare a organismului militar. Resursele financiare reprezintă totalitatea fondurilor
băneşti care pot fi puse la dispoziţia statului pe baza unui cadru legislativ adecvat, pentru
acoperirea nevoilor apărării naţionale. Aceste fonduri sunt destinate pentru dotarea forţelor
armate cu armament, tehnică militară şi mijloace de transport, crearea, conservarea şi
împrospătarea rezervelor de mobilizare, întreţinerea şi repunerea în stare de funcţionare a
armamentului şi a tehnicii de luptă etc.
Pe lângă fondurile aprobate prin bugetul de stat, Ministerul Apărării Naţionale a
beneficiat, începând cu 1996, de intrări de credite externe, care au avut un impact pozitiv

NESECRET
36 din 70
asupra nivelului tehnic al capitalului fix existent în industria de apărare, cât şi asupra
înzestrării armatei cu armament şi tehnică de luptă dintre cele mai performante.
Din punct de vedere economic, cheltuielile pentru apărare se împart în trei mari grupe:
cheltuieli curente (de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, transferuri între unităţi ale
administraţiei publice, subvenţii, asistenţă socială şi alte cheltuieli); cheltuieli de capital;
rambursări de credite. Un loc aparte în cadrul resurselor financiare îl ocupă rezervele
financiare constituite din fondul de rezervă prevăzut în bugetul anual al statului. Acest fond
poate fi utilizat fără a provoca un dezechilibru financiar.
Încă din timp de pace, legat de acest domeniu, funcţionează Oficiul Central de Stat
pentru Probleme Speciale, organ de specialitate al Guvernului, „... care exercită administraţia
publică în: organizarea, coordonarea şi controlul pregătirii economiei naţionale şi a
teritoriului pentru apărare; elaborarea de studii, analize şi programe privind posibilităţile de
cercetare, asimilare şi producţie a tehnicii militare; corelarea resurselor materiale destinate
apărării, siguranţei naţionale şi menţinerii ordinii publice, organizarea cooperării la nivel
guvernamental cu alte state în domeniul industriei de apărare 4 ...”.
În condiţiile economiei de piaţă, statul nu mai poate să-şi asume rolul de agent
economic suprem, însă, trebuie să asigure un cadru de reglementare a unui sistem competitiv
de piaţă. În atenţia economiştilor se află, în prezent, corelaţia dintre mediu şi resurse, care este
mereu în transformare, precum şi găsirea unor soluţii cât mai reale ale ecuaţiei dezvoltării:
D = M + R, (1)
unde: D – dezvoltarea, M – managementul, iar R – resurse.
Punctul de plecare al eforturilor pentru dezvoltare îl constituie cerinţele sociale
existente, iar dezvoltarea se află în centrul atenţiei tuturor statelor lumii. Aceasta îşi are
justificare în faptul că, o societate instabilă, grevată de mari inechităţi privind condiţia umană,
nu poate edifica o economie şi o ordine politică stabile.
În condiţiile actuale, în funcţie de starea corelaţiei economie – apărare, se poate afirma
că insecuritatea unui stat nu depinde doar de factorul militar, ci şi de alţi factori, dintre care
cei mai importanţi sunt cei de natură economică, cum ar fi: riscuri în aprovizionarea cu
resurse vitale necesare economiei naţionale, lipsa fondurilor necesare investiţiilor, fenomene
ecologice cu urmări economice grave, lipsa pieţelor de desfacere. Este cât se poate de reală şi
de actualitate afirmaţia academicianului N. Constantinescu, referitoare la posibilitatea acţiunii

4
Legea nr. 477 din 12.11.2003, privind organizarea şi atribuţiile Oficiului Central de Stat pentru Probleme
Speciale, Bucureşti, 2003, Bucureşti,1996, pp. 30-35

NESECRET
37 din 70
distructive a factorului economic, în sensul că înfrângerea economică şi, implicit, politică
poate fi mai grea decât cea militară.
Specialiştii militari estimează puterea unui stat cu următoarea funcţie variabile:
P = f (C , E , M , S ,W ) (2)
unde: P - puterea globală a statului;
C – masa critică ce se calculează ca sumă a coeficienţilor corespunzători
numărului populaţiei şi suprafeţei ţării;
E – puterea economică;
M – puterea militară;
S – scopul strategic al statului;
W – dorinţa populaţiei de a urma strategia existentă în ţară.
Pe lângă factorii enumeraţi mai sus, ce situează o ţară într-o ierarhie, se mai pot enunţa
şi o serie de indicatori (din care unii se pot exprima în cifre absolute, iar alţii în procente) cum
ar fi: cheltuielile militare totale, efectivele forţelor armate, importurile de arme, exporturile de
arme, produsul intern brut şi procentul din acesta destinat apărării, cheltuielile militare pentru
un militar etc.
În prezent, în lume există mari discrepanţe referitoare la aprecierea potenţialelor militare,
care au ca punct de plecare volumul alocat pentru cheltuielile militare, ce sunt legate la rândul lor
de potenţialul economic şi financiar, precum şi de politica militară. Decalajele sunt de ordin
calitativ şi cantitativ şi se referă la toate categoriile de armament şi de forţe ale armatei.
Orice stat care doreşte să-şi apere valorile sale fundamentale este obligat să-şi realizeze,
sub aspect economic şi militar, un potenţial de apărare (capacitate de ripostă) în măsură să
asigure, în primul rând, descurajarea oricărei agresiuni, ducerea cu succes a primelor acţiuni
de luptă în zonele de frontieră sau oriunde pe teritoriul naţional, trecerea rapidă a industriei la
producţia de război, viabilitatea producţiei naţionale de apărare, iar în al doilea rând, libertatea
de acţiune în plan politic, diplomatic şi militar.
Pentru a construi acest potenţial de apărare la cotele impuse de cerinţele actuale, ar fi
necesară alocarea unor resurse economico-financiare corespunzător nevoilor de apărare, prin
dezvoltarea şi diversificarea producţiei industriale naţionale de apărare, pregătirea teritoriului,
economiei şi populaţiei pentru apărare, punerea în aplicare a unor măsuri psihomorale şi
culturale. Un rol deosebit îl au de asemenea resursele demografice şi informaţionale. Se poate
spune că potenţialul economic determină în mod hotărâtor potenţialul naţional de apărare, dar

NESECRET
38 din 70
nu singur, ci împreună cu alte componente, respectiv, potenţialul uman, potenţialul tehnico-
ştiinţific, informaţional, potenţialul moral şi acţional, precum şi cu potenţialul militar.
Referindu-ne la potenţialul economic de apărare, în literatura de specialitate se
consideră că acesta reprezintă totalitatea posibilităţilor pe care economia naţională le are la un
moment dat, de a crea bunuri materiale necesare apărării naţionale la standardele cerute de
strategia militară şi de a presta servicii în acest scop, în timp de pace, în situaţii de criză şi la
război.
Potenţialul naţional de apărare are două componente mai importante:
• producţia de sisteme de armament, echipamente militare, muniţie de luptă (potenţial
economic militar);
• producţia bunurilor materiale, inclusiv prestările de servicii de uz general, necesare
economiei naţionale şi populaţiei.
În timpul conflictului, potenţialul economic de apărare exprimă nu numai posibilităţile de a
satisface nevoile materiale şi prestările de servicii în folosul acţiunilor militare, ci şi posibilităţile
economiei de a funcţiona în condiţiile pierderilor şi distrugerilor provocate de luptele desfăşurate
şi de a asigura subzistenţa şi protecţia populaţiei şi a bunurilor materiale. Elementul fundamental
al potenţialului economic de apărare îl constituie potenţialul economic militar, care reprezintă
capacitatea economiei de a produce mijloace de luptă şi care se compune din capacităţile de
producţie existente în economie şi specializate în produse militare, capacităţile de producţie
specializate din ministerele apărării şi de interne, rezervele materiale folosite în producţia curentă
a industriei de apărare la pace, rezervele de mobilizare din economia naţională necesare realizării
de produse militare, forţa de muncă ce încadrează capacităţile de producţie din industria de
apărare la pace, forţa de muncă necesară pentru punerea în aplicare a planului de mobilizare a
economiei naţionale care realizează produse militare, organele specializate de cercetare şi
proiectare din industria de apărare şi mijloacele financiar-valutare destinate achiziţionării de
armament şi tehnică de luptă.

Totalitatea resurselor mobilizate şi utilizate de stat, în timp de pace pentru întărirea

puterii sale militare, iar în condiţii de criză sau la război pentru rezolvarea situaţiei
conflictuale, formează o componentă principală a capacităţii de apărare armată a ţării. Aceasta
reprezintă esenţa şi rezultatul unor procese complexe, variate şi profunde, care se produc nu
numai în domeniul militar, ci în întreaga viaţă economică, socială, culturală şi demografică a
societăţii. Există o multitudine de factori care influenţează capacitatea de apărare a ţării şi ei
se pot manifesta temporar sau permanent indiferent de condiţii, cum ar fi, de exemplu,

NESECRET
39 din 70
industria. În acest sens, generalul D. Vrăjitoru aprecia, în una dintre lucrările sale că,
dezvoltarea industriei naţionale capabile să asigure înzestrarea armatelor cu armament şi
muniţie este o problemă însemnată de stat, permanent prezentă, este temelia însăşi a apărării
naţionale.
Evoluţia fenomenului militar contemporan relevă că, în general, capacitatea de apărare
a unei ţări nu se mai întemeiază în mod exclusiv numai pe tăria organismului militar
(cantitate, calitate etc.).
În prezent, dintre factorii care determină capacitatea de luptă şi de apărare a unei ţări,
rolul hotărâtor îl joacă potenţialul economic, resursele economice de care aceasta dispune şi,
nu în ultimul rând, de resursele economiei naţionale, care reprezintă potenţialul material,
natural, financiar şi uman de care dispune societatea la un anumit moment şi care exprimă
posibilităţile ei de dezvoltare.
În aprecierea resurselor economice ale ţării trebuie avute în vedere următoarele
elemente:
• nivelul de dezvoltare al factorilor de producţie;
• volumul şi structura capitalului;
• gradul de complexitate şi modernizare a economiei naţionale;
• structura economiei pe ramuri şi subramuri;
• cantitatea şi calitatea resurselor umane;
• nivelul productivităţii muncii şi al eficienţei economice;
• diversitatea, calitatea şi cantitatea bogăţiilor naturale şi măsura în care sunt
înglobate în circuitul economic;
• calitatea managementului economic;
• dimensiunile şi structura resurselor financiar–valutare;
• participarea economiei naţionale la circuitul economic mondial.
Gradul în care potenţialul economic naţional reprezintă un factor real al capacităţii de
apărare a ţării şi al puterii militare este reflectat de nivelul de dezvoltare (cantitativă şi
calitativă) al resurselor economice ale apărării, care răspunde activ şi nemijlocit nevoilor de
apărare.
Resursele economice ale apărării desemnează ansamblul de resurse materiale, umane
şi financiare, capacităţile de producţie ce pot fi mobilizate şi valorificate în scopul asigurării
nevoilor materiale ale apărării, precum şi experienţa şi cunoştinţele tehnice, ştiinţifice,

NESECRET
40 din 70
informaţionale de care dispune naţiunea pentru crearea bunurilor materiale şi prestarea de
servicii cerute de necesităţile apărării.
Utilizarea mijloacelor militare pentru apărarea valorilor şi intereselor fundamentale ale
ţării reprezintă o modalitate de acţiune de ultimă instanţă.
Dimensionarea efectivelor armatei, la pace, situaţii de criză şi conflict armat, trebuie
să corespundă rolului şi misiunilor acesteia, precum şi resurselor alocate. În condiţiile
războiului modern, economia este solicitată să răspundă la o serie de cerinţe mult mai mari
decât în războaiele anterioare.
Experienţa istorică demonstrează în mod convingător justeţea următoarei teze: „Nimic
nu depinde atât de mult de condiţiile economice decât armata. Înarmarea, armamentul,
efectivul, organizarea depind în primul rând de treapta pe care se află în momentul respectiv
producţia şi mijloacele de comunicaţii. Nu creaţiile libere ale intelectului unor comandanţii
de oşti geniali au acţionat aici în chip revoluţionar, ci inventarea unor arme mai bune şi
schimbarea materialului uman 5 ".
Resursele apărării naţionale sunt definite şi înţelese în mai multe modalităţi.
Astfel în „Concepţia integrată privind securitatea naţională a României" se are în
vedere totalitatea posibilităţilor umane, materiale şi de altă natură, pe care statul român le
creează şi le organizează în susţinerea eforturilor de apărare a ţării. În Legea nr. 45/1994
privind apărarea naţională a României, modificată prin O.U.G.132/2000, Legea 398/2001,
Legea 38/2002, O.U.G.74/2002 şi Legea 42/2004, acestea sunt „definite drept totalitatea
resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură, pe care statul le asigură şi le
angajează în susţinerea eforturilor de apărare a ţării", iar „Lexiconul militar” evidenţiază că
acestea reprezintă „totalitatea mijloacelor(posibilităţilor) existente la un moment dat pentru
satisfacerea unor nevoi impuse de acţiunile militare(efective, materiale) 6 .
Într-o definiţie de largă cuprindere, resursele sunt înţelese ca fiind rezerve sau surse,
posibilităţi şi mijloace susceptibile să fie valorificate într-o împrejurare dată, iar resursele
economice se definesc prin ansamblul capacităţilor şi disponibilităţilor materiale, energetice,
tehnologice, financiare ale societăţii la un moment dat (potenţiale, de siguranţă şi de tendinţă)
şi care pot fi angajate în susţinerea eforturilor de apărare naţională.
Concluzionând, se poate afirma că resursele apărării reprezintă capacităţile şi
posibilităţile de care dispune statul român la un moment dat, pentru susţinerea şi promovarea
intereselor naţionale fundamentale şi pentru

5
F. Engels, Anti-Duhring, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 166.
6
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p. 281.

NESECRET
41 din 70
apărarea lor, inclusiv pe cale militară.
Obiectivele dezvoltării economico-sociale, ca şi cele ale securităţii naţionale, nu pot fi
promovate şi realizate dacă nu se asigură înainte de toate resursele economice. Lipsa
resurselor economice sunt resimţite în planul dezvoltării economice şi cel al securităţii
naţionale, ele afectând mecanismul economic, dar şi pe cel politic.
Din cele prezentate putem concluziona că rolul resurselor economice este indubitabil.
Apărarea naţională este tot mai mult conştientizată ca un proces complex, care cuprinde
ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de statul român în scopul asigurării
suveranităţii, independenţei, democraţiei constituţionale, precum şi a unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării.
Având în vedere caracteristicile războiului modern, este de subliniat faptul că acesta
nu este numai un mare distrugător de bogăţii, ci şi un mare consumator de bunuri economice.
În aceste condiţii, dar şi din nevoia de a susţine efortul de război, s-au creat rezervele
strategice (rezervele constituite la nivelul unei ţări cu scopul de a asigura buna desfăşurare a
activităţilor economico-sociale în situaţii deosebite, precum şi în situaţii de criză sau război).
În final trebuie să menţionăm că perioada în care ne aflăm va rămâne, fără îndoială, în
istoria modernă a României, ca o etapă de transformări majore, politice, economice şi sociale,
ce marchează fundamental destinul societăţii noastre la începutul mileniului trei. Sensul
evolutiv al acestor mutaţii l-a constituit integrarea în NATO, aderarea la UE. Aceaste
deziderate au presupus şi presupun eforturi concertate, ce necesită a fi coordonate printr-o
strategie de largă cuprindere şi deschidere, menită să ne ofere şanse reale de reuşită în
definitivarea procesului integrării depline euroatlantice şi europene.
Având în vedere aspectele prezentate, considerăm că, din punct de vedere conceptual
şi legislativ dispunem, în acest moment, de suficiente acte normative pentru managementul
alocării şi gestionării resurselor pentru apărare 7 . Cu toate acestea, pentru că nu există o

7
Acte normative care reglementează resusele apărării: Legea nr. 45/1994 a apărării naţionale a României, cu
modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2002 privind industria de
apărare, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru
apărare; Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării; Hotărârea Guvernului nr. 330/2002 pentru aprobarea
Normelor metodologice de valorificare sau casare a produselor scoase din rezerva de mobilizare; Hotărârea
Guvernului nr. 1597/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 95/2002 privind industria de apărare; Hotărârea Guvernului nr. 813/2002 privind aprobarea Listei
agenţilor economici şi capacităţilor producţiei de apărare; Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei
naţionale şi a teritoriului pentru apărare;Hotărârea Guvernului nr. 111/2004 privind organizarea, funcţionarea şi
atribuţiile Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale; Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri
şi prestările de servicii în interes public, modificată şi completată prin Legea nr. 410/2004; Hotărârea Guvernului
nr. 414/2004 privind aprobarea Regulamentului sistemului de priorităţi şi alocare a resurselor pentru

NESECRET
42 din 70
conducere unitară, responsabilităţile fiind risipite la varii ministere şi/sau agenţii, dar, mai
ales, din cauza lipsei coerenţei şi fermităţii în transpunerea în plan acţional a acestora, în
domeniul analizat, nu se realizează cu eficienţă maximă:
• flexibilitatea şi adaptabilitatea sistemului naţional de asigurare a resurselor apărării;
• optimizarea alocării resurselor apărării necesare acţiunilor structurilor sistemului
naţional de securitate pe timp de pace, criză, dezastre, calamităţi şi la război;
• interoperabilitatea şi integrarea în sistemele similare ale structurilor colective de
securitate la care România a aderat sau la care îşi propune să adere;
• planificarea resurselor apărării determinată de politicile, strategiile şi planurile de
acţiune ale structurilor specifice ale statului;
• armonizarea juridică cu normele internaţionale în domeniu;
• coordonarea asigurării cu resurse pentru apărare a sistemelor logistice proprii
diferitelor componente ale statului cu atribuţii în domeniu.
Ca urmare, considerăm ca fiind necesară constiturea unei structuri guvernamentale
unitare, omogenă concepţional şi acţional, profesionistă, care să permită decidenţilor politici
majori să elaboreze şi să implementeze strategii naţionale coerente, eficiente, fundamentate şi
argumentate, în sfera resurselor pentru apărare.

2.2.Managementul general al resurselor pentru apărare

Managementul general se impune, pe de o parte, ca modalitate de reflecţie la nivel

politic şi la nivel strategic şi, pe de altă parte, ca modalitate de acţiune de nivel operativ şi de
nivel tactic.
Managementul general al resurselor de apărare înseamnă , în primul rând, existenţa
unei conştiinţe responsabile şi a unor cunoştiinţe temeinice în acest domeniu. Această primă

apărare;Hotărârea Guvernului nr. 370/2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 477/2003 privind
pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare; Hotărârea Guvernului nr. 1845/2004 privind
preluarea în administrare a rezervelor de mobilizare de către Oficiul Central de Stat pentru Probleme
Speciale;Hotărârea Guvernului nr. 277/2007 privind trecerea unor bunuri constituite ca rezervă de mobilizare din
domeniul privat al statului în domeniul public al statului; Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 219/2005 pentru aprobarea
Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în
interes public; Hotărârea Guvernului nr. 1664/2006 privind aprobarea Listei produselor şi serviciilor din Planul
de mobilizare a economiei naţionale pentru apărare care pot beneficia de sprijinul sistemului de priorităţi şi
alocare a resurselor pentru apărare; Hotărârea Guvernului nr. 1943/2004 privind aprobarea Nomenclatorului şi
nivelurilor de constituire a rezervelor de mobilizare; Hotărârea Guvernului nr. 638/2004 pentru aprobarea
Instrucţiunilor privind elaborarea şi actualizarea monografiei economico-militare a judeţului, respectiv a
municipiului Bucureşti; Hotărârea Guvernului nr. 1204/2007 privind asigurarea forţei de muncă necesare pe
timpul stării de asediu, la mobilizare şi pe timpul stării de război.

NESECRET
43 din 70
condiţie a existenţei şi funcţionării unui management general rezultă dintr-un lanţ de întrebări
tranşante din care fac parte şi următoarele: Există sau nu există cu adevărat resurse de
apărare? Aceste resurse au note specifice, calităţi deosebite, sunt concepute în special pentru
ceva anume sau este vorba doar de o alocare a unor resurse obişnuite (oameni, materiale,
finanţe, tehnologii, informaţii etc.)ce pot fi folosite în domeniul securităţii şi apărării?Aceste
resurse alocate au nevoie de o pregătire specială, sau pot fi folosite aşa cum sunt, aşa cum au
fost create?Cu alte cuvinte, alocarea resurselor este urmată, însoţită sau precedată de un
proces de transformare a acestora?Dacă răspunsul este afirmativ, atunci care sunt
coordonatele acestor transformări? Care sunt costurile? Care sunt structurile abilitate să le
efectueze? Dacă răspunsul nu este afirmativ, atunci de ce folosim sintagma resurse de
apărare sau doar pe cea resurse de apărare?
Reflecţia politică nu răspunde complet la aceste întrebări. Uneori, chiar le priveşte
nedumerită, ca pe o corvoadă sau ca pe o nedreptate, ca pe un lucru inutil, ca pe o alocare
neimportantă, risipitoare, mai ales atunci când nu beneficiază de o expertiză strategică atentă
şi completă.
Esenţa managementului general al resurselor de apărare o reprezintă transformarea.
Esenţa transformării, cel puţin în prima etapă a managementului general al resurselor de
apărare din România, a fost desfiinţarea a numeroase unităţi şi reducerea efectivelor.
Evident, toate acestea au o justificare, în primul rând, pentru că au pus în operă o decizie
politică şi, în al doilea rând, dar nu şi în ultimul, pentru că reprezentau o necesitate. Armata
României, bazată pe conscripţie, în ultimul deceniu al secolului al XX –lea, se prezenta ca o
structură foarte mare, dar fără miez, fără substanţă. Nici – o unitate nu avea efective complete,
nici măcar pentru starea de pace şi, ceea ce este mult mai grav, nici – o unitate, mai puţin cele
gata de luptă permanent, nu era operaţionalizată, adică nu era gata pentru a îndeplini acele
misiuni pentru care există o armată. Pentru a fi gata de luptă, urmau nişte etape, începând cu
mobilizarea, pregătirea pentru luptă, dotarea cu toate mijloacele necesare. Iar toate acestea
erau în profundă contradicţie cu noile cerinţe ale acţiunii militare, în noile condiţii create şi
impuse de spargerea bipolarităţii şi încheierea Războiului Rece.
Acţiunile de management general, specifice acelei etape, au fost simple, directe, dar
şi grăbite, superficiale şi riscante. Cele mai importante dintre acestea au fost următoarele:
îndepărtarea din instituţia militară a celor consideraţi a avea o mentalitate depăşită sau care
au revenit forţat în instituţie în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi imediat după
acestea: pensionarea rapidă a unor ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri; disponibilizarea
intempestivă; reducerea semnificativă a efectivelor; profesionalizarea treptată şi activă;

NESECRET
44 din 70
protecţia socială; reducerea la maximum a cheltuielilor de înzestrare; conversia şi reconversia
industriei de apărare; redislocări de unităţi.
Aceste acţiuni, ce-i drept, nu prea au de-a face cu ceea ce defineşte managementul
general al resurselor de apărare, dar au marcat esenţial aceasta etapă.
Concomitent cu aceste măsuri impuse, pe de o parte, de noile decizii politice şi, pe
de altă parte, de constângerile bugetare s-a elaborat o strategie naţională de integrare
euroatlantică, prin consens politic şi naţional, şi s-a trecut la punerea ei în operă. Aceasta este,
dealtfel, cea mai importantă realizare a acelei etape. Din acest moment se poate vorbi de
construirea şi constituirea unor elemente de management general, impuse de caracteristicile
reformei şi restructurării. Managementul general al acestei etape a fost predominant politico –
militar şi de reformă structurală.
Managementul strategic pune în aplicare managementul general de sorginte politico
– militară. Pe baza Constituţiei şi legilor din domeniul securităţii şi apărării, a celor de
funcţionare a diferitelor structuri din sistemul naţional de apărare, se conturează, încă din
primii ani ai opţiunilor europene şi euroatlantice, câteva coordonate majore referitoare la :
configuraţia forţei (strategia forţelor); cerinţele de înzestrare (strategia mijloacelor sau
strategia de înzestrare); reindentificarea şi reevaluarea resurselor (strategia resurselor); noi
politici de bugetare (strategia alocărilor); realizarea sistemului strategic de comunicare
(STAR), ceea ce a revoluţionat complet strategia de comunicare; fixarea unor elemente de
interoperabilitate (strategii de interoperabilitate cu armatele statelor NATO);configuraţia
tipologiilor noilor cursuri ale acţiunilor şi operaţiilor (strategia operaţională).Toate acestea s-
au configurat şi restructurat pe principii noi, consistente, de sorginte euroatlantică. Esenţa
managementului strategic al resurselor de apărare este, în această etapă, transformarea.
De aceea în managementul general al resurselor de apărare, viziunea strategică este
esenţilă. Calităţile, abilităţile, capabilităţile, funcţiile şi dimensiunile viziunii strategice sunt
numeroase şi ele se cer cultivate şi folosite în permanenţă, deoarece, fără configuraţie
strategică nu există nici un fel de management legitim, coerent şi eficient. Am ajuns la
concluzia că managementul general – chiar dacă cuprinde toate nivelurile artei militare,
inclusiv nivelul politico – militar şi nivelul politico decizional – ţine de domeniul strategiei,
este şi rămâne o funcţie importantă a strategiei. Dimensiunea strategică a managementului
general constă, în primul rând, în următoarele: încorporează elemente interdisciplinare care ţin
de teoria organizaţiei, de ştiinţa conducerii, de filozofie, sociologie, psihologie şi teoria
deciziei privind dinamica resurselor generale şi a celor de securitate şi apărare; defineşte cu
claritate aceste resurse, le cuantifică şi le diversifică; configurează un orizont de aşteptare

NESECRET
45 din 70
posibil şi legitim în ceea ce priveşte dinamica resurselor, într-un cadru dat şi în limitele unor
determinări complexe; identifică provocările, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii,
precum şi vulnerabilităţile de sistem şi de proces, şi permite analizarea cuprinzătoare a
acestora în toate detaliile şi în toate determinările, inclusiv din perspectiva dinamicii
resurselor; asigură o viziune clară asupra proceselor şi fenomenelor ce pot afecta mediul de
securitate, sistemele create pentru aceasta şi resursele necesare; asigură un nivel sporit de
evaluare şi previzionare a resurselor, în toate componentele şi procesele dinamicii acestora;
asigură expertiza strategică necesară factorilor de decizie politică; permite o planificare
strategică a identificării, a evaluării, a generării, a folosirii şi a regenerării acestor resurse;
formulează sensul şi obiectivul strategic al acţiunii, în funcţie de scopul politic; oferă cadrul
strategic necesar de derulare a acţiunii la nivel operativ şi chiar la nivel tactic; conduce
procesul de transformare; asigură funcţionarea optimă a relaţiei de feed – back; prefigurează
evoluţiile ce pot determina schimbări bruşte şi chiar unele evoluţii haotice; oferă mijloace
pentru gestionarea evoluţiilor haotice, imprevizibile; conexează variabilele.
Funcţiile manageriale ale strategiei sunt însă mult mai numeroase. Adevăratul
management general (dar şi specific) se realizează la nivel strategic. Chiar dacă vorbim de
strategii de management şi, evident, de politici manageriale, managementul general aparţine
strategiei, este, de la un capăt la altul, strategie.
Managementul specific are foarte multe componente. Se poate spune că sunt atâtea
tipuri de management specific câte domenii ale acţiunii există. Pentru că managementul
specific ţine de planificare şi de acţiune, este un management operaţional şi acţional.
Managementul operaţional ţine de nivelul operativ. El constă în punerea în operă a
nivelului strategic, a planificării strategice pentru a asigura toate condiţiile îndeplinirii
scopului politic, prin sistemul de acţiuni care se preconizează. Nivelul operativ sau
operaţional este un nivel de preacţiune, adică de pregătire a acţiunii. Fără acest nivel, acţiunea
ar trebui să rezulte direct din nivelul strategic, ceea ce ar lipsi-o de expresia operaţională a
manevrei strategice şi ar putea crea confuzii grave. Este adevărat, uneori, o acţiune tactică
poate avea valoare strategică, dar pregătirea acţiunii a trecut prin toate fazele de mai sus.
Nivelul operativ foloseşte mijloace strategice pentru a realiza scopul politic al
managementului resurselor de apărare. Dar el este un nivel distinct, chir şi atunci când nu se
formulează, ci se împarte între nivelul strategic şi cel tactic. În acest caz, nivelul strategic
trece în cel tactic printr-o manevră strategică de nivel operativ, iar cel tactic primeşte mesajul
strategic printr-un receptor operativ.

NESECRET
46 din 70
 Nivelul operativ în managementul resurselor de apărare (managementul operativ)
constă, printre altele, în: asamblarea resurselor potrivit prevederilor planificării strategice în
vederea realizării, prin acţiune tactică, a scopului politic; aducerea resurselor (umane,
materiale, financiare, tehnologice, informaţionale etc.) la starea ,,gata de acţiune”;
completarea stocurilor şi a modalităţilor de realizare a fluxurilor de aprovizionare, de
transport, de regenerare etc.; interrelaţionarea sistemelor şi proceselor, precum şi a tuturor
componentelor dispozitivelor; securizarea dispozitivelor tuturor resurselor.
Nivelul operativ operaţionalizează, de fapt, nivelul strategic, îi dă consistenţă, îl pune
în operă, îi dă viaţă. De modul cum face acest lucru depinde, în cea mai mare măsură,
calitatea şi eficienţa acţiunii. Dacă nivelul strategic este fundamental în configurarea
managementului general, nivelul operativ este esenţial în debuşarea managementului de reţea,
în sistemele acţionale. Nivelul operativ traduce managementul general – care se prezintă
totdeauna a fi strategic – în management specific – cu funcţii în planul acţiunii – care se
prezintă, deci, ca fiind acţional. De aici nu rezultă că managementul strategic nu este acţional.
Rezultă doar că managementul operaţional este unul de tip activ, operativ, care creează toate
condiţiile necesare managementului tactic.
Managementul tactic este managementul acţiunii nemijlocite. Nu se poate şti dacă, la
acest nivel, este nevoie acută de manageri. Se ştie însă precis că un foarte bun comandant de
nivel tactic este cel care ştie să folosească în mod eficient resursele, care traduce în acţiuni
directe şi foarte rapide întreaga artă militară.

2.3. Structura managementului resurselor pentru apărare

Managementul resursei de apărare este cel mai important lucru ce se cere în vedere
continuu. Niciodată resursele nu vor fi suficiente pentru punerea în operă a unui concept total
de securitate şi apărare. Indiferent cât de numeroase şi de consistente ar fi resursele, totdeauna
ele vor fi insuficiente pentru securitatea şi apărarea oricăreia dintre ţările lumii. Faptul că nici
o ţară din lume , nici măcar Statele Unite ale Americii, nu – şi poate asigura securitatea de una
singură este, deja, afirmat de numeroşi şefi de state, expertizat din punct de vedere strategic şi
cunoscut de toată lumea.

NESECRET
47 din 70
 Oamenii trebuie să-şi construiască şi să-şi menţină un mediu de securitate care să le
permită vieţuirea, supravieţuirea, dezvoltarea şi bunăstarea cu mijloacele care le au la
îndemână.

2.3.1. Managementul resurselor umane pentru apărare

Managementul resurselor umane nu înseamnă doar înlocuirea unui concept de
odinioară – serviciul personal sau serviciul cadre – cu evidenţa personalului şi, ulterior cu
managementul resurselor umane. Chiar dacă un astfel de concept este folosit în toată lumea
civilizată, la noi el a fost introdus nu doar pentru că aşa este peste tot, ci pentru că el
reprezintă efectiv reconfigurarea filozofică şi conceptuală a unui domeniul dintotdeauna
sensibil şi dintotdeauna important al resurselor de apărare. Teoria managementului resurselor
umane este foarte bogată şi are o istorie îndelungată. Ea a început cu Şcoala clasică
reprezentată, în principal de Taylor, Fayol şi Weber, exprimată prin aşa-numita Teorie X, a
trecut prin Teoria Y, reprezentată de Mac Gregor, şi a ajuns la Teoria Z, care readuce în prim
plan rolul culturii întreprinderii, preluat, într-un fel, ca multe alte teorii şi concepte, de la
organizaţia militară, ca model.
Simpla evidenţă a personalului armatei şi celorlalte structuri ale sistemului naţional
de apărare nu este nici suficientă şi nici eficientă. Vechiul sistem de evidenţă era unul care
ţinea seama, pe de o parte, de potenţialul demo-militar – adică de masa încorporabilă sau cu
obligaţii militare – şi, pe de altă parte, gestiona o anumită dinamică a acestuia. Nu creea
nimic, nu construia nimic, nu perfecţiona nimic. Era un fel de serviciu de „contabilitate
umană”, dar nici atât, funcţiona aproape ca o cutie neagră, în coordonate birocratice foarte
accentuate, considerate eficiente pentru o armată de masă.
Armata profesionistă şi structurile profesioniste, ca şi dinamica societăţii
democratice, bazată pe neîngrădiri şi libertăţi, cer cu totul altceva.
Trecerea la o armată profesionistă pierde foarte multe dintre elemente de putere ale
armatei naţionale bazată pe conscripţie, iar înlocuirea lor presupune nu numai costuri foarte
mari, ci şi politici şi strategii cu totul deosebite.
Managementul resurselor umane pentru apărare, într-o armată profesionistă trebuie
să răspundă unor imperative moderne de transformare a instituţiei militare în parametrii
impuşi de societatea democratică, de dreptul internaţional, de noua configuraţie a
provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii, în general, şi la adresa
fiecărei ţări în parte, în particular. Dar, mai ales, noul management al resursei umane trebuie
să facă faţă unui alt timp de management general, concurenţial, determinat de epoca

NESECRET
48 din 70
globalităţii, de realizarea unităţii continentului european, de gestionarea conflictualităţii lumii
şi de respectare întocmai, indiferent de circumstanţe, a drepturilor fundamentale ale omului.
Managementul resurselor umane necesare sistemului de apărare trebuie să pună în
ecuaţie numeroase constante şi variabile, în funcţie de noile determinări, astfel încât soluţia să
ducă la creşterea eficienţei şi eficacităţii instituţiilor destinate apărării ţării.
Printre constantele acestei ecuaţii se găsesc: necesitatea unui nivel minim al
resurselor umane de securitate şi apărare; o anumită structurare pe ierarhii, funcţii şi reţele;
determinări naţionale, de alianţă şi de coaliţie; determinări tehnice şi tehnologice.
Printre variabilele resursei umane, foarte diferite de la o etapă la alta, de la o ţară la
alta, ar trebui avute în vedere, în opinia noastră, următoarele: structura populaţiei pe vârste,
sex, pregătire etc.; rata migraţiei populaţiei, îndeosebi a populaţiei tinere; gradul de încadrare
în muncă; calitatea generală a resursei umane; calitatea medico-sanitară a resursei umane;
calitatea intelectuală, indicele HQ; gradul de cultură; calităţile şi aptitudinile pentru profesia
militară; indicele de personalitate; atitudini şi comportamente; ierarhia opţiunilor; motivaţia;
argumentaţia; orizontul profesional; gradul de risc etc.
Toate aceste variabile conduc la concluzii ce nu pot fi prea optimiste în ceea ce
priveşte viitorul profesiei militare. Motivaţiile care ţin de sentimentul patriotic, de spiritul
identitar, de valorile naţionale, oricât de importante şi de perene ar fi, dacă nu vor fi susţinute
de politici şi strategii adecvate, vor avea un impact din ce în ce mai mic în motivarea
opţiunilor pentru profesia militară. Cu alte cuvinte, numărul tinerilor care vor opta pentru
cariera militară pentru că, în felul acest, consideră că îşi vor apăra ţara va fi, probabil, din ce
în ce mai mic (deşi nu suntem foarte siguri!), în timp ce numărul celor care vor veni în armată
pentru că viaţa îi constrânge la o astfel de opţiune, întrucât n-au reuşit în altă parte, va fi din
ce în ce mai mare. De unde se poate desprinde o concluzie dezarmantă, şi anume, aceea că
unii dintre tinerii care nu-şi vor găsi loc de muncă în altă parte, vor opta pentru profesia
militară. Adică ce a rămas din ce a mai rămas.
Pentru ieşirea dintr-o astfel de situaţie, se cer politici şi strategii adecvate. Motivaţia
principală a acestor politici şi strategii este cât se poate de importantă, de reală şi de
consistentă. Aici nu este vorba doar de a atrage nişte tineri spre o profesie, ci de a recruta nişte
oameni foarte capabili, cu aptitudini deosebite.
Aşa cum medicii nu creează viaţa, ci protejează viaţa, militarii nu creează războiul şi
conflictul – ele există de când e lumea şi fac pereche cu viaţa –, ci protejează lumea împotriva
războiului şi conflictului distrugător. Militarii devin din ce în ce mai mult un fel de „doctori şi

NESECRET
49 din 70
garanţi ai securităţii lumii”, ai vieţii şi dezvoltării entităţilor, apărând oamenii de cel mai
teribil cancer al tuturor timpurilor: războiul.
Deşi este foarte greu să-i convingi pe cei tineri de acest adevăr, adevărul acesta
chiar există, iar managementul resursei umane pentru securitate şi apărare trebuie să-l pună în
operă. Cu atât mai mult cu cât, astăzi, profesia de militar, cere inteligenţă ieşită din comun,
tărie de caracter, pregătire complexă, cunoştinţe de matematică, de informatică, de sisteme,
capacitatea de a lucra în reţea, de a proiecta şi folosi tehnologii de vârf, de a opera în toate
mediile, în condiţiile de risc maxim.
Este o mândrie să faci aşa ceva, în condiţii de risc, chiar de risc maxim, pentru viaţa
celorlalţi, pentru viaţa ţării tale şi a oamenilor planetei. Dar această mândrie, chiar dacă are un
suport foarte consistent şi poate exista în fiecare dintre noi, este estompată de precaritatea
condiţiei umane, de presiunile globalizării de tip negativ, adică de acea globalizare care neagă
şi chiar atacă valorile naţiunilor şi ale statelor politice, de presiunile diversităţii profesionale şi
de atacurile politice inconştiente la adresa instituţiei militare, de ororile războaielor şi ale
conflictualităţii armate, de imaginea defavorabilă care se creează tuturor armatelor şi de
numeroase alte curente, idei, interese de fărâmiţare a unor state de către alte state etc.
Printre principalele probleme pe care trebuie să le rezolve managementul resurselor
umane enumerăm: analiza consistentă a profesiei militare, decelarea valorilor şi coordonatelor
ei în noua de cunoaştere în care a intrat omenirea; elaborarea unor studii temeinice privind
rolul şi locul profesiei militare în noul timp de societate; evaluarea mediului de securitate
naţional şi internaţional şi prognozarea evoluţiei acestuia; evaluarea rolului şi locului
armatelor în sistemele de securitate şi apărare naţionale şi internaţionale, de alianţă şi de
coaliţie; construirea unor noi modele ale profesiei de militar; crearea unor baze consistente de
selecţie, în urma unor studii sociologice temeinice; elaborarea unor politici de management al
resursei umane pentru securitate şi apărare realiste, coerente şi consistente; reconsiderarea
ghidului carierei militare; politici salariale adecvate; formarea şi promovarea unei noi etici
militare, specifice armatelor profesioniste moderne etc.
Managementul resursei umane nu este linear şi simplu, ci nelinear, complicat şi plin de
tot felul de probleme foarte greu de soluţionat. Armatele aparţin statelor, iar statul modern se
lipseşte şi este lipsit tot mai mult de forţă şi de autoritate internaţională, de unde şi rolul lui
din ce în ce mai scăzut în configurarea mediului de securitate. Marile politici economice, care
exprimă, de fapt, interesele marii finanţe şi ale unor grupuri ce se extind peste state şi
frontiere, configurează şi pun în aplicare noi tipuri de responsabilităţi în plan social şi militar,

NESECRET
50 din 70
noi orizonturi care fac din statele politice un fel de suporţi naţionali pe care se constituie
marile reţele internaţionale.
În aceste condiţii, este uşor de înţeles că managementul resursei umane pentru
securitate şi apărare naţională trebuie să poarte amprenta acestor noi realităţi, fiind totodată
un subsistem al sistemului de management realizat la nivel de alianţă, de coaliţie sau de
parteneriat. În esenţă, pentru România, managementul resurselor de apărare a fost şi încă este
un management de transformare. Una dintre primele etape ale transformării o reprezintă
reforma instituţiei, iar cea mai substanţială şi mai spectaculoasă dintre reforme a fost
finalizată conceptual prin ceea ce se cheamă profesionalizarea armatei.
Managementul profesionalizării are câteva caracteristici foarte importante:
profesionalizarea depăşeşte cadrul strict al armatei şi chiar pe cel al forţelor armate, extinzându-se
şi asupra altor instituţii care concură la pregătirea generală a resursei umane, la calificarea şi
organizarea acesteia; transformarea, în domeniul militar, implică deopotrivă un management al
personalului (resursei umane), un management informaţional şi, evident, un management cultural,
care generează şi dezvoltă o cultură militară profesională; evoluţia sistemului militar impune
crearea şi implementarea unui management logistic profesional integrat, cu o componentă
substanţială mobilă şi flexibilă, necesară pentru forţele expediţionare şi pentru cele care
acţionează în teatrele de operaţii dinafara teritoriului naţional.
Chiar dacă perspectiva războiului pare foarte îndepărtată, mediul internaţional este
din ce în ce mai bulversat şi mai nesigur. Armele de distrugere în masă, terorismul,
mondializarea rapidă şi intempestivă a informaţiei, recrudescenţa organizaţiilor criminale
transfrontaliere, guvernările slabe sau nesigure, corupţia, spălarea banilor, conflictele etnice
şi/sau religioase, cele fratricide, provocările, pericolele şi ameninţările asimetrice
configurează un mediu strategic care cere reacţie rapidă, acţiuni preventive, fermitate,
flexibilitate şi foarte multă inteligenţă creatoare şi constructivă.
O armată modernă trebuie să răspundă acestor cerinţe, iar această capacitate nu se
realizează pe moment, nici prin simpla voinţă. Este nevoie de foarte mult efort constructiv.
Trebuie să fii permanent gata de acţiune. Toată filosofia transformării NATO şi cea a
constituirii Forţei de Reacţie Rapide Europene urmăreşte acest imperativ, ce se realizează
printr-un management adecvat. De managementul resurselor umane în Armata României se
ocupă Direcţia Management Resurse Umane. Această direcţie elaborează şi monitorizează
aplicarea strategiilor, politicilor şi reglementărilor în domeniile managementului resurselor
umane, carierei individuale profesionalizate şi educaţiei militare şi asigură evidenţa unitară a
personalului Ministerului Apărării.

NESECRET
51 din 70
 2.3.2 Managementul resurselor materiale pentru apărare
Dacă problematica managementului resurselor umane este delicată, sensibilă,
complicată, cea a managementului resurselor materiale este complexă şi înşălătoare. Oamenii
se conduc greu unii pe alţi, dar în cele din urmă, trebuie să se supună unor reguli pentru a
putea trăi într-o societate organizată, sigură şi eficientă. De – a lungul timpului, oamenii si –
au creat un puternic suport material al vieţii şi activităţii lor, încât abia de-l mai pot gestiona şi
supraveghea. Desigur, suportul material nu o ia înaintea oamenilor, dar el este cel care pune
probleme destul de delicate şi de complicate sistemelor de gestionare şi de management.
Managementul resurselor materiale, cuprinde, între altele, următoarele domenii mari:
conceperea şi punerea în funcţiune a unei structuri integrate, care să exercite un management
corect şi eficient al resurselor materiale de securitate şi apărare şi să ofere expertiza
corespunzătoare necesară decidentului strategic şi mai ales celui politic; conceperea şi
punerea în aplicare a programelor de management al alocării resurselor pentru componentele
sistemelor de securitate şi apărare (proceduri, standarde, cataloage, sisteme de gestionare a
cererilor, modalităţi de licitaţii, gestionarea consumurilor, inventarierea etc.); identificarea,
catalogarea, evaluarea şi integrarea resurselor materiale pentru securitate şi apărare în sisteme
şi procese viabile şi suportabile.
Toate acestea vor fi orientate către: managementul industriei de apărare şi sistemelor
de achiziţii de armament şi mijloace de luptă; managementul bunurilor de consum militar
social şi specific; managementul militar de campanie, îndeosebi pentru teatrele de operaţii
situate în afara frontierelor ţării; managementul obiectelor şi valorilor de patrimoniu;
managementul strategic şi tactic al infrastructurilor din sistemul de securitate şi apărare sau
care pot fi folosite în acest scop.
Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale constituie una dintre structurile de
management al resurselor pentru securitate şi apărare. Această instituţie îndeplineşte o serie
de atribuţii şi are numeroase competenţe în managementul naţional al resurselor de apărare.În
noile condiţii ale dezvoltării economiei de piaţă, acest management devine complex, dificil,
este din ce în ce mai mult individualizat, strict specializat şi flexibil.
Acest oficiu lucrează cu ministerele, dar şi cu structurile de securitate şi apărare şi
are un rol sinergic în ceea ce priveşte managementul resurselor materiale.
Structurile specializate de la Statul Major General, de la statele majore ale
categoriilor de forţe, Comandamentul logistic întrunit şi toate celelalte structuri de specialitate
de la unităţi urmăresc realizarea şi punerea în operă a unui management integrat al resurselor

NESECRET
52 din 70
de apărare, deşi condiţiile pentru realizarea acestui obiectiv sunt extrem de grele şi departe de
a fi gestionate cu eficienţă maximă.

2.3.3. Managementul resurselor financiare pentru apărare

În sistemul de management al resurselor financiare pentru securitate şi apărare sunt
necesare următoarele coordonate: managementul bugetului destinat pentru securitate şi
apărare, proces în care sunt implicate, practic, toate structurile responsabile ale statului de
drept, îndeosebi Parlamentul şi Guvernul; managementul resurselor financiare conexe:
managementul operaţiunilor financiar – contabile.
În viziunea europeană şi euroatrantică, sistemul financiar al unui stat, cu
aplicabilitate în domeniul militar, trebuie să răspundă prompt şi eficient cerinţelor pe care le
impune dinamica mediului de securitate. Şi chiar dacă sistemul financiar general are alte legi
de compoziţie şi de funcţionare decât cele care reglementează în mod strict apărarea naţională
şi apărarea colectivă, o bună gestionare a resurselor financiare, destinate pentru securitate şi
apărare trebuie să se adapteze cerinţelor economiei de piaţă şi să găsească soluţii pentru
implementarea corectă a acestora în asigurarea condiţiilor financiare necesare realizării
obiectivelor de securitate şi apărare. Componenta financiară a managementului resurselor de
apărare este componenta cea mai importantă în sistemul alocării resurselor, care nu produce şi
nici nu reproduce resurse, ci doar consumă. Dar acesta este preţul securităţii şi apărării.
În cadrul Ministerului Apărării din România, de gestionarea resurselor financiar –
contabile alocate apărării se ocupă Direcţia Financiar – Contabilă.
Direcţia Financiar – Contabilă asigură îndeplinirea sarcinilor financiar – contabile ce
revin ministrului apărării naţionale, în calitate de ordonator principal de credite.
Pentru gestionarea resurselor financiare au fost create şi se folosesc programe, cum
ar fi NABUCO şi NEPTUN. Acestea se folosesc cu mult succes în diferite structuri, într-un
sistem coerent, care tinde spre integralitate.
Programul NABUCO a apărut prin anul 1994 şi asigură gestionarea: structurilor
financiare (unităţi bugetare şi centrele lor de responsabilitate); nomencaltoarelor financiare şi
contabile; convenţiilor; afacerilor publice; misiunilor; cheltuielilor, reţetelor şi prestaţilor
interne; contabilităţii generale.
Programul NEPTUN este ceva mai nou, se aplică din 2003, şi permite gestionarea:
urmăririi contabile a bunurilor, la interfaţă cu NABUCO, pentru realizarea unei fişe de
inventar; urmăririi evenimentelor legate de imobilizarea bunurilor contabile şi fizice:
vânzărilor, ieşirilor, schimbărilor de locaţii şi afectărilor etc.; amortismentelor bunurilor:

NESECRET
53 din 70
calculului şi elaborării de planuri de amortisment; urmăririi originii bunurilor: regiuni, stat,
resurse proprii, contracte etc.; inventarului fizic şi etichetajului bunurilor.
Din păcate, modernizarea programelor de management şi de gestionare a resurselor
finaciare încă întârzie. Sunt entităţi finaciare în armată care încă mai lucrează în COBOL.

Capitolul 3
STUDIU DE CAZ:
MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ÎN FORŢELE TERESTRE

3.1. Politici de personal promovate în managementul resurselor umane, în cadrul

Forţelor Terestre

Principalele opţiuni ale politicii de personal, promovate prin concepţia privind

managementul resurselor umane în Forţele Terestre sunt următoarele:

NESECRET
54 din 70
 - redefinirea locului şi rolului fiecărei categorii de personal militar profesionalizat în
structura funcţională a Forţelor Terestre, astfel:
• ofiţerul – lider militar – expert în managementul organizaţiei şi acţiunii militare, în
timp de pace şi război, capabil să integreze resursele la dispoziţie în vederea
îndeplinirii obiectivelor organizaţiei;
• subofiţerul – expert în diferite domenii ale activităţii militare, comandant de
structuri militare de la baza ierarhiei militare (echipaj, grupă, pluton), instructor,
lucrător de stat major, administrator şi gestionar al resurselor materiale;
• soldatul – gradatul voluntar - luptător, specialist în exploatarea şi repararea
tehnicii şi armamentului de luptă;
- adoptarea modelului piramidal ca mod de structurare a funcţiilor pe categorii de
personal militar profesionalizat şi ca mod de gestiune a ofiţerilor, subofiţerilor,
militarilor voluntari, pe grupe de vârste, grade şi tip de carieră;
- dimensionarea raportului funcţii de ofiţeri / funcţii de subofiţeri şi militari
voluntari , la aproximativ 1 / 3;
- ierarhizarea, corespunzătoare gradelor militare, a funcţiilor de ofiţeri, subofiţeri,
maiştri militari şi militari voluntari, astfel încât acestea să fie motivante şi ,
totodată, să permită ajungerea ,,grad după grad”, în raport de performanţă, pe o
treaptă cât mai înaltă a structurii funcţiilor categoriei de personal respective;
- asigurarea unei corelaţii directe grad – funcţie. Fiecare funcţie prevăzută în statele
de organizare corespunde unui grad militar. Orice ofiţer, subofiţer, maistru militar
şi militar voluntar îndeplineşte la un moment dat numai o funcţie corespunzătoare
gradului pe care îl are, sau gradului imediat superior. La schimbarea funcţiei,
nimeni nu poate fi numit decât într – o funcţie corespunzătoare gradului pe care îl
are, sau gradului imediat superior;
- definirea carierei militare ca succesiune a posturilor (funcţiilor) ce pot fi ocupate în
evoluţia fiecărui ofiţer, subofiţer sau militar angajat de la prima treaptă a ierarhiei
corpului de personal, respectiv până la vârful acesteia;
- promovarea în funcţie, bazată pe descrierea postului – fişa postului şi specificaţiile
de personal ale postului - şi pe folosirea metodelor de selecţie specifice
managementului resurselor umane (ghid de interviu, concurs, testare aptitudinală,
analiza fişei biografice, probă de lucru);

NESECRET
55 din 70
- adoptarea carierei militare de lungimi diferite: carieră lungă (20 – 30 de ani de
activitate), în urma căreia personalul beneficiază de pensie de serviciu şi scurtă (8 -
12 ani), urmată de o carieră în societatea civilă,
- utilizarea a două filiere de acces în cariera militară: filiera directă, care presupune
absolvirea unei instituţii militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor sau
subofiţerilor, prin care provin, de regulă cei care optează pentru cariera de lungă
durată; filiera indirectă, care presupune absolvirea unei şcoli de aplicaţii de către
absolvenţi ai unor instituţii civile de învăţământ sau anumite categorii de personal
militar, din care provin, de regulă, cei care optează pentru cariera de scurtă durată;
- utilizarea unui sistem de reconversie profesională şi sprijin în ocuparea unei funcţii
în viaţa civilă, în cazul personalului militar profesionalizat cu cariera de scurtă
durată sau al întreruperii carierei de lungă durată, din motive neimputabile
acestuia;
- instituirea contractului, ca modalitate de reglementare a raporturilor reciproce
dintre fiecare ofiţer, subofiţer şi militar voluntar pe de o parte şi instituţia militară
pe de altă parte;
- redefinirea locului şi rolului salariatului civil în instituţia militară. Funcţiile pentru
îndeplinirea cărora, în condiţiile de pace sau de război, nu se impune o anumită
pregătire militară generală şi de specialitate, vor fi atribuite salariatului
civil.Salariatul civil face parte din categoria personalului pfrofesionalizat, având
rolul de lider politico – militar, expert cu calificarea universitară, lider de structuri
– expert, precum şi personal de întreţinere şi exploatare. În structura personalului
civil din armată va creşte ponderea celor ce vor ocupa funcţii de expert cu
calificare superioară şi lider de structuri – expert;
- informatizarea sistemului de gestiune a resurselor umane ale apărării;
- reconstrucţia unitară a sistemului normativ de gestiune a ciclului resurselor umane
ale apărării: recrutare, selecţie, formare, utilizare, dezvoltare, reconversie şi
dezafectare.

3.2. Aspecte ce vizează desfăşurarea activităţii în domeniul managementului

resurselor umane, în cadrul Forţelor Terestre

NESECRET
56 din 70
 Activitatea în domeniul managementului resurselor umane în cadrul Forţelor Terestre
s-a desfăşurat având la bază cerinţele impuse de eşaloanele superioare, prin ordinele primite
cât şi prin gestionarea la un nivel superior a resurselor umane existente la nivelul unităţilor ,
prin analiza cu responsabilitate a solicitărilor primite din partea unităţilor subordonate.
Un aspect relevant în cadrul procesului de management al resurselor umane în cadrul
Forţelor Terestre, îl constituie activitatea de formare şi perfecţionare a pregătirii
profesionale, prin cursuri de carieră, cursuri de nivel / specializare şi cursuri de învăţarea a
limbilor străine.
De remarcat este numărul mare de personal participant la pregătire în raport cu
posibilităţile de încadrare pe funcţii superioare şi a numărului de echivalări de studii cu
misiunile efectuate în teatrele de operaţii şi cursuri în instituţiile civile de învăţământ.
O importantă componentă a procesului de management al resurselor umane îl
constituie procesul de şcolarizare în cadrul instituţiilor militare de învăţământ pentru
asigurarea încadrării funcţiilor vacante la baza carierei militare, în raport cu nevoile şi
posibilităţile de promovare a personalului militar pe funcţii superioare şi înaintate în gradul
următor.
Cifrele de şcolarizare în cadrul instituţiilor militare de învăţământ asigură nevoile de
încadrare, aceste cifre actualizându-se permanent , în funcţie de modificările statelor de
organizare. Pentru ofiţeri, cifra de şcolarizare este mai mare decât deficitul la baza carierei
militare, fiind luată în calcul promovarea în funcţiile vacante , prevăzute în statele de
organizare cu gradul de căpitan.
Activitatea de evidenţă a personalului are la bază prevederile ,,M.R.U. – 1 Norme
privind sistemul de gestiune a resurselor umane în Armata României”, aprobate prin Ordinul
ministrului apărării naţionale nr. M. 105 din 26.08. 2002.
Datele personale ale cadrelor militare, modificările şi schimbările survenite privind
evoluţia în carieră, precum şi situaţia cadrelor militare în activitate au fost înscrise şi
actualizate permanent.
Fişele de evidenţă pe funcţii au fost întocmite şi actualizate permanent, conform
modificărilor survenite în urma reorganizării unităţilor, precum şi ca urmare a numirii
personalului în alte funcţii.
Fişele de evidenţă nominală au fost actualizate prin înscrierea numirilor în funcţii,
detaşărilor în vederea îndeplinirii unor funcţii în ţară şi în teatrele de operaţii, ca urmare a
absolvirii formelor de pregătire permanentă a cadrelor militare în activitate sau în situaţia

NESECRET
57 din 70
modificărilor survenite în situaţia familială a acestora. Totodată au fost întocmite fişe de
evidenţă pentru cadrele nou intrate în sistem.
Concomitent cu aceste activităţi, datele au fost introduse şi în sistemul
informaţional de evidenţă a personalului RMS – 3 şi, ulterior, în noul sistem de evidenţă
informatizată RESMIL varianta 01. Datorită faptului ca introducerea datelor se face
centralizat, sistemul nefiind distribuit şi utilizat până la nivel unitate, ca urmare a insuficiente
dezvoltări a reţelei MILNET, la această dată, acesta răspunde parţial necesităţilor fluxului
informaţional, necesar asistării deciziei.
Referitor la formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului din cadrul Forţelor
Terestre, se poate spune că această activitate este proiectată, organizată şi se desfăşoară în
conformitate cu reglementările în vigoare, prin punerea în aplicare a actelor normative în
vigoare.
Formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale prin cursuri de formare carieră şi
cursuri de nivel / specializare, a personalului din structurile Forţelor Terestre, s-a proiectat şi
executat potrivit exigenţelor metodologice şi dezvoltării profesionale continue, pentru
întreaga evoluţie în cariera militară, fiind desfăşurată pe baza unui program de studii etapizat
şi diferenţiat astfel încât proiectarea curriculară a sistemului şi procesului de pregătire să
asigure cerinţele asumate în orizontul conceptual al formării continue, prin adoptarea
modelului socioprofesional ca finalitate ce fundamentează instruirea, urmărindu-se creşterea
gradului de profesionalizare a personalului , corespunzător fiecărei trepte profesionale.
Proiecţia planurilor de formare şi perfecţionare a pregătirii profesionale s-a realizat
în corelaţie cu nevoile de pregătire a personalului din unităţile subordonate şi posibilităţile de
organizare a formelor de pregătire în cadrul instituţiilor de învăţământ subordonate Statului
Major al Forţelor Terestre.
Sistemul de formare şi dezvoltare profesională a personalului militar din Forţele
Terestre asigură îndeplinirea obiectivului fundamental de a forma , specializa şi perfecţiona
personalul militar în concordanţă cu modelele prefigurate şi standardele militare operaţionale.
Personalul cu responsabilităţi în domeniu cunoaşte şi aplică actele normative în
vigoare, privind formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din unităţile
subordonate, existând în permanenţă preocupări pentru îmbunătăţirea sistemului de evidenţă,
privind gestionarea, planificarea şi utilizarea personalului după finalizarea studiilor.
O direcţie prioritară a managementului resurselor umane o constituie şi creşterea
competenţei lingvistice a personalului, cu prioritate a celui încadrat în forţele dislocabile,
pentru îndeplinirea Obiectivului Forţei EG -0356.

NESECRET
58 din 70
 Problemele majore întâmpinate pe parcursul selecţiei şi constituirii grupelor de
studiu în centrele subordonate Statului Major al Forţelor Terestre sunt în principal cele legate
de formarea grupelor de studiu pentru ofiţeri şi identificarea de candidaţi pentru Centrul de
Limbi Străine a Statului Major al Forţelor Terestre – Sibiu. Dispoziţia S.M.G. 96 / 04.09.2007
limitează constituirea grupelor de studiu la corpuri de cadre militare, respectiv ofiţeri , maiştri
militari şi subofiţeri, ceea ce ridică impedimente majore în fundamentarea planului anual, pe
grupe de studiu şi corpuri de personal, datorită disponibilităţii cadrelor militare de a urma
cursul de limba engleză, având în vedere şi deficitul de cadre militare de la nivelul unităţilor
militare care se creează prin participarea acestora la misiuni internaţionale individuale, cursuri
în străinătate şi cursuri de carieră. De asemenea participarea la misiuni în teatrele de operaţii
ale batalioanelor de manevră, creează o perioadă de un an şi jumătate, respectiv 6 luni
pregătire, 6 luni misiune şi 4 – 6 luni refacere, în care personalul din aceste unităţi nu poate
participa la cursurile de limba engleză.
Rapoartele personale au constituit un instrument eficient în managementul
personalului Forţelor Terestre.
Principalele aspecte pe care le-au vizat acestea au fost următoarele:
- mutarea în alte structuri;
- promovarea publicate în Buletinele Informative ale Armatei;
- trecerea în rezervă în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 7 / 1998;
- participarea la cursuri de carieră / nivel specializare;
- acordarea de drepturi;
- eliberarea de adeverinţe, sporuri, grupe de muncă, indemnizaţii de mutare,
compensaţii pentru chirie, decontare pentru cheltuieli de transport;
- înscrieri în audienţă;
- participarea la selecţie în vederea încadrării unor posturi NATO sau a unor funcţii în
cadrul detaşamentelor care au executat misiuni în teatrele de operaţii, în afara ţării;
- participarea la cursuri de limbi străine;
- acordarea concediului de studii.
În concluzie, se poate aprecia că rapoartele personale au influenţat în mod activ
managementul personalului militar şi civil, au constituit un instrument eficient de
monitorizare a problemelor principale ale acestora şi au asigurat feedback – ul necesar în
rezolvarea proactivă a situaţiilor de personal generate.
În anul 2009 numărul ieşirilor din sistem au reprezentat 50% din numărul intrărilor.
Pentru limitarea acestora au fost întreprinse următoarele măsuri:

NESECRET
59 din 70
 - analizarea şi soluţionarea favorabilă a solicitărilor primite din partea personalului cu
privire la încadrarea în funcţii în garnizoanele de domiciliu;
- organizarea şi desfăşurarea activităţilor de consiliere a personalului prin chemări la
raport, audienţe;
Un aspect aparte, privind ieşirile din sistem, îl constituie cel al militarilor voluntari
care şi-au depus demisiile din următoarelor motive:
- salarizarea redusă faţă de alte instituţii din domeniul apărării şi siguranţei naţionale
sau sectorul privat;
- nesoluţionarea solicitărilor de transfer la celelalte instituţii din domeniul apărării şi
siguranţei naţionale;
- obţinerea de locuri de muncă mai bine plătite sau stabilirea domiciliului în
străinătate.
Dificultăţile, atât din planul personal cât şi cele din planul profesional, conduc la
unii soldaţi şi gradaţi voluntari la atingerea unui nivel critic de frustrare şi dezamăgire, care
coroborat cu ofertele mai avantajoase din punct de vedere financiar, existente pe piaţa muncii,
conduc la părăsirea sistemului militar.
O altă problemă delicată, cu care se confruntă managementul resurselor umane în
cadrul Forţelor Terestre, este aceea că în unităţile militare operaţionalizate, destinate NATO /
UE, soldaţii voluntari nu pot fi încadraţi în detaşamentele care execută misiuni în afara
teritoriului naţional, mai devreme de împlinirea unui an de când sunt încadraţi pe funcţii
similare celor din statul de misiune, fapt ce afectează gradul de încadrare la dislocare al
unităţii.
Pentru creşterea eficienţei în domeniul managementului resurselor umane, în cadrul
Forţelor Terestre, în anul 2010, se au în vedere punerea în aplicare a următoarelor măsuri:
- realizarea unui sistem unic de raportare a datelor de personal în scopul eficientizării
procesului de analiză, atât în cadrul comisiilor de selecţie, cât şi în procesul de proiectare şi
planificare a pregătirii profesionale;
- menţinerea nivelului de încadrare a funcţiilor din unităţile operaţionalizate sau în
curs de operaţionalizare;
- planificarea, organizarea şi desfăşurarea reconversiei profesionale a soldaţilor şi
gradaţilor voluntari, cu vârsta peste 40 ani în scopul integrării acestora pe piaţa muncii;
- conducerea şi coordonarea activităţilor de elaborare a documentelor de mobilizare
ale structurilor implicate în procesul de restructurare, conform Planului – cadru pentru

NESECRET
60 din 70
continuarea procesului de restructurare şi modernizare a Armatei României în perioada 01.01
– 31.12.2010;
- încadrarea funcţiilor cheie, din statele de organizare ale unităţilor care se înfiinţează,
în scopul desfăşurării în bune condiţii a activităţilor de înfiinţare a unităţilor;
- publicarea în Buletinele informative ale Armatei ale funcţiilor vacante;
- identificarea personalului din zonele de dislocare a unităţilor, în scopul reducerii
cheltuielilor de personal, analizarea acestora în cadrul comisiilor de selecţie pe baza
propunerilor primite şi emiterea ordinelor de încadrare în funcţii;
- repartizarea absolvenţilor instituţiilor militare de învăţământ, în vederea asigurării
încadrării funcţiilor de la baza carierei militare cu absolvenţi ai promoţiilor de ofiţeri, maiştri
militari şi subofiţeri.

NESECRET
61 din 70
 Pagină albă

CONCLUZII

Apărarea naţională este rezultatul unei interacţiuni foarte complexe între

componentele determinante ale politicii, respectiv resursele şi capacităţile de apărare. În
particular, planificarea apărării are o abordare naţională, bazată pe Sistemul de Planificare,
Programare şi Evaluare Bugetara (S.P.P.B.E.), adaptat nevoilor României, care defineşte
rolurile şi responsabilităţile principalelor instituţii ale statului.

NESECRET
62 din 70
 În principiu, orice activitate umană depinde de resursele la dispoziţie şi de
managementul lor, în accepţiunea sa de complex de acţiuni desfăşurate cu scopul de a asigura
funcţionalitatea normală, eficientă, a colectivităţilor umane organizate, precum şi de calitatea
managementului, înţeleasă ca sistem ce trebuie dezvoltat, stabilit şi implementat de către
management pentru îndeplinirea obiectivelor şi politicilor declarate.
Managementul resurselor de apărare dobândeşte semnificaţii deosebite, având în
vedere mediul social şi politic căruia îi aparţine instituţia militară şi care se află în căutarea
echilibrului dinamic şi a unei stabilităţi pozitive. Tocmai din acest motiv, în sistemul militar,
întregul proces de alocare a resurselor trebuie să fie raţional, obiectiv, transparent, precis şi
coerent, orientat cu prioritate spre aplicarea managementului resurselor pe bază de programe,
pe o mai bună coordonare în planificarea resurselor, pe exercitarea eficientă a controlului şi pe
creşterea transparenţei utilizării fondurilor publice.
Resursele, aflate în scădere, impun o abordare precaută a utilizării lor, conturându-se
două strategii de management: conservarea prin inovare şi conservarea prin limitarea şi
eficientizarea consumurilor, ambele presupunând un management de calitate.
Există o gamă variată de definiţii şi clasificări privind resursele pentru apărare, de la
variante restrânse (resurse umane, financiare, materiale şi de altă natură) la variante mult mai
dezvoltate (politice, diplomatice, economice şi financiare, de siguranţă naţională şi ordine
publică, umane, morale, structural – teritoriale, socio – culturale, psiho – sociale, militare).Din
această gamă s-a adoptat clasificarea din Legea apărării naţionale a României, unde resursele
pentru apărare sunt definite drept totalitatea resurselor umane, financiare, materiale şi de altă
natură.
Scopul fundamental al procesului de transformare în domeniul resurselor umane
trebuie să îl constituie realizarea unui management performant al resurselor umane
profesionalizate, în acord cu procesul de restructurare, reducere şi operaţionalizare a
structurilor armatei şi cerinţele de interoperabilitate NATO, iar obiectivul general să-l
reprezinte dezvoltarea unui sistem modern de management, capabil să asigure
competitivitatea instituţiei militare în mediul de securitate şi economico – social actual.
În domeniul apărării, MRU capătă conotaţii strategice, iar modalitatea de abordare
adecvată ţine de teoria ,,managementului strategic al resurselor umane”, ca abordare a luării
deciziilor în privinţa strategiilor, politicilor şi practicilor de recrutare, formare profesională,
dezvoltare profesională, management al performanţei şi management al sistemului de relaţii
din sistemul apărării.

NESECRET
63 din 70
 Calitatea managementului resurselor umane în domeniul apărării este asigurată dacă
este abordat constructiv, atât din perspectiva MRU strategic umanist, prin care se asigură
acordarea atenţiei necesare aspectului legat de relaţiile umane, siguranţa locului de muncă,
dezvoltarea continuă, comunicare, implicare, calitatea vieţii profesionale, echilibrul între viaţa
profesională şi cea particulară, personală, cât şi din perspectiva MRU strategic tehnicist, prin
care se acordă atenţia cuvenită randamentului ce trebuie obţinut din investiţia în resursele
umane, în interesul organizaţiei / sistemului.
Managementul resurselor materiale trebuie înţeles ca un proces unitar, care îşi poate
defini priorităţi pe anumite componente. Pe lângă evaluarea calităţii la nivelul structurilor
manageriale, importantă este evaluarea calităţii proceselor manageriale din perspectiva
realizării cerinţelor în domeniul calităţii pentru materiale şi servicii, importanţă demonstrată,
printre altele, şi de normele NATO în domeniu.
Esenţial de urmărit în evaluarea calităţii managementului resurselor materiale este
măsura în care s-a reuşit să se definească, să se documenteze, să se implementeze, să se
evalueze şi să se îmbunătăţească un sistem economic şi eficace de management al calităţii.
Cea mai mare parte a resurselor materiale pentru apărare sunt asigurate de furnizori
contractuali, atât interni, cât şi externi. Managementul resurselor materiale, ca şi
managementul calităţii acestora, este un proces continuu, în care sunt implicaţi un număr
important de participanţi, inclusiv industria de apărare, domeniu al industriei naţionale care
furnizează şi dezvoltă capabilităţi militare naţionale. În domeniu, NATO a promovat politica
privind abordarea integrată a calităţii sistemelor pe durata întregului ciclu de viaţă.
Resursele financiare, factor important în realizarea obiectivelor statului în domeniul
apărării, sunt obţinute, în cea mai mare parte, de la bugetul de stat, dar şi din alte surse şi
depind în mare măsură de decizia politică, de priorităţile economice şi sociale ale partidelor
de guvernare.
Managementul resurselor financiare este unul complex şi dificil, iar calitatea
procesului este determinată de nivelul de eficienţă al utilizării resurselor financiare. În
Ministerul Apărării Naţionale se aplică, în prezent, Sistemul de Planificare, Programare,
Bugetare şi Evaluare (SPPBE), compatibil cu cele existente în statele membre NATO, având
ca obiectiv definire unor criterii mai raţionale de gestionare a banului public, în sensul
repartizării creditelor bugetare pe baza randamentului. Esenţa sistemului constă în faptul că
planificarea, programarea, bugetarea şi evaluarea resurselor financiare destinate armatei se
realizează pe termen lung, într-o concepţie integrată, pe bază de programe.

NESECRET
64 din 70
 Bugetul pe programe sau ,,bugetul pentru rezultate” este o metodă care are în vedere
rezultatele şi performanţele, evidenţiind indicatorii de rezultate şi sursele externe de finaţare.
Metoda oferă o imagine clară a rezultatelor comparativ cu resursele alocate, apreciind
rezultate şi nu cuantificând cheltuielile, respectiv eficienţa utilizării fondurilor alocate pentru
îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Managementul este privit ca o acţiune, artă sau manieră de a conduce, de a organiza,
de a planifica, de a controla în toate domeniile de activitate. Totodată, managementul se
afirmă ca ştiinţă de soluţionare a problemelor puse sistemului managerial în anumite condiţii
date. Managementului îi revine sarcina să identifice căile corecte pentru succes, să le
formuleze în mod concret, să stabilească scopul, obiectivele şi priorităţile, precum şi să le
înlăture pe cele false.
În managementul militar, în general, şi în cel al resurselor de apărare în special, un rol
însemnat revine persoanelor cuprinse în sistemul managerial, potrivit treptei ierarhice pe care
se găsesc, care trebuie să utilizeze teorii, concepte, metode şi tehnici de management ştiinţific
modern.

NESECRET
65 din 70
 Pagină albă

BIBLIOGRAFIE

• Constituţia României, revizuită şi publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.

767 din 31 decembrie 2003.
• Strategia de apărare naţională, 2008.
• Strategia de transformare a armatei României, Bucureşti, 2007.
• Directiva de planificare a apărării.

NESECRET
66 din 70
• Legea nr.45 din 1 iulie 1994 privind apărarea naţională a Romăniei, publicată în Monitorul
Oficial nr. 172 din 7 iulie 1994, actualizată până la data de 18 noiembrie 2003, conform cu
modificările şi completările aduse de: Ordonanţa de Urgenţă nr. 13 din 13 martie 2000;
Legea nr. 398 din 10 iulie 2001; Legea nr. 38 din 16 ianuarie 2002; Ordonanţa de Urgenţă
nr. 74 din 13 iunie 2002.
• Legea nr. 477 din 12.11.2003, privind organizarea şi atribuţiile Oficiului Central de Stat
pentru Probleme Speciale, Bucureşti, 2003, Bucureşti,1996.
• Legea nr.473 / 2004 privind planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 1052 din 12.11.2004.
• Legea nr. 500 / 11.07.2002, privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597
/ 13.08.2002.
• Hotărâre de Guvern nr. 30 / 2008 privind aprobarea Strategiei naţionale de apărare a ţării,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 799 din 28 / 11 / 2008.

*
* *
• Frunzeti T., Eficientizarea utilizării resurselor apărării prin aplicarea conceptului de calitate
totală a managementului, G.M.R. nr. 2 / 1996.
• Mihuţ I. ş.a., Management general, Editura Carpatica, Cluj – Napoca, 2003.
• Petca Ioan – Constantin, Managementul organizaţiei militare, vol. I, Editura Trupelor de
Uscat, Sibiu, 1999.
• Puşcaşu M., Apăraea naţională şi managementul resurselor pentru apărare, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2009.
• Puşcaşu M., Evaluarea calităţii m,anagementului resurselor pentru apărare, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2009.
• Russu Corneliu, Management – concepte, metode, tehnici, Editura Expert, Bucureşti, 1993.
• Stanciu Simion, Managementul organizaţiei, Editura All Beck, 2003.
• Stăncioiu I., Militaru Gh., Management. Elemente fundamentale, Editura Teora, 1998.
• Tobă F., Resursele de securitate, Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare
internaţională, STRATEGII- XXI, Universitatea Naţională de Apărare ,, Carol I”, Bucureşti,

*
* *
• F. Engels, Anti-Duhring, Bucureşti, Editura Politică, 1966.

NESECRET
67 din 70
• Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994.
• Miller Linda B., „Energy Security and Foreign Policy”, International Security Spring,
2005, vol.I nr.4.

NESECRET
68 din 70
 Anexa nr. 1

Fazele SPPBE

Planificare Studii si analize

• Strategia Nationala de Aparare
• Carta Alba a Apararii
• Strategia Militara a Romaniei
• Planuri pe termen lung
• Directiva de Planificare a Apararii
• Precizari PPBES Programare
••Elaborarea
Elaborareaprogramelor
programelor
••Analiza
Analiza si revizuireaprogramelor
si revizuirea programelor
Bugetare
Bugetul
Bugetulapararii
apararii

Ce
Ce capabilitati
capabilitati militare
militare ne
ne Ce
Ce capabilitati
capabilitati trebuie
trebuie Ce
Ce resurse
resurse financiare
financiare sunt
sunt
permitem
permitem sa sa avem
avem in
in viitorii
viitorii programate
programate inin urmatorii
urmatorii 66 necesare
necesare pentru
pentru realizarea
realizarea
5,
5, 10,
10, 15
15 ani
ani pentru
pentru ani
ani pentru
pentru indeplinirea
indeplinirea capabilitatilor
capabilitatilor din
din
ndeplinirea obiectivelor
iindeplinirea obiectivelor de
de obiectivelor
obiectivelor de
de aparare?
aparare? program?
program?
aparare?
aparare?

Executie
Executie // Evaluare
Evaluare
Se
Se indeplinesc
indeplinesc obiectivele
obiectivele stabilite?
stabilite?

21

NESECRET
69 din 70
Pagină albă

NESECRET
70 din 70