UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

CATEDRA MILITARĂ

APR OB
Şef catedra militară UTM
General de brigadă N. PETRICA
“_______” __________________ 2013

Discutat la şedinţa metodică a catedrei

“_____”___________________2013
proces-verbal nr.________

M AT E R I A L D I D A C T I C
pentru lectori şi studenţi la disciplina
TACTICA GENERALĂ

Chişinău, 2013
2
 Capitolul I

TEMA 1.Actele legislative şi normative în domeniul apărării. Forţele Armate ale Republicii
Moldova.
Şedinţa 1:
Subiecte de studiu.
1. Conţinutul general al doctrinei militare a RM
2. Destinaţia generală şi structura organizatorică a FA RM
3. Componenţa şi destinaţia Armatei Naţionale a RM (genurilor de armă, genurilor de arme
speciale şi trupelor de logistică a AN RM)

1. Conţinutul general al doctrinei militare a RM. Dispoziţii generale.

Doctrina militară a Republicii Moldova este determinată de politica ei externă şi internă,

de neutralitatea permanentă proclamată constituţional, poartă caracter exclusiv defensiv şi are la bază
următoarele priorităţi:
- în domeniul politic - soluţionarea paşnică a contradicţiilor apărute între state şi excluderea
confruntării militare prin eforturile colective ale ţărilor, pornind de la principiile şi normele dreptului
internaţional; stabilirea relaţiilor politice, economice şi militare, care exclud lezarea suveranităţii şi
independenţei statului;
- în domeniul militar - menţinerea capacităţii de apărare a statului la nivelul care asigură
securitatea militară; întărirea măsurilor de încredere, extinderea colaborării militare reciproc
avantajoase bazată pe principiile respectării suveranităţii, independenţei şi neamestecului în treburile
interne ale altor state.
Prevederile Doctrinei militare servesc drept călăuză în coordonarea eforturilor autorităţilor
publice în domeniul asigurării securităţii militare.

Aspectul militar - politic

Scopul principal al politicii militare a Republicii Moldova este asigurarea securităţii militare
a poporului şi statului, prevenirea războaielor şi conflictelor armate prin mijloacele de drept
internaţional.
Pentru atingerea acestui scop, Republica Moldova aplică un sistem de măsuri care preconizează:
- la nivel global - participarea la activitatea comunităţii mondiale în vederea prevenirii
războaielor şi conflictelor armate şi soluţionării paşnice a problemelor litigioase; crearea condiţiilor
care, în cazul unui pericol militar extern, vor asigura realizarea dreptului republicii la asistenţa
organizaţiilor internaţionale; participarea activă la edificarea sistemului internaţional unic de
securitate colectivă;
- la nivel regional - stabilirea relaţiilor prieteneşti bilaterale şi multilaterale cu statele din
regiune, care vor asigura un nivel înalt de încredere reciprocă şi deschidere în domeniul militar,
precum şi ajutorul reciproc în cazul periclitării securităţii colective;
- la nivel naţional - crearea unui potenţial militar, suficient pentru asigurarea securităţii
militare a statului.
Realizînd cursul său militar-politic, Republica Moldova:
- nu acceptă războiul (cu excepţia cazurilor de autoapărare) ca mijloc de atingere a scopurilor
politice;
- promovează o politică externă de pace;
- asigură securitatea militară fără a prejudicia securitatea altor state şi securitatea generală;
- nu admite folosirea teritoriului propriu pentru acţiuni agresive contra altor state şi pentru
dislocarea trupelor străine, cu excepţia cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale privitor la
dislocarea contingentelor forţelor pacificatoare.
Republica Moldova consideră parteneri în activităţile de menţinere a păcii şi securităţii
internaţionale, de prevenire a conflictelor armate toate statele şi organizaţiile internaţionale, politica
cărora nu cauzează prejudicii intereselor ei şi nu contravine Statutului Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pornind de la aceasta, Republica Moldova:

3
 - respectă principiile inviolabilităţii frontierelor de stat şi reglementării paşnice a litigiilor
internaţionale;
- nu consideră nici un stat drept inamic al său;
- nu înaintează pretenţii teritoriale altor state şi nu acceptă nici un fel de pretenţii teritoriale faţă
de sine;
- nu admite utilizarea armatei sale pentru atingerea scopurilor politice în interesul unor factori de
răspundere, partide, organizaţii şi mişcări social-politice aparte;
- nu va începe prima acţiuni militare.
Totodată, Republica Moldova este nevoită să ţină cont de riscurile, ameninţările şi pericolele la
adresa securităţii ţării privind suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială, inclusiv de cele
ce ţin de relaţiile nereglementate dintre diferite state din regiune. Astfel de riscuri, ameninţări şi
pericole la adresa securităţii ţării pot fi:
- pretenţii teritoriale ale altor state;
- tentative de amestec în treburile interne, de destabilizare a situaţiei politice interne din
republică;
- prezenţa pe teritoriul republicii a trupelor străine;
- activitatea organizaţiilor separatiste, orientarea spre violarea armată a integrităţii teritoriale a
republicii;
- crearea formaţiunilor militare ilegale.
Ţinînd cont de cele expuse, Republica Moldova îşi realizează dreptul inalienabil la autoapărare
şi îşi asigură securitatea militară prin toate mijloacele de care dispune, prin urmare consideră legal şi
necesar de a avea Forţe Armate pentru apărarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi
altor interese vitale ale ţării dacă va deveni obiectul unei agresiuni pentru localizarea şi lichidarea
conflictelor armate, precum şi a oricăror altor acte de violenţă militară în interiorul republicii care
periclitează orînduirea ei de stat.
Statul asigură crearea şi optimizarea cadrului legislativ al securităţii militare, perfecţionează
mecanismul elaborării politicii militare, al controlului asupra adoptării deciziilor militar-politice, are
grijă de pregătirea cetăţenilor şi Forţelor Armate pentru apărarea Patriei, de creşterea prestigiului
serviciului militar, de asigurarea socială a militarilor.
Republica Moldova consideră drept sarcină primordială a statului activitatea pentru puritatea
mediului înconjurător şi, în legătură cu aceasta, acceptă numai acele feluri de activităţi militare,
armamente, tehnologii militare care nu pun în pericol echilibrul ecologic. Ea nu produce, nu
păstrează şi nu va procura arme de nimicire în masă, precum şi nu va admite dislocarea, tranzitarea şi
depozitarea pe teritoriul său a mijloacelor de nimicire în masă care aparţin altor state.
Responsabilitatea pentru asigurarea securităţii militare a statului, perfecţionarea şi dezvoltarea
Forţelor Armate o poartă Preşedintele Republicii Moldova, Parlamentul şi Guvernul.

Aspectul militar-organizatoric
Republica Moldova efectuează construcţia militară în volum suficient pentru asigurarea
securităţii militare a statului.
Pregătirea statului pentru apărare este asigurată pe timp de pace prin crearea infrastructurii
militare şi Forţelor Armate, a unui sistem stabil al administraţiei publice şi militare, acumularea
rezervelor resurselor materiale de mobilizare, precum şi prin pregătirea din timp a economiei
naţionale pentru asigurarea necesităţilor populaţiei şi ale Forţelor Armate pe timp de război.
Infrastructura militară a republicii, structura şi efectivul Forţelor Armate, înzestrarea şi
pregătirea lor sînt determinate de caracterul pericolului militar posibil, nu depăşesc dar nu pot
fi nici sub nivelul necesar pentru organizarea apărării eficiente a statului.
Forţele Armate se compun din Armata Naţională, Serviciul de grăniceri şi Trupele de
carbinieri, care au menirea să asigure securitatea militară paza frontierei şi menţinerea ordinii
publice.
Conducerea supremă a Forţelor Armate este exercitată de Preşedintele Republicii Moldova,
Parlament şi Guvern; administrarea publică centrală de specialitate este exercitată de ministerele în
structurile cărora funcţionează unităţile şi instituţiile militare; conducerea militară este exercitată de
Marele Stat Major al Armatei Naţionale, de Serviciul de grăniceri şi Departamentul Trupelor de
carabinieri.

4
 Pe timp de pace, Marele Stat Major al Armatei Naţionale elaborează planurile operative şi de
mobilizare ale Forţelor Armate, organizează pregătirea lor pentru apărarea statului, iar în cazul
apariţiei unui pericol militar sau pe timp de război acesta se transformă în Marele Stat Major al
Forţelor Armate pe lîngă Comandantul Suprem al Forţelor Armate - Preşedintele Republicii Moldova
şi conduce toate unităţile militare pe parcursul organizării şi desfăşurării acţiunilor de apărare a ţării.
Construcţia Forţelor Armate se efectuează în corespundere cu următoarele principii:
- controlul democratic asupra sferei apărării, controlul asupra organelor de conducere militară şi
factorilor de răspundere ai Forţelor Armate de către autorităţile publice supreme;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor de cetăţean, asigurarea protecţiei sociale a militarilor în
corespundere cu specificul serviciului militar;
- centralizarea conducerii militare şi conducerea unică pe baze legale; divizarea atribuţiilor şi
împuternicirilor ministerelor ca organe ale administraţiei publice centrale de specialitate şi ale
Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, Serviciului de grăniceri , Departamentului Trupelor de
carabinieri ca organe de conducere militară;
- corespunderea structurii de organizare a efectivului numeric şi de luptă al trupelor cu sarcinile
ce le revin, legislaţia, posibilităţile economiei naţionale, precum şi cu obligaţiunile internaţionale ale
Republicii Moldova;
- asigurarea unui nivel înalt al profesionalismului efectivului Forţelor Armate;
- asigurarea materială şi financiară prioritară a subunităţilor de luptă şi tehnice;
- completarea Forţelor Armate pe baza principiului mixt - atît prin recrutare, cît şi prin contract,
cu trecerea treptată în viitor la completarea trupelor în volum deplin pe bază de contract;
- educaţia militaro-patriotică a tineretului, a efectivului Forţelor Armate pe baza tradiţiilor de
istorie militară;
- departidizarea Forţelor Armate.
Indicii calitativi ce caracterizează construcţia Forţelor Armate sînt: capacitatea de luptă,
eficacitatea, rezistenţa, mobilitatea, informatizarea, capacitatea de dirijare a acţiunilor, capacitatea de
manevră, vitalitatea, pregătirea de mobilizare şi de executare a sarcinilor de luptă.
Asigurarea financiară a Forţelor Armate se efectuează exclusiv de la bugetul de stat.
Înzestrarea tehnico-materială a Forţelor Armate se efectuează cu sisteme eficiente de arme,
tehnică militară şi specială, precum şi cu alt echipament, în cantităţile necesare şi suficiente pentru
realizarea sarcinilor ce le revin. Armamentul, tehnica militară şi specială se procură după hotare, iar
în cazuri justificate din punct de vedere economic se produc în republică. Colaborarea tehnico-
militară a Republicii Moldova cu alte ţări este prerogativa statului şi se efectuează în baza legislaţiei
în vigoare şi acordurilor internaţionale la care republica este parte.
Sistemul de instruire şi educaţie a cadrelor militare pentru Forţele Armate este parte componentă
a sistemului de învăţămînt de stat şi asigură pregătirea cadrelor militare în instituţiile de învăţămînt
militar din republică şi de peste hotare, precum şi din rîndurile absolvenţilor instituţiilor de
învăţămînt civile, la cursuri speciale de pregătire militară.
Temelia potenţialului militar al republicii o constituie Armata Naţională, care se compune
din trupe cu pregătire permanentă şi din rezervă de militari instruiţi. Pregătirea şi folosirea lor
combinată va permite de a mobiliza în timp scurt şi a folosi eficient resursele umane şi economice ale
republicii în scopul reţinerii şi respingerii posibile, localizării şi lichidării împreună cu Serviciul de
grăniceri şi Trupele de carabinieri a conflictelor armate, precum şi contracarării altor pericole
militare.
În cazul unei agresiuni împotriva Republicii Moldova, Armatei Naţionale îi revin sarcinile
de a respinge loviturile aeriene şi terestre ale inamicului şi de a aduce distrugeri maximal
posibile agresorului, de a nu admite pătrunderea lui în adîncul teritoriului ţării şi de a crea
condiţii pentru încetarea acţiunilor de luptă la un stadiu începător şi încheierea păcii cu
condiţii ce corespund intereselor Moldovei.
Unităţi şi subunităţi aparte ale Armatei Naţionale pot fi utilizate în scopul sprijinirii
formaţiunilor Serviciului de grăniceri şi Trupelor de carabinieri la paza frontierei de stat, la protecţia
populaţiei contra violenţei armate, la localizarea, blocarea raioanelor conflictelor posibile şi
prevenirea ciocnirilor armate, la paza şi apărarea obiectelor importante, precum şi formaţiunilor
protecţiei civile la lichidarea avariilor, catastrofelor şi calamităţilor naturale, în corespundere cu
legislaţia.

5
 Caracterul local al acţiunilor militare posibile nu admite şi face lipsită de sens utilizarea
armei nucleare împotriva republicii. O agresiune armată împotriva Republicii Moldova poate fi
declanşată cu aplicarea mijloacelor convenţionale de distrugere şi va fi respinsă prin acţiuni de
apărare ale Armatei Naţionale cu organizarea şi desfăşurarea concomitentă a apărării teritoriale pe o
parte sau pe întreg teritoriul ţării. În acest caz poate să fie efectuată mobilizarea parţială sau generală
a resurselor umane şi economice, precum şi trecerea economiei naţionale şi autorităţilor
administraţiei publice pe picior de război.
Principalul gen al acţiunilor de luptă ale Armatei Naţionale, indiferent de forma lor de
declanşare şi desfăşurare, este apărarea efectuată de trupele de pregătire permanentă şi
unităţile apărării teritoriale în formă de operaţie de apărare. Totodată, o atenţie deosebită se
acordă apărării mobile.
În acelaşi timp, marile unităţi şi unităţi ale Armatei Naţionale vor fi pregătite pentru desfăşurarea
acţiunilor ofensive de luptă în cadrul operaţiei de apărare.
Conducerea generală a Armatei Naţionale este exercitată de Preşedintele Republicii Moldova.
Conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale este exercitată de ministrul apărării (de regulă,
persoană civilă).
Conducerea operativă a Armatei Naţionale este exercitată de Marele Stat Major al Armatei
Naţionale. În cazul numirii în funcţia de ministru al apărării a unei persoane civile, şeful Marelui Stat
Major este concomitent şi Comandantul Armatei Naţionale.
Doctrina militară se va completa, concretiza şi se va perfecţiona în procesul devenirii statului
moldovenesc şi formării noului sistem de relaţii internaţionale.
În baza Doctrinei militare se elaborează Concepţia Construcţiei Forţelor Armate şi legislaţia în
problemele militare.
2. Destinaţia generală şi structura organizatorică a FA RM.
Forţele Armate constituie fundamentul întregului sistem de asigurare a securităţii militare a
statului. La baza reformei Forţelor Armate se află ideea creării unor trupe regulate, bine pregătite şi
dotate, cu un înalt nivel de profesionalism, optimizate numeric, precum şi a rezervei.
Misiunile strategice ale Forţelor Armate rezidă în realizarea capacităţilor militare necesare
garantării (prin folosirea, în ultimă instanţă, a mijloacelor militare) suveranităţii, independenţei,
integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale, precum şi în continuarea eforturilor de
pregătire pentru participarea la operaţiunile de menţinere a păcii în conformitate cu angajamentele
internaţionale ale Republicii Moldova. Pornind de la aceste orientări fundamentale şi de la principiile
strategiei militare, obiectivele militare naţionale constau în:
a) prevenirea, descurajarea şi contracararea unei eventuale agresiuni împotriva ţării;
b) sporirea contribuţiei la menţinerea stabilităţii în regiune.

Misiunile strategice ale Forţelor Armate pot fi grupate în trei categorii:

a) misiuni realizate pe timp de pace;
b) misiuni realizate în situaţii de criză;
c) misiuni realizate pe timp de război.
Pe timp de pace, Forţelor Armate le revin următoarele misiuni strategice:
a) pregătirea pentru curmarea unei eventuale agresiuni - prin menţinerea capacităţii de luptă a
trupelor, prin dezvoltarea sistemului de conducere, prin pregătirea populaţiei şi a economiei naţionale
pentru mobilizare şi prin amenajarea operativă a teritoriului pentru apărare;
b) participarea la operaţiunile multinaţionale de menţinere a păcii, desfăşurate sub egida ONU
sau O.S.C.E.;
c) pregătirea pentru prevenirea crizelor interne, în cooperare cu instituţiile corespunzătoare.
În situaţii de criză, Forţele Armate pot participa, în conformitate cu prevederile legislaţiei în
vigoare şi în cooperare cu alte instituţii de stat, la următoarele acţiuni:
a) prevenirea acţiunilor destabilizatoare;
b) neutralizarea elementelor terorist-diversioniste şi a altor formaţiuni armate ilegale;
c) paza căilor de comunicaţie ce duc spre anumite obiective;
d) prevenirea proliferării armelor convenţionale şi de distrugere în masă;
e) intervenţia în scopul protejării cetăţenilor şi a infrastructurii de bază.

6
 Forţele Armate pot fi utilizate în cazul unor calamităţi naturale, avarii şi catastrofe, la solicitarea
Guvernului, în condiţiile legii.
Pe timp de război, misiunile Forţelor Armate se stabilesc în conformitate cu obiectivul politic
declarat şi cu evaluarea situaţiei strategice. Obiectivul politic trebuie să fie definit de autorităţile
publice constituţionale şi să reflecte voinţa poporului.
Structura şi efectivul Forţelor Armate, înzestrarea şi pregătirea lor sînt determinate de caracterul
pericolului militar posibil şi trebuie să corespundă nivelului necesar pentru organizarea unei apărări
garantate a ţării.
Forţele Armate se compun din Armata Naţională, Serviciul de grăniceri şi Trupele de
Carabinieri şi se menţin în componenţa şi structura care le permite, pe timp de pace, de a fi garantul
statalităţii, neutralităţii şi democraţiei constituţionale, iar din momentul apariţiei premiselor unei
agresiuni reale, de a se desfăşura în măsura care ar garanta apărarea ţării şi constrîngerea agresorului
de a renunţa la planurile sale.
Pentru timp de război se va prevedea o asemenea structură a Forţelor Armate a cărei desfăşurare
ar obliga agresorul să depună eforturi suplimentare considerabile pentru realizarea intenţiilor sale,
transformîndu-l într-un factor destabilizator în zonă, fapt ce ar impune implicarea organismelor
internaţionale competente în acţiunile de stopare sau contracarare a unei eventuale agresiuni.
Componenta principală a Forţelor Armate este Armata Naţională, ale cărei sarcini sînt de a
respinge loviturile aeriene şi terestre ale forţelor agresoare, de a aduce agresorului distrugeri maximal
posibile, de a nu permite pătrunderea lui în adîncul teritoriului ţării, de a crea premise pentru
încetarea acţiunilor militare şi încheierea păcii în condiţii care corespund intereselor naţionale ale
Republicii Moldova.
Serviciul de grăniceri asigură securitatea militară a statului prin executarea misiunilor de pază
a frontierei de stat şi pregătirea trupelor pentru participarea la acţiuni de luptă în conformitate cu
planul de aplicare a Forţelor Armate.
Pe timp de pace, Serviciul de grăniceri activează în componenţa Guvernului. Din momentul
declarării stării de asediu sau a stării de război, Serviciul de grăniceri trece în subordonarea
operativă a Statului Major General al Forţelor Armate şi, în caz de necesitate, sînt folosite ca unităţi
(subunităţi) de trupe terestre.
Trupele de Carabinieri asigură securitatea militară a statului prin executarea misiunilor de
menţinere a ordinii constituţionale şi de drept, de pază a obiectivelor importante şi de pregătire a
trupelor pentru participarea la acţiuni de luptă în conformitate cu planul de aplicare a Forţelor
Armate.
Din momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Serviciul de grăniceri şi
Trupele de Carabinieri trec în subordonarea operativă a Statului Major General al Forţelor Armate şi
asigură menţinerea regimului stării de asediu sau de război, paza şi apărarea obiectivelor de
importanţă de stat şi a celor ale infrastructurii militare, contracararea tentativelor de destabilizare a
ordinii constituţionale, distrugerea grupelor diversioniste şi a desanturilor inamicului.
Din punct de vedere operativ-tactic, Forţele Armate sînt constituite din trupe de gătinţă
permanentă, unităţile şi subunităţile cu capacitate redusă de intervenţie, şi trupe de rezervă.
Trupele de gătinţă permanentă includ:
a) unităţile şi subunităţile cu capacitate permanentă de intervenţie (de reacţie rapidă) ale Armatei
Naţionale, ale Serviciului de grăniceri şi ale Trupelor de Carabinieri, completate cu efectiv şi tehnică
potrivit statelor de război şi capabile să-şi îndeplinească misiunile conform destinaţiei. Structura şi
efectivul lor se determină de către Statul Major General al Forţelor Armate şi se aprobă de
Comandantul Suprem al Forţelor Armate;
b) unităţile şi subunităţile cu capacitate redusă de intervenţie, au nevoie de 10-15 zile
pentru completarea cu efectiv şi cu tehnică şi pentru închegarea de luptă în vederea îndeplinirii
misiunilor conform destinaţiei.
Trupele de rezervă includ organele de conducere şi unităţile terestre create din momentul
declarării în stat a stării de asediu sau a stării de război, au nevoie de 30-40 de zile pentru
completarea cu militari din rezerva activă şi cu tehnică şi pentru închegarea de luptă în vederea
folosirii lor conform destinaţiei.
Trupele de rezervă se desfăşoară în conformitate cu Planul de mobilizare a Forţelor Armate.
Componenţa, structura, principiile de completare, pregătire, desfăşurare şi aplicare ale trupelor de

7
rezervă se stabilesc de către Statul Major General al Forţelor Armate.
Completarea cu efectiv a Forţelor Armate se efectuează pe baza principiului mixt, cu perspectiva
completării unităţilor cu capacitate permanentă de intervenţie (de reacţie rapidă) preponderent cu
militari prin contract.
Completarea unităţilor cu capacitate redusă de intervenţie se efectuează pe baza principiului
mixt, precum şi cu rezervişti prin contract.
Preşedintele Republicii Moldova este Comandantul Suprem al Forţelor Armate şi poartă
răspundere pentru starea sistemului naţional de apărare în limitele împuternicirilor prevăzute de
Constituţie şi de alte acte normative.
Preşedintele Republicii Moldova are următoarele atribuţii:
a) exercită conducerea generală a sistemului naţional de apărare şi coordonează activitatea
autorităţilor administraţiei publice în domeniul apărării naţionale;
b) prezintă Parlamentului spre aprobare proiectele:
- concepţiei securităţii naţionale;
- doctrinei militare a statului;
- structurii generale şi efectivelor componentelor Forţelor Armate;
- regulamentului disciplinei militare al Forţelor Armate;
c) aprobă:
- regulamentul Consiliului Suprem de Securitate;
- regulamentul Marelui Stat Major;
- programele şi planurile privind construcţia şi dezvoltarea Forţelor Armate;
- planul de mobilizare a Forţelor Armate;
- planul de întrebuinţare a Forţelor Armate;
- regulamentele militare;
d) coordonează activitatea de colaborare militară internaţională;
e) efectuează conducerea generală privind acumularea resurselor pentru necesităţile sistemului
naţional de apărare;
f) emite decrete privind încorporarea cetăţenilor în serviciul militar în termen şi în cel cu termen
redus şi trecerea lor în rezervă;
g) poartă tratative, încheie tratate internaţionale în domeniul militar în numele Republicii
Moldova şi le prezintă, în modul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului;
h) înaintează Parlamentului propuneri privind participarea cu efective, armament şi tehnică
militară la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii sau în scopuri umanitare;
i) numeşte în şi destituie din funcţie, în modul stabilit de legislaţie, ofiţerii Comandamentului
Suprem al Forţelor Armate şi viceminiştrii apărării;
j) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
k) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie.
Pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, în calitate de organ consultativ, activează, pe timp de
pace, Consiliul Suprem de Securitate, care elaborează şi prezintă recomandări în probleme ce ţin de
asigurarea apărării naţionale.
Atribuţiile şi activitatea Consiliului Suprem de Securitate sînt reglementate de regulamentul
acestuia, aprobat prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova.
Din momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Consiliul Suprem de Securitate se
transformă în Consiliul Suprem de Apărare şi activează în conformitate cu atribuţiile prevăzute de
legislaţie. În această perioadă, în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea se creează
consilii teritoriale de apărare subordonate Consiliului Suprem de Apărare.
Guvernul răspunde de organizarea activităţilor şi de realizarea măsurilor privind apărarea
naţională în limitele împuternicirilor prevăzute de legislaţie.
Guvernul are următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea ministerelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice pentru
realizarea măsurilor de asigurare a capacităţii de apărare a ţării;
b) asigură alocarea şi utilizarea, în condiţiile legii, a resurselor financiare şi materiale necesare
organizării, înzestrării şi mobilizării Forţelor Armate, întreţinerii şi pregătirii trupelor, menţinerii în
stare de operativitate a tehnicii şi armamentului, pregătirii pentru mobilizare a economiei naţionale;

8
 c) elaborează şi realizează programele de stat privind construcţia şi dezvoltarea Forţelor Armate,
direcţiile principale ale colaborării militare internaţionale;
d) propune spre aprobare volumul alocaţiilor bugetare pentru necesităţile apărării;
e) asigură încorporarea anuală a cetăţenilor în serviciul militar în termen şi în cel cu termen
redus;
f) asigură, pe timp de pace, constituirea rezervelor materiale necesare pe timp de război;
g) elaborează şi înaintează Parlamentului spre aprobare planul de mobilizare a economiei
naţionale, stabileşte sarcinile ce revin ministerelor, departamentelor şi agenţilor economici în
conformitate cu acest plan;
h) creează şi desfiinţează instituţii de învăţămînt militar;
i) ia hotărîri privind asigurarea cu pensii a cetăţenilor eliberaţi din serviciul militar, privind
protecţia socială şi juridică a militarilor şi a membrilor familiilor lor, a cetăţenilor care trec pregătirea
în cadrul rezervei, precum şi a membrilor familiilor militarilor căzuţi, decedaţi sau daţi dispăruţi în
timpul îndeplinirii serviciului militar, în conformitate cu legislaţia;
j) asigură îndeplinirea tratatelor internaţionale în domeniul militar;
k) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie.
Ministerul Apărării este autoritatea publică centrală de specialitate, care organizează,
coordonează şi conduce activităţile în domeniul apărării naţionale şi este responsabil de construcţia şi
dezvoltarea Armatei Naţionale şi de pregătirea ei pentru executarea misiunilor de apărare a ţării.

Ministerul Apărării are următoarele atribuţii:

a) studiază şi apreciază situaţia politico-militară, determină riscurile şi ameninţările cu caracter
militar, necesităţile ce ţin de asigurarea apărării naţionale şi propune autorităţilor publice competente
măsurile privind organizarea şi pregătirea sistemului naţional de apărare;
b) participă la elaborarea doctrinei militare, a direcţiilor principale ale politicii de apărare şi a
principiilor construcţiei militare, la întocmirea propunerilor privind completarea şi perfecţionarea
cadrului normativ în domeniul apărării, la formarea bugetului militar;
c) organizează cercetările ştiinţifice în domeniul militar, asigură implementarea rezultatelor
acestora în activitatea Armatei Naţionale;
d) planifică, organizează şi exercită controlul asupra activităţilor de menţinere a capacităţii
permanente de luptă şi de mobilizare a Armatei Naţionale pentru îndeplinirea sarcinilor conform
destinaţiei;
e) asigură financiar Armata Naţională, în modul stabilit de legislaţie, din contul alocaţiilor
bugetului de stat şi al mijloacelor extrabugetare;
f) realizează măsuri pentru înzestrarea cu armament, tehnică şi resurse tehnico-materiale în
volumul necesar; este principalul beneficiar de stat în ce priveşte achiziţionarea, crearea, fabricarea,
repararea şi testarea armamentului, a tehnicii militare şi a altor bunuri tehnico-militare; realizează
excedentul neutilizat de tehnică militară, armament şi alte bunuri în conformitate cu legislaţia;
g) colaborează cu ministerele, cu alte autorităţi ale administraţiei publice şi cu agenţii economici
în ce priveşte fabricarea unor tipuri de armament, tehnică şi altor produse cu destinaţie militară;
h) conduce activitatea organelor administrativ-militare, desfăşoară încorporarea cetăţenilor în
serviciul militar în termen sau în cel cu termen redus, chemarea lor la concentrări militare, exerciţii şi
antrenamente de mobilizare, la declararea mobilizării, precum şi trecerea în rezervă sau
demobilizarea lor;
i) organizează pregătirea efectivului Armatei Naţionale pentru îndeplinirea sarcinilor ce îi revin;
j) organizează, în comun cu alte autorităţi ale administraţiei publice în care este prevăzut
serviciul militar, activitatea instituţiilor de învăţămînt militar, pregătirea, reciclarea şi recalificarea
cadrelor militare în instituţiile de învăţămînt din ţară şi din străinătate;
k) angajează personalul militar şi civil necesar îndeplinirii sarcinilor ce îi revin;
l) realizează măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de îndeplinire a serviciului de către
militari, organizează activitatea instituţiilor medicale din subordine, elaborează planuri privind
construcţiile capitale şi asigură realizarea lor;
m) asigură plata pensiilor cetăţenilor care au îndeplinit serviciul militar prin contract în cadrul
Armatei Naţionale, protecţia socială şi juridică a militarilor şi a membrilor familiilor lor, în
conformitate cu legislaţia;

9
 n) stabileşte şi întreţine relaţii internaţionale de colaborare în conformitate cu atribuţiile ce îi
revin;
o) întreţine relaţii cu publicul, cu organizaţiile obşteşti, realizează măsuri de informare a
societăţii asupra activităţii Armatei Naţionale;
p) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie.

Modul de organizare şi structura Ministerului Apărării se stabilesc de Guvern.

Cerinţele Ministerului Apărării în domeniul apărării naţionale sînt executorii pentru toate
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, pentru instituţiile publice, agenţii economici şi
cetăţenii Republicii Moldova.

Pe timp de pace şi de război, conducerea Forţelor Armate se efectuează de către

Comandamentul Suprem al Forţelor Armate în frunte cu Preşedintele Republicii Moldova -
Comandant Suprem al Forţelor Armate.
Întru îndeplinirea atribuţiilor sale, Comandantul Suprem al Forţelor Armate emite ordine şi
directive, obligatorii pentru întreg efectivul Forţelor Armate.
În componenţa Comandamentului Suprem intră, de asemenea, ministrul apărării, şeful Marelui
Stat Major al Armatei Naţionale, comandantul Trupelor de Grăniceri, comandantul Trupelor de
Carabinieri.
Ministrul apărării este locţiitorul Comandantului Suprem al Forţelor Armate.
Organul principal care asigură Comandamentului Suprem, pe timp de pace şi de război,
planificarea, organizarea, comanda şi controlul trupelor Forţelor Armate la pregătirea lor şi la
executarea misiunilor de apărare a ţării este Statul Major General al Forţelor Armate condus de şeful
Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.
Statul Major General al Forţelor Armate se constituie în baza Marelui Stat Major al Armatei
Naţionale şi activează conform regulamentului aprobat de Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
În componenţa Statului Major General al Forţelor Armate intră, de asemenea, şefii statelor
majore ale Serviciului de Grăniceri şi Trupelor de Carabinieri, alte persoane cu funcţii de răspundere
numite de Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
Conducătorii componentelor Forţelor Armate, conducătorii structurilor de stat ce au în
componenţa lor subdiviziuni militarizate sau speciale sînt obligaţi să prezinte, la cererea şefului
Statului Major General, date despre starea trupelor (subdiviziunilor) din subordine şi propuneri
pentru întrebuinţarea lor în sprijinul Forţelor Armate în operaţii (acţiuni) de apărare sau pentru
executarea altor misiuni date de Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
Serviciului de Grăniceri şi Departamentul Trupelor de Carabinieri al Ministerului Afacerilor
Interne efectuează conducerea unităţilor (subunităţilor) din subordine privind executarea misiunilor
ce le revin în conformitate cu Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova şi Legea cu
privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne şi asigură
pregătirea acestor unităţi (subunităţi) pentru participarea la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării în
conformitate cu Planul de întrebuinţare a Forţelor Armate.
La declararea stării de asediu sau de război, unităţile (subunităţile) Serviciului de Grăniceri şi ale
Trupelor de Carabinieri participă la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării sub conducerea Statului Major
General al Forţelor Armate.

3. Componenţa şi destinaţia Armatei Naţionale a RM (genurilor de armă, genurilor de

arme speciale şi trupelor de logistică a AN RM)
Armata Naţională este componenţa de bază a Forţelor Armate, care asigură, pe timp de pace şi
de război, integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor tuturor forţelor care participă la acţiunile
de apărare a ţării.
Misiunea principală a Armatei Naţionale constă în asigurarea apărării naţionale prin
prevenirea, contracararea şi anihilarea ameninţărilor şi agresiunilor cu caracter militar
îndreptate împotriva ţării.
Armata Naţională se foloseşte în corespundere cu destinaţia ei constituţională în scopul
garantării suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei
constituţionale.
10
 Folosirea Armatei Naţionale în soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de apărarea statului
se efectuează în exclusivitate în temeiul hotărîrii Parlamentului, iar în situaţii extreme, prin decretul
Preşedintelui Republicii Moldova.
Participarea unor unităţi (subunităţi) ale Armatei Naţionale în afara teritoriului ţării cu efective,
armament şi tehnică militară la exerciţii militare comune cu unităţi militare ale altor state se aprobă
de către Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
Conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale este exercitată de ministrul apărării prin intermediul
Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.
Atribuţiile şi competenţele Marelui Stat Major al Armatei Naţionale sînt determinate de
regulamentul acestuia, aprobat de ministrul apărării.
Ministrul apărării este comandantul Armatei Naţionale.
În cazul numirii în funcţia de ministru al apărării a unei persoane civile, şeful Marelui Stat Major
al Armatei Naţionale devine concomitent şi comandantul Armatei Naţionale.
Structura generală şi efectivul Armatei Naţionale şi a instituţiilor Ministerului Apărării se aprobă
de către Parlament.
Ministrul apărării se învesteşte cu dreptul de a modifica structura organizaţională a statelor
Armatei Naţionale şi a instituţiilor Ministerului Apărării în limitele aprobate ale structurii generale şi
ale efectivului.
Conform gradului de pregătire, Armata Naţională include:
a) forţe operaţionale (cu capacitate permanentă de intervenţie);
b) forţe cu efectiv redus (cu capacitate redusă de intervenţie);
c) unităţi nou-formate (de rezervă).
Forţele operaţionale includ unităţi militare (subunităţi) completate cu efectiv, armament şi
tehnică la un nivel ce asigură executarea misiunilor specifice.
Forţele cu efectiv redus includ mari unităţi şi unităţi militare (subunităţi), baze, depozite de
păstrare a armamentului, tehnicii şi patrimoniului militar, care au nevoie de completare cu efectiv,
armament şi tehnică, precum şi de interoperabilitate în vederea îndeplinirii misiunilor ce le revin.
Unităţile nou-formate includ unităţi militare de luptă şi de asigurare ce se constituie conform
Planului de mobilizare a Forţelor Armate.

Genurile de arme ale Armatei Naţionale:

 Subunităţile de infanterie motorizată sînt înzestrate cu armament şi tehnică militară
modernă, dispun de mare putere de foc, mare mobilitate şi capacitate de manevră.
Ele sînt capabile să ducă o luptă dîrză, de lungă durată, în orice condiţii de teren şi starea
vremii.
În AN a RM sînt 3 Brigăzi infanterie moto,- forţa principală a AN.
 Subunităţile de artilerie sînt înzestrate cu obuziere, tunuri, aruncătoare de mine,
RATD şi de artileria reactivă. Subunităţile de artilerie sînt capabile să nimicească mijloacele blindate,
personalul şi mijloacele radioelectronice, punctele de comandă şi PCO, să distrugă lucrările de
fortificaţii permanente şi de companie ale inamicului, precum şi alte obiective.
 Subunităţile de luptă antiaeriene sînt înzestrate cu rachete antiaeriene şi mitraliere
antiaeriene.
Subunităţile antiaeriene sînt destinate pentru nimicirea mijloacelor aeriene şi subunităţilor de
desant aerian ale inamicului pe căile de acces către obiectivile (trupele) apărate antiaerian.
 Subunităţile de geniu sînt destinate pentru executarea lucrărilor de distrugeri,
barajelor genistice, culoarelor prin baraje, distrugerea lucrărilor de fortificaţii şi altor obiective
întărite ale inamicului: amenajarea şi întreţinerea drumurilor, trecerilor peste obstacole şi cursuri de
apă mici, consolidarea aliniamentelor cucerite.
 Subunităţile chimice execută cercetarea de radiaţie şi chimică, decontaminarea
personalului, armamentului, tehnicii, controlul iradierii radioactive a personalului şi a gradului de
contaminare a armamentului şi tehnicii militare cu substanţe radioactive şi toxice de luptă.
 Subunităţile de transmisiuni realizează şi menţin legătura neîntreruptă prin
mijloacele radio, cu fir, mobile şi de semnalizare cu subunităţile şi eşalonul superior.
 Subunităţile de logistică sunt destinate pentru asigurarea multilaterală a acţiunilor de
luptă (muniţii, carburanţi şi lubrifianţi, hrană şi echipament).
11
  Subunităţile de logistică:
- în A.N. – batalionul Independent asigurare materială;
- în Bg.I.Mo. – compania asigurare materială;
- în B.I.Mo. – plutonul asigurare materială.

Şedinţa 2 Obiectul şi sarcinile pregătirii tactice. Tactica-o parte componentă a artei

militare. Definiţia tacticii. Sarcinile tacticii generale.

1. Conţinutul şi misiunile tacticii generale.

Arta militară ca ştiinţă teoretică are trei părţi componente:

- Strategiea;
- arta operativă;
- tactica.
Strategiea se ocupă cu teoria şi pracica pregtirii statului şi FA pentru prevenirea, contracararea
ameninţerilor şi agresiunilor cu caracter militar,planificarea şi ducerea operaţiunilor de apărare.
Arta operativă ocupă un loc intermediar între strategie şi tactică şi determină misiuniile şi
direcţia dezvoltării tacticii.
Tactica provine de la cuvîntul grecesc “taktika” – arta de construire a trupelor.
Esenţa tacticii o constituie stabilirea modalităţii optime de utilizare a forţelor, mijloacelor şi
terenului, în conformitate cu legile obiective ale luptei armate, astfel încît inamicul să fie înfrînt,
nimicit sau capturat.
Elementele de bază cu care operează tactica sînt:
- forţele şi mijloacele de luptă proprii;
- inamicul;
- terenul.
Acţiunile principale care duc la obţinerea succesului tacticii sînt:
- manevra;
- lupta.
Manevra asigură gruparea cea mai potrivită a trupelor pentru luptă.
Lupta asigură lovirea inamicului în scopul nimicirii lui. Ambele se realizează prin forme variate.
Domeniul tacticii cuprinde:
- tactica generală;
- tactica genurilor de arme.
Tactica generală studiază şi elaborează principiile, formele şi procedeele luptei armelor
întrunite. Regulile şi normele stabilite de tactica generală orientează acţiunile tactice ale tuturor
celorlalte genuri de arme.
Tactica genurilor de arme elaborează principiile şi procedeele de întrebuinţare în luptă a fiecărei
arme. De exemplu:
- tactica subunităţilor de infanterie şi tancuri;
- tactica artileriei;
- tactica subunităţilor de geniu;
- tactica aviaţiei;
- tactica forţilor marine.
Tactica generală şi tactica genurilor de arme se află într-o legătură strînsă una cu alta. Tactica
generală determină misiunile pentru subunităţi, unităţi şi mari unităţi în lupta de arme întrunite,
modul şi procedeele de întrebuinţare în comun a acestora şi prin aceasta contribuie la dezvoltarea
tacticii armelor. La rîndul său, schimbările în tactica armelor influenţează asupra dezvoltării tacticii
generale, cer unele concretizări şi perfecţionări a recomandărilor acesteia.
Rolul tacticii în condiţiile contemporane, după cum confirmă experienţa războaielor şi
conflictelor locale este mare. Aceasta se determină prin aceea, că o mare importanţă în obţinerea
victoriei asupra inamicului continuă să fie lupta de arme întrunite, de asemenea posibilităţile mari, de
care dispune comandamentul tactic pentru rezolvarea misiunilor de luptă. De aceea tactica
(pregătirea tactică) este una din cele mai importante părţi a pregătirii de luptă a trupelor, disciplina de
bază în instituţiile de învăţămînt militar.

12
 Tactica este cel mai dinamic domeniu al artei militare. Schimbările în tactică se petrec pe măsura
accelerării progresului tehnic şi perfecţionării mijloacelor luptei armate, capacităţilor morale şi de
luptă a efectivului armatei. Tactica este maximal apropiată de activitatea practică a trupelor. Nivelul
de dezvoltare a tacticii, calitatea pregătirii tactice a ofiţerilor, statelor majore şi a trupelor într-o
măsură mare vor contribui la obţinerea victoriei în luptă.
Cercul misiunilor tacticii este amplu. El este determinat de:
- nivelul de dezvoltare a armamentului şi tehnicii de luptă;
- aparenţa strategiei asupra caracterului unui război posibil, procedeele de
dezlănţuire şi ducere a acestuia;
- misiunile concrete, care decurg din arta operativă.
În legătură cu perfecţionarea mijloacelor luptei armate misiunile principale ale tacticii
sînt:
- elaborarea şi realizarea în viaţă a măsurilor, care asigură gătinţa de luptă permanentă a
subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi pentru îndeplinirea misiunilor de luptă în condiţiile
complicate ale situaţiei terestre, aeriene şi radioelectronice;
- elaborarea şi perfecţionarea procedeelor de ducere a acţiunilor de luptă la etapa iniţială a
războiului.
Implementarea armei nucleare şi altor mijloace contemporane a luptei armate radical au
schimbat caracterul luptei şi condiţiile de ducere a acesteia.
Misiunea tacticii este de a descoperi aceste schimbări, de a cerceta natura luptei moderne,
trăsăturile caracteristice ale acesteia, legitimităţile, pregătirea, principiile şi procedeele de ducere.
Tactica elaborează procedeele de întrebuinţare a diferitor categorii de armament modern, şi de
protecţie a trupelor împotriva unui astfel de armament al inamicului.
Nimicirea inamicului în luptă se obţine prin combinarea strînsă a focului, loviturii şi manevrei
subunităţilor şi unităţilor de diferite arme. Misiunea tacticii constă în aceea, ca să găsească cea mai
optimală combinare a acestor elemente a luptei de arme întrunite şi a forţelor şi mijloacelor
participante în luptă.
Una din misiunile principale ale tacticii este studierea forţelor şi mijloacelor inamicului,
privivitor asupra întrebuinţării a acestora în luptă, de asemenea asupra procedeelor de ducere a
diferitor forme de luptă; determinarea părţilor puternice şi slabe a armamentului, tehnicii, organizarea
trupelor şi tacticii de acţiuni a inamicului.
În afară de aceasta, tactica studiază întrebările de conducere, de asigurare multilaterală a luptei şi
elaborează recomandările practice pentru rezolvarea lor în diferite situaţii.
Tactica are două aspecte: teoretic şi practic.
Teoria tacticii studiază:
- conţinutul şi caracterul luptei contemporane;
- dezvăluie legităţile şi principiile desfăşurării luptei cu forţe şi mijloace;
- studiază calităţile şi posibilităţile formaţiunilor militare tactice;
- elaborează metodele de pregătire şi desfăşurare a luptei.
Tezele teoretice ale tacticii îşi găsesc reflectare în regulamente de luptă, îndrumări,
manuale şi alte lucrări teoretico – militare.
Practica tacticii cuprinde activitatea comandanţilor, statelor majore în pregătirea şi desfăşurarea
luptei. Ea conţine:
- acumularea şi studierea datelor despre situaţie;
- primirea hotărîrii;
- aducerea la cunoştinţa subordonaţilor a misiunii;
- organizarea cooperării;
- organizarea nimicirii cu foc a inamicului;
- planificarea luptei;
- pregătirea subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă;
- ducerea acţiunilor de luptă;
- conducerea unităţilor şi subunităţilor în timpul luptei;
- asigurarea multilaterală a luptei.

13
 Ambele aspecte ale tacticii sînt strîns legate şi se completează reciproc. Teoria se bazează pe
practică şi-i luminează calea. Practica se bazează pe teorie şi dă materialele sale din viaţa şi
activitatea de luptă a trupelor pentru noi generalizări teoretice.
Tactica este apropiată maxim de activitatea practică a trupelor. Cu ea se ocupă tot efectivul
Forţelor Armate. Nivelul de dezvoltare a tacticii, calitatea pregătirii tactice a ofiţerilor, statului major
şi trupelor sînt un factor principal în cîştigarea victoriei.
Obiectul tactica generală are scopul pregătirii studenţilor în calitate de sergenţi în rezervă
pentru trupele de infanterie motorizată, care posedă cunoştinţe profunde a bazelor teoretice şi
deprinderi practice de întrebuinţare a subunităţilor în lupta modernă de arme întrunite, cunoaşte
legile şi principiile luptei armate, poate creator să aplice principiile teoretice a regulamentelor de
luptă în practică, capabil de a comanda cu grupa (plutonul).
Scopul principal al pregătirii tactice – formarea la studenţi a deprinderilor practice,
capacităţilor şi calităţilor pentru organizarea şi ducerea cu succes a luptei moderne.
Baza pregătirii tactice constituie studierea şi însuşirea de către studenţi a organizării luptei şi
conducerii cu subunităţile în luptă, acţiunilor practice în teren şi folosirea capacităţii de luptă a
armamentului şi tehnicii de luptă în condiţii de folosire de către inamic a armelor obişnuite şi a armei
de nimicire în masă.
Pregătirea tactică contribuie la instruirea în complex a studenţilor, la formarea deprinderilor
practice şi acţiunilor în conducerea cu subunităţile în lupta modernă de arme întrunite, precum şi
obţinerea unui înalt nivel al pregătirii de luptă.

Întrebări pentru control

1. Destinaţia generală şi structura organizatorică a FA RM

2. Componenţa şi destinaţia Armatei Naţionale a RM (genurilor de armă, genurilor de arme
speciale şi trupelor de logistică a AN RM)
3. Conţinutul şi misiunile tacticii generale.
4. Actele legislative şi normative în domeniul apărării.

14
 Capitolul II

TEMA 2. Bazele luptei moderne de arme întrunite.

Şedinţa 1:
Subiecte de studiu.
1. Esenţa şi trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme întrinite. Cerinţele către lupta
modernâ de arme întrunite .
2. Forţele şi mijloacele luptei moderne de arme întrunite.Mijloacele pentru nimicirea
inamicului şi caracteristicile lor.
3.Formele luptei de arme întrunite. Metodele de constituire a dispozitivelor subunităţilor şi
caracteristicile lor concise .

1. Esenţa şi trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme întrinite. Cerinţele către
lupta modernâ de arme întrunite.

Prin esenţa luptei moderne de arme întrunite trebuie de înţeles sensul ei, principalul prin ce se
deosebeşte de alte fenomene şi procese a luptei armate, şi în primul rind de luptele care se duceau în
războaiele trecute.
Din timpurile străvechi, pînă la apariţia armelor de foc, esenţa luptei era confruntarea corp la
corp a luptătorilor, înarmaţi cu arme albe.
Odată cu apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea armelor de foc un element de mare însemnătate
devine focul, care a dat părţilor luptătoare posibilitatea de a duce lupta la distanţă, neîntrînd în
contact nemijlocit (dar nici excluzînd aceasta) şi în acest mod s-a mărit amploarea spaţială, suprafaţa
de acţiuni, care la fel a fost esenţială pentru evoluţia societăţii şi domeniului militar.
Înzestrarea în masă a trupelor cu artilerie, mitraliere, întrebuinţarea tancurilor şi aviaţiei a adus
la aceea, că succesul pe cămpul de luptă a devenit posibil în rezultatul eforturilor concordate, comune
ale subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi, a tuturor genurilor de arme care participă în luptă. Lupta
a început să capete trăsături de luptă de arme întrunite, amploarea spaţială, suprafaţa (teritoriul) de
acţiuni a ei s-a mărit şi mai mult.

În conflictele militare şi războiul de apărare, lupta este mijlocul principal prin care se realizează
înfrângerea oricărui agresor ce ar atenta la independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova.
Lupta reprezintă formă constitutivă a întrebuinţării în luptă a trupelor - acţiuni cooperate
şi legate prin scopul şi timpul loviturii, foc şi manevră a marilor unităţi, unităţilor şi
subunităţilor cu scopul aducerii pierderilor inamicului, respingerii loviturilor acestuia şi
îndeplinirea altor misiuni într-un raion limitat, în timp scurt.
Lupta de arme întrunite se duce cu eforturile comune ale tuturor trupelor implicate cu
folosirea tancurilor, maşinilor blindate, artileriei, mijloacelor de apărare antiaeriană, avioanelor,
elicopterelor, altui armament şi tehnică.
Esenţa luptei constă în provocarea (producerea) unei lovituri de foc inamicului, şi în ruperea
apărării de poziţie cu dezvoltarea ulterioară a succesului în lupta de ofensivă, sau în provocarea
loviturii de foc inamicului care înaintează în combinare cu menţinerea trainică a poziţiilor ocupate în
apărare.
Succesul în luptă este condiţionat de :
- nivelul pregătirii de luptă şi starea morală a militarilor şi subunităţilor;
- măsurile întreprinse pentru organizarea şi executarea acţiunilor de cercetare şi a celorlalte
forme de asigurare în toate formele şi situaţiile de luptă;
- starea tehnică şi de întreţinere a armamentului şi tehnicii din înzestrare, cunoaşterea şi
folosirea cu maximum de randament a acestora de către militari;
- disciplina militară fermă şi voinţa neclintită de a-l învinge pe inamic;
- încrederea deplină în victoria finală asupra agresorului;
- călirea de luptă, fizică şi psihică a militarilor;
- executarea acţiunilor de luptă prin surprindere şi prevenirea surprinderii;
- organizarea şi conducerea cu competenţă a acţiunilor de luptă de către comandanţi;

15
 - aprovizionarea completă, la timp şi fără întrerupere a subunităţilor cu armament, muniţie şi
materiale.
Forţele armate a tuturor statelor, sunt înzestrate cu diferite tipuri de tehnică modernă şi armament
puternic, de aceea lupta poate să se desfăşoare în diferite condiţii: pe uscat, pe apă, sub apă şi în
aer.
Lupta poate fi:
- aeriană – care se desfăşoară în aer cu mijloacele aeriene;
- antiaeriană – care se duce cu mijloacele antiaeriene împotriva ţintelor aeriene a inamicului;
- maritimă – care se desfăşoară pe apă (mare, rîu, ocean) cu mijloacele maritime;
- de arme întrunite – care se desfăşoară cu întrebuinţarea diferitor genuri de arme.
Lupta modernă a trupelor de uscat este lupta de arme întrunite, aşa cum, în ea participă
subunităţile şi unităţile tuturor genurilor de armă şi armă specială, aviaţia, iar în apropiere de litoral şi
forţile maritime.
Scopul luptei este nimicirea sau capturarea personalului inamicului, distrugerea sau
captarea armamentului şi tehnicii de luptă şi înfrîngerea voinţei lui de a opune rezistenţa mai departe.
El se atinge prin:
- executarea unor lovituri puternice a tuturor tipurilor de arme;
- acţiunile active şi hotărîtoare a subunităţilor şi unităţilor în îmbinare cu efectuarea unei
manevre îndrăzneţe (curajoase);
- încordarea deplină a eforturilor morale şi fizice a efectivului, gradului lui de închegare de
luptă şi voinţei de a obţine victoria (de a învinge).
Din anii 50 odată cu introducerea în dotarea unui şir de state a armei nucleare, iar apoi şi a
rachetelor, caracterul luptei de arme întrunite esenţial s-a schimbat. De aceea lupta modernă de arme
întrunite poate să se desfăşoare în condiţiile:
- cu întrebuinţarea armei nucleare şi altor mijloace de nimicire în masă:
- cu întrebuinţarea numai armei obişnuite;

În condiţiile de întrebuinţare a armelor obişnuite (clasice) metoda de bază de ducere a luptei este
nimicirea (distrugerea) consecutivă a grupărilor inamicului.
Aici o deosebită importanţă au:
- eficienţa loviturii cu foc a inamicului concomitent cu acţiunile asupra rezervelor lui şi a
obiectivelor importante în adîncime (din spatele lui);
- concentrarea la timp a mijloacelor şi forţelor pentru menţinerea poziţiilor şi raioanelor
importante şi acumularea eforturilor pentru dezvoltarea succesului în direcţia principală;
- gătinţa de luptă permanentă a trupelor pentru acţiunile în condiţiile de folosire a ANM.
Fiecare luptă, dusă în una şi aceeaşi operaţie şi în acelaşi timp, are particularităţile caracteristice
numai ei, determinate de condiţiile concrete ale situaţiei. Cu toate acestea, luptei de arme întrunite, ca
un fenomen al luptei armate, indiferent de tipul şi condiţiile desfăşurării, îi sînt caracteristice şi unele
particularităţi unice.
Lupta modernă de arme întrunite se caracterizează prin:
- hotărîrea acţiunilor de luptă;
- dinamism şi manevrabilitate înaltă;
- durata scurtă a acţiunilor de luptă;
- intensitatea înaltă a acţiunilor de luptă;
- schimbări bruşte şi rapide ale situaţiei;
- diversitatea de forme şi procedee de luptă;
- desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pămînt şi în aer, pe un front larg, la o adîncime mare şi
ducerea lor într-un ritm rapid.
Dotarea trupelor cu armament modern, tehnică nouă a creat condiţii noi pentru acţiunile de
luptă, a produs schimbări radicale în desfăşurarea luptei, în rezultatul cărora au apărut trăsături
caracteristice în lupta de arme întrunite, care o deosebesc de luptele războiului în trecut.
Hotărîrea acţiunilor de luptă este determinată de hotărîrea scopurelor politice şi militare, de
calităţile morale şi de luptă ale efectivului, de folosirea mijloacelor moderne puternice de luptă. Din
punct de vedere tactic, hotărîrea acţiunilor de luptă se determină dintr-o parte prin posibilităţile

16
mijloacelor noi de luptă, iar pe de altă parte se determină prin cerinţele strategiei şi artei militare, de
exploatarea (folosirea) maximală a rezultatelor întrebuinţării acestor mijloace pentru îndeplinirea cu
success a misiunilor ce rezultă din scopurile politice a luptei armate.
Hotărărea se manifestă prin scopurile luptei şi procedeele de realizare a ei, prin capacităţile
comandanţilor de a lua hotărîri dîrze şi de a le înfăptui perseverant în viaţă, prin acţiunile energice,
active, pline de spirit şi sacrificiu ale trupelor, prin tendinţa dîrză şi voinţa neclintită de a îndeplini
misiunea de luptă în orice condiţii.
Intensitatea înaltă de luptă se datorează tendinţelor şi posibilităţilor părţilor beligerante de a
duce acţiuni de luptă hotărîtoare cu obiectivul bine determinat
Durata scurtă a luptei moderne este determinată de puterea mijloacelor contemporane de
distrugere folosite, acţiunea lor fulgerătoare, capacitatea trupelor de a produce distrugeri
considerabile inamicului, de a ataca din mers şi de a finaliza zdrobirea lui în urma loviturilor de foc
într-un ritm rapid şi de a dezvolta succesul în adîncime.
Schimbările bruşte şi rapide ale situaţiei sînt determinate de timpul în care se petrec
schimbări radicale ale situaţiei, stării şi caracterul acţiunilor trupelor părţilor beligerante şi depind de
capacitatea mijloacelor de distrugere să distrugă sau să nimicească unele obiective ale inamicului
într-un timp scurt, precum şi de viteza deplasării trupelor.
Schimbările bruşte ale situaţiei sînt determinate de timpul în care se petrec schimbări
radicale ale situaţiei, stării şi capacităţii mijloacelor de distrugere, să distrugă sau să nimicească unele
mijloace ale inamicului.
Schimbările bruşte ale situaţiei sînt determinate (condiţionate) de schimbările calitative ale
componenţei grupărilor proprii şi ale inamicului, raportului forţelor şi mijloacelor, apropierea rapidă
a rezervelor, debarcarea desantului, lovituri puternice şi prin surprindere ale elicopterelor de luptă şi
ca urmare a schimbului brusc a procedeelor de acţiuni, trecerea de la o formă de luptă la alta.
Vorbind despre formele şi procedeele de luptă, se are în vedere ordinea folosirii forţelor şi
mijloacelor la îndeplinirea misiunilor puse. Metodele de ducere a luptei se schimbă în continuu şi se
perfecţionează pe măsura dezvoltării bazei materiale. Ele, de asemenea, depind de misiunile trupelor,
condiţiile de îndeplinire a lor, posibilităţile de luptă ale unităţilor, componenţa şi caracterul acţiunilor
inamicului, condiţiile terenului.
Cerinţele luptei moderne de arme întrunite prezentate către trupe provin din
caracteristicile ei şi sînt următoarele:
-executarea permanentă a observării şi cercetării.
-folosirea eficientă a armamentului, tehnicii militare, mijloacele de protecţie şi de mascare.
-mobilitate înaltă şi nivelul înalt de organizare.
-voinţa neclintită de a învinge inamicul.
-disciplina militară fermă.
-nivelul înalt de închegare de luptă.
- starea gata a armamentului şi tehnicii.
-executarea acţiunilor de luptă prin surprindere şi prevenirea surprinderii.
- organizarea şi conducerea cu competenţă a acţiunilor de luptă.
- aprovizionarea completă şi la timp a subunităţilor cu toate cele necesare.

Aceasta se obţine:
- prin menţinerea permanentă a nivelului stării pregătirii în vederea luptei;
- prin cunoaşterea multilaterală a inamicului şi devansarea lui în acţiuni;
- prin nimicirea oportună (la timp) a mijloacelor de nimicire în masă;
- prin nimicirea eficientă cu foc a inamicului;
- prin concentrarea cu pricepere (cu iscusinţă) a eforturilor principale a trupelor pe direcţia
principală;
- prin cooperarea precisă (exactă) a tuturor forţelor şi mijloacelor;
- printr-o protecţie (apărare) antiaeriană a trupelor sigure;
- prin producerea loviturii cu rapiditate pe toată adîncimea dispozitivului de luptă a inamicului;
- prin executarea cu iscusinţă a manevrei cu forţele şi mijloacele;
- prin surprindere;
- prin continuitatea ducerii acţiunilor de luptă;
17
 - prin iniţiativă şi modul de acţiuni creator;
- prin dispersarea trupelor şi folosirea judicioasă a posibilităţilor de protecţie a terenului;
- prin iscusinţa creată a dispozitivelor de marş , dispozitivelor premergătoare de luptă şi de luptă;
- prin organizarea bine chibzuită a conducerii subunităţilor şi asigurării acţiunilor de luptă a lor;
- prin îndeplinirea conştiincioasă de către toţi militarii a datoriei militare;
- prin fermitate, dîrzenie,vitejie,curaj şi voinţa neclintită de a învinge inamicul în orice condiţii;
- prin cunoaşterea de către comandanţi a subordonaţilor săi;
- prin contactul personal cu ei, atenţia către nevoile şi cerinţele lor, greutăţile din viaţă de luptă;
- prin exigenţa înaltă către subordonaţi.

PRINCIPIILE LUPTEI DE ARME ÎNTRUNITE

Acţiunile de luptă ale subunităţilor se pregătesc şi se desfăşoară potrivit următoarelor principii:

capacitatea de luptă permanentă a subunităţilor; hotărârea (fermitatea) în acţiuni de luptă; libertatea
de acţiune; concentrarea eforturilor; unitatea acţiunilor de luptă; dispersarea forţelor şi
mijloacelor; economia forţelor şi mijloacelor; cooperarea; surprinderea inamicului şi evitarea
surprinderii forţelor proprii; întrebuinţarea şireteniei militare; manevra; restabilirea la timp a
capacităţii de luptă; asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă; conducerea neîntreruptă şi sigură a
subunităţilor.
Capacitatea de luptă permanentă a subunităţilor constă în capacitatea de a începe acţiunile
militare în momentul oportun, în mod organizat şi a rezolva cu succes misiunile primite.
Cele mai importante elemente ale stării capacităţii de luptă a unităţilor (subunităţilor) sânt:
cunoaşterea exactă a misiunilor ce stau în faţă şi efectuarea pe timp de pace a activităţilor de
pregătire pentru executarea acestora; organizarea şi executarea serviciului interior; înaltul nivel al
instruirii de luptă; menţinerea armamentului şi tehnicii militare în stare gata pentru a fi aplicate
imediat în acţiunile militare; menţinerea stocurilor de mijloace materiale în mărimea necesară;
completarea până la statele de război la timp şi organizat, aducerea unităţilor (subunităţilor) la
gradele înalte a capacităţii de luptă, asigurarea stării de pregătire a lor pentru acţiuni conform
destinaţiei.
Hotărârea (fermitatea) în luptă (acţiuni de luptă) se reduce la tendinţa permanentă pentru
înfrângerea deplină a inamicului, prin executarea unor lovituri puternice, a impune inamicului voinţa
proprie, zădărnicirea planurilor acestuia şi crearea condiţiilor nefavorabile lui, care trebuie duse activ,
ziua şi noaptea. Hotărârea comandantului de a produce înfrângere inamicului este necesar să fie
fermă şi fără şovăieli proprii şi se realizează până la sfârşit.
Libertatea de acţiune constă în pregătirea şi desfăşurarea neîngrădită a acţiunilor de luptă
proprii conform planului şi scopurilor stabilite, cucerirea şi menţinerea iniţiativei, îndeosebi prin
descoperirea din timp a intenţiilor inamicului şi sistemului de foc, în vederea organizării şi executării
focului propriu, precum şi a ducerii luptei.
Concentrarea eforturilor pentru înfrângerea inamicului presupune gruparea la momentul
oportun a forţelor şi mijloacelor, în apărare – pe direcţia de interzis, iar în ofensivă – pe direcţia de
atac, pentru a crea un raport de forţe favorabil, în scopul de a respinge sau nimici inamicul.
Concentrarea eforturilor trebuie să se realizeze în ascuns, rapid şi numai pe timpul cît este strict
necesară îndeplinirii misiunilor, după care subunităţile şi mijloacele se dispersează.
Unitatea acţiunilor de luptă se realizează prin desfăşurarea acestora într-o concepţie
unitară, folosind cele mai avantajoase forme şi procedee de luptă specifice subunităţilor.
Dispersarea forţelor şi mijloacelor se asigură prin dispunerea acestora în punctele de
sprijin (pe poziţii) şi în lucrările genistice stabilite, cu intervale şi distanţe între elementele de
dispozitiv, în limitele impuse de nevoile tactice, în scopul de a evita aglomerările şi a limita efectul
focului executat de inamic cu toate categoriile de armament. Aceasta presupune menţinerea
legăturii de foc între subunităţi.
Economia forţelor şi mijloacelor impune stabilirea misiunilor în deplină concordanţă cu
posibilităţile reale ale subunităţilor militare şi formaţiunilor de apărare, întrebuinţarea în luptă numai
a celor strict necesare pentru obţinerea de rezultate maxime cu minimum de forţe şi mijloace şi cu
pierderi cît mai puţine.

18
 Aceasta se realizează prin: prevederea modului de acţiune a inamicului, organizarea, conducerea
şi executarea ireproşabilă a acţiunilor, dispunerea forţelor şi mijloacelor de foc în aşa fel încât să
poată fi întrebuinţate în mai multe variante pentru lovirea inamicului.
Cooperarea constă în coordonarea neîntreruptă în timp, spaţiu şi pe misiuni a acţiunilor de luptă
ale plutonului (grupei) cu cele ale subunităţilor şi mijloacelor de întărire (sprijin), cu subunităţi ale
trupelor de carabinieri şi grăniceri, precum şi cu ale subunităţilor vecine în scopul îndeplinirii
misiunii primite. Aceasta se organizează permanent, în teren, concomitent cu darea misiunilor de
luptă. În cazul dezorganizării cooperării se i-au neîntârziat măsuri pentru restabilirea ei.
Surprinderea este rezultatul măsurilor întreprinse pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de
luptă în ascuns în locul, momentul şi cu mijloacele strict necesare astfel încât să aibă un caracter
neaşteptat pentru inamic. Ea trebuie să asigure lovirea inamicului, să provoace panică, să-i reducă
capacitatea de luptă şi să-i dezorganizeze conducerea, creând condiţii favorabile pentru nimicirea lui,
chiar în condiţiile când acesta este superior numeric şi ca înzestrare tehnică.
O importanţă deosebită în lupta subunităţilor o au acţiunile prin surprindere pe timp de întuneric
sau în condiţii de vizibilitate redusă, duse chiar şi de militari sau luptători izolaţi.
Surprinderea se realizează prin: cunoaşterea acţiunilor şi intenţiilor inamicului; păstrarea
desăvârşită a secretului asupra acţiunilor reale ale subunităţii proprii; realizarea rapidă şi în ascuns a
dispozitivului de luptă; folosirea de noi procedee şi mijloace de luptă necunoscute de inamic sau la
care nu se aşteaptă; organizarea şi executarea cu iscusinţă a mascării; folosirea întunericului,
condiţiilor de vizibilitate redusă şi a celor meteorologice grele pentru ducerea unor acţiuni de luptă
îndrăzneţe; respectarea cu stricteţe a disciplinei în folosirea mijloacelor de transmisiuni şi a regulilor
de conducere în secret; fermitate în conducere.
Evitarea surprinderii, ca îndatorire permanentă în luptă a comandanţilor, se realizează prin:
cunoaşterea situaţiei, posibilităţilor şi intenţiilor inamicului; pregătirea permanentă a militarilor
pentru luptă; păstrarea secretului asupra acţiunilor proprii; organizarea minuţioasă a cercetării şi
zădărnicirea acţiunilor de cercetare executate de inamic; desfăşurarea la timp şi în ascuns a
subunităţilor şi mijloacelor în dispozitive de luptă variate; devansarea inamicului în executarea
loviturilor; descoperirea acţiunilor grupurilor de cercetare-diversiune, elementelor teroriste şi ale
subunităţilor de desant ale inamicului şi angajarea imediată a luptei cu acestea, în cooperare cu
subunităţi ale trupelor de carabinieri şi grăniceri şi alte formaţiuni de apărare în vederea capturării
sau nimicirii lor.

Întrebuinţarea şireteniei militare se realizează prin inducerea inamicului în eroare referitor la

starea reală şi acţiunile viitoare ale trupelor (forţelor) proprii. Metodele şireteniei militare sînt legate
de situaţia reală, misiunea de luptă primită, gătinţa unităţilor (subunităţilor) pentru acţiuni hotărâte în
condiţiile de mascare strictă, precum şi de starea vremii, anotimp şi condiţiile de zi sau de noapte.
Acţiunile de şiretenie militară e necesar să fie simple în concepţie şi executare, organizate prin
ascuns, să se execute real şi la timp.

2. Forţele şi mijloacele luptei moderne de arme întrunite.Mijloacele pentru nimicirea

inamicului şi caracteristicile lor.

În noţiunea “Forţe şi mijloace” intră personalul şi armamentul subunităţilor şi unităţilor

destinat pentru ducerea şi asigurarea acţiunilor de luptă.
Mijloacele de luptă armată influenţează cel mai mult asupra caracterului luptei şi metodelor
de acţiunile a trupelor. Apariţia armamentului nou întotdeauna duce la schimbări în tactica trupelor.
În lupta modernă de arme întrunite se folosesc atît armele clasice (obişnuite) cît şi armele de
nimicire în masă. În ultima perioadă, pericolul folosirii ANM considerabil a scăzut şi conform
opiniilor multor politicieni şi militari occidentali, practic este egal cu zero.
Forţele Armate ale Republicii Moldova pot duce lupta de arme întrunite numai cu
folosirea armelor clasice.
Armamentul clasic include toate mijloacele de foc şi lovitură, care folosesc muniţii de artilerie,
de aviaţie, cu glonţ şi rachete cu încărcătură obişnuită, muniţii şi mijloace incendiare. În lupta cu
folosirea numai a armamentului clasic focul de artilerie, tancuri, maşini blindate, mijloace antiaeriene

19
şi a armelor cu glonţ în îmbinare cu loviturile aviaţiei sînt mijlocul de bază pentru nimicirea
inamicului.

Din cele mai răspîndite arme clasice (obişnuite) fac parte:

- Artileria (obuziere, tunuri, aruncătoare de mine, RATD, artileria reactivă).
- Tancurile (uşoare, medii şi grele).
- Maşinile de luptă de infanterie (TAB) MLD.
- Mijloacele apărării antiaeriene.
- RACHETELE;
- Armele de foc de infanterie (cu glonţ).
- Forţele şi mijloacele de neutralizare radioelectronică.
- Aviaţia.
- Armele de precizie înaltă.

Artileria. Rolul artileriei, ca un mijloc de luptă în condiţiile contemporane, se determină de

necesitatea şi posibilitatea folosirii sale largi pentru lupta cu mijloacele tactice de lovire nucleare,
pentru nimicirea artileriei, tancurilor, mijloacelor antitanc şi de foc, personalul punctelor de
conducere, mijloacelor antiaeriene, mijloacelor radioelectronice, pentru distrugerea lucrărilor de
fortificaţie a inamicului în apropierea trupelor sale şi a numeroaselor obiective din adîncime.
Artileria de cîmp contemporană este reprezentată de obuziere, tunuri, aruncătoare de mine,
rachete antitane dirijate şi de artileria reactivă.
Obuzierele au unele superiorităţi faţă de tunuri. Ele au greutate mai mică, un proiectil mai mare
şi respectiv, sînt capabile să realizeze misiunile de foc cu o mai mare eficacitate.
O calitate de mare importanţă a tunurilor o constituie bătaia cu o distanţă a loviturii directe mare.
În afară de aceasta tunurile în toate condiţiile sînt un mijloc de luptă de mare siguranţă cu tancurile.
Un tip important al armamentului de artilerie sînt aruncătoarele de mine. Ele sînt simple după
construcţie, au o greutate comparativă mică şi permit utilizarea minelor fugase (explozive) cu o
greutate mare a încărcăturii explozive şi asigură distrugerea pe o suprafaţă mare, la executarea
focului cu minele cu schije şi cu minele cu efect prin schije şi suflu.
În legătură cu creşterea focului tancurilor în luptă, îmbunătăţirii caracteristicilor sale tactico –
tehnice, un mare rol, în condiţiile contemporane, îi revine artileriei antitanc, dezvoltarea căreia se
efectuează în cîteva direcţii.
Cel mai eficient mijloc de luptă cu tancurile şi alte blindate ale inamicului sînt rachetele antitanc
dirijate. Prioritatea lor faţă de alte sisteme de artilerie antitanc este în distanţa mare a focului eficace,
a preciziei şi a capacităţii perforante mari, manevrabilitatea şi simplitatea în deservire.
Cele mai răspîndite mijloace antitanc sînt rachetele antitanc dirijate:
- Prima generaţie – 400 – 1000 m.
- A doua generaţie – 25 – 6000 m.
Probabilitatea loviturii = 90%
Capacitatea perforantă pînă la 600 mm.
Un tip important de armament al subunităţilor de infante motorizată sînt şi aruncătoarele de
grenade pe afet – SPG – 9. D= 400 – 1300 m. ,sparge blindajul de pînă la 300 mm şi nimeceşte forţa
vie a inamicului.
Densitatea mijloacelor antitanc ajung pînă la 50 buc/l km de front, iar pe direcţia concentrării
eforturilor principale pînă la 100 buc/l km de front.

O mare dezvoltare a primit artileria reactivă de cîmp. Prioritatea a ei este capacitatea de a duce
un foc masiv şi capacitatea mare de manevre. Perfecţionarea sistemelor reactive de foc în salve se
efectuează în direcţia lărgirii domeniului de utilizare, despre ce ne mărturiseşte faptul elaborării
pentru acest sistem a muniţiilor cu casete pentru lupta cu tancurile, minării la distanţa a terenului,
precum şi a muniţiilor cu explozie în volum pentru nimicirea personalului, mijloacelor de foc şi
deminarea suprafeţelor minate.
Tancurile. Rolul tancurilor în lupta contemporană a crescut considerabil, deoarece ele au o
capacitate mare de rezistenţă la loviturile atomice ale inamicului, posibilitatea de a desfăşura acţiuni
de luptă cu succes pe o suprafaţă infectă, cum ziua, aşa şi noaptea, într-un ritm rapid.

20
 Tancurile moderne posedă o putere de foc cu mult mai mare decît tancurile din perioada celui
de-al doilea război mondial. Aceasta se datoreşte folosirii tunurilor de calibru mare, cu viteza iniţială
mare a proiectilelor, unor sisteme de ochire mai performante, precum şi mecanizării încărcării.
Tancurile se înzestrează cu stabilizatoare şi armament în două planuri. Sunt dotate cu telemetru
cuantic, aparat de ochire pe timp de noapte cu raze ifraroşii, sisteme de protecţie antiatomică şi
antichimică, aparat pentru stingerea automată a incendiului, ş.a.
O mare atenţie se acordă ermetizăeii tancurilor, care se legată de necesitatea trecerii obstacolelor
acvatice pe albia acestora fund şi asigură protecţia echipajului împotriva armelor de nimicire în masă.
Blindajul turelei moderne atinge pînă la 500 mm şi mai mult,însă ea se sparge de către
mijloacele antitanc moderne existente. De aceea se duc lucrări în diferite domenii cu scopul ridicării
capacităţilor de protecţie a tancurilor, cum sînt:
- căutarea unor materiale noi pentru blindaje;
- construirea blindajului din mai multe straturi;
- micşorarea înălţimii şi siluetei tancului;
- ridicarea capacităţii de manevră pe cîmpul de luptă, ş.a.

În funcţie de greutate şi întrebuinţarea lor tancurile se divizează în:

- tancuri uşoare (pînă la 20 t, recunoaştere);
- tancuri medii (20 – 40 t, tipul de bază);
- tancuri grele (mai mult de 40 tone).

Maşinile de luptă (ML) considerabil şi-au mărit posibilităţile de manevră, puterea (forţa) de
lovire, puterea de foc şi capacităţile de protecţie blindată a infanteriei. ML moderne au o protecţie
blindată cu siguranţa contra armelor cu glonţ (de infanterie) şi schijelor proiectilelor, o accesibilitate
înaltă (urcă o pantă de 30) viteza de deplasare 60 – 75 km/h, ele pot fi transportate cu avionul şi pot
traversa cursurile de apă cu V = 6 – 7 km/h.
Majoritatea ML au motor diesel cu puterea 260 – 600 c/p.
Perfecţionarea ML este orientată la ridicarea puterii de foc şi întărîrea capacităţii de protecţie.
Prima problemă se rezolvă prin majorarea calibrului armamentului de bază, mărirea puterii
muniţiilor, stabilizarea armamentului şi aparatelor de ovhire în două şi chiar în trei planuri, precum şi
prin înzestrarea ML cu rachete antitanc dirijate.
Pentru întărirea capacităţii de protecţie a ML se preconizează pe larg a materialelor noi,
planşelor blindate de construcţii speciale.

Mijloacele de apărare antiaeriene.

Pentru lupta cu inamicul aerian în sistemul de apărare antiaeriană se folosesc diferite tipuri de
rachete şi mijloace radiotehnice. În afară de aceasta pentru lupta cu ţintele aeriene la înălţime mică se
foloseşte focul armelor cu glonţ.
Un mijloc mai eficace al apărării antiaeriene sînt rachetele dirijate. Ele au o viteză mare,
înălţimea şi distanţa de zbor de cîteva zeci de km, precizie de lovitură, care este obţinută datorită
dirijării rachetelor de zbor.
Dirijarea zborului rachetelor şi orientarea ei spre ţintă se efectuează de pe staţiile de dirijare
terestră. În afară de aceasta rachetele pot avea sistemul de autodirijare, care asigură o precizie în
distrugerea ţintelor aeriene.
Sistemul de artilerie antiaeriană se împarte în artileria de calibru mic (20 – 60 mm), mediu
(60 – 100 mm) şi mare (peste 100 de mm). Unităţile de rachete sînt dotate cu staţii de radiolocaţie şi
sisteme automate de dirijare a focului. Ele permit depistarea inamicului aerian la distanţe mari şi
determinarea coordonatelor sale în orice timp al zilei şi nopţii şi în diferite condiţii climatice.

RACHETELE. Există diferite tipuri de rachete dirijate şi nedirijate: tactice, operativ-tactice şi

strategice.
În dependenţă de locul aflării startului şi ţintei toate tipurile de rachete se pot clasifica în
patru clase:
1. Sol – sol.
2. Sol – aer.

21
 3. Aer – aer.
4. Aer – sol.
Cele mai răspîndite sunt rachetele sol – sol.
Aviaţia de front şi de trupe este destinată pentru acţiuni comune cu trupele de uscat, dar pot
îdeplini şi misiuni îndependente. Rolul aviaţiei în acţiunile de luptă ale trupelor de uscat se determină
îndeosebi de aşa calităţi de luptă, ca capacitatea mare de manevrare, capacitatea de a-şi concentra
repede forţele într-o direcţie oarecare, de a transfera loviture de la un obiectiv la altul, combinarea
cercetării de sine stătătoare cu nimicirea spontană a obiectivelor descoperite şi determinarea
rezultatelor loviturii.
Aviaţia este un mijloc eficace a apărării antiaeriene, al recunoaşterii, al nimicirii ţintelor mici
şu mobile. Are un mare rol în transportarea, desantarea trupelor şi a mijloacelor materiale.
Armele de precizie înaltă.
La aceste arme se referă aşa sisteme de arme, în care precizia determinării coordonatelor ţintei,
timpul reacţiei armei şi calitatea ochilei asigură nimicirea ţintei cu prima lansare (lovitură) cu o
probabilitate nu mai mică de 0,6 într-o scară reală de timp. A ceasta se asigură cu o rapiditate mare.
Către armele de precizie înaltă se atribuie:
- complexele de recunoaştere şi lovire;
- sisteme automate de dirijare a focului;
- complexul de rachete de cîmp;
- rachete dirijate de diferite clase:
- rachete antiradiolocaţie;
- bombe de aviaţie dirijate şi rachete.
Complexele de recunoaştere şi lovire (foc) sînt cele mai eficace tipuri al armelor de mare
precizie. Mijloacele de recunoaştere şi de lovire de precizie înaltă sînt reunite într-un sistem
automatizat de dirijare, care permite îndeplinirea misiunilor de recunoaştere şi de lovire practic în
scara reală a timpului.
Mijloacele de recunoaştere se pot afla pe elicoptere şi la punctele de dirijare terestră. Punctul
de dirijare terestră mobil include mijloace automate de adunare, prelucrare de informaţie, de
recunoaştere şi elaborarea comenzilor pentru orientarea rachetelor (proiectivelor) în ţintă. Aparatajul
se instalează în cîteva vehicole speciale.

Mijloacele de lovire de precizie înaltă sînt:

- rachete dirijate şi autodirijate de clasa sol – sol şi aer – sol
- bombe de aviaţie dirijate;
- proiectile de artilerie dirijate cu raza laser;
Particularităţile armelor cu glonţ sînt:
- automatizare completă;
- comoditatea folosirii în timpul tragerii din mers, din ML, TAB şi alte maşini blindate;
- nivelul înalt de unificare;
- manrevrabilitatea înaltă;
- construcţia simplă;
- sînt simple în exploatare;
- sînt sigure în lucru;
- sînt universale etc.;
La rînd cu dezvoltarea mijloacelor de luptă în ultimii ani s-au atins succese mari în
dezvoltarea tehnicii de geniu, mijloacelor de transmisiuni, reacunoaştere, conducere şi mijloacelor de
transportare a trupelor.
Subunităţile trebuie să ducă lupta cu dibăcie folosind nu numai armamentul clasic,
dar şi să fie gata permanent, pentru acţiuni în condiţiile folosirii de către inamic a armelor de
nimicire în masă.
În luptă militarii sînt obligaţi să îndeplinească cu orice preţ, mergând până la sacrificiul suprem,
datoria lor ostăşească faţă de Patrie şi nici ameninţarea cu moartea nu trebuie să-i determine să se
predea inamicului. În toate împrejurările trebuie să aibă o comportare umanitară faţă de persoanele
scoase din luptă şi, în măsura posibilităţilor, să acorde ajutor bolnavilor, bătrânilor, femeilor şi

22
copiilor; să protejeze spitalele, locurile de adunare a bolnavilor şi răniţilor, transporturile sanitare,
edificiile de cultură şi artă, monumentele istorice şi să nu ducă acţiuni de luptă în aceste locuri, dacă
ele nu sînt întrebuinţate de inamic în scopuri militare; să respecte avutul şi obiceiurile populaţiei din
zona acţiunilor de luptă; să nu deschidă focul asupra inamicului care se predă sau a fost capturat; să
nu jefuiască morţii şi răniţii; să nu se dedea la acte de distrugeri inutile sau la acţiuni şi represalii
împotriva populaţiei şi prizonierilor.

Schimbările calitative a mijloacelor de luptă, apariţia unor tipuri noi de arme şi tehnică de luptă
au impus schimbări radicale în caracterul luptei de arme întrunite.

3. Formele luptei de arme întrunite . Metodele de constituire a dispozitivelor subunităţilor

şi caracteristicile lor concise.

Formele de bază ale luptei sunt apărarea şi ofensiva.

În funcţie de situaţie şi eşalon, formele luptei se concretizează în procedee specifice apărării
(ofensivei), în modalităţi particulare de exprimare şi în acţiuni cu caracter defensiv (ofensiv).

Procedee specifice apărării: apărarea pe poziţii, apărarea mobilă, apărarea pregătită din timp,
apărarea pregătită în grabă, retragerea, apărarea pe aliniamente intermediare şi apărarea în
încercuire.

Procedee specifice ofensivei: ofensiva din contact, ofensiva din mişcare, ofensiva combinată,
urmărirea, lupta de întâlnire şi ieşirea din încercuire.

Modalităţile particulare de exprimare a apărării (particularităţi ale apărării) sunt: apărarea

în localităţi (mediul urban), apărarea în teren muntos-împădurit, apărarea pe litoral şi în deltă,
apărarea pe un curs de apă (canal), apărarea pe timp de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate
redusă, apărarea pe timp de iarnă, apărarea în pădure şi apărarea în teren cu culturi înalte.

Modalităţile particulare de exprimare a ofensivei (particularităţi ale ofensivei) sunt:

ofensiva în localităţi (mediul urban), ofensiva în teren muntos-împădurit, ofensiva pe litoral şi în
deltă, ofensiva cu forţarea unui curs de apă (canal), ofensiva pe timp de noapte şi în alte condiţii de
vizibilitate redusă, ofensiva pe timp de iarnă, ofensiva în pădure şi ofensiva în teren cu culturi înalte.
Acţiuni cu caracter defensiv: apărarea pentru respingerea inamicului care execută un
contraatac, apărarea pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii şi apărarea în cadrul
luptei de întâlnire.

Acţiuni cu caracter ofensiv: cercetarea prin luptă, raidul şi atacul demonstrativ.

Metodele de constituire a dispozitivelor subunităţilor şi caracteristicile lor concise.

Pentru îndeplinirea misiunilor plutonul adoptă dispozitiv de marş şi de staţionare, dispozitiv
premergător de luptă şi de luptă, iar grupa — formaţia de marş şi dispozitiv de luptă în
tragători.
Dispozitivul de marş al plutonului (grupei) constă în dispunerea grupelor (militarilor) şi
mijloacelor acestuia în coloană de marş. El se adoptă pentru deplasarea subunităţilor în diferite
situaţii.

Dispozitivul de staţionare al plutonului (grupei) constă în dispunerea dispersată a grupelor

(militarilor) şi mijloacelor acestuia într-un raion stabilit. El se adoptă pentru staţionarea subunităţilor
în diferite situaţii.

23
 Dispozitivul premergător de luptă constă în dispunerea grupelor în coloană şi deplasarea la
intervale şi distanţe variabile, astfel încît să se asigure desfăşurarea rapidă în dispozitiv de luptă,
vulnerabilitate cît mai mică faţă de loviturile inamicului, schimbarea cu uşurinţă a direcţiei de
deplasare, executarea manevrei în timp scurt şi trecerea rapidă a raioanelor contaminate, incendiate
sau cu distrugeri. El poate fi: în linie; triunghi cu vîrful înainte (înapoi); eşalonat spre dreapta
(stînga).

Dispozitivul de luptă reprezintă modul de grupare a forţelor şi mijloacelor şi se constituie în

vederea ducerii luptei. El trebuie să asigure cele mai favorabile condiţii pentru angajarea luptei cu
inamicul, folosirea mijloacelor de foc şi avantajelor terenului. Cînd se acţionează pe jos şi pe schiuri,
dispozitivul de luptă este cu grupele desfăşurate în trăgători: în linie; triunghi cu vîrful înainte
(înapoi); eşalonat spre dreapta (stînga). Cînd plutonul acţionează îmbarcat pe transportoare amfibii
blindate (maşini de luptă) — dispozitivul este, de regulă, în linie de luptă.
Cînd plutonul (grupa) acţionează în condiţii de izolare, îşi constituie dispozitivul în mod obişnuit
sau, corespunzător situaţiei create, grupează subunităţile şi formaţiunile (militarii) pe grupuri
(echipe) de: cercetare - observare; siguranţă, blocare şi distrugere; manevră, atac şi captură;
înlăturarea urmărilor atacurilor din aer, cu armele de nimicire în masă şi mijloacele incendiare şi de
asigurare materială tehnică şi medicală.
Acţiunile de luptă se duc fără întrerupere, ziua şi noaptea, pe orice timp şi stare a vremii.
Acţiunile duse pe timp de noapte au o importanţă deosebită şi sânt, de regulă, o continuare a celor
executate pe timp de zi.
Întunericul sau alte condiţii de vizibilitate redusă favorizează deplasarea, pregătirea şi ducerea în
ascuns a acţiunilor de luptă şi realizarea surprinderii, îngreuiază conducerea focului de către inamic,
permite îndeplinirea misiunilor cu pierderi mici şi obţinerea unor succese importante cu forţe puţine.
În acelaşi timp îngreuiază orientarea, conducerea şi întrebuinţarea tehnicii militare.
Terenul constituie un element important pentru ducerea acţiunilor de luptă de către pluton şi
grupă, oferind posibilităţi de observare şi de tragere, de mascare şi executare prin surprindere a
manevrei, de protecţie împotriva focului inamicului.
Caracterul terenului determină în mare măsură dispozitivul de luptă al plutonului (grupei),
dispunerea mijloacelor de foc şi a tehnicii militare, realizarea sistemului de foc şi baraje de toate
felurile, acţiunile prin surprindere, precum şi evitarea acesteia pe timpul ducerii acţiunilor de luptă.
Terenul acoperit, accidentat şi puternic compartimentat oferă condiţii bune pentru nimicirea unui
inamic superior, în personal şi ca înzestrare, iar în cazul atacului din aer, întrebuinţării armelor de
nimicire în masă şi mijloacelor incendiare de către inamic, cu amenajările genistice necesare, asigură
protecţia corespunzătoare a subunităţilor împotriva efectelor acestora. Terenul deluros-împădurit şi
cu culturi înalte creează posibilitatea organizării traiului şi luptei de lungă durată şi în condiţii de
izolare.
În toate formele şi situaţiile de luptă terenul se amenajează genistic cu locaşuri de tragere,
amplasamente, adăposturi, şanţuri de tragere şi de comunicaţie şi alte lucrări.

Componentele principale ale luptei moderne de arme întrinite.

Componentele principale ale luptei moderne de arme întrunite sunt:

- lovitura;
- manevra;
- focul;

Lovitura – nimicirea concomitentă a grupărilor de trupe şi obiective a inamicului prin acţiuni

puternice asupra lor cu toate mijloacele şi trupele.

24
 Tipurile de lovitură:
După tipul de armament folosit şi forţele participante loviturile pot fi:
- nucleare;
- de foc;
- lovituri cu trupe.
După mijloacele de transportare:
- de rachete;
- de artilerie;
- de aviaţie.
După cantitatea mijloacelor ce participă şi obiectivelor de nimicire:
- masate;
- grupate;
- izolate.

Manevra-mişcarea organizată a unităţilor şi subunităţilor în timpul luptei într-o direcţie nouă cu

scopul ocupării unei poziţii mai avantajoase faţă de inamic şi crearea ( realizarea) unei grupări de
forţe şi mijloace necesare în locul şi la timpul stabilit, precum şi transportarea (schimbul) direcţiei
(mascarea, repartiţia) loviturilor şi focului pentru nimicirea mai eficace a inamicului, respingerea
acţiunilor lui sau ieşirea de sub loviturile acestuia.
La baza manevrei trebuie să fie folosirea, exploatarea la timp şi cît mai completă a rezultatelor
nimicirii (distrugerii) prin foc a inamicului.
Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia eşalonului superior, să corespundă
misiunii primite şi să se execute în ascuns, la timp şi prin surprindere.
Astfel, din această definiţie se trage că manevra poate fi:
- cu subunităţile (cu forţele şi mijloacele);
- cu focul;
- cu loviturile.

Cele mai simple tipuri de manevră cu subunităţile sînt:

- învăluirea;
- ocolirea;
- îmbinarea lor;
- retragerea.

De obicei învăluirea, ocolirea şi îmbinarea lor se efectuează în timpul luptei de ofensivă

(luptei de întîlnire, contraatacului).
Retragerea, se adoptă în lupta de apărare, şi numai cu permisiunea comandantului superior.
Manevra de învăluire – este o manevră realizată de trupe cu scopul ieşirii şi lovirii
inamicului în flanc. Ea se realizează într-o cooperare strînsă a focului şi acţiunilor tactice.
Manevra de ocolire – este o manevră mai adîncă ce se realizează cu scopul ieşirii şi lovirii
inamicului din spate. Ea se reslizează printr-o cooperare tactică cu subunităţile, care acţionează din
faţa (front) şi desantul tactic.
Manevra de retragere se efectuează cu scopul scoaterii trupelor sale de sub loviturile
inamicului şi ocupării unei poziţii mai avantajoase.
Pentru executarea manevrei se folosesc rezultatele nimicirii cu foc a inamicului, flancurile
deschise, intervalele, cutele de teren, căile de acces ascunse, aerosolii (fumurile), iar în apărare, în
afară de aceasta, tranşeele şi şanţurile de comunicaţie.
Executarea bruscă a manevrei se realizează prin organizarea ei în termen scurt, deplasarea
rapidă a unităţilor, trecerea din mers a diferitor obstacole şi puncte de rezistenţă a inamicului prin
folosirea trupelor pe calea aerului, prin asigurarea multiraterală calitativă şi oportună.

25
 FORMELE MANEVREI DE FORŢE ŞI MIJLOACE

a) Mutarea eforturilor de pe o b) Învăluirea (o variantă)

direcţie pe alta (o variantă)

c) Ocolire (o variantă) d) Lovitura frontală (o variantă)

Focul – constituie mijlocul principal a subunităţilor pentru nimicirea inamicului. Focul

înseamnă nimicirea inamicului din diferite tipuri de arme. El se execută cu scopul nimicirii,
neutralizării şi hărţuirii inamicului, distrugerea obiectivelor acestuia şi îndeplinirea misiunii de luptă
de către subunităţi. Eficacitatea focului în timpul luptei se realizează prin mascarea lui, executarea
prin surprindere, precizie şi conducerea iscusită cu dînsul.
Rolul focului în lupta modernă de arme întrunite esenţial a crescut. Focul pregăteşte şi
însoţeşte lovitura trupelor, asigură dezvoltarea ei rapidă, creează condiţiile necesare pentru
executarea manevrei.
Puterea acţiunii prin foc constă în întrebuinţarea concordată a focului artileriei, loviturilor
aviaţiei, elicopterelor de luptă, rachetelor cu încărcătură obişnuită, precum şi a focului subunităţilor
de tancuri şi infanterie motorizată. Posibilităţile sporite ale mijloacelor de foc permit ducerea luptei
de foc îndepărtată. .
Focul executat cu armamentul din înzestrarea plutonului (grupei, soldatului) reprezintă
singurul mijloc de nimicire a inamicului în acţiunile desfăşurate pentru îndeplinirea misiunilor de
luptă. Prin foc se poate nimici (neutraliza) personalul sau distruge (neutraliza) diferitele obiective ale
inamicului (armament; tehnică militară, lucrări de fortificaţii).
Fiecare militar trebuie să folosească cu eficacitate focul armamentului din înzestrare.
Eficacitatea focului se obţine prin precizie, rapiditate în ochire şi trageri, prin concentrarea (manevra)
şi executarea lui oportună şi prin surprindere, la distanţa eficace a armamentului, printr-o conducere
judicioasă a acestuia, precum şi prin devansarea inamicului în deschiderea lui.

26
 Manevra de foc se execută în scopul folosirii acestuia cu rezultate maxime şi constă în
concentrarea rapidă, simultană sau succesivă a focului asupra unui obiectiv (grup de obiective)
importante, precum şi transportul oportun al focului de pe un obiectiv pe altul, potrivit nevoilor
luptei.
Formele manevrei cu focul sînt: concetrarea focului, distribuirea (repartizarea) focului,
transportul focului.
În funcţie de direcţia de tragere focul armamentului de infanterie poate fi:
- frontal, îndreptat perpendicular pe frontul obiectivului;
- de flanc, îndreptat în flancul obiectivului;
- încrucişat, executat asupra unui obiectiv din două sau mai multe direcţii.
Din punct de vedere tactic focul armamentului de infanterie poate fi:
- pumnal, executat prin surprindere de la distanţe mici pe o anumită direcţie;
- concentrat, focul mai multor arme sau focul executat de una sau mai multe subunităţi
asupra unui singur obiectiv sau a unei părţi din dispozitivul de luptă al inamicului;
- prin intervale, focul executat cu mitralierele printre flancurile a două subunităţi învecinate,
cu respectarea strictă a unghiului de siguranţă;
- pe deasupra trupelor, focul executat cu mitralierele de pe (asupra unor) poziţii dominante,
respectîndu-se cu stricteţe spaţiul de siguranţă pe verticală calculat în funcţie de înălţimea
obiectivelor trupelor proprii peste care se execută tragerea.
Plutonul (grupa) execută focul din armele instalate pe maşinile blindate, pistoale-mitraliere,
mitraliere, puşti cu lunetă, aruncătoare de grenade şi foloseşte grenade de mână, iar în lupta corp la
corp - cu baioneta şi patul armei.

Focul executat din maşinile de luptă se nimicesc tancurile, alte maşini blindate, mijloacele
de foc şi forţa vie a inamicului, se distrug instalaţiile lui de fortifi caţie, de asemenea, se doboară
avioanele la înălţimi mici, elicopterele şi alte ţinte aeriene. Cu focul din transportoarele amfibiu
blindate se nimicesc forţa vie, mijloacele de foc şi alte ţinte.
Transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) este mijlocul principal de luptă al plutonului şi
grupei, ca urmare a puterii de foc, condiţiilor de protecţie şi mobilităţii de care dispune.
In apărare transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) măresc stabilitatea şi caracterul
activ al acesteia. Ele se dispun în cadrul punctului de sprijin de pluton şi înapoia poziţiilor de apărare
ale grupelor, mai în adâncime, pentru a fi mascate şi protejate de focul inamicului, însă la o asemenea
distanţă încît să poată participa cu foc pe deasupra trupelor proprii şi prin intervale, la distanţe cît
mai mari în faţa limitei dinainte a apărării.
In ofensivă transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) măresc caracterul decisiv al
acţiunilor de luptă care devin mai impetuoase, se desfăşoară în ritm mai rapid, pe o adîncime mai
mare, asigurînd astfel condiţii mai bune pentru manevrarea şi nimicirea inamicului.
În toate formele şi situaţiile de luptă, indiferent de procedeele de acţiune (pe jos sau cu
infanteria îmbarcată) transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) vor fi astfel folosite, încît să
participe permanent şi nemijlocit cu focul mitralierelor (armamentului) la acţiunile grupei şi
plutonului pe baza ordinelor comandanţilor acestora, încadrîndu-se organic în concepţia subunităţilor
proprii.
Pistoalele-mitralierel şi mitralierele se folosesc pentru nimicirea forţei vii şi altor mijloace
de foc ale inamicului. Pe lângă aceasta, ele se pot folosi pentru nimicirea ţintelor aeriene care
zboară la înălţimi mici.
Puşca cu lunetă se foloseşte pentru nimicirea ţintelor importante izolate (ofiţeri,
observatori, lunetişti, servanţii mijloacelor de foc, elicoptere la înălţimi mici) ale inamicului.
Rachetele antitanc dirijate, aruncătoarele de grenade şi grenadele antitanc se folosesc pentru
distrugerea tancurilor şi a altor maşini blindate, iar alte aruncătoare de grenade şi grenade de
mînă - pentru nimicirea forţei vii şi a mijloacelor de foc ale inamicului, dispuse în afara
adăposturilor, în tranşee deschise, şanţuri şi în spatele adăposturilor (în văgăuni, răpi şi pe
versantele opuse ale înălţimilor).
Descoperirea la timp a inamicului şi nimicirea lui cu foc se obţine prin ţinerea lui permanentă în
câmpul de observare şi folosirea iscusită a armelor disponibile.

27
 FORMELE MANEVREI CU FOCUL

a) Distribuirea (repartizarea) focului

(o variantă)

b) Concetrarea focului c) Transferul focului

(o variantă) (o variantă)

Principalele noţiuni, definiţii şi termini tactici.

Aliniament – poziţia mai multor puncte sau obiective din teren de-a lungul unei linii.
Aliniament de apărare – Aliniamentul amenajat sau neamenajat genistic, pe care subunităţile
realizează dispozitivul de luptă, sistemul de foc şi de boraje, cu scopul de a respinge ofensiva
inamicului.
Aliniamentul de tragere – Aliniamentul, pe care se dispun subunităţile şi mijloacele de foc, cu
scopul de a respinge atacul sau contraatacului inamicului.
Boraj – lucrarea genistică, executată pentru a îngreuia acţiunile de luptă ale inamicului.
“C” – ora “C” – momentul începerii atacului (ofensivei), stabilit în timp astronomic (luna,
ziua, ora şi minutele), cînd subunităţile atacă simultan limita dinaintea apărării inamicului.
Capacitatea de luptă – grad al potenţialului de luptă, exprimat de starea moral – psihologică
şi fizică a personalului; gradul de pregătire a comandanţilor şi capacitatea de conducere a acestora;
gradul de pregătire de luptă a subunităţilor; gradul de asigurare materială, tehnică şi medicală.
Contact nemijlocit – situaţia de luptă, în care subunităţile proprii se află la distanţă faţă de
inamic, ce nu depăşeşte limita bătăii eficace a armamentului de infanterie şi îl ţine tot timpul în
supraveghere.

28
 Joncţiune – locul, unde se realizează legătura pe timpul ducerii acţiunilor de luptă între
subunităţile, care iniţial au acţionat pe direcţii separate sau din direcţii opuse.
Limita dinainte a apărării – liniea, care, urmînd configuraţia terenului delimitează dispunerea
forţelor din eşalonul întîi al întregii apărării şi în acelaşi timp, linia din faţă a poziţiilor de apărare
successive.
Linia frontului – aliniament din teren, pe care au ajuns subunităţile înantate ale trupelor aflate
în ofensiva sau cele ocupate de ele în lupta de apărare.
Ordin de luptă – procedeu, prin care se dau misiunile de luptă subunităţilor, militarilor
subornaţi.
Lupta – ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod organizat de către subunităţi cu folosirea
armamentului şi tehnicii militare din dotare pentru nimicirea forţelor inamicului.

Şedinţa 2
Subiecte de studiu:
1. Asigurarea acţiuniulor de luptă .

1. Asigurarea acţiuniulor de luptă.

Asigurarea acţiunilor de luptă cuprinde totalitatea măsurilor ce se execută în scopul:

-procurării datelor despre inamic;
-menţinerii în permanenţă a capacităţii de luptă a subunităţii;
-evitării acţiunilor executate prin surprindere de către inamic, în special cu armele de nimicire
în masă, mijloacele incendiare, aviaţia şi cu blindatele;
-protecţiei forţelor împotriva acţiunilor electronice şi efectelor acţiunilor psihologice ale
inamicului;
-creării condiţiilor favorabile realizării dispozitivului şi intrării în luptă a forţelor la timp şi în
mod organizat;
-desfăşurării cu succes a acţiunilor în orice situaţii.
Formele asigurării acţiunilor de luptă la pluton (grupă) sînt:
-cercetarea;
- siguranţa;
-mascarea;
-protecţia contra armei de distrugere în masă nucleară, biologică, chimică şi mijloacelor
incendiare;
-apărarea antiaeriană;
-lupta radioelectronică;
-asigurarea genistică;
-asigurarea chimică;
-protecţia informaţiilor;
-pregătirea psihologică a militarilor şi contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale
inamicului;
- asigurarea materială, tehnică şi medicală.
Comandantul de pluton (grupă) poartă întreaga răspundere pentru organizarea şi
realizarea asigurării acţiunilor de luptă potrivit situaţiei concrete şi specificului misiunilor
primite.
Cercetarea este o formă principală a asigurării acţiunilor de luptă ale trupelor din toate
armele. Ea cuprinde totalitatea măsurilor şi acţiunilor ce se execută în scopul procurării şi exploatării
datelor şi informaţiilor despre inamic, teren, populaţie, condiţiile hidrometeorologice, situaţia
sanitaro-epidemică şi resursele materiale din raionul acţiunilor de luptă.
Cercetarea se execută în toate formele şi situaţiile de luptă, în mod activ şi neîntrerupt, în faţa
frontului, la flancuri şi în intervale, în dispozitivul inamicului şi al trupelor proprii, de către toate
subunităţile. Ea trebuie să asigure comandanţilor şi statelor majore informaţii reale, care să permită
luarea celor mai juste hotărâri şi măsuri.

29
 Siguranţa reprezintă ansamblul măsurilor şi acţiunilor de supraveghere, pază şi apărare
nemijlocită a întregului dispozitiv, cât şi a fiecărui element al acestuia, în toate condiţiile şi
în toate acţiunile militare.
Siguranţa se realizează în scopul de a preîntîmpina un atac prin surprindere din partea
inamicului terestru şi de a interzice pătrunderea elementelor de cercetare (cercetare-diversiune) ale
inamicului spre forţele principale sau spre anumite obiective, asigurînd condiţii pentru intrarea
organizată în luptă a subunităţilor proprii.
În acest scop se destinează siguranţa nemijlocită, siguranţa de luptă, siguranţa de staţionare şi
siguranţa de marş.
Siguranţa nemijlocită se organizează în toate formele şi acţiunile de luptă de către pluton
(grupă), pentru a preîntîmpina atacul prin surprindere al inamicului. Ea constă în dispunerea de
observatori, pînde, santinele, echipe cu misiuni de patrulare în locurile şi pe direcţiile pe care este
posibilă apropierea în ascuns (infiltrarea) a inamicului de subunitatea proprie şi în alarmarea ei la
timp pentru a-1 respinge sau nimici.
Plutonul (grupa) de infanterie îşi organizează în primul rând siguranţa nemijlocită, prima
activitate pe care comandantul de pluton o ordonă şi se asigură continuu că ea se execută de front, de
flanc şi de spate.
În apărarea pregătită din timp, aceasta se bazează în primul rând pe siguranţa nemijlocită a
grupelor. Atunci când există intervale şi zone ce nu pot asigura o bună observare, plutonul poate
primi misiunea de la comandantul de companie în sensul organizării siguranţei nemijlocite prin
posturi de luptă (observare) formate din 2-4 militari ce se trimit până la 400 m în faţa punctului de
sprijin; concomitent se organizează patrule între posturi, comandantul de pluton (grupă) desemnînd
poziţiile ce trebuie ocupate şi itinerarele de patrulare.
În organizarea patrulelor şi posturilor comandantul de pluton execută:
- verificarea mascării şi posibilităţilor de observare a terenului din posturi;
- verificarea modului de patrulare şi a itinerarelor;
- furnizarea informaţiilor despre inamic şi forţele proprii membrilor grupelor;
- instruirea echipelor în privinţa modului de acţiune la întâlnirea cu inamicul;
- informarea comandantului de companie imediat ce inamicul acţionează.
Când inamicul se apropie, posturile şi patrulele execută următoarele acţiuni:
- anunţă comandanţii nemijlociţi despre valoarea, activităţile, direcţia de înaintare,
armamentul şi echipamentul inamicului;
- raportează despre toate datele culese comandantului care l-a trimis;
- se retrag, la ordin, pe itinerarul stabilit.
În toate procedeele specifice apărării siguranţa nemijlocită se realizează cu aceleaşi forţe şi
mijloace, pe aceleaşi principii ca şi în apărarea pregătită din timp.

Mascarea se execută în scopul: camuflării (ascunderii) dispozitivului de luptă, armamentului

şi tehnicii militare, precum şi acţiunilor de luptă; reducerii efectelor armelor de distrugere în masă
nucleare, biologice, chimice şi mijloacelor incendiare; asigurării secretului asupra pregătirii şi ducerii
acţiunilor de luptă.
Mascarea personalului şi mijloacelor constituie o obligaţie permanentă a comandantului de
pluton (grupă), altor subunităţi participante la luptă şi se execută pe baza dispoziţiunii comandantului
de companie (pluton). Aceasta se execută în orice situaţie de luptă şi se realizează prin:
- pregătirea în ascuns a acţiunilor de luptă;
- păstrarea secretului asupra concepţiei şi acţiunilor preconizate;
- folosirea cu pricepere a proprietăţilor de ascundere ale terenului, a întunericului sau a altor
condiţii de vizibilitate redusă;
- dispunerea dispersată a subunităţilor şi mijloacelor;
- întrebuinţarea corectă a mijloacelor de mascare din înzestrare şi a celor improvizate;
- camuflarea personalului, punctelor de comandă, tehnicii militare, dispozitivelor de luptă,
lucrărilor de amenajare genistică şi barajelor faţă de aparatura de vedere pe timp de noapte;
- vopsirea tehnicii militare în culori adecvate mediului înconjurător;
- executarea în ascuns a manevrei de forţe şi de mijloace, a deplasărilor şi regrupărilor;

30
 - realizarea măsurilor de mascare radio, a surselor de lumină şi reducerea zgomotelor,
luminilor şi deplasărilor;
- folosirea mijloacelor fumigene din înzestrare şi improvizate;
- apărarea cu stricteţe a secretului acţiunilor de luptă.
Proprietăţile de ascundere ale terenului, determinate de neregularităţile pe care le prezintă
(văi, dealuri), precum şi de acoperirile existente pe suprafaţa lui (păduri, culturi, localităţi), asigură
alegerea în ascuns şi corectă a locurilor de observare şi de executare a focului (posturi de observare,
locaşuri, poziţii şi şanţuri de tragere), a celei mai potrivite forme de manevră, precum şi folosirea
unor procedee de luptă (incursiunea, ambuscada, raidul) care dau posibilitatea nimicirii unui inamic
superior în timp scurt şi cu forţe puţine. Folosirea proprietăţilor de ascundere ale terenului, a
întunericului şi altor condiţii de vizibilitate redusă (ploaie, ceaţă, ninsoare) favorizează deplasările în
ascuns, asigură înşelarea inamicului, precum şi realizarea surprinderii.
Pentru executarea mascării se folosesc:
- mijloacele de mascare din înzestrare (costume de mascare de vară sau de iarnă, plase de
mascare individuală şi foi de cort, complete de mascare pentru armament şi autovehicule, plase de
mascare de diferite dimensiuni pentru tehnica militară, lucrări genistice şi mijloace fumigene);
- mijloace de mascare din zonă (crengi de copaci, iarbă, stuf, paie, brazde, pămînt, zăpadă),
fără a schimba aspectul zonei.
Păstrarea secretului se obţine prin cunoaşterea de către fiecare militar numai a ceea ce îi este
strict necesar în vederea îndeplinirii misiunii primite, respectarea strictă a regulilor de conducere în
secret a subunităţilor, îndeosebi pe timpul folosirii mijloacelor de transmisiuni.
Organizînd mascarea, comandantul de pluton (grupă) indică: ce mijloace din dotare şi
materiale locale să se folosească pentru mascare şi termenele executării lucrărilor de mascare;
ordinea respectării măsurilor de mascare; ordinea executării şi menţinerii mascării în timpul luptei.

Protecţia împotriva armelor de distrugere în masă nucleare, biologice, chimice şi

mijloacelor incendiare se organizează în toate formele luptei şi cuprinde totalitatea măsurilor pentru
a menţine la militarii din pluton (grupă) capacitatea de luptă necesară îndeplinirii misiunilor ce le
revin.
Ea se organizează pe baza dispoziţiilor comandantului de companie, de către comandantul de
pluton (grupă), care este obligat:
- să comunice subordonaţilor semnalele de înştiinţare despre întrebuinţarea muniţiei nucleare,
contaminarea radioactivă, cu substanţe toxice de luptă, precum şi despre folosirea mijloacelor in-
cendiare şi să le precizeze cum vor acţiona la aceste semnale;
- să indice modul de folosire a proprietăţilor naturale de protecţie ale terenului, tehnicii,
mijloacelor individuale, precum şi măsurile de amenajare genistică şi mascare;
- să dea misiuni observatorilor şi cercetaşilor pentru cercetarea de radiaţie, chimică şi
biologică şi a mijloacelor incendiare;
- la primirea semnalului de înştiinţare despre contaminarea radioactivă, chimică şi biologică,
precum şi folosirea mijloacelor incendiare, să ia măsurile de protecţie stabilite şi să organizeze
neîntîrziat lichidarea urmărilor atacului executat de către inamic cu armele de nimicire în masă;
- să asigure executarea măsurilor sanitaro-igienice privind protecţia personalului.
Protecţia împotriva armelor de distrugere în masă nucleare, biologice, chimice se realizează în
scopul: prevenirii şi protejării forţelor proprii şi a elementelor de dispozitiv împotriva efectelor
loviturilor executate de către inamic cu armele nucleare, biologice şi chimice; evitării, reducerii,
evaluării şi înlăturării urmărilor distructive sau ale acţiunii în condiţiile folosirii acestora (inclusiv
cele cauzate de emisiile altele decât atacul).
Protecţia împotriva mijloacelor incendiare se execută de către pluton (grupă), folosind forţele
şi mijloacele din înzestrare, precum şi pe cele din zona de responsabilitate în scopul: apărării
împotriva efectelor armelor şi muniţiilor incendiare; evitării, controlului, evaluării, limitării şi
înlăturării efectelor incendiilor în dispozitivele forţelor proprii; ieşirii din raioanele în care se produc
incendii masive.
Pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de protecţie împotriva mijloacelor incendiare constă în:
descoperirea pregătirii inamicului pentru întrebuinţarea sistemelor incendiare; prevenirea despre
pericolul întrebuinţării de către inamic a sistemelor incendiare; protecţia nemijlocită a forţelor şi

31
elementelor de dispozitiv împotriva efectelor întrebuinţării sistemelor incendiare; stabilirea
caracterului şi volumului lucrărilor de limitare şi înlăturare a urmărilor atacului cu arme şi muniţii
incendiare, în funcţie de natura incendiilor, precum şi de forţele şi mijloacele avute la dispoziţie;
limitarea şi înlăturarea urmărilor atacului cu sisteme incendiare.
Apărarea antiaeriană cuprinde totalitatea măsurilor şi acţiunilor ce se întreprind pentru nimicirea
mijloacelor aeriene ale inamicului, evitarea sau limitarea efectelor acţiunilor acestora asupra
personalului, tehnicii şi materialelor plutonului (grupei).
Apărarea antiaeriană se desfăşoară în scopul prevenirii, acoperirii şi apărării dispozitivelor
(obiectivelor) şi menţinerii puterii de luptă a forţelor, apărării unor detalii de planimetrie deosebit de
importante, asigurării securităţii în spaţiul aerian în zona de responsabilitate a subunităţilor împotriva
cercetării şi loviturilor executate din aer, precum şi pentru nimicirea mijloacelor de atac aerian al
inamicului.
Apărarea antiaeriană se realizează prin:
- desfăşurarea măsurilor generale de siguranţă antiaeriană, mascare şi cercetare a spaţiului
aerian;
- descoperirea şi înştiinţarea la timp a militarilor despre apariţia inamicului aerian;
- dispersarea, adăpostirea, mascarea plutonului (grupei) şi combaterea mijloacelor de
cercetare şi atac aerian ale inamicului
- participarea la nimicire, cu focul armamentului individual din înzestrarea plutonului (grupei)
şi al mitralierelor de pe transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă), a avioanelor şi elicop-
terelor inamicului care zboară la înălţime mică (sub 500 m) şi a paraşutiştilor pe timpul paraşutării;
- executarea deplasărilor noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Pentru realizarea apărării antiaeriene împotriva avioanelor (elicopterelor) care acţionează la
înălţime mică, comandantul de pluton (grupă) este obligat să ia următoarele măsuri:
- să organizeze permanent cercetarea spaţiului aerian în raionul de dispunere (acţiune) a
plutonului (grupei);
- să ordone pentru adăpostirea şi mascarea militarilor şi a tehnicii militare;
- să precizeze modul de folosire a armamentului de infanterie individual din înzestrarea
plutonului, inclusiv a mitralierelor de pe transportoarele amfibii blindate TAB (maşinile de luptă) şi
să conducă executarea focului asupra ţintelor aeriene care zboară la înălţime mică;
- să comunice la timp semnalul de alarmare despre pericolul aerian şi să precizeze modul de
acţiune în astfel de situaţii.
Înainte de începerea luptei, pe timpul executării marşului şi în staţionare întregul personal al
plutonului (grupei) trebuie să fie pregătit pentru a interveni cu toate categoriile de armament din
dotare. Pe timpul ducerii luptei intervin numai subunităţile care nu sînt angajate nemijlocit în luptă
cu inamicul terestru.
Pentru cercetarea spaţiului aerian, în. cadrul fiecărui pluton, se numesc cercetaşi-observatori
care au următoarele misiuni:
- să observe neîntrerupt spaţiul aerian şi să descopere apariţia ţintelor aeriene ale inamicului;
- să determine tipul, direcţia, înălţimea şi viteza de zbor;
- să determine după auz, noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă (ceaţă, nori denşi şi
cu plafon jos), poziţia avioanelor şi elicopterelor;
- să raporteze comandantului de pluton datele observării şi alte evenimente importante ce se
petrec în spaţiul aerian stabilit (alarmă aeriană la subunităţile vecine, desant aerian la diferite înăl-
ţimi, avion al inamicului care nu intră în bătaia armamentului).
Cercetaşul-observator se instalează în apropierea comandantului de pluton şi trebuie să fie
astfel amplasat, încît să aibă cîmp de vedere circular cît mai mare (fără acoperiri pe direcţia probabilă
de apropiere a inamicului aerian).
Militarii care îndeplinesc misiuni ca cercetaşi-observatori, de regulă, nu vor primi alte misiuni
care ar îngreuia executarea de către aceştia a cercetării spaţiului aerian. Cercetaşul-observator se
schimbă după 1-2 ore de serviciu.
Spaţiul aerian se cercetează permanent, de la dreapta către stînga şi de jos în sus.
Pe timpul marşului spaţiul aerian se cercetează circular de către cercetaşii-observatori
numiţi în acest scop, instalaţi în fiecare autovehicul.

32
 Cercetaşul-observator are în dotarea sa: binoclu, busolă, ceas, ochelari de soare, mijloace de
semnalizare optice şi acustice (steguleţe, fluier şi pistol de semnalizare).
Semnalele de alarmare despre pericolul aerian se dau cu ajutorul mijloacelor acustice (lovituri
în tub de muniţie de artilerie, cu fluierul, goarna sau cu sirena), cu vocea sau cu mijloacele optice
(cartuşe de semnalizare de diferite culori, fanioane).
Fiecare militar este obligat să cunoască semnalul de alarmare despre pericolul aerian şi modul
de acţiune la darea acestuia.
La semnalul de alarmare personalul continuă îndeplinirea misiunii. În staţionare echipajele şi
militarii îşi ocupă locurile, de regulă, în transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă), intră în
şanţuri-adăpost sau în adăpostirile naturale cele mai apropiate.
Mijloace]e de foc destinate pentru trageri asupra ţintelor aeriene execută focul, după cum s-a
stabilit de către comandant sau din proprie iniţiativă.

Lupta radioelectronică (protecţia electronică) cuprinde măsurile şi acţiunile executate de

pluton (grupă) pentru descoperirea, localizarea, nimicirea sau neutralizarea cu foc a mijloacelor
radioelectronice (electronice) ale inamicului, precum şi pentru asigurarea protecţiei lucrului
mijloacelor radioelectronice (electronice) proprii împotriva cercetării, bruiajului şi dezinformării
executate de inamic.
Pentru asigurarea protecţiei legăturilor radio proprii împotriva cercetării, bruiajului şi
dezinformării executate de inamic, se vor aplica cu stricteţe regulile executării traficului radio în
fonie.
. Misiunile ce revin plutonului pe linia luptei radioelectronice (protecţiei electronice) se
transmit prin ordinul de luptă şi se îndeplinesc prin foc şi acţiuni de luptă executate independent sau
împreună cu alte subunităţi.
Plutonul (grupa) de infanterie adoptă pentru asigurarea luptei radioelectronice (protecţiei
electronice) măsuri tactice, tehnice şi organizatorice.
Măsurile tactice de luptă radioelectronică (protecţie electronică) se referă, de regulă, la:
dispunerea judicioasă a mijloacelor radioelectronice (electronice), astfel încât să se evite radiaţia
electromagnetică în direcţia inamicului, precum şi perturbarea reciprocă între acestea; modificarea
frecventă a locului de dispunere a mijloacelor radioelectronice (electronice) proprii; mascarea şi
protecţia fizică a tehnicii radioelectronice (electronice).
Măsurile tehnice de protecţie radioelectronică (electronică) sunt următoarele: utilizarea
mijloacelor cu spectru distribuit; criptarea (secretizarea) mesajelor; reducerea puterii de emisie.
Măsurile organizatorice de protecţie radioelectronică (electronică), de regulă, cuprind:
interdicţia sau limitarea lucrului mijloacelor radioelectronice (electronice) în regim de emisie;
securitatea comunicaţiilor şi (sau) transmiterii; controlul electronic al mijloacelor proprii; pregătirea
personalului asupra cunoaşterii regulilor de exploatare a mijloacelor, a efectelor armelor bazate pe
radiaţia electromagnetică (arme cu radio frecvenţă) şi a măsurilor de atenuare şi înlăturare a acestora.
Descoperirea (localizarea), capturarea sau, după caz, distrugerea mijloacelor radioelectronice
(electronice) ale inamicului (simulatoare, senzori, staţii de bruiaj cu o singură întrebuinţare,
iluminatoare şi telemetre laser) constituie o misiune importantă a plutonului (grupei) de infanterie şi
se execută prin observare, localizarea acestora, trebuind să se execute cu o precizie cît mai mare.
Datele despre mijloacele descoperite se raportează imediat eşalonului superior.
Asigurarea genistică cuprinde totalitatea măsurilor şi lucrărilor ce se execută în scopul creării
condiţiilor favorabile pentru luptă, executarea focului, manevrelor subunităţilor, precum şi pentru
protecţia şi mascarea personalului şi tehnicii militare împotriva armelor de distrugere în masă
nucleare, biologice, chimice şi mijloacelor incendiare ale inamicului şi focului de tot felul executat
de către acesta.
Asigurarea genistică se execută în toate formele acţiunilor de luptă şi în orice situaţie, de către
pluton (grupa) pe baza ordinelor eşalonului superior.
Misiunile care necesită o specializare şi mecanizare complexă se realizează de către
subunităţile (militarii) de geniu destinate de către eşaloanele superioare.
Misiunile asigurării genistice sunt:
- cercetarea de geniu a inamicului şi terenului;
- amenajarea genistică a poziţiei de apărare;

33
 - executarea barajelor genistice, distrugerilor, culoarelor prin baraje, trecerilor peste obstacole
şi a deminării terenului;
- asigurarea genistică a introducerii în luptă a subunităţilor din adâncime;
- luarea măsurilor şi executarea lucrărilor genistice de mascare;
- executarea lucrărilor genistice pentru lichidarea urmărilor atacului cu armele nucleare,
biologice, chimice şi mijloacele incendiare;
- instalarea barajelor genistice pentru respingerea contra atacurilor, consolidarea
aliniamentelor şi obiectivelor;
- neutralizarea şi distrugerea lucrărilor de fortificaţii şi a obiectivelor întărite ale inamicului;
- neutralizarea dispozitivelor de dare a focului realizate de inamic la obiectivele pregătite
pentru distrus;
- aprovizionarea cu mine, explozive şi materiale de geniu.
Plutonul (grupa), de regulă, execută: cercetarea de geniu; amenajarea genistică a punctelor de
sprijin (poziţiei); amenajarea şi întreţinerea drumurilor şi trecerilor peste cursuri de apă (canaluri);
realizarea mascării; executarea lucrărilor genistice pentru lichidarea urmărilor atacului cu armele de
nimicire în masă nucleare, biologice, chimice şi mijloacele incendiare; consolidarea aliniamentelor şi
obiectivelor cucerite; instalarea barajelor genistice pentru respingerea contraatacurilor şi participă la
executarea lucrărilor de baraje şi distrugeri, realizarea culoarelor, neutralizarea şi distrugerea
lucrărilor de fortificaţii şi a altor obiective importante ale inamicului.
Volumul, gradul de dezvoltare şi complexitatea lucrărilor de amenajare genistică depind de
forma (procedeul) de luptă, misiunea primită, situaţia tactică, caracteristicile terenului, forţele, mij-
loacele, timpul de lucru la dispoziţie şi sînt stabilite de către comandantul de companie (pluton).
Pe timpul marşului, plutonul (grupa) realizează asigurarea genistică prin: cercetare de geniu a
terenului şi inamicului; înlăturarea barajelor de pe itinerarul de deplasare; asigurarea trecerilor peste
cursurile de apă şi alte obstacole; amenajarea raioanelor pentru halte mari şi odihnă; executarea
lucrărilor pentru lichidarea urmărilor atacului cu armele nucleare, biologice, chimice şi mijloacele
incendiare; cercetarea la minare şi deminarea itinerarului de deplasare şi raionului care va fi ocupat;
executarea culoarelor prin barajele inamicului.
Pe timpul staţionării plutonul (grupa) realizează asigurarea genistică prin: amenajarea
raionului de staţionare; executarea lucrărilor de mascare; instalarea barajelor pe direcţiile probabile
de acţiune ale inamicului.
În apărare, protecţia genistică are ca scop să contribuie la realizarea unei apărări active, ferme
şi stabile şi să creeze condiţii favorabile pentru: întrebuinţarea cât mai eficace a armamentului;
dispunerea în ascuns şi în siguranţă a subunităţilor; protecţia împotriva armelor nucleare, biologice,
chimice, sistemelor incendiare, loviturilor şi focului inamicului; executarea manevrei de forţe şi
mijloace.
Lucrările pentru amenajarea genistică a punctului de sprijin al plutonului se execută
concomitent într-o succesiune, care să asigure în permanenţă capacitatea plutonului de a a trece la
îndeplinirea misiunii primite şi a respinge ofensiva inamicului.
Tranşeele (şanţurile de tragere) şi poziţiile de tragere se amenajează după organizarea
sistemului de foc.
Ulterior, se sapă şanţuri de comunicaţie, se definitivează poziţiile de tragere ale mijloacelor
antiblindate, TAB (MLD), ale aruncătoarelor (când sunt primite ca întărire), se amenajează
aliniamentele de contraatac, se construiesc lucrări de adăpostire pentru personal, tehnică militară şi
materiale, se realizează şi se dezvoltă barajele de tot felul (sistemul de baraje) şi se pregătesc
obiectivele ce urmează a fi distruse, se amenajează drumurile şi lucrările de rezervă (vremelnice) şi
false, precum şi puncte de aprovizionare cu apă.
Amenajarea genistică se execută fără întrerupere, pe tot timpul pregătirii şi ducerii luptei,
respectîndu-se regulile de mascare.
În punctul de sprijin al plutonului, lucrările genistice se execută, de regulă, în următoarea
succesiune: poziţiile de tragere de bază TAB (MLD); poziţiile de tragere ale aruncătoarelor de
grenade antiblindate şi ale mitralierelor; locaşurile individuale de tragere, care se unesc cu şanţurile
de tragere ale grupelor; şanţurile adăpost acoperite sau adăpostite sub parapet pentru personalul
plutonului; poziţiiile de tragere de rezervă (vremelnice) TAB ( MLD ), ale aruncătorelor de grenade
antiblindate şi ale mitralierelor; nişe sub parapet pentru muniţie şi alte materiale.

34
 Asigurarea chimică cuprinde totalitatea măsurilor ce se iau în scopul de a menţine
capacitatea de luptă a plutonului (grupei) şi formaţiunilor de apărare în condiţiile contaminării ra-
dioactive şi chimice, de a contribui la nimicirea inamicului prin folosirea mijloacelor incendiare, de a
reduce posibilităţile acestuia în întrebuinţarea mijloacelor de foc la distanţa de tragere eficace prin
folosirea fumului de mascare.
Misiunile asigurării chimice, la care participă sau pe care le execută plutonul (grupa), sînt:
descoperirea pregătirilor inamicului pentru întrebuinţarea armei chimice; cercetarea de radiaţie şi
chimică; înştiinţarea subunităţilor şi formaţiunilor de apărare despre contaminarea radioactivă şi
chimică; decontaminarea iniţială a personalului şi tehnicii militare; decontaminarea terenului; ni-
micirea inamicului cu mijloace incendiare; întrebuinţarea în luptă a fumului de mascare; asigurarea
subunităţilor cu tehnică şi materiale chimice.
Protecţia informaţiilor cuprinde ansamblul măsurilor şi acţiunilor organizatorice,
informaţionale şi tehnice luate şi executate în scopul: respectării regulilor de lucru în elaborarea şi
exploatarea documentelor, tehnicii şi materialelor de conducere în secret; păstrării secretului asupra
acţiunilor care se pregătesc sau sunt în curs de desfăşurare, prin accesul limitat, autorizat şi
ierarhizat la date şi informaţii; controlul informaţiilor destinate publicului; protecţiei fizice şi
criptografice a informaţiilor care se transmit; disimulării informaţionale împotriva cercetării
inamicului; penetrării documentelor, materialelor, cifrurilor şi codurilor inamicului.
Asigurarea materială, tehnică şi medicală constituie un factor important pentru îndeplinirea
misiunilor ce revin plutonului (grupei) şi cuprinde totalitatea măsurilor şi activităţilor organizate,
planificate şi desfăşurate în scopul aprovizionării la timp şi fără întrerupere a acestuia cu materiale de
toate felurile, menţinerii în permanenţă a stării de sănătate a personalului şi a stării de funcţionare a
tehnicii militare, evacuării şi reparării celei deteriorate.

Întrebări de control

1. Esenţa luptei moderne de arme întrinite.

2 .Mijloacele pentru nimicirea inamicului şi caracteristicile lor.
3. Formele luptei de arme întrunite.
4. Formele asigurării acţiunilor de luptă
5. Lucrărările de fortificaţie şi barajele

35
 Capitolul III
TEMA 3. Organizarea şi înzestrarea echipei, grupei şi plutonului de infanterie
Şedinţa 1

Subiecte de studiu:
1. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei IMo .
2. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a plutonului IMo.

1.Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei Imo.

1 Grupa de infanterie este celula de luptă de bază. Ea este aptă de a duce simultan lupta
antipersonal şi antiblindate atît motorizat (îmbarcată pe TAB şi MLI/MLD),cît şi pe jos.
Grupa de infanterie are în compunere 7-9 militari, este comandată de către un comandant de
grupă şi organizată pe 2-3 echipe, în dependenţă de destinaţia, dotarea şi misiunea grupei.

Echipa antipersonal (EAP) este compusă din 4 militari;

a) comandantul echipei;
b) 1-2 puşcaş;
c) lunetist.

Echipa antiblindate (EAB) este compusă di 2 militari:

a) comandantul echipei (trăgător la AG-7);
b) servant la AG-7.

Echipa fixă (EF) este dotată din :

a) mecanic conductor TAB sau MLI/MLD;
b) servant (operator TAB sau MLI/MLD).

2. Dotarea grupei de infanterie, ţinuta pentru campanie.

Fiecare militar din grupă poartă asupra sa : echipamentul, conform anotimpului; cască; geantă
port încărcătoare; muniţia şi grenadele potrivit normeler; lopata mică cu port; masca contra
gazelor; pachetul antichimic individual; pachetul individual de pansament; raniţă; completul de
protecţie NBC; foaia de cort; sacul de merinde cu gamele şi bidonaşul pentru apă; hrana de
rezervă; lengeria de schimb; materialele pentru întreţinerea înbrăcămintei şi a încălţămintei;
materilele pentru igiena corporală.
În afara materilelor comune militarii din grupa de infanterie mai poartă:
a) comandantul de grupă-busolă,binoclu, pistol mitralieră;
b) comandantul EAP- puscă mitralieră, pistol busolă
c) puşcaş- pistol mitralieră
d) puşcaş- pistol mitralieră
e) lunetist- puşcă cu lunetă
f) comandantul EAB (trăgător la AG-7)-aruncător de granate antiblindate, geantă cu înălţător
optic,busolă
g) servantul AG-7 (ajutor)- pistol mitralieră, geantă cu 3 grenade antiblindate, complect PSA

36
 3 Armamentul şi muniţia grupei de infanterie
1. Armamentul grupei de infanterie şi muniţia specifică acestuia este conform tabelului:
Nr. Tipul Denumirea Muniţia
crt. armamentului armamentului folosită

Armament Pistol-mitralieră cal. Cartuş cal. 5,45/7,62 mm glonţ miez oţel.

1.
portativ 5,45/7,62 mm Cartuş cal. 5,45/7,62 mm glonţ trasor

Cartuş cal. 5,45/7,62 mm glonţ miez oţel.

Puşcă-mitralieră cal.
Cartuş cal. 5,45/7,62 mm glonţ trasor.
5,45/7,62 mm
Cartuş cal. 5,45/7,62 mm scurt glonţ perforant incendiar.
Armament
2.
portativ
Cartuş cal. 7,62 mm glonţ miez oţel.
Puşca semiautomată Cartuş cal. 7,62 mm glonţ trasor.
cu lunetă.

Aruncător
Lovitură cu grenadă antiblindate cumulativă PG-7.
AG-7V,
Cartuş cal. 7,62 mm glonţ miez oţel.
Mitralieră Cartuş cal. 7,62 mm glonţ trasor.
cal. 7,62 mm Cartuş cal. 7,62 mm glonţ perforant incendiar.
Armament de pe Cartuş cal. 14,5 mm cu glonţ perforant incendiar B-32.
TAB/MLD Cartuş cal. 14,5 mm cu glonţ perforant ncendiar trasor BZT.
Mitralieră
Cartuş cal. 14,5 mm cu glonţ exploziv MD2.
3. cal. 14,5 mm

Tun GROM Lovitură cal. 73 mm cumulativă.

cal. 73 mm Lovitură cal. 73 mm explozivă.
Cartuş cal. 7,62 mm glonţ miez oţel.
Mitralieră
Armament de pe Cartuş cal. 7,62 mm glonţ trasor.
4. cal. 7,62 mm
MLI/MLD Cartuş cal. 7,62 mm glonţ perforant incendiar.
Instalaţie de lansare a
rachetelor Racheta antiblindate dirijată
antiblindate
Alte categorii de armament şi muniţii
folosite de grupa de infanterie
2. Pentru îndeplinirea misiunilor primite, personalul grupei de infanterie poate folosi
alte categorii de armament şi muniţii, astfel:
Număr
Denumirea Tipul
curent
Grenade de mînă multifuncţionale:

1. grenade de mînă ofensive RG-42, RGD-5

grenade de mînă defensive F-1

4. Grenade antiblindate RCG-3F
5. Mine antiblindate TM-62 (similare)
6. Pistol cal. 26 mm pentru cartuşe de iluminare-semnalizare.
De 75 g cilindric.
7. Trotil
De 200 – 400 g paralelipipedic (similare)
8. Capse detonante pirotehnice CA CN# 8A (similare)
De amorsare OSP
9. Fitil ordinar
Detonant DSB (similare)
10. Grenade fumigene
11. Lumînări fumigene

37
 Trupele de uscat sînt cele mai numeroase şi diverse după compnerea de luptă şi forţe. Ele
posedă o mare putere de foc şi forţă de lovire, înalte capacităţi de manevră şi independenţă de acţiuni.
Trupele de uscat sînt destinatre pentru respingerea loviturilor şi zdrobirea (înfrîngerea) inamicului.
Ele sînt înzestrate cu diferită tehnică de luptă şi armamente şi includ în componenţa sa subunităţi:
– de infanterie motorizată;
-de tancuri;
– de desant aerian;
– de artilerie;
– de apărare antiaeriană;
– speciale;
– de cercetare;
– de geniu;
– de protecţie chimică:
– de transmisiuni;
– de luptă radioelectronică;
– de asigurare tehnică;
– de geodezie;
– de hidrometeorologie;
– de asigurare materială;
– de logistică.

Trupele de infanterie motorizată alcătuiesc baza trupelor de uscat şi îndeplinesc următoarele

misiuni:
În apărarea – menţinerea raioanelor, aliniamentelor şi poziţiilor ocupate, respingerea
loviturilor inamicului şi producerea înfrîngerii trupelor lui ce înaintează;
În ofensiva – ruperea apărării inamicului, zdrobirea grupărilor de trupe ce se apără, cucerirea
raioanelor, aliniamentelor şi obiectelor importante, urmărirea inamicului care se retrage, ducerea
luptelor de întîlnire.
Trupele de infanterie, posedînd de o mare independenţă de luptă, sînt capabile să îndeplinească
misiunile stabilite în diferite condiţii ale terenului, în orice condiţii de stare a vremii, pe direcţii
principale sau secundare, în primul sau al doilea eşalon în componenţa rezervelor şi desantului aerian.
Subunităţile de infanterie sînt înzestrate cu armament şi tehnică militară, dispun de mare putere
de foc, mare mobilitate şi capacitate de manevră. Ele sînt capabile să ducă o luptă dîrză şi de lungă
durată, în orice condiţii de teren, ziua sau noaptea, acţionînd în cadrul eşelonului superior, în
cooperare cu alte unităţi şi subunităţi, independentă sau izolată de trupele proprii, pentru nimicirea
inamicului pătruns pe teritoriul naţioan.
Infanteria, ca gen de armă din cadrul trupelor de uscat este constituită din unităţi şi asubunităţi
de infanterie.
Subunitatea este un grup de militari bine instruiţi, sub un comandament unic înzestrat cu
armament, muniţii şi tehnică de luptă, destinat pentru ducerea cu succes a acţiunilor de luptă.
Cea mai mică subunitate primară (inferioară) tactică este grupa de infanterie. Grupa de
infanterie motorizată întră în componenţa plutonului de infanterie motorizată. De obicei, ea
acţionează în cadrul plutonului, iar uneori poate acţiona şi independent:
- în siguranţa de marş (patrula de siguranţă);
- în siguranţa staţionării ( post de pază independent);
- în cercetare (ambuscadă).
Grupa de infanterie motorizată avînd în dotare armament modern are posibilitatea:
- cu succes să folosească rezultatele focului artileriei şi aviaţiei;
- să nimicească forţa vie a inamicului, mijloacele de foc, tancurile, mijloacele aeriene care zbor
la înălţimi mici şi altă tehnică a inamicului;
- să ducă cu succes ofensiva;
- să se apere cu dîrzenie şi fermitate;
- să acţioneze în cercetare şi siguranţă;
- să îndeplinească alte misiuni de luptă.
38
Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei de infanterie
motorizată pe TAB:

Personalul:
- Comandantul grupei -1
- Puşcaş superior -1
- Ochitor - mitralior -1
- Puşcaş -3
- Mitralior -1
- Grenader -1
- Puşcaş-ajutorul grenader -1
- Conducător auto -1
Total: -10 militari

Armamentul şi tehnica:
- TAB – 1 un.
- KPVT – 1 buc.
- PKT – 1 buc.
- AKM –8 buc.
- RPK - 1 buc.
- AG-7 – 1 buc.
- Grenade antitanc şi antipersonal (RCG-3, RGD-5, F-1).

Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei de infanterie motorizată pe MLD - 1:

Personalul:
- Comandantul grupei -1
- Ochitor-operator -1
- Puşcaş superior -1
- Grenader -1
- Puşcaş-ajutorul grenader -1
- Puşcaş - mitralior -1
- Mecanic conducător -1
Total : -7 militari

Armamentul şi tehnica:
- MLD-1 – 1 un.;
- Tun 73 mm 2A28 – 1 buc.;
- Instalaţiea 9P135 - 1 buc., rachete 9M113, 9M111;
- PKT 7,62 mm – 3 buc.;
- AG-7 – 1 buc.;
- RPK 7,62 – 1 buc.;
- AKM – 5 buc.;
- Grenade antitanc şi antipersonal (RCG – 3, RGD – 5, F – 1)

2. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a plutonului IMo.

Plutonul de infanterie motorizată este o subunitate tactică de luptă, care acţionează, de regulă,
în cadrul companiei în cooperare cu subunităţile de tancuri şi de celelalte arme, precum şi
independent sau izolat, fiind în stare:
- să lupte cu succes împotriva inamicului superior în forţe şi nijloace, folosind mijloacele din
dotare;

39
 - să ducă acţiuni în toate formele luptei, inclusiv în cadrul apărării , în cooperare cu subunităţi
de alte arme, cu grăniceri, carabineri, cu alte formaţiuni de apărare teritorială, să folosească judicios
focul armamentului, să execute manevre iscusite în scopul loviturii inamicului în flanc şi spate, sî-i
producă cît mai multe pierderi prin lupte dîrze de apărare pentru respingerea atacului acestuia, să se
organizeze repede şi să treacă prin surprindere la acţiuni de înaintare hotărîtoare pentru a-l nimici sau
hărţui permanent;
- să lupte în situaţiile cele mai complexe, în condiţii variate, de teren, anotimp şi starea vremii,
de efort fizic prelungit, ziua şi noaptea, în condiţiile întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi
mijloacelor incendiare;
- să efectueze oportun şi cu eficacitatre nimicirea blindatelor şi mijloacelor de atac ale
inamicului, folosind focul armamentului şi mijloacelor din dotare;
- să ducă acţiuni de luptă în mod independent şi izolat, timp îmdelungat, cu asigurarea tehnică
şi materială de care dispune uneori incomplet şi să îndeplinască frecvent misiuni de cercetare şi
siguranţă în toate formele luptei;
- să ducă lupta în localităţi, în teren împădurit şi deluros, cu cursuri de apă şi culturi înalte, în
zone industriale, în raioane fortificate, contaminate radioactiv, chimic şi biologic cu baraje şi fugase
incendiare, în adîncimea dispozitivului propriu.
Din acesta putem evidenţia unele misiuni care pote să le îndeplinească plutonul în principalele
forme de luptă.

În apărare:
- de produs inamicului lovituri în faţa LDA printr-un foc organizat;
- de respins atacul tancurilor şi infanteriei ale inamicului care zboară la înălţimi mici;
- de apărat cu dîrzenie şi fermitate punctul de sprijin.

În ofensivă:
- de atacat fulgerător pe inamic folosind cu iscusinţă focul şi deplasarea;
- de nimicit forţa vie şi mijloacele lui de foc;
- de dus lupta cu mijloacele aeriene ale inamicului;
- în ritm de dezvoltare ofensivă de răspins contraatacurile, de urmărit inamicul care se retrage;
- de forţat cursurile de apă din mers, de trecut barajele şi distrugerile, precum şi de întărit
aliniamente cucerite.

În timpul îndeplinirii misiunilor de luptă plutonul de infanterie acţionează de regulă în cadrul

companiei şi independent:
- în cercetare (patrula de cercetare, patrula de cercetare de luptă, ambuscada);
- în siguranţa de luptă;
- în siguranţă de marş (pichet mobil de cap,de flanc, spate);
- în siguranţa de staţionare (pichet de bază);
- în grupa de asalt.

Indeferent de misiunea îndeplinită, caracterul terenului şi alte condiţii de situaţie plutonul de

infanterie motorizată poate acţiona:
- pe jos (pe timp de iarnă pe schiuri);
- pe maşini de luptă;
- ca desant pe tancuri.
Plutonul infanterie motorizată poate fi întărit cu:
- o grupă de AGS-17;
- o subunitate antitanc;
- o subunitate antiaeriană;
- o subunitate pioneri – genişti (în unele cazuri);
- cercetaşi chimici ( în unele cazuri);
- tanc.

40
 Plutonul infanterie motorizată pe BMD-1 este constituit din conducerea plutonului şi trei
grupe infanterie motorizată.

Comandant pluton Conducerea:

1. comandant pluton 1
conducere - 7 militari 2. locţ. com.pluton 1
3. ochitor-operator 1
4. lunetist 1
5. puşcaş-sanitar 1
6. puşcaş-observator 1
7. mecanic-conductor 1
Total: 7
Grupă infantarie

7- militari

Total în pluton – 28 militari.

Plutonul infanterie motorizată pe TAB este constituit din conducerea plutonului şi trei
grupe infanterie motorizată.

Conducerea:
Comandant pluton 1.comandant pluton 1
2. locţ. com.pluton 1
conducere - 7 militari 3. ochitor-mitralior 1
4. lunetist 1
5. puşcaş-sanitar 1
6. puşcaş-observator 1
7. conducător auto 1
Total: 7

Grupă infantarie

10- militari

Total în pluton – 37 militari.

Posibilităţile de luptă în apărare.

Posibilităţile de luptă ale Gr.IMo şi Pl.IMo în apărare sunt indicii care caracterizează
posibilităţile de a îndepleni oarecare misiuni de luptă.
Componentele de bază a posibilităţilor de luptă sunt:
- puterea de foc;
- posibilităţile de manevrabilitate.
Puterea de foc este posibilitatea grupei(plutonului ) de a aduce pierderi inamicului cu focul
mijloacelor antitanc şi armelor de infanterie(cu glonţ).
Posibilităţile de manevrabilitate se determină prin viteza de a executa deplasări, capacităţii de a se
desfăşura rapid pentru ocuparea aliniamentelor de tragere şi alte acţiuni ,care se caracterizează prin
indicii timpului necesar pentru executarea acestor acţiuni.

Metodica de calcul a posibilităţilor de luptă cu blindatele .

41
Metodica de calcul a posibilităţilor de luptă cu blindatele care atacă se bazează pe coeficientul
eficienţei de luptă a mijloacelor antitanc.
Ca coeficient al eficienţii de luptă a mijloacelor antitanc se înţelieje un număr oarecare ,care arată
posibilităţile medii a acestui mijloc de a nimici blindatele inamicului în timpul luptei pînă a fi singur
nimicit.

Coeficientele convenţionale a eficienţii mijloacelor de foc antitanc în apărare.

Denumirea
În teren
mijloacelor În amplasament
descoperit
antitanc

AG – 7 0,3 0,2
SPG-9 1,0 0,8
MLI-1 2,0 1,5
RATD 2,0 1,5
Tanc 2,5 2,0

A n e x a . Coeficientul se măreşte de 1,5 ori în timpul ducerii focului asupra MLI al inamicului
şi de 2 ori in timpul ducerii focului asupra TAB.

La început determinăm lăţimea frontului asigurării cu foc, care poate fi calculată cu ajutorul
formulei:
Lf = F +1/ 2(I1 + I2),

Unde , Lf- lăţimea frontului asigurării cu foc;

F- frontul poziţiei(punctului de sprijin):
I1 şi I2-mărimea intervalelor cu vecinii.

Aşadar: Lf pentru Gr.IMo este de 150 m, iar pentru Pl.IMo- 700 m.

Pe frontul asigurării cu foc a Gr.IMo pot înainta pînă la 2 tancuri ale inamicului.
Pe frontul asigurării cu foc a Pl.IMo pot înainta pînă la 2 plutoane de tancuri ale inamicului.

Posibilităţile grupei (plutonului) în lupta cu blindatele se exprimă prin numărul de tancuri şi

blindate, ataca cărora este capabil să o respingă, păstrînduşi capacitatea de luptă(50% din forţe şi
mijloace).
Gr.Imo este capabilă să nimicească pînă la 2 tancuri ale inamicului:
(1MLD-1 x 2,0) + (1AG-7 x0,3) = 2,3 tancuri.

PL.IMo este capabilă să nimicească pînă la 9 tancuri ale inamicului:

(4MLD-1 x 2,0) + (3AG-7 x0,3) = 8,9 tancuri.
Din experienţa războaielor trecute, pentru a respinge ofensiva, forţele care se apără trebuie să
nimicească 50-60% din tancurile care atacă.

Metodica de calcul a posibilităţilor de foc ale Gr.IMo(Pl.IMo) în luptă cu forţa vie a

inamicului.

Indicativul de bază a posibilităţilor Gr.IMo(Pl.IMo) de a nimici forţa vie a inamicului din

armamentul de infanterie (cu glonţ) , este aşteptarea matematică de a produce prejudiciu forţei
vii.
Metodica de calcul este bazată pe comparaţia densităţii focului din armamentul de infanterie a
părţilor luptătoare,exprimate prin numărul de gloanţe pe 1m liniar (de front) pe minută.
42
Succesiunea de calcul a posibilităţilor de foc ale Gr.IMo(Pl.IMo) în luptă ,cu forţa vie a
imicului:

1. Se determină numărul tipurilor de armament cu glonţ în grupă (pluton) ,care va participa în

lupta de apărare:

Gr.IMo pe MLD-1: Pl.IMo pe MLD-1:

- AK-74 - 3 buc. - AK-74 - 11 buc

- RPK- 74 - 1 buc. - RPK- 74 - 3 buc.
- PKT - 1 buc. - PKT - 4 buc.
-SVD - 1 buc

2. După cadenţa de tragere se determină numărul de gloanţe ,care poate fi împuşcate întrun
minut de fiecare tip de armament cu glonţ :

- AK-74 - 100 lov./ min.

- RPK- 74 - 150 lov./min.
- PKT - 250 lov./min.
-SVD - 30 lob./min.

Pentru Gr.IMo:

(3AK-74 x 100) +(1RPK-74 x 150) +(1PKT x 250) = 700 gloanţe/ minut.

Pentru Pl.IMo :

(11AK-74 x 100) +(3RPK-74 x 150) +(4PKT x 250) + (1SVD x 30) = 2580 gloanţe/ minut.

3. Luînd în consideraţie lăţimea frontului asigurării cu foc pentru grupă(pluton) 150 m(700m), pe
calea împărţirii numărului de gloanţe(împuşcăturilor), la lăţimea frontului asigurării cu foc în metri,
determinăm densitatea focului.

Densitatea focului pentru Gr.IMo: 700 : 150 = 4,6 gloanţe la 1m. liniar de front.

Densitatea focului pentru Pl.IMo: 2580 : 700 = 3,6 gloanţe la 1m. liniar de front.

Experienţa războaielor trecute arată , că în rezultatul pregătirii de foc a inamicului , trupele proprii
vor pierde pînă la 30% din forţe şi mijloace.

Luînd în consideraţie pierderile aşteptate:

Gr.IMO va executa 490 de împuşcături în minut (30% din 700), iar densitatea focului va fi:

490 : 150 = 3,2 gloanţe la 1m. liniar a frontului asigurării cu foc în apărare.

Pl.IMo va executa 1806 de împuşcături în minut (30% din2580), iar densitatea focului va fi:

1806 : 700 = 2,5 gloanţe la 1m. liniar a frontului asigurării cu foc în apărare.

Eficienţa focului în apărare este mai înaltă decît a inamicului care înaintează.
Exemplu:

43
 Pentru nimicirea ţintei alergînd la distanţa de 300 metri, sunt necesare 4 cartuşe ,iar pentru
nimicirea ţintei care se află în locaş(tranşee) din mers(atacînd), este necesar de 25 cartuşe. Aşadar
focul în apărare este mai eficient de 4-5 ori decît în ofensivă.
Densitatea focului de 3-5 gloanţe la 1 metru de front în minută ,asigură nimicirea a 50% forţei vii a
inamicului care înaintează. Reeşind din aceasta:
Gr.IMO în apărare este capabilă se respingă ataca a 2 grupe de infanterie ale inamicului,
Pl.IMo, pînă la o companie.

Întrebări de control

1. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei IMo .

2. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a plutonului IMo.
3. Echipa antipersonal (EAP)
4. Echipa antiblindate (EAB)
5. Echipa fixă (EF)
6. Dotarea grupei de infanterie, ţinuta pentru campanie.

Capitolul IV

44
 TEMA 4. Conducerea subunităţilor în luptă.
Subiecte de studiu:
1. Conţinutul şi esenţa conducerii subunităţilor. Cerinţele de conducere a subunităţilor de luptă.
2. Obligaţiile comandantului în conducerea subunităţilor. Forţele şi mijloacele de conducere.
3. Activităţile desfăşurate în timpul acţiunilor de luptă ale echipei, grupei şi plutonului.

1. Conţinutul şi esenţa conducerii subunităţilor. Cerinţele de conducere a subunităţilor de

luptă.

Conducerea constituie un proces complex, foarte complicat şi cu un înalt spirit de previziune

care cuprinde activitatea comandanţilor de subunităţi pentru pregătirea şi ducerea luptei de la
primirea misiunii şi până la îndeplinirea acesteia.

Esenţa conducerii constă într-o activitate special orientată a comandanţilor pentru:

1. Menţinerea unei capacităţi înalte de luptă a subunităţilor.
2. Pregătirea lor pentru luptă.
3. Conducerea (dirijarea) cu ele în timpul îndeplinirii misiunii primite.

De regulă, conducerea include următoarele activităţi:

1. Organizarea şi executarea măsurilor pentru menţinerea (ridicarea) stării pregătirii de luptă şi

asigurarea (restabilirea) capacităţii de luptă a lor;
2. Obţinerea continuă şi oportună, culegerea şi analiza datelor, situaţiei îndeosebi a inamicului şi
terenului;
3. Luarea hotărârii;
4. Darea misiunilor de luptă subordonaţilor la timp;
5. Asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă;
6. Organizarea şi menţinerea cooperării;
7. Organizarea conducerii;
8. Activitatea practică (controlul şi îndrumarea permanentă) în subunităţile subordonate privind
conducerea (dirijarea) cu pregătirea nemijlocită a acestora pentru luptă;
9. Organizarea îndeplinirii misiunilor primite în timpul luptei:
- precizarea misiunilor de luptă;
- executarea cu rapiditate a acţiunilor;
- realizarea surprinderii în executarea loviturilor asupra inamicului;
- transmiterea misiunilor şi comenzilor la timp;
- cucerirea şi menţinerea iniţiativei;
- executarea manevrelor necesare;
- restabilirea rapidă a capacităţii de luptă.

Baza conducerii o alcătuieşte hotărârea comandantului.

2. Obligaţiile comandantului în conducerea subunităţilor. Forţele şi mijloacele de

conducere.

Comandantul de subunitate poartă întreaga răspundere pentru capacitatea de luptă,

asigurarea conducerii neîntrerupte a forţelor subordonate, pregătirea subunităţilor,
întrebuinţarea lor corectă şi pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de luptă în termenii
stabiliţi, precum şi pentru educare, disciplină, pregătirea psihologică şi morală a efectivului.

În cadrul pregătirii luptei şi desfăşurării (ducerii) ei comandantul este obligat:

- să menţină capacitatea de luptă permanentă şi închegarea înaltă a subunităţilor în luptă;

45
- să cunoască permanent situaţia de pe câmpul de luptă, starea şi posibilităţile subunităţii pe care o
comandă, ale celor primite ca întărire şi în sprijin, ale formaţiunilor cu care cooperează, precum
şi ale inamicului împotriva căruia duce lupta;
- să ia repede hotărârea şi să dea la timp misiuni subordonaţilor şi mijloacelor primite ca întărire şi
în sprijin şi să facă tot posibil pentru îndeplinirea întocmai a misiunilor;
- să observe personal permanent câmpul de luptă;
- să execute cercetarea inamicului în faţa frontului subunităţii şi la flancuri;
- să organizeze sistemul de foc şi de baraje;
- să organizeze şi să menţină cooperarea neîntreruptă;
- să ia măsuri pentru asigurarea acţiunilor de luptă;
- să se preocupe pentru întărirea continuă a moralului subordonaţilor;
- să conducă acţiunile de luptă şi să folosească eficient mijloacele de foc din înzestrare;
- să folosească efectele loviturilor aviaţiei, focului artileriei şi altor mijloace;
- să stabilească măsurile de protecţie şi de înlăturare a efectelor în cazul întrebuinţării armelor de
nimicire în masă şi mijloacelor incendiare de către inamic;
- să cunoască şi să organizeze întreţinerea tehnicii şi a armamentului, iar în caz de deteriorare să
raporteze comandantului superior şi să organizeze reparaţia;
- să folosească cu pricepere caracteristicile terenului;
- să raporteze comandantului superior despre rezultatele luptei şi toate schimbările situaţiei;
- să urmărească consumurile muniţiei şi carburanţilor – lubrifianţilor, să ia măsuri privind
completarea plinurilor şi să urmărească primirea lor, să raporteze comandantului superior despre
consumarea a ½ şi ¾ din unitatea de foc şi plinul de carburanţi.
Stocul intangibil poate fi folosit numai cu aprobarea (permisiunea) comandantului
superior.
- să dea exemplu de vitejie, rezistenţă, voinţă, spirit de organizare, mai ales în minutele grele ale
luptei.

Pentru conducerea sigură a subunităţilor care acţionează într-un spaţiu mare este nevoie de
unele forţe şi mijloace prin intermediul cărora se efectuează această conducere.
În general pentru trupe sistemul de conducere se alcătuieşte din 4 elemente (componente)
strâns legate funcţional între ele.

Aceste elemente sânt:

1. Organele de conducere.
2. Mijloacele de conducere.
3. Punctele de comandă.
4. Sistemul de legătură (transmisiuni).
Aceste patru elemente sânt specifice numai pentru unităţi şi mari unităţi.

Prin organele de conducere se înţelege persoanele din comandament care îndeplinesc funcţiile
de conducere a subunităţilor în timpul pregătirii şi ducerii luptei.
În pluton şi în companie aceste persoane sânt comandanţii şi locţiitorii lor.
Prin mijloacele de conducere se înţelege un ansamblu de maşini, aparate, dispozitive,
instalaţii, mecanisme şi obiecte folosite în procesul de conducere a subunităţilor în scopul măririi
eficacităţii şi reducerii timpului.

Punctele de comandă – sânt locuri special amenajate şi înzestrate (echipate) cu mijloace de

conducere, din care se efectuează conducerea în timpul pregătirii şi ducerii luptei. Denumirea,
numărul şi componenţa PC sânt diferite şi depind de proporţiile subunităţilor.
În subunităţi se amenajează PCO.

Prin sistemul de transmisiuni (legături) se înţelege ansamblul mijloacelor de transmisiuni,

care asigură schimbul la timp şi calitativ de date şi informaţii în procesul de conducere a trupelor.
Legătura este mijlocul principal de conducere.

46
 Forţele şi mijloacele de conducere în subunităţi mici: pluton, companie.
Pentru conducerea subunităţilor se folosesc următoarele forţe şi mijloace:
1. Punctul de comandă şi observare (PCO).
2. Persoanele de conducere şi deservire.
3. Mijloacele de conducere.

Comandantul de grupă, pluton, companie conduce cu subunitatea prin staţia radio, mijloacele
cu fir (telefon), cu ajutorul semnalelor, agenţii de legătură, prin voce (prin comenzi).

În timpul folosirii staţiei radio se vor respecta cu stricteţe regulile executării convorbirilor radio
în regim de recepţie de serviciu.
În luptă toate comenzile prin radio se transmit în clar, pe când subunităţile, comandanţii şi
comenzile se transmit prin indicativele şi detaliile din teren – prin denumiri codificate convenţional,
iar obiectivele se indică faţă de repere.
În cazuri urgente: pericolul atacului prin surprindere al inamicului terestru sau aerian, despre
pericolul contaminării radioactive sau chimice, întrebuinţării ANM, alarmarea şi înştiinţarea se
execută prin semnalele de alarmare şi înştiinţare, care acţionează permanent. Înăuntru TAB (MLI)
comandantul conduce cu echipajul prin instalaţia de intercomunicaţie (interfon), prin voce şi
semnalele stabilite.
În raportare se indică, la ce timp, unde şi ce misiune îndeplineşte subunitatea, situaţia vecinilor,
valoarea şi caracterul de acţiuni ale inamicului, pierderile, hotărârea.

Indiferent de situaţie, comandanţii subunităţilor sânt obligaţi să raporteze fără întârziere despre:
- atacul prin surprindere al inamicului sau apariţia acestuia acolo unde el nu se aşteaptă;
- barajele şi zonele contaminate descoperite;
- capturarea de prizonieri, documente, armament şi tehnică militară;
- mijloacele şi procedeele noi folosite de inamic în luptă;
- schimbările bruşte în acţiunile desfăşurate de inamic (retragerea, trecerea în apărare, ş.a.);
- schimbările bruşte a situaţiei vecinilor şi pierderea cooperării cu ei;
- fiecare hotărâre de luptă luată din iniţiativa proprie în legătură cu schimbările situaţiei.

3. Activităţile desfăşurate în timpul acţiunilor de luptă ale grupei şi plutonului.

actualizarea misiunii, aprecierea situaţiei, luarea hotărârii, ordinul de luptă, semnalele şi

metodele de dirijare, înştiinţare, de indicare şi cooperare.
Pregătirea acţiunilor de luptă reprezintă un ansamblu de activităţi pe care comandantul de
grupă le desfăşoară în vederea îndeplinirii misiunii şi cuprinde planificarea, organizarea,
cooperarea şi controlul.
Activităţile desfăşurate de comandantului de grupă pentru pregătirea acţiunilor se desfăşoară în
următoarea succesiune:
Pasul 1 – primirea misiunii;
Pasul 2 – emiterea ordinului preliminar sau de avertizare;
Pasul 3 – pregătirea planului preliminar;
Pasul 4 – executarea deplasării necesare;
Pasul 5 – recunoaşterea;
Pasul 6 – completarea planului;
Pasul 7 – emiterea ordinului de acţiune;
Pasul 8 – supervizarea.
Comandantul de grupă nu este obligat să urmeze paşii de la 3 la 8 într-o ordine strictă, deoarece
în luptă nu va avea timpul necesar, îi poate executa şi în altă ordine, în funcţie de situaţie, el va
actualiza în permanenţă planul său de acţiune cu noile informaţii obţinute şi va informa subordonaţii
cu schimbările survenite.

47
 3.1. Planificarea acţiunilor de luptă
Planificarea are ca scop elaborarea planului şi a ordinului de acţiune.
Iniţierea planificării are la bază ordinul de acţiune al eşalonului superior şi cuprinde însuşirea
misiunii primite sau aprofundarea celei deduse.
Pasul 1 al planificării este primirea misiunii. Comandantul poate primi misiunea prin
intermediul ordinului preliminar (de avertizare), a ordinului de acţiune sau a ordinului fragmentar
(OFRAG). La primirea misiunii comandantul de grupă execută două activităţi importante: analiza
misiunii şi stabilirea principalelor probleme ale planificării.
La analiza misiunii comandantul grupei de infanterie determină următoarele:
1) intenţia şi concepţia comandantului eşalonului superior (pluton, companie);
2) sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească;
3) limitele acţiunii asupra libertăţii de acţiune a grupei;
4) misiunea reformulată a grupei;
5) calculul timpului.
Intenţia comandantului eşalonului superior.
Comandantul grupei trebuie să cunoască intenţia şi concepţia eşalonului superior în urma
rezultatului acţiunii militare. El trebuie să înţeleagă rolul şi responsabilităţile sale în concepţia luptei
lor. Această informaţie este găsită în ordinul de operaţie (OPORD) al comandantului de pluton.
Sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească.
Comandantul grupei trebuie să identifice şi să înţeleagă toate sarcinile a căror îndeplinire
determină succesul misiunii, inclusiv cele care asigură coordonarea acţiunilor grupei cu unităţile
vecine. Sarcinile pot fi precizate (de eşalonul superior) şi/sau deduse, fiind exprimate în relaţie cu
terenul, acţiunile sau forţele inamicului, forţele proprii sau cu o combinaţie a acestor factori.
Sarcinile precizate sunt stabilite de comandantul eşalonului superior şi se regăsesc în conţinutul
ordinului de operaţie (ordinului de luptă).
Sarcinile deduse nu sunt exprimate în ordinul de operaţie al eşalonului superior, dar trebuie
identificate şi executate pentru ca misiunea să fie îndeplinită cu succes. Ele sunt stabilite în funcţie de
situaţie, misiune sau scopul urmărit. Acţiunile de rutină sau cele inerente îndeplinirii misiunilor
tactice nu sunt considerate sarcini deduse (de exemplu: coordonarea sprijinului de foc cu manevra
sau realimentarea autovehiculelor) şi fac, de regulă, obiectul prevederilor procedurilor standard de
operare. Responsabilităţi, cum ar fi acoperirea flancurilor şi intervalelor dispozitivului de luptă al
grupei sau lichidarea elementelor izolate ale inamicului rămase după cucerirea obiectivului de atac,
constituie sarcini deduse (dacă nu sunt precizate în ordinul de operaţie al eşalonului superior) şi pot
fi menţionate în ordinul de operaţie propriu.
După identificarea sarcinilor, pe parcursul derulării procesului de elaborare a concepţiei, trebuie
determinată sarcina esenţială pentru misiune.
Limitele acţiunii asuprea libertăţii de acţiune a grupei.
Limitele acţiunii reprezintă obligaţiile şi restricţiile impuse şi exprimă ce nu are voie grupa să
execute înainte, în timpul şi după terminarea acţiunilor; formulări cum ar fi „a fi pregătit pentru…”,
„începând cu…“, „până la…“ exprimă limitări; factori şi restricţii, precum timpul la dispoziţie sau
interdicţia radio, sunt, de asemenea limitări.
Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis, bazat pe sarcina esenţială pentru
misiune şi pe scopul acesteia, exprimat în formatul: Cine? (grupa); Ce? (sarcina); Când? (timpul
critic); Unde? (de regulă caroul sau coordonatele); De ce? (scopul pe care trebuie grupa să-l
îndeplinească). Acest enunţ devine primul alineat al estimării comandantului grupei şi ulterior,
conţinutul secţiunii 2 – Misiunea al Ordinului de acţiune (Ord. Acţ.) al comandantului grupei.
Calculul timpului se execută pentru a determina intervalul de timp avut la dispoziţie pentru
planificarea şi desfăşurarea activităţilor de pregătire, având în vedere următoarele:
1) Capacitatea de a aprecia corect timpul şi spaţiul la dispoziţie constituie una din cele mai
importante calităţi ale unui comandant. Timpul este un factor esenţial în orice acţiune militară, el
determină calitatea planificării şi execuţie. Comandantul obţine primele indicaţii despre timpul la
dispoziţie prin Ordinul Preliminar al eşalonului superior – cuantumul de timp pe care îl are grupa

48
pentru a se pregăti sau a executa o misiune determină detalierea procesului de planificare. Din acest
motiv comandantul trebuie să stăpânească foarte bine modul de desfăşurare a procesului de comandă
şi control şi trebuie să dispună de personalul, tehnica şi comunicaţiile necesare derulării acestui
proces.
2) Planificarea inversă reprezintă procedeul de calcul al timpului şi constă în inversarea
succesiunii în timp a acţiunilor, pentru determinarea momentului iniţierii activităţilor de pregătire.
3) Planificarea, executarea recunoaşterilor, elaborarea şi emiterea ordinelor, realizarea
dispozitivului de acţiune, sunt activităţi care se execută la toate eşaloanele, indiferent de timpul la
dispoziţie. Pe cât posibil aceste activităţi se vor executa concomitent. Atunci când acest lucru nu este
posibil, primele activităţi iniţiate vor fi cele care consumă cel mai mult timp. Comandantul trebuie să
ia în considerare şi timpul necesar efectuării deplasării forţelor spre raioanele (aliniamentele) iniţiale,
timpul necesar dispunerii în acestea şi realizării măsurilor de siguranţă şi protecţie.
4) Analiza timpului are ca rezultat un grafic al activităţilor care trebuiesc desfăşurate. Graficul
poate suferi modificări atunci când intervin situaţii neprevăzute pe timpul desfăşurării activităţilor.

De regulă, comandantul de grupă îşi planifică timpul, cuprins între momentul primirii misiunii
şi cel de plecare la ofensivă (când trebuie să fie gata pentru apărare) având în vedere următoarele
aspecte:
1) este necesar ca peste o treime din timpul avut la dispoziţie să fie folosit – pentru
planificarea proprie şi pentru emiterea ordinului de acţiune;
2) aproximativ două treimi din timpul avut la dispoziţie trebuie destinat subordonaţilor –
pentru planificarea şi pregătirea misiunii de către aceştia;
3) se iau în considerare şi alţii factori: timpul de zi-lumină la dispoziţie; timpul necesar
deplasării la şi de la ordine şi pentru repetiţii;
4) în schematizarea mentală a activităţilor pregătitoare, comandantul de grupă foloseşte
planificarea inversă – plecând de la finalul acţiuni spre începutul acesteia;
5) comandantul de grupă trebuie să aloce timp suficient pentru îndeplinirea fiecărei activităţi.
Pasul 2 – Emiterea ordinului preliminar (de avertizare).
Comandantul asigură instrucţiunile iniţiale printr-un ordin preliminar (de avertizare) care
conţine suficiente informaţii necesare pregătirii acţiunii într-un timp cât mai scurt. Acestea se referă,
de regulă, la asigurarea cu muniţii, hrană şi apă, la verificarea mijloacelor de transmisiuni.
Comandantul emite ordinul de avertizare cu toate informaţiile pe care le are la dispoziţie la
momentul respectiv şi nu aşteaptă noi informaţii pentru completarea acestuia, asigurând actualizarea
lui ori de câte ori este necesar.
Ordinul preliminar (de avertizare) cuprinde situaţia, misiunea, instrucţiuni generale şi
instrucţiuni speciale.
Situaţia – o scurtă descriere a situaţiei inamicului, a forţelor proprii şi a subunităţilor primite în
întărire (sprijin).
Misiunea este cea primită de la comandantul de pluton şi reformulată de către comandantul de
grupă sau cea dedusă de către acesta.
Instrucţiunile generale se referă la:
1) modificările în structura grupei;
2) echipamentul şi tehnica necesare;
3) cerinţele speciale (mine antiblindate, aparatură de vedere pe timp de noapte etc.);
4) calculul timpului, care trebuie să includă ora începerii deplasării, ora şi locul dării ordinului
de acţiune, termenul probabil de execuţie, ora începerii inspecţiilor şi ce se verifică, ora la care se
execută repetiţiile şi ce se exersează;
5) alte instrucţiuni necesare.
Instrucţiuni speciale pentru:
1) subordonaţi;
2) cei care participă la elaborarea ordinului de acţiune.

49
 Pasul 3 – Pregătirea planului preliminar. Comandantul de grupă execută o estimare a
situaţiei, pe care o foloseşte ca bază pentru planul său preliminar.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5 paşi:
1) analiza detaliată a misiunii;
2) analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului de acţiuni;
3) analiza fiecărui curs al acţiunii;
4) compararea între ele a cursurilor de acţiuni;
5) luarea deciziei.

1. Analiza detaliată misiunii.

Analiza detaliată misiunii este primul pas în procesul de estimare fiind modul prin care
comandantul înţelege şi obţine informaţii despre misiuni. Informaţiile care stau la baza analizei
misiunii se extrag din Ord. Acţ. al eşalonului superior, (respectiv din paragraful 3 – EXECUŢIA),
care precizează concepţia comandantului eşalonului superior, misiunile şi sarcinile subunităţilor
subordonate, precum şi instrucţiunile de coordonare; paragraful 2 conţine misiunea companiei; alte
informaţii utile sunt incluse în anexe şi scheme.
2. Analiza situaţiei şi elaborarea cursului acţiunii.
Analiza situaţiei, al doilea pas în procesul de estimare îl constituie analiza situaţiei folosind
factorii MIFT-T rămaşi după analiza misiunii:
1) inamic;
2) forţe proprii;
3) teren;
4) timp.
Factorii sunt analizaţi pentru a determina influenţa acestora asupra cursurilor de acţiune
posibile. După finalizarea analizei şi centralizarea estimărilor, comandantul de grupă este în măsură
să elaboreze variantele posibile de cursuri ale acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, comandantul de grupă studiază datele şi informaţiile despre teren şi
stare a vremii, inamic şi forţele proprii.
Analiza terenului se execută pe baza studierii caracteristicilor terenului care influenţează
direct acţiunile militare:
1) posibilităţile de observare şi executare a focului;
2) posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; obstacolele;
3) punctele-cheie din teren;
4) direcţiile (căile) de apropiere.
Concomitent cu acestea, comandantul analizează şi condiţiile de timp, anotimp şi stare a
vremii.
Având la dispoziţie concluziile rezultate în urma studierii terenului şi a stării vremii,
comandantul este în măsură să determine modul în care caracteristicile zonei de acţiune influenţează
posibilităţile forţelor proprii şi ale inamicului.

Posibilităţile de observare şi executare a focului. Posibilităţile de observare sunt determinate

de modul în care terenul influenţează cercetarea, recunoaşterea, descoperirea şi identificarea ţintelor
(obiectivelor). Posibilităţile de executare a focului sunt determinate de modul în care terenul
influenţează eficacitatea focului executat cu categoriile de armament din dotare. Pe baza concluziilor
rezultate în urma analizei acestor influenţe, comandantul stabileşte elementele de bază ale sistemului
de foc.Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare. Adăpostirea reprezintă protecţia împotriva
focului executat de inamic, iar mascarea reprezintă protecţia împotriva observării acestuia. Analiza
posibilităţilor de adăpostire şi mascare nu poate fi separată de analiza posibilităţilor de observare şi
executare a focului. Mijloacele de foc şi tehnica de luptă trebuie să fie adăpostite şi mascate pentru a
putea fi folosite eficient şi a le proteja împotriva loviturilor inamicului. La identificarea proprietăţilor
naturale de mascare ale terenului, trebuie de luat în considerare şi impactul pe care aparatura de
vedere pe timp de noapte şi pe bază de imagini termale îl are asupra posibilităţilor de observare, atât
ale inamicului, cât şi forţelor proprii.

50
 Obstacolele reprezintă orice restricţii naturale sau artificiale care canalizează, întârzie,
restricţionează sau deviază deplasarea în teren a forţelor şi mijloacelor. Orice porţiune de teren este
evaluată din punctul de vedere al tipului de forţe care urmează să acţioneze în respectivele condiţii.
Influenţa obstacolelor este exprimată prin gradul de accesibilitate a terenului: inaccesibil, greu
accesibil şi accesibil.
Toate obstacolele care afectează posibilităţile de deplasare (manevră) ale forţelor, trebuie
identificate şi analizate, inclusiv cele realizate de forţele proprii, astfel:
1) Teren inaccesibil – zona este impracticabilă pentru un anumit tip de forţe sau necesită un
efort prea mare pentru asigurarea mobilităţii acestora; foarte puţine zone sunt considerate
inaccesibile pentru infanteria care acţionează pe jos. În unele zone, reţeaua de drumuri asigură
deplasarea forţelor mecanizate, dar nu permite executarea manevrei acestora.
2) Teren greu accesibil – existenţa pantelor abrupte şi a vegetaţiei dese pot îngreuna
executarea manevrei forţelor care acţionează în acest tip de teren, iar sprijinul forţelor şi mijloacelor
de asigurare a mobilităţii este uneori necesar. O zonă considerată greu accesibilă pentru forţele
mecanizate, poate fi considerată ca accesibilă pentru infanteria care acţionează pe jos.
3) Teren accesibil – deplasările şi manevra sunt posibile pe majoritatea direcţiilor, iar forţele
care acţionează în zonă nu au nevoie de sprijinul elementelor de asigurare a mobilităţii.
Punctele-cheie din teren reprezintă zone a căror ocupare, menţinere sau control conferă un
avantaj pentru ambii combatanţi. Folosind harta şi informaţiile disponibile, comandantul poate
determina porţiunile de teren în care dispunând forţele şi mijloacele, poate domina direcţiile de
apropiere sau zona obiectivului. Pentru a controla o porţiune-cheie din teren, nu este obligatorie
dispunerea de forţe şi mijloace, accesul inamicului spre aceste zone putând fi împiedicat, folosind
focul direct şi din poziţii de tragere acoperite. Determinarea punctelor-cheie din teren, oferă
comandantului indicaţii utile pentru organizarea sistemului de foc şi realizarea dispozitivului de
luptă. Punctele-cheie din teren vor fi luate în considerare pe timpul elaborării cursurilor de acţiune.
Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren necesară pentru deplasare
(înaintare) către un anumit obiectiv. O direcţie de apropiere favorabilă oferă, de regulă, suficiente
coridoare de mobilitate. Acestea sunt zone în interiorul căilor de apropiere care permit atât
deplasarea, cât şi executarea manevrei. Ele permit forţelor proprii sau ale inamicului să înainteze sau
să se retragă, respectând normele tactice şi le asigură posibilitatea concentrării forţelor, realizării
surprinderii şi deplasării rapide. În zona de acţiune trebuie identificate direcţiile de apropiere atât
pentru forţele mecanizate cât şi pentru infanteria care acţionează pe jos. În ofensivă se identifică
căile de înaintare favorabile spre obiectiv ale forţelor proprii şi direcţiile posibile de contraatac ale
inamicului. În apărare aceiaşi regulă este valabilă, aplicată în sens invers. Trebuiesc identificate, de
asemenea, direcţiile pe care elementele de cercetare ale inamicului le poate folosi. După
identificarea direcţiilor de apropiere, trebuie analizată influenţa obstacolelor asupra practicabilităţii
acestora, examinând următoarele aspecte:
1) ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;
2) cum pot fi consolidate obstacolele naturale existente şi cum va influenţa aceasta
practicabilitatea căilor de apropiere;
3) în ce măsură obstacolele paralele cu direcţiile de apropiere favorizează protecţia flancurilor
sau limitează deplasările de front.
Starea vremii va fi analizată folosind cele cinci elemente esenţiale pentru acţiunile militare:
1) vizibilitatea (care include timpul de lumină);
2) vântul;
3) precipitaţiile;
4) norii;
5) temperatura şi umiditatea.
Pentru a stabili efectele lor asupra acţiunilor, efectele stării vremii vor fi corelate cu terenul;
vremea afectează multe categorii de tehnică şi echipament (inclusiv aparatura electronică şi optică),
terenul (practicabilitatea) şi vizibilitatea, dar cel mai mare impact îl are asupra militarilor; în condiţii
de vreme rea, de căldură sau frig excesive, procesul de comandă şi control este îngreunat, vremea
aspră şi vizibilitatea redusă reduc eficienţa acestuia şi a acţiunilor subordonaţilor, iar existenţa şi
direcţia de bătaie a vântului condiţionează modul de folosire a mijloacelor fumigene.
51
 Analiza inamicului. Scopul analizei inamicului este de a stabili cele mai probabile cursuri de
acţiuni ale acestuia. Informaţiile pentru identificarea acţiunilor provin din mai multe surse,
incluzând doctrina inamicului şi activităţile curente desfăşurate de acesta. Informaţiile necesare
pentru analiza inamicului includ următoarele
1) compunerea – aceasta poate fi prezentată sub forma unui tabel (schemă) şi care include date
referitoare la tipul, denumirea, organizarea şi dotarea de principiu a forţelor inamicului dispuse în
zona de acţiune a grupei;
2) dispozitivul de luptă – constă în identificarea modului de dispunere a forţelor inamicului pe
câmpul de luptă; acesta poate fi prezentat grafic pe hartă, sub formă de schemă, sinteză informativă
sau alt format ales; stabilirea dispozitivului de luptă al inamicului se bazează şi pe concluziile
rezultate în urma analizei terenului;
3) tăria (gradul de completare) – aceste informaţii se referă la valoarea reală a forţelor şi
mijloacelor inamicului care acţionează în zona de acţiune;
4) acţiuni semnificative – sunt informaţii referitoare la activităţile cele mai recente desfăşurate
de inamic şi care oferă indicii despre intenţiile probabile ale acestuia;
5) particularităţi şi slăbiciuni – reprezintă anumite caracteristici ale forţelor sau mijloacelor de
luptă ale inamicului care, examinate şi exploatate cu grijă, pot furniza un avantaj forţelor proprii;
6) posibilităţile inamicului – sunt acţiunile pe care inamicul le poate desfăşura şi care pot
influenţa semnificativ îndeplinirea misiunii de către forţele proprii.
Cursurile de acţiune probabile ale inamicului sunt identificate de comandant, pe baza
informaţiilor enumerate anterior. Analiza acestora se va axa pe determinarea punctelor tari ale
inamicului (pentru a putea fi evitate) şi pe slăbiciunile sale (pentru a putea fi exploatate). În timpul
procesului de estimare, comandantul poate accepta, revizui sau ignora cursurile de acţiune ale
inamicului prezentate, sau pot crea altele; această interacţiune este esenţială în elaborarea unor
cursuri de acţiuni ale forţelor proprii cât mai realiste. Rezultatul va consta într-un enunţ clar şi
concis al celui mai probabil curs de acţiuni ale inamicului, ale cărui informaţii vor permite
comandantului să stabilească cursul optim de acţiuni al grupei

Analiza forţelor proprii. Multe din aceste informaţii trebuie să fie identificate de comandant
astfel:
1) compunerea este prezentată ca o sumă de date despre forţele disponibile pentru îndeplinirea
misiunii; cunoaşterea grupei, respectiv, organizarea curentă pentru luptă, comandanţii de secţii,
precum şi documentele de conducere elaborate anterior, îl pot ajuta pe comandant să stabilească
viitoarea compunere pentru luptă a grupei; relaţiile de comandă şi sprijin trebuiesc, de asemenea,
stabilite;
2) dispunerea curentă a forţelor proprii este stabilită de comandant, hărţi ale situaţiei, scheme
sau alte documente elaborate anterior; informaţiile referitoare la dispunerea curentă, includ datele
referitoare la dispunerea grupei, subunităţilor de sprijin de luptă şi de logistică;
3) nivelul capacităţii combative – concluziile analizei capacităţii combative a forţelor proprii
se concentrează pe evidenţierea posibilităţilor reale şi a vulnerabilităţilor, pentru a-l ajuta pe
comandant să selecteze cursul optim de acţiune; analiza capacităţii combative are în vedere misiunea
şi intenţia comandantului eşalonului superior, dispunerea curentă şi ulterioară a vecinilor şi a rezervei
eşalonului superior, elementele puterii de luptă şi moralul personalului, situaţia logistică, puterea de
luptă a unei subunităţi este dată de numărul personalului şi mijloacelor de luptă şi nu de mărimea
acesteia; puterea grupei se bazează pe numărul, tipul şi capacitatea combativă a efectivului;
4) activităţile semnificative – datele privind formele de manevră, măsurile de asigurare şi
protecţie a forţelor şi alte elemente care vor fi luate în calcul pe timpul planificării;
5) particularităţi şi slăbiciuni – trebuie identificate, fiind luate în considerare pe timpul
elaborării cursurilor de acţiune.
Concluziile rezultate în urma analizei situaţiei constituie baza estimării comandantului de
grupă. Estimările comandantului de grupă stau la baza elaborării cursurilor de acţiune.

52
 Elaborarea cursurilor de acţiune. Cursul de acţiune reprezintă un plan posibil de îndeplinire
a misiunii grupei; el trebuie să fie clar şi concis, să arate cum va îndeplini grupa misiunea şi să
conţină suficiente detalii. Este indicată elaborarea a 2 sau 3 cursuri de acţiuni, pentru ca să existe
posibilitatea de a studia mai multe opţiuni. Elaborarea mai multor cursuri de acţiuni ajută în
realizarea mai multor variante de plan şi creşte flexibilitatea comenzii în timpul execuţiei. Fiecare
curs de acţiune trebuie să fie:

1) Viabil – să asigure îndeplinirea misiunii şi să sprijine intenţia comandantului;

2) Acceptabil – să evite crearea unor dificultăţi inutile în desfăşurarea acţiunilor plutonului;
3) Distinct – misiunile şi sarcinile stabilite pentru subordonaţi să difere de cele stabilite în
cadrul altui curs de acţiune.
Un curs de acţiune trebuie să răspundă la următoarele întrebări Ce? (Ce sarcini sunt de
îndeplinit?); Când? (Când va trebui începută sau terminată acţiunea (constituie limitări ale
timpului?); Unde? (Unde se află zonele pentru apărare sau ofensivă stabilite prin ordin?); Cum?
(Cum se realizează manevra şi care sunt scopurile elementelor acesteia? Care este efortul
principal?); De ce? (Care este scopul stabilit şi care vor fi rezultatele acţiunii?).
Metodele de elaborare a unui curs de acţiuni pot fi diferite de la un comandant la altul, în funcţie
de experienţa comandantului. De regulă, activitatea de elaborare a unui curs de acţiuni cuprinde
următorii paşi:

1) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile

ale inamicului asupra cărora grupă îşi va concentra puterea de luptă;
2) stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul stabileşte natura şi valoarea
efortului (eforturilor) de sprijin, răspunzând la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca efortul
principal să aibă succes?”;
3) stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce trebuie atinse de efortul principal
şi cel de sprijin; scopul efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor companiei, stabilit de
eşalonul superior;
4) stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va repartiza secţiilor (militarilor)
sarcinile identificate, în concordanţă cu scopurile stabilite;
5) stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifica
responsabilităţile şi a sincroniza acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal; comandantul
trebuie să asigure subordonaţilor săi libertatea de acţiune, în limitele impuse de situaţia concretă;
6) întocmirea enunţului şi a schemei cursului de acţiuni – reprezentările grafice ale cursurilor
de acţiune sporesc claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de executare a manevrei;
măsurile grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar dacă schema va fi inclusă în
ordinul de acţiune simbolurile grafice atipice, folosite pentru clarificarea unor particularităţi, vor fi
explicate într-o legendă.

3. Analiza cursurilor de acţiune.

Al treilea pas al estimării situaţiei este analizarea cursurilor de acţiune. Etapa de analiză a
cursurilor de acţiuni constă în analiza în parte a fiecărui curs de acţiune folosindu-se procedeul
acţiune-reacţie-contrareacţie. După analiza în parte a fiecărui curs de acţiune se stabilesc avantajele
şi dezavantajele fiecărui curs, care vor sta la baza luării deciziei.

4. Compararea cursurilor de acţiune.

Al patrulea pas în procesul de estimare îl reprezintă compararea cursurilor de acţiune şi

alegerea cursului optim. Activitatea începe prin compararea avantajelor şi dezavantajelor pe baza
criteriilor de evaluare stabilite anterior. Comandantul compară cursurile de acţiune elaborate, în
vederea identificării celui care are cele mai mari şanse de succes împotriva celui mai probabil curs de
acţiuni al inamicului, precum şi împotriva celui mai periculos.

53
 Curs de acţiune Curs de acţiune Curs de acţiune
Criterii nr. 1 nr. 2 nr. 3
Posibilităţi de manevra + + +
Simplitate + + -
Sprijin de foc + + +
Informaţii + + -
Protecţia AA + + +
Mobilitate (adăpostire) + + -
Sprijin de servicii - - +
Comandă şi control + + +
(+) (+) -

Fig. 1. Variantă de matrice de comparare.

Cursul de acţiuni selectat trebuie, de asemenea, să implice un nivel minim de risc pentru forţele
şi mijloacele proprii, să asigure cea mai favorabilă dispunere a forţelor proprii la încheierea misiunii
(în vederea desfăşurării acţiunilor ulterioare), să asigure suficientă flexibilitate pentru a adapta
execuţia la elementele neprevăzute şi să asigure la maxim iniţiativa şi libertatea de acţiune pentru
subordonaţi.
Cea mai obişnuită metodă de comparare a unor cursuri de acţiune este “matricea de
comparare”. Această metodă constă în enumerarea factorilor semnificativi stabiliţi şi folosirea
acestora pentru indicarea eficienţei cursului de acţiune (fig. 1). Atunci când cursurile de acţiune sunt
evaluate prin acordarea de punctaje la criteriile stabilite, cursul optim este cel care întruneşte
punctajul cel mai mic.

5. Decizia.
Pasul cinci în procesul de estimare unde comandantul va decide ulterior asupra schemei
generale a manevrei.
Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a decis să îndeplinească
misiunea; obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc
(se întocmeşte schemă). Astfel, în concepţie comandantul de grupă determină:

1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie nimicit şi
măsurile de inducere a acestuia în eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile efectivului grupei, maşinii de luptă şi mijloacelor de foc de întărire;
4) organizarea conducerii.
Planul preliminar actualizat constituie baza coordonării, a recunoaşterii, a organizării
misiunilor şi a instrucţiunilor de deplasare.
Pregătirea pentru recunoaştere a comandantului de grupă se execută conform ordinului
primit. Acesta se consultă cu locţiitorul său pe care îl lasă înlocuitor la comandă.

Pasul 4 – Executarea deplasării necesare.

Grupa poate începe deplasarea sub conducerea locţiitorului comandantului de grupă, în timp ce
comandantul încă planifică sau execută recunoaşterea.

Pasul 5 – Recunoaşterea.
Dacă timpul permite, comandantul de grupă execută, personal, recunoaşterea în scopul
confruntării elementelor rezultate din analiza terenului şi aducerii corectivelor necesare planului său,
al confirmării gradului de practicabilitate al rutelor şi a timpului necesar deplasărilor mai importante.
Când timpul nu permite, comandantul de grupă execută recunoaşterea pe hartă.
Executarea recunoaşterii cuprinde:

54
 1) clarificarea, prin confruntare a răspunsurilor la întrebările ce apar pe timpul analizei
situaţiei din cadrul procesului elaborării cursului optim de acţiune;
2) stabilirea modului de acţiune pentru îndeplinirea misiunii;
3) planificarea acţiunii;
4) elaborarea mentală a detaliilor planului de acţiune.
Executarea recunoaşterii marchează încheierea estimărilor.

Pasul 6 – Completarea planului. Comandantul de grupă completează şi finalizează planul său pe

baza rezultatului recunoaşterilor asigurându-se că acesta îndeplineşte cerinţele misiunii şi se
încadrează în cerinţele intenţiei comandantului eşalonului superior.
Planul de acţiune presupune detalierea concepţiei şi cuprinde 5 puncte:
1) situaţia;
2) misiunea;
3) execuţia;
4) sprijinul logistic;
5) comanda şi comunicaţiile.
Situaţia se referă la:
1) situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea, dispozitivul probabil de luptă,
acţiunile probabile şi etapele acestora, termenele, comanda);
2) concepţia eşalonului superior – scopul luptei, direcţia de efort, etapele acţiunii, comanda;
acţiunile pe care le execută; situaţia vecinilor şi acţiunile acestora (cele care prezintă interes;
3) subordonări şi resubordonări (dacă este cazul).
Misiunea primită de la eşalonul superior (dedusă) cuprinde scopul, forma de luptă şi termenele
de realizare.
Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis, bazat pe sarcina esenţială pentru
misiune şi pe scopul acesteia, exprimat în formatul: Cine? (plutonul); Ce? (sarcina); Când? (timpul
critic); Unde? (de regulă caroul sau coordonatele); De ce? (scopul pe care trebuie plutonul să-l
îndeplinească).
Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul procesului de planificare,
astfel: direcţia de acţiune şi manevra; etapele acţiunii şi termenele; direcţia de efort; alte priorităţi şi
precizări (instrucţiunile de apărare nucleară, biologică şi chimică; priorităţile specifice; stabilirea
măsurilor de mascare); programarea în timp a acţiunilor; cooperarea; sprijinul de luptă; instrucţiuni
de coordonare.
Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului logistic.
Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:
1) comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de grupă);
2) comunicaţii – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind
utilizarea mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Planul de acţiune constituie baza documentară pentru elaborarea ordinului de acţiune.
3.2. Organizarea acţiunilor de luptă
Pasul 7 şi 8 intră în organizarea acţiunilor de luptă şi se desfăşoară după elaborarea planului
de acţiune şi presupune transmiterea misiunilor la subordonaţi (prin ordin de acţiune) şi realizarea
dispozitivului de luptă.

Pasul 7 – Emiterea ordinului de acţiune. Ordinul de acţiune este emis de comandantul de grupă
către subordonaţi în scopul coordonării execuţiei unei acţiuni specifice.
Comandantul de grupă emite ordinul de acţiune şi îl transmite verbal, în apropierea
obiectivului sau terenului unde se va desfăşura acţiunea; când nu este posibil, trebuie să
folosească modelul (macheta) terenului sau o schiţă a acestuia; ordinul de acţiune se
consemnează în carnetul grupei (plutonului).
Comandantul de grupă (pluton) trebuie să se asigure că subordonaţii au înţeles misiunea
primită şi concepţia de acţiune; pentru verificare comandantul îi va pune să repete părţile
importante din ordinul primit.

55
 Comandantul de grupă (pluton) poate, de asemenea, să folosească pentru emiterea
ordinului de acţiune schiţele conceptuale.
Schiţa conceptuală cuprinde locurile şi poziţiile obiectivelor, măsurile de control şi
punctele cheie ale terenului în relaţie una cu cealaltă. Nu este necesar să se deseneze la scară.
Modelul terenului este reprezentarea la scară tridimensională a zonei de
responsabilitate cu toate detaliile de planimetrie pe care se trec elementele rezultate din planul
de acţiune; el este suficient pentru informarea şi discutarea acţiunilor la un obiectiv şi poate
prezenta întreaga zonă a misiunii.

Modelul terenului se construieşte astfel:

1) se orientează la teren (nordul de pe model este nordul din teren);
2) se modelează formele de relief ale acestuia din zona de acţiune;
3) se reprezintă carourile de hartă;
4) se realizează detaliile de planimetrie;
5) se verifică materializarea corectă a terenului (o variantă a acestuia este
prezentată în fig. 1).

Fig. 1. Modelul (macheta) terenului

Pe modelul terenului se pun toate elementele planului de acţiune folosind „Colecţia de

soldăţei” (de diferite culori), cretă (colorată), cartonaşe 3x5 cm, marcatori de ţintă, sfoară sau
marcatori de subunităţi şi unităţi (se pot folosi tuburi, cartuşe de manevră, bucăţi de lemn, frunze),
apoi se verifică dispunerea corectă a elementelor planului de acţiune.

Ordinul de acţiune are formatul similar ordinului cu 5 paragrafe (folosim acest format pentru
a evita omisiunile sau remarcile nefolositoare) şi cuprinde: situaţia; misiunea; execuţia; sprijinul
logistic; comanda şi comunicaţiile.
Situaţia este primul paragraf al ordinului şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) inamicul – compunerea, dispunerea şi puterea de luptă; activităţile recente; posibilităţile
mijloacelor şi forţelor primite ca întărire (sprijin) şi de folosire a armelor de distrugere în masă;
cursul de acţiuni cel mai probabil sau cel mai periculos (schema);
2) forţele proprii – misiunea şi concepţia eşalonului superior; misiunile vecinilor;
3) subunităţile primite ca întărire (în sprijin).
Misiunea este paragraful doi al ordinului de acţiune în care se indicată misiunea reformulată a
grupei. De regulă, ea include răspunsurile la următoarele întrebări: Cine? Ce? Când? Unde? şi De ce?
Execuţia este paragraful trei şi cel mai principal al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1) concepţia acţiunii;
2) misiunile subordonaţilor;
3) misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin);
4) instrucţiuni de coordonare.

56
 Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a decis să îndeplinească
misiunea; obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc
(se întocmeşte schemă).
În concepţie comandantul de grupă determină:
1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie nimicit şi
măsurile de inducere a acestuia în eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile efectivului grupei, maşinii de luptă şi mijloacelor de foc de întărire;
4) organizarea conducerii.
Misiunile subordonaţilor – cuprind misiunile şi restricţiile fiecărui militar al grupei în
parte.
Misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin) – acest subparagraf se întocmeşte numai
în măsura în care este necesar şi se utilizează numai pentru a stabili acele misiuni pe care subunităţile
de sprijin trebuie să le îndeplinească şi care nu sunt menţionate în altă parte; unităţile de sprijin de
luptă se enumără în ordinea în care apar în organică (ordinea de bătaie).
Instrucţiuni de coordonare – aici se trec instrucţiunile aplicabile la două sau mai multe
elemente ale subunităţii. De regulă, include linii de despărţire, obiective, aliniamentul de plecare,
timpul şi direcţia atacului şi alte elemente specifice necesare pentru coordonarea acţiunilor
subunităţilor participante la misiune, alte informaţii ce pot fi incluse sunt instrucţiunile pentru
transmiterea rapoartelor, momentul probabil al execuţiei şi când intră în vigoare ordinul.
Sprijinul logistic este paragraful patru al ordinului de acţiune în care se indică modul de
organizare a sprijinului logistic al acţiunii grupei de infanterie şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) concepţia sprijinului logistic;
2) organizarea aprovizionărilor;
3) organizarea transporturile;
4) organizarea mentenanţei;
5) organizarea asistenţei medicale;
6) organizarea cazării forţelor;
7) organizarea serviciilor de campanie.
Comanda şi comunicaţiile este punctul cinci al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1) comanda – locul şi timpul instalării punctului de comandă-observare, locul comandantului
de grupă şi succesiunea la comandă;
2) comunicaţiile – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind
utilizarea mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Pasul 8 – Supervizarea. Supervizarea include organizarea coordonării şi cooperării
(desfăşurarea repetiţiilor) şi controlul (sau inspecţia) pregătirii pentru luptă.
Cooperarea reprezintă activitatea prin care se asigură conlucrarea tuturor forţelor participante
la luptă, în timp, spaţiu şi pe misiuni, pe baza unui plan unic şi a unei concepţii unitare, în scopul
concentrării şi însumării eforturilor acestora pentru îndeplinirea misiunii de luptă comune.
Organizarea cooperării şi menţinerea neîntreruptă a acesteia este una din principalele îndatoriri
ale comandantului; aceasta are un caracter centralizat şi unitar şi se organizează de comandant, atât
pe baza elementelor stabilite în decizie cât şi a rezultatului recunoaşterilor.
Cooperarea se organizează pe timpul procesului de elaborare a planului de acţiune şi se
precizează în teren, la recunoaşteri.
La organizarea cooperării în ofensivă, comandantul de grupă este obligat să:
1) stabilească modul de deplasare şi de desfăşurare a grupei, insistând în mod deosebit asupra
ieşirii organizate şi la timp pe aliniamentul de atac, în scopul realizării simultaneităţii atacului limitei
dinainte a apărării inamicului la ora „H”;
2) coreleze acţiunile secţiilor între ele şi cu vecinii; stabilească precis modul de acţiune al
acestora pe timpul atacului limitei dinainte şi al obiectivelor din adâncimea apărării inamicului;
3) precizeze modul de acţiune pentru asigurarea introducerii în luptă a forţelor eşalonului
superior;

57
 4) stabilească modul de acţiune împreună cu vecinii pentru oprirea şi nimicirea inamicului
care contraatacă şi pentru continuarea ofensivei;
5) stabilească modul în care se va trece la urmărirea, încercuirea şi nimicirea inamicului;
6) comunice semnalele pentru trecerea la ofensivă, pentru deschiderea, transferul şi încetarea
focului, indicarea obiectivelor, precum şi alte semnale de cooperare.
În apărare, pe baza studiului posibilităţilor de acţiune ale inamicului, comandantul de grupă
trebuie să precizeze:
1) aliniamentele (sectoarele) pe care eşalonul superior execută foc în sprijinul grupei;
2) sectoarele de foc concentrat (cine participă şi semnalul de executare a focului);
3) aliniamentul barajului general, al focului antiblindate şi al aruncătoarelor;
4) aliniamentul de deschidere a focului de către mijloacele de sprijin;
5) modul de asigurare a flancurilor;
6) semnalele de cerere, deschidere, transport, încetare a focului şi de indicare a obiectivelor;
7) modul de sprijin al grupei când se apără pe poziţia siguranţei de luptă şi direcţia de repliere
(
Repliere – mutare a apărării de pe un aliniament pe altul, situat mai înapoi).
Comandantul de grupă va pune accent, îndeosebi, pe coordonarea acţiunilor pentru nimicirea
mijloacelor blindate ale inamicului precum şi a mijloacelor aeriene care atacă de la înălţimi mici.
Comandantul de grupă va acorda o atenţie deosebită coordonării acţiunilor subunităţilor
pe timpul luptei în condiţii de izolare.
În toate situaţiile, la organizarea cooperării, se va avea în vedere pericolul întrebuinţării
mijloacelor nucleare, biologice şi chimice şi a sistemelor incendiare, urmărindu-se coordonarea
acţiunii secţiilor pentru înlăturarea urmărilor atacului executat cu aceste categorii de armamente.
Principalele probleme de cooperare se stabilesc de către comandant pe timpul luării deciziei şi
se consemnează în ordinul de acţiune.
După organizarea coordonării comandantul de grupă în scopul verificării înţelegerii de către
grupă a misiunilor primite, verificării corectitudinii planului de acţiune, organizează şi desfăşoară
repetiţii.
Cooperarea se organizează şi se desfăşoară cu subunităţile vecine plutonului în scopul
sincronizării acţiunilor pe timpul luptei. Comandantul de pluton organizează cooperarea cu vecinii
după participarea la activitatea de coordonare la comandantul de companie.

Repetiţiile sunt folosite de către comandantul de grupă pentru:

1) exersarea misiunilor esenţiale (pentru a îmbunătăţi performanţele);
2) cunoaşterea punctelor slabe şi a problemelor din plan;
3) coordonarea activităţilor elementelor subordonate;
4) îmbunătăţirea înţelegerii de către subordonaţi a concepţiei de acţiune în scopul creşterii
încrederii acestora.
Repetiţiile se execută în scopul formării unor militari foarte bine informaţi şi instruiţi cu privire
la acţiunile planificate şi modul de execuţie al acestora.
Comandantul trebuie să execute repetiţiile pe terenul care se aseamănă cu cel din zona de
acţiune şi în condiţii de vizibilitate similare.
Grupa (plutonul) poate începe repetiţiile la exerciţiile tactice specifice şi alte părţi din
instrucţiunile cu caracter permanent înainte de primirea ordinului de acţiune. Odată ce ordinul a fost
emis, grupa poate repeta misiunile specifice.
După repetiţii se execută un scurt bilanţ.
Controlul (inspecţia) se execută în scopul verificării următoarelor probleme:
1) punerea în practică a prevederilor planului de acţiune;
2) nivelul de pregătire al plutoanelor;
3) îndeplinirea la timp a misiunii primite.
De regulă controlul se realizează prin deplasarea la subordonaţi.

58
 Controlul evidenţiază gradul de pregătire al militarilor. Comandantul de grupă (plutonul) şi
locţiitorul său, pe timpul controlului verifică:
1) tehnica, armamentul şi muniţia;
2) uniformele şi echipamentul adecvat pentru misiune;
3) modul de înţelegere a misiunii şi a responsabilităţilor specifice;
4) comunicaţiile;
5) raţiile şi apa;
6) mascarea;
7) modul de remediere a deficienţelor constatate pe timpul inspecţiilor precedente.

Conducerea focului este o obligaţie importantă a comandantului.

Conducerea focului constă în dirijarea organizată a tragerilor cu armamentul din înzestrare
şi cu cel de întărire şi sprijin asupra obiectivelor din raionul (de pe direcţia) de acţiune a
plutonului(grupei) în scopul nimicirii unui inamic superior numeric şi în tehnică de luptă şi cuprinde:
- observarea câmpului de luptă - cercetarea inamicului terestru şi aerian şi a terenului,
descoperirea şi indicarea corectă a obiectivelor, aprecierea importanţei lor, determinarea distanţelor
până la acestea şi succesiunea nimicirii lor;
- organizarea focului - alegerea obiectivului, stabilirea categoriei de armament cu care se va
putea obţine eficacitatea maximă în timpul cel mai scurt, stabilirea procedeului de executare a
focului, felului muniţiei şi a semnalelor de conducere a focului;
- darea misiunii de foc sau a comenzii de deschidere a focului - stabilirea şi indicarea
mijloacelor de foc a obiectivului (obiectivelor),care trebue de nimicit, înălţătorul , precizarea
punctului de ochire în înălţime, a felului focului din punct de vedere al intensităţii, consumului de
muniţie, a momentului deschiderii focului;
- observarea efectului focului şi corectarea tragerii;
- manevra focului (concentrarea, repartizarea şi transportul focului);
- controlul şi evidenţa consumului de muniţie.
Conducerea cu pricepere a focului asigură îndeplinirea misiunilor de luptă cu consum
minim de muniţie, într-un timp scurt şi cu eficacitate maximă. Ea se realizează prin comenzi
şi semnale. O atenţie deosebită se acordă conducerii focului, când se acţionează în condiţii de
izolare.

3. Obligaţiile comandantului în conducerea subunităţilor. Forţele şi mijloacele de

conducere. Procedeele de conducere în luptă.
Comandantul este figura centrală în conducerea subunităţii. El conduce cu subunitatea în
conformitate cu drepturile acordate de legile statului şi reglementate de regulamentele militare,
instrucţiuni şi ordine ale comandanţilor superiori.
Concentrarea celor mai importante funcţii de conducere în mîinile comandantului – ca
conducător unic, prezintă şi cerinţe mai mari către calităţile morale şi profesionale ale acestuia, către
iscusinţa de a închega colectivul şi a-l mobiliza la acţiuni cu succes în orice condiţii complexe ale
situaţiei.
Comandantul de subunitate poartă întreaga răspundere pentru capacitatea de luptă,
asigurarea conducerii neîntrerupte a forţelor subordonate, pregătirea subunităţilor,
întrebuinţarea lor corectă şi pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de luptă în termenii
stabiliţi, precum şi pentru educare, disciplină, pregătirea psihologică şi morală a efectivului.

În cadrul pregătirii luptei şi desfăşurării (ducerii) ei comandantul este obligat:

- să menţină capacitatea de luptă permanentă şi închegarea înaltă a
subunităţilor în luptă;
- să cunoască permanent situaţia de pe cîmpul de luptă, starea şi posibilităţile
subunităţii pe care o comandă, ale celor primite ca întărire şi în sprijin, ale formaţiunilor cu care
cooperează, precum şi ale inamicului împotriva căruia duce lupta;
- să ia repede hotărîrea şi să dea la timp misiuni subordonaţilor şi mijloacelor
primite ca întărire şi în sprijin şi să facă tot posibil pentru îndeplinirea întocmai a misiunilor;
- să observe personal permanent cîmpul de luptă;

59
 - să execute cercetarea inamicului în faţa frontului subunităţii şi la flancuri;
- să organizeze sistemul de foc şi de baraje;
- să organizeze şi să menţină cooperarea neîntreruptă;
- să ia măsuri pentru asigurarea acţiunilor de luptă;
- să se preocupe pentru întărirea continuă a moralului subordonaţilor;
- să conducă acţiunile de luptă şi să folosească eficient mijloacele de foc din
înzestrare;
- să folosească efectele loviturilor aviaţiei, focului artileriei şi altor mijloace;
- să stabilească măsurile de protecţie şi de înlăturare a efectelor în cazul
întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare de către inamic;
- să cunoască şi să organizeze întreţinerea tehnicii şi a armamentului, iar în
caz de deteriorare să raporteze comandantului superior şi să organizeze reparaţia;
- să folosească cu pricepere caracteristicile terenului;
- să raporteze comandantului superior despre rezultatele luptei şi toate
schimbările situaţiei;
- să urmărească consumurile muniţiei şi carburanţilor – lubrifianţilor, să ia
măsuri privind completarea plinurilor şi să urmărească primirea lor, să raporteze comandantului
superior despre consumarea a ½ şi ¾ din unitatea de foc şi plinul de carburanţi.
- să dea exemplu de vitejie, rezistenţă, voinţă, spirit de organizare, mai ales
în minutele grele ale luptei.
Stocul intangibil poate fi folosit numai cu aprobarea (permisiunea) comandantului
superior.
Prin urmare, comandantul are foarte multe obligaţii referitor la conducerea subunităţii. Numai
acel comandant poate obţine victorie, poate să îndeplinească cu succes şi cinste misiunile primite,
care are o pregătire temeinică profesională şi posedă capacităţi organizatorice deosebite.
Procedeele de conducere cu subunităţile în luptă.
Pentru conducerea sigură a subunităţilor care acţionează într-un spaţiu mare este nevoie de
unele forţe şi mijloace prin intermediul cărora se efectuează această conducere.
În general pentru trupe sistemul de conducere se alcătuieşte din 4 elemente (componente) strîns
legate funcţional între ele.
Aceste elemente sînt:
5. Organele de conducere.
6. Mijloacele de conducere.
7. Punctele de comandă.
8. Sistemul de legătură (transmisiuni).
Aceste patru elemente sînt specifice numai pentru unităţi şi mari unităţi.
Prin organele de conducere se înţelege persoanele din comandament care îndeplinesc funcţiile
de conducere a subunităţilor în timpul pregătirii şi ducerii luptei.
În pluton şi în companie aceste persoane sînt comandanţii şi locţiitorii lor.
Prin mijloacele de conducere se înţelege un ansamblu de maşini, aparate, dispozitive,
instalaţii, mecanisme şi obiecte folosite în procesul de conducere a subunităţilor în scopul măririi
eficacităţii şi reducerii timpului.
Pentru conducerea în lupta de arme întrunite se folosesc:
- mijloacele de transmisiuni (legătură);
- mijloacele de observare;
- maşinile de conducere;
- mijloacele de mecanizare a conducerii;
- mijloacele de automatizare a conducerii.

Punctele de comandă(PC) – sînt locuri special amenajate şi înzestrate (echipate) cu mijloace

de conducere, din care se efectuează conducerea în timpul pregătirii şi ducerii luptei. Denumirea,
numărul şi componenţa PC sînt diferite şi depind de gradul ierarhial.
În pluton, companie şi batalion I.Mo. se amenajază PCO(punct de comandă şi observare).

60
 În eşaloanele superioare (se amenajează) se organizează cîteva PC care funcţionează în acelaşi
timp (simultan): PC, PCS (punctul de comandă al serviciilor), PCA (punct de comandă auxiliar), PCÎ
(punct de comandă înaintat), PCR (punct de comandă de rezervă), ş.a.

Punctul de comandă şi observare (PCO) al subunităţii este destinat pentru conducerea

subunităţilor şi focului, precum şi pentru observarea asupra terenului, inamicului, acţiunilor
subunităţilor sale şi vecinilor. El este înzestrat (echipat) cu mijloace tehnice necesare şi se dispune
(se instalează) într-un loc anumit sau se află în mişcare.
PCO poate fi în maşinile de luptă sau pe jos (în apărare, ofensivă).
Persoanele (organele) de conducere şi deservire.
Componenţa PCO al comandantului de pluton (companie) în fiecare caz concret se determină
de forma de luptă şi prezenţa forţelor şi mijloacelor.
În componenţa PCO al plutonului IMo intră:
1. comandant pluton
2. locţ. com.pluton 1
3. ochitor-operator (ochitor-mitralior) 1
4. lunetist 1
5. puşcaş-sanitar 1
6. puşcaş-observator 1
7. mecanic-conductor( conducător auto) 1
Total: 1
7

Prin sistemul de transmisiuni (legături) se înţelege ansamblul mijloacelor de transmisiuni,

care asigură schimbul la timp şi calitativ de date şi informaţii în procesul de conducere a trupelor.
Baza sistemului de transmisiuni îl constituie centrele de transmisiuni mobile. Fiecare centru de
transmisiuni include în componenţa sa diferite mijloace tehnice.
Mijloacele de transmisiuni radio este principalul, iar uneori şi unicul, mijloc ce asigură
conducerea subunităţii în momentele hotărîtoare şi mai ales în mişcare. În pluton şi în companie se
întrebuinţează staţiile radio instalate pe TAB (MLI) şi cele portative repartizate de batalion. Toate
staţiile
Mijloacele de semnalizare se întrebuinţează pentru transmiterea semnalelor optice (vizuale) şi
acustice (prin ascultare) condiţionate din timp şi cunoscute de toţi.

Mijloacele optice (vizuale): Mijloacele acustice:

- panouri (pînze) de identificare - sirenă
- fanioane - fluiere
- indicatoare - goarnă
- reflectoare - sirena maşinilor
- lumînări fumigene - proiectele fumigene
- grenade fumigene de mînă - cartuşe şi mine de
semnalizare
- cartuşe şi proiectile trasoare
- cu braţele
-cu arma
- ruguri
- semne luminate şi luminiscente
- surse de raze infraroşii
- cu lopata mică
-lanterne de semnalizare
Mijloacele mobile:
- agenţii de legătură;
- maşini (TAB, MLI, automobilul);
- motociclete;
- biciclete;

61
 - cai.
Mijloacele mobile se întrebuinţează pentru transmiterea dispoziţiilor şi rapoartelor.

Comandantul de pluton conduce cu subunitatea prin staţia radio, mijloacele cu fir (telefon), cu
ajutorul semnalelor, agenţii de legătură, prin voce (prin comenzi).
Comandantul de grupă conduce acţiunile militarilor prin comenzi date verbal, prin mijloace de
semnalizare, precum şi prin exemplul personal. Când se acţionează pe jos, comandantul de
grupă conduce lupta din mijlocul grupei ce o comandă.

Pentru conducerea focului şi a subunităţilor şi pentru realizarea cooperării se stabilesc repere

unice şi se fixează semnale, se codifică hărţile topografice şi obiectele din teren, se aduce la
cunoştinţa comandanţilor datele radio şi semnalele.
Ca repere se aleg obiecte şi detalii bine vizibile în teren cum ziua aşa şi noaptea, rezistente
contra (împotriva) distrugerilor. Ele se numerotează de la dreapta spre stînga şi pe aliniamente de la
trupele proprii către inamic:
în apărare– la distanţa maximă de tragere a mijloacelor de foc;
în ofensivă– la adîncimea misiunii de luptă, însă pot fi instalate (numite) şi la o distanţă mai
mare.
Unul din aceste repere se consideră de bază.
Pentru fiecare pluton comandantul de companie precizează 2-3 repere care se
numerotează începând de la reperul de bază. Comandantul de pluton (grupă), după caz, stabileşte
repere ajutătoare (adăugătoare) pe care nu le numerotează, dar le denumeşte prin specificaţia lor
(tufăriş, copac, movilă, casă izolată) şi în rapoartele sale comandantului superior, precum şi în timpul
cooperării se folosesc numai reperele, indicate de comandantul superior.
La folosirea dispozitivelor de ochire pe timp de noapte, în calitate de repere se aleg obiectivele
de pe teren cu o capacitate mare de reflectare în limitele distanţei de acţiune a dispozitivelor. Unul
dintre ele se stabileşte ca principal.
Reperele instalate (numite) de comandantul superior nu pot fi schimbate.
Indicarea obiectivelor se execută de la repere (obiectele din teren) sau de la direcţia de
deplasare indicată cu glonţ şi proiectile trasoare, exploziile proiectilelor şi mijloacele de semnalizare,
precum şi prin orientarea aparatelor de ochire şi îndreptarea armamentului asupra obiectivelor.
Comandantul de pluton conduce subunitatea de la PCO, care se alege în aşa loc de unde se
asigură o observare mai bună asupra terenului, inamicului, acţiunilor subunităţii pe care o comandă şi
vecinilor, precum şi o conducere neîntreruptă. El nu trebuie să se evidenţieze cu nimic din
dispozitivul de luptă, iar pentru amplasarea şi deplasarea lui se folosesc proprietăţile de protecţie şi
mascare ale terenului şi a obiectelor din teren. Comandanţii subunităţilor date ca întărire şi în sprijin,
de regulă, se află la PCO al acelei subunităţi cărei ele sînt supuse.

Punctul de comandă-observare al comandantului se află: în apărare - în adâncimea punctului

de sprijin; în ofensivă - în dispozitivul de lupta al plutonului
Când se acţionează pe jos, comandantul de pluton conduce lupta dintr-un loc de unde
poate observa mai bine inamicul, dispozitivul de luptă al subunităţii pe care o comandă, acţiunile
subordonaţilor, vecinii, terenul şi asigură conducerea neîntreruptă a plutonului.
Când se acţionează cu infanteria îmbarcată, comandantul plutonului (grupei) se găseşte în
transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă), iar legătura pentru conducerea acţiunilor de luptă se
realizează prin staţia radio de pe acesta.
Staţia radio portativă se foloseşte pe timpul acţiunilor de luptă desfăşurate pe jos, pentru
legătura cu comandantul de companie(pluton) şi cu echipajele permanente de pe transportoarele
amfibii blindate (maşinile de luptă) proprii în vederea conducerii acestora şi asigurării unui sprijin cît
mai eficace cu foc a grupelor. Staţia radio trebuie să fie pregătită permanent pentru a intra în
funcţiune imediat ce se trece la acţiuni de luptă pe jos.
Pe timpul folosirii staţiilor radio, se vor respecta cu stricteţe regulile executării traficului radio
în fonie. In luptă, toate comenzile prin radio se transmit clar; subunităţile sînt denumite prin
indicative, iar obiectivele se indică faţă de repere.

62
 Înştiinţarea efectivului despre inamicul aerian, despre pericolul nemijlocit şi începutul folosirii
de către inamic a armelor chimice, precum şi despre infectarea chimică se efectuează cu semnale
unice care acţionează permanent. Semnalele de înştiinţare trebuie să fie cunoscute de tot efectivul
subunităţii. Comandantul de pluton (grupă), din timp determină ordinea acţiunilor subordonaţilor
conform semnalelor de înştiinţare şi, la primirea lor dă ordinele cuvenite.

Comandantul de echpă, grupă şi pluton raportează imediat superiorului:

- despre atacul prin surprindere al inamicului şi apariţia lui în locurile, unde nu era aşteptat;
- despre barajele şi zonele de baraje descoperite; despre capturarea efectivului, documentelor şi
armamentului inamicului;
- despre folosirea de către inamic a unor noi mijloace şi metode de acţiune; despre schimbarea
bruscă a acţiunilor inamicului (retragerea bruscă, trecerea în apărare, executarea
contraatacului);
- despre fiecare decizie luată din iniţiativa proprie, în legătură cu schimbarea situaţiei.

Întrebări de control

1. Conţinutul şi esenţa conducerii subunităţilor.

2. Cerinţele de bază a conducerii
3. Activităţii comandantului de echipă,grupă şi pluton pentru organizarea luptei de arme
întrunite.
4. În ce constă conducerea focului

5. Punctul de comandă şi observare.

6. Mijloacele de conducere.

63
 Capitolul V

Tema 5. Bazele apărării subunităţilor de infanterie.

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu
1. Esenţa, scopul şi formele apărării. Cerinţele înaintate apărării.
2. Condiţiile de trecere a subunităţilor la apărare. Pregătirea apărării. Activităţile ce se desfăşoară în
cadrul pregătirii apărării de către subunităţile de infanterie.
3. Ducerea luptei de apărare. Acţiunile subunităţilor de infanterie înainte de trecerea inamicului la
ofensivă. Acţiunile subunităţilor de infanterie odată cu începerea pregătirii de foc a ofensivei
inamicului şi cu trecerea lui în ofensivă.

1. Esenţa, scopul şi formele apărării. Cerinţele înaintate apărării.

Apărarea este forma de luptă armată prin care se realizează respingerea, oprirea sau
întârzierea inamicului în scopul menţinerii spaţiului (terestru, aerian, maritim, fluvial) sau
obiectivului încredinţat.

Scopurile apărării se realizează prin:

1) pregătirea temeinică a acţiunilor subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor primite;
2) angajarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi mijloacelor existente pe direcţiile de
acţiune ale inamicului;
3) slăbirea capacităţii ofensive a inamicului;
4) producerea de pierderi cât mai mari şi respingerea atacului inamicului, menţinerea unor
porţiuni de teren (obiective) dinainte stabilite şi împiedicarea pătrunderii acestuia;
5) temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condiţiilor pentru trecerea la
ofensivă;
6) preluarea iniţiativei.

Apărarea trebuie să fie:

1) stabilă, fermă, activă în toate mediile;
2) adânc eşalonată (când e cazul);
3) capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu toate categoriile de forţe şi mijloace.
Succesul apărării se asigură prin:
1) manevră;
2) concentrarea efortului;
3) dinamism;
4) cunoaşterea inamicului;
5) zădărnicirea acţiunilor acestuia;
6) flexibilitate;
7) lovirea repetată şi prin surprindere a inamicului;
8) menţinerea comenzii şi cooperării neîntrerupte a forţelor;
9) susţinerea logistică oportună şi eficientă.

Subunităţilor care se apără le este interzis să părăsească punctele de sprijin (poziţiile de intrare)
ocupate şi să se retragă fără ordinul comandantului eşalonului superior.

64
 2. Condiţiile de trecere a subunităţilor la apărare. Pregătirea apărării. Activităţile ce se
desfăşoară în cadrul pregătirii apărării de către subunităţile de infanterie.

Subunităţile pot trece la apărare în următoarele cazuri:

Trecerea la apărare pentru respingerea inamicului care execută un contraatac pe timpul
desfăşurării ofensivei are loc atunci când forţele proprii de pe direcţia de contraatac sunt inferioare
numeric, calitativ şi/sau poziţional forţelor inamicului care contraatacă şi nu sunt în măsură să le
respingă din mişcare.
Trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii se execută în
cadrul eşalonului superior pentru: asigurarea flancurilor şi spatelui forţelor; respingerea
contraatacului; crearea condiţiilor favorabile pentru continuarea ofensivei cu alte subunităţi şi pentru
refacerea resurselor necesare luptei.
Trecerea la apărare în cadrul luptei de întâlnire se execută în situaţia când inamicul a
devansat în desfăşurare forţele proprii sau este superior în forţe şi mijloace.

Grupa de infanterie poate trece la apărare, de regulă, în cadrul plutonului în condiţiile contactului
nemijlocit sau în afara contactului.
La apărarea din contact nemijlocit lupta se pregăteşte în timp scurt, concomitent cu ducerea
acţiunilor de luptă în curs de desfăşurare.
Prin trecerea la apărarea în afara contactului se asigură timp suficient pentru realizarea
dispozitivului de luptă, organizarea completă a sistemului de foc şi amenajarea genistică a terenului.
În raport cu situaţia concretă, apărarea poate fi pregătită în grabă sau din timp.
Apărarea în grabă se pregăteşte, de regulă, în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul, sub
presiunea continuă a acestuia, precum şi a timpului puţin la dispoziţie pentru pregătirea luptei.
Apărarea din timp se pregăteşte pe cele mai bune aliniamente oferite de teren, de regulă, când
grupa nu este în contact nemijlocit şi se dispune de timp pentru pregătirea luptei.

Apărarea poate fi:

65
 Apărarea pe poziţii este procedeul adoptat în scopul interzicerii, pentru o perioadă de timp
stabilită, a pătrunderii inamicului într-o anumită porţiune de teren (zonă, raion, obiectiv);
nimicirea propriu-zisă a inamicului constituie un obiectiv secundar; se organizează în scopul
menţinerii ferme a poziţiei de apărare, producerii de pierderi cât mai mari inamicului,
respingerii ofensivei acestuia şi interzicerii pătrunderii lui în adâncime; acest procedeu se
bazează pe un sistem de poziţii combinat cu obstacole, amenajarea judicioasă a terenului şi
manevra rezervelor.
Una din tehnicile de acţiune în apărarea pe poziţii este apărarea în sector.
Apărarea unui sector amplifică posibilităţile de luptă ale plutonului de infanterie; această
situaţie permite plutonului să lupte în adâncimea sectorului, folosind subunităţi mici şi dispersate.
De regulă, plutonului de infanterie i se destină un sector în interiorul dispozitivului de luptă al
companiei (conform schemei); comandantul de pluton poate destina fiecărei grupe un sector din
sistemul de foc al plutonului, acordându-le libertatea maximă de executare a focului în acesta;
comandantul de pluton trebuie să ţină seama că în acest fel sprijinul de foc se va realiza numai la
ordinul sau la cererea sa.
Apărarea mobilă este un procedeu adoptat în scopul nimicirii (înfrângerii) inamicului printr-
un atac hotărâtor executat cu o grupare de forţe de lovire (izbire), într-un moment favorabil. În
acest scop, gruparea de lovire trebuie să aibă o mobilitate mai mare sau cel puţin egală cu a
atacatorului, iar celelalte forţe aflate în apărare să reuşească fixarea inamicului şi direcţionarea
pătrunderii acestuia în sensul dorit.
Apărarea pe aliniamente intermediare se organizează de către marile unităţi operative,
atunci când inamicul dispune de o superioritate covârşitoare de forţe şi mijloace sau are o
situaţie avantajoasă. Scopul apărării, în acest caz, îl constituie câştigarea de timp, producerea
de pierderi inamicului şi sustragerea forţelor proprii de sub loviturile acestuia.
Apărarea în încercuire este procedeul prin care forţele menţin o suprafaţă de teren
(obiectiv), luptând cu un inamic care este dispus în jurul lor şi acţionează pe toate direcţiile.

Retragerea este procedeul defensiv prin care forţele angajate în luptă întârzie acţiunile inamicului şi
se sustrag de sub loviturile puternice ale acestuia, schimbându-şi poziţiile de luptă spre înapoi.

Grupa de infanterie pregăteşte şi duce lupta de apărare, de regulă, în cadrul eşalonului superior şi se
poate găsi în dispozitivul de luptă:
1) al plutonului de infanterie, pe limita dinainte sau în adâncime;
2) al companiei de infanterie în forţele de angajare imediată, în forţele de angajare ulterioară
sau în rezerva companiei.
Grupa care acţionează în cadrul forţelor de angajare imediată şi ulterioară primeşte pentru
apărare o poziţie, care constituie baza fiecărui punct de sprijin. Aceasta se dispune astfel încât
să interzică cu foc direcţiile probabile de atac ale inamicului.

În cadrul plutonului de pe limita dinainte (forţelor de angajare imediată ale companiei),

grupa are ca misiune:
1) producerea de pierderi mari inamicului;
2) slăbirea treptată a puterii de luptă a inamicului;
3) oprirea ofensivei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării;
4) limitarea pătrunderii inamicului în adâncimea apărării;
5) menţinerea cu orice preţ a obiectivului încredinţat (poziţiei de apărare);
6) crearea condiţiilor favorabile pentru executarea contraatacurilor.

Când grupa acţionează în cadrul forţelor de angajare ulterioară, misiunea acesteia este:
1) menţinerea poziţiei din punctul de sprijin din adâncime;
2) întărirea apărării pe o direcţie ameninţată;
3) limitarea pătrunderii în adâncimea apărării;
4) închiderea unor breşe din dispozitiv, apărute ca urmare a întrebuinţării de către inamic a
armelor de distrugere în masă;

66
 5) asigurarea unui flanc ameninţat;
6) executarea unor contraatacuri;
7) înlocuirea unor subunităţi din forţele de angajare imediată care şi-au pierdut puterea de
luptă;
8) nimicirea desantului aerian, a trupelor aeromobile.

Atunci când acţionează în cadrul rezervei, poate primi ca misiune:

1) participarea la oprirea unor forţe ale inamicului pătrunse în mod surprinzător (sub aspectul
momentului şi locului pătrunderii, al valorii forţelor şi al vitezei de înaintare a acestora) în
dispozitivul de apărare;
2) nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea la contraatacurile
executate cu forţele de angajare ulterioară, sau executarea unor contraatacuri în situaţii şi condiţii
neprevăzute;
3) nimicirea forţelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la flancuri şi intervale sau lansate
în spatele dispozitivului forţelor proprii, în mod neaşteptat.

Când se trece la apărare în afara contactului şi se organizează fâşia de asigurare, grupa de

infanterie acţionează, de regulă, pe poziţia siguranţei de luptă, independent sau în cadrul
plutonului, dar se poate găsi şi în cadrul companiei care acţionează pe poziţia înaintată sau ca
detaşament înaintat.

Poziţia siguranţei de luptă se organizează cu subunităţile din forţele de angajare ulterioară, pe

direcţiile pe care nu se organizează poziţia înaintată şi are misiunea de:
1) a induce în eroare inamicul asupra traseului real al limitei dinainte a apărării;
2) a zădărnici acţiunile cercetării;
3) a preveni atacul prin surprindere al inamicului;
4) a-l obliga să-şi desfăşoare forţele prematur.
Acţiunile forţelor şi mijloacelor participante la apărare constau, de regulă, în:
1) lovirea forţelor şi mijloacelor inamicului în spaţiul terestru, aerian, (fluvial), în raioanele de
concentrare, pe căile de acces şi în faţa limitei dinainte a apărării;
2) lovirea sistemelor de conducere şi logistic; manevra focului, forţelor şi mijloacelor;
3) nimicirea grupărilor de desant aerian a trupelor aeromobile ale inamicului;
4) executarea de riposte ofensive şi menţinerea punctului de sprijin încredinţat.

După primirea misiunii, comandantul de grupă, desfăşoară activităţile prevăzute la

secţiunea “comandă şi control”.

Dând misiunile de luptă, comandantul de grupă precizează:

1) echipei fixe (trăgătorului la mitralierele de pe transportorul amfibiu blindat) – poziţiile de
tragere de bază, de rezervă şi vremelnice, sectoarele de tragere de bază şi complementare, direcţiile
de tragere în barajul general;
2) echipelor antipersonal şi antiblindate – poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi
vremelnice, sectoarele de tragere de bază şi complementare, direcţiile de tragere în barajul general;
3) modul în care echipele (militarii) din grupă vor respinge atacul inamicului în faţa limitei
dinainte a apărării şi cum se va acţiona în cazul pătrunderii inamicului în poziţia de apărare a grupei,
concentrările de foc de pluton (eventual companie) – cine şi când participă, consumul de muniţie
pentru fiecare.

Comandantul de grupă, după ce a pregătit apărarea, întocmeşte fişa de foc a grupei pe care o
prezintă pentru aprobare comandantului de pluton.

Pe fişă, de regulă, se trec:

1) reperele şi distanţele până la ele;

67
 2) situaţia inamicului care se vede sau care va ataca pe direcţia grupei;
3) poziţia de apărare a grupei şi fâşia de tragere;
4) poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi vremelnice ale transportorului amfibiu blindat
(maşinii de luptă), aruncătorului de grenade antitanc, puştii mitraliere şi puştii semiautomate cu
lunetă cu sectoarele lor de tragere de bază şi suplimentare pentru fiecare poziţie;
5) locaşurile de tragere ale celorlalţi militari şi direcţiile de tragere în barajul general;
6) locul grupelor vecine şi direcţiile de tragere în faţa grupei şi în intervale;
7) sectoarele de foc concentrat ale plutonului la care participă grupa;
8) limita dinainte a barajului general;
9) barajele şi obstacolele realizate;
10)lucrările de apărare;
11) locul punctului de comandă-observare al comandantului de pluton.

Grupa ocupă o poziţie de apărare, de regulă, în cadrul punctului de sprijin al plutonului. Se

dispune pe un front de pînă la 100 m, în măsură ca împreună cu grupele vecine să nimicească
inamicul din faţă şi de la flancurile punctului de sprijin al plutonului. Militarii se dispun pe
poziţia de apărare a grupei, de regulă, la intervale de 6-8 m (8-12 paşi).

Comandantul Gr. 2 I.Mo: sergent ___ A. Racu

(gradul militar, semnatura)

„ ____” _____________ anul 200__

68
 Plutonul de infanterie trece la apărare într-un punct de sprijin cu o dezvoltarea frontală
variabilă în funcţie de procedeul adoptat, nu mai mult de 400 m şi în adâncime până la 300 m.
Plutonul poate fi întărit cu 1-3 tunuri (aruncătoare de grenade, instalaţii de lansare a
rachetelor) antiblindate 1-2 echipe de aruncătoare de flăcări, 2-3 mitraliere şi sprijinit de aruncătoare
şi artilerie

Realizarea structurii apărării constituie baza pregătirii luptei grupei. Elementele principale ale
acesteia sunt: dispozitivul de luptă, sistemul de foc şi amenajarea genistică.

Dispozitivul de luptă

Dispozitivul de luptă trebuie să corespundă misiunii primite, situaţiei concrete în care se tece
la apărare şi caracteristicilor terenului şi să asigure: stabilitatea apărării; concentrarea forţelor şi
mijloacelor pe direcţia importantă de apărare; manevra de forţe, mijloace şi de foc; posibilitatea de a
atrage inamicul în pungi de foc, ambuscade, capcane, câmpuri de mine şi baraje în scopul nimicirii
acestuia prin foc şi atacuri.

Sistemul de foc
Sistemul de foc constă în acţiunile tuturor categoriilor şi sistemelor de armamente şi mijloace
de foc executate în scopul producerii de pierderi, diminuării puterii de luptă şi anihilării
acţiunilor inamicului în spaţiul terestru, aerian (fluvial).
Sistemul de foc în apărare constă în: amplasarea judicioasă a armamentului; stabilirea
corectă şi completă a misiunilor pentru fiecare categorie de armament.
Se realizează prin: concentrări de foc; barajul de foc executat cu toate categoriile de armament
în faţa limitei dinainte a apărării; focul executat la flancuri şi în adâncimea apărării combinat cu
baraje şi obstacole.

Organizând sistemul de foc, ca element de care depinde stabilitatea apărării, comandantul de

grupă trebuie să stabilească pentru fiecare mijloc de foc locaşuri (poziţii) de tragere, iar pentru
armamentul principal poziţii de tragere de bază şi vremelnice din care să se poată participa în
sectoarele de foc concentrat, în barajul general.
Poziţiile aruncătoarelor de grenade AG-7 se aleg în funcţie de direcţia cea mai posibilă de atac
cu blindate a inamicului.
69
 Armamentul trebuie să fie astfel amplasat încât să poată asigura o manevră rapidă a focului.

Baza sistemului de foc o constituie armamentul principal din înzestrarea grupei TAB sau
MLI/MLD, mitraliera, AG-7.

Pentru organizarea acestuia comandantul grupei indică în detaliu:

1) fâşia de tragere; sectoarele de foc concentrat;
2) barajul general;
3) sectoarele de tragere de bază şi complementare pentru mitralieră, puşca mitralieră şi
armamentul de pe maşinile de luptă;
4) direcţiile de tragere în barajul general pentru servanţi (puşcaşi).

Poziţiile de tragere de bază se stabilesc astfel: pentru mijloacele care participă cu foc în barajul
general către limita dinainte a punctului de sprijin; pentru mijloacele care participă cu foc la
nimicirea inamicului pătruns în interior, la flancuri sau intervale în adâncimea punctului de
sprijin.
Focul din poziţiile de tragere de bază se execută pentru îndeplinirea misiunii principale, de
regulă, pentru participarea în barajele generale.
Poziţiile de tragere de rezervă se stabilesc la o depărtare, faţă de poziţiile de tragere de bază,
de aproximativ 100 m, în direcţie şi 50-100 m în adâncime, iar pentru TAB sau MLI/MLD, la
150-200 m în adâncime şi 50-150 m în direcţie.
Poziţiile de tragere de rezervă se ocupă când poziţia de bază a fost descoperită şi bătută cu foc
intens de către inamic sau pe timpul pătrunderii acestuia la flancuri, prin intervale în spatele poziţiei
de apărarea grupei; când nu se organizează poziţii de tragere vremelnice din acestea se pot executa şi
unele concentrări de foc la distanţe mari.
Poziţiile de tragere vremelnice se stabilesc cât mai aproape de limita dinainte a apărării sau în
faţa acesteia, până la 200 m depărtare de poziţiile de tragere de bază.
De pe poziţiile de tragere vremelnice, focul se execută pentru inducerea în eroare a
inamicului asupra dispunerii mijloacelor principale de foc proprii, pentru participarea în
concentrările de foc şi pentru sprijinul siguranţei de luptă (poziţiei înaintate).

Fâşia de tragere este porţiunea de teren, delimitată lateral spre stânga şi spre dreapta – stânga
asigură, dreapta participă – în care grupa trebuie să execute misiunile de foc stabilite pentru
nimicirea sau respingerea inamicului care atacă.
Dezvoltarea frontală a fâşiei de tragere măsurată pe limita dinainte a barajului general poate fi
de până la 200 m.
Adâncimea fâşiei de tragere este determinată de bătaia maximă eficace în concentrări de foc.
Pentru grupa înzestrată cu TAB, aceasta este de 1700 m (bătaia maximă eficace a mitralierelor).
Când grupa acţionează fără TAB sau MLI/MLD adâncimea fâşiei de tragere este de 1200 m
(bătaia eficace a mitralierei uşoare).
Sectorul de foc concentrat este suprafaţa sau aliniamentul de tragere pe care se pregăteşte
concentrarea focului întregului armament principal (cel puţin 2/3) al subunităţii asupra
personalului inamicului (care va ocupa sau se va desfăşura pe un anumit aliniament).
Sectorul de tragere de bază este porţiunea de teren delimitată lateral spre stânga şi spre dreapta
(stânga – asigură; dreapta – participă) în care militarii execută focul cu armamentul din
înzestrare la distanţa maximă eficace a acestuia (mitraliera, puşca mitralieră, mitralierele de pe
TAB, AG-7).
Dezvoltarea frontală a sectoarelor de tragere de bază, măsurată pe limita dinainte a barajelor
generale, este de până la 300 m pentru mitraliera uşoară şi mitralierele de pe TAB şi până la 200 m
pentru celelalte arme ale grupei.
Adâncimea sectorului de tragere de bază este determinată de bătaia maximă eficace în
concentrări de foc, pentru armamentul de infanterie şi bătaia maximă după înălţător, pentru AG-7.
Sectorul de tragere complementar este porţiunea de teren din stânga sau dreapta sectorului de
tragere de bază în care militarii execută focul în folosul subunităţilor (militarilor) vecine cu care
cooperează pentru acoperirea cu foc a intervalelor dintre acestea.

70
 Dezvoltarea frontală a sectorului de tragere complementar poate fi de 1/3 până la 2/3 din
dezvoltarea frontală a sectorului de tragere de bază.

Barajul general constă în concentrarea focului întregului armament al grupei pentru nimicirea
sau respingerea inamicului care atacă şi execută foc în limitele fâşiei de tragere a acesteia, iar
în adâncime până la distanţa maximă de 400 m faţă de limita dinainte a apărării.
Pentru a asigura nimicirea inamicului în barajul general, trebuie să se realizeze o pânză de foc
continuu cu densitatea de 7,5 lovituri pe minut – aproximativ 2,5 gloanţe pe metru liniar pe minut.
Aceasta se obţine prin suprapunerea focului mai multor categorii de armament pe aceeaşi
porţiune de teren, pe toată durata acţiunii inamicului; scop pentru care comandantul de grupă
stabileşte pentru fiecare sectoare şi direcţii de tragere.
Barajul general este unic (ziua sau noaptea) fiecare militar având misiunea de a trage constant
într-un anumit sector sau pe o direcţie.
În acest scop tot armamentul trebuie pregătit să execute focul atât pe timp de zi cât şi pe timp
de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Sistemul de foc se consideră realizat după ce s-au luat toate măsurile pentru pregătirea muniţiei,
amenajarea poziţiilor de tragere, mijloacele de foc au ocupat poziţiile şi dispozitivul de luptă şi s-au
pregătit elementele pentru fiecare direcţie (sector) de tragere de bază (complementar).

Pentru nimicirea grupurilor izolate ale inamicului care încearcă să cerceteze, să execute culoare
prin baraje sau să pătrundă în adâncimea apărării, în cadrul grupei se destină mijloace de foc de
serviciu care trebuie să fie gata în permanenţă pentru deschiderea focului din poziţiile de
tragere vremelnice sau de rezervă.

Conducerea focului
Conducerea focului constă în dirijarea organizată a tragerilor cu armamentul din înzestrare
asupra obiectivelor de pe direcţia de acţiune a grupei în scopul nimicirii inamicului şi cuprinde:
1) observarea câmpului de luptă – cercetarea inamicului şi terenului, descoperirea şi
indicarea corectă a obiectivelor, determinarea distanţelor până la acestea;
2) organizarea focului – alegerea obiectivului, stabilirea echipei cu care se va putea obţine
eficacitatea maximă în timpul cel mai scurt, stabilirea procedeului de executare a focului, felul
muniţiei şi a semnalelor de conducere a focului;
3) darea misiunii de foc – de către comandantul echipei, stabilirea trăgătorului care va
îndeplini misiunea, indicarea obiectivului (obiectivelor), stabilirea înălţătorului, precizarea
punctului de ochire, felului focului, consumului de muniţie şi darea comenzii de deschidere a
focului;
4) observarea efectului focului şi corectarea tragerii;
5) manevra focului (concentrarea, repartizarea şi transportul focului);
6) controlul şi evidenţa consumului de muniţie.
Pe timpul pregătirii de foc a ofensivei inamicului, forţele proprii se protejează.
În cazul întrebuinţării de către inamic a armelor de distrugere în masă, se execută determinarea
efectelor acestora, restabilirea comenzii, refacerea puterii de luptă a forţelor şi aplicarea măsurilor de
protecţie stabilite în zonele afectate.

Amenajarea genistică
Amenajarea genistică începe imediat ce grupa trece la apărare (realizează dispozitivul) şi
trebuie să asigure:
1) stabilitatea şi fermitatea dispozitivului;
2) protecţia personalului, tehnicii şi a unor obiective împotriva efectelor loviturilor
inamicului;
3) întrebuinţarea eficace a armamentului şi mijloacelor proprii;
4) executarea manevrei de forţe şi mijloace;
5) inducerea în eroare a inamicului asupra dispozitivului şi acţiunilor forţelor proprii.

71
 Limita dinainte a apărării este stabilită de către comandantul batalionului, se precizează de
către fiecare comandant de subunitate în teren şi trebuie să permită în orice condiţii de teren
(accidentat, muntos-împădurit) folosirea eficace a focului tuturor categoriilor de armament,
frontal, de flanc, încrucişat, pumnal, pe deasupra şi prin intervale. Traseul tranşeelor şi
dispunerea punctelor de sprijin trebuie să asigure realizarea pungilor de foc.
În faţa limitei dinainte a apărării, la flancuri şi în adâncime se execută obstacole şi baraje
genistice:
1) obstacole pentru TAB sau MLI/MLD;
2) câmpuri de mine antiblindate;
3) reţele de sârmă ghimpată;
4) spirale de sârmă;
5) arici, capre şi sârmă ghimpată în tranşee;
6) şanţuri de comunicaţie.

Amenajarea genistică a poziţiei de tragere se realizează în succesiunea precizată la anexa

Asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor, paragraful “Protecţia genistică”.
Poziţia de tragere pentru TAB sau MLI/MLD se alege în locuri ferite de observare terestră şi
aeriană a inamicului (râpe, viroage, în zone cu denivelări, ţinându-se seama de posibilităţile
executării focului.
Poziţiile de tragere se ocupă la ordinul comandantului de pluton, în timpul cel mai scurt,
de regulă, după ce lucrările genistice au fost terminate.
Lucrările genistice se maschează concomitent cu executarea lor.

Pentru nimicirea inamicului pătruns în interiorul punctului de sprijin sau la flancuri, se

realizează lucrări genistice de rezervă care se execută în raport cu timpul avut la dispoziţie
până la începere luptei.
Lucrările false se amenajează în intervalele dintre grupe şi plutoane, înapoia şi în
flancurile punctului de sprijin de pluton.

3. Ducerea luptei de apărare. Acţiunile subunităţilor de infanterie înainte de trecerea

inamicului la ofensivă. Acţiunile subunităţilor de infanterie odată cu începerea pregătirii de foc
a ofensivei inamicului şi cu trecerea lui în ofensivă.

Pentru observarea permanentă a acţiunilor inamicului şi terenului, comandantul numeşte

observator(-i), iar pentru nimicirea elementelor izolate, a grupurilor mici ale inamicului – armament
de serviciu, care se dispune în poziţie de tragere vremelnică sau de rezervă şi deschide focul la ordin
sau uneori din proprie iniţiativă.

Desfăşurarea luptei de apărare. Când inamicul începe pregătirea de foc comandantul de

grupă dă comanda (semnalul) “ÎN ADĂPOST”, iar militarii din grupă, mai puţin cel de la
armamentul de serviciu, intră în şanţul adăpost acoperit (adăpostirea sub parapet) sau se adăpostesc
pe fundul şanţului de tragere, fiind gata să ocupe locaşurile pe poziţia de apărare a grupei şi să
respingă atacul inamicului; echipajul permanent al TAB sau MLI/MLD îşi ocupă locul, pe poziţia de
rezervă.
La început focul asupra inamicului se execută la comanda comandantului grupei. Focul asupra
inamicului la apropierea lui în zona focului eficace al armamentului grupei de sinestătător la
îndepărtarea 400 – 600 m din maşinile de luptă (MLI) – 1000-1300 m din tancuri – 1800–2500 m.
Tancurile şi alte maşini blindate ale inamicului la început se nimicesc cu instalaţiile RATD şi cu foc
din timpul MLI, apoi din aruncătorul de grenade, iar la apropierea lor de şanţul de tragere ale grupei
cu grenade antitanc. Infanteria se separă de tancuri cu focul mitralierelor şi pistoalelor – mitralieră şi
se nimiceşte.
După ce inamicul a plecat la atac, pe măsură ce se apropie de poziţia de apărare, armamentul de
serviciu, precum şi TAB sau MLI/MLD şi mitraliera uşoară, din amplasamentele de tragere

72
vremelnice, la comanda comandantului de pluton (grupă), participă cu foc în sectorul de concentrare
a focului, stabilit prin ordinul de acţiune, în zona de angajare şi barajul general. participă în sectorul
de foc concentrat stabilit prin ordinul de acţiune.
Modul de acţiune al militarilor plutonului pentru nimicirea inamicului în faţa limitei
dinainte a apărării şi a celui pătruns în adâncime este cel descris în “Manualul grupei de
infanterie”.
Când inamicul se apropie de limita dinainte a barajului general la comanda (semnalul)
comandantului de pluton, repetată de comandantul de grupă, militarii trec pe poziţia de apărare, iar
TAB sau MLI/MLD pe poziţia de tragere de bază.
La semnalul unic “barajul general” grupa execută simultan focul pe direcţiile stabilite.
Mijloace blindate ale inamicului care ajung la distanţa bătăii eficace a aruncătoarelor de
grenade se nimicesc cu focul acestora; asupra celor care ajung la distanţe de sub 20 m se acţionează
cu grenade antiblindate, mănunchiuri de grenade şi alte mijloace de distrugere (imobilizare).
Infanteria debarcată din autovehicule se nimiceşte cu focul executat în barajele generale
de către toate categoriile de armament.
Când infanteria inamicului ajunge la distanţa de 30-25 m de poziţia de apărare militarii
aruncă grenadele de mână defensive. Inamicul pătruns în poziţia de apărare se nimiceşte cu
grenade de mână defensive, foc executat la mică distanţă şi prin luptă corp la corp. Ochitorul-
operator a TAB sau MLI/MLD execută foc asupra mijloacelor blindate ale inamicului pătruns
în poziţia de apărare sau la flancuri.
Pentru a interzice pătrunderea inamicului prin şanţul de tragere şi şanţul de comunicaţie,
acestea se blochează cu capre, arici de sârmă ghimpată şi alte baraje pregătite din timp.
Subunităţile vecine atacate de inamic vor fi sprijinite de către grupă prin foc şi manevre,
urmărind ca împreună cu acestea să asigure flancurile şi spatele dispozitivului de luptă.

Întrebări de control

1. Esenţa, scopul şi formele apărării.

2. Cerinţele înaintate apărării.
3. Condiţiile de trecere a subunităţilor la apărare.
4. Dispozitivul de luptă
5. Felurile poziţiilor de tragere
6. Activităţile ce se desfăşoară în cadrul pregătirii apărării de către subunităţile de infanterie.
7. Elementele fişei de foc
8. Acţiunile subunităţilor de infanterie în apărare.

73
 Capitolul VI

Tema 6. Bazele ofensivei subunităţilor de infanterie.

Şedinţa 1
Subiecte de studiu
1. Esenţa şi scopul ofensivei. Condiţiile şi procedeele de trecere a subunităţilor în ofensivă.
2. Ofensiva subunităţilor de infanterie din mişcare. Ofensiva subunităţilor de infanterie din
contact nemijlocit cu inamicul.
3. Pregătirea ofensivei. Activităţile ce se desfăşoară în cadrul pregătirii luptei de ofensivă
4. Ducerea ofensivei. Acţiunile subunităţilor de infanterie motorizată în timpul deplasării spre
limita dinainte a apărării inamicului, în timpul atacului limitei dinainte a apărării inamicului şi
cuceririi obiectivului de atac. Acţiunile subunităţilor de infanterie motorizată în adîncimea apărării
inamicului şi în timpul urmăririi lui.

1. Esenţa şi scopul ofensivei. Condiţiile şi procedeele de trecere a subunităţilor în ofensivă.

Ofensiva este forma de luptă armată prin care se urmăreşte capturarea, izgonirea sau nimicirea
agresorului. Scopul general al ofensivei este înfrângerea inamicului şi crearea condiţiilor
pentru succesul acţiunilor ulterioare (sau pentru încetarea ostilităţilor şi trecerea la acţiuni post-
conflict).

Scopurile ofensivei se realizează prin:

1) studierea, aprecierea reală a inamicului şi folosirea cu eficienţă a terenului;
2) executarea frecventă şi oportună a manevrei de foc, forţe şi mijloace pentru încercuirea,
capturarea şi nimicirea inamicului;
3) lovirea prin surprindere a inamicului şi dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării
acestuia;
4) consolidarea aliniamentelor (obiectivelor) cucerite şi respingerea contraatacurilor;
5) aplicarea permanentă a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a forţelor;
6) conducerea neîntreruptă a subunităţilor.
Grupa (plutonul) de infanterie pregăteşte şi duce lupta ofensivă, de regulă, în cadrul eşalonului
superior. Uneori acţionează independent ca patrulă de siguranţă pe timpul urmăririi sau luptei de
întâlnire.
Amploarea acţiunii ofensive este dată de:
1) lărgimea frontului de atac;
74
 2) adâncimea (misiunile) pentru care se planifică acţiunea;
3) ritmul de înaintare (de ofensivă).
Ritmul de înaintare în ofensivă este determinat de:
1) mobilitatea şi puterea de lovire a forţelor;
2) existenţa şi valoarea forţelor care luptă în dispozitivul inamicului;
3) adâncimea şi caracterul apărării inamicului;
4) sprijinul eşalonului superior;
5) frecvenţa folosirii de către acesta a desantului aerian;
6) angajarea forţelor pentru cucerirea unor obiective intermediare;
7) posibilităţile de susţinere logistică.

Grupa de infanterie se poate găsi în dispozitivul de luptă al plutonului, ori în rezerva

companiei, primind direcţie şi obiectiv de atac.
Plutonul de infanterie se poate găsi în dispozitivul de luptă al companiei, ori în rezerva
batalionului, primind direcţie şi obiectiv de atac.

Obiectivul de atac al grupei (plutonului) constă în nimicirea personalului şi distrugerea

mijloacelor de foc ale inamicului de pe direcţia sa de atac.
Grupa din cadrul plutonului (plutonul) aflat în adâncimea dispozitivului companiei
îndeplineşte următoarele misiuni:
1) dezvoltarea ofensivei pe direcţia primită;
2) participarea la respingerea contraatacurilor inamicului;
3) continuarea ofensivei în adâncimea apărării acestuia.

Când acţionează în cadrul plutonului constituit (companiei constituită) ca detaşament de

întoarcere, în teren muntos împădurit sau în localităţi, îndeplineşte următoarele misiuni:
1) infiltrarea în adâncimea dispozitivului inamicului, lovirea în flancul şi spatele acestuia;
2) întoarcerea apărării inamicului;
3) crearea condiţiilor favorabile dezvoltării ofensivei de front.

Când acţionează în cadrul companiei destinată ca detaşament înaintat (plutonul) poate

îndeplini următoarele misiuni:
1) cucerirea din mişcare şi menţinerea unor aliniamente (obiective) importante din adâncimea
apărării inamicului sau trecerilor peste cursurile de apă;
2) cucerirea şi menţinerea unor puncte importante de trecere;
3) întârzierea afluirii rezervelor inamicului din adâncime.

Misiunea grupei (plutonului) de infanterie când acţionează pentru urmărirea inamicului este:
1) devansarea forţelor principale;
2) ocuparea unui aliniament, o trecere peste un curs de apă, nod de comunicaţie de pe direcţia
de retragere a acestuia, pentru a-l lovi în flanc şi spate;
3) participarea la încercuirea şi nimicirea inamicului în cooperare cu forţele de urmărire.

Dezvoltarea frontală a dispozitivului de luptă în ofensivă este variabilă în funcţie de varianta

adoptată, fiind de până la 50 m, rezultată din intervalele de 6-8 m (8-12 paşi) dintre militari.
Dezvoltarea frontală a dispozitivului de luptă în ofensivă este variabilă în funcţie de
varianta adoptată, fiind în medie de 200-300 m, rezultată din fronturile grupelor (35-50 m fiecare) şi
intervalele dintre acestea de 75 m.
Când acţionează pe TAB sau MLI/MLD frontul de atac al plutonului rezultă din intervalele
dintre autovehicule, care pot fi de cel puţin 100 m.

Plutonului i se pot da ca întărire 1-2 mitraliere, 1-2 aruncătoare de grenade (instalaţii

de lansare rachete) antiblindate, un tanc. Acestea se pot dispune în intervalele dintre grupe, la
flancurile plutonului sau înapoia grupelor.
Plutonul poate fi sprijinit de subunităţi de artilerie.

75
 Ofensiva din contact este procedeul prin care se realizează atacul inamicului aflat în apărare,
plecând la ofensivă din poziţiile deţinute în faţa acestuia.
Ofensiva din mişcare este procedeul prin care se realizează atacul inamicului aflat în apărare,
după un marş pe o distanţă variabilă.
Ofensiva combinată este procedeul (specific marilor unităţi) prin care se realizează atacul
inamicului aflat în apărare, cu o parte din forţe din mişcare, iar cu alta din contact.

2. Ofensiva subunităţilor de infanterie din mişcare. Ofensiva subunităţilor de infanterie din

contact nemijlocit cu inamicul.

Ofensiva din mişcare.

Ofensiva din mişcare se execută în urma unei pregătiri în timp scurt, împotriva unei apărări
nepregătite sau pregătită în grabă, cu scopul câştigării de timp în vederea exploatării unei situaţii
favorabile sau preluării iniţiativei după o apărare dusă cu succes. Acest procedeu asigură pregătirea
în secret a luptei, surprinderea în acţiune şi o vulnerabilitate mai redusă a forţelor faţă de loviturile
inamicului şi se bazează pe puterea de foc şi posibilităţile de manevră ale subunităţii de infanterie.
Timpul de pregătire este redus la minimul necesar pentru a trece la nimicirea inamicului înainte ca
acesta să poată să se concentreze sau să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv, durata recunoaşterilor
va fi extrem de redusă.
Ofensiva din mişcare se adoptă, de regulă, atunci când există suficiente comunicaţii şi acoperiri
pentru ascunderea deplasărilor şi se dispune de suficiente mijloace de foc pentru neutralizare
inamicului.
În cazul ofensivei din mişcare, pregătirea de foc a atacului începe din momentul intrării forţelor
proprii în bătaia majorităţii artileriei inamicului.
Pentru pregătirea ofensivei din mişcare se stabilesc:
1) raioane(-ul) de concentrare;
2) itinerare(-ul) de apropiere;
3) aliniament de desfăşurare pentru atac;
4) aliniamente (iniţial, de coordonare, de desfăşurare pe coloane, de debarcare, de atac);
5) direcţie de ofensivă (atac);
6) aliniament de coordonare a sprijinului de foc;
7) obiectiv (aliniament) intermediar;
8) obiectiv final;
9) aliniamentul misiunii.
Raioanele de concentrare în vederea atacului sunt utilizate pentru regrupare şi rezolvarea
problemelor de ordin administrativ ale forţelor atacatoare, care urmează să fie reorganizate pentru
luptă şi (sau) deplasate spre aliniamentul de atac. Acestea se dispun, pe cât posibil, în afara bătăii
majorităţii artileriei inamicului, astfel încât deplasarea forţelor de atac spre aliniamentul de
desfăşurare pentru atac, să se poată executa cu uşurinţă, în mod rapid şi prin folosirea judicioasă a
posibilităţilor de mascare.
Itinerarele de apropiere sunt traseele urmate de subunităţi din raioanele de concentrare spre
aliniamentul de desfăşurare pentru atac. Ele asigură deplasarea organizată şi coordonată şi
desfăşurarea forţelor pe subunităţi şi pentru atac pe aliniamente stabilite, astfel încât la ajungerea pe
aliniamentul de desfăşurare pentru atac, forţele atacatoare să aibă puterea de luptă completă sau
identică cu cea avută la plecarea din raionul de concentrare.
Pentru trecerea la ofensivă şi realizarea simultană a atacului limitei dinainte a apărării, se
fixează:

1) aliniamentul (punctul) iniţial – la o depărtare faţă de raionul de concentrare care să asigure

încolonarea unei subunităţi (tip companie) cu mijloacele primite în sprijin;
2) aliniamentele (puncte) de coordonare – la distanţă corespunzătoare a 2-3 ore de marş;

76
 3) aliniamentul de desfăşurare pe coloane de companii – la 4-6 km faţă de limita dinainte a
apărării inamicului, în afara bătăii aruncătoarelor, tunurilor care execută foc concentrat prin trageri
prin ochire directă;
4) aliniamentul de desfăşurare pe coloane de plutoane – la 2-3 km faţă de limita dinainte a
apărării inamicului, în afara bătăii mijloacelor antiblindate, mitralierelor, tunurilor care execută
trageri prin ochire directă;
5) aliniamentul de debarcare se stabileşte când se execută ofensiva cu infanteria în dispozitiv
de luptă pe jos. Acesta trebuie să fie cât mai aproape de aliniamentul de atac (la 1-1,2 km), ferit de
observarea inamicului şi de focul executat prin ochire directă;
6) aliniamentul de atac se stabileşte cât mai aproape de limita dinainte a apărării inamicului, de
regulă, (la 300-800 m faţă de inamic) înapoia ultimei acoperiri de teren care asigură protecţia forţelor
şi adăpostirea lor faţă de focul executat prin trageri prin ochire directă.
Pe acest aliniament subunităţile din forţele de angajare imediată trebuie să ajungă simultan
desfăşurate în dispozitiv de luptă;
7) aliniamentul de siguranţă se stabileşte la o distanţă variabilă faţă de limita dinainte a apărării
inamicului, pe care forţele nu au voie să-l depăşească decât după terminarea pregătirii de foc şi
trecerea la sprijinul de foc al ofensivei;
8) ora atacului (ora „H”), este ora trecerii aliniamentului de atac şi se comunică de către
comandant, cu 1-2 ore înainte de începerea deplasării.
Direcţia de ofensivă (atac) indică direcţia generală de înaintare a unei subunităţi de infanterie
care trebuie urmată şi gradul de libertate de manevră permis pe timpul înaintării forţelor pentru
atingerea obiectivului. Pe direcţia de ofensivă (atac) stabilită, forţele subordonate pot să manevreze
liber, dar trebuie să rămână orientate spre obiectiv. Depăşirea liniilor de despărţire cu subunităţile
vecine se face numai cu aprobarea prealabilă a eşalonului superior.

Aliniamentele de coordonare a sprijinului de foc se stabilesc de către comandantul eşalonului

superior, în scopul asigurării coordonării focului şi mijloacelor care nu sunt sub controlul
comandanţilor subordonaţi, dar care le pot influenţa acţiunile.

Obiectivele (aliniamentele) intermediare sunt folosite pentru coordonarea deplasării forţelor

atacatoare în timp şi spaţiu şi sunt strâns legate de importanţa terenului şi dispunerea inamicului.
Cucerirea acestora nu trebuie să ducă la pierderea (slăbirea) ritmului ofensivei. De regulă, obiectivele
(aliniamentele) intermediare ale unei subunităţi de infanterie constituie obiectivul final (aliniamentul
misiunii) pentru eşalonul imediat superior.

Obiectivul final al misiunii constituie aliniamentul tactic ce trebuie cucerit de către subunitatea
de infanterie pentru a îndeplini misiunea stabilită de comandant şi de regulă, se compune din mai
multe obiective îndeplinite succesiv.

Pentru trecerea la ofensiva din mişcare, subunităţile se dispun într-un raion de concentrare care
poate fi situat la 40-60 km de aliniamentul de contact.
Când se acţionează în dispozitiv de luptă pe jos infanteria debarcă din TAB sau MLI/MLD în
locul stabilit, se deplasează prin salturi cu sprijin reciproc de foc, spre aliniamentul de atac, timp în
care comandanţii precizează misiunile de luptă.
Sub sprijinul focului artileriei, infanteria se desfăşoară în dispozitiv de luptă, ajungând pe
aliniamentul de atac la ora stabilită.
TAB sau MLI/MLD urmează progresia atacului în urma grupei la 200-300 m, de pe un
aliniament pe altul, executând foc din opriri prin intervale, flancuri şi pe deasupra forţelor proprii.

Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul

Ofensiva (atacul) din contact nemijlocit cu inamicul se adoptă atunci când inamicul a avut
timp să-şi organizeze apărarea şi dispune de un dezvoltat sistem de lucrări genistice şi de baraje,
precum şi în cazul în care reţeaua de comunicaţii din adâncime către linia frontului este slab
dezvoltată sau impracticabilă. Aceasta este precedată de ocuparea poziţiei de plecare şi poate avea

77
loc cu sau fără regruparea forţelor din contact sau prin înlocuirea parţială ori totală cu altele aduse
din adâncime.

Poziţia de plecare la ofensivă este fâşia de teren, amenajată din punct de vedere genistic, cu o
adâncime (variabilă, în funcţie de dispozitivul adoptat, în medie de 100-150 m) corespunzătoare
fiecărui eşalon. Ea trebuie să asigure dispunerea în ascuns a forţelor, protecţia împotriva mijloacelor
de foc ale inamicului în special a celor nucleare, biologice, chimice şi incendiare, să creeze condiţii
favorabile pentru trecerea la ofensivă. La grupa de infanterie adâncimea poziţiei de plecare la
ofensivă este de la aliniamentul locaşurilor individuale până la locul poziţiei TAB sau MLI/MLD,
având valori de până la 100 m în adâncime şi 50-100 m de front.

Pregătirea poziţiei de plecare se execută, de regulă, în timpul nopţii, folosindu-se în totalitate

lucrările genistice existente în poziţia grupei. Lucrările trebuie mascate până în zorii zilei. Când se
trece la ofensivă din apărare, cu sau fără regruparea forţelor, TAB şi MLI/MLD pleacă la atac, de
regulă, direct din poziţiile pe care le-au ocupat pe timpul apărării.
Ocuparea poziţiei de plecare se face succesiv, începând cu armamentul greu, astfel încât
forţele să realizeze în ascuns dispozitivul de luptă şi să fie în măsură să treacă la ofensivă la semnalul
stabilit.

3. Pregătirea ofensivei. Activităţile ce se desfăşoară în cadrul pregătirii luptei de ofensivă.

Îndeplinirea cu succes a misiunii puse grupei (plutonului) depinde de pregătirea minuţioasă

a ofensivei. Ea începe odată cu primirea misiunii de la comandantul superior.

Pregătirea ofensivei include:

- organizarea luptei;
- pregătirea subunităţilor pentru îndeplinirea misiunii de luptă;
- controlul gradului de pregătire a grupei pentru îndeplinirea misiunii de
luptă.

Organizarea luptei de ofensivă

Cel mai important şi voluminos lucru pentru comandantul de subunitate este organizarea
luptei.
Organizarea luptei de ofensivă în grupă (pluton) ocupă un loc deosebit la pregătirea
ofensivei şi pentru a îndeplini toate măsurile de organizare a luptei în volum complet şi în
termenele stabilite, comandantul trebuie să determine succesiunea activităţii sale, pornind de la
situaţia tactică concretă, misiunea primită şi existenţa timpului. Îndeosebi timpul va fi factorul
hotărâtor. De cele mai multe ori succesiunea activităţii comandantului privind organizarea
luptei include:
- luarea hotărârii;
- executarea recunoaşterii;
- darea ordinului de luptă;
- organizarea cooperării, asigurării multilaterale a luptei şi conducerii.
Toate activităţile cu privire la organizarea ofensivei comandantul le execută, de regulă, în
teren. Atunci când condiţiile nu permit deplasarea în teren, acest lucru se execută la macheta
terenului, pe hartă sau pe schemă.
În acest caz misiunile de luptă a grupelor şi mijloacelor de întărire comandantul de pluton le
precizează în teren pe timpul deplasării lor spre aliniamentul de trecere la atac.
La ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul toată activitatea cu privire la organizarea
luptei se execută în teren.

4. Ducerea ofensivei. Acţiunile subunităţilor de infanterie motorizată în timpul deplasării

spre limita dinainte a apărării inamicului, în timpul atacului limitei dinainte a apărării

78
 inamicului şi cuceririi obiectivului de atac. Acţiunile subunităţilor de infanterie motorizată în
adîncimea apărării inamicului şi în timpul urmăririi lui.

Ofensiva (atacul) începe cu pregătirea de foc, care constă în totalitatea acţiunilor de lovire
prin foc, executată în mod unitar, prin surprindere, într-o perioadă de timp determinată, în scopul
producerii unor pierderi însemnate grupării de forţe şi mijloacelor, elementelor de conducere şi
sistemului de lovire prin foc al inamicului, în deosebi în sectorul de rupere sau pătrundere în
dispozitivul acestuia.

Durata pregătirii de foc a atacului trebuie să fie cât mai scurtă şi depinde de:
1) procedeul de trecere la ofensivă;
2) caracterul apărării inamicului; misiunile de lovire prin foc şi gradul de lovire ce trebuie
realizat;
3) numărul pieselor de artilerie participante.
În cazul ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul, pregătirea de foc a atacului este
determinată de timpul necesar executării acţiunilor de lovire.
În ultima parte a pregătirii de foc, militarii grupei execută foc pentru nimicirea
obiectivelor descoperite.

La ofensiva din contact, grupa de infanterie atacă în dispozitiv de luptă pe jos.

Cu 3-5 minute înainte de plecarea la atac cu armamentul destinat, se execută trageri asupra
obiectivului şi porţiunilor de tranşee de pe limita dinainte a apărării inamicului.
TAB (MLD/MLI) sprijină echipele din poziţia de plecare la ofensivă executând misiunile de
foc prin intervale, flancuri şi pe deasupra acestora până la distanţa bătăii eficace, iar deplasarea în
câmpul tactic se execută în salturi folosind posibilităţile de mascare ale terenului.
Trecerea prin culoarele din barajele de mine (propriu şi al inamicului) se execută de regulă sub
protecţia şi cu sprijinul focului artileriei (aruncătoarelor), mitralierelor uşoare şi a celor de pe TAB
(MLD/MLI) după care echipele reiau dispozitivul de luptă.

Apropierea de limita dinainte a apărării se execută prin salturi, cu sprijin reciproc de foc,
conform precizărilor de la atacul frontal. La ajungerea pe limita dinainte a apărării, inamicul se
nimiceşte cu focul grenadelor de mână, armamentului individual şi prin luptă corp la corp, apoi se
continuă atacul fără oprire şi se pătrunde în adâncimea dispozitivului acestuia.
În adâncimea apărării distanţa la care grupa trebuie să se deplaseze poate fi de până la 400 m,
iar când se acţionează îmbarcată pe TAB sau MLI/MLD de 200-300 m.
Pe timpul luptei, comandantul de grupă ia măsuri pentru deplasarea succesivă a echipelor de pe
o poziţie pe alta astfel încât să asigure sprijinul oportun al acţiunilor ofensive cu respectarea
principiului, 2/3 din mijloace să execute foc şi 1/3 manevra.

După cucerirea tranşeei de pe limita dinainte, lupta în adâncimea apărării inamicului se

caracterizează printr-o înaintare ne-uniformă a subunităţilor şi se desfăşoară în situaţii complexe şi
des schimbătoare.
Poziţiile izolate ale inamicului care opun rezistenţă puternică se nimicesc prin foc şi manevre
executate de echipe.
Barajele, obstacolele şi porţiunile de teren contaminat se ocolesc; dacă nu este posibil, se trec
prin porţiunile cele mai accesibile.

Inamicul care contraatacă se nimiceşte prin foc executat de pe un aliniament favorabil, de

către o parte din forţe şi printr-un atac în flancurile acestora cu celelalte forţe sau din mişcare, în
funcţie de mărimea forţelor acestuia.
În situaţii nefavorabile contraatacul forţelor superioare ale inamicului se respinge prin trecerea
temporară la apărare.

79
 Când acţionează în cadrul plutonului din adâncimea dispozitivului companiei, grupa se
deplasează prin salturi, de pe un aliniament pe altul, executând misiunile ordonate.

Întrebări de control

1. Esenţa şi scopul ofensivei.

2..Condiţiile şi procedeele de trecere a subunităţilor în ofensivă.
3. Ofensiva subunităţilor de infanterie din mişcare.
4. Ofensiva subunităţilor de infanterie din contact nemijlocit cu inamicul.
5. Elementele stabilite la ofensiva din mişcare
6. Misiunea de luptă a grupei şi a plutonului
7. Dispozitivul de luptă
8. Activităţile ce se desfăşoară în cadrul pregătirii luptei de ofensivă
9. Acţiunile subunităţilor de infanterie motorizată în timpul ofensivei

Capitolul VII

Tema 7. Marşul şi siguranţa marşului.

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu

1. Procedeele de deplasare a trupelor şi caracteristica concisă a lor.

2. Marşul, scopul, condiţiile şi procedeele de executare a marşului. Indicii posibilităţilor de marş.
3. Dispozitivul de marş al subunităţilor. Punctele, aliniamentele, raioanele fixate pentru marş.
4. Organizarea marşului. Acţiunile subunităţilor în timpul marşului. Destinaţia, componenţa şi
depărtarea siguranţei de marş.
5. Organizarea acţiunilor subunităţilor în siguranţa de marş. Acţiunile subunităţilor în siguranţa de
marş. Conţinutul activităţilor principale desfăşurate de comandantul grupei (echipei) în cadrul
organizării şi pregătirii marşului şi siguranţei de marş.

1. Procedeele de deplasare a trupelor şi caracteristica concisă a lor.

Deplasarea este acţiunea desfăşurată de subunităţi pentru dislocarea dintr-un raion într-altul,
intrarea în luptă sau executarea manevrei.
Deplasarea trebuie să se facă rapid, dispersat şi în ascuns pentru a asigura protecţia
subunităţilor împotriva loviturilor inamicului.
Subunităţile se deplasează prin următoarele procedee: marş (pe autovehicule sau pe jos);
transport (pe comunicaţii feroviare, maritime, fluviale şi aeriene) şi combinat.
Procedeul de bază pentru deplasare este marşul.
Indiferent de procedeul folosit, grupa de infanterie trebuie să ajungă în raionul (pe
aliniamentul) stabilit la timp şi cu puterea de luptă completă, în vederea îndeplinirii misiunii
ordonate.
În funcţie de situaţie şi misiune, deplasarea poate fi: spre front; de-a lungul frontului;
dinspre front; în spatele frontului.

2. Marşul, scopul, condiţiile şi procedeele de executare a marşului.

Indicii posibilităţilor de marş.

80
 Marşul constă în deplasarea organizată a subunităţilor în coloane. Se execută noaptea sau
în alte condiţii de vizibilitate redusă, iar ziua numai pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă,
atunci când este impus de condiţiile situaţiei şi la depărtări mari înapoia dispozitivului forţelor
din contact cu inamicul.
Marşul pe timp de zi se execută pe coloane de subunităţi, cu distanţe mari între ele şi necesită
măsuri de siguranţă eficace, în special în punctele obligatorii de trecere.

În funcţie de urgenţa impusă de situaţie, efortul cerut personalului şi viteza de deplasare,

marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal se execută, de regulă, pe timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate
redusă, cu viteze medii de deplasare.
Marşul forţat se execută când situaţia impune trecerea în timp scurt la îndeplinirea unei misiuni
de luptă, cu viteze maxime admise de norme şi teren, de regulă, fără oprire, folosindu-se pentru
deplasare majoritatea timpului de zi şi de noapte; el se execută atunci când se prevede întâlnirea cu
inamicul, la introducerea în luptă, în urmărire, în retragere şi în toate cazurile când există pericol de
întrebuinţare de către inamic a armelor de nimicire în masă şi sistemelor incendiare.

Marşul se execută în condiţiile când se prevede sau nu întâlnirea cu inamicul.

Când se prevede întâlnirea cu inamicul marşul trebuie pregătit şi executat astfel încât forţele
să fie în permanenţă gata de acţiune, capabile să se desfăşoare cu repeziciune şi să intre la timp în
luptă; în acest scop, se iau măsuri pentru constituirea unui dispozitiv de marş adecvat.
Când nu se prevede întâlnirea cu inamicul marşul se pregăteşte şi se execută astfel încât
subunităţile să ajungă în noul raion în condiţiile unor eforturi normale. Pentru aceasta se aleg cele
mai bune drumuri care se pregătesc din timp. Coloanele se formează din subunităţi care au aceeaşi
viteză de marş şi capacitate de trecere.

Etapa de marş este distanţa parcursă de subunitate în 24 de ore.

În teren şes şi deluros, etapa de marş pe autovehicule poate fi de până la 250 km, uneori
mai mare; în teren muntos-împădurit până la 150 km.
Când subunităţile se deplasează pe jos mărimea etapei de marş poate să fie până la 30 km.

Viteza medie de marş este media vitezelor parţiale realizate pe diferite porţiuni de itinerar şi
se exprimă în km pe oră.
Viteza medie de marş a coloanelor mixte în teren şes sau deluros, ziua este de 20-30 km pe
oră; coloanele de transportare amfibii blindate (maşini de luptă, automobile) se deplasează
ziua cu 30-40 km/oră, iar noaptea – cu 25-30 km/oră; când subunităţile se deplasează pe jos
viteza medie de marş este de 4-5 km/oră, iar pe schiuri de 5-7 km/oră; când deplasarea se
execută pe drumuri cu pante mari sau cu obstacole (bolovani, grohotiş) viteza de deplasare se
micşorează până la 1 km/oră
În teren muntos-împădurit viteza de marş se reduce cu 30-40% faţă de cea din teren şes şi
deluros.
Pe timp de îngheţ (dezgheţ), pe drumuri desfundate şi în condiţii de vizibilitate redusă viteza
medie de marş poate fi de 10-15 km pe oră; la urcarea pantelor de 6-8% viteza este de până la 10
km/oră, iar la coborâre – de până la 15-20 km/oră.
Pe căldură mare, pe drumuri cu praf, pe timpul trecerii prin localităţi mari, pe ceaţă şi ninsoare
sau noaptea viteza de marş se reduce cu 15-20% şi chiar mai mult.
Noaptea, când autovehiculele sunt echipate cu aparate de vedere sau când luminează luna, pe
drumurile cu indicatoare luminoase şi cu circulaţie într-un singur sens viteza medie de marş poate fi
aceeaşi ca pe timpul zilei.

81
 Pentru restabilirea forţelor militarilor, verificarea stării tehnice a autovehiculelor,
executarea întreţinerilor tehnice şi înlăturarea defecţiunilor, se fixează halte mici, halte
mari şi odihna de zi (noapte).
Haltele mici, în cazul deplasării pe autovehicule, se fixează astfel: prima după 1-2 ore de
marş, iar următoarele, după fiecare 2-3 ore de marş (iarna după 1-1,5 ore de marş) şi au
durata de 20-30 minute, când marşul se execută pe jos se fixează: prima haltă după 30
minute de la începerea acestuia, iar următoarele din 50 în 50 minute de marş şi au o durată
de 10 minute.

Halta mare se fixează la sfârşitul primei jumătăţi a etapei de marş şi are o durată de 2-4
ore.
Când distanţa de parcurs este mai mică decât o etapă de marş, noaptea şi iarna pe geruri
puternice nu se fixează, de regulă, haltă mare.
Pe timpul haltei mari se serveşte hrana şi se completează plinurile la autovehicule, se verifică
armamentul şi tehnica militară, se execută întreţinerea tehnică a autovehiculelor, iar în funcţie de
rulajul transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) – reglajele dispozitivelor de comandă.
Odihna de zi (noapte) se fixează după executarea unei etape de marş.

Pentru haltele mari şi odihna de zi (noapte) se aleg raioane care oferă condiţii favorabile de
protecţie şi mascare şi dispun de suficiente surse de apă.
Pe timpul haltei mari şi în raionul odihnei de zi (noapte) subunităţile părăsesc drumul şi se
dispun în raioanele stabilite, astfel încât să fie permanent gata de luptă şi să poată continua în timp
scurt marşul.
În raionul odihnei de zi (noapte) se iau măsuri de asigurare a acţiunilor de luptă, se distribuie
hrană caldă, se completează plinurile de carburanţi şi lubrifianţi şi se execută lucrările prevăzute la
halta mare.
Pe timpul odihnei de zi (noapte) se pot schimba elementele de siguranţă a marşului.
Când deplasarea se execută pe jos, după 2-3 zile de marş se dau 24 ore de odihnă.
3. Dispozitivul de marş al subunităţilor. Punctele, aliniamentele, raioanele fixate pentru marş.

Grupa în coloană. Grupa în săgeată.

Militarii se deplasează unul Grupa se deplasează cu EAP în formă de

înapoia celuilalt la distanţa triunghi în faţă (comandantul echipei,

82
de 6-8 m, având în faţa
formaţiei EAP, urmată de
comandantul de grupă şi
EAB.
primul, servantul în dreapta, trăgătorul la
PM în stânga, la o distanţă de 10 m unul de
altul), comandantul grupei înapoia EAP (la
10 m) şi cu EAB în spate în formă de
triunghi (comandantul echipei primul, la 20
m înapoia comandantului de grupă,
servantul 1 în dreapta lui, iar servantul 2 în
stânga).

Grupa în linie.

Grupa se deplasează având în flancul stâng EAB,

EAP iar în flancul drept EAP, comandantul de grupă se
EAB Cdt.gr. află la mijloc; între militari intervalul este de
aproximativ 6-8 m.

6-8 m

În scopul menţinerii nivelului înalt de conducere, disciplină şi organizare în timpul executării

marşului se numesc punctul iniţial, punctul de dirijare, halte, raioane (raion) de odihnă.

Punctul (aliniamentul) iniţial se stabileşte pentru începerea concomitentă a marşului,

asigurarea posibilităţii ocupării rapide a locului său în dispozitivul de marş, evitarea reţinerii şi
asigură mascarea subunităţilor. Timpul trecerii punctului (aliniamentului) iniţial de către capul
coloanei forţelor principale se consideră ca începutul marşului.
Din acest motiv formarea coloanelor, întinderea acestora spre punctul (aliniamentul) iniţial se
execută din calculul, ca să se treacă în timpul strict determinat.

Punctul iniţial se numeşte la depărtarea care asigură întinderea coloanei şi atingerea vitezei
stabilită pentru coloană la marş. În dependenţă de adâncimea coloanei şi condiţiile terenului punctul
iniţial poate fi la o depărtare de 5 – 10 km de la raionul de dispunere.
Distanţa dintre maşini se stabileşte în dependenţă de viteza de deplasare, condiţiile terenului,
care, de obicei, constituie 25 – 50 m.

Punctul (aliniamentul) iniţial se numeşte în apropierea reperelor bine vizibile şi este bine
observat de subunităţile care execută marşul. Pe timp de noapte acesta poate să fie marcat prin repere
luminoase.

83
 Punctele de dirijare se numesc pentru executarea organizată a marşului de către subunităţi şi
dau posibilitatea de a regla viteza de deplasare a coloanelor, care în final se va asigura sosirea la timp
în raionul indicat sau pe aliniamentul numit. Numărul şi îndepărtarea lor pot fi diferite şi depinde de
mărimea totală a marşului, caracterul terenului, starea drumurilor şi anotimp.

Aliniamentele (punctele) de dirijare, de obicei, se numesc peste 3 – 4 ore de deplasare. Ca şi

raionul (aliniamentul) iniţial ele se numesc lângă obiectele din teren bine observate.

Haltele, raioanele de odihnă de zi (noapte) se determină de comandantul superior. De obicei,

haltele se numesc înaintea punctelor de dirijare pe itinerarele de deplasare, iar raionul de odihnă de zi
(noapte) într-o parte de la ele. La halte (în raioanele de odihnă) plutonul se opreşte în componenţa
coloanei companiei pe partea dreaptă a drumului cu distanţa dintre maşini nu mai aproape de 10 m.
Ieşirea din maşini se permite la ordinul comandantului de companie sau pluton numai pe partea
dreaptă a maşinii. Pentru ducerea observărilor după semnalele comandantului de companie şi
inamicului aerian se numesc observatori. La necesitate se organizează serviciul la mijloacele de
transmisiuni. Rotirea turelelor în partea stângă, chiar în timpul deservirii maşinilor este interzisă.

4. Organizarea marşului. Acţiunile subunităţilor în timpul marşului. Destinaţia, componenţa şi

depărtarea siguranţei de marş.

Pregătirea deplasării cuprinde, de regulă, următoarele activităţi:

1) luarea deciziei, planificarea marşului şi transmiterea misiunilor la subordonaţi;
2) organizarea conducerii;
3) cercetarea şi recunoaşterea itinerarelor de deplasare;
4) recunoaşterea raionului de îmbarcare, debarcare, transfer de personal, a celui de plecare şi
de adunare după deplasare;
5) pregătirea forţelor pentru marş;
6) stabilirea şi luarea măsurilor de creştere a capacităţii de trecere în punctele obligatorii;
7) organizarea asigurării acţiunilor şi protecţiei forţelor (cu accent deosebit pe protecţia
antiaeriană);
8) organizarea serviciului de comenduire şi îndrumare a circulaţiei;
9) organizarea logisticii marşului.

84
 Planificarea deplasării forţelor ţine seama de:
1) misiunea şi concepţia comandantului eşalonului superior;
2) timpul disponibil şi distanţa pe care se face deplasarea;
3) compunerea dispozitivului de marş, regulile privind îndrumarea circulaţiei şi măsurile de
control necesare;
4) misiunea ulterioară;
5) situaţia inamicului (terestru şi aerian), inclusiv pericolul nuclear, biologic şi chimic;
6) gradele relative de mobilitate, disponibilitatea fâşiilor, numărul şi capacitatea itinerarelor
disponibile, condiţiile de teren şi stare a vremii;
7) alte deplasări, inclusiv traficul populaţiei civile.

Pentru conducerea forţelor pe timpul deplasării, se folosesc mijloacele de comunicaţii şi

semnalele.
Folosirea mijloacelor de comunicare, indiferent de tip, are loc la ordin şi cu respectarea
regimului impus de regulile de trafic.

Păstrarea secretului asupra scopului deplasării se asigură prin limitarea numărului persoanelor
care au acces la informaţii şi care participă la pregătirea acesteia.

Când grupa execută marşul independent (izolat), comandantul ia măsuri de siguranţă a

subunităţii pe care o comandă şi a celor de întărire (sprijin), numeşte observatori (terestru şi
aerian) cărora le precizează misiunile şi modul de îndeplinire a acestora. La nevoie, pentru
cercetarea unor obiective de pe direcţia de deplasare, numeşte echipe de cercetare.

5. Organizarea acţiunilor subunităţilor în siguranţa de marş. Acţiunile subunităţilor în

siguranţa de marş. Conţinutul activităţilor principale desfăşurate de comandantul grupei
(echipei) în cadrul organizării şi pregătirii marşului şi siguranţei de marş.

În funcţie de distanţa pe care se execută marşul şi de posibilitatea întâlnirii cu inamicul pentru

siguranţa plutonului se numeşte o patrulă de siguranţă. Elementele destinate pentru siguranţa
marşului, pe timpul haltelor se transformă în elemente de siguranţă a staţionării.

Grupa poate fi numită patrulă de siguranţă de cap (flanc, spate) cu misiunea de a face
siguranţa pichetului mobil (subunităţilor) împotriva atacului prin surprindere al inamicului
terestru şi a interzice apropierea elementelor de cercetare şi cercetare-diversiune ale acestuia de
pichetul (coloana) căruia îi face siguranţa.
În siguranţa de marş grupa poate primi ca întărire 1-2 pionieri.
Grupa numită ca patrulă de siguranţă se deplasează în faţa subunităţii căreia îi face
siguranţa la următoarele distanţe:
1) când deplasarea se execută pe TAB (MLI) ziua – până la 1500 m, noaptea – până la 500
m;
2) când deplasarea se execută pe jos (pe schiuri), ziua – până la 600 m, noaptea – până la 200
m.
Comandantul de grupă dând misiunea precizează itinerarul de deplasare şi misiunea grupei,
astfel:
1) militarii care execută observarea;
2) modul de acţiune în cazul întâlnirii cu inamicul;
3) modul de legătură cu comandantul pichetului sau subunităţii; consumul de muniţie până la
îndeplinirea misiunii;
4) când mersul se execută pe jos numeşte cercetaşi cărora le precizează secretul şi modul de
realizare a legăturii.

85
 Noaptea, când se deplasează pe TAB (MLI), terenul şi obiectivele din teren se cercetează din
autovehicul, fără opriri, uneori, pentru cercetarea anumitor obiective din teren (poduri, clădiri,
păduri) se trimit cercetaşi pe jos.
În aceste cazuri pe timpul cercetării obiectivelor, grupa se opreşte într-un loc mascat, iar
militarii rămân în TAB (MLI, fiind gata să sprijine cu foc acţiunea cercetaşilor.

Când grupa se deplasează pe jos comandantul de grupă trimite cercetaşul care se

deplasează în faţa (înapoia) sau la flancul grupei.
Cercetaşii ţin legătura din vedere cu patrula de siguranţă, cercetează din mers, obiectele din
teren, acordând atenţie indiciilor pentru descoperirea inamicului şi porţiunilor din teren minat şi
contaminat; cercetaşii raportează comandantului, prin semnale, tot ce au observat, iar când sunt
atacaţi de inamic deschid focul asupra acestuia.

Grupa ocoleşte barajele, obstacolele naturale şi porţiunile de teren contaminat, iar când nu
există căi ocolitoare, trece prin acestea folosind mijloacele de protecţie individuală.
Comandantul de grupă raportează comandantului care l-a trimis despre toate barajele,
obstacolele şi porţiunile din teren contaminat descoperite şi le marchează.

Grupurile mici ale inamicului sunt nimicite în timp scurt, iar grupurile mari sunt blocate de
către grupă, ocupând o poziţie favorabilă pe care o menţine până la sosirea pichetului
(subunităţii căreia îi face siguranţa), după care participă la nimicirea acestora.
Grupa numită patrulă de siguranţă de spate este obligată:
1) să nimicească sau să captureze grupurile mici ale inamicului care încearcă să pătrundă spre
forţele pichetului (subunităţii) căruia îi fac siguranţa;
2) să oprească inamicul cu foc de pe poziţii avantajoase pentru a-i da pichetului (subunităţii)
posibilitatea de a se desprinde de inamic.

Grupa se opreşte pentru halte la semnalul comandantului pichetului (subunităţii căreia îi face
siguranţa).
Pe timpul haltei mici grupa ocupă o poziţie avantajoasă şi continuă observarea, fiind gata să
respingă atacul inamicului; la halta mare sau în raionul odihnei de zi (noapte) grupa – patrulă de
siguranţă – se transformă în post de pază şi îndeplineşte misiunile care i se ordonă.

Informaţiile obţinute se raportează imediat comandantului care a trimis siguranţa.

În teren muntos-împădurit se mai determină:
1) gradul de practicabilitate a itinerarului pentru autovehicule şi trupe;
2) existenţa punctelor obligatorii de trecere, grohotişurilor gropilor, peşterilor, tunelurilor
(lucrărilor subterane), izvoarelor, refugiilor, iar pe timp de iarnă – grosimea stratului de zăpadă, locul
cornişelor, pădurilor de zăpadă, avalanşelor.

Întrebări de control

1. Procedeele de deplasare a trupelor şi caracteristica concisă a lor.

2. Marşul, scopul, condiţiile şi procedeele de executare a marşului.
3. Indicii posibilităţilor de marş.
3. Dispozitivul de marş al subunităţilor.
4. Punctele, aliniamentele, raioanele fixate pentru marş.
5. Organizarea marşului.
6. Acţiunile subunităţilor în timpul marşului.
7. Destinaţia, componenţa şi depărtarea siguranţei de marş.

86
8. Organizarea acţiunilor subunităţilor în siguranţa de marş.
9. Acţiunile subunităţilor în siguranţa de marş.

Capitolul VIII

Tema 8. Staţionarea şi siguranţa staţionării.

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu

1. Scopul dispunerii subunităţilor în staţionare. Raioanele de staţionare a subunităţilor,

dimensiunile şi cerinţele înaintate faţă de ele. Principiile dispunerii subunităţilor, tehnicii şi
efectivului în raionul de staţionare şi amenajarea lui.
2. Succesiunea activităţilor comandantului subunităţii în timpul staţionării. Acţiunile subunităţilor
în staţionare.
3. Destinaţia, componenţa, depărtarea şi misiunile siguranţei staţionării. Organizarea siguranţei
nemijlocite şi siguranţei staţionării în cadrul staţionării.
4. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului grupei (echipei) destinat în siguranţa
staţionării. Acţiunile siguranţei staţionării în timpul pazei raioanelor de staţionare a subunităţilor.

1. Scopul dispunerii subunităţilor în staţionare. Raioanele de staţionare a subunităţilor,

dimensiunile şi cerinţele înaintate faţă de ele. Principiile dispunerii subunităţilor, tehnicii şi
efectivului în raionul de staţionare şi amenajarea lui.

87
 Staţionarea constă în dispunerea grupei într-un raion în vederea pregătirii unor acţiuni de luptă,
a marşului sau în scopul refacerii puterii de luptă.
Pentru staţionare grupa se dispune într-un raion în cadrul eşalonului superior sau independent.

Scopul staţionării poate fi:

- desfăşurarea activităţilor în vederea pregătirii subunităţilor pentru acţiunile
de luptă;
- refacerea capacităţii de luptă;
- odihna personalului;
- completarea stocurilor şi rezervelor cu mijloace materiale;
- executarea întreţinerii şi reparării tehnicii;
- închegarea acţiunilor subunităţilor.

Raionul de staţionare al grupei se stabileşte, de obicei, de către eşalonul superior, şi trebuie să

asigure dispunerea mascată a grupei, protecţie NBC, să aibă căi de intrare şi de ieşire şi să
ofere posibilitatea asigurării cu apă a personalului.
Raionul de staţionare este necesar de ales pe un teren care are adăposturi naturale: păduri, fâşii
forestiere, râpe, văgăuni, cariere, cutele terenului, mici localităţi, construcţii etc.

În raionul de staţionare grupa se dispune dispersat în lungul itinerarelor de deplasare sau în

afara acestora, ţinându-se seama de dispozitivul care trebuie constituit în vederea ducerii acţiunilor
de luptă.
Comandantul de grupă elaborează ordinul de acţiune pentru staţionare şi-l transmite
subordonaţilor (capitolul IV).
Raionul de staţionare se ocupă, de regulă, pe întuneric sau în condiţii de vizibilitate redusă.
Oprirea coloanelor subunităţilor pe linii de comunicaţii pentru a aştepta intrarea în raionul de
staţionare este interzisă.
Având în vedere comoditatea conducerii cu subunităţile, de asemenea, suprafaţa de dispersare,
care ar exclude nimicirea în acelaşi timp a întregii subunităţi cu un singur obuz (proiectil) sau
lovitură de aviaţie, suprafaţa dispersării pentru subunităţi trebuie să fie considerabilă (pentru pluton
500 – 1000 m2), iar distanţa dintre maşini în raion poate fi de 25 – 50 m.

Efectivul se dispune în apropierea maşinilor. Pentru efectiv se sapă şanţuri sau blindaje.
Pentru MLI (TAB) se amenajează amplasamente şi tranşee.
Locul dispunerii efectivului şi tehnicii se maschează minuţios. În apropierea maşinilor de luptă
a infanteriei (TAB), tancurilor se amenajează poziţii false, capcane termice.
În condiţii de iarnă aspră sau condiţii de timp nefavorabil plutoanele se pot dispune în
localităţi. În acest caz plutonului pentru dispunere i se repartizează o casă sau o construcţie.

Amenajarea genistică a raionului începe imediat după sosirea în acesta, când este posibil se execută
din timp; pentru protecţia personalului, tehnicii militare şi stocurilor de materiale împotriva armelor
de distrugere în masă şi sistemelor incendiare se amenajează adăposturi.
Amenajarea genistică a raionului de dispunere trebuie să asigure în primul rând o protecţie
sigură a efectivului şi tehnicii împotriva tuturor mijloacelor de distrugere şi o apărare fermă
împotriva atacului adversarului.
În raionul staţionării se amenajează adăposturi pentru efectiv, iar tehnica (MLI, TAB) se dispun
în adăposturile naturale şi se maschează cu mijloacele improvizate din zonă sau cu mijloacele de
mascare din dotare. Pentru îndeplinirea acestor probleme, cu implicarea a 5 – 6 oameni din efectivul
grupei vor fi necesare 1,5 – 2 ore. În continuare adăposturile se acoperă.
Dacă este timp la dispoziţie, pentru efectivul plutonului, câte odată şi pentru grupe se pot
executa blindaje.

88
 Activităţile pentru mascare se organizează în scopul ascunderii împotriva tuturor mijloacelor
de cercetare ale inamicului a dispunerii plutonului, menţinerea capacităţii de luptă şi excluderea
atacului prin surprindere.
La organizarea mascării comandantul indică: ce mijloace din dotare sau improvizate,
mijloacele materiale din teren de folosit pentru mascare, termenele de îndeplinire, modul de
respectare a măsurilor de mascare în locul de dispunere a plutonului.
Pe timpul staţionării se execută următoarele activităţi de refacere a capacităţii de luptă:
1) efectuarea aprovizionării şi executarea lucrărilor de mentenanţă;
2) acordarea primelor îngrijiri şi evacuarea răniţilor şi a bolnavilor;
3) acordarea de repaus;
4) întreţinerea armamentului.
Comandantul de grupă trebuie să fie atent la repartiţia echitabilă a serviciului de gardă şi a
perioadelor de mentenanţă pentru a permite subordonaţilor odihnă deplină.

De asemenea, pe timpul staţionării se execută următoarele activităţi privind pregătirea pentru

luptă a grupei:
1) pregătirea misiunii următoare de îndată ce este cunoscută;
2) asigurarea materialelor, armamentului şi a muniţiei necesare pentru îndeplinirea acesteia;
3) desăvârşirea antrenamentului grupei (condusă de obicei de către înlocuitorul la comandă,
atunci când comandantul de grupă este la ordin la comandantul de pluton).
4) pregătirea pentru deplasare.

2. Succesiunea activităţilor comandantului subunităţii în timpul staţionării. Acţiunile

subunităţilor în staţionare.

Primind misiunea pentru staţionare comandantul organizează activitatea sa, de regulă, în

următoarea succesiune:
- însuşirea misiunii primite;
- analizează situaţia;
- ia hotărârea;
- dă ordinul de luptă;
89
 - organizează cooperarea; asigurarea acţiunilor de luptă.

Primind misiunea pentru staţionare, comandantul însuşeşte. La aceasta el trebuie să înţeleagă:

- în ce raion se dispune compania şi locul plutonului în cadrul acesteia;
- pentru ce acţiuni să fie gata;
- ce forţe se asigură de la pluton pentru siguranţa nemijlocită proprie şi
pentru siguranţa nemijlocită a companiei (batalionului) şi la ce timp;
- ce volum de lucrări genistice şi până la ce timp de executat;
- unde se dispun subunităţile vecine şi modul de menţinere a legăturii cu ele.

Însuşind misiunea comandantul trece la analiza situaţiei, pe parcursul căreia el studiază:

- distanţa până la adversar şi caracterul probabil al acţiunilor, direcţiile
probabile de acţiune a elementelor sale de cercetare – diversiune, avioanelor şi elicopterelor;
- starea, asigurarea şi posibilităţile plutonului, mijloacelor date ca întărire
(sprijin);
- componenţa şi dispunerea subunităţilor vecine, modul de cooperare cu
acestea la respingerea atacului terestru al inamicului;
- terenul, proprietăţile lui de mascare, de protecţie, de observare şi de
executare a focului;
- anotimpul, timpul zilei, starea vremii.

Pe baza însuşirii misiunii şi analizei situaţiei comandantul ia hotărârea pentru staţionare în

care determină:
- modul şi ordinea de dispunere a efectivului şi tehnicii în raionul stabilit
pentru pluton; locul dispunerii grupelor şi amenajarea adăposturilor (blindajelor) pentru efectiv şi
acoperirile pentru tehnică;
- modul de acţiune la atacul inamicului.

Pe baza hotărârii luate şi aprobată de către comandantul superior (de pluton), comandantul dă
ordinul de luptă, în care indică:
- date şi informaţii despre inamic;
- misiunea grupei (plutonului);
- locul dispunerii vecinilor;
- misiunile echipelor (grupelor), locul lor de dispunere, locul amenajării
adăposturilor acoperite sau ne acoperite, iar la nevoie locul executării blindajelor pentru efectiv şi
acoperirile pentru tehnică; modul de observare asupra inamicului terestru şi aerian, de asemenea,
după semnalele comandantului de (pluton) companie; modul de acţiune a grupelor în cazul atacului
adversarului; semnalele de înştiinţare, conducere, cooperare şi modul de acţiune la ele;
- timpul ocupării raionului de staţionare şi termenele de amenajare genistică;
- locul său şi locţiitorul la comandă.
Comandanţii de grupe primind misiunea pentru staţionare, verifică cum efectivul cunoaşte
modul de respingere a atacului terestru şi aerian al inamicului, semnalele de înştiinţare, conducere şi
cooperare şi modul de acţiune la ele, personal conduce amenajarea genistică pentru dispunerea
efectivului, şanţul pentru acoperirea tehnicii.

Efectivul după ce au executat măsurile specifice amenajării siguranţei staţionării ulterior execută:
- verificarea stării tehnicii (MLI) (TAB), armamentului şi mijloacelor de
protecţie;
- completează, în caz de necesitate, cantitatea de muniţie consumată;
- alimentarea cu carburanţi şi lubrifianţi;
- completarea cantităţii de hrană, potrivit precizării comandantului de pluton
şi împrospătarea rezervelor de apă;
- verificarea stării aparatelor de vedere pe timp de noapte şi mijloacele de
camuflare;
- luarea măsurilor pentru prevenirea degerărilor şi avariilor;

90
 - însuşirea semnalelor de înştiinţare, alarmare şi conducere, şi modul de
acţiune la recepţionarea acestora.

3. Destinaţia, componenţa, depărtarea şi misiunile siguranţei staţionării. Organizarea

siguranţei nemijlocite şi siguranţei staţionării în cadrul staţionării.
În staţionare, grupa de infanterie poate fi numită ca post de pază independent sau ca post de
pază, acţionând în cadrul plutonului, ca pichet de pază (independent).
Ea se trimite până la o distanţă de 1,5 km (2 km) atunci când acţionează pe transportor blindat
(maşină de luptă a desantului) sau 1 km când acţionează pe jos.
Postul de pază organizează o poziţie de apărare cu o dezvoltare frontală de până la 200 m şi
primeşte o fâşie de siguranţă cu o lărgime de până la 600 m.
Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii, zilnic, se stabileşte secretul, compus
din parolă şi răspuns, care se comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi elementelor
de cercetare trimise în faţa acesteia.
Locul de dispunere al grupei trebuie să asigure observarea, executarea focului circular şi o bună
mascare.
Postul de pază se schimbă, de obicei, la fiecare 24 ore. Dacă grupa ajunge noaptea, se
instalează provizoriu într-un perimetru defensiv redus; la prima oră şi după recunoaştere va executa
poziţia de siguranţă.
Comandantul de grupă după ce a ocupat poziţia numeşte un observator, organizează lucrul
pentru executarea lucrărilor genistice, indică modul de executare a focului la apariţia
inamicului şi comunică semnalele şi secretul.
Postul de pază execută observarea neîntreruptă, ziua şi noaptea; pe timpul activităţii în postul
de pază evită producerea de zgomote inutile (ţipete, râsete, cântece) sau folosirea excesivă a luminii
(este indicată folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivului de vedere pe timp de noapte de tip pasiv).
Secretul constituie mijlocul de recunoaştere a militarilor subunităţilor proprii de cei ai inamicului; el
se comunică, de obicei, pentru 24 ore, dar poate fi schimbat oricând situaţia impune. Secretul
este compus din parolă şi răspuns. Parola se cere tuturor persoanelor care trec aliniamentul
siguranţei de staţionare în ambele sensuri precum şi persoanelor care se deplasează noaptea pe
raionul de dispunere a subunităţii. Parola şi răspunsul se pronunţă cu voce înceată. Cei ce nu
cunosc parola vor fi reţinuţi şi se raportează comandantului de grupă, acesta îi interoghează
personal pe cei reţinuţi şi în funcţie de împrejurări (exemplu militarul nu cunoaşte parola dar
este cunoscut ca făcând parte din subunităţi proprii) le permite să meargă mai departe sau îi
trimite sub escortă la comandantul care a trimis siguranţa.

În caz de atac NBC, foc de artilerie, dacă poziţia de apărare nu este prevăzută cu şanţuri de
adăpost, se poate folosi drept protecţie transportorul amfibiu blindat sau maşina de luptă a
desantului/ infanteriei. Poziţia se ocupă imediat ce atacul încetează.

Militarii izolaţi ai inamicului (ex.: elemente de cercetare) vor fi capturaţi, dacă este posibil sau
nimiciţi, raportându-se despre aceasta comandantului care a trimis siguranţa.
În cazul în care se stabileşte contactul cu un inamic superior, se raportează imediat comandantului
care a trimis siguranţa, şi nu se retrage de pe poziţie decât la ordinul acestuia continuând apărarea
aliniamentului de siguranţă încredinţat

4. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului grupei (echipei) destinat în

siguranţa staţionării. Acţiunile siguranţei staţionării în timpul pazei raioanelor de staţionare a
subunităţilor.

În staţionare trupele îşi realizează siguranţa prin siguranţa de staţionare.

Misiunile siguranţei de staţionare sânt:
- să descopere la timp apariţia inamicului terestru şi să prevină trupele, cărora li se face
siguranţa;
91
 - să prevină pătrunderea cercetării inamicului spre trupele, cărora li se face siguranţa;
- să apere cu dârzenie poziţia când este atacată de inamic;
- să interzică trecerea personalului şi a grupelor care nu cunosc parola, peste linia siguranţei
de staţionare.
Pentru a recunoaşte militarii proprii de cei a inamicului se stabileşte un secret, care este compus
din două cuvinte, care încep cu aceeaşi literă: primul se numeşte parolă, al doilea răspuns (ex.: Oleg
– Orhei; Leonid – Leova etc.)
Parola şi răspunsul se pronunţă încet. Siguranţa reţine pe toţi cei care nu cunosc parola şi îi
trimite, sub escortă, eşalonului superior pentru cercetare.
Plutonul de infanterie poate fi numit ca pichet de pază şi poate fi trimis la o distanţă de până la
5 km faţă de trupele cărora le face siguranţa, unde i se indică o fâşie de siguranţă de până la 2 km.
În staţionare grupa de infanterie poate fi numită ca post de pază ( ) cu misiunea de a face
siguranţa nemijlocită a subunităţilor aflate în staţionare.
Postul de pază poate fi trimis de către pichetul de pază, fie direct de către subunităţile aflate în
staţionare.
Postul de pază ocupă şi amenajează poziţia ce i s-a indicat, de regulă, la o distanţă de până la
1500 m de subunitatea căreea îi face siguranţa.
Comandantul de grupă trebuie să aleagă locul de dispunere a postului de pază care că asigure
observarea şi executarea focului circular şi o bună mascare.
Postul de pază se schimbă, de regulă, după 24 de ore.
Comandantul de grupă după primirea misiunii de luptă conduce grupa la locul stabilit şi ocupă
poziţia indicată, numeşte 1–2 observatori, stabileşte poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a TAB
(ML), a trăgătorilor cu PM şi AG, locurile de tragere a celorlalţi militari, dă ordinul de luptă verbal;
organizează sistemul de foc, amenajarea genistică şi mascarea poziţiei ocupate; stabileşte ordinea de
desfăşurare a serviciului.
Dând ordinul de luptă comandantul de grupă indică:
- reperele;
- misiunea plutonului;
- misiunea grupei (poziţia, fâşia şi sectorul complementar de tragere, poziţia de tragere de
bază şi de rezervă a TAB (ML) cu sectoarele de tragere de bază şi de rezervă);
- misiunile vecinilor;
- misiunile personalului (ochitorului-operator, trăgătorului cu PM şi trăgătorului cu AG –
poziţiile de tragere de bază şi de rezervă cu sectoarele lor de tragere de bază şi
complementare; mecanicului-conducător – itinerarul de deplasare spre poziţia de rezervă şi
de retragere, ordinea de executare a observării şi de corectare a focului; celorlalţi trăgători –
locurile de tragere de bază şi de rezervă);
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare;
- înlocuitorul la comandă.

Comandantul postului de pază organizează desfăşurarea serviciului astfel: ziua, când

vizibilitatea este bună, jumătate din personalul grupei se poate odihni (dormi), iar o dată cu lăsarea
întunericului, precum şi pe timp de ceaţă, ninsoare şi viscol stă de veghe întreg personalul postului şi
se instalează observatori suplimentari.
La primirea primelor date despre inamic, comandantul postului de pază dă comanda: „Grupă,
pentru luptă!”. La această comandă toţi militarii îşi ocupă în cel mai scurt timp poziţiile de tragere,
fiind gata de luptă. Grupurile mici ale inamicului sânt lăsate să se apropie, după care sânt capturate
sau nimicite cu foc. La apariţia tancurilor sau a unor forţe superioare ale inamicului, comandantul de
grupă raportează imediat comandantului care l-a trimis, şi continuă îndeplinirea misiunii pentru a
menţine poziţia ocupată până la intrarea în luptă a forţelor principale sau până la primirea ordinului
de retragere.
În unele cazuri, când în faţa poziţiei de apărare a postului de pază sau la flancuri există drumuri
ascunse, comandantul de grupă trimite o pândă (patrulă) pentru a descoperi la timp apariţia
inamicului pe aceste direcţii.

92
 Pânda se compune din doi militari, dintre care unul este şef. Militarii din pândă se dispun
mascat în locurile ordonate, fiind în orice moment gata de luptă. La apariţia inamicului, pânda
observă acţiunile acestuia şi raportează imediat comandantului postului de pază prin procedeul
stabilit din timp. Dacă militarii izolaţi ai inamicului pătrund fără să-şi dea seama către locul de
dispunere al pândei, aceasta îi capturează sau îi nimiceşte cu foc.
După îndeplinirea misiunii, militarii din pândă revin, fără a aştepta ordin, în poziţia de apărare a
postului de pază.

Întrebări de control

1. Scopul dispunerii subunităţilor în staţionare.

2. Raioanele de staţionare a subunităţilor, dimensiunile şi cerinţele înaintate faţă de ele.
3. Principiile dispunerii subunităţilor, tehnicii şi efectivului în raionul de staţionare şi amenajarea
lui.
4. Succesiunea activităţilor comandantului subunităţii în timpul staţionării.
5. Acţiunile subunităţilor în staţionare.
6. Destinaţia, componenţa, depărtarea şi misiunile siguranţei staţionării.
7. Organizarea siguranţei nemijlocite şi siguranţei staţionării în cadrul staţionării.
8. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului grupei (echipei) destinat în siguranţa
staţionării.
9. Acţiunile siguranţei staţionării în timpul pazei raioanelor de staţionare a subunităţilor.

Capitolul IX

Tema 9. Acţiunile de luptă ale soldatului-infanterist .

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu
1. Obligaţiile soldatului în luptă. Obligaţiile membrilor echipajelor şi personalului grupei în luptă.
2. Amplasarea efectivului, muniţiilor, materialelor de geniu, chimice, de echipament şi produselor
alimentare în TAB, MLD a desantului, autovehicule. Acţiunile efectivului aflat în TAB, ML, în
autovehicul. Îmbarcarea efectivului în maşini şi debarcarea din ele.
3. Mijloacele şi procedeele de conducere (dirijare) a militarilor în luptă. Semnalele şi comenzile care
se dau în timpul luptei şi modul de îndeplinire a lor.
4. Deplasarea soldatului pe câmpul de luptă.

93
 1. Obligaţiile soldatului în luptă. Obligaţiile membrilor echipajelor şi personalului grupei în
luptă.
Pentru a îndeplini toate misiunile primite fiecare militar trebuie să cunoască atribuţiunile
celorlalţi militari din echipă. Comandanţii de echipe trebuie să fie în măsură să-şi asume,
oricând este nevoie, rolul comandantului de grupă, iar comandantul grupei pe cel al
locţiitorului comandantului de pluton. Fiecare soldat trebuie să-şi îndeplinească activităţile şi
responsabilităţile specifice şi să fie parte a echipei.
Misiunea primează întotdeauna.

Atribuţiunile comune ale membrilor grupei.

Menţinerea capacităţii de luptă se realizează prin:
1) îmbunătăţirea în permanenţă a cunoştinţelor;
2) menţinerea unei perfecte condiţii fizice;
3) realizarea şi menţinerea voinţei de a lupta;
4) cunoaşterea comportamentului faţă de răniţi şi morţi;
5) cunoaşterea modului de comportare ca prizonieri de război.

Îmbunătăţirea în permanenţă a cunoştinţelor, vizează domeniile:

1) tehnicii luptătorului (tactică individuală);
2) măsurilor de protecţie NBC şi a tehnicilor de supravieţuire;
3) armamentului şi a punerii în operabilitate;
4) mijloacelor de transmisiuni (procedura de punere în operabilitate a mijloacelor de
legătură);
5) mentenanţei materialelor (armament individual, colectiv, de transmisiuni, mijloace
logistice, vehicule de luptă).
Menţinerea unei perfecte condiţii fizice presupune realizarea unui antrenament constant
aplicând măsurile de igienă elementară.

Voinţa de a lupta se obţine prin:

a) executarea misiunilor primite;
b) aplicarea procedeelor de luptă exersate;
c) cercetarea şi transmiterea informaţiilor corespunzătoare;
d) menţinerea secretului informaţiilor şi al operaţiunilor;
e) disciplină, fermitate şi un puternic simţ al datoriei.

A fi disciplinat, ferm şi cu un puternic simţ al datoriei presupune:

1) să lupte şi să incite pe ceilalţi la luptă;
2) să se alăture grupei dacă sunt rupţi de ea;
3) să evadeze în caz de capturare;
4) să reziste tehnicilor de război psihologic;
5) să se păzească de răspîndirea de zvonuri şi să le semnaleze comandantului, imediat;
6) să respingă cu toate mijloacele disponibile toate încercările de intimidare şi propagandă.
Cunoaşterea comportamentului faţă de răniţi şi morţi se realizează prin:
a) acordarea primului ajutor pentru răniţi;
b) trimiterea (însoţirea) înapoi a răniţilor, numai pe baza ordinului primit în acest sens;
c) recuperarea muniţiei şi armamentului răniţilor şi morţilor.

Cunoaşterea comportamentului ca prizonier de război, înainte de capturare, presupune:

1) predarea materialului, în principiu al armamentului şi a aparaturii radio inutilizabile;
2) distrugerea oricărui document care poate servi drept sursă de informare pentru inamic.

Cunoaşterea comportamentului ca prizonier de război, după capturare, presupune:

1) să nu furnizeze decît informaţii de pe cartea de identitate;
2) divulgarea altor informaţii înseamnă trădare, ce se pedepseşte şi care poate costa vieţi de
camarazi;

94
 3) menţinerea bunelor relaţii cu compatrioţii de captivitate;
4) dacă este comandant, ia comanda subalternilor, dacă este subordonat să execute ordinele
legale ale comandantului şi să le susţină în toate sectoarele;
5) cercetarea şi exploatarea cît de repede posibil a tuturor posibilităţilor de scăpare;
6) să ajute pe toţi ceilalţi să evadeze – este o datorie imperativă.

Atribuţiunile comandantului de grupă.

Comandantul de grupă este responsabil pentru ceea ce grupa reuşeşte să facă sau nu reuşeşte să
facă. La acest nivel tactic conducerea se realizează prin exemplu personal.
Comandantul de grupă este obligat:
 să instruiască cu profesionalism militarii din subordine pentru îndeplinirea cu succes a
misiunilor;
 să cunoască permanent starea şi posibilităţile de acţiune ale tehnicii, armamentului şi
personalului din subordine;
 să planifice activităţile şi să orienteze permanent subordonaţii;
 să elaboreze cursurile acţiunilor şi să selecteze cursul optim;
 să ia decizii şi să transmită oportun misiunile echipelor (iar cînd e cazul pentru fiecare
din subordonaţi);
 să conducă amenajarea genistică, realizarea barajelor şi obstacolelor în luptă, focul
armamentului din dotare şi manevra pe timpul acţiunilor;
 să stabilească locul în dispozitiv al transportorului amfibiu blindat (maşinii de luptă a
infanteriei) şi a echipelor;
 să organizeze asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor în toate situaţiile care o impun;
 să urmărească respectarea regulilor de disciplină militară, luînd măsuri ferme de
prevenire a abaterilor;
 să-şi stabilească locul în dispozitiv şi să urmărească permanent cîmpul de luptă;
 să adapteze planul de acţiune la specificul situaţiei, luînd măsurile adecvate;
 să informeze comandantul de pluton asupra capacităţii de luptă a grupei (Anexa 4);
 să informeze comandantul de pluton asupra problemelor militarilor din subordine;
 să conducă hrănirea, echiparea şi odihna militarilor din subordine;
 să conducă şi verifice mentenanţa tehnicii de luptă şi a armamentului grupei;
 să-şi informeze permanent subordonaţii, privind situaţia de luptă;
 să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă.

Misiunile echipei antipersonal sunt:

 realizarea siguranţei pe timpul deplasării şi staţionării grupei;
 nimicirea personalului inamicului şi a mijloacelor de foc neadăpostite şi uşor adăpostite
ale acestuia;
 crearea bazei de foc şi fixarea inamicului prin superioritatea focului executat pentru
realizarea manevrei de către echipa antiblindată.

Comandantul echipei antipersonal este obligat:

 să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotarea sa şi a echipei;
 să stabilească poziţiile optime de tragere şi sectoarele de tragere pentru fiecare membru al
echipei;
 să conducă şi să coordoneze acţiunile echipei în funcţie de situaţie;
 să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă;
 să cunoască permanent starea echipei (muniţie, armament, poziţii, echipament, pierderi)
şi să raporteze comandantului de grupă, ori de cîte ori este nevoie, despre modificările suferite;
 să informeze permanent militarii din echipă;
 să urmărească menţinerea armamentului şi echipamentului echipei în stare de
funcţionare;
 să fie în măsură să îndeplinească, la nevoie, atribuţiile comandantului de grupă.

95
 Mitraliorul este obligat:
 să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotare;
 să descopere şi să neutralizeze obiectivele neadăpostite şi uşor adăpostite din cîmpul
tactic folosind focul mitralierii.

Puşcaşul este obligat:

 să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotare;
 să descopere şi să neutralizeze personalul şi mijloacele de foc neadăpostite şi uşor
adăpostite ale inamicului.

Lunetistul este obligat:

 să cunoască şi să exploateze eficient armamentul din dotare;
 să descopere şi să neutralizeze de sinestătător personalul şi mijloacele de foc neadăpostite
şi uşor adăpostite ale inamicului.

Misiunile echipei antiblindate sunt:

 descoperirea şi nimicirea mijloacelor blindate ale inamicului;
 executarea manevrei.

Atribuţiunile comandantului echipei antiblindate sunt

 să cunoască şi să exploateze eficient armamentul antiblindate;
 să stabilească poziţiile şi sectoarele optime de tragere;
 să conducă şi să coordoneze acţiunile echipei;
 să conducă şi să coordoneze executarea manevrei;
 să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă;
 să cunoască permanent starea echipei (muniţie, armament, poziţii, echipament, pierderi)
şi să raporteze comandantului de grupă, ori de cîte ori, este nevoie despre modificările suferite;
 să-şi informeze permanent militarii din echipă;
 să urmărească menţinerea armamentului şi echipamentului echipei în stare de
funcţionare;
 să fie în măsură să îndeplinească, la nevoie, atribuţiile comandantului de grupă.

Servantul AG-7 (ajutor) este obligat:

 să descopere mijloacele blindate ale inamicului şi să le indice trăgătorului AG-7;
 să transporte muniţia antiblindate şi să ajute la încărcarea şi reîmprospăterea
armamentului antiblindate;
 să nimicească forţa vie a inamicului;
 să execute eficient şi rapid manevra ordonată.

Misiunile echipei fixe sunt:

 descoperirea şi neutralizarea personalului şi mijloacelor de foc neadăpostite şi uşor
adăpostite ale inamicului;
 descoperirea şi neutralizarea mijloacelor uşor blindate şi principale de foc ale inamicului;
 sprijinul cu foc al echipelor care acţionează pe jos.

Atribuţiile comandantului echipei fixe (şi mecanic conductor) sunt:

să conducă cu abilitate TAB sau MLI/MLD în cîmpul tactic, folosind proprietăţile de mascare
şi protecţie ale terenului;
să descopere şi să indice ochitorului-mitralior (ochitorului-operator) obiectivele din cîmpul
tactic;
să coordoneze şi să corecteze focul executat de către ochitorul-mitralior (ochitorul-operator);
să cunoască semnalele de conducere şi cooperare în luptă.

96
 Ochitorul-mitralior la TAB este obligat să observe, descopere şi neutralizeze obiectivele
terestre şi aeriene ale inamicului.

2. Amplasarea efectivului, muniţiilor, materialelor de geniu, chimice, de echipament şi

produselor alimentare în TAB, MLD, autovehicule. Acţiunile efectivului aflat în TAB,
ML, în autovehicul. Îmbarcarea efectivului în maşini şi debarcarea din ele.

Spaţiul din cutia TAB (ML) are trei compartimente:

- în faţă - compartimentul de conducere;
- în partea din mijloc - compartimentul pentru desant;
- în partea din spate — compartimentul pentru motor.

În compartimentul de conducere se află două scaune - unul pentru comandantul de grupă (pluton) şi
unul pentru mecanicul-conducător. în acest compartiment sunt instalate organele de conducere cu
mecanismele TAB, panoul de informaţie despre starea mecanismelor, staţia de radio, aparate de
vedere-observare, rentgenometrul ДП-ЗБ şi elipse pentru fixarea a două automate

Compartimentul pentru desant se află în spaţiul dintre spetele scaunelor comandantului de

grupă, a mecanicului conducător şi despărţitura ermetică a compartimentului pentru motor, în acest
compartiment se află:
 turela cu două puşti-mitraliere, una de calibra 14,5 mm (КПВТ) şi alta de calibra 7,62
mm (ПКТ);
 două scaune a cîte o persoană fiecare, unul se află în spatele comandantului de grupă şi
altul în spatele mecanicului-conducător;
 două scaune de-a lungul axei cutiei TAB a cîte trei locuri, fiecare pentru desant, care
sunt amplasaţi spate-n spate unul faţă de altul orientaţi cu faţa spre pereţii laterali ai cutiei TAB;
 cutiile cu cartuşele pentru puştile-mitraliere КПВТ şi ПКТ;
 ambrazurele pentru executarea focului din puşca-mitralieră şi automate;
 clipsuri (cureluşe) pentru fixarea a opt automate, douăsprezece cutii de patroane pentru
puşca-mitralieră (ПК), aruncătorului de grenade antitanc РПГ-7 şi cinci grenade antitanc pentru el;
 genţi pentru fixarea grenadelor de mîină (F-1) în număr de nouă bucăţi, locuri speciale
pentru fixarea a trei bidonaşe pentru apă, a zece norme de hrană uscată şi a zece sacuri de merinde
(raniţă, rucsacuri), în spaţiul dintre a doua şi a treia perechi de roţi în pereţii laterali ai cutiei TAB se
află a cîte o uşă-сарае pentru debarcarea şi îmbarcarea desantului.

97
98
3. Mijloacele şi procedeele de conducere (dirijare) a militarilor în luptă. Semnalele şi comenzile
care se dau în timpul luptei şi modul de îndeplinire a lor.

Comandantul de grupă răspunde personal de îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă

primite.
El este obligat:
 să cunoască în permanenţă situaţia;
 să execute personal observarea pe timpul luptei şi cercetarea inamicului;
 să ia repede hotărîrea şi să dea neîntîrziat misiuni subordonaţilor;
 să urmărească cu fermitate îndeplinirea hotărîrii luate şi să asigure zdrobirea inamicului
chiar şi cu forţe inferioare;
 să exploateze rezultatele loviturilor aviaţiei şi ale focului artileriei;
 să cunoască permanent unde se află grupa, ce misiune îndeplineşte, de care
materiale are nevoie şi care este starea morală şi psihologică a militarilor.

Conducerea grupei în luptă are la bază hotărîrea comandantului.

Comandantul de grupă conduce cu subordonaţii prin comenzi care se dau prin voce, prin
mijloace de semnalizare sau prin exemplul propriu. În apărare comandantul de grapă conduce cu
grupa găsându-se la mijlocul poziţiei de tragere. Atunci cînd grupa acţionează pe jos, comandantul de
grupă se află permanent în lanţul de trăgători, în cazul cînd grupa acţionează îmbarcată pe TAB
(ML), comandantul de grupă dă dispoziţiile necesare prin mijloacele de legătură internă a TAB (ML),
dă dispoziţii verbale sau prin semnalele stabilite.

În cazul cînd se folosesc staţiile radio pentru conducerea cu subunităţile din subordine, lucrul
în reţea impune o strictă disciplină în executarea traficului. Staţiile radio stau pe recepţie şi trec în
emisie numai cînd sunt chemate sau trebuie transmis un ordin sau raport.

În cadrul plutonului toate comenzile se dau prin text deschis. Atunci cînd se transmit
comenzi, dispoziţii sau ordine comandanţii de grupă sunt chemaţi prin indicative, iar obiectivele din
teren sunt indicate prin repere.

Cînd bruiajul radio este puternic, la comanda comandantului de companie se trece pe

frecvenţa de rezervă.

4. Deplasarea soldatului pe câmpul de luptă.

Mersul pe timpul ducerii acţiunilor de luptă se poate executa în pas viu , în pas alergător
(165-170 paşi/min) sau fuga (250-270 paşi/min), în profil normal sau aplecat, în salturi (în picioare)
şi tîriş (pe burtă, pe coate şi pe genunchi şi pe o parte).

Atacul limitei dinainte a apărării inamicului se face în pas viu, în pas alergător sau fuga.

Mersul prin salturi şi pe tîrîş se foloseşte pentru apropierea de poziţiile inamicului în

ascuns şi pentru protejarea militarilor de focul ochit al inamicului.

În funcţie de densitatea focului deschis de inamic şi de caracterul terenului plutonul de

infanterie poate executa deplasarea în salturi cu cîte un militar, pe grupuri de militari sau pe grupe.
Deplasarea grupei de infanterie în dispozitiv de luptă în trăgători se poate executa prin salturi
cu cîte un militar, pe grupuri de militari sau simultan cu toată grupa.

Deplasarea prin salturi se execută în felul următor:

Comandantul de pluton (grupă) dă comanda: „Pluton, pe aliniamentul copacull izolat -
fîntîna, cîte unul din dreapta şi din stingă, salt - ÎNAINTE'".

99
 Comandanţii de grupe dublează comanda pentru executarea saltului: „Soldai Lupu, pe linia
copacul izolat - fîntîna, salt - ÎNAINTE!". La comanda prevestitoare militarul îşi alege traseul şi
locurile de oprire pentru respiraţie; asigură arma şi o duce pe lingă corp ca la poziţia pentru luptă
culcat, apropie picioarele avînd călcîile lipite; la comanda săvîrşitoare se sprijină pe palma stîngă, pe
călcîiul piciorului drept şi pe vîrful piciorului stîng, se ridică cu vioiciune şi execută saltul cu cea mai
mare repeziciune (fuga). Lungimea saltului între locurile de oprire pentru respiraţie, în funcţie de
teren şi de focul inamicului, poate fi în medie de 20-40 paşi.

La locurile de oprire pentru respiraţie sau la ajungerea pe linia ordonată militarul trebuie să ia
din fugă poziţia culcat, fără a ridica picioarele, cîştigînd cît mai mult teren către înainte, după care să
se rostogolească puţin lateral; ajungînd pe linia de tragere, foloseşte terenul şi se pregăteşte pentru
executarea focului.

Pe timpul saltului automatul (puşca-mitralieră) se ţine în mina dreaptă în cumpănire.

Mersul tîrîş are ca scop să ferească pe militar de observarea şi de focul inamicului. El se

execută:
 tîrîş pe burtă;
 tîrîş pe coate şi genunchi;
 tîrîş pe o parte.

Pentru mersul tîrîş se dă comanda: „Soldat Lupu (grupă), pe linia fîntîna - copacul izolat, tîrîş
pe burtă - ÎNAINTE!".
La comanda prevestitoare, militarul îşi alege drumul de urmat şi locurile de oprire pentru
respiraţie, iar la comanda săvîrşitoare execută mersul tîrîş prin procedeul indicat.

100
 Şedinţa 2.
1. Alegerea şi amenajarea locului (locaşului) pentru executarea tragerii şi mascarea lui.
2. Pregătirea pentru luptă şi acţiunile soldatului în lupta de apărare.
Sarcinile instructive şi
timpul
1. Acţiunile soldatului în
lupta de apărare. – 10
min
2. Alegerea şi
amenajarea locului
(locaşului) pentru
executarea tragerii şi
mascarea lui,
întrebuinţarea obiectelor
din teren pentru apărare.
3. Pregătirea pentru
ducerea luptei ziua şi
noaptea.
4. Acţiunile soldatului
în timpul focului de
artilerie şi atacului
aerian al inamicului.
5. Executarea focului
asupra ţintelor terestre şi
aeriene.
6. Observarea câmpului
de luptă, descoperirea şi
nimicirea ţintelor.
7. Schimbul poziţiei de
tragere şi executarea
manevrei în cadrul
grupei.
101
Subiecte de studiu
Acţiunile lectorului
Orientează în teren. Ascultă studenţii
despre acţiunile soldatului în lupta
de apărare, propunerile lor.
Pune sarcina pentru alegerea locului,
pregătirea şi amenajarea locaşului
individual de tragere din poziţie
culcat şi în genunchi.
a) Pune sarcina pentru numirea
reperelor în teren şi aprecierea
distanţelor până la repere.
b) Pune sarcinile şi primeşte raportul
despre: studierea terenului, sectoarele
închise şi nebătute cu foc, căile
probabile de apropiere a inamicului,
determinarea distanţelor până la
repere şi procedeele de executare a
focului ziua şi noaptea, pregătirea
armamentului, muniţiilor şi
aparatelor de ochire pentru
executarea tragerii pe timp de noapte.
a) Ascultă studenţii despre acţiunile
soldatului în timpul focului de
artilerie şi atacului aerian al
inamicului.
b) Antrenamentul acţiunilor
studenţilor în timpul focului de
artilerie şi atacului aerian al
inamicului.
a) Ascultă studenţii despre ordinea
executării focului asupra ţintelor
terestre şi aeriene din ordin (la
comandă) sau din propria iniţiativă.
b) Antrenamentul acţiunilor
studenţilor
Creează fonul tactic: apariţia
soldaţilor singuratici, grupelor de
soldaţi, MLI, tancului, elicopterului,
avionului.
Pune sarcina pentru schimbarea
poziţiei de tragere a ageistului şi
mitralieristului, atacul poziţiei grupei
despre flancuri şi din spate.
Acţiunile celor instruiţi
Răspund la întrebările lectorului, aduc
propuneri pentru acţiunea în terenul
concret.
Aleg locul pentru amenajarea locaşului
individual de tragere, motivează alegerea
locaşului.
Săparea şi amenajarea locaşului individual
de tragere din poziţie culcat şi în genunchi.
a) Propun elementele din teren care pot fi
numite repere şi apreciază distanţa până la
ele.
b) Raportează rezultatului studierii terenului
şi pregătirii armamentului, muniţiilor şi
aparatelor de ochire pentru executarea
tragerii pe timp de noapte.
a) Raportează despre acţiunile soldatului în
timpul focului de artilerie şi atacului aerian
al inamicului.
b) Acţionează conform momentelor tactice.
a) Raportează ordinea executării focului
din armele de dotare a grupei asupra ţintelor
terestre şi aeriene din ordin (la comandă)
sau din propria iniţiativă.
b) Acţionează conform momentelor tactice.
Fiecare conform armei din dotare (AKM,
RPK, SVD, RPG-7, PKT, Grom) execută
observarea câmpului de luptă, raportează
privind rezultatul observării şi nimicirii
inamicului.
Acţionează conform momentelor tactice.
 Sarcinile instructive şi
timpul Acţiunile lectorului Acţiunile celor instruiţi
8. Nimicirea inamicului Pune sarcina nimicirea inamicului Execută nimicirea inamicului pătruns în
pătruns în şanţul grupei, pătruns în şanţul grupei, acordarea şanţul grupei, acordarea ajutorului cu foc şi
acordarea ajutorului cu ajutorului cu foc şi grenade vecinilor. grenade vecinilor conform momentelor
foc şi grenade vecinilor. tactice..
9. Evacuarea răniţilor Numeşte în fiecare grupă câte un Execută evacuarea răniţilor de pe câmpul de
de pe câmpul de luptă. rănit şi pune sarcina pentru evacuarea luptă.
răniţilor de pe câmpul de luptă.

Şedinţa 3.
Subiecte de studiu
1. Pregătirea soldatului pentru atac şi ajustarea echipamentului. Observarea câmpului de luptă şi
asupra semnalelor date de comandant şi modul de acţiune la primirea lor.
2. Ieşirea din tranşee şi deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului. Trecerea câmpurilor de
mine, barajelor şi obstacolelor.
3. Atacul primei tranşei şi lupta în tranşee. Executarea manevrei pentru nimicirea inamicului în
adâncimea dispozitivului de luptă.
4. Trecerea raioanelor contaminate şi incendiate sub loviturile de foc a inamicului.
5. Evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă.

Sarcinile instructive şi
Acţiunile lectorului Acţiunile celor instruiţi
timpul
1. Acţiunile soldatului Orientează în teren. Aduce la Răspund la întrebările lectorului, aduc
în ofensivă. – 10 min cunoştinţă amplasarea în teren a propuneri pentru acţiunea în teren
inamicului. concret.
Ascultă studenţii despre acţiunile
soldatului în ofensivă,
propunerile lor.
2. Pregătirea pentru a) Ascultă studenţii despre ordinea a) Raportează ordinea
atac. pregătirii pentru ofensivă din pregătirii pentru ofensivă din contact
contact nemijlocit. nemijlocit.
b) Pune sarcina pentru pregătirea b) Se pregătesc pentru atac.
pentru atac (completarea cu
muniţii, încărcarea armamentului,
grenadelor, ajustarea şi întărirea
echipamentului).
3. Observarea Demonstrează semnalele de Acţionează conform semnalelor
semnalelor conducere a efectivului (grupei) şi demonstrate.
comandantului şi a focului (Capitolul VI, Manualul
modul de acţiuni la de luptă a grupei de infanterie).
ele.
4. Ieşirea rapidă din Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform semnalelor
tranşee, plecarea în studenţilor în timpul ieşirii din (comenzilor) conducătorului.
atac şi înaintarea spre tranşee, plecării în atac şi
LDA a inamicului. înaintarea spre LDA a inamicului
în dispozitivul de luptă al grupei.
5. Executarea focului Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
prin diferite metode şi studenţilor la executarea focului tactice.
din diferite poziţii. prin diferite metode şi din diferite
poziţii, folosirea focului vecinilor,

102
 mitralierilor, aruncătoarelor de
grenade, tancurilor TAB, MLD şi
artileriei pentru înaintare.
6. Sprijinirea cu foc a Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
vecinilor pentru studenţilor la sprijinirea cu foc a tactice.
înaintarea lor. vecinilor pentru înaintarea lor.
7. Trecerea câmpului Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
de mine, diferitelor studenţilor la trecerea câmpului de tactice.
obstacole şi baraje. mine, diferitelor obstacole şi
baraje.
8. Asaltul primei Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
tranşe şi nimicirea studenţilor la asaltul primei tranşe tactice.
inamicului. şi nimicirea inamicului cu foc, cu
grenade şi prin lupta corp la corp,
nimicirea inamicului rămas în
tranşee.
9. Executarea Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
manevrei. studenţilor la învăluirea poziţiei tactice.
inamicului din stânga, din dreapta,
întoarcerea. Combinarea învăluirii
şi întoarcerii cu atacul frontal.
10. Acţiunile în Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
adâncimea apărării studenţilor în adâncimea apărării tactice.
inamicului. inamicului pentru nimicirea
rezistenţelor izolate.

11. Trecerea Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor

raioanelor contaminate studenţilor la trecerea raioanelor tactice.
şi incendiate sub focul contaminate şi incendiate sub
inamicului. focul inamicului.
12. Evacuarea Numeşte în fiecare grupă câte un Execută evacuarea răniţilor de pe
răniţilor de pe câmpul rănit şi pune sarcina pentru câmpul de luptă.
de luptă. evacuarea răniţilor de pe câmpul
de luptă.

103
 Şedinţa 5.
Subiecte de studiu.
1. Pregătirea soldatului către marş.
2. Deplasarea pe itinerar. Acţiunile pe semnalele de înştiinţare, cooperare şi conducere.
3. Acţiunile soldatului în caz de întâlnire cu inamicul.
4. Acţiunile soldatului în cadrul grupei de patrulare.

Sarcinile instructive şi
Acţiunile lectorului Acţiunile celor instruiţi
timpul
1. Acţiunile soldatului Ascultă studenţii despre acţiunile Răspund la întrebările lectorului.
la marş. – 10 min soldatului la marş.
2. Dispozitivul de Aliniază grupele, plutonul în Execută comenzile conducătorului.
marş a grupei, coloană, linie, săgeată.
plutonului pe jos.
3. Acţiunile Demonstrează semnalele de Acţionează conform semnalelor
soldatului pe conducere înştiinţare, cooperare demonstrate.
semnalele de şi conducere (Capitolul VI,
înştiinţare, cooperare Manualul de luptă a grupei de
şi conducere. infanterie).
4. Acţiunile soldatului Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
în caz de întâlnire cu studenţilor în diferite dispozitive tactice.
inamicul. de marş (coloană, săgeată, linie)
în caz de întâlnire cu inamicul.
5. Organizarea Ascultă propunerile studenţilor la Acţionează conform momentelor
siguranţei marşului. organizarea siguranţei marşului tactice.
grupei, plutonului.
6. Acţiunile soldatului a) Ascultă raportul studenţilor Răspund la întrebările conducătorului.
în cadrul grupei de despre componenţa, sarcina,
patrulare. modul deplasării a grupei de
patrulare.
b) Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
grupei de patrulare la marş şi tactice.
întâlnirea cu forţele inamicului.

104
 Şedinţa 6.

Subiecte de studiu
1. Acţiunile soldatului în staţionare.
2. Acţiunile soldatului în raionul de staţionare şi pe semnalele de înştiinţare, cooperare şi conducere.
3. Acţiunile soldatului în cadrul organelor siguranţei nemijlocite.
4. Acţiunile în cadrul organelor siguranţei staţionării.

Sarcinile instructive şi
Acţiunile lectorului Acţiunile celor instruiţi
timpul
1. Acţiunile soldatului Ascultă studenţii despre acţiunile Răspund la întrebările lectorului.
în staţionare. – 10 min soldatului în staţionare.
Amplasarea grupei, plutonului.
2. Acţiunile soldatului Ascultă studenţii despre acţiunile Răspund la întrebările lectorului.
în raionul de soldatului în raionul de staţionare.
staţionare.
3. Acţiunile soldatului Demonstrează semnalele de Acţionează conform semnalelor
pe semnalele de conducere înştiinţare, cooperare demonstrate.
înştiinţare, cooperare şi conducere (Capitolul VI,
şi conducere. Manualul de luptă a grupei de
infanterie).
4. Organizarea Ascultă propunerile studenţilor la Acţionează conform momentelor
siguranţei staţionării. organizarea siguranţei staţionării tactice.
grupei, plutonului.
5. Acţiunile soldatului Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
în cadrul organelor soldatului în cadrul organelor tactice.
siguranţei nemijlocite. siguranţei nemijlocite.
6. Acţiunile în cadrul Antrenamentul acţiunilor Acţionează conform momentelor
organelor siguranţei soldatului în cadrul organelor tactice.
staţionării. siguranţei staţionării .

Întrebări de control

1. Obligaţiile soldatului în luptă.

2. Obligaţiile membrilor echipajelor şi personalului grupei în luptă.
3. Amplasarea efectivului, muniţiilor, materialelor de geniu, chimice, de echipament şi produselor
alimentare în TAB, MLD a desantului, autovehicule.
4. Îmbarcarea efectivului în maşini şi debarcarea din ele.
5. Mijloacele şi procedeele de conducere (dirijare) a militarilor în luptă.
6. Semnalele şi comenzile care se dau în timpul luptei şi modul de îndeplinire a lor.
7. Procedeele de deplasare a soldatului pe câmpul de luptă.

105
 Capitolul X

TEMA 10: Lupta antiblindate (antitanc).

Subiecte de studiu:
1.Istoria apariţiei tancurilor pe cîmpul de luptă. Caracteristicile de luptă a tancurilor.
2. Procedeele de acţiuni a blindatelor pe câmpul de luptă .Indicii de demascare şi locurile
vulnerabile.
3. Mijloacele şi metodele de luptă cu tancurile şi maşinile blindate.

1.Istoria apariţiei tancurilor pe cîmpul de luptă. Caracteristicile de luptă a tancurilor.

Tancurile şi maşinile blindate sunt cele mai importante ţinte pentru soldat pe cîmpul de luptă
şi în acelaşi timp şi cele mai periculoase,care trebuie să fie nimicite în primul rînd.
Pentru a învinge în lupta antiblindate trebuie a cunoaşte părţile puternice şi slabe a
blindatelor şi caracteristicile lor de luptă.

Primul tanc a fost inventat de englezi şi a apărut pe cîmpul de luptă în primul război
mondial.
Viteza de deplasare a primelor tancuri era de 5 – 7 km/h.
Apariţia tancului pe cîmp de luptă provoca panică şi demoraliza armata inamicului.
În războiul al doilea mondial toate operaţiunile militare de valoare s-au desfăşurat cu
succes numai datorită folosirii cu pricepere a trupelor blindate, care au devenit prin urmare forţa
principală a trupelor de uscat.
Din punctul de vedere al cantităţii deproducere a tancurilor, statistica demonstrează că în
perioada anilor 1946 -1987 ţările alianţei NATO au produs peste 60 mii, iar ţările pactului de la
Varşovia – peste 100 mii tancuri, din care fostei URSS îi reveneapeste 87 mii.

Tancul Challenger – 1 (Marea Britanie).

În dotarea din anul 1988.

Lungimea - 9,5 m;
H (înălţimea) - 2,6 m;
Lăţimea - 3,6 m;
Masa - 62 tone;
Puterea - 1200 C/P;
Viteza max - 56 km/h.
Distanţa de parcurs - 450 km;

Armament:
- tun - 120 mm
- mitralieră - 2 x 7,62 mm PKT;
Muniţii: - 64 obuze;
- 4000 cartuşe (7,62mm);
Echipaj - 4 persoane.

Tancul T-90. (Federaţia Rusă)

În dotare din 1993.

Lungimea - 9,5 m;
Înălţimea - 2,2 m;
Lăţimea - 2,2m
Masa - 46,5tone
Puterea - 840 C/P;
Viteza - 60 km/oră;
Distanţa de parcurs - 550 km;

106
 Armament:
-125 mm Tun (distanţa de tragere 100-5000m, cadenţa7-8 lov./min)
- 12,7 mm mitralieră AA ;
- 7,62 mm mitralieră PCT;
- RATD - 9 K19;
Muniţii: - 43 obuze;
- 300 cartuşe (12,7 mm);
- 2000 cartuşe (7,62 mm);
Echipaj - 3 persoane.

Tancul „Leopard 2“ (Germania)

În dotare din 1979.

Lungimea - 9,7 m;
Înălţimea - 2,5 m;
Lăţimea - 3,7 m;
Masa - 62 tone;
Puterea -1500 C/P;
Viteza - 72 km/oră;
Distanţa de parcurs - 550 km;
Armament:
- 120 mm Tun „Reinmetal" D=2500m
- 2 x 7,62 mm mitralieră.

Muniţii: - 42 obuze;
- 5500 cartuşe 7,62 mm
Echipaj - 4 persoane.

Tancul Ml A2 „Abrams" SUA, în dotare din 1992.

Lungimea - 9,8 m;
Înălţimea - 2,4 m;
Lăţimea -3,6 m;
Masa - 62 tone;
Puterea -1500 C/P;
Viteza - 67 km/h;
Distanţa de parcurs -391 km;
Armament:
- 120 mm tun; (distanţa de tragere 2700m, cadenţa 7-8 lov./min)
- 12,7 mm mitralieră;
- 2 x 7,62 mitralieră;
Rezerva de muniţie: - 42 obuze;
-1000 cartuşe (12,7mm);
- 12400 cartuşe (7,62mm).
Echipaj - 4 persoane.

Tancul Mercava (Israel)În dotare din 1989.

Lungimea - 7,6 m;
Înălţimea - 2,6 m;
Lăţimea - 3,7 m;
Masa - 64 tone;
Puterea -1200 C/P;
Viteza - 55 km/oră;
Depărtarea de parcurs - 500 km;

107
 Armament: - 120 mm tun; (distanţa de tragere 2400m)
- aruncător de mine 1 x 60;
- 3 x 7,62 mm mitralieră;
Muniţii: - 50 obuze; -10000 cartuşe;
-30 mine(bombe).
Echipaj - 4 persoane

2. Procedeele de acţiuni a blindatelor pe câmpul de luptă .Indicii de demascare şi

locurile vulnerabile.

Prin caracteristicile lor deosebite, tancurile reprezintă principala forţă de izbutire a

trupelor de uscat. Echipate cu motoare puternice, ele pot străbate în afara drumurilor
puternic frământat, pot urca şi coborî pante cu înclinări variabile, pot traversa
cursuri de apă, pot aborda şanţuri cu lăţimi însemnate, iar iarna îşi pot croi drum printr-
un teren acoperit cu un strat relativ gros de zăpadă. Toate acestea, arată marea capacitate
de trecere a tancurilor.
Fiind echipate cu tun şi mitraliere tancurile au o putere de foc însemnată, pe care o pot utiliza atât
de pe loc, cât şi din mişcare. Puterea mare de foc permite tancului să lupte eficace atât împotriva
infanteriei şi artileriei, cât şi împotriva maşinilor blindate.
În afara faptului că are posibilitatea de a se deplasa cu viteză apreciabilă în terenuri variate, precum
şi de faptul că dispune de o mare putere de foc, tancul este protejat printr-un blindaj de oţel care-1 apără
împotriva armamentului de infanterie, precum şi majorităţii grupelor de foc de artilerie.
Deplasarea rapidă în teren variat, focul puternic şi protecţia blindaj fac ca tancul să reprezinte
unul din principalele mijloace pentru nimicirea forţei vii şi a tehnicii pe câmpul de luptă.
Tancurile pot fi utilizate în toate situaţiile şi formele de luptă cunoscută: în cercetare, în
lupta de întâlnire, în ofensivă şi în apărare.
In ofensivă subunităţile de tancuri, în cooperare cu infanteria , artileria, subunităţile de geniu şi
cu trupe de alte arme îndeplinesc o serie de misiuni cum sânt nimicirea tancurilor, forţei
vii, mijloacelor de foc şi tehnicii de luptă ale inamicului , printr-un atac hotărâtor şi
neîntrerupt; dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării, menţinerea aliniamentului şi
obiectivelor cucerite pe timpul atacului; respingerea contraatacului executat cu tancuri şi
infanterie, precum şi urmărirea trupelor ce se retrag.
In luptă tancurile pot acţiona în cadrul subunităţilor proprii sau cu subunităţile de infanterie.
În acest caz, tancurile au misiunea de a sprijini nemijlocit lupta infanteriei, de a-i deschide drum prin
rezistenţele inamicului cu ajutorul focului şi al şenilelor.
Distanţele şi intervalele dintre tancuri în ofensivă se stabileşte în funcţie de rolul, pe care acestea îl
au în ofensivă, de faptul dacă sânt sau nu pe direcţia principală de atac, de natura terenului etc. Obişnuit,
intervalul dintre tancuri variază între 50 şi 150 m. Printre alte considerente, acest interval este dictat şi
de necesitatea asigurării sprijinului reciproc cu foc între maşinile blindate. Astfel de dispunere ne atrage
atenţia asupra faptului că, lupta împotriva subunităţilor de maşini blindate impune o organizare a
subunităţii antitanc în echipe şi o acţiune simultană a acestora, astfel încât tancurile să fie lipsite de
posibilitatea de a se sprijini cu foc între ele.
In timpul atacului tancurile deschid focul din mers cu tunurile şi mitralierele asupra forţei vii şi a
armamentului de pe limita dinainte şi, din adâncimea apărării şi încearcă să realizeze culoare prin
obstacolele plantate . Se înţelege că timpul de întârziere sau de oprire a mişcării va fi cu atât mai mare cu
cât obstacolul este mai greu de trecut, mai bine aşezat, au folosit mai raţional avantajele oferite de teren.
În lupta de ofensivă subunităţile de tancuri, pentru a-şi surprinde inamicul execută manevră în
vederea învăluirii şi ocolirii acestuia, la executarea unor astfel de manevre maşinile blindate ocupă
repede şi în ascuns aliniamente favorabile şi încearcă să folosească eventualele intervale, flancuri
descoperite şi goluri din dispozitivul apărării, pentru a lovi prin surprindere în flanc şi în spate. în acest
scop ele ocolesc înălţimile prin locuri joase, pentru a se apropia cât mai mult de poziţia de apărare.
Cunoscând acest mod de acţiune al tancurilor se pot determina direcţii probabile pe care se vor executa
învăluirile şi ocolirile. Aceste direcţii trebuie avute în vedere la organizarea apărării antitanc, chiar dacă
ele vin lateral sau din adâncimea apărării.

108
 Locurile vulnerabile ale tancurilor şi maşinelor blindate

Indicii de demascare a tancurilor şi maşinelor blindate.

Descoperirea tancurilor se face prin observarea câmpului de
luptă, iar în anumite condiţii şi prin ascultare.
Tancurile, autotunurile, maşinile blindate pot fi descoperite de
la distanţe mari supraveghind căile de acces către poziţiile noastre.
Deasemenea după :
- norul de praf, care ne indică şi asupra direcţiei de mişcare.
- zgomotul produs de motoare.
- flacăra produsă la gura ţevei armamentului aflat la bord şi
zgomotul caracteristic al tragerilor.
În zilele senine, în urma reflectării razelor solare, diversele
suprafeţe exterioare ale maşinilor blindate sclipesc.

Cele mai vulnerabile locuri sunt :

- aparatele de observare şi ochire, farurile care se distrug cu
focul armamentului cu glonţ.
- şenilele se distrug cu ajutorul grenadelor de mână antitanc,
minelor antitanc.
- turela şi corpul blindat se distrug cu ajutorul proiectilelor
subcalibru şi cumulative.
- placa frontală se distruge cu ajutorul grenadelor de mână
antitanc, de asemenea cu ajutorul vaselor cu lichid incendiar.
- placa de blindaj laterală se distruge cu ajutorul proiectilelor
cumulative.
Un loc vulnerabil este aşa-numita „Zona moartă" în faţa
tancului (până la 30 m).

Sistema de protecţie a tancului.

1. Protecţia dinamică.
2. Protecţia activă.
3. Sistema de bruiaj infraroşie(pentru dezorientarea RATD).
4. Sistema de înştiinţare a echpajului despre iradiere laser.
5. Sistema automatizată antiincendiară.
6. Sistema de protecţie a echpajului contra factorilor distructivi a ANM.

3. Mijloacele şi metodele de luptă cu tancurile şi maşinile blindate .

Acţiunile subunităţilor în lupta cu tancurile şi maşinile blindate au drept obiectiv scoaterea lor din
luptă. îndeplinirea acestei misiuni presupune utilizarea unor mijloace adecvate de luptă.
La scurt timp după apariţia tancurilor şi maşinilor blindate pe câmpul de luptă au fost elaborate
mijloacele de combatere a acestuia.
Studiindu-le caracteristicile tactico-tehnice, specialiştii militari au conceput şi construirea
armamentului care să asigure superioritatea în confruntare cu maşinile blindate. Unul din primele
mijloace de luptă împotriva tancului 1-a constituit tunul antitanc, capabil să execute trageri cu proiectil
perforante şi explozive la distanţe relativ mari. Pe măsură ce tehnica s-a dezvoltat s-au construit şi alte
mijloace antitanc. In prezent trupele sânt înzestrate cu o gamă relativ mare de mijloace de luptă
împotriva maşinilor blindate: tunuri antitanc de diferite calibre - pentru a acţiona împotriva variaţiei
de tipuri de maşini blindate, mine antitanc, aruncător de grenade antitanc, aruncătoare de flăcări,
mijloacele de fumizare şi incendiare etc. De remarcat că aceste mijloace nu se substituie între ele, ci
se completează reciproc în lupta desfăşurată împotriva maşinilor blindate.

109
 În calitate de armament antitanc pentru prima dată au fost folosite armele de infanterie, puşca, carabină şi
puşca – mitralieră care aveau capacitatea de perforare a cutiei blindate cu grosimea de 10 – 12 mm. Mai tîrziu
în dotarea infanteriei a apărut puşca antitanc de calibru 12,7 mm care avea capacitatea de perforare a foii
blindate cu grosimea de pînă la 30 mm. Mai tîrziu a apărut şi tunul antitanc de calibru 45 mm cu o capacitate de
perforare a blindajului de pînă la 100 mm.
În perioada războiului al 2-lea mondial a apărut grenada cumulativă, creată de către savanţii germani. Ea
a primit denumirea de „Faust” şi avea capacitatea de perforare a foii de metal cu grosimea de 150-200 mm.
Principiul de acţiune al acestei grenade cumulative antitanc se foloseşte larg şi pînă în ziua de azi în
confecţionarea celor mai moderne proiectile şi rachete antitanc.
Factorii de distrugere a acestor proiectile sunt:
- presiunea înaltă care se creează după perforarea blindajului în spaţiul închis al tancului (ML) care
duce la moartea momentală a echipajului;
- schijele formate din foaia blindată care zboară în toate direcţiile cu viteză foarte mare.
Odată cu apariţia armamentului cu efect cumulativ s-au întreprins măsuri pentru a construi cutia
tancurilor cu rezistenţă sporită. Astfel a apărut tancul cu blindaj combinat.
Blindajul combinat a micşorat capacitatea de perforare a şuviţei cumulative şi a mărit rezistenţa
tancurilor. În schimb această construcţie a devenit cu mult mai costisitoare şi mai vulnerabilă pentru proiectilele
perforante – antiblindate.
În scopul de a mări rezistenţa şi împotriva proiectilelor perforante – antiblindate, a fost inventat blindajul
triplu, care este compus din foaia blindată, umplutura din cauciuc, un strat din plastine de oţel şi iarăşi foaie
blindată.
Această construcţie a blindajului a devenit practic rezistentă la ambele feluri de proiectilele antitanc (cu
efect cumulativ şi perforante – antiblindate).
Un mare neajuns al acestui blindaj a rămas cheltuielile mari şi tehnologii costisitoare.
Tancurile care sunt construite din un strat, combinat şi triplu se numesc tancuri cu blindaj pasiv.
Prin anii 1985 a fost inventat tancul cu cutia blindată de tip activ – pasiv. Cutia tancului construită dintr-
un strat blindat a fost învelită cu o „cămaşă” alcătuită din multiple cutii umplute cu exploziv. Nimerind
proiectilul cu efect cumulativ într-una din cutii , ea explodează şi rupe în două şuviţa cumulativă, micşorîndu-I
astfel capacitatea de perforare.
Un alt mare efect de apărare împotriva proiectilelor cumulative au foile de metal subţire (sau din
cauciuc) cu care se îmbracă cutiile tancurilor. Aceste foi au primit denumirea de ecrane. Proiectilul cu efect
cumulativ lovindu-se de „ecran” explodează şi formează prematur şuviţa cumulativă. Datorită faptului, că
partea din faţă a şuviţei cumulative se deplasează cu o viteză mai mare de cît partea din spate, şuviţa se
alungeşte şi îşi pierde din capacitatea de perforare.
Aceste „ecrane” sunt folosite, de regulă, la protecţia părţilor laterale al tancurilor.
Prin anii 1985 – 1987 a fost inventată o nouă metodă de luptă contra tancurilor, aşa numit tunul de
aviaţie, instalat pe maşina de luptă (MLI – 2), care are calibru de 30 mm şi o cadenţă mare de tragere.
Executînd foc cu rafale asupra tancului se distrug aparatele optice, iar în interiorul tancului se formează vibraţii
de la loviturile proiectilelor. În urma acestor vibraţii se scoate din funcţie aparatajul radioelectronic, optic şi
tancul devine orb.Este ştiut faptul că cele mai periculoase mijloace şi mai puţin costisitoare sunt mijloacele
portative antitanc.
Mijloacele de luptă cu tancurile şi maşinile blindate ale marilor unităţi şi subunităţi de
infanterie motorizată:
* RATD - rachete antitanc dirijate cu precizia de nimicire 0,9;
* Tunul antitanc 100 mm (în divizionul antitanc);
* AG RPG-7;
* AG SPG-9 (în plutonul antitanc);
* Tunul 2A28 „Grom" (MLI);
* AG de o singură folosinţă RPG-18, 22, 26;
110
 * Grenadele antitanc RCG-3 (de mână);
* Minele antitanc TM-57, 62, 72.
Din enumerarea de mai sus putem discerne însuşi conţinutul luptei antitanc, putem distinge uşor
acţiunile ce se întreprind pentru a scoate maşinile blindate din luptă. Se înţelege că tunurile,
aruncătoarele de grenade, rachetele şi maşinile antitanc sânt utilizate pentru a distruge maşinile
blindate prin acţiune mecanică dezvoltată de muniţia respectivă la izbirea ei de blindaj sau de alte
părţi al tancului. Aruncătoarele de flăcări şi alte mijloace incendiare se utilizează pentru aprinderea
unor elemente şi agregate, cum sânt motorul, rezervorul de carburanţi etc. în sfârşit mijloacele
fumigene sânt folosite pentru orbire, pentru a-i îngreuna echipajului din tanc observarea.
Aşadar, maşinile blindate pot fi distruse prin acţiunea muniţiilor explozive, perforante, a
substanţelor incendiare şi a substanţelor fumigene. La aceste mijloace trebuie de adăugat pe acele
care pot concura la încetinirea sau oprirea mişcărilor maşinilor blindate şi anume obstacolele de
toate categoriile - escarpe, contra escarpe, abatize, şanţuri antitanc, baraje, etc.
Tancurile şi alte maşini blindate a inamicului sânt cele mai importante şi cele mai periculoase
ţinte pentru soldat pe câmpul de luptă.
Totodată tancul nu este sperietor pentru soldat, dacă soldatul împotriva lui acţionează cu
dârzenie şi chibzuitor, cunoaşte bine caracteristicile tactico-tehnice ale lui, locurile vulnerabile şi cu
pricepere întrebuinţează arma sa.
Alegerea mijloacelor şi metodelor pentru nimicirea maşinilor de luptă a inamicului depinde de
situaţia concretă. Pentru nimicirea tancurilor şi alte ţinte blindate în luptă se întrebuinţează: RAD,
aruncătoarele de grenade, grenadele antitanc, minele antitanc şi de asemenea focul din armele cu
glonţ.
Dacă spre poziţia (locaş) se apropie tancul şi el nu a fost nimicit din aruncătorul de grenade
antitanc, atunci trebuie de aşteptat până când el se va apropia la distanţa de 25-30 m.
La aşa o depărtare mică tancul cu focul său nu prezintă nici un pericol, deoarece chiar cu cea
mai mare înclinaţie a tunului şi mitralierei focul lor nu poate nimici soldatul. Momentul acesta
trebuie de folosit pentru aruncarea grenadei antitanc.
Nu este exclusă posibilitatea, ca grenada antitanc aruncată de soldat nu va nimici
tancul, în cazul dat trebuie de efectuat saltul prin tranşee într-o parte sau de culcat la
fundul tranşeei, iar când tancul va trece, repede de aruncat grenada în bord sau în pupa
tancului. După explozie de pregătit pentru tragerea sau nimicirea echipajului, care
părăseşte tancul nimicit.
În timpul aruncării grenadei asupra tancurilor, MLI (TAB) ale inamicului ce . înaintează,
deplasarea, punctul de ochire, corectarea are o importantă hotărâre fiindcă grenadele antitanc
produc nimicirea numai la lovitura directă în ţinta blindată. Asupra tancului, care se mişcă asupra
soldatului, grenada este necesar de aruncat în întâmpinarea lui, ca pe ţinta verticală in care nu se
mişcă, luând în consideraţie, ca în timpul mişcării maşină să dovedească să parcurgă 5-10 m.
La aruncarea grenadei asupra tancului ce se mişcă de-a lungul frontului la 15-20 m de la soldat cu viteza
aproximativ 15 km/h, punctul de ochire este necesar de deplasat cu 0,5 din corpul tancului de la stratul
dinainte al blindajului lateral.
Lupta cu tancurile şi alte blindate ce se mişcă se poate duce la folosirea minelor antitanc. Minele
antitanc pe teren se instalează cu ajutorul puitorilor de mine, iar soldatul cu mâna.
Lupta cu maşinile blindate ale inamicului pot duce de asemenea mitraliorii şi lunetistul,
deschizând focul asupra aparatelor de observare şi ochire.
În cazul apărări, la ordinul comandantului de grupă pentru lupta cu tancurile inamicului se poate
numi un soldat, care folosind cutele terenului, sub acoperirea focului grupei sau fumurilor se deplasează
cu grenadele antitanc spre ţintă şi o nimiceşte.

111
 Posibilităţile de luptă a armamentului din dotarea grupei de infanterie motorizată cu
tancurile inamicului.
Pentru a calcula posibilităţile de luptă a mijloacelor de foc antitanc a unei subunităţi militare cu
tancurile inamicului este folosit coeficientul eficacităţii al mijloacelor de foc. Acest coeficient arată cîte
tancuri poate să nimicească mijlocul de foc antitanc pe timpul luptei înainte de a fi al însuşi nimicit.

Coeficientul eficacităţii a mijloacelor de foc antitanc

Arma SPG-9 AG – 7 RATD ML Tanc

Forma de luptă mediu
În apărare 1,0 0,3 2,0 2,0 2,5
În ofensivă 0,8 0,2 1,5 1,0 (1,5) 2,0

Ofensiva asupra Ofensiva asupra

Denumirea inamicului care inamicului care În timpul
mijloacelor se află în se află în apărare respingerii
antitanc apărarea din timp pregătită din contraatacului
pregătită grabă
AG – 7 0,2 0,2 0,2
SPG-9 0,5 0,8 1,0
MLI-1 1,0 1,3 1,5
RATD 1,0 1,3 1,5
Tanc 0,5 0,8 2,0

A n e x a . Coeficientul se măreşte de 1,5 ori în timpul ducerii focului asupra MLI al inamicului
şi de 2 ori in timpul ducerii focului asupra TAB.

a) În apărare
Grupa de infanterie avînd în dotare ML şi RPG – 7, ocupă, amenajează şi apără o poziţie de apărare
pe un front de pînă la 100 m şi i se indică o fîşie de tragere de 150 – 200 m. Pe acest front inamicul atacă
folosind 1-2 tancuri.
Comandantul de grupă, ştiind coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc antitanc poate uşor să
calculeze posibilitatea de luptă a grupei de infanterie cu tancurile inamicului: (1 ML x 2,0) + (1 RPG – 7
x 0,3) =2,3
Calculele efectuate arată, că grupa de infanterie motorizată care are în dotare 1 ML şi 1 RPG – 7
poate să nimicească în apărare pînă la 2,3 tancuri ale inamicului.
Din practică se ştie că pentru a zădărnici ofensiva inamicului este necesar de a nimici cel puţin 50%
din forţele şi mijloacele lui.
Cunoscând posibilităţile de luptă a grupei şi comparând cu misiunea ce-i revine, comandantul de
grupă în situaţia dată poate face ferm concluzia că grupa de infanterie este în stare să îndeplinească
misiunea primită fără ajutorul eşalonului superior.
b) În ofensivă
Grupa de infanterie avînd în dotare 1 ML şi RPG – 7 atacă pe un front de pînă la 50 m.
În apărare, inamicul pe 100 m de front poate să aibă pînă la 1 tanc.

112
 Comandantul de grupă ştiind coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc antitanc în ofensivă,
calculează şi află posibilităţile de luptă a grupei cu tancurile inamicului: (1 ML x 1,0) + (1 RPG – 7 x 0,2)
= 1,2
Din calculele efectuate se vede că grupa de infanterie dotată cu ML şi RPG – 7 poate să nimicească
în ofensiva pînă la 1,2 tancuri ale inamicului.
Comparînd datele obţinute cu cele ştiute din timp, comandantul de grupă face concluzia că grupa de
infanterie care are în dotare sa un MLI-1 şi RPG – 7 poate să înainteze cu succes pe un front de pînă la
50 m.

Întrebări de control

1.Caracteristicile de luptă ale tancurilor.

2.Indicii de demascare ale tancurilor.
3.Locurile vulnerabile.
4. Procedeele de acţiuni a blindatelor pe câmpul de luptă
5. Mijloacele şi metodele de luptă cu tancurile şi maşinile blindate.

113
 Capitolul XI

TEMA 11. Grupa(echipa) în apărare.

Şedinţa 1
Subiecte de studiu:
1. Locul , rolul şi misiunile grupei (echipei) în dispozitivul de luptă al plutonului în lupta de
apărare.
2.Posibilităţile de luptă a grupei I.M.o în apărare.
3. Acţiunile comandantului de grupă (echipă) şi ale personalului în timpul ducerii luptei de apărare.

1. Locul şi rolul grupei (echipei) în dispozitivul de luptă al lutonului în apărare.

Posibilităţile de luptă şi misiunile grupei în apărare.

Plutonul (grupa) de infanterie motorizată în cooperare cu plutoanele (grupele) vecine, fiind sprijinit
de mijloacele comandantului superior, de regulă, duce lupta de apărare în cadrul companiei
(plutonului),în primul eşalon pe direcţia principală sau secundară sau în eşalonul doi, deasemenea:
- poate să se afle în rezerva comandantului batalionului;
- în siguranţa de luptă;
- în patrula de cercetare de luptă;
- în ambuscada de foc;
- cu o parte de forţe sau cu întreaga componenţă să intre în grupa blindată a batalionului
(companiei);
- să constituie rezerva antidesant;
- în afară de aceasta plutonul (grupa) poate fi dat în sprijin companiei (plutonului) de
tancuri.
Locul şi rolul plutonului (grupei) în apărare se determină de destinaţia lui, locul în dispozitivul de
luptă al companiei (plutonului), caracterul misiunilor şi influenţa, care el o produce asupra
desfăşurării şi rezultatului luptei companiei, (plutonului), prin îndeplinirea misiunii sale. Plutonul
(grupa) care acţionează în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul pe direcţia expusă atacului cu
tancuri, îndeplineşte cea mai complicată misiune: el primul primeşte asupra sa focul cel mai puternic
al diferitor mijloace de nimicire a inamicului, iar apoi şi cea mai puternică lovitură de tancuri şi
infanterie.
Misiunea de luptă a plutonului (grupei), care se apără în primul eşalon pe direcţia principală
constă în: - producerea unei lovituri hotărîtoare inamicului cu focul tuturor mijloacelor de nimicire
în faţa limitei dinaintea apărării;
- respingerea atacului lui;
- menţinerea punctului de sprijin (poziţiei) ocupate.
În cazul pătrunderii inamicului în punctul de sprijin sau în intervalul dintre vecinii plutonului
(grupei) trebuie cu focul tuturor mijloacelor să-i producă pierderi maximale, să interzică înaintarea
lui în adîncimea apărării şi prin aceasta să creeze condiţii favorabile pentru nimicirea acestuia cu
ajutorul rezervelor comandantului superior. În acest caz plutonului (grupei) i se stabileşte un punct de
sprijin ( o poziţie) mai mic după dimensiuni, el primeşte mai multe mijloace de întărire şi este
sprijinit de un număr mai mare de artilerie, aruncătoare de mine. În afară de acesta, lîngă punctul de
sprijin al plutonului se concentrează eforturile principale a mijloacelor de foc a comandanţilor
superiori.
În aşa mod, plutonul (grupa), care se apără în eşalonul întîi pe direcţia principală i se oferă rolul
decisiv în respingerea atacurilor tancurilor şi a infanteriei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării
şi menţinerea primei poziţii.
Acţionînd pe direcţia secundară, misiunea plutonului (grupei) constă în apărarea cu fermitate a
punctului de sprijin,(poziţilor) înterzicerea pătrunderii inamicului pe direcţii mai importante şi
răspunderea lui la flancuri şi în spatele subunităţilor care se apără pe direcţia principală. În cazul
acesta plutonul (grupa) va primi un punct de sprijin ( o poziţie) mai mare după dimensiuni şi mai
puţine mijloace de întărire sau în genere nu le va primi.

114
 Plutonul (grupa) care se apără în cadrul companiei (plutonului) din eşalonul doi al
batalionului (companiei), va organiza apărarea în adîncime.
Misiunea lui constă în:
- menţinerea punctului de sprijin ( poziţiei);
- nimicirea inamicului pătruns în apărare;
- precum şi poate fi dat pentru înlocuirea subunităţilor din eşalon întîi în caz de pierdere a
capacităţii de luptă ale lor;
- executare contraatacurilor împreună cu eşaloanele doi şi rezervele comandantului superior.
Plutonul, care constituie rezerva batalionului i se stabileşte raionul, sau punctul de sprijin, unde
el se află în măsură să îndeplinească misiunile apărute prin surprindere, să participe la oprirea
inamicului pătruns în adîncimea raionului de apărare şi la executarea contraatacurilor să întărească
apărare companiilor din eşalonul întîi, precum şi să înlocuiască subunităţile din eşalonul întîi în
cazul pierderii de către acestea a capacităţii de luptă.
Plutonul, numit în siguranţă de luptă.
Când se trece la apărare în afara contactului cu inamicul şi se organizează fâşia de asigurare
pe direcţiile pe care nu acţionează alte elemente de siguranţă, după dispoziţiunile comandantului de
batalion, plutonul din compania care acţionează în eşalonul doi (rezervă) poate fi trimis în siguranţa
de luptă cu misiunea de a produce pierderi în personal şi tehnică de luptă inamicului, a-1 obliga să se
desfăşoare prematur, a interzice acţiunile elementelor de cercetare şi siguranţă ale acestuia şi de a
face siguranţa eşalonului superior împotriva atacului prin surprindere al inamicului. Plutonul poate
duce lupta pe poziţia siguranţei de luptă independent, dar se poate găsi şi în cadrul companiei
destinată să ocupe poziţia înaintată sau ca detaşament înaintat.
Distanţa la care se trimite siguranţa de luptă variază în funcţie de teren, misiunea primită,
mijloacele de întărire şi poate fi de 1-2 km faţă de limita dinainte a apărării. Pe aliniamentul stabilit
plutonul ocupă şi amenajează o poziţie cu o dezvoltare frontală de pînă la 500 m.
Plutonul poate fi întărit cu 1-3 tunuri antitanc, un pluton de aruncătoare de mine, 1-2 mitraliere,
1-2 cercetaşi chimici şi 1-2 pionieri. El poate fi sprijinit cu focul aruncătoarelor de mine şi artileriei
din poziţii de tragere vremelnice.
Pentru îndeplinirea misiunii primite plutonul se dispune pe înălţimi dominante, cu bune
posibilităţi de observare şi de executare a focului la distanţe mari. În faţa poziţiei plutonului şi la
flancuri se prevăd baraje şi obstacole. Pentru siguranţa flancurilor şi pe direcţiile ascunse de
apropiere a inamicului se trimit posturi de observare (ascultare), pînde, cercetaşi şi patrule.
Primind misiunea comandantul de pluton însuşeşte misiunea primită, analizează situaţia,
primeşte hotărîrea, deplasează subunităţile, cu măsuri de siguranţă, pe aliniamentul indicat, numeşte
observatori şi armament de serviciu, execută recunoaşterea împreună cu comandanţii de grupe şi ai
mijloacelor de întărire, stabileşte: poziţiile de tragere ale transportoarelor amfibii blindate (maşinilor
de luptă), aruncătoarelor de grenade antitanc, ale mijloacelor de întărire; lucrările de amenajare
genistică, dă ordinul de luptă, organizează cooperarea, sistemul de foc, conducerea şi amenajarea
genistică a poziţiei, de asemenea dă indicaţii cu privire la asigurarea acţiunilor de luptă.
Comandantul de pluton pregăteşte sistemul de foc în aşa fel, încît inamicul să poată fi lovit de
la o distanţă cît mai mare şi să permită realizarea legăturii cu celelalte plutoane vecine din siguranţa
de luptă sau de pe poziţia înaintată.
Pe timpul pregătirii apărării comandantul de pluton împreună cu comandanţii de grupe şi ai
mijloacelor de întărire recunosc căile de repliere şi stabilesc modul de acţiune, de rupere a luptei şi de
repliere a plutonului în punctul de sprijin, din cadrul raionului de apărare al batalionului.
Grupurile mici ale inamicului, siguranţa de luptă le captureză sau le nimiceşte cu foc prin
surprindere.
La apropierea inamicului, aflat în superioritate, siguranţa de luptă îl nimiceşte cu foc, începînd
de la distanţa maximă. Comandantul de pluton personal duce observări şi determină forţele şi
direcţia de acţiuni a inamicului, raportează comandantului de batalion situaţia şi continuă să ducă
lupta.
Mitralierele de pe transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) şi cele date ca întărire
deschid focul la distanţa eficace asupra elementelor de cercetare şi de sigurantă ale inamicului,
produc pierderi şi interzic infiltrarea acestora în dispozitivul de apărare. Plutonul intensifică focul pe
măsura apropierii forţelor inamicului, fără să angajeze lupta apropiată şi de lungă durată cu acestea.

115
Replierea se execută cînd forţele principale ale inamicului au fost desfăşurate în dispozitiv de luptă.
O atenţie deosebită se acordă sprijinului reciproc cu foc, pentru a realiza replierea în siguranţă şi cu
pierderi minime.
Siguranţa de luptă se retrage numai la ordinul comandantului de batalion.
Comandantul de pluton organizează din timp ruperea luptei şi se repliază la ordin, folosind
barajele şi aerosolii (fumurile) sub sprijinul focului artileriei, în raionul indicat din timp.
Cînd nu este posibilă ruperea luptei simultan cu întregul pluton, se destină o parte din forţe şi
mijloace (de regulă 1/3) pentru acoperirea replierii. Mijloacele destinate pentru acoperire se repliază
împreună cu subunităţile de acoperire.
Odată cu retragerea siguranţei de luptă, trebuie să fie evacuaţi toţi răniţii şi morţii împreună cu
armamentul lor.
Locul de trecere prin dispozitivul trupelor proprii se recunoaşte din timp, iar pentru identificare
se stabileşte secretul.
Grupa acţionează în cadrul plutonului destinat pentru a executa siguranţa de luptă. Uneori,
grupa primeşte misiunea ca împreună cu alte subunităţi şi mijloace de întărire să asigure replierea
plutonului pe alt aliniament, lupta căpătînd caracterul acţiunilor de hărţuire şi uzură permanentă a
inamicului.
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN SIGURANŢA
DE LUPTĂ ÎN APĂRARE
(o variantă)

Plutonul numit în patrula de cercetare de luptă în afara contactului nemijlocit cu inamicul

descoperă inamicul, determină componenţa lui, direcţia de deplasare şi aliniamente de desfăşurare,
poziţiile de tragere ale artileriei, locurile de instalare a punctelor de comandă. În timpul luptei de
apărare el determină forţele inamicului, pătrunse în apărare sau care încearcă să execute ocolirea.
Plutonul numit în ambuscada de foc, ocupă poziţia favorabilă indicată şi execută mascarea
minuţioasă a ei. El este destinat pentru producerea cîtor mai mari pierderi inamicului pe calea de
acces cu focul prin surprindere, folosind barajele de mine şi exploziv. Ambuscade de foc se
organizează în locurile, care îngreuiază desfăşurarea inamicului şi executare manevrei de ieşire al
acestuia de sub focul plutonului.
Plutonul, care întră în componenţa grupei blindate a batalionului (companiei) este destinat
pentru mărirea stabilităţii şi activităţii apărării în timpul luptei pe direcţiile cele mai ameninţate
pentru închiderea breşelor care s-au creat în rezultatul loviturilor cu foc ale inamicului şi rezolvarea
altor misiuni, care necesită acţiuni rapide de manevră şi nimicirea eficientă cu foc.

116
 Plutonului, care este numit în rezerva antidesant i se indică raionul, în care el execută
cercetarea inamicului aerian, instalează baraje genistice şi pregăteşte ambuscade în locurile posibile
de debarcare (desantare) a desantului tactic aerian sau grupurilor de cercetare – diversiune şi pe
direcţiile probabile de acţiuni ale lor.
În funcţie de misiunile primite, de locul plutonului în dispozitivul de luptă al companiei , acesta
poate să primească ca întărire, o grupă de mitraliere, de aruncătoare de grenade şi aruncătoare de
flăcări, precum şi o grupă de genişti - pioneri, chimişti cercetaşi şi alte mijloace.
Constituirea apărării plutonului (grupei).
Constituirea apărării plutonului (grupei) de infanterie trebuie să asigure respingerea atacului
inamicului şi nimicirea tancurilor lui şi forţei vii în faţa limitei dinainte, la flancuri şi în adîncimea
apărării şi va include:
- dispozitivul de luptă;
- punctul de sprijin al plutonului (poziţia de tragere a grupei);
- sistemul de foc;
- amenajarea genistică a punctului de sprijin ( poziţie).
Dispozitivul de luptă al plutonului se constituie în funcţie de misiunea primită, condiţiile terenului
şi este format din poziţiile grupelor de infanterie şi mijloacelor de foc date ca întărire.
Poziţiile grupelor de infanterie în apărare, de regulă, se dispun într-o tranşee (într-un şanţ) în
linie. În punctele de sprijin, dispuse pe direcţiile probabile de ofensivă a inamicului (ameninţate),
poziţia unei grupe a plutonului, cu scopul întăririi stabilităţii (fermităţii) apărării, se poate amenaja în
adîncimea punctului de sprijin (pe linia a doua) la 100-200 m în spatele primei tranşee. La
ameninţarea atacului din flanc, dispozitivul de luptă poate fi constituit eşalonat spre stînga sau
eşalonat spre dreapta.
DISPOZITIVUL DE LUPTĂ
AL PLUTONULUI INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN APĂRARE

100-200 m

a) Într-o linie (o variantă) b) În două linii (o variantă)

1 2

3 3

c) Eşalonat dreapta (o variantă) d) Eşalonat stînga (o variantă)

117
 Punctul de sprijin al plutonului este un sector (porţiune) de teren, o parte a poziţiei de apărare,
unde sînt dispuse mijloacele de foc cu o mare densitate, amenajată din punctul de vedere genistic şi
adoptat pentru apărarea circulară. Plutonul cu mijloacele de întărire se dispune în dispozitivul de
luptă, organizează sistemul de foc, îl amenajează din punctul de vedere genistic, îl maschează şi se
află în măsura de a respinge ofensiva inamicului. Punctul de sprijin al plutonului se pregăteşte pentru
apărarea circulară mai întîi de toate, pentru lupta cu tancurile inamicului şi se execută minuţios
mascarea.
Grupa apără o porţiune de teren (tranşee) sau şanţul care se numeşte poziţie. Mărimea frontului
poziţiei fiecărei grupe depinde de numărul personalului care se apără, condiţiile terenului şi de
situaţie. Pentru a evita nimicirea întregii grupe cu un proiectil (mină) de calibru mediu poziţia ei
trebuie să fie nu mai mică decît 50 m, iar necesitatea de a conduce cu subordonaţii prin voce nu
permite dispersarea personalului pe poziţia mai mare decît 100 m.

SCHEMA PUNCTULUI DE SPRIJIN

A PLUTONULUI DE INFANTERIE MOTORIZATĂ
(o variantă)

N Schema punctului de sprijin a pl. 3 I.Mo.

Comandantul pl. 3 I.Mo.:________________

(gradul militar, semnatura)

„ ”___________ anul 200__ 2

3
1

Grupa de infanterie trece la apărare pe o poziţie cu o dezvoltarea frontală variabilă care, în

funcţie de procedeul adoptat, poate fi în medie de 35 – 50 m, rezultată din intervalele de 6
–8 m (8 – 12 paşi) dintre militari.

118
Aşadar, în pluton sînt trei grupe, fiecare apără poziţia de pînă la 50 m. Luând în considerare două
intervale a câte 50 m dintre grupe, frontul total al punctului de sprijin al plutonului constituie
pînă la 250 m.
Aceasta este condiţionat de necesitatea evitării lovirii cu ajutorul unei încărcături nucleare mici (0,1
Kt).
Adîncimea punctului de sprijin al plutonului, se constituie în rezultatul dispunerii TAB (MLI)
tancurilor, RATD şi altor mijloace de foc în adîncime, precum şi în rezultatul creării (amenajării)
poziţiilor de rezervă pentru grupe şi tehnică de luptă. Cea mai raţională se consideră adîncimea
punctului de sprijin pînă la 300 m.
Punctul de sprijin al plutonului de infanterie în apărare este format din:
- poziţiile grupelor;
- poziţiile de tragere ale TAB (ML);
- poziţiile de tragere ale mijloacelor de întărire.
Pentru apărarea circulară a punctului de sprijin (poziţiei) se pregătesc poziţii de tragere de rezervă
pentru TAB (ML) tancuri, RATD, aruncătoare de grenade predominant pentru executarea focului în
direcţia flancurilor şi spatelui.
TAB (MLI) ocupă poziţiile în centrul poziţiilor grupelor, la flancuri sau în urma poziţiei la
distanţa de 50 m, iar în punctul de sprijin al plutonului se dispun pe front şi în adîncime cu
intervale pînă la 200 m. Poziţiile de tragere se aleg folosind condiţiile terenului în aşa mod ca să se
asigure dispunerea în ascuns şi mascarea în condiţiile favorabile pentru observare şi posibilitatea
executării focului cu RATD, tunurile şi mitraliere în toate direcţiile şi la distanţa maximă de tragere
din fiecare categorie de armament. La alegerea poziţiilor de tragere ale ML trebuie să fie luat în
consideraţie ca focul maşinilor vecine în sectoarele de tragere de bază reciproc să se intersecteze,
adică să se asigure susţinerea reciprocă cu foc şi posibilitatea de a executa focul concentrat în faţa
limitei dinainte, la flancurile punctului de sprijin, precum şi apărarea circulară. Dispunerea
poziţiilor de tragere ale ML (TAB) în linie nu se admite.
TAB ocupă poziţiile de tragere, de regulă, în adîncimea punctului de sprijin astfel, ca să se
asigure posibilitatea de a executa tragerea preponderent în direcţia flancurilor şi intervalelor
poziţiilor de tragere şi trebuie să aibă căile de acces şi deplasarea în ascuns. În punctul de sprijin se
mai amenajează poziţii de tragere temporare (vremelnice) pentru îndeplinirea unor misiuni
particulare vremelnice şi poziţii false, pentru a induce inamicul în eroare.
Grupele de mitraliori şi aruncători de flăcări date ca întărire pot să se dispună pe poziţiile
de infanterie motorizată, iar grupa aruncătoare de grenade în intervalele dintre ele sau la flancurile
punctului de sprijin.
Intervalele între grupe şi plutoane trebuie să fie întotdeauna sub observare, să se acopere
cu foc şi baraje.
Punctul de comandă şi observare al comandantului de pluton(PCO) se desfăşoară în punctul
de sprijin, în aşa loc, de unde se asigură cea mai bună observare asupra inamicului şi asupra
acţiunilor subordonaţilor săi, vecinilor şi terenului, precum şi conducerea continuă cu plutonul. De
regulă, PCO al comandantului de pluton se amenajează în şanţul de comunicaţie. El nu trebuie să se
deosebească cu nimic în dispozitivul de luptă. Pentru aceasta trebuie de folosit cu iscusinţă
caracteristicile de protecţie ale terenului.
Sistemul de foc al plutonului (grupei) în apărare.
Focul este mijlocul de nimicire a inamicului în apărare. Pentru ca el să fie eficient trebuie de
organizat într-un sistem unic, care ar corespunde concepţiei luptei. După numărul de mijloace de foc
inamicul va depăşi plutonul de infanterie care se apără (de 3-4 ore), de aceea, acestei superiorităţi în
mijloace şi forţe de foc trebuie de opus eficacitatea focului propriu, care se exprimă printr-un sistem
determinat de folosire a armamentului din dotare.
Sistemul de foc în apărare constă:
- în amplasarea judicioasă şi folosirea cu eficacitate a mijloacelor de foc;
- în constituirea zonelor de foc continuă de toate tipurile de armament în faţa limitei
dinainte, la flancuri şi în adîncimea apărării pentru nimicirea în primul rînd a tancurilor şi altor
blindate;

119
 - în concentrarea rapidă a focului pe orice direcţie sau sector ameninţat, adică ea trebuie să
asigure posibilitatea executării focului eficient frontal, de flanc şi încrucişat, precum şi apărarea
circulară a punctului de sprijin.
Sistemul de foc al plutonului (grupei) se constituie, luînd în consideraţie, posibilităţile de foc ale
tuturor categoriilor de armament ale plutonului (grupei) şi mijloacelor primite ca întărire, printr-o
cooperare strînsă a focului tuturor tipurilor de arme în combinare cu barajele genistice şi obstacolele
naturale.
Toate barajele şi căile de acces spre acestea trebuie să fie bine observate şi să se lovească cu foc.

Sistemul de foc al plutonului în apărare include:

- sectoarele de foc concentrat ale plutonului pregătite în faţa limitei dinainte.
- zonele de foc antitanc al ML (tancurilor) şi de foc continuu etajat a tuturor celorlalte mijloace
de foc ale plutonului în faţa limitei dinainte, în intervale, la flancuri şi în adîncimea apărării.
-manevra pregătită cu foc a ML (tancurilor) şi altor mijloace de foc pe direcţiile ameninţate.
Baza sistemului de foc a plutonului o constituie:focul tancurilor, MLI, TAB, aruncătoarelor de
grenade antitanc şi mitralierilor.
Nemijlocit în faţa limitei dinainte se pregăteşte zona cu foc continuu etajat ,tot terenul în fîşia de
foc în faţa limitei dinainte trebuie să se afle sub focul eficace al plutonului, iar spaţiul mort trebuie să
se lovească cu focul artileriei şi aruncătoarelor de mine.
Eficacitatea focului în apărare se obţine prin precizie, masare şi executarea lui prin surprindere,
precum şi prin conducere cu iscusinţă a lui. Toate mijloacele de foc în apărare trebuie să fie gata
pentru executare focului şi a manevrei pe timp de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Nimicirea ţintelor inamicului se poate efectua cu focul unor mijloace izolate sau cu focul
concentrat al plutonului (grupei). Focul concentrat (FC) – este focul automatelor, mitralierilor,
aruncătoarelor de grenade şi armamentului MLI (TAB) , care se execută asupra unui obiectiv sau
asupra unei părţi a dispozitivului de luptă al inamicului.
FC al MLI poate fi stabilit (fixat) la depărtarea (adîncimea) de 2 km de la limita dinainte a
apărării (focul se execută cu proiectile explozive).
Sectorul de foc concentrat (FC) pentru MLI se stabileşte în lăţime pînă la 75 m ( cîte 25 m la tun),
în adîncime – pînă la 50 m.
FC din armele de infanterie (cu glonţ) asupra obiectivelor stabilite se execută:
- din automate şi mitraliere de mână până la 600 m;
- din PK, PKT – pînă la 1000 m;
- din mitraliere calibrul 14,5 (KPVT) – pînă la 2000 m.
FC se pregăteşte din timp pe căile probabile de deplasare ale inamicului. Densitatea focului în
acest sector trebuie să fie nu mai mare decît densitatea medie în fîşia de foc al plutonului şi poate
constitui 10-12 gloanţe pe 1 m liniar de front pe minut. Reeşind din aceste cerinţe sectorul de FC
al plutonului se stabileşte de 150-200 m frontal (grupa – 50 m). Plutonului de infanterie motorizată i
se stabileşte 1-2 sectoare de FC.
Pentru nimicirea organizată a inamicului se stabilesc aliniamente de deschidere a focului a
RATD, din tancuri, din tunurile MLI, mitraliere TAB , din armele cu glonţ de infanterie. Distanţa
focului eficace a armelor cu glonţ constituie 400-600 m, din MLI – 1300 m, din tacuri – 1800-2500
m.
În scopul măririi eficacităţii nimicirii inamicului se pregăteşte focul frontal, de flanc,
încrucişat şi pumnal.
Pentru executarea focului în apărare maşinilor de luptă (TAB), mitralierilor şi altor mijloace
de foc li se stabilesc sectoare de tragere de bază şi suplimentare la adîncimea focului maxim
eficace. Focul aruncătorului de grenade se pregăteşte în fîşia de foc a grupei. Grupei şi plutonului li
se stabilesc fîşia de foc. În afară de aceasta, lor li se indică sectoarele de tragere suplimentare.
Fîşia de foc se indică în teren prin patru repere (puncte), începînd de la flancul drept al
punctului de sprijin, iar sectorul de tragere cu două. Lăţimea fîşiei de foc se stabileşte mai mare
decît frontul de apărare al plutonului în scopul de a asigura acoperirea cu foc a intervalelor dintre
subunităţi. Fîşiile de foc ale subunităţilor vecine trebuie stabilite astfel, ca tot terenul în faţa limitei
dinainte să fie acoperit cu foc.

120
 Cu scopul introducerii inamicului în eroare privind sistemul de foc şi dispunerea forţelor şi
mijloacelor se întrebuinţează machete false de tehnică şi armament.

Sistemul de foc se consideră gata (pregătit) atunci cînd:

- mijloacele de foc se află pe poziţiile de tragere;
- sunt pregătite datele pentru tragere;
- există cantitatea necesară de muniţii;
- efectivul cunoaşte misiunile de foc şi poate să le îndeplinească.

FIŞA DE FOC A GRUPEI DE INFANTERIE MOTORIZATĂ

(o variantă)

Comandantul Gr. 2 I.Mo: sergent ___ A. Racu

(gradul militar, semnatura)

„ ____” _____________ anul 200__

2. Posibilităţile de luptă a grupei I.M.o în apărare.

Posibilităţile de luptă ale Gr.IMo şi Pl.IMo în apărare sunt indicii care caracterizează
posibilităţile de a îndepleni oarecare misiuni de luptă.
Componentele de bază a posibilităţilor de luptă sunt:
- puterea de foc;
- posibilităţile de manevrabilitate.

121
Puterea de foc este posibilitatea grupei(plutonului ) de a aduce pierderi inamicului cu focul
mijloacelor antitanc şi armelor de infanterie(cu glonţ).
Posibilităţile de manevrabilitate se determină prin viteza de a executa deplasări, capacităţii de a se
desfăşura rapid pentru ocuparea aliniamentelor de tragere şi alte acţiuni ,care se caracterizează prin
indicii timpului necesar pentru executarea acestor acţiuni.

Metodica de calcul a posibilităţilor de luptă cu blindatele .

Metodica de calcul a posibilităţilor de luptă cu blindatele care atacă se bazează pe coeficientul

eficienţei de luptă a mijloacelor antitanc.
Ca coeficient al eficienţii de luptă a mijloacelor antitanc se înţelieje un număr oarecare ,care arată
posibilităţile medii a acestui mijloc de a nimici blindatele inamicului în timpul luptei pînă a fi singur
nimicit.

Coeficientele convenţionale a eficienţii mijloacelor de foc antitanc în apărare.

Denumirea
În teren
mijloacelor În amplasament
descoperit
antitanc

AG – 7 0,3 0,2
SPG-9 1,0 0,8
MLI-1 2,0 1,5
RATD 2,0 1,5
Tanc 2,5 2,0

A n e x a . Coeficientul se măreşte de 1,5 ori în timpul ducerii focului asupra MLI al inamicului
şi de 2 ori in timpul ducerii focului asupra TAB.

Pe frontul asigurării cu foc a Gr.IMo pot înainta pînă la 2 tancuri ale inamicului.
Pe frontul asigurării cu foc a Pl.IMo pot înainta pînă la 2 plutoane de tancuri ale inamicului.

Posibilităţile grupei (plutonului) în lupta cu blindatele se exprimă prin numărul de tancuri şi

blindate, ataca cărora este capabil să o respingă, păstrînduşi capacitatea de luptă(50% din forţe şi
mijloace).

Gr.Imo pe MLD-1 este capabilă să nimicească pînă la 2 tancuri ale inamicului:

(1MLD-1 x 2,0) + (1AG-7 x0,3) = 2,3 tancuri.
Pl.IMo este capabilă să nimicească pînă la 7 tancuri ale inamicului:
(3MLD-1 x 2,0) + (3AG-7 x0,3) = 6,9 tancuri.
Din experienţa războaielor trecute, pentru a respinge ofensiva, forţele care se apără trebuie să
nimicească 50-60% din tancurile care atacă.

Metodica de calcul a posibilităţilor de foc ale Gr.IMo(Pl.IMo) în luptă cu forţa vie a

inamicului în apărare.

Indicativul de bază a posibilităţilor Gr.IMo(Pl.IMo) de a nimici forţa vie a inamicului din

armamentul de infanterie (cu glonţ) , este aşteptarea matematică de a produce prejudiciu forţei
vii.
Metodica de calcul este bazată pe comparaţia densităţii focului din armamentul de infanterie a
părţilor luptătoare,exprimate prin numărul de gloanţe pe 1m liniar (de front) pe minută.

122
Succesiunea de calcul a posibilităţilor de foc ale Gr.IMo(Pl.IMo) în luptă ,cu forţa vie a
imicului:
La început determinăm lăţimea frontului asigurării cu foc, care poate fi calculată cu ajutorul
formulei:
Lf = F +1/ 2(I1 + I2),
Pentru Gr.IMo: Lf = 50 + 1/2(50 + 50)=100m
Unde , Lf- lăţimea frontului asigurării cu foc;
F- frontul poziţiei(punctului de sprijin):
I1 şi I2-mărimea intervalelor cu vecinii.

Aşadar: Lf pentru Gr.IMo este de 100 m, iar pentru Pl.IMo- 600 m.

1. Se determină numărul tipurilor de armament cu glonţ în grupă (pluton) ,care va participa în

lupta de apărare:
Gr.IMo pe TAB : Pl.IMo pe TAB :

- AK-74 - 4 buc. - AK-74 - 12 buc

- RPK- 74 - 1 buc. - RPK- 74 - 3 buc.
- PKT - 1 buc. - PKT - 3 buc.
-SVD - 1 buc - KPVT - 3 buc.
- KPVT - 1 buc. – SVD 3 buc.

2. După cadenţa de tragere se determină numărul de gloanţe ,care poate fi împuşcate întrun minut
de fiecare tip de armament cu glonţ :

- AK-74 - 100 lov./ min.

- RPK- 74 - 150 lov./min.
- PKT - 250 lov./min.
-SVD - 30 lov./min.
- KPVT - 80 lov/min.

Pentru Gr.IMo pe TAB:

(4AK-74 x 100) +(1RPK-74 x 150) +(1PKT x 250) +(1SVD x 30) +(3KPVT x 80) = 1070
gloanţe/ minut.

Pentru Pl.IMo :

(12AK-74 x 100) +(3RPK-74 x 150) +(3PKT x 250) + (3KPVT x 80) + (3SVD x 30) = 2730
gloanţe/ minut.

3. Luînd în consideraţie lăţimea frontului asigurării cu foc pentru grupă(pluton) 100 m(600m),
pe calea împărţirii numărului de gloanţe(împuşcăturilor), la lăţimea frontului asigurării cu foc în
metri, determinăm densitatea focului.
Densitatea focului pentru Gr.IMo: 1070 : 100 =10,3 gloanţe la 1m. liniar de front.

Densitatea focului pentru Pl.IMo: 2730 : 600 = 4,5 gloanţe la 1m. liniar de front.

Experienţa războaielor trecute arată , că în rezultatul pregătirii de foc a inamicului , trupele proprii
vor pierde pînă la 30% din forţe şi mijloace.
Luînd în consideraţie pierderile aşteptate:
Gr.IMO va executa 749 de împuşcături în minut (30% din 1070), iar densitatea focului va fi:

749 : 100 = 7,4 gloanţe la 1m. liniar a frontului asigurării cu foc în apărare.

123
Pl.IMo va executa 1911 de împuşcături în minut (30% din2730), iar densitatea focului va fi:

1911 : 600 = 3.1 gloanţe la 1m. liniar a frontului asigurării cu foc în apărare.

Eficienţa focului în apărare este mai înaltă decît a inamicului care înaintează.
Exemplu:
Pentru nimicirea ţintei alergînd la distanţa de 300 metri, sunt necesare 4 cartuşe ,iar pentru
nimicirea ţintei care se află în locaş(tranşee) din mers(atacînd), este necesar de 25 cartuşe. Aşadar
focul în apărare este mai eficient de 4-5 ori decît în ofensivă.
Densitatea focului de 3-5 gloanţe la 1 metru de front în minută ,asigură nimicirea a 50% forţei vii a
inamicului care înaintează. Reeşind din aceasta:
Gr.IMO în apărare este capabilă se respingă ataca a 2 grupe de infanterie ale inamicului,
Pl.IMo, pînă la o companie.

Posibilităţile de manevrabilitate a Gr.IMo(Pl.Imo) în apărare.

Posibilităţile de manevră în apărare sunt reduse, pentru că misiunea de bază a Gr.IMo (Pl.IMo) este
de a menţine cu rezistenţă poziţia (punctul de sprijin) ocupată.

Indicii posibilităţilor de manevrabilitate în apărare.

Caracterul de acţiuni Indicii timpului necesar

Deplasarea grupei prin şanţul de comunicaţie (200m) 1 minut
Schimbul poziţiei de tragere în apărare- echipajul TAB,MLI 2 min. pentru TAB,1,5-MLI
- pluton 3 min. pentru TAB,2,5-MLI

Acţiunile Pl.IMo pentru ocuparea adăpostului 22 sec.

Acţiunile Pl.IMo pentru ieşirea din adăpost 22 sec.

Deplasarea şi ocuparea aliniamentului de tragere(2km) 7 min

3. Acţiunile comandantului de grupă şi ale personalului în timpul ducerii luptei de apărare.

Comandantul de grupă, după ce a pregătit apărarea, întocmeşte fişa de foc , pe care o prezintă
pentru aprobarea comandantului de pluton.
Comandantul de grupă şi observatorul determină la timp momentele, cînd inamicul începe
pregătirea de foc şi cînd a plecat la atac.
Cînd inamicul începe pregătirea de foc, comandantul de grupă dă comanda (semnalul) „La
adăpost”, personalul grupei intră în şanţul – adăpost acoperit sau se adăposteşte pe fundul şanţului
de tragere, fiind gata să ocupe locaşurile pe poziţia de apărare a grupei şi să respingă atacul
inamicului; observatorul şi mitraliera de serviciu rămîn pe poziţia de apărare pentru observarea şi
nimicirea inamicului; echipajul permanent al TAB (MLI) îşi ocupă locul în autovehicul pe poziţia de
rezervă.
După ce inamicul a plecat la atac, pe măsură ce se apropie de poziţia de apărare, mijloacele de
foc de serviciu, precum şi TAB (MLI), din amplasamentul de tragere vremelnic, la comanda
comandantului de grupă, loveşte cu foc la distanţe mari, în sectorul de foc concentrat.
Cînd inamicul se apropie de LDA la comanda (semnalul) comandantului de pluton, repetată de
comandantul de grupă „Pentru luptă”, militarii trec pe poziţia de apărare, iar TAB (MLI) pe poziţia
de tragere de bază. La comanda „Foc” grupa execută simultan focul pe direcţiile stabilite.
Tancurile şi alte mijloace blindate ale inamicului care ajung la distanţa tragerii eficace a AG se
nimiceşte cu focul acestuia; asupra celor care ajung la distanţa de sub 20 m se acţionează cu grenade

124
de mînă antitanc. Infanteria debarcată din autovehicule se nimiceşte cu focul executat de către
mitraliere de pe TAB (MLI), puştile mitraliere, şi pistoalele mitraliere.
Cînd infanteria inamicului ajunge la distanţa de 30-25 m de poziţia de apărare, militarii o
nimicesc cu grenade de mînă defensive. Inamicul pătruns în poziţia de apărare se nimiceşte cu
grenade de mînă defensive, prin foc executat la distanţa mică şi prin lupta corp la corp. Trăgătorul la
mitralierile de pe TAB ( trăgătorul – operator de pe MLI) execută foc asupra mijloacelor blindate ale
inamicului pătrunse în poziţia de apărare sau la flancuri. Pentru a interzice pătrunderea inamicului
prin şanţul de tragere şi şanţul de comunicaţie, acestea se blochează cu capre, arici de sîrmă ghimpată
şi alte baraje pregătite din timp.
Subunităţile vecine atacate de inamic vor fi sprijinite de către grupă prin foc şi manevre,
urmărind ca împreună cu vecinii să interzică acţiunile inamicului la flancuri şi în spatele
dispozitivului de luptă.

Şedinţa 2.
Subiecte de studiu:
1. Succesiunea de lucru a comandantului de grupă pentru organizarea apărării
în afara contactului cu inamicul.
2. Ordinul de luptă verbal al comandantului de grupă.
3. Fixarea reperelor şi pregătirea elementelor necesare pentru executarea
focului ziua şi pe timp de noapte.
4. Întocmirea fişei de foc a grupei în lupta de apărare .
5. Acţiunile grupei în timpul ducerii luptei de apărare în afara contactului cu inamicul.

1. Succesiunea de lucru a comandantului de grupă pentru organizarea apărării în afara

contactului cu inamicul.

În situaţia cînd se trece la apărare în afara contactului cu inamicul, comandantul de grupă

primeşte misiunea de luptă, de regulă, în teren. După însuşirea misiunii de luptă comandantul de grupă
execută următoarele activităţi:
- conduce grupa la poziţia de apărare indicată;
- organizează observarea şi numeşte servantul la armamentul de serviciu;
- stabileşte poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi vremelnică a TAB (ML), poziţiile de
tragere de bază şi de rezervă a puştii-mitraliere şi a aruncătorului de grenade antitanc portativ,
poziţiile de tragere a celorlalţi trăgători;
- fixează reperele şi determină distanţele pînă la ele;
- dă ordinul de luptă verbal;
- organizează amenajarea genistică şi mascarea poziţiei de apărare;
- efectuează pregătirea elementelor necesare pentru executarea focului pe timp de zi şi pe
timp de noapte;
- întocmeşte fişa de foc a grupei în apărare.
In timpul însuşirii misiunii el trebuie să înţeleagă:
- misiunea plutonului (locul şi rolul plutonului în dispozitivul de luptă al companiei, punctul de
sprijin al plutonului, fâşia de tragere şi sectoarele de foc concentrat ale plutonului ş.a.);
- misiunea grupei (locul şi rolul grupei în dispozitivul de luptă al plutonului, poziţia de
apărare a grupei, fâşia şi sectoarele complementare de tragere a grupei, sectoarele de foc
concentrat ale plutonului la care participă grupa, limita barajului general şi semnalul de deschidere
a focului);
- misiunile grupelor vecine (poziţiile lor de apărare şi limitele fâşiilor de tragere);
- la ce oră trebuie să fie gata de luptă.
- După însuşirea misiunii comandantul de grupă conduce grupa pe poziţia de apărare. Pe poziţie
comandantul organizează observarea şi numeşte un observator. Pentru nimicirea unor obiective izolate şi
a grupelor mici ale inamicului (cercetaşi, pioneri care încearcă să execute culoare în câmpul de mine) se

125
numeşte un trăgător de serviciu la puşca-mitralieră sau cu automatul, care ocupă, de regulă, locul de
tragere de rezervă şi deschide focul la ordin sau din propria iniţiativă.

Misiunea tactică

La orele 9.00 “ZO” comandantul Gr.1 IMo pe staţia radio a primit misiunea de la
comandantul de pluton, din care a înţeles:
1. Inamicul cu focul subunităţilor retrase şi cu contraatacuri a oprit ofensiva subunităţilor noastre,
totodată aduce rezerve din spatele său.
2. Plutonul 1 IMo trece la apărarea punctului de sprijin groapă (12664) – copac (12664) în adîncime
drumul cu misiunea să nu admită pătrunderea inamicului în direcţia punctul de comandă – cota
165,5.
3. Grupa 1 IMo să nimicească inamicul în raionul drumului şi să se întărească la aliniamentul groapă
(12664) – tufar (12664).
Fîşia de foc:
din dreapta: groapă (12664) – copac (12665);
din stînga: tufar (12664) – stîlp (12665).
Sectorul de tragere suplimentar spre dreapta în direcţia gheretei (12665).
4. Din dreapta grupa 2 IMo nimiceşte inamicul în raionul turnurilor şi se întăreşte la aliniamentul
tufar – groapă.
Fîşia de foc:
din stînga: groapă – copac.
Din stînga: grupa 3 IMo nimiceşte inamicul în raionul tufarilor şi se întăreşte la aliniamentul groapă
– tufar.
Fîşia de foc:
din dreapta: groapă – tufar.
Flancul drept de acoperit cu focul MLI.
Intervalul cu Gr.3 IMo de asigurat cu focul mitralierei.
5. Gătinţa pentru luptă la orele 11.30 “ZO”.
6. PCO a Pl.1 IMo – 150 m în spatele Gr.1 Imo.

Dispoziţia dată observatorului şi servantului la armamentul de serviciu de către comandantul de

grupă (variantă): „Trăgătorul Petcu - observator. Ocupă poziţia lingă lăstăriş şi execută
observarea în fâşia: limita dreaptă ________, limita stânga___________. Despre cele observate
raportează imediat. Trăgătorul Neagu - servant la armamentul de serviciu. Poziţia de tragere
____________ . Sectorul de tragere: limita dreaptă _______, limita stângă _________"
După ce a organizat observarea şi siguranţa de luptă, comandantul de grupă pe măsura studierii
terenului stabileşte:
-poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi vremelnică a TAB (ML) şi sectoarele de tragere de
bază şi complementare pentru fiecare poziţie;
-poziţiile de tragere de bază şi de rezervă al RPK şi AG cu sectoarele lor de tragere de bază şi
complementare;
-poziţiile de tragere a celorlalţi trăgători şi sectoarele de tragere în fâşia de foc a grupei;
- mijloacele de foc care acoperă intervalele sau flancul deschis;
-locul sectoarelor de foc concentrat ale plutonului la care participă grupa şi cu ce mijloace; locul
său în dispozitiv.
Ulterior comandantul de grupă adună grupa într-un loc adăpostit şi dă ordinul de luptă verbal.

Însuşirea misiunii.
1. Plutonul 1 IMo trece la apărarea punctului de sprijin groapă (12664) – copac (12664) în adîncime
drumul cu misiunea să nu admită pătrunderea inamicului în direcţia punctul de comandă – cota
165,5.

126
. Grupa 1 IMo să nimicească inamicul în raionul drumului şi să se întărească la aliniamentul groapă
(12664) – tufar (12664).
Fîşia de foc:
din dreapta: groapă (12664) – copac (12665);
din stînga: tufar (12664) – stîlp (12665).
Sectorul de tragere suplimentar spre dreapta în direcţia gheretei (12665).
2. Din dreapta grupa 2 IMo nimiceşte inamicul în raionul turnurilor şi se întăreşte la aliniamentul
tufar – groapă.
Fîşia de foc:
din stînga: groapă – copac.
Din stînga: grupa 3 IMo nimiceşte inamicul în raionul tufarilor şi se întăreşte la aliniamentul groapă
– tufar.
Fîşia de foc:
din dreapta: groapă – tufar.
3. Gătinţa pentru luptă la orele 11.30

2. Ordinul de luptă verbal al comandantului de grupă.

În ordinul de luptă verbal comandantul de grupă indică:
- reperele şi distanţele pînă la ele;
- datele cunoscute despre inamic;
- misiunea plutonului;
- misiunea grupei (poziţia de apărare; fâşia şi sectorul complementar de tragere; ordinea
executării observării şi deschiderii focului asupra ţintelor terestre şi aeriene; sectorul de foc
concentrat al plutonului la care participă grupa);
- misiunile grupelor vecine;
- misiunile subordonaţilor fiecărui în parte;
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi acţiunile militarilor la primirea lor;
- ora cînd trebuie să fie gata de luptă;
- locul său în dispozitiv şi înlocuitorul la comandă.

În misiunile de luptă subordonaţilor, comandantul de grupă indică:

- trăgătorului-ochitor din mitralierele TAB, trăgătorului cu aruncătorul de grenade antitanc
şi trăgătorului cu puşca-mitralieră - poziţiile de tragere de bază şi de rezervă cu sectoarele lor de
tragere de bază şi complementare;
- conducătorului TAB - itinerarul de trecere-de la o poziţie de tragere la alta;
- celorlalţi soldaţi - locurile lor în dispozitiv şi direcţiile de tragere în barajul general, ordinea
de observare a inamicului şi asupra rezultatelor focului;
- modul de respingere a atacului inamicului cu tancuri şi infanterie în faţa limitei dinaintea
apărării şi cum se va acţiona în cazul pătrunderii inamicului pe poziţia de apărare a grupei.

Ordin de luptă verbal dat de comandantul Gr.2I.Mo. (variantă):

1. Repere___________(se indică în teren);
2. Inamicul poate să atace limita dinainte a apărării peste 4-6 ore;
3. Pl. 2 I.Mo. întărit cu una mitralieră organizează şi apără punctul de sprijin (se arată în teren), cu
misiunea de a nimici inamicul care atacă cu tancuri şi infanterie pe direcţia _____ (se arată în teren);
4. Gr. 2 I.Mo. ocupă şi organizează o poziţie de apărare între _________ şi (se arată în teren), cu
misiunea de a nimici inamicul care atacă cu tancuri şi infanterie pe direcţia ______ (se arată în teren).
Fâşia de tragere: limita dreapta _________, limita stânga ______ (se arată în teren).
5. La dreapta se apără Gr.1I.Mo. care ocupă o poziţie de apărare între________ şi____________ (se
arată în teren), iar la stânga Gr.3I.Mo. între ________ şi______________ (se arată în teren);
6. TAB ocupă poziţia de tragere de bază la flancul stâng al grupei. Sectorul de tragere : la
dreapta______________________________la stînga ________________________ (se arată în teren).
Sector complementar de tragere ______________.

127
 Poziţia de tragere de rezervă _________(se arată) avînd sectorul de tragere : la
dreapta______________________________la stînga ________________________ (se arată în teren).
Trăgătorul cu puşca-mitralieră - poziţia de tragere de bază la ____________, pozîtia de tragere de
rezervă la _____________ (se arată în teren).
- sector de tragere de bază: limita dreaptă ________, limita stângă ________ (se arată în teren);
- sector de tragere complementar: limită dreaptă_________ (se arată în teren);
- participă împreună cu puşca-mitralieră a Gr.1I.Mo. şi cu grupa de mitraliere în sectorul de foc
concentrat nr.l _________________ (se arată în teren);
- deschiderea focului la ordinul meu.
Trăgătorul cu aruncătorul de grenade antitanc - poziţia de tragere de bază la _______, de rezervă
la _______ , (se arată în teren).
Soldaţii Popa şi Filip ocupă locurile de tragere________________ şi respectiv nimicesc prin
foc inamicul care atacă pe direcţia_____, iar soldaţii Căldare şi Zacon ocupă locaşurile şi nimicesc
inamicul care atacă pe direcţia _____________ (se arată în teren pentru fiecare în parte).
7. Limita dinainte a fâşiei de foc continuu _____ _ (se arată în teren). Semnalul de deschidere a
focului - cartuş de semnalizare de culoare verde. Artileria va pregăti foc de baraj „Stejar” la
_________ (se arată).
8. În faţa limitei dinainte a apărării pionierii plantează câmpul de mine pe
aliniamentul _______________;
9. Se execută în prima urgenţă locaşurile de tragere de bază şi se adâncesc pînă
la profilul pentru poziţia în picioare, apoi se execută locaşurile de tragere de
rezervă, după care - şanţul de tragere şi adăpostirile sub parapet;
10. Gătinţa pentru luptă ora __________;
11. Semnale de înştiinţare: atac chimic - GAZE, atac aerian – VĂZDUH.
12. Înlocuitorul la comandă – soldatul Guriţă.

Organizarea lucrărilor de amenajare genistică şi mascarea poziţiei de apărare.

După darea ordinului de luptă, comandantul de grupă organizează amenajarea genistică a
poziţiei de apărare a grupei. Poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a TAB (ML), puştii-mitraliere şi
aruncătorului de grenade se aleg în aşa fel, încît să se asigure o bună observare şi executarea
tragerilor pe direcţiile favorabile de înaintare a inamicului, spre flancuri şi prin intervale. Atunci cînd
timpul pentru amenajarea genistică este limitat, lucrările genistice se execută în următoarea
succesiune:
- se amenajează mai întîi locaşurile de tragere individuale, pentru executarea tragerii din
poziţia-culcat;
- se adâncesc treptat locaşurile pentru tragerea din poziţia în genunchi şi în picioare;
- apoi locaşurile se unesc între ele, realizînde-se şanţul de tragere a grupei;
- odată cu săparea fiecărei lucrări se execută şi mascarea acesteia.

În cazul cînd se dispune de timp, se amenajează adăpostirea sub parapet, adăpostul grupei,
poziţiile de tragere de rezervă şi vremelnice, (la ordinul comandantului de pluton) şanţurile de
comunicaţie şi poziţiile de tragere false. Lucrările false se amenajează în intervale şi în spatele poziţiei
de apărare.
Atunci cînd se dispune de destul timp pentru executarea şanţului de tragere, comandantul de
grupă va executa următoarele operaţii: ţăruşarea şi trasarea, împărţirea grupei pentru lucru şi săparea
şanţului.
3. Fixarea reperelor şi pregătirea elementelor necesare pentru executarea
focului ziua şi pe timp de noapte.
Comandantul de grupă după ce a organizat amenajarea genistică precizează reperele indicate în
ordinul de luptă al comandantului de pluton şi în caz de necesitate fixează repere adăugătoare
numindule după ce prezintă ele; determină distanţele pînă la ele şi le aduce la cunoştinţa militarilor
din subordine pentru realizarea sistemului de foc, atît ziua cît şi pe timp de noapte.
Pentru pregătirea elementelor necesare de executarea a focului comandantul de grupă
precizează:
128
 - participarea puştii-mitraliere la unele din concentrările de foc în fâşia de tragere a plutonului
şi semnalul;
- aliniamentul de la care se deschide foc cu întregul armament de infanterie în fâşia focului
continuu, precum şi semnalul;
- modul de folosire a aruncătorului de grenade antitanc, a grenadelor antitanc şi a grenadelor de
mână pentru nimicirea infanteriei inamicului care atacă;
- măsurile necesare pentru pregătirea focului ziua şi pe timp de noapte.
După ce precizează aceste elemente comandantul de grupă verifică însuşirea lor de către
soldaţi şi întocmeşte schema poziţiei de apărare a grupei.

4. Întocmirea fişei de foc a grupei în lupta de apărare .

După ce a organizat apărarea, comandantul de grupă întocmeşte fişa de foc a poziţiei de
apărare pe care se trec:
- reperele şi distanţele pînă la ele;
- poziţia inamicului;
- poziţia grupei, fâşia şi sectorul complementar de tragere a grupei;
- poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a TAB (ML), AG, RPK cu
sectoarele lor de bază şi complementare;
- locul vecinilor şi direcţia focului lor în faţa frontului grupei (limitele fâşiilor de tragere a
lor);
- limita barajului general;
- sectoarele de foc concentrat ale plutonului la care participă grupa;

- aliniamentele de deschidere a focului din toate tipurile de armament;

- locaşul şanţului-adăpost acoperit al grupei;
- barajele şi obstacolele realizate în faţa limitei dinainte a poziţiei de apărare;
- semnalele de înştiinţare şi de conducere a focului.

După întocmirea fişei de foc a poziţiei de apărare, comandantul grupei la ora stabilită o prezintă
comandantului de pluton pentru aprobare.

Şedinţa 3 Acţiunile grupei în timpul ducerii luptei de apărare în afara contactului cu

inamicul.
Activitatea grupei de infanterie pînă la trecerea inamicului în ofensivă.
Pe poziţia de apărare pînă la trecerea inamicului în ofensivă, comandantul de grupă numeşte un
observator cu misiunea să execute permanent observarea acţiunilor inamicului şi a terenului. Pentru
nimicirea obiectelor izolate, a grupelor mici de cercetare sau care încearcă să facă treceri prin barajele
proprii şi pentru respingerea unui atac prin surprindere, comandantul de grupă numeşte servantul la
armamentul de serviciu. Acesta deschide focul la ordin sau din propria iniţiativă.
Ceilalţi militari, în funcţie de situaţie, se ocupă cu amenajarea poziţiei de apărare, ajută
mecanicul-conducător să îndeplinească lucrări de întreţinere a TAB (ML), participă la instrucţiuni în
vederea ridicării nivelului pregătirii de luptă, alte ocupaţii sau se odihnesc.
Pe timpul respingerii cercetării inamicului comandantul de grupă trebuie să urmărească:
- obţinerea informaţiilor de la observator;
- stabilirea momentului trecerii inamicului la ofensivă, pentru alarmarea grupei;
- deschiderea focului de către puşca-mitralieră din poziţia de tragere de rezervă;
- ocuparea poziţiei de apărare în caz de necesitate de restul grupei.

Acţiunile comandantului de grupă si a soldaţilor în timpul pregătirii de foc a inamicului.

Cînd grupa este surprinsă de lovitura nucleară a inamicului, se adăposteşte la fundul tranşeei sau
locaşurilor de tragere, iar după trecerea emisiei de lumină şi a undei de şoc, militarii îmbracă mijloacele
individuale de protecţie şi se pregătesc pentru executarea misiunii.

129
 Cînd inamicul începe pregătirea de foc, comandantul de grupă dă comanda: „În adăpost!". La
această comandă militarii din grupă, cu excepţia observatorului şi servantul la armamentul de serviciu,
intră repede în şanţul-adăpost acoperit, sau se adăpostesc pe fundul locaşului de tragere fiind gata să-şi
ocupe poziţiile de tragere. Mecanicul-conducător(conducătorul auto) şi ochitorul-operator(ochitorul la
mitraliere) se află în MLD(TAB).
Dacă inamicul foloseşte substanţe toxice de luptă, militarii îmbracă repede măştile contra gazelor.

Conducerea grupei de infanterie în timpul plecării inamicului la atac si în timpul respingerii

atacului.
Descoperind că inamicul a plecat la atac, comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, pentru
luptă!". La această comandă sau la semnalul observatorului, soldaţii îşi ocupă în cel mai scurt timp
locaşurile de tragere, se pregătesc pentru luptă, executînd următoarele:
- fiecare trăgător îşi alege obiectivul de nimicire în sectorul său de tragere;
- raportează comandantului unde, cînd, cît inamic a văzut şi ce anume face, exemplu: „La
tufarul din faţă, chiar acum, 2 militari s-au oprit";
- aşteaptă comanda de deschidere a focului, urmărind cu atenţie mişcarea inamicului; apoi la
ordinul comandantului şi ulterior din propria iniţiativă deschide foc asupra inamicului, separînd
infanteria de tancuri şi o nimiceşte.
Focul se deschide, în primul rând, cu mitralierele de pe TAB (ML) şi cu puşca-mitralieră de la
distanţa 1200-800 m. Odată cu apropierea inamicului se sporeşte treptat şi intensitatea focului, întrînd
succesiv în luptă toate categoriile de armament din înzestrarea grupei (automatele de la 600-400 m,
aruncătorul de grenade antitanc de la 300-200 m, ulterior grenadele antitanc şi grenadele de mână - 40-
30 m).
Cînd inamicul se apropie de limita dinainte , la semnalul unic „Baraj general!", grupa execută
simultan focul pe direcţiile stabilite.
Comandantul de grupă concentrează focul grupei în direcţiile pe care atacul inamicului este
puternic şi acolo, unde subunităţile inamicului s-au apropiat mai mult de poziţia de apărare, repartizînd
focul armamentului după importanţa şi după natura obiectivelor.
De exemplu, infanteria inamicului se apropie la 400 m, comandantul de grupă dă de la
început comanda: „Puşca-mitralieră, drept înainte, fântâna, infanteria inamică, patru, la
brîu - FOC!". După care dă comanda: „Soldaţii Buzdugan şi Flămîndu asupra infanteriei,
trei, la brîu, serii scurte — FOC!".
Tancurile şi alte mijloace blindate ale inamicului, care au ajuns la bătaia eficace a aruncătorului
de grenade se nimicesc cu focul acestuia, în această situaţie comandantul de grupă poate da comanda:
„Aruncătorul de grenade, asupra tancului, 300, la centru, cu grenade - FOC!".
Dacă tancul inamicului nu a fost distrus cu focul aruncătorului de grenade şi s-a apropiat sub 25-
20 m, se distruge cu grenade de mână antitanc. Comanda poate fi: „ Soldat Straşnic şi Iuţeală
asupra tancului cu grenade antitanc – FOC!". Dacă totuşi tancul continuă mişcarea, soldaţii aflaţi
pe direcţia lui de înaintare se adăpostesc pe fundul şanţului, iar după ce tancul a trecut, se ridică, aruncă
grenadele antitanc în partea din spate a tancului, se întorc şi întîmpină infanteria inamicului cu foc de
automat şi grenade de mâna.
Cînd infanteria inamicului ajunge la 30-25 m de poziţia de apărare, la comanda
comandantului de grupă „Cu grenade - FOC!", sau de sinestătător, militarii aruncă asupra acestuia
grenadele de mână defensive. Inamicul pătruns în poziţia de apărare se nimiceşte prin foc pumnal,
cu grenade şi prin luptă corp la corp. Pentru a interzice pătrunderea inamicului prin şanţul de
tragere, comandantul de grupă organizează bararea acestora cu capre, cu arici de sârmă ghimpată şi cu
alte baraje executate din timp.
Dacă vecinul este atacat de inamic, grupa îi dă ajutor cu foc şi manevre, urmărind ca împreună
cu acesta să interzică acţiunile la flancuri şi în spatele dispozitivului de luptă.

Acţiunile comandantului şi a grupei după respingerea atacului inamicului.

După respingerea atacului inamicului comandantul de grupă:
- verifică starea efectivului din grupă şi organizează acordarea ajutorului medical şi
evacuarea răniţilor;
- reorganizează sistemul de foc;

130
 - organizează completarea cu grenade, muniţie şi pregătirea grupei pentru a respinge următorul
atac;
- dă ordin pentru refacerea lucrărilor de apărare distruse;
- raportează comandantului de pluton despre rezultatele luptei.

Particularităţile ducerii luptei de apărare pe timp de noapte.

Pentru ducerea acţiunilor de apărare pe timp de noapte comandantul de grupă trebuie:
- să intensifice observarea şi ascultarea câmpului de luptă;
- să verifice pregătirea armamentului pentru tragere pe timp de noapte;
- să pregătească aparatele de vedere pe timp de noapte şi mijloacele de iluminare;
- să verifice dacă se respectă cu stricteţe mascarea şi liniştea.

La căderea întunericului, cel puţin jumătate din personalul grupei trebuie să fie gata de luptă.
Dacă este necesar, în faţă şi la flancurile grupei se pot trimite posturi de observare-ascultare.
Comandantul de grupă este obligat să verifice de mai multe ori vigilenţa servanţilor la
armamentul de serviciu şi a soldaţilor-observatori. Terenul în faţa LDA apărării periodic trebuie să fie
iluminat. Odată cu apropierea inamicului către limita dinainte a apărării, iluminarea terenului se va
intensifica. Focul pentru nimicirea grupurilor mici ale inamicului care execută cercetarea sau care vor
să facă treceri prin baraje se deschide de către servanţii de la armamentul de serviciu la comanda
comandantului de grupă.
Atacul inamicului se respinge deschizînd prin surprindere focul cu toate mijloacele pe direcţiile
pregătite pe timpul zilei.
Tragerea se efectuează asupra inamicului care se demască cu flacăra la gura ţevii, asupra
obiectivelor care apar ca siluete şi asupra ţintelor iluminate periodic sau neîntrerupt. Lupta împotriva
tancurilor, transportoarelor blindate şi a infanteriei care s-au apropiat şi au pătruns pe poziţia de
apărare a grupei se execută ca pe timpul zilei.
Înainte de a se lumina trăgătorii din locaşurile de tragere de rezervă, precum şi militarii de la
posturile de observare revin în ascuns în locaşurile de tragere de bază.

Şedinţa 4, 5.
Subiecte de studiu:
1. Organizarea apărării din contact nemijlocit cu inamicul.
2. Conducerea grupei pe timpul respingerii cercetării inamicului şi grupelor mici, care încearcă
să execute culoare în barajele şi obstacolele proprii.
3. Conducerea grupei în timpul pregătirii de foc a inamicului şi pe timpul
respingerii atacului inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, în timpul
pătrunderii lui în dispozitivul de luptă şi la flancuri.

1. Organizarea apărării din contact nemijlocit cu inamicul.

Profesorul, în calitate de comandant de pluton, adună comandanţii de grupă, le aduce la

cunoştinţă situaţia tactică creată la moment şi le dă misiunea să cucerească şi să consolideze poziţiile
de apărare pe aliniamentul: „Gr.2I.Mo. cucereşte şi consolidează poziţia – dreapta ______, stânga
________, avînd fâşia de tragere - limita dreapta _________, limita stângă _________, sector
complementar de tragere - limita stânga _________; Gr.lIMo. cucereşte şi consolidează poziţia
dreaptă _________, stânga ________, avînd fâşia de tragere - limita dreapta __________, limita stânga
_________, sector complementar de tragere - limita stânga ________. Gr.3 I.Mo. cucereşte şi
consolidează poziţia de apărare dreapta ________, stânga _________, avînd fâşia de tragere - limita
dreaptă _________, limita stânga ___________, sector complementar de tragere limita stânga______.
Plutonul organizează pe direcţiile probabile de înaintare a inamicului două sectoare de foc concentrat:
FC 1 în sectorul___________, participă grupele l şi 2 I.Mo.;
FC2 în sectorul____________, participă grupele l şi 3 I.Mo.

131
 Limita barajului general dreapta ________, stânga _________.
Gătinţa pentru luptă peste două ore. La ora „C" minus 1,5 ore de prezentat fişa de foc
poziţiilor de apărare.
Semnalele:
• de alarmare — un cartuş de semnalizatoare de culoare albă;
• de înştiinţare despre atacul chimic - prin voce „Gaze!", sau un cartuş
de semnalizare de culoare roşie.
Eu mă aflu la începutul luptei la __________, pe timpul ducerii luptei la __________.
Înlocuitorul la comandă , comandantul Gr.1I.Mo.

După primirea misiunii de luptă comandantul Gr.1I.Mo. organizează cucerirea rapidă şi

consolidarea poziţiei de apărare pe aliniamentul indicat. Pe poziţia ocupată:
- organizează observarea neîntreruptă asupra inamicului;
- numeşte servantul la armamentul de serviciu şi indică poziţia vremelnică pentru
MLD(TAB) şi misiunea ochitorului-operator (ochtorului - mitralior);
- dă misiuni subordonaţilor şi organizează sistemul de foc;
- organizează conducerea, cooperarea şi amenajarea genistică a poziţiei de apărare.

După organizarea apărării comandantul de grupă întocmeşte fişa de foc a poziţiei de

apărare şi o prezintă comandantului de pluton la ora stabilită pentru aprobare.

Notă: fiecare student trebuie să fie în măsură să conducă cu grupa conform succesiunii de lucru
a comandantului de grupă pe timpul organizării apărării.

2. Conducerea grupei pe timpul respingerii cercetării inamicului şi grupelor mici, care

încearcă să execute culoare în barajele şi obstacolele proprii.
Pînă la trecerea inamicului în ofensivă, pe poziţia de apărare se află fără întrerupere observatorul
şi servantul la armamentul de serviciu, care au misiunea să nu admită atacul inamicului prin surprindere,
să descopere la timp şi să nimicească cercetaşi! şi grupele mici ale inamicului care încearcă să execute
culoare prin barajele proprii.
Ceilalţi militari efectuează lucrări pentru amenajarea genistică a poziţiei de apărare, acordă
ajutorul necesar mecanicului-conducător(conducătorului auto) pentru executarea întreţinerii tehnice
a MLD(TAB) şi alte lucrări.
Comandantul de grupă este obligat:
- să execute observarea asupra inamicului şi semnalelor date de comandantul de pluton;
- să obţină informaţiile de la observator;
- să stabilească momentul trecerii inamicului în atac pentru alarmarea grupei;
- să dea semnalul de deschidere a focului de către puşca-mitralieră pentru neutralizarea
cercetaşilor şi grupelor mici ale inamicului.
Pe poziţia de apărare, profesorul în calitate de comandant de pluton crează situaţia tactică
concretă: „La reperul nr.l stingă 20 m a apărut un grup de 3 infanterişti a inamicului."
Studentul ______, în calitate de comandant de grupă va da comanda:
„ MitraliorRPK , reper l, stânga 20, cercetaşii inamicului, înălţător 6, brâu-FOC!"

3. Conducerea grupei în timpul pregătirii de foc a inamicului şi pe timpul

respingerii atacului inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, în timpul
pătrunderii lui în dispozitivul de luptă şi la flancuri.

Cînd începe pregătirea de foc a inamicului militarii din grupă, cu excepţia observatorului şi
servantului la armamentul de serviciu, intră în adăpostirea sub parapet sau se adăpostesc la fundul
şanţului de tragere, fiind gata să-şi ocupe locaşurile de tragere.
Profesorul (comandantul de pluton) crează situaţia reală (aruncă 2-3 explozibili de instrucţie) a
pregătirii de foc a inamicului. Studentul, în funcţie de comandant de grupă, dă comanda: „ Grupă, în
ADĂPOST!". Militarii se ascund cu repeziciune în adăpost.
132
 Ulterior, comandantul de pluton aruncă o grenadă fumugenă, imitînd astfel atacul chimic, în
această situaţie comandantul de grupă va da comanda: „ Grupă, GAZE!". La această comandă toţi
militarii îmbracă mijloacele individuale de protecţie.
Cînd inamicul a plecat la atac, la semnalul comandantului de pluton (observatorului),
comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, pentru LUPTA!". La această comandă soldaţii îşi
ocupă în cel mai scurt timp locaşurile de tragere, se pregătesc pentru luptă, deschid focul la distanţa
bătăii eficace, separă infanteria inamicului de tancuri şi o nimiceşte.
Focul se deschide în primul rând cu mitralierele de pe TAB (MLD) şi cu puşca-mitralieră, iar o
dată cu apropierea inamicului se sporeşte treptat intensitatea focului, intrînd succesiv în luptă toate
categoriile de armament din dotarea grupei (automatele, AG, grenadele de mână antiinfanterie şi
antitanc).
Comandantul de grupă concentrează focul pe direcţiile pe care atacul inamicului este mai
puternic şi acolo unde subunităţile inamicului s-au apropiat mai mult de poziţia de apărare, repartizînd
focul armamentului după importanţa şi după natura obiectivelor.
Comandantul de pluton crează situaţia tactică: infanteria inamicului se apropie de 400 m.
Comandantul de grupă dă comanda: „ Trăgător RPK, drept înainte, infanteira inamică,
patru, la brâu — FOC!". După care dă comanda: „Soldaţii Popescu, Mîndrescu asupra
infanteriei, trei, la brâu, serii scurte - FOC! Soldaţii Guboglo, Iurco drept înainte, mitralieră,
doi, la bază, serii scurte- FOC! Soldatul Ciubara drept înainte, asupra infanteriei, doi, la brîu,
serii scurte - FOC!".
Tancurile şi TAB ale inamicului care au ajuns la distanţa bătăii eficace a aruncătorului de grenade
antitanc se nimicesc cu focul acestuia, în această situaţie, creată de comandantul de pluton,
comandantul de grupă poate comanda: „Grenader, asupra tancului, 300, la centru, cu grenade,
FOC!".
Dacă tancul inamicului nu a fost distrus cu focul AG şi s-a apropiat sub 25-
20m, se distruge cu grenade de mână antitanc. Pentru aceasta comanda poate fi:
„ Soldat Putină asupra tancului cu grenade antitanc - FOC!". în cazul cînd tancul continuă
mişcarea, soldatul aflat pe direcţia lui de înaintare se adăposteşte pe fundul şanţului, iar după ce
tancul a trecut se redică, aruncă grenadele antitanc în partea din spate a tancului, după explozie se
întoarce şi întâmpină înaintarea inamicului cu foc din automat şi grenade de mână.
Comandantul de pluton crează situaţia cînd infanteria inamică a ajuns la 40-30m de poziţia de
apărare. Comandantul de grupă va da comanda: „Cu grenade -FOC!", după care militarii aruncă
asupra acesteia grenadele de mână. Inamicul pătruns în poziţia de apărare se nimiceşte prin foc
pumnal, cu grenade şi prin lupta corp la corp. Pentru a interzice pătrunderea inamicului prin şanţul de
tragere şi prin şanţul de comunicaţie, comandantul de grupă organizează bararea acestora cu capre, cu
arici de sârmă ghimpată şi cu alte baraje executate din timp.
Dacă vecinul este atacat de inamic, grupa la comanda comandantului de grupă îl susţine cu foc.
TAB (MLD) execută foc asupra inamicului din propria iniţiativă sau la comanda
comandantului de grupă, în cazul cînd inamicul a pătruns prin intervale şi încearcă să ocolească poziţia
de apărare, TAB(MLD) ocupă repede poziţia de tragere de rezervă şi nimiceşte inamicul prin foc
deschis în flanc şi spatele lui. Schimbul poziţiei de tragere TAB(MLD) se face numai la ordinul
comandantului de pluton.

Întrebări de control

1. Locul , rolul şi misiunile grupei (echipei) în apărare.

2. Dispozitivul de luptă al (grupei) plutonului în lupta de apărare.
3. Calculul posibilităţilor de luptă a grupei I.M.o în apărare.
4. Acţiunile comandantului de grupă (echipă) şi ale personalului în timpul ducerii luptei de apărare.

133
 Capitolul XII

TEMA 12. Grupa (echipa) în ofensivă .

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu:
1. Locul, rolul şi misiunile grupei (plutonului) în lupta de ofensivă. Posibilităţile de luptă în
ofensivă..
2.Obligaţiunile personalului şi acţiunile grupei (plutonului) infanterie motorizată în lupta de
ofensivă. Procedeele de trecere la atac.

1. Locul, rolul şi misiunile grupei (plutonului) în lupta de ofensivă. Posibilităţile de luptă în

ofensivă.

În funcţie de natura, valoarea inamicului şi caracterul apărării acestuia, misiunea şi compunerea

de luptă a forţelor proprii, caracteristicele terenului şi alte condiţii ale situaţiei, plutonul poate acţiona
în ofensivă, de regulă, în componenţa companiei din eşalonul întîi sau doi, în rezerva batalionului, în
grupul de asalt şi în patrula de cercetare de luptă şi independent.
În afară de aceasta, plutonul de infanterie motorizată poate acţiona în grupul de frunte din
desantul aerian tactic.
Plutonul în ofensivă poate fi întărit cu tancuri, o grupă de mitraliere – aruncătoare de grenade,
pioneri şi mijloace antiaeriene (Pzrk “ Igla”).
În calitate de misiune de luptă plutonului (grupei) în ofensivă i se indică:
- obiectivul pentru atac;
- direcţia ulterioară de ofensivă.
Obiectivul de atac al plutonului (grupei) de infanterie motorizată de obicei este inamicul în
şanţuri sau în alte fortificaţii ale punctului de sprijin, precum şi unele tancuri, tunuri, mitraliere şi alte
mijloace de foc ale inamicului, dispuse pe direcţia de ofensivă. Obiectivul de atac se precizează în
amănunt pe poziţia de plecare la ofensivă.
Realizarea obiectivului de atac constă în nimicirea personalului şi mijloacelor de foc ale
inamicului din prima tranşee şi cucerirea unui aliniament situat înapoia acesteia care să asigure
desfăşurarea cu succes a acţiunilor ulterioare.
După cucerirea obiectivului de atac plutonul(grupa continuă atacul pe direcţia indicată, fără
oprire, primind noi misiuni (obiective de atac).
Direcţia ulterioară de ofensiveă a plutonului (grupei) se determină cu aşa calcul ca să se
asigure îndeplinirea misiunii a companiei (plutonului).Pentru pluton 1500-2000m iar pentru
grupă 200-300m în adîncimia punctului de sprijin al inamicului
Plutonul înaintează pe un front pînă la 300 m, iar grupa cînd acţionează pe jos, pe un
front de pînă la 50 m cu intervale între militari 6-8 m (8-12 paşi), iar noaptea 4-5m.
Intervalul între maşinele de luptă – pînă la 100m.
Dispozitivul de luptă al plutonului (grupei), cînd acţionează pe jos este în trăgători (lanţ) şi se
compune din dispozitivele de luptă a grupeloor (trăgătorilor în lanţ), TAB (MLD) şi ale mijloacelor
de foc primite ca întărire. Plutonul atacă ,de regulă, cu grupele în linie. Uneori, ca urmare a unor
manevre executate, plutonul poate adopta dispozitivul de luptă, eşalonat spre dreapta (stînga) sau în
triunghi cu vîrful înapoi (înainte).
TAB (MLD) ale plutonului se deplasează din urma grupelor, din care fac parte, de pe un
aliniament pe altul, şi la o distanţă, care ar permite să poată sprijini artacul acestora prin foc executat
de pe maşinele de luptă, prin intervale, pe la flancuri şi pe deasupra plutonului (grupei), atunci, cînd
permite terenul.

134
 Dispozitivul de luptă al plutonului, cînd acţionează în ofensivă pe TAB (MLD) este în linie
de luptă ( intervalul între maşini – pînă la 100m), cînd se acţionează pe jos, după debarcarea din
TAB (MLD), precum şi pe timpul luptei în adîncime, plutonul poate acţiona în dispozitiv
premergător de luptă (în linie pe grupe în coloană, triunghi cu vîrful înainte sau înapoi, eşalonat spre

AL PLUTONULUI INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN OFENSIVĂ

dreapta sau spre stînga. Dispozitivul de luptă a grupei:
- pr jos (în lanţ de trăgători);
- pe TAB (MLD);
DISPOZITIVUL DE LUPTĂ

b) Pe jos (o variantă)
p. 50 m

p. 50 m

p. 50 m
p. 300 m

a) Pe maşini de luptă (o variantă)

Posibilităţile de luptă în ofensivă.

Posibilităţile de luptă ale Gr.IMo şi Pl.IMo în ofensivă sunt indicii care caracterizează posibilităţile
de a îndepleni oarecare misiuni de luptă.
Componentele de bază a posibilităţilor de luptă sunt:
- puterea de foc;
- posibilităţile de manevrabilitate.
Puterea de foc este posibilitatea grupei(plutonului ) de a aduce pierderi inamicului cu focul
p. 100 m

mijloacelor antitanc şi armelor de infanterie(cu glonţ).

Posibilităţile de manevrabilitate se determină prin viteza de a executa deplasări, capacităţii de a se
desfăşura rapid în dispozitiv de luptă şi alte acţiuni ,care se caracterizează prin indicii timpului
necesar pentru executarea acestor acţiuni.

Posibilităţile de luptă ale Gr.IMo (Pl.IMo) în ofensivă.

135
Posibilităţile de luptă ale Gr.IMo şi Pl.IMo în ofensivă sunt indicii care caracterizează posibilităţile
de a îndepleni oarecare misiuni de luptă.
Componentele de bază a posibilităţilor de luptă sunt:
- puterea de foc;
- posibilităţile de manevrabilitate.
Puterea de foc este posibilitatea grupei(plutonului ) de a aduce pierderi inamicului cu focul
mijloacelor antitanc şi armelor de infanterie(cu glonţ).
Posibilităţile de manevrabilitate se determină prin viteza de a executa deplasări, capacităţii de a se
desfăşura rapid în dispozitiv de luptă şi alte acţiuni ,care se caracterizează prin indicii timpului
necesar pentru executarea acestor acţiuni.

Metoda de calcul a posibilităţilor de luptă cu blindatele .

Metodica de calcul a posibilităţilor de luptă cu blindatele care se apără ,se bazează pe coeficientul
eficienţei de luptă a mijloacelor antitanc în ofensivă.
Ca coeficient al eficienţii de luptă a mijloacelor antitanc se înţelieje un număr oarecare ,care arată
posibilităţile medii a acestui mijloc de a nimici blindatele inamicului în timpul luptei pînă a fi singur
nimicit.

Coeficientele convenţionale a eficienţii mijloacelor de foc antitanc în ofensivă.

Ofensiva asupra Ofensiva asupra

Denumirea inamicului care inamicului care În timpul
mijloacelor se află în se află în apărare respingerii
antitanc apărarea din timp pregătită din contraatacului
pregătită grabă
AG – 7 0,2 0,2 0,2
SPG-9 0,5 0,8 1,0
MLD-1 1,0 1,3 1,5
RATD 1,0 1,3 1,5
Tanc 0,5 0,8 2,0

A n e x a . Coeficientul se măreşte de 1,5 ori în timpul ducerii focului asupra MLD al inamicului
şi de 2 ori in timpul ducerii focului asupra TAB.

Gr.Imo pe MLD în ofensivă este capabilă să nimicească pînă la 1 tanc al inamicului:

(1MLD-1 x 1,0) + (1AG-7 x0,2) = 1,2 tancuri.

PL.Imo pe MLD în ofensivă este capabilă să nimicească pînă la 4 tancuri ale inamicului:
(3MLD-1 x 1,0) + (3AG-7 x0,2) = 3,6 tancuri.
Pentru a păstra capacitatea de luptă a plutonului este necesar de a păstra 50% din maşinele de luptă
proprii, atunci plutonul va fi capabil de a nimeci pînă la 2 tancuri ale inamicului.

Metoda de calcul a posibilităţilor de foc ale Gr.IMo(Pl.IMo) în luptă de ofensivă cu forţa vie
a inamicului .

Indicativul de bază a posibilităţilor Gr.IMo(Pl.IMo) de a nimici forţa vie a inamicului din

armamentul de infanterie (cu glonţ) , este aşteptarea matematică de a produce pierderi forţei vii.

Metoda de calcul este bazată pe comparaţia densităţii focului din armamentul de infanterie a
părţilor luptătoare,exprimate prin numărul de gloanţe pe 1m liniar (de front) într-un minut.

136
Succesiunea de calcul a posibilităţilor de foc ale Gr.IMo(Pl.IMo) în lupta de ofensivă ,cu forţa
vie a imicului:

1. Se determină numărul tipurilor de armament cu glonţ în grupă (pluton) , care va

participa în luptă:

Gr.IMo pe TAB : Pl.IMo pe TAB:

- AK-74 - 4 buc. - AK-74 - 12 buc

- RPK- 74 - 1 buc. - RPK- 74 - 3 buc.
- PKT - 1 buc. - PKT - 3 buc.
- SVD - 1 buc - SVD - 3 buc.
- KPVT - 1 buc. – KPVT -3 buc.

2. După cadenţa de tragere se determină numărul de gloanţe ,care poate fi împuşcate întrun
minut de fiecare tip de armament cu glonţ :
- AK-74 - 100 lov./ min.
- RPK- 74 - 150 lov./min.
- PKT - 250 lov./min.
-SVD - 30 lov./min.
- KPVT -80 lov/ min.

Pentru Gr.IMo pe TAB:

(4AK-74 x 100) +(1RPK-74 x 150) +(1PKT x 250) + (1KPVT x 80) + (1SVD x 30) = 910
gloanţe/ minut.

luînd în consideraţie pierderile aşteptate de 20%, numărul total de gloanţe va fi aprocsimativ 728
gloanţe într-un minut.

Pentru Pl.IMo pe TAB :

(12AK-74 x 100) +(3RPK-74 x 150) +(3PKT x 250) + (3KPVT x 80 ) +(3SVD x 30) = 2730
gloanţe/ minut.

luînd în consideraţie pierderile aşteptate de 20%, numărul total de gloanţe va fi aprocsimativ 2184
gloanţe într-un minut.

3. Luînd în consideraţie frontul de ofensivă a grupei(plutonului) 50 m(300m), pe calea

împărţirii numărului de gloanţe(împuşcăturilor), la lăţimea frontului de ofensivă, în metri,
determinăm densitatea focului.

Densitatea focului pentru Gr.IMo:

728 : 50 = 14.5 gloanţe la 1m. liniar a frontului.

Densitatea focului pentru Pl.IMo:

2184 : 300 = 7.2 gloanţe la 1m. liniar a frontului.

Experienţa războaielor trecute ne demonstrează, că densitatea focului 8-10 gloanţe la 1m liniar a

frontului de ofensivă, asigură îndeplinirea misiunii de luptă..
La fel se calculă şi densitatea focului inamicului.

4. Determinarea raportului(proporţiei) densităţii focului.

137
Succesul în lupta de ofensivă e posibil atunci cînd forţile şi mijloacele proprii vor depăşi forţile şi
mijloacele inamicului cel puţin de 3 ori.
Pentru a avea o superoritate de 3 ori mai mare ,Pl.IMo trebue să aibă o densitate de foc de
9 gloanţe la 1 m linar de front
Pe calea împărţirii numărului de gloanţe(2184), la densitatea necesară de 9 gloanţe la 1 m linar
de front , determinăm frontul de ofensivă al plutonului care va fi de 242,6 m ( 2184 : 9 = 242.6m.)

Prin calcul sa stabilit că proporţia densităţii focului de 4:1 şi ritmul ofensivei (atacului) 5 km/oră ,
va aduce pierderi inamicului, care se apără ,- 84%, iar forţilor , care atacă- 30%.
Această proporţie se va atinje ,atunci cînd inamicul va suferi 50% pierderi, pînă la începutul
ofensivei.

Posibilităţile de manevrabilitate a Gr.IMo(Pl.Imo) în ofensivă se determină prin viteza

deplasării MLD-1(TAB ), şi capacetăţii de a se desfăşura rapid în dispozitiv de luptă:
- desfăşurarea în dispozitiv premergător de luptă - 10-15 sec.;
- desfăşurarea în dicpozitiv de luptă - 10-15 sec.;
- înbarcarea grupei în MLD-1(TAB) pe parcursul ofensivei – 1min. 15 sec.
Ritmul de atac poate fi :
- pe jos în lanţ de trăgători – 4-5 km/oră;
- pe maşinele de luptă - 8-12 km/oră;
- pe tancuri - 8-12 km/oră.

2. Obligaţiunile personalului şi acţiunile grupei (plutonului) I.Mo. în lupta de ofensivă.

Procedeele de trecere la atac .

În lupta de ofensiva fiecare soldat este obligat:

-să observe continuu cîmpul de luptă şi să raporteze comandantului obiectivele descoperite;
-să ajute vecinul cu focul armei sale şi al grenadei;
- să indice mitralierelor, tunurilor şi tancurilor obiectivele descoperite, să acopere cu foc
acţiunile acestora şi, la nevoie, să le dea ajutor pentru deplasare;
-să combine judicios focul cu mişcarea;
-să execute manevre scurte şi repezi pentru a ieşi în flancul şi spatele rezistenţelor inamicului;
- să treacă imediat la urmărirea cu îndrăzneală şi perseverenţă a inamicului care se retrage, fără
a-i da posibilitatea să refacă apărarea pe alte aliniamente în adîncime

Ofensiva din contact nemijlocit cu inamic se începe din poziţia iniţială, care în dependenţă de
condiţiile terenului poate fi aleasă în tranşee, locaşe şi alte locuri ascunse,
Ocuparea tranşeei pentru ofensiva se petrece de obicei prin căile de comunicare şi prin alte căi
de acces ascunse.
În tranşee soldaţii ocupă locurile pentru tragere, indicate de comandantul de grupă. În acest
scop se pot folosi locaşele de tragere pregătite din timp sau prin ascuns se amenajează locaşe noi, se
pregătesc suporturi la o înălţime de 50-60 cm pentru ieşirea bruscă din tranşee.
Înainte de ofensivă soldatul trebuie să se pregătească de atac. Pentru aceasta, comandantul de
pluton (grupă) dă comanda “Pregătiţi-vă de atac”.
Pregătirea de atac include: încărcarea completă a armelor, unirea baionetei, pregătirea
grenadelor de mînă, ajustarea echipamentului , ca nimic să nu încurce acţunilor, de asemenea
confecţionarea suportului pentru ieşirea bruscă din tranşee.
Trecerea la atac din tranşee se efectuează la comanda “La atac – înainte”. La această comandă,
soldatul repede iese din tranşee (locaş) şi cu pas accelerat sau fugă, ducînd focul din mers asupra
inamicului se deplasează spre obiectul de atac.
Ofensiva din mişcare.
Pînă la începutul ofensivei din mişcare soldatul în componenţa grupei pe ascuns se află în locul
indicat de comandantul de grupă, unde el pregăteşte arma sa şi tehnica de luptă pentru ofensivă şi
permanent se află în gătinţă de luptă pentru respingerea atacului inamicului aerian şi terestru.

138
 În dependenţă de misiunea primită, caracterul terenului şi alte condiţii ale situaţiei, soldatul în
componenţa grupei poate acţiona pe TAB (MLD), pe jos (iarna pe schiuri) sau desant pe tanc.
În timpul acţiunilor pe MLD (TAB), soldatul din timp se găteşte pentru îmbarcare. În acest caz
o deosebită atenţie se atrage echipamentului personal, la starea armamentului, la existenţa normei
stabilite de muniţii., în afară de aceasta verifică ca arma să fie descărcată, iar dacă a fost încărcată,să
fie pusă la sguranţă.
Îmbarcarea soldatului în maşina de luptă se poate executa: în MLI – prin uşa din spate, în TAB
– prin obloane.
Pentru îmbarcarea în maşina de luptă, soldatul, în componenţa grupei se încolonează lîngă
maşină în locul indicat la comanda (semnalul) “La maşini”.
La comanda (semnalul) “Îmbarcarea”, soldatul, folosind roţile, şenilele, suporturile pentru
picioare, repede ocupă locul său în maşina de luptă.

Deplasarea spre LDA a inamicului şi treacerea la atac în linie de luptă pe MLD(TAB).

Cu începutul desfăşurării plutonului în dispozitiv de luptă mecanicul – conducător la indicaţia

comandantului de grupă deplasează MLI (TAB) pe direcţia sa şi împreună cu ochitorul – operator
însuşeşte obiectul de atac, direcţia înaintării ulterioare şi locul de trecere prin baraje.
Cu începutul atacului pe MLI (TAB) mecanicul – conducător conduce maşina după tanc la
depărtarea 100-200 m.
Cîmpul de mine se trece cu întrebuiţarea dragorului, care este instalat pe tanc, iar dacă el
lipseşte – prin culoarul efectuat în ordinea indicată de către comandantul de pluton într-o cooperare
strînsă cu tancurile şi maşinile de luptă vecine.
După trecerea barajelor mecanicul – conductor în timpul strict determinat, deplasează maşina
pe limita dinainte de apărare a inamicului şi fără opriri continuă conducerea ei în adîncimea apărării
respectînd direcţia ofensivei.
Ochitorul – operator la comanda comandantului de grupă sau de sinestătător în timpul
deplasării şi atacului, nimiceşte mijloacele de foc, în primul rind cele antitanc, puşcaşii şi mitraliorii
nimicesc mijloacele de foc şi forţa vie a inamicului din armele cu glonţ prin crenele.
Puşcaşului şi mitraliorului este necesar să ştie, că în timpul ducerii focului prin crenele sectorul
tragerii trebuie să fie 45-60º.

Deplasarea spre LDA a inamicului şi trecerea la atac pe jos.

În timpul atacului pe jos la comanda comandantului de grupă “Grupa, pregătirea pentru

debarcare” mecanicul – conductor măreşte viteza de deplasare a maşinii de luptă, soldatul scoate
arma din crenele, o pune la siguranţa şi se pregăteşte pentru debarcare.
Debarcarea soldatului din maşini de luptă se efectuează din MLI – prin spate, din TAB – prin
obloane.
Odată cu ieşirea maşinii de luptă pe aliniamentul de debarcare mecanicul – conductor la
comanda comandantului de grupă “la maşini” încetinează mişcarea sau, folosind cutele terenului şi
adăposturile care sînt, efectuează oprire scurtă. Soldatul sare din maşina de luptă şi la comanda
comandantului de grupă “Grupa, în direcţia obiectului cutare, fruntaşul cutare – pentru luptă,
înainte) sau “Grupa – după mine pentru luptă” ocupă locul său în lanţul de trăgători cu intervalul
dintre soldaţi 6-8 m (8-12 paşi), deschide focul din mers, fugă sau cu pas accelerat în componenţa
grupei continuă deplasarea spre limita dinainte de apărare a inamicului.
Cu începutul atacului soldatul însuşeşte obiectul de atac şi ordinea de trecere a barajelor
genistice. Deplasîndu-se neîntrerupt în urma tancului, el cu focul său nimiceşte mijloacele de foc a
inamicului în primul rind cele antitanc, la timp indică tancului cele mai periculoase ţinte, care încurcă
înaintării grupei.
Atacul trebuie să fie fulgerător – în aceasta constă conţinutul succesului luptei. Soldatul, care se
deplasează încet – este o ţintă comodă pentru inamic.
La apropierea de cîmpul de mine la comanda comandantului de grupă “Grupa, după mine, în
coloană cîte unu (cite doi), prin culoarul în cîmpul de mine, fuga – marş” mitraliorul primul se
deplasează spre culoar, cu foc acoperă deplasarea grupei, iar restul soldaţilor se regrupează în

139
coloană şi printr-un salt fulgerător în urma tancului sau prin culoarul executat sub acoperirea focului
maşinii de luptă trec cîmpul de mine.
Trecînd cîmpul de mine, soldatul la comanda comandantului de grupă “Grupa, pentru luptă –
înainte” din nou ocupă locul său în lanţul grupei, ducînd focul asupra inamicului din mers,
fulgerător înaintează spre obiectul de atac.

Deplasarea pe cîmpul de luptă.

Soldatul pe cîmpul de luptă se poate deplasa cu pas accelerat sau fugă (în statură deplină sau
aplecat), prin salturi şi pe tarîş. Metoda de deplasare depinde de relieful terenului, densitatea focului
inamicului şi alte condiţii.
Porţiunile de teren, ascunse de observările inamicului şi care nu sunt acoperite cu focul lui, se
trec cu pas acceslerat sau fugă. În timpul deplasării cu pas accelerat, viteza atinge 130-150 paşi pe
minut, iar fuga poate să atingă 165-180 de paşi pe minut.
Deplasarea soldatului în statură se foloseşte în timpul atacului şi ofensivei îndepărtate de
inamic sau pe teren, unde este exclusă ducerea observării de către inamic (pădure, tufari).
Porţiunile de teren deschise lovite cu foc de inamic, se trec prin salturi. Salturile se efectueată
rapid, de la ascunziş la ascunziş, cu durata nu mai mult de 5-7 s, cu scopul ca inamicul să nu
deschidă foc ochit. Lungimea fiecărui salt poate fi în limitele 20-40 paşi şi se determină de
intensitatea focului inamicului şi caracterul terenului. Înainte de a afectua saltul este necesar de a
trasa drumul de deplasare şi locul de oprire într-un oarecare adăpost. Ca inamicul să nu dovedească
să ia pe “înălţător” locul de oprire şi să nu poată nimici soldatul, aterizarea trebuie de efectuat la 2-3
m de adăpostul trasat, iar mai apoi pe ascunziş a se tîrîi în acest adăpost. Aşteptînd 5-10 s, este
necesar în acelaşi mod a trece printr-un salt la următorul loc etc.
Porţiunile nu prea mari a terenului, care sînt lovite cu foc de inamic, se pot trece pe tărîş. În
dependenţă de situaţie, înălţimea învelişului vegetal şi existenţa adăposturilor neînsemnate mişcarea
pe tărîş se poate efectua pe coate şi genunchi, pe o parte şi pe burtă.
Deplasarea pe tărîş pe coate şi genunchi se foloseşte pe teren, care este lovit de focul armelor
cu glonţ, este puţin mascat, de asemenea prin tranşei şi alte căi de comunicaţie, prin care deplasarea
în statură şi aplecat nu este posibilă.
Deplasarea pe tărîş pe burtă se foloseşte pe teren, lovit cu focul armelor cu glonţ a inamicului şi
care nu are adăposturi de ajuns.
Deplasarea pe tărîş pe o parte, se foloseşte de obicei în timpul mişcări pe zăpadă sau pe teren
nisipos, în timpul deplasării pe tărîş cu mitraliere, în timpul aducerii muniţiilor şi hranei, în timpul
scoaterii răniţilor de pe cîmpul de luptă.
Pentru deplasarea pe tărîş pe o parte este necesar de culcat pe partea stîngă, aducînd îînainte
piciorul sting, îndoit la genunchi, a se stăpăni pe antibraţul mînii stîngi, cu piciorul drept a se sprijini
cu tocul în pămînt cît mai aproape de sine, îndreptînd piciorul drept, de mişcat corpul înainte
neschimbînd poziţia piciorului sting, după care de continuat deplasarea în aceeaşi ordine.
Executarea focului în ofensivă.
În timpul atacului, focul din mers automat (mitralieră) se duce prin intermediul a două
procedee: cu aproximaţie si cu patul armei strînse la o parte.
Focul cu aproximaţie se poate duce din oprire scurtă sau din mers (fără oprire). Pentru ducerea
focului cu aproximaţie din oprire scurtă, trebuie de oprit şi odată cu punerea piciorului sting pe
pămînt în acelaşi timp de stăpîni patul armei, a efectua ochirea şi de executat seria, a lăsa arma în jos
şi de continuat mişcarea. Pentru ducerea focului din mers (fără oprire), este necesar de ridicat arma la
umăr, a o îndrepta în ţintă şi continuînd mişcarea, de dus focul.
Ducerea focului prin al doilea procedeu se efectuează, de regulă, fără oprire. Pentru aceasta
este necesar cu mina dreaptă de strîns patul armei cu partea dreaptă a corpului, cu mina stîngă de
ţinut arma cu ulucul apărător al mînii. La ducerea focului din mitralieră, în afară de aceasta., se duce
portcureaua peste umărul sting, se îdreaptă arma în ţintă şi neîntrerupt din mişcarea de dus focul.
În timpul ducerii focului din mers reîncărcarea armei de efectuat neîntrerupînd mişcarea.

Trecerea barajelor genistice.

140
 În timpul deplasării pe cîmpul de luptă se pot întîlni diferite obstacole, barajele genistice,
porţiuni de teren contaminat.
Trecerea tranşeelor, căilor de comunicare, gropilor nu prea mari, gropilor de bombă se
efectuează prin săritură fără sprijin cu aterizarea pe unul sau pe ambele picioare. Şanţurile adînci şi
late, gropile de bombe se trec cu ajutoril bîrnei peste ele, cu podeţul de asalt, confecţionat din
materiale din zonă.
Obstacolee verticale nu prea înalte se trec prin sărituri fără sprijin sau cu sprijin.
Obstacolele verticale înalte (perete din pietre, gard de lemn etc.) se trec prin forţare cu sprijin
pe o parte, piept, de asemenea cu ajutorul camaradului.
A trece obstacole genistice în ofensivă nu este complicat, dacă ele nu sînt sub lovitura de foc a
inamicului, este greu de trecut barajele, cînd ele sunt lovite de foc. Barajele genistice se instalează
pentru aceea, ca temporar să reţină subunităţile ce atacă. Oprirea neînsemnată în timpul trecerii
barajelor genistice poate aduce la acea, ca inamicul cu focul său să producă pierderi colosale
subunităţilor atacatoare. Toate acestea trebuie de luat în consideraţie şi de trecut barajele genistice
repede şi cu iscusinţă.
Porţiunile de teren, amenajate cu capre de sîrmă şi ruine, se trec după tragerea barajelor cu
ajutiorul ghearelor de pisică.
Barajele din sîrmă dinaintea limitei şi în adîncimea apărării inamicului se trec de regulă prin
culoarele executate de pioneri sau de tancuri.
Este necesar de ţinut minte, că toate barajele genistice, de regulă se acoperă de inamic cu
mijloacele de foc şi mine de semnalizare.

Asaltul limitei dinainte a inamicului.

După trecerea barajelor genitice, soldatul, ducînd focul din mers, trebuie să se deplaseze
avantajos spre limita dinainte de apărare a inamicului,la apropierea de tranşee la 25-30 m la comanda
comandantului de grupă “Cu grenade – foc”, sau de sinestătător, aruncă grenade în tranşee şi cu
strigăte de “Ura” atacă inamicul. Inamicul, care se află în tranşee, soldatul îl nimiceşte prin foc
direct, cu grenade sau cu lovitura patului armei. Prin tranşee trebuie de trecut fără a coboră în ea, pe
urmă neîntrerupînd ritmul de mişcare, de continuat deplasarea în adîncimea punctului de sprijin. Şi
doar la necessitate apărută, dacă inamicul se află în căile de comunicare şi de-al nimici de pe
preparet nu a fost posibil, la ordinal comandantului de grupă, soldaţii sar în tranşee şi nimicesc
inamicul.
Inamicul, care se află în tranşee poate s-o astupe cu arici, capri de sîrmă, sîrmă ghimpată. După
fiecare cotitură a tranşeei pot să se afle soldaţii inamicului.
La eliberarea porţiunilor de tranşee şi căilor de comunicare este necesar de acţionat în doi. La
început ambii soldaţi se află după cotitura tranşeei, unul din ei aruncă grenada, iar altul iese repede
de după colţ în urma exploziei şi cu foc direct termină nimicirea inamicului.
Pentru acţiuni mai eficace la nimicirea inamicului este necesar, ca un soldat să se afle deasupra
tranşeei şi cu foc să susţină acţiunile perechilor de soldaţi, care înaintează prin tranşee, eliberînd
cealaltă parte a ei.
Soldatul trebuie să fie gata de a duce lupta corp la corp, să poată folosi împuşcătura cu
baioneta, loviturile cu patul armei, lopăţica mică de infanterie, de asemenea cu mina şi piciorul.
Trecînd barajele, MLD (TAB), folosind cutele terenului, prin salturi de la un aliniament la altul
înaintează după grupa la depărtarea, care asigură susţinerea ei de nădejde cu foc, iar uneori nemijlocit
în lanţul grupei, totodată macanicul – conductor face ochitorului – operator condiţii favorabile pentru
nimicirea mijloacelor de foc a inamicului.
Focul se duce pe deasupra lanţului grupei şi în intervalele dintre grupe. În timpul înaintării pe
flanc descihs, focul se poate duce şi din flancul grupei. Alegerea armei MLD (TAB) şi procedeul de
ducere a focului depinde de situaţia concretă, de mijloacele de foc descoperite ale inamicului şi
condiţiile terenului.
Alegerea direcţiei de deplasare MLD (TAB) execută ochitorul – operator şi mecanicul –
conductor în corespundere cu misiunea pusă de către comandantul de grupă. Direcţia de deplasare
trebuie să asigure trecerea MLD (TAB) şi executarea în ascuns a acţiunilor, care se atinge prin
determinarea din timp al locului pentru poziţia de foc nouă şi itinerarului de deplasare la ea, luînd în

141
consideraţie relieful terenului şi înaintarea fulgerătoare. Pentru a evita rămînerea în urmă de lanţul
grupei şi a nu scădea capacităţile de luptă MLD (TAB) în susţinerea cu foc a grupei, este raţional de
dus focul de pe o poziţie (oprire) în decurs de nu mai mult de 1-3 minute. Fiecare mişcare a MLI
(TAB) se efectueată luînd în vedere mişcarea altor MLD (TAB) a plutonului.

Acţiunile de luptă în adîncimea apărării inamicului.

La înaintarea în adîncimea apărării inamicului, soldatul neabătîndu-se de la direcţia ofensivei şi

folosind cutele terenului, repede iese în componenţa grupei în flanc sau în spatele inamicului şi cu un
atac hotărător îl nimiceşte.
Înaintarea cu success a tancului sau măcar a unui soldat a grupei sale sau vecine, imediat se
susţine de alţi soldaţi şi cu grupa în întregime.
Pe măsura slăbirii rezistenţei inamicului, soldatul, care înaintează pe jos la comanda
comandantului de grupă, efectuează îmbarcarea în maşini de luptă. Mecanicul – conductor a MLD
(TAB) măreşte viteza de deplasare a maşinii de luptă, ajunge lanţul de trăgători, iar apoi încetează
mişcarea maşinii sau o opreşte.
Soldatul la comanda comandantului “La maşină” fuga se mişcă la maşina sa, pune arma la
siguranţă, apoi la comanda “Îmbarcarea” în ordinea indicată efectuează îmbarcarea şi se pregăteşte
pentru ducerea focului din mers. Ochitorul – operator MLI în timpul îmbarcării efectivului, personal
duce observarea după inamic şi nimiceşte ţintele descoperite. Soldatul, prelungind ofensiva pe MLI
(TAB), cu apropierea de punctual de sprijin din nou efectuează debarcarea şi atacă în cadrul grupei în
flanc şi în spate nimiceşte inamicul.
Barajele genistice şi obstacolele în adîncimea apărării se trec sau se ocolesc.
În timpul respingerii contraatacului inamic ce predomină în forţe, soldaţii la comanda
comandantului de grupă ocupă poziţia pe aliniamentul indicat şi cu focul de pe loc nimiceşte
inamicul, care contraatacă după ce continuă ofensiva.
Cum numai va fi descoperită retragerea inamicului, subunităţile imediat încep urmărirea
inamicului.
Pentru a nu permite inamicului să se retragă şi să ocupe apărarea pe un nou aliniament,
urmărirea inamicului se duce neîntrerupt şi ziua şi noaptea. Soldatul, urmărind inamicul,cu pricepere
folosind cutele terenului şi alte capacităţi de mascare a lui, iese pe căile de retragere ale inamicului,
paralizează acţiunile lui şi cu un atac hotărît în componenţa grupei îi duce pierderi.

Trecerea raioanelor contaminate.

Sectoarele (raioanele) contaminate a terenului în dependenţă de situaţie pot fi ocolite sau

trecute cu întrebuinţarea mijloacelor de protecţie individuală sau colectivă.
Zonele infectate radioactiv se trec cu viteză maximală, care asigură cea mai mică iradiere a
efectivului personal şi la distanţe, care exclude colbăirea reciprocă a maşinilor.
În timpul acţiunilor în zonele infectate radioactiv pe timp uscat, efectivul personal, care se află
pe teren sau pe automobile deschise, îmbracă respiratoarele, pelerinele de protecţie, ciorapi de
protecţie şi mănuşile de protecţie. În zonele infectate chimic şi bacteriorologic (biologic) – măştile
antigaz, pelerinele de protecţie, ciorapi şi mănuşi de protecţie. Efectivul, care se află în TAB închise
– numai în măştile antigaz, în MLD şi tancuri conectează sistemul de protecţie contra ANM.
Pe timp umed, în timpul acţiunilor în zonele infectate radioactiv pe jos se îmbarcă numai
mmijloacele de protecţie a pielei.
Aflîndu-se pe teren infectat, este necesar de respectat regulile de securitate. Nu trebuie de
culcat sau de aşezat pe pămînt, dacă aceasta nu este necesar pentru îndeplinirea misiunii de luptă, de
luat obiecte străine sau de atins de ele, a bea, a fuma, a scoate mijloacele de protecţie individuală fără
permisiunea comandantului.
Pregătirea şi prepararea hranei pe teren infectat cu substanţe toxice şi cu mijloace bacteriale,
nu se permite. Aceasta se admite numai în maşini şi adăposturi, care au un utilaj special.
142
Şedinţa 2.
Subiecte de studiu:
1. Succesiunea desfăşurării activităţilor de către comandantul de grupă pentru pregătirea şi
organizarea ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul.
2. Ordinul de luptă verbal al comandantul de grupă la ofensivă din contact nemijlocit cu
inamicul.
3. Conducerea grupei în timpul acţiunilor de luptă în ofensivă din contact nemijlocit cu
inamicul.

1. Succesiunea de lucru a comandantului de grupă pentru pregătirea şi organizarea

ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul poate avea loc cu sau fără regruparea
subunităţilor care au dus acţiuni de apărare sau prin înlocuirea celor aflate în contact cu inamicul.
Pentru trecerea la ofensivă din contact nemijlocit cu inamicul grupa (plutonul) ocupă poziţia de
plecare la ofensivă.
Subunităţile de infanterie motorizată pentru amenajarea poziţiei de plecare la ofensivă folosesc, de
regulă, poziţiile ocupate în apărare.
Lucrările de amenajare genistică a poziţiilor de plecare la ofensivă se fac, de regulă, pe timpul
nopţii. Lucrările executate trebuie mascate pînă în zorii zilei.
TAB (ML) ocupă poziţia de tragere în spatele poziţiei de plecare la ofensivă a grupei pe poziţii
amenajate şi mascate sau după adăposturile naturale (tufăriş, lăstăriş, denivelări etc.).
Pe poziţia de plecare la atac grupa de infanterie trebuie să fie permanent gata pentru respingerea
unui atac eventual al inamicului. Comandantul de grupă organizează observarea, sistemul de foc,
numeşte un servant la armamentul de serviciu şi amenajarea genistică a poziţiei de plecare la ofensivă.
Tranşeea ocupată de grupă pentru plecarea la ofensivă se consideră concomitent şi ca
aliniamentul de atac.
Succesiunea de lucru a comandantului de grupă după primirea misiunii pentru organizarea
ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul.
Comandantul de grupă după primirea misiunii este obligat:
- să însuşească misiunea primită;
- să facă calculul timpului avut la dispoziţie;
- să analizeze situaţia;
- să ia hotărârea şi să întocmească schema;
- să execute recunoaşterea;
- să dea ordinul de luptă verbal;
- să organizeze pregătirea grupei pentru ofensivă şi se verifice personalul grupei dacă este
asigurat cu necesarul material pentru luptă şi trai;
- la ora stabilită raportează comandantului de pluton despre gătinţa grupei pentru luptă.
Comandantul de grupă însuşeşte misiunea, calculă timpul la dispoziţie şi analizează
situaţia pe timpul primirii misiunii de le comandantul de pluton.
Pe timpul însuşirii misiunii comandantul de grupă trebuie să înţeleagă:
• misiunea plutonului;
• misiunea grupei;
• misiunea grupelor vecine şi modul de cooperare;
• ora cînd trebuie să fie gata de luptă.
Calculînd timpul avut la dispoziţie comandantul de grupă trebuie să aibă în vedere:
- ora primirii misiunii;
- ora cînd trebuie să raporteze hotărârea şi să prezinte schema dispozitivului de luptă;
143
 - cînd trebuie să fie gata de luptă;
- cîte ore are pentru pregătiria luptei, urmărind să pună la dispoziţia subalternelor majoritatea
timpului pentru pregătirea lor către luptă;
La analiza situaţiei comandantul de grupă trebuie să studieze:
- natura, componenţa, situaţia şi caracterul probabil al acţiunilor inamicului; locurile de
dispunere a mijloacelor de foc;
- obiectivele inamicului care vor fi nimicite cu mijloacele eşalonului superior şi cele pe
care trebuie să le nimicească cu mijloacele sale;
- caracterul terenului, căile favorabile de acces către inamic, condiţiile de observare şi de
executare a focului, proprietăţile de protecţie şi de mascare, barajele şi obstacolele naturale şi
artificiale;
- posibilităţile de luptă a grupei şi mijloacelor date ca întărire;
- componenţa vecinilor, caracterul acţiunilor şi condiţiile de cooperare cu dînşii;
- gradul de asigurare materială, tehnică şi medicală a grupei.
- starea timpului, anotimpul, dacă se acţionează ziua sau noaptea şi cum influenţează aceşti
factori asupra desfăşurării acţiunilor de luptă.
Stabilirea şi darea misiunilor de luptă personalului grupei (hotărârea
comandantului de grupă). Schema dispozitivului de luptă.
Odată cu ocuparea poziţiei indicate de plecare la atac, comandantul de grupă organizează
observarea, siguranţa de luptă (numeşte servantul la armamentul de serviciu) şi organizează sistemul de
foc. Ulterior comandantul de grupă în urma însuşirii misiunii, calcului timpului şi analizei situaţiei ia
hotărârea la ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul care cuprinde:
- concluzia despre inamic;
- prin ce procedee nimiceşte inamicul;
- unde concentrează efortul şi cum execută manevra;
- dispozitivul de luptă adoptat - locul fiecărui militar în dispozitiv şi a TAB (ML);
- misiunile subordonaţilor şi mijloacelor date ca întărire;
- modul de realizare a conducerii pînă la începutul luptei şi pe parcursul desfăşurării
acţiunilor de luptă;
- măsurile referitoare la organizarea şi realizarea cooperării în cadrul grupei, cu mijloacele
date ca întărire şi cu vecinii;
- măsurile referitoare la asigurarea şi pregătirea în secret a acţiunilor de luptă.
După luarea hotărârii, comandantul de grupă, pentru a pune la dispoziţia personalului grupei mai
mult timp pentru pregătirea lor către ofensivă le dă preventiv misiunile de luptă.
Dînd misiunile preventive de luptă comandantul de grupă stabileşte poziţia de tragere a TAB
(ML), AG-7, RPK şi celorlalţi militari pe poziţia de plecare la atac, organizează sistemul de foc pentru
respingerea unui atac eventual al inamicului, stabileşte măsurile necesare care trebuie să fie executate
pentru pregătirea luptei (asigurare cu muniţie, întreţinerea tehnică a TAB (ML), lucrările de amenajare
genistică şi mascare.
Activităţile comandantului de grupă pe timpul executării recunoaşterii. Schema
dispozitivului de luptă.
Pentru precizarea elementelor hotărârii comandantul de grupă execută recunoaşterea pe timpul
căreia trebuie să studieze mai amănunţit şi să stabilească concret:
- limita dinainte a apărării inamicului; locul barajelor şi locurile de dispunere a mijloacelor de foc
a inamicului;
- obiectivele care vor fi nimicite cu mijloacele eşalonului superior şi forţele proprii;
- poziţia de plecare la atac a grupei, poziţiile mijloacelor de foc şi direcţiile lor de înaintare;
- numărul şi locul culoarului de trecere prin barajele inamicului;
- locurile unde sunt prevăzute trageri cu artileria şi aliniamentul de siguranţă.

După ce a precizat elementele hotărârii, comandantul de grupă întocmeşte schema

dispozitivului de luptă a grupei pe care se trec:

144
 - situaţia inamicului şi poziţiile mijloacelor de foc a lui;
- poziţia de plecare la ofensivă a grupei şi grupelor vecine;
- poziţiile de plecare (tragere) a TAB (ML), AG-7, RPK şi celorlalţi militari;
- misiunea plutonului;
- misiunea grupei;
- misiunile grupelor vecine;
- barajele şi culoarul de trecere;
- locul său în dispozitiv;
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare (fig. l).
După întocmirea schemei dispozitivului de luptă comandantul de grupă o prezintă comandantului
de pluton pentru aprobare şi raportează hotărîrea sa.

Fig. 1: Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul.

2. Ordinul de luptă verbal al comandantul de grupă la ofensivă din contact nemijlocit cu

inamicul.
După ce a fost aprobată schema dispozitivului de luptă şi hotărârea Ia ofensiva din contact
nemijlocit cu inamicul comandantul de grupă adună personalul grupei într-un loc adăpostit şi dă
ordinul de luptă verbal în care indică:
- reperele şi distanţele pînă la ele;
- situaţia inamicului, caracterul acţiunilor probabile de luptă şi posibilităţile lui;
- misiunea plutonului;
- misiunea grupei;
- misiunile grupelor vecine;
- misiunile personalului grupei şi modul de acţiune a lor;
- locul culoarului şi ordinea de trecere;
- modul de cooperare în cadrul subunităţii şi cu grupele vecine;
- consumul de muniţie pe misiuni şi etape ale luptei;
- ora cînd trebuie să fie gata de luptă;
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare;
- locul său în dispozitiv şi înlocuitorul la comandă.

Misiunea tactică

145
 Comandantul Pl.1 IMo la punctul său de comandă şi observare în raionul iniţial a anunţat
ordinul de luptă la ofensiva din mers, din care comandantul Gr.1 IMo a aflat:

1. Inamicul ocupă apărarea pregătită din timp cu limita dinainte de apărare

______________________________________________.
Mijloacele lui de foc sînt descoperite:
1. _______________________ – mitralieră.
2. _______________________ – MLI în locaş.
3. _________________ – RATD.
4. ___________________________ – tanc în locaş.
5. __________________________ – grupa de infanterie în tranşee.

În faţa limitei dinainte de apărare – cîmpul de mine combinat.

2. Pl.____ IMo cu tancul Nr.___ cu o atacă din mers pe jos de pe aliniamentul de trecere la atac
__________ nimiceşte _____________ cucereşte aliniamentul __________________, mai
departe desfăşoară ofensiva în direcţia _______________________________________
3. Gr.___ IMo de pe aliniamentul de trecere la atac în cooperare cu tancul Nr.___________ cu o
atacă din mers pe jos nimiceşte ________________ mai departe desfăşoară ofensiva în direcţia
___________________________.
4. Din dreapta Gr.___ IMo de pe aliniamentul de trecere la atac cu o atacă din mers pe jos
nimiceşte instalaţia RATD, mai departe desfăşoară ofensiva în direcţia tufarilor.
Din stînga Gr.____ IMo de pe aliniamentul de trecere la atac cu o atacă din mers pe jos nimiceşte
instalaţia RATD, mai departe desfăşoară ofensiva în direcţia copacului.
Însuşirea misiunii.

1. Inamicul ocupă apărarea pregătită din timp cu limita dinainte de apărare

_______________________________________________.
Mijloacele de foc:____________________________________________
____________________________________________________.
2. Pl.1 IMo cu tancul Nr._________ de pe aliniamentul de trecere la atac _____________________
cu o atacă din mers pe jos nimiceşte _______________________________pe aliniamentul
_______________________
şi o cucereşte mai departe desfăşoară ofensiva în direcţia ___________________.
3. Gr.1 IMo în cooperare cu tancul Nr._______ de pe aliniamentul de trecere la atac
_____________________________________ cu o atacă din mers pe jos nimiceşte
______________________________________________________________
mai departe desfăşoară ofensiva în direcţia _______________________________.
4. În perioada pregătirii de foc, artileria de pe poziţiile de foc închise neutralizează mijloacele de
foc şi forţa vie a inamicului la limita dinainte de apărare şi în adîncimea apropiată, cu foc prin
ochire directă nimiceşte____________________________________________________.
5. Din dreapta Gr.2 IMo cu o atacă din mers pe jos nimiceşte inamicul
_________________________________________________________________
mai departe desfăşoară ofensiva în direcţia ________________________.
Din stînga Gr.3 IMo cu o atacă din mers pe jos nimiceşte inamicul ___________________, mai
departe desfăşoară ofensiva în direcţia __________________________________________.
6. Gătinţa pentru ofensivă ________________________________________.

C o n c l u z i i:

1. Pentru organizarea şi pregătirea pentru ofensivă avem _________ ore, din ele ________ timp
luminos.
2. După debarcare grupa în dispozitiv de luptă se deplasează spre aliniamentul de trecere la atac,
fără reţinere continuă ofensiva. Ţintele care nu au fost neutralizate în timpul pregătirii de foc se
nimicesc cu focul din MLI şi a efectivului grupei.
3. Barajele inamicului grupa le trece după tancul Nr.________.
146
 După ce se desfăşoară în dispozitiv de luptă şi cu foc din armele de infanterie nimiceşte
___________________________________________şi desfăşoară ofensiva în direcţia
__________________________________________.

1. Înştiinţarea de executat prin st.radio şi în glas.

2. Pentru ducerea focului asupra ţintelor aeriene de numit mijlocul de foc de serviciu – mitralior
________________________________________________________.

Determinarea misiunilor efectivului grupei

Misiunile efectivului grupei le-am determinat.

1. Ochitor – operator nimiceşte cu foc din tun în cooperare cu tancul,tancul în locaş şi infanteria
inamicului din tranşee. Să acopere cu foc trecerea grupei peste cîmpul de mine. Să efectuieze
observarea în faţă şi în dreapta, să execute focul din mişcare şi din opriri de scurtă durată. În
timpul luptei în adîncime să fie gata pentru nimicirea noilor obiective descoperite ale inamicului
şi să asigure un sprijin permanent cu foc.
2. Mecanicul – conductor în timpul atacului să se mişte în spatele lanţului grupei, folosind cutele
terenului, să efectuieze observarea după semnalele mele. Să treacă cîmpul de mine al inamicului
prin culoarul Nr.______, pe care îl va face tancul lîngă ________________________________,
în urma grupei şi să se mişte în direcţia __________________________.
3. Mitralior în timpul atacului înaintează din stînga mea, neutralizează cu foc de mitralieră grupul
de infanterie din tranşee, nimiceşte obiectivele descoperite, asigură trecerea grupei peste cîmpul
de mine al inamicului.
4. Agheistul în timpul atacului înaintează pe flancul din dreapta al lanţului grupei, să fie gata pentru
executarea focului asupra obiectivelor blindate ale inamicului.
5. Puşcaşul superior înaintează din dreapta mea, în timpul atacului nimiceşte infanteria inamicului
în tranşee, execută focul la comanda mea sau de sinestătător.

6. Puşcaşul înaintează pe flancul din stînga al lanţului grupei. În timpul atacului nimiceşte
infanteria inamicului, execută focul la comanda mea sau de sinestătător.
7. Ajutorul agheistului ________________________________ înaintează din stînga agheistului şi
nimiceşte forţa vie a inamicului la comanda mea sau de sinestătător.

Ordin de luptă verbal dat de comandantul Gr.lIMo. (la ofensiva din contact nemijlocit cu
inamicul, o variantă):
1.Repere _____________________________________________ .
2.Soldantul Mîndru – observator.
3.Inamicul executînd ofensiva a fost oprit de trupele proprii şi a trecut în grabă la apărare pe
aliniamentul __________________. La inamic s-a observat: ML în apropierea _____________,
RPK ______________ , AG – 7________ . În faţa limitei dinainte a apărării inamicul a reuşit să
planteze un câmp de mine antitanc şi baraje din sârmă.
4.Pl. l I.Mo. ocupă poziţia de plecare la atac: dreapta __________ , stânga _______ , şi atacă pe
direcţia ___________________, nimiceşte subunităţile inamicului pe frontul său de atac şi
cucereşte aliniamentul: dreapta _______, stânga _________ , apoi continuă înaintarea pe direcţia
_______.
5. Gr. 1 I.Mo. ocupă poziţia de plecare la atac:
dreapta _______, stânga _____, atacă pe direcţia ______ _, cu misiunea să nimicească puşca-mitralieră
şi AG şi să cucerească prima tranşee a inamicului dreapta _______, stânga ___________, apoi continuă

147
înaintarea pe direcţia _______ ,ca împreună cu Gr.2 I.Mo. să nimicească ML de pe poziţia
_____________.
6.La dreapta atacă Gr.2I.Mo. pe direcţia ________. La stânga atacă
Gr. 3 I.Mo. pe direcţia ____________.
7.Soldatul Frunză (ochitor-operator), în timpul pregătirii de foc nimiceşte instalaţia de rachete
dirijate antitanc al inamicului care este dispusă la ___________________; pe timpul trecerii grupei
prin culoar o acoperă cu foc, ulterior urmăreşte succesul grupei pe direcţia de atac, sprijină cu
focul mitralierei acţiunea personalului, executînd foc pe deasupra, la început de pe aliniamentul
______, apoi de pe aliniamentul ____________ .
Trăgătorul cu RPK împreună cu soldaţii Brînză şi Guţu nimiceşte mitraliera inamicului
care este dispusă la __________, iar soldaţii Grosu, Tcaciuc şi trăgătorul cu aruncătorul de grenade
antitanc nimicesc AG şi trăgătorii dispuşi la _____________ .
8.Pregătirea de foc va dura 30 min. In timpul pregătirii de foc fiecare soldat urmăreşte
obiectivele care au fost nimicite. Despre ţintele noi descoperite raportaţi imediat.
9.Subunităţile noastre de pionieri vor face un culoar prin barajele inamicului în dreptul
_______ prin care va trece grupa în coloană cîte doi în urma tancului cu numărul de bord 123 pe
urmele şenilelor.
10. Gătinţa pentru luptă __________ .
11. Semnale:
a) de înştiinţare:
- atac chimic - „ GAZE!";
- atac aerian - „ VĂZDUH!".
b) de conducere:
- începutul atacului - cartuş de semnalizare de culoare verde;
- indicarea obiectivelor - cărtuş-trasor pe direcţia obiectivelor.
11. Eu mă aflu în centrul grupei, înlocuitorul la comandă - caporal Flămîndu. După darea
ordinului de luptă comandantul de grupă este obligat să verifice, dacă subordonaţii cunosc misiunile
de luptă şi semnalele stabilite, existenţa muniţiei, pregătirea ieşirii lor din tranşee, precum şi la
ajustarea echipamentului. La ora stabilită raportează comandantului de pluton despre gătinţa grupei
pentru luptă.

Şedinţa 3. Conducerea grupei în timpul acţiunilor de luptă în ofensivei din contact

nemijlocit cu inamicul.

Conducerea grupei în timpul ocupării în ascuns a poziţiei de plecare la atac.

Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul se execută de pe poziţiile de plecare la atac.
Grupa de infanterie ocupă poziţia de plecare la atac în timpul executării regrupării forţelor din
poziţiile ocupate în apărare sau în timpul schimbării trupelor care s-au aflat în apărare.
Comandantul de grupă după ce a primit misiunea de la comandantul de pluton, conduce grupa
de infanterie în ascuns pe poziţia de plecare la atac. Militarii ocupă poziţiile de plecare în prima
tranşee în conformitate cu hotărârea comandantului de grupă, iar TAB (ML) ocupă poziţia de
tragere în linia de luptă sau în spatele grupei la o depărtare de pînă la 50 m.
Odată cu ocuparea poziţiei de plecare la atac, comandantul de grupă organizează observarea
asupra inamicului şi sistemul de foc pentru respingerea unui atac eventual al inamicului.
Organizînd sistemul de foc comandantul de grupă indică:
- aliniamentul dinainte a apărării inamicului;
- direcţiile probabile de unde se pot aştepta atacurile prin surprindere ale inamicului;
- poziţiile ale TAB (ML), RPK, şi AG- 7 cu sectoarele lor de tragere de bază şi complementare;
- misiunile celorlalţi trăgători.
În caz de necesitate, comandantul de grupă organizează executarea lucrărilor pentru amenajarea
completă a poziţiei de plecare la atac şi mascarea. Apoi dă ordinul de luptă.
Conducerea grupei în timpul pregătirii de foc a atacului.
148
 O dată cu începerea pregătirii de foc a atacului comandantul de grupă şi militarii din subordine
execută observarea rezultatelor focului artileriei. Fiecare militar raportează comandantului de grupă
despre obiectivele care nu au fost nimicite sau despre cele nou descoperite. Comandantul de grupă, la
rândul său raportează despre cele observate comandantului de pluton, iar în momentul stabilit deschide
foc asupra obiectivelor de pe limita dinainte a apărării inamicului.
Dacă inamicul execută contrapregătirea de foc, la ordinul comandantului de pluton grupa se
adăposteşte în tranşee sau în adăposturi, lăsînd pe poziţie observatorul şi servantul de serviciu la
puşca-mitralieră.
La darea semnalului de înştiinţare asupra pericolului atacului aerian, militarii îmbracă
mijloacele individuale de protecţie şi intră în adăpost.

Conducerea grupei în timpul plecării la atac.

La comanda comandantul de grupă „Pregătirea pentru ATAC!" sau la semnal, militarii
execută următoarele: pun baionetele la automat, încarcă automatul (puşca-mitralieră) cu un încărcător
(bandă) complet; pregătesc grenadele de mână, lopata mică şi mijloacele de protecţie
individuală; verifică ajustarea echipamentului.
Imediat după trecerea tancului peste poziţia de plecare, comandantul de grupă ordonă:
„Grupă, la atac — ÎNAINTE!". La această comandă grupa iese repede din tranşee şi cu pas viu
sau în pas alergător se deplasează în urma tancului care atacă sau fără tancuri, imediat după
exploziile proiectilelor artileriei, sprijinită de focul executat de pe TAB (ML) se deplasează spre
culoarul de trecere prin câmpul de mine (baraje).
În timpul acesta echipajul de pe TAB (ML) execută foc asupra inamicului, asigurînd astfel
trecerea grupei prin culoar şi se pregăteşte pentru deplasare spre următorul aliniament în urma grupei.
Conducerea grupei pe timpul trecerii barajelor prin culoar.
Grupa de infanterie trece barajele din faţa limitei dinainte a apărării inamicului prin culoar.
In cazul cînd trecerea prin culoar se execută în urma tancului care atacă, grupa se deplasează pe
urma şenilelor fiind adăpostită de blindajul tancului. Pentru trecerea prin culoar comandantul de
grupă ordonă: „Grupă, prin culoar, în coloană cîte doi, după mine, fuga - MARŞ!". La această
comandă grupa de infanterie trece de la dispozitivul de luptă în trăgători la dispozitivul în coloană
cîte doi şi executînd un salt impetuos în urma tancului, trece prin culoar. Trăgătorul cu puşca-
mitralieră se deplasează în paralel cu comandantul de grupă sau în faţa lui, executînd foc asupra
inamicului. După trecerea prin culoar se dă comandă: „Grupa, pentru luptă - ÎNAINTE". La
această comandă grupa se desfăşoară cu repeziciune în linie de trăgători şi continuă înaintarea în pas
alergător sau pas viu.
Cînd culoarul prin câmpul de mine este executat cu focul artileriei, şi atacul se execută fără
tancuri, grupa de infanterie trece prin culoar sprijinită de focul artileriei, TAB (ML) şi grupele
vecine în ordinea stabilită de comandantul de pluton, în cazul acesta grupele care execută sprijinul
cu foc a grupei care se deplasează prin culoar pentru executarea precisă a focului pot să ocupe
poziţia culcat.
Imediat după trecerea barajelor prin culoar, grupele de infanterie se deplasează repede pe
direcţiile lor de atac pe linia grupelor vecine şi executînd foc asupra inamicului din mers, se deplasează
impetuos spre obiectivul de atac.
Conducerea grupei de infanterie pe timpul cuceririi obiectivului de atac.
Obiectivul de atac al grupei constă în nimicirea forţei vii şi mijloacelor de foc ale inamicului
care se văd pe frontul de atac al acesteia. Atacul limitei dinainte a apărării inamicului se execută fără
opriri.
Cînd grupa ajunge la aproximativ 40m de limita dinainte a apărării inamicului, comandantul
de grupă dă comanda: „Grupă -pregătiţi grenadele!", iar la 30m comanda: „Grupă - cu grenade
FOC!". La această comandă militarii aruncă grenadele şi cu strigăte de „ URA!" atacă cu hotărâre,
pătrunzînd pe poziţia inamicului şi prin foc de la distanţa mică şi lupta corp la corp îl nimiceşte şi
continuă atacul fără opriri în tranşee (şanţuri de comunicaţie sau locaşuri de tragere).
149
 În timpul atacului fiecare militar este obligat să execute observarea câmpului de luptă pentru a
descoperi şi nimici la timp inamicul care încearcă să folosească cutele şi obiectivele din teren pentru a
executa foc de la distanţă mică asupra tancului şi infanteriei care atacă.
Comandantul de grupă indică TAB (ML) şi tancului prin semnale stabilite din timp ţintele
inamicului care execută foc asupra grupei. Personalul grupei, la rândul său, nimiceşte fără întârziere
mijloacele de foc antitanc ale inamicului şi ia măsurile respective pentru a nu admite îndepărtarea
grupei de la tancul care atacă.
În cazul cînd grupa primeşte misiunea să nimicească inamicul rămas în poziţia cucerită,
comandantul de grupă împarte militarii în două grupuri. Un grup se deplasează prin tranşee (şanţ de
comunicaţie) şi nimiceşte inamicul cu grenade, cu foc pumnal şi prin lupta corp la corp; barajele
întâlnite (capre şi arici) le cercetează dacă nu sunt minate, după care le aruncă afară din tranşee, iar dacă
sunt minate le distrug. Comandantul de grupă cu al doilea grup rămâne în afara tranşeei, curăţă cu foc
drumul de înaintare al acestuia, tăind inamicului căile de retragere. Dacă este necesar, pentru
nimicirea inamicului toată grupa coboară în tranşee lăsînd în afara acestea un observator.
Conducerea atacului în adâncimea apărării. Stabilirea procedeelor de deplasare.
Schimbarea direcţiei de atac. Nimicirea inamicului care atacă.
In funcţie de gradul de nimicire a inamicului pe timpul pregătirii de foc grupa de infanterie
continuă atacul fără oprire, pe jos, pe TAB (ML) sau ca desant pe tanc, după situaţie, înaintarea cu
succes, chiar a unui soldat trebuie sprijinită imediat de ceilalţi soldaţi.
Succesul obţinut se dezvoltă în adâncimea apărării inamicului, folosindu-se cît mai mult
intervalele şi golurile create în dispozitivul inamicului, învăluirea rezistenţelor şi atacul acestora în flanc
şi spate.
Dacă grupa a intrat sub focul de artilerie (aruncătoare) a inamicului, ea trebuie să iasă de sub
acesta printr-un salt impetuos înainte, folosind gropile proiectilelor şi adăpostirile naturale.
Pentru cucerirea obiectivelor unde inamicul nu opune rezistenţă organizată, grupa continuă
ofensiva, de regulă, îmbarcată pe TAB (ML) sau ca desant pe tanc. Grupele mici ale inamicului se
nimicesc cu foc executat de pe TAB (ML) sau de pe tanc.
La întâlnirea rezistenţelor organizate grupa debarcă şi desfăşurîndu-se în linie de trăgători, atacă
pe inamic din mişcare.
Sub focul intens al armamentului de infanterie, după ce debarcă de pe TAB (ML) sau de pe tanc,
înaintează prin salturi; salturile se execută om cu om, pe grupuri de 2-3 militari sau cu întreaga grupă
după puterea focului inamicului şi felul terenului.
Inamicul care împiedică înaintarea prin focul său se nimiceşte cu focul concentrat al grupei şi
prin atac hotărât. Tancurile inamicului se nimicesc cu focul AG şi grenadele antitanc.
În cazul cînd inamicul a plecat la contraatac, grupa ocupă, de regulă, un aliniament favorabil de
unde îl nimiceşte prin foc, apoi printr-un atac impetuos în cooperare cu vecinii, îl zdrobeşte definitiv. Pe
timpul respingerii contraatacului, grupa de infanterie care acţionează pe TAB (ML) sau ca desant pe
tanc execută repede debarcarea, se desfăşoară în dispozitiv de trăgători şi ocupă aliniamentul favorabil,
în acest fel dispozitivul grupei permite întrebuinţarea deplină şi cu cea mai mare eficacitate a
armamentului, se pot micşora pierderile pricinuite de focul inamicului şi se poate conduce cu uşurinţă
grupa în luptă (fig. l).

150
Fig. 1: Procedeele de nimicire a inamicului care contraatacă

Şedinţa 4, 5.
Subiecte de studiu:
1.Activităţile comandantului de grupă şi a grupei în raionul de plecare la
ofensivă. Verificarea şi raportul despre gătinţa grupei pentru luptă.
2.Conducerea grupei pe timpul deplasării spre aliniamentul de atac.
3.Conducerea grupei pe timpul trecerii prin culoarul din barajele inamicului şi
cuceririi obiectivului de atac.
4.Conducerea grupei în timpul desfăşurării acţiunilor de luptă în adîncimea
apărării inamicului. Trecerea la urmărirea inamicului. Executarea manevrei pentru ieşirea în flanc şi
spatele inamicului.

1. Activităţile comandantului de grupă si a grupei în raionul de plecare la ofensivă.

Verificarea si raportul despre gătinţa grupei pentru luptă.
În raionul de plecare la ofensivă comandantul de grupă este obligat:
- să stabilească locul de staţionare a TAB (ML) şi să dea indicaţii mecanicului-conducător
despre mascarea lui, să-1 înştiinţeze despre ordinea şi la ce oră să facă plinurile cu carburanţi
şi lubrifianţi;
- să indice lucrările necesare pentru executarea întreţinerii tehnice a TAB (ML);
- să organizeze observarea asupra spaţiului aerian şi să indice ordinea de deschidere a focului
asupra ţintelor aeriene ale inamicului;
- să organizeze amenajarea adăpostului pentru odihna şi adăpostirea personalului grupei;
- să verifice starea armamentului, muniţiei şi mijloacele individuale de protecţie.

Dispoziţia comandantului de grupă pentru dispunerea grupei în raionul de plecare la

ofensivă (o variantă).
1. Mecanicul-conducător să parcheze TAB (ML) ____________________ (să indice unde)
şi să-1 mascheze prin aplecarea crengilor de la tufăriş. Plinurile cu carburanţi şi lucrările de întreţinere
tehnică să fie executate în conformitate cu indicaţiile tehnicianului companiei.
2. Trăgătorul cu puşca-mitralieră ocupă şi amenajează poziţia de observare _____________ (de
arătat unde) şi să fie gata de deschiderea focului asupra ţintelor aeriene ale inamicului care zboară la
înălţimi mici.
3. Militarii Guriţă şi Filip să sape şi să amenajeze şanţul adăpost acoperit aici (de arătat).
4. Militarul Sava să ajute mecanicul-conducător la efectuarea lucrărilor de mascare şi de
întreţinere tehnică a TAB (ML).
5. Militarii Petrache şi Iachim să instaleze cortul pentru odihna personalului grupei.
6. Toate lucrările să fie terminate la ora _____________."
Ulterior comandantul de grupă dirijează şi participă personal la executarea lucrărilor sus
menţionate.

151
 După primirea misiunii de luptă de la comandantul de pluton, comandantul de grupă dă ordinul
de luptă verbal la ofensiva din mişcare.
2. Conducerea grupei de infanterie motorizată pe timpul deplasării spre
aliniamentul de atac si debarcare.
Grupa de infanterie începe deplasare din raionul de plecare la ofensivă în cadrai plutonului. Pe
parcursul deplasării comandantul de grupă este obligat să urmărească semnalele date de comandantul
de pluton, iar mecanicul-conducător să respecte cu stricteţe distanţa şi viteza de deplasare stabilită. Pe
măsura apropierii către aliniamentul de atac, comandantul de grupă, la semnalul comandantului de
pluton, ordonă mecanicului-conducător să conducă TAB (ML) la locul său în dispozitivul de luptă al
plutonului şi îi indică direcţia ulterioară de deplasare.
După trecerea aliniamentului de atac, grupa de infanterie îmbarcată pe TAB (ML) precedată de
tancul dat ca întărire (sprijin), continuă deplasarea cu viteza maximă admisă de teren spre
aliniamentul de dinaintea apărării inamicului. La distanţa bătăii eficace a mijloacelor de foc antitanc a
inamicului (600-400 m), sau la aliniamentul indicat din timp de către comandantul eşalonului
superior, la semnalul dat de comandantul de pluton, grupa de infanterie execută repede
debarcarea şi continuă atacul în lanţ de trăgători.
Debarcarea se efectuează în ordinea următoare: după primirea semnalului „Pregătirea pentru
DEBARCARE", comandantul de grupă dă comanda mecanicului-conducător să accelereze viteza
pentru a ajunge tancul din faţă, iar pentru personalul grupei dă comanda: „Pregătirea pentru
DEBARCARE". La această comandă personalul grupei pune armele la siguranţă, le scoate din
crenele şi se pregăteşte pentru ieşirea din autovehicul. La comanda: „DEBARCAŢI!", dată de
comandantul de pluton, mecanicul-conducător micşorează viteza şi face o scurtă oprire în spatele
unei adăpostiri din teren. Personalul grupei la comanda: „DEBARCAŢI", dată de comandantul de
grupă debarcă din compartimentul de luptă (desant) al TAB (ML), se desfăşoară din mers în
dispozitivul de luptă în trăgători şi se deplasează fără oprire în pas viu sau alergător în urma tancului
care atacă şi continuă acţiunea de luptă în cooperare cu tancul, în cazul cînd tancul lipseşte, grupa de
infanterie înaintează imediat în urma exploziilor proectililor artileriei proprii spre culoarul din barajele
inamicului. In timpul acesta comandantul de grupă precizează obiectivul de atac, direcţia ulterioară
de înaintare şi ordinea de trecere prin culoar.
Precizarea obiectivului de atac a grupei si măsurile de cooperare.
Pe măsura apropierii grupei de către barajele dinaintea apărării
inamicului, comandantul de grupă precizează obiectivul de atac, direcţia ulterioară
de înaintare şi măsurile de cooperare.
Comandantul de grupă poate preciza obiectivul de atac astfel (o variantă):
1. Reperele _______________________________ (se precizează în teren).
2. Inamicul opune rezistenţă pe pantele de sud a dealului din faţă. La inamic s-au descoperit baraje
de sârmă şi câmpuri de mine în faţa limitei dinainte a apărării.
3. Grupa noastră atacă pe direcţia ________________ cu misiunea să nimicească inamicul care
se apără în tranşee. Direcţia ulterioară de înaintare - , pomul izolat.
Trăgătorul cu puşca - mitralieră va nimici inamicul din raza ______________.
Trecerea prin culoar de efectuat în urma tancului cu numărul 123. În timpul trecerii prin culoar
trăgătorul cu puşca - mitralieră să fie gata pentru deschiderea focului asupra ţintelor descoperite la
inamic.
3. Conducerea grupei pe timpul trecerii prin culoarul din barajele inamicului si cuceririi
obiectivului de atac.
Grupa de infanterie trece prin barajele din faţa limitei dinainte a apărării inamicului prin culoar, în
cazul cînd trecerea prin culoar se efectuează în urma tancului care atacă, personalul grupei se
deplasează pe urmele şenilelor fiind adăpostit de blindajul tancului. Pentru trecerea prin culoar
comandantul de grupă ordonă: „Grupă, prin culoar, în coloană cîte doi, după mine fuga -
MARŞ.'". La această comandă grupa de infanterie trece de la dispozitivul de luptă în trăgători la
dispozitivul de marş în coloană cîte doi şi, executînd un salt impetuos în urma tancului, trece prin
culoar. Trăgătorul cu puşca-mitralieră se deplasează paralel cu comandantul de grupă sau în faţa lui,
152
executînd foc asupra ţintelor descoperite la inamic. După trecerea prin culoar comandantul de grupă
comandă: „Grupă, pentru luptă - ÎNAINTE!". La această comandă grupa se desfăşoară cu
repeziciune în lanţ de trăgători şi continuă înaintarea în pas viu sau pas alergător.
Cînd culoarul prin barajele inamicului este executat cu focul artileriei şi atacul se execută fără
tancuri, grupa de infanterie trece prin culoar sprijinită de focul artileriei, TAB (ML) şi grupelor
vecine în ordinea stabilită de comandantul de pluton, în cazul acesta, grupele care sprijină cu foc
trecerea grupei prin culoar pentru executarea precisă a focului pot să ocupe poziţia culcat.
Imediat după trecerea barajelor prin culoar, grupele de infanterie se deplasează repede pe
direcţiile lor de atac pe linia grupelor vecine şi, executînd foc din mers asupra inamicului, se deplasează
impetuos spre obiectivul de atac.

Cînd grupa ajunge la 40m de limita dinainte a apărării inamicului, comandantul de grupă
dă comanda: „ Grupă, pregătiţi grenadele ", iar la distanţa de 30-20m comanda: „ Grupă, cu
grenade - FOC!". La această comandă militarii aruncă grenadele şi cu strigăte de „ URA!", atacă cu
hotărâre pătrunzînd în poziţia inamicului şi prin foc pumnal şi luptă corp la corp îl nimiceşte şi
continuă atacul fără opriri în tranşee (şanţuri de comunicaţie sau locaşuri de tragere).

5. Conducerea grupei în timpul desfăşurării acţiunilor de luptă în adâncimea apărării

inamicului. Trecerea la urmărirea inamicului. Executarea manevrei pentru ieşirea în flanc şi
spatele inamicului.
După ce a nimicit inamicul şi a cucerit obiectivul de atac grupa înaintează fără întârziere pe
direcţia indicată în strînsa cooperare cu grupele vecine.
Comandantul de grupă în timpul luptei se află, de regulă, în centrul liniei de trăgători a grupei, în
apropierea nemijlocită de el atacă trăgătorul cu puşca-mitralieră şi trăgătorul cu aruncătorul de
grenade. TAB (ML) urmează progresiunea grupei pe direcţia ei de atac, sprijină cu focul mitralierei
acţiunea acesteia, executînd foc pe deasupra şi prin intervalele cu grupele vecine.
Mecanicul-conducător conduce TAB (ML) pe câmpul de luptă de la o adăpostire la alta în
urma grupei sale la o distanţă nu mai mare de 50m, creind condiţii favorabile pentru observare şi
executarea focului asupra ţintelor inamicului.
În timpul desfăşurării acţiunilor de luptă în adâncimea apărării inamicului, la ordinul
comandantului de pluton sau din propria iniţiativă, grupa de infanterie, folosind cutele din teren, iese
repede în flancul sau spatele inamicului care opune rezistenţă, îl nimiceşte prin foc şi atac executat cu
hotărâre.
Manevra cu forţele trebuie să fie executată repede şi în ascuns. Ulterior grupa de infanterie
dezvoltă succesul obţinut în adâncimea apărării inamicului, folosind cît mai mult intervalele şi
golurile create în dispozitivul inamicului.
Trecerea la urmărirea inamicului.
După ce a nimicit inamicul prin foc şi manevră, grupa de infanterie fără întârziere, se îmbarcă
repede pe TAB (ML) la comanda (semnalul) comandantului de pluton şi continuă să înainteze pe
direcţia indicată.
Atunci cînd comandantul de grupă a observat retragerea inamicului, el raportează imediat
comandantului de pluton despre cele observate şi trece imediat la urmărirea acestuia pînă la capturarea
sau nimicirea lui completă. Urmărirea se execută, de regulă, cu infanteria îmbarcată pe TAB (ML) care
se deplasează repede pentru a nu permite inamicului să rupă lupta şi să ocupe apărarea pe un alt
aliniament.
Folosind cu pricepere avantajele terenului, grupa de infanterie în cooperare cu grupele vecine,
va ieşi în ascuns pe căile de retragere a inamicului pentru a-1 Iovi în flanc şi spate producîndu-i
pierderi în forţe şi mijloace sau î-l capturează.
In cazul cînd TAB (ML) а fost scos din funcţie pe parcursul luptei, grupa de infanterie poate să
urmărească inamicul acţionînd ca desant pe tanc. Pentru îmbarcarea grupei, comandantul de grupă
conduce grupa spre tanc care face o oprire scurtă (10 sec).

153
 Îmbarcarea se execută la comanda: „Grupă - îmbarcaţi". La această comandă militarii se
îmbarcă simultan pe cele două părţi ale tancului: comandantul grupei, trăgătorul cu puşca-mitralieră,
soldaţii 2 şi 4 - pe partea dreaptă, iar trăgătorul cu AG, soldaţii l şi 3 - pe partea stângă.
Pe timpul îmbarcării automatele şi puştile-mitraliere se ţin în mână de către fiecare militar, iar
mitralierele se dau primului militar care s-a urcat pe tanc.
Locul pe tanc al desantului:
- comandantul de grupă, trăgătorul cu aruncătorul de grenade şi trăgătorul cu puşca-mitralieră
- pe cutia blindată înapoia turelei în poziţia cea mai convenabilă;
- soldatul l - înapoia trăgătorului cu A G;
- soldatul 3 - în stânga în genunchi;
- soldaţii 2 şi 4 - în dreapta pe aripa tancului, ţinîndu-se cu mânile de mânerele de susţinere
pentru desant de pe părţile laterale ale turelei.
Atunci cînd în timpul urmăririi inamicului tancul intră în raza de acţiune a focului mitralierelor
inamicului, personalul grupei execută debarcarea şi continuă lupta în lanţ de trăgători, înainte de
debarcarea militarilor, comandantul de grupă semnalizează comandantului de tanc şi dă comanda:
„Pregătirea pentru debarcare". La această comandă militarii se pregătesc pentru debarcare, îşi
verifică obiectele de pe ei să nu fie agăţate pe timpul săriturii, asigură armamentul şi aşteaptă
următoarea comandă.
După oprirea tancului comandantul grupei comandă: „DEBARCAREA!". La această comandă
militarii debarcă, sărind lateral şi spre înainte, după care se desfăşoară în dispozitiv de luptă, lăsînd
interval de 10m între trăgătorul cu AG şi trăgătorul cu PPK, pentru trecerea tancului, după care,
reluîndu-şi intervalele normale, continuă acţiunea de luptă în cooperare cu tancul.
Ultimul părăseşte tancul trăgătorul cu RPK, care are misiunea să asigure cu foc debarcarea
militarilor. Comandantul de grupă, acţionînd în dispozitivul de trăgători, conduce focul şi deplasarea
grupei prin comenzi şi semnale.

Întrebări de control

1. Locul, rolul şi misiunile grupei (plutonului) în lupta de ofensivă.

2. Calculul posibilităţilor de luptă în ofensivă..
3. Obligaţiunile personalului şi acţiunile grupei (plutonului) infanterie motorizată în lupta de
ofensivă.
4. Procedeele de trecere la atac.
5. Organizarea luptei de ofensivă
6. Acţiunile grupei în lupta de ofensivă

154
 Capitolul XIII

TEMA 13. Grupa (echipa) la marş şi în siguranţa marşului.

Subiecte de studiu:
1. Succesiunea activităţilor principale desfăşurate de către comandantul de grupă după primirea
misiunii pentru siguranţa marşului.
2. Acţiunile comandantului de grupă pe timpul pregătirii patrulei de siguranţă
pentru executarea misiunii de luptă. Conducerea patrulei de siguranţă pe timpul executării misiunii de
luptă.

1. Succesiunea activităţilor principale desfăşurate de către comandantul de grupă după

primirea misiunii pentru siguranţa marşului.

Patrula de siguranţă primeşte misiunea de la comandantul de pluton sau de companie de la care

este numită.
In misiunea patrulei de siguranţă se indică:
- date cunoscute despre inamic şi locurile probabile de întîlnire cu acesta;
- misiunea plutonului (companiei);
- misiunea grupei;
- itinerarul şi viteza de deplasare;
- modul de acţiune în caz de întîlnire cu inamicul;
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare.
După primirea misiunii de luptă, comandantul patrulei de siguranţă este obligat:
- să însuşească misiunea;
- să studieze pe hartă itinerarul de deplasare şi aliniamentele pe care
este posibilă întîlnirea cu inamicul;
- să stabilească modul de deplasare a grupei, ordinea de executare a
observării şi modul de acţiune în cazul întîlnirii cu inamicul;
- să dea ordinul de luptă verbal.
În ordinul de luptă verbal comandantul patrulei de siguranţă indică:
- date cunoscute despre inamic;
- misiunea plutonului (companiei), itinerarul-şi viteza de deplasare;
- misiunea patrulei de siguranţă;
- misiunile fiecărui militar;
- modul de acţiune în cazul întîlnirii cu inamicul;
- ordinea de executare a observării asupra spaţiului aerian şi terestru;
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare;
- ora cînd trebuie să fie gata de marş;
- înlocuitorul la comandă,

Misiunea tactică

155
 La orele 6.00 comandantul Gr.1 IMo a primit misiunea de luptă de la comandantul de pluton
din care a aflat:
1. Inamicul, suferind înfrîngeri se retrage în direcţia _________. Concomitent aduce rezervele din
adîncime. Întîlnirea cu inamicul este posibilă pe aliniamentul:
___________________________________.
În spatele trupelor noastre acţionează grupe de diversiune – cercetare, cu care este posibilă
întîlnirea în orice timp.
2. Plutonul ___ IMo cu o grupă de genişti şi un chimist – PMC al batalionului cu misiunea: de
executat marşul pe itinerarul: _______________________ cu misiunea să excludă atacul prin
surprindere de către inamic la coloana păzită, să nu permită pătrunderea cercetării terestre a
inamicului spre coloana păzită. La orele 13.00 de cucerit aliniamentul _____________ şi să
asigure desfăşurarea şi intrarea în luptă a forţelor principale a batalionului.
3. Gr.___ IMo cu doi genişti şi un chimist – patrula de cercetare cu misiunea: să se deplaseze pe
itinerarul PMC, să nu admită atacul prin surprindere a coloanei PMC de către inamic şi să
execute cercetarea itinerarului, terenului şi obiectelor din teren.
Viteza de mişcare – 30 km/oră.
4. Punctul iniţial: ____________________ de trecut la orele 9.30.
5. Gătinţa pentru deplasare ___________-.
Consumul la marş:
- muniţii – 0,5 un/foc;
- carboranţi – 0,8 al.
Însuşirea misiunii
1. Inamicul, suferind înfrîngeri se retrage în direcţia
________________________________________. Întîlnirea cu inamicul poate fi probabilă pe
aliniamentul ____________________________________________.

2. Pl.______IMo cu _________________________________________________
PMC al batalionului cu misiunea: de executat marşul pe itinerarul
___________________________________________________________________
să excludă prin surprindere de către inamic la coloana păzită, să nu permită pătrunderea cercetării
terestre a inamicului spre coloana păzită, la orele ______________de cucerit
aliniamentul_________________________________ şi să asigure desfăşurarea şi intrarea în
luptă a forţelor principale a batalionului.

3. Gr.______IMo cu doi genişti şi un chimist – patrula de cercetare cu misiunea: să se deplaseze pe

itinerarul PMC, să nu admită atacul prin surprindere a coloanei PMC de către inamic şi să
execute cercetarea itinerarului, terenului şi obiectelor din teren.
4. Viteza de deplasare – 30 km/oră.
5. Gătinţa pentru deplasare ____________________________.
6. Punctul iniţial de trecut __________________________. Pentru pregătirea pentru acţiunile în
patrula de cercetare avem _______ ore.

Determinarea modului de deplasare, de observare, de acţiuni în caz de întîlnire cu inamicul şi

modul de raportare.
1. Deplasarea pe itinerar de executat prin salturi de la adăpost la adăpost. Sectoarele de teren
închise, liziere de pădure, intrările în trecători, unde e posibilă dislocarea secretă a inamicului şi
atacul prin surprindere al acestuia din ambuscade, precum şi trecerile înguste, pădurile de
examinat şi în caz de necesitate de indicat prin semnul de prevenire.
2. Observarea în timpul deplasării de organizat:
- mecanicul – conductor - în faţă;
- ochitorul – operator - în faţă şi asupra inamicului aerian;
- mitralior, puşcaş - în stînga; agheist, ajutorul agheistului - în dreapta;
- puşcaş superior - în spate şi asupra semnalelor comandantului de pluton.
3. În caz de descoperire a inamicului de transmis semnalul respectiv stabilit, de indicat
mecanicului – conductor un loc adăpostit pentru oprirea maşinii, de executat debarcarea grupei

156
 din MLI, de indicat obiectivele ochitorului – operator, mitraliorului şi agheistului. Grupele mici
ale inamicului grupa le nimiceşte şi continuă executarea misiunii de luptă. În caz de întîlnire cu
forţe superioare ale inamicului, grupa ocupă un aliniament favorabil şi odată cu intrarea acestuia
în zona focului eficace, grupa deschide foc prin surprindere, asigurînd prin aceasta desfăşurarea
şi intrarea în luptă a PMC. Pentru examinarea unor obiecte de pe teren din cadrul trăgătorilor de
trimis cercetaşi.
4. Raportarea de efectuat prin semnale stabilite.

Ordinul de luptă al comandantului patrulei de siguranţă (o variantă) .

l. Detaşamentul de terorişti, suferind pierderi în forţe şi mijloace, se retrage pe direcţia -
_________________ avînd intenţia să ocupe poziţia de apărare pe aliniamentul: dreapta - _____
stînga -___________________________________
În faţa trupelor noastre acţionează pichetul mobil de spate al inamicului cu
care este posibilă întîlnirea pe aliniamentul _______
2. PI.I.Mo. este numit ca pichet mobil de cap al B.1I.Mo., execută marşul pe
itinerarul____________________________________ cu misiunea de a preveni atacul prin
surprindere asupra coloanei forţelor principale ale B.1 I.Mo. şi să zădărnicească acţiunile de cercetare
al inamicului.
3.Gr.1I.Mo. este numită ca patrulă de siguranţă de cap cu misiunea de a evita
atacul prin surprindere asupra coloanei PMC.
4.Viteza de deplasare – 30 - 40 km/oră.
5.Ordinea de executare a observării:
- conducător - auto - în faţă;
- ochitorul la mitraliere - în faţă şi asupra spaţiului aerian;
- mitraliorul şi puşcaşul superior - în stînga;
- puşcaşul 1,2,3- în faţă şi în stînga;
- grenaderul - în spate şi asupra semnalelor date de comandantul de
pluton;
- ajutorul grenaderului - în dreapta;
6. În caz de întîlnire cu grupele mici ale inamicului ochitorul la mitraliere le nimiceşte cu foc
intens din mitraliere, iar desantul să fie gata pentru debarcare, atacul inamicului şi nimicirea
acestuia prin foc deschis din toate categoriile de armament.
În caz de întîlnire cu forţe superioare ale inamicului, patrula ocupă o poziţie favorabilă şi
deschide foc asupra lui din toate mijloacele de foc, asigurînd astfel intrarea în luptă în mod organizat a
PMC.
7. Semnalele:
- de înştiinţare - atac aerian - „Văzduh";
- atac chimic — „Gaze"; '
- atacul inamicului - „Inamic în faţă (stînga, dreapta)".
8. Gătinţa de marş - ora 18.00.
9. Înlocuitorul la comandă - ochitorul la mitraliere caporal Flămîndu.

2. Acţiunile comandantului de grupă pe timpul pregătirii patrulei de siguranţă pentru

executarea misiunii de luptă. Conducerea patrulei de siguranţă pe timpul executării misiunii de
luptă.

După darea ordinului de luptă, comandantul de grupă verifică dacă personalul din subordine
cunoaşte misiunea de luptă primită, semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi ordinea de
acţiune la primirea lor; numeşte un observator asupra semnalelor date de comandantul PMC.
157
 Ulterior, comandantul de grupă împreună cu conducătorul auto şi cu ochitorul la mitraliere
verifică starea tehnică a autovehiculului, a armamentului, aparatelor de vedere pe timp de noapte,
mijloacelor de protecţie şi a stingătoarelor, mijloacelor de legătură şi de mascare a luminii.
Comandantul de grupă întreprinde măsurile necesare pentru a face plinurile cu carburanţi-
lubrifianţi, pentru a completa muniţiile pînă la normele stabilite. La ora stabilită raportează
comandantului PMC despre gătinţa grupei pentru executarea misiunii.
Cînd grupa de infanterie motorizată este numită patrulă de siguranţă şi se deplasează pe jos,
comandantul patrulei trimite doi cercetaşi care se deplasează în faţă (la flanc, spate).
Depărtarea cercetaşilor faţă de patrulă trebuie să asigure legătura din vedere şi poate fi: ziua-pînă
la 300 m; noaptea-pînă la 100 m.

Atunci cînd patrula de siguranţă întîlneşte baraje, obstacole naturale şi porţiuni de teren
infectate, comandantul patrulei este obligat:
- să raporteze comandantului care 1-a trimis despre existenţa acestora;
să ia măsuri pentru marcarea lor şi le ocoleşte;
- în cazul cînd nu există căi ocolitoare organizează trecerea prin ele, luînd măsurile necesare
pentru protecţie (îmbracă mijloacele de protecţie, execută îmbarcarea pe TAB, măreşte viteza de
deplasare etc.).
În siguranţă grupa de infanterie capturează sau nimiceşte grupele mici ale inamicului.
Cînd întîlneşte un inamic mai puternic, grupa ocupă o poziţie favorabilă şi o menţine pînă la
sosirea subunităţii, căreea îi face siguranţa, sau pînă la primirea unei noi misiuni de la comandantul
care a trimis-o.
În toate cazurile întîlnirii cu inamicul, comandantul patrulei raportează despre aceasta
comandantului care 1-a trimis.
Patrula de siguranţă se opreşte pentru halte la semnalul comandanului subunităţii, căreea îi face
siguranţa sau după ajungerea pe aliniamentul (punctul) fixat.
Pe timpul haltei grupa ocupă o poziţie avantajoasă şi continuă să execute observarea, fiind gata să
respingă atacul inamicului acţionînd ca post de pază.
Pe timpul haltelor mari sau la opriri de mai lungă durată grupa execută lucrări genistice pentru
protecţia militarilor, a armamentului şi a tehnicii.

Întrebări de control

1. Activităţile principale desfăşurate de către comandantul de grupă după primirea misiunii pentru
siguranţa marşului.
2. Acţiunile grupei pe timpul executării misiunii de luptă.
3. Conducerea patrulei de siguranţă pe timpul executării misiunii de luptă.

158
 Capitolul XIV

TEMA 14. Grupa (echipa) în staţionare şi siguranţa staţionării.

Subiecte de studiu:
1. Acţiunile comandantului grupei I.Mo grupă pentru organizarea staţionării
2. Conducerea grupei de infanterie în staţionare.
3. Acţiunile comandantului grupei I.Mo pentru organizarea siguranţei staţionării 4. Acţiunile
comandantului grupei I.Mo pe timpul executării misiunii în siguranţa staţionării.

1. Acţiunile comandantului grupei I.Mo pentru organizarea staţionării.

Prin staţionare se înţelege dispunerea subunităţilor militare într-un raion în vederea pregătirii unor
acţiuni de luptă, marşului sau refacerii capacităţii de luptă.
Pentru dispunerea subunităţilor în staţionare se folosesc, de regulă, pădurile, tufărişurile, cutele
de teren şi localităţile. Dispunerea se face de-a lungul drumurilor existente, la o depărtare oarecare
de ele, pentru a începe cît mai repede marşul sau pentru a intra organizat în luptă.
După primirea misiunii la staţionare comandantul grupei I.Mo dispune TAB (ML) în locul
indicat de comandantul plutonului.
Comandantul de pluton adună personalul din subordine şi dă ordinul de luptă pentru
dispunerea subunităţii în staţionare în care indică:
- date cunoscute despre inamic;
- misiunea plutonului;
- locurile de staţionare a vecinilor;
- misiunile grupelor, locurile lor de dispunere în staţionare, locurile de amenajare a
locaşurilor de tragere şi a şanţurilor acoperite pentru personal, tehnică şi armament; modul de observare
asupra inamicului terestru, aerian şi semnalelor date de către comandantul de companie; modul de
acţiune a grupelor în caz de atac aerian sau terestru; semnalele de înştiinţare,
conducere şi cooperare şi ordinea de acţiune la primirea lor;
- ora cînd trebuie să fie ocupat raionul de staţionare şi la ce oră să fie
finisate lucrările de amenajare genistică şi mascare;
- locul său şi înlocuitorul la comandă.
Comandantul grupei I.Mo , la rindul său, după primirea misiunii este obligat să verifice, dacă
personalul din subordine cunoaşte modul de acţiune pentru respingerea inamicului terestru şi aerian,
cunoaşterea semnalelor de înştiinţare, conducere şi cooperare şi ordinea de acţiune la primirea lor.
Ulterior, comandantul de grupă dă indicaţiile respective şi participă activ la amenajarea locaşurilor de
tragere, şanţului-adăpost acoperit pentru personal şi poziţiei de tragere a TAB (ML), organizează
mascarea şi întreţinerea tehnică a maşinei de luptă şi a armamentului.
Pe timpul efectuării lucrărilor de întreţinere tehnică a TAB (ML), în primul rînd, se fac plinurile
cu carburanţi şi lubrifianţi, se completează muniţiile pînă la normele stabilite, se înlătură defecţiunile
descoperite după care se efectuează celelalte lucrări.

Misiunea tactică

159
 La ora 8.00 “ZO” comandantul Pl.1 IMo a pus misiunea de luptă din care comandantul Gr.1
IMo a aflat:
1. Inamicul a rupt apărarea trupelor noastre _____________________ şi dezvoltă ofensiva în
direcţia _______________. Apariţia subunităţilor lui înaintate la aliniamentul
_______________________ se aşteaptă peste ______ ore, iar acţiunile grupurilor de diversiune –
cercetare – în orice timp.
2. Pl.___ IMo - pichetul de pază cu misiunea să execute siguranţa batalionului în fîşia: din dreapta
_____________; din stînga _________________, să nu admită pătrunderea cercetaşilor
inamicului spre batalion, de descoperit la timp inamicul terestru, de a avertiza batalionul despre
aceasta. În caz de atac al inamicului de a apăra cu dîrzenie poziţia ocupată, pînă la sosirea forţelor
principale ale batalionului.

3. Gr.__ IMo - post de pază cu misiunea să execute siguranţa pichetului de pază în fîşia: din dreapta
___________; din stînga ________________-, să nu admită pătrunderea cercetaşilor inamicului
spre pichetul de pază, să descopere la timp inamicul terestru şi să înştiinţeze despre acesta
pichetul de pază.
În caz de atac al inamicului de apărat cu dîrzenie poziţia ocupată, pînă la primirea ordinului de
retragere.
4. Consumul de muniţii pentru armamentul de infanterie – 0,5 un/foc, pentru MLI – 0,4 un/foc.
Consumul de carburanţi – 0,3 al.
Poziţia de siguranţă de ocupat la 12.00 “ZO”.
Gătinţa sistemului de foc 12.30 “ZO”.
Gătinţa amenajării genistice 13.00 “ZO”.
PCO al Pl.1 IMo ______________________________________________.
Amenajarea genistică de efectuat în volumul de prima urgenţă.
5. Soldaţii răzleţi şi grupele mici ale inamicului de capturat sau de nimicit cu focul pregătit de
postul de pază.
În caz de apropiere de poziţia postului de pază a forţelor superioare ale inamicului, grupa intră
curajos în luptă şi reţine rezistent poziţia ocupată pînă la primirea ordinului de retragere. La
primirea ordinului de retragere, grupa execută retragere spre pichetul de pază de-a lungul
drumului folosind cutele şi capacităţile de protecţie a terenului. Retragerea de executat numai la
ordinul comandantului.

Însuşirea misiunii.

1. Pl.__IMo – pichetul de pază cu misiunea să execute siguranţa batalionului în fîşia

__________________________________________________________.
2. Gr.___IMo – postul de pază cu misiunea să execute siguranţa pichetului de pază în făşia
___________________________________________________________.
3. Din dreapta ocupă poziţia ____________________________________________
cu misiunea ____________________________________________________.
Din stînga ocupă poziţia _____________________________________________
cu misiunea ______________________________________________________.
4. Ora gătinţei ________________________________.

C o n c l u z i i:
1. De ocupat poziţia __________________________________________________.
2. De numit pînda în componenţa __________________________________ cu
misiunea_______________________________________________________.
3. Pentru pregătire avem ______ ore, din ele ______________________________.

Organizarea observării

160
 Pentru organizarea observării după inamicul terestru şi aerian de numit observator. Observarea
de executat de pe poziţiile vremelnice sau de rezervat.
Locul de observare ____________________________________________________.
Sectorul de observare _________________________________________________.
Ordinea de raportare despre rezultatele observării ___________________________.
Ordinea de schimb a locului de observare __________________________________.
Ordinea de schimb a observatorului _____________________________________.

Determinarea poziţiilor MLI, mijloacelor de foc şi efectivului.

1. Poziţia de foc principală pentru MLI de avut ____________________________.

Sectoarele de tragere: de bază __________________________________________
suplimentar _______________________________________
Poziţia de foc de rezervă pentru MLI de avut ____________________________.
Sectoarele de tragere: de bază _________________________________________
suplimentar _____________________________________
2. Pentru mitralior poziţia de tragere de bază de avut ________________________.
Sectoarele de tragere: de bază ______________________________________
suplimentar _____________________________________
Poziţia de tragere de rezervă de avut ____________________________________.
Sectoarele de tragere: de bază _______________________________________
suplimentar ______________________________________
3. Pentru agheist poziţia de tragere principală de avut _______________________.
Poziţia de tragere de rezervă __________________________________________.
4. Pentru ajutorul agheistului locul de tragere ____________________________.
Pentru puşcaşul superior locul de tragere ______________________________.
5. Pentru puşcaş locul de tragere _______________________________________.

Darea ordinului de luptă

1. Reperele: 1. __________________________________________________.
2. __________________________________________________.
3. __________________________________________________.
4. __________________________________________________.
2. Inamicul a rupt apărarea trupelor noastre ________________________________
şi dezvoltă ofensiva în direcţia _______________________________________.
Apropierea subunităţilor lui înaintate la aliniamentul _____________________
_____________________se aşteaptă ________________________________, iar acţiunile
grupurilor de diversiune cercetare – în orice timp.
3. Pl._____IMo – pichetul de pază cu misiunea să execute siguranţa batalionului în fîşia:
____________________________________________________________.
Poziţia _________________________________________________________.
Fîşia focului: din dreapta ___________________________________________
din stînga ______________________________________________.
Sectorul de tragere suplimentar________________________________________.
Gr._____IMo – postul de pază cu misiunea _____________________________.
Poziţia __________________________________________________________.
Fîşia focului: din dreapta __________________________________________
din stînga __________________________________________.
161
 Sectorul de tragere suplimentar ________________________________________.
4. Din dreapta __________ cu misiunea ___________________________.
Poziţia ______________________________________________________.
Fîşia focului: din stînga _____________________________________________.
Din stînga __________ cu misiunea ___________________________________.
Fîşia focului: din dreapta _________________________________________.
5. Ochitorul – operator - poziţia de tragere de bază _________________________.
Sectoarele de tragere: de bază ________________________________________;
suplimentar _______________________________________.
Poziţia de tragere de rezervă ___________________________________.
Sectoarele de tragere: de bază ___________________________________
suplimentar _____________________________________.
Mecanicul – conductor să efectuieze observarea în sectorul de tragere şi să corecteze focul
MLI. Itinerarul de ieşire la poziţia de rezervă _______________.
Itinerarul de retragere ______________________________________________.
Mitraliorul - poziţia de tragere de bază ________________________________.
Sectoarele de tragere: de bază_________________________________________
suplimentar _____________________________________.
Poziţia de tragere de rezervă _________________________________________.
Sectoarele de tragere: de bază_________________________________________
suplimentar _____________________________________.
Agheistul - Poziţia de tragere principală _______________________________.
Poziţia de tragere de rezervă _________________________________________.
Să fie gata pentru nimicirea tancurilor şi altor maşini blindate ale inamicului în fîşia de foc a
grupei.
Ajutorul agheistului - locul de tragere ________________________________. Pregăteşte
focul în direcţia ___________________________________________.
Puşcaşul superior - poziţia de tragere _________________________________.
Pregăteşte şi execută focul în direcţia __________________________________.
Puşcaşul - poziţia de tragere _________________________________________.
Pregăteşte focul în direcţia ___________________________________________.
Soldatul ___________ - observator. Efectuiază observarea asupra inamicului terestru şi aerian.
Mitraliorul _______________ - de serviciu.
Focul MLI asupra inamicului care atacă se deschide la ieşirea acestuia pe aliniamentul
______________________________________________________. Pînă la apropierea
tancurilor şi infanterie inamicului de aliniamentul __________
______________________________ focul se execută numai la comanda mea, iar la apropierea
de aliniamentul _________________________ - de sinestătător.
La ieşirea inamicului în flancul şi în spatele poziţiei grupei acesta se nimiceşte cu foc din
poziţiile de tragere de rezervă. Locaşurile individuale pe poziţia de bază şi amplasamentul MLI
se sapă pînă la orele__________. Către orele ____________ locaşurile individuale se unesc
printr-o tranşee, formînd şanţul de tragere pentru grupă şi se maschează. Începînd cu
_________________ se trece la săparea şanţurilor de tragere pe poziţiile de tragere de rezervă şi
la amenajarea şanţului de adăpost acoperit.
6. Semnalele:
de înştiinţare:____________________________________________________.
de conducere şi cooperare:________________________________________.
Parola __________________________________________________________.
7. Starea gata pentru luptă - ______________________________________.
Locţiitorul meu _____________________________________________.

Acţiunile în siguranţa staţionării. Postul de pază execută observarea neîntreruptă, ziua şi

noaptea; pe timpul activităţii în postul de pază evită producerea de zgomote inutile (ţipete, rîsete,

162
cîntece) sau folosirea excesivă a luminii (este indicată folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivului
de vedere pe timp de noapte de tip pasiv).

2. Conducerea grupei I.Mo în staţionare.

Cînd s-au efectuat toate lucrările pentru dispunerea grupei în staţionare, comandantul de grapă
numeşte trăgătorul la armamentul de serviciu şi în observator, după care, la ora stabilită raportează
comandantului de pluton despre lucrările efectuate. După prezentarea raportului, comandantul de grupă
organizează executarea indicaţiilor date de comandantul de pluton, servirea hranei şi odihna
personalului din subordine.

În cazurile de atac al inamicului, comandantul de grupă dublează semnalele primite şi dă

comenzile respective:
- atacul inamicului terestru, semnalul „Alarmă";
- primind acest semnal comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, Alarmă! Pe direcţia
pomului izolat - pentru luptă!". La această comandă personalul ocupă poziţiile de
tragere pe direcţia indicată şi este gata de luptă;
- atac aerian, semnalul „Văzduh";
- comandantul de grupă dublează semnalul primit şi dă comanda: „Grupă, în
adăpost!". La această comandă personalul grupei se adăposteşte repede în şanţul-adăpost
acoperit, cu excepţia trăgătorului la armamentul de serviciu şi a observatorului;
- atac chimic, semnalul „Gaze"; primind acest semnal, comandantul de grupă dă comanda:
„Grupă, Gaze! Ciorapii, mănuşile, mantaua -îmbrăcaţi!", după care personalul îşi ocupă poziţiile
de tragere şi execută observarea terenului pe direcţiile indicate.
După respingerea atacului inamicului, comandantul de grupă întreprinde măsurile necesare
pentru acordarea primului ajutor medical răniţilor, verifică starea personalului, a maşinei de luptă, a
armamentului şi raportează comandantului de pluton. Ulterior, comandantul de grupă organizează
înlăturarea urmărilor atacului aerian, de artilerie şi a armelor incendiare ale inamicului, refacerea
capacităţii de luptă a grupei, reamenajarea lucrărilor genistice şi mascarea.

3. Acţiunile comandantului grupei I.Mo pentru organizarea siguranţei staţionării.

În staţionare subunităţile îşi realizează siguranţa nemjlocită şi siguranţa de staţionare. Misiunile
siguranţei de staţionare sînt:
- să descopere la timp apariţia inamicului terestru şi să prevină subunităţile ,
cărora li se face siguranţa;
- să prevină pătrunderea elementelor de cercetăre ale inamicului spre raionul de staţionare;
- să apere cu dîrzenie poziţia cînd este atacată de inamic;
- să interzică trecerea personalului şi a grupelor care nu cunosc parola, peste
aliniamentul de siguranţă.
Pentru a recunoaşte militarii proprii de cei a inamicului se stabileşte un secret, care este compus
din două cuvinte, care încep cu aceeaşi literă: primul se numeşte parolă, al doilea răspuns (ex.: Obuz -
Orhei; Lunetă - Leova etc.)
Parola şi răspunsul se pronunţă încet. Siguranţa reţine pe toţi cei care nu cunosc parola şi îi
trimite, sub escortă, eşalonului superior pentru cercetare.
Plutonul de infanterie poate fi numit ca pichet de pază şi poate fi trimis la o distanţă de pînă
la 5 km faţă de trupele cărora le face siguranţa, unde i se indică o fîşie de siguranţă de pînă la 2
km.
În staţionare grupa de infanterie poate fi numită ca post de pază independent cu misiunea
de a face siguranţa nemijlocită a subunităţilor aflate în staţionare.
Postul de pază poate fi trimis de către pichetul de pază, fie direct de către subunităţile aflate în
staţionare.
Postul de pază ocupă şi amenajează poziţia ce i s-a indicat, de regulă, la o distanţă de pînă la
1500 m de subunitatea căreea îi face siguranţa.

163
 Comandantul de grupă trebuie să aleagă locul de dispunere a postului de pază care că asigure
observarea şi executarea focului circular şi o bună mascare.
Postul de pază se schimbă, de regulă, după 24 de ore.
Comandantul de grupă după primirea misiunii de luptă conduce grupa la locul stabilit şi ocupă
poziţia indicată, numeşte 1-2 observatori, stabileşte poziţiile de tragere de bază şi de rezervă a TAB
(ML), a trăgătorilor cu puşca-mitralieră şi AG, locurile de tragere a celorlalţi militari, dă ordinul de luptă
verbal; organizează sistemul de foc, amenajarea genistică şi mascarea poziţiei ocupate; stabileşte ordinea
de desfăşurare a serviciului.

În ordinul de luptă comandantul de grupă indică:

- reperele;
- misiunea plutonului(dacă este în componenţa lui);
- misiunea grupei (poziţia, fîşia şi sectorul complementar de tragere, poziţia de tragere de bază şi
de rezervă a TAB (ML) cu sectoarele de tragere de bază şi de rezervă);
- misiunile vecinilor;
- misiunile personalului (ochitorului-operator, trăgătorului cu RPK şi trăgătorului cu, AG
- 7 - poziţiile de tragere de bază şi de rezervă cu sectoarele lor de tragere de bază şi complementare;
mecanicului-conducător - itinerarul de deplasare spre poziţia de rezervă şi de retragere, ordinea de
executare a observării şi de corectare a focului; celorlalţi trăgători -locurile de tragere de bază şi de
rezervă);
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare;
- secretul
- ora gătinţei pentru luptă
- înlocuitorul la comandă.

4. Acţiunile comandantului grupei I.Mo pe timpul executării misiunii în siguranţa

staţionării.
Comandantul postului de pază organizează desfăşurarea serviciului astfel: ziua, cînd
vizibilitatea este bună, jumătate din personalul grupei se poate odihni (dormi), iar o dată cu lăsarea
întunericului, precum şi pe timp de ceaţă, ninsoare şi viscol stă de veghe întreg personalul postului şi
se instalează observatori suplimentari.
La primirea primelor date despre inamic, comandantul postului de pază dă comanda: „Grupă,
pentru luptă!". La această comandă toţi militarii îşi ocupă în cel mai scurt timp pozitiile de tragere,
fiind gata de luptă. Grupele mici ale inamicului sînt lăsate să se apropie, după care sînt capturate sau
nimicite cu foc. La apariţia tancurilor sau a unor forţe superioare ale inamicului, comandantul de grupă
raportează imediat comandantului care 1-a trimis, şi continuă îndeplinirea misiunii pentru a menţine
poziţia ocupată pînă la intrarea în luptă a forţelor principale sau pînă la primirea ordinului de retragere.
În unele cazuri, cînd în faţa fîşiei de siguranţă a postului de pază sau la flancuri există drumuri
acoperite de teren, comandantul grupei trimite o pîndă (patrulă) pentru a descoperi la timp apariţia
inamicului pe aceste direcţii.
Pînda se compune din doi militari, dintre care unul este şef. Militarii din pîndă se dispun mascat
în locurile ordonate, fiind în orice moment gata de luptă. La apariţia inamicului, pîndă observă
acţiunile acestuia şi raportează imediat comandantului postului de pază prin procedeul stabilit din
timp. Dacă militarii izolaţi ai inamicului pătrund fără să-şi dea seama către locul de dispunere al pîndei,
aceasta îi capturează sau îi nimiceşte cu foc.
După îndeplinirea misiunii, militarii din pîndă revin, fără a aştepta ordin, în poziţia de siguranţăe
a postului de pază.

Întrebări de control

1. Acţiunile comandantului grupei I.Mo grupă pentru organizarea staţionării

164
 2. Conducerea grupei de infanterie în staţionare.
3. Acţiunile comandantului grupei I.Mo pentru organizarea siguranţei staţionării 4. Acţiunile
comandantului grupei I.Mo pe timpul executării misiunii în siguranţa staţionării.

Capitolul XV

TEMA 15. Operaţii militare altele decît războiul.

Subiecte de studiu:
1. Principii generale.
2. Tipuri de operaţii

1. Principii generale.

Operaţiile militare altele decât războiul - OMAR (de stabilitate) se execută de către brigada
mecanizată în conformitate cu legislaţia internaţională referitoare la folosirea forţelor armate şi cu
obligaţiile statului pentru realizarea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi cu legislaţia
internă privind folosirea forţelor armate în operaţii neprevăzute pe timp de pace.
Datorită eterogenităţii forţelor participante, militare şi uneori civile şi a importanţei
acţiunilor acestora, conducerea OMAR (de stabilitate) este de o complexitate aparte, iar acţiunile
unor forţe relativ mici pot avea impact politic deosebit.
În procesul pregătirii operaţiilor se stabilesc obiective bine determinate în timp şi spaţiu, unele
dintre acestea fiind specifice, iar altele putând avea final deschis.
Caracterul eterogen al structurii forţelor participante (forţe militare aparţinând mai multor
naţiuni, poliţie, pompieri, organizaţii civile naţionale şi internaţionale, agenţii guvernamentale), nu
trebuie să afecteze în nici un fel concentrarea eforturilor pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Eventualele neclarităţi în stabilirea şi înţelegerea obiectivelor politice trebuie să fie înlăturate
prin solicitarea ordinelor scrise de la eşalonul superior.
Datele şi informaţiile de cercetare obţinute din surse diferite constituie baza estimării
comandantului şi a planificării operaţiilor.
Cunoaşterea în profunzime şi aplicarea cu rigurozitate a regulilor de drept internaţional şi a
legilor ţării reprezintă un factor determinant al succesului oricărei operaţii.
Prezenţa brigăzii în anumite zone poate determina autorităţile locale să îi încredinţeze
conducerea unor acţiuni care, în mod normal, ar reveni altor organisme. În aceste condiţii,
comandantul raportează eşalonului superior despre situaţia creată, iar după primirea aprobării,
stabileşte împreună cu autorităţile locale, modalităţi de acţiune specifice, complementare regulilor
de angajare. Forţele puse la dispoziţie trec în subordinea nemijlocită a comandantului şi acţionează
în conformitate cu cele solicitate, în limita competenţelor sale şi a prevederilor actelor normative.
La terminarea misiunii comandantul brigăzii predă autorităţilor locale forţele puse la dispoziţie,
raportează eşalonului superior concluziile rezultate şi execută ordinele acestuia.
Principii specifice.
OMAR (de stabilitate) se desfăşoară cu respectarea, în funcţie de situaţie, a principiilor
caracteristice luptei armate precum şi a unor principii specifice.
Principiile de desfăşurare a OMAR (de stabilitate) sunt complementare principiilor luptei
armate.
Definirea clară a obiectivului în OMAR (de stabilitate) presupune integrarea tuturor acţiunilor
pentru realizarea scopului stabilit de eşalonul superior.

165
 Comandantul concretizează ordinele eşalonului superior în obiective militare specifice brigăzii,
pe care trebuie să le îndeplinească în cooperare cu forţele şi organizaţiile participante.
Orice schimbare în plan politic şi militar trebuie să se reflecte în planificarea operaţiei.
Siguranţa operaţiilor se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva acţiunilor
ostile.
Comandantul trebuie să ia toate măsurile ce se impun pentru protecţia permanentă a forţelor,
indiferent de caracterul paşnic al operaţiilor.
Când situaţia impune, conform regulilor de angajare, forţele trec cu rapiditate de la o atitudine
necombatantă la cea specifică luptei armate.
Restricţionarea reprezintă riposta armată aplicată cu prudenţă şi vizează realizarea unui
echilibru între desfăşurarea în siguranţă a OMAR (de stabilitate) şi obiectivul politic propus.

Folosirea excesivă a forţei poate pune sub semnul întrebării legitimitatea participării
structurilor militare la operaţie, amplificând credibilitatea forţelor ostile (inamice).
Comandantul trebuie să ia măsuri preventive, asigurând înţelegerea şi respectarea regulilor de
angajare şi informarea oportună a subordonaţilor cu privire la situaţia politico-militară din zonă. La
propunerea sa, regulile de angajare vor fi revăzute şi reformulate ori de câte ori este necesar, pentru a
nu pune în pericol viaţa personalului militar şi integritatea forţelor.
Legitimitatea derivă din percepţia prezenţei forţei şi a acţiunilor executate de către aceasta,
având autoritatea de a folosi mijloacele adecvate pentru realizarea scopurilor stabilite prin
convenţii de părţile contractante.Legitimitatea poate deveni un element decisiv pentru desfăşurarea
cu succes a operaţiei. Forţele angajate trebuie să aibă un mandat legal de acţiune, pe care să-l
respecte întocmai.
Perseverenţa presupune pregătirea privind aplicarea şi folosirea constantă, pentru un timp
îndelungat a forţelor, în funcţie de misiunea primită şi evoluţiile politico-militare din zonă.
Comandanţii trebuie să urmărească îndeplinirea misiunii într-un timp cât mai scurt şi în acelaşi
timp trebuie să fie conştienţi că unele acţiuni, prin natura lor, pot să dureze chiar mai mulţi ani, şi să-
şi ia măsuri în consecinţă.
În OMAR (de stabilitate) comandantul ia decizii în condiţii de incertitudine, iar rezultatele unor
reacţii imediate pot afecta misiunea pe termen lung. Aceasta nu exclude executarea unor acţiuni cu
caracter decisiv, dar impune analiza atentă a situaţiei, în scopul găsirii momentelor şi locurilor
potrivite pentru astfel de măsuri.

2. Tipuri de operaţii
A. Operaţii în sprijinul păcii. Operaţiile în sprijinul păcii constau în menţinerea păcii,
prevenirea conflictului, restabilirea păcii şi impunerea păcii.
Menţinerea păcii este definită drept limitarea, moderarea şi (sau) încetarea ostilităţilor între
state sau în cadrul unor state, prin intermediul intervenţiei unei terţe părţi, imparţială, organizată şi
condusă internaţional, folosind forţe militare şi civile, pentru a ajuta procesul politic de soluţionare a
conflictelor, de restabilire şi menţinere a păcii.
De regulă, din cadrul brigăzii mecanizată sunt destinate să acţioneze forţe de valoare batalion
(companie) întărit(ă).
Acestea acţionează pe baza unui mandat şi a regulilor de angajare stabilite de către organizaţia
sub egida căreia participă. Mandatul trebuie să prevadă: scopul operaţiei; mărimea şi tipul forţelor
care vor acţiona; termenii şi condiţiile pe care ţara gazdă intenţionează să le impună asupra prezenţei
forţei sau misiunii; funcţiile pe care forţa de menţinere a păcii trebuie să le îndeplinească.
Pentru îndeplinirea standardelor şi atingerea performanţei planificate este necesar ca militarii
pentru operaţii să fie pe cât posibil selecţionaţi din aceeaşi structură militară, care a existat anterior
şi în care aceştia se cunosc bine, constituiţi în colective puternice.
Criteriile de selecţie sunt:
a) calitatea de cadre active sau militari angajaţi pe bază de contract;
b) voluntariatul;
c) cunoaşterea unei limbi de circulaţie internaţională;

166
 d) calităţi morale corespunzătoare;
e) calităţi profesionale şi fizice.
Operaţiile de prevenire a conflictului sunt parte componentă a operaţiilor în sprijinul păcii.
Prevenirea conflictelor cuprinde activităţi, începând de la iniţiative diplomatice până la
desfăşurarea de forţe cu scopul de a preveni escaladarea diferendelor în conflicte armate sau
diseminarea acestora.
Prevenirea conflictelor poate include misiuni de constatare a faptelor, de consultare,
avertizare, inspecţie şi monitorizare.
De regulă, desfăşurarea preventivă constă în dislocarea unei forţe militare (sau civile) cu
scopul de a evita o criză.

Forţe din brigada mecanizată pot participa la operaţii de :

a) descoperire, identificare a unor forţe ostile şi prefigurare a unor pericole iminente ;
b) dislocare preventivă de forţe pentru prevenirea unor operaţii ostile ;
c) aplicare a unor măsuri de stabilizare în conformitate cu mandatul sau ordinul de
operaţie primit.

Operaţiile de restabilire (impunere) a păcii.

Forţele brigăzii mecanizate pot fi angajate pentru a elimina şi pune capăt ilegalităţii. Aceste
operaţii diferă de cele de menţinerea păcii prin aceea că părţile în conflict nu au ajuns la un consens
şi a fost folosită forţa pentru a aduce situaţia sub control. Ca şi alte operaţii, în conflictele de
intensitate mică, misiunea constă în îndeplinirea unui obiectiv politic cu minimum de violenţă.
Pierderile şi distrugerea proprietăţilor trebuie limitate. Siguranţa necombatanţilor, care pot fi
prezenţi în număr mare, este un considerent major şi regulile de angajare sunt restrictive. Aceste
operaţii se sfârşesc printr-o retragere planificată sau o tranziţie către o operaţie de menţinere a
păcii.
B. Operaţii de căutare – salvare – evacuare
Căutarea - salvarea este o operaţie militară executată de forţe special desemnate pentru
îndeplinirea unor misiuni de salvare de vieţi omeneşti, armament, tehnică şi materiale, în cazul în care
situaţia tactică permite. Aceste operaţii implică utilizarea autovehiculelor, aeronavelor, navelor
maritime (fluviale), echipelor specializate de salvare şi echipamentului pentru salvarea personalului
aflat în pericol pe uscat sau pe mare.
Funcţia principală a operaţiei de căutare-salvare este aceea de a salva vieţi omeneşti. Efortul
militar de căutare - salvare vizează în special salvarea personalului militar al forţelor aliate, dar nu
se limitează numai la aceste tipuri de operaţii. Se mai asigură sprijin de căutare - salvare aeronavelor
civile şi navelor maritime (fluviale) aflate în pericol, în funcţie de cerinţele cu caracter militar şi
posibilităţile operative. Este acordat ajutor şi în cazul catastrofelor de orice natură.
Căutarea pe uscat se desfăşoară în majoritatea cazurilor încet şi cu dificultate, dar în unele
tipuri de teren sau în diferite condiţii de climă reprezintă singurele mijloace disponibile. În ciuda
posibilităţilor elicopterelor, salvarea supravieţuitorilor poate fi posibilă numai cu ajutorul forţelor
de salvare care acţionează pe uscat.

Echipamentul de căutare – salvare – evacuare.

Cuprinde echipamentul necesar îndeplinirii misiunii încredinţată forţei de salvare (exemplu:
mijloace pentru căutare, echipament de ascensiune pentru echipele de salvare montană) şi
echipamentele corespunzătoare pentru a acorda ajutor imediat la locul accidentului. Echipamentul
fiecărei forţe de salvare trebuie să fie adaptat condiţiilor din zonă.
Succesul unei operaţii de căutare-salvare depinde într-o mare măsură de primirea rapidă a
informaţiilor disponibile, necesare pentru evaluarea rapidă a situaţiei şi luarea imediată a unei
decizii privind cel mai bun mod de desfăşurare a acţiunilor. Experienţa a demonstrat că şansele de
supravieţuire a personalului rănit, scad în medie cu 80%, pe durata a 24 de ore, iar ale persoanelor
care nu au fost rănite se diminuează semnificativ după primele 3 zile.
În cazul în care cererile de asistenţă sunt mari acestea se execută pe priorităţi, astfel:

167
 a) salvarea urgentă de vieţi omeneşti;
b) căutarea supravieţuitorilor răniţi;
c) evacuarea medicală de urgenţă;
d) salvarea unor persoane din situaţii cu un grad ridicat de risc;
e) pregătirea pentru a acţiona în cazul unei misiuni cu un grad ridicat de risc.
Specificul misiunilor de căutare – salvare – evacuare pe timp de război variază de la zonă la
zonă şi este determinat de numeroşi factori, capabilităţi, tipuri de facilităţi de căutare – salvare –
evacuare puse la dispoziţie, localizarea operaţiunii, situaţia tactică proprie şi a inamicului.
Căutarea – salvarea – evacuarea militarilor rămaşi în dispozitivul inamicului este similară
raidului şi se execută cu forţe de valoare mică.

C. Combaterea terorismului
Combaterea terorismului cuprinde atât operaţii de reducere a vulnerabilităţii faţă de actele de
terorism (antiterorism), cât şi măsuri ofensive luate pentru a interzice astfel de acţiuni
(contraterorismul).
Acţiunile teroriste sunt campanii violente menite să alterneze comportamentul politic.
Combaterea terorismului cuprinde două părţi:
- antiterorismul, constând în măsuri defensive folosite pentru a reduce vulnerabilitatea
persoanelor, unităţilor şi instalaţiilor;
- contraterorismul, constând în măsuri ofensive de împiedicare sau răspuns la atacurile
teroriste.
Terorismul poate fi folosit atât în război cât şi în conflicte de intensitate mică. El este o formă a
psihologiei politice în general dirijată de părţi care nici nu cauzează nici nu sunt în măsură să rezolve
problemele care îi motivează pe terorişti. Actele de violenţă sunt comise având în vedere efectele lor
asupra audienţei şi nu neapărat pentru victime. Această audienţă este în general reprezentată de
guvern. Aceste acte sunt comise cu intenţia fie de a determina oficialităţile să acţioneze, fie pentru a
le intimida pentru a nu acţiona. Atâta timp cât terorismul este un act psihologic el trebuie soluţionat
prin aceleaşi mijloace. Sunt aplicabile imperativele conflictelor de intensitate mică.
D. Operaţiuni neprevăzute pe timp de pace
Operaţiile neprevăzute pe timp de pace sunt activităţi militare sensibil politice, caracterizate
de termene scurte, de proiectare şi angajare rapidă a forţelor. Aceste operaţii sunt cel mai adesea
executate atunci când acţiunile militate sunt necesare pentru a impune sau sprijini iniţiativele
diplomatice luate pentru a evita sau rezolva crizele. Efortul militarilor în operaţiuni neprevăzute pe
timp de pace completează activităţile politice. Operaţiile neprevăzute pe timp de război sunt în
majoritatea cazurilor executate în scopuri militare.
Natura operaţiilor. Operaţiile neprevăzute pe timp de pace sunt executate în sprijinul
diplomaţiei, când o intervenţie militară scurtă poate afecta decisiv o situaţie specifică.
De regulă, aceste operaţii sunt executate pentru a preveni sau rezolva crizele. Ele sunt rapide şi
presupun o proiectare în termeni sensibil politici a forţelor, de regulă, fiind întrunite sau combinate.
După cum denotă şi numele, ele se execută pe baza unei avertizări scurte ca răspuns la un eveniment
precipitat sau condiţii deosebite.
Operaţiile neprevăzute în conflictele de intensitate mică diferă de cele din timp de război prin
aceea că sunt limitate în timp şi ca scop şi sunt executate după reguli de angajare restrictive.
Ajutorul la dezastre.
Brigada mecanizată şi alte forţe armate sunt uneori chemate de organele constituţionale pentru
a oferi ajutorul în condiţii de urgenţă (dezastrele naturale). Organizarea, conducerea, disciplina,
echipamentul, posibilitatea de manevră şi alte capacităţi ale sale fac din brigada mecanizată o forţă
valoroasă pentru situaţii de urgenţă. În ajutorul la dezastre şi în alte situaţii de urgenţă, brigada poate
oferi sprijin forţelor Ministerului de Interne. Ea poate participa la acţiuni de control a maselor şi în
prevenirea jafurilor şi poate îndeplini alte funcţiuni de siguranţă.
Ajutorul la dezastre acordat de brigada mecanizată, de regulă, presupune desfăşurarea
următoarelor activităţi:

168
 a) asigurarea permanentă a stării de operativitate a efectivelor, tehnicii şi materialelor;
b) constituirea la ordin, a unei grupe operative pentru conducerea operaţiilor de intervenţie la
dezastre;
c) menţinerea legăturii cu inspectoratul de protecţia civilă şi înştiinţarea eşalonului superior
despre situaţiile de pericol sau de producere a unor dezastre;
d) asigurarea înlăturării efectelor unor dezastre în caz că unităţile militare sau direcţiile de
sprijin sunt afectate;
e) colaborarea cu forţele de protecţie civilă din zonele limitrofe;
f) asigurarea intervenţiei forţelor şi mijloacelor prevăzute la producerea unui accident nuclear;
g) constituirea, la ordin, a unor detaşamente de intervenţii, asigurate cu tehnica şi materialele
pentru diferite categorii de acţiuni, pentru a putea interveni în sprijinul organelor administraţiei
publice, la cererea acestora.
Asistenţa naţională se realizează prin participarea unor forţe la acţiuni pe teritoriul altui stat, la
cererea expresă a acestuia şi pe baza acordurilor bilaterale existente, pentru promovarea securităţii şi
stabilităţii în regiune, conform mandatului încredinţat, regulilor de angajare şi actelor normative
naţionale.

Apărarea şi menţinerea ordinii constituţionale constă într-un ansamblu de activităţi şi măsuri

prin care se asigură prevenirea, descurajarea şi combaterea fermă a oricăror tulburări aduse ordinii
constituţionale pe o perioadă determinată.
Operaţiile de apărare şi de menţinere a ordinii constituţionale se desfăşoară numai la ordinul
eşalonului superior şi în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei Statului şi a celorlalte acte
normative care reglementează aceste activităţi.

Operaţiile de evacuare a necombatanţilor se execută la ordinul eşalonului superior şi cu

asentimentul celor evacuaţi.
Conducerea operaţiei desfăşurate pe teritoriul naţional revine comandantului mari unităţi
(unităţii) din zona de conflict, iar în afara teritoriului naţional este condusă de către comandantul
desemnat al forţelor.
La pregătirea şi desfăşurarea operaţiei pot participa şi observatori acreditaţi de organismele
naţionale şi internaţionale.
Obiectivul nu este de a distruge o forţă inamică ci de a scoate oamenii din situaţii periculoase.
Luptele trebuie evitate, dar pot să devină necesare. Brigada mecanizată astfel angajată trebuie să se
autoprotejeze şi să protejeze oamenii sau lucrurile pe care încearcă să le recupereze sau evacueze.
Barierele fizice pot fi necesare pentru a proteja zona care va fi evacuată. Distrugerea podurilor
sau tunelurilor ori pregătirea acestora pentru distrugere poate să fie necesară atunci când sau dacă se
materializează o ameninţare.

Sprijinul operaţiilor antidrog constă în susţinerea unităţilor specializate pentru interzicerea

producerii, transportului şi distribuţiei drogurilor.
Personalul militar ajută personalul specializat în lupta antidrog pentru eradicarea traficului.
Traficanţii de droguri sunt adesea conectaţi cu organizaţii insurgente sau gherile şi pot oferi sprijin
financiar acestora, care în schimb oferă protecţie acţiunilor lor.

Salvarea şi recuperarea. Salvarea se referă la retragerea oamenilor din poziţiile periculoase

şi poate fi executată în maniera operaţiilor de evacuare a necombatanţilor.
Recuperarea se referă la restabilirea controlului statului asupra unui obiect precum un avion
(satelit) căzut sau articolelor speciale de echipament militar.
Ca şi evacuarea necombatanţilor, aceste operaţii pot fi prin luptă sau fără luptă. Intenţia este de
a încerca pe cât posibil, îndeplinirea misiunii fără confruntări. Violenţa este limitată pentru a asigura
retragerea în siguranţă a forţei şi persoanelor sau obiectelor care constituie subiectul misiunii.

Manifestarea forţei şi demonstraţiile.

169
 Acestea constau în dislocarea forţelor militare în zonele ameninţate cu violenţe pentru a
demonstra sprijinul politic şi fermitatea unui stat pentru ţara ameninţată. Dislocarea rapidă a forţelor
militare poate să împiedice actele ostile. Exerciţiile combinate sunt mijloace de afişare a angajării
continue a statului privind întărirea relaţiilor, interoperabilităţii şi fundamentării democraţiei.
Intenţiile sunt de evitare a războiului şi a ameninţării cu angajarea lui. Atât efectul psihologic cât şi
faptul că inamicul poate să nu fie împiedicat doar prin aceste demonstraţii impun ca unităţile
implicate într-o demonstraţie de forţă să fie deplin capabile să execute operaţii de luptă fără o
avertizare prealabilă.

Demonstraţia de forţă se execută de către brigada mecanizată acţionând independent sau în

cadrul unor forţe multinaţionale, pentru a face dovada hotărârii acestora de a detensiona o situaţie
care poate fi contrar intereselor naţionale vitale sau ale coaliţiei.

În pregătirea şi desfăşurarea demonstraţiei de forţă trebuie să se ţină cont de faptul că

disimularea aparentă compromite operaţia.

Întrebări de control

1. Principii generale.
2. Tipuri de operaţii
3. Operaţii în sprijinul păcii.
4. Operaţii de căutare – salvare – evacuare
5. Operaţiile de restabilire (impunere) a păcii.

170
 Capitolul XVI

TEMA 16. Operaţiile de menţinere a păcii.

Subiecte de studiu:
1. Principii generale.
2. Tipurile şi destinaţia punctelor de control
3. Regulile de angajare. Folosirea forţei în PC

1. Principii generale. Tipurile şi destinaţia punctelor de control. Folosirea forţei în PC

Principii generale

Menţinerea păcii este prevenirea, limitarea, moderarea sau încetarea ostilităţilor între state sau
în interiorul unui stat prin implicarea unei terţe părţi, autorizată de către organismele internaţionale
abilitate. Aceste acţiuni fiind organizate şi conduse de către comunitatea internaţională, prin folosirea
unor forţe multinaţionale de militari, poliţişti şi civili pentru susţinerea procesului de soluţionare
politică a conflictelor şi restaurarea păcii.
Misiunea de menţinerea păcii nu este una militară, dar a devenit multidimensională, în care
numărul de personal civil a crescut, cum ar fi poliţia civilă, personalul civil pentru monitorizarea
drepturilor omului şi alegerilor, asistenţă umanitară şi alte componente. Personalul operaţiunilor de
menţinerea păcii a devenit mai multinaţional, cu creşterea numerică a ţărilor membre ONU care
sunt implicate în activităţile date.

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) – este o organizaţie internaţională a statelor, ce a fost

creată în scopul menţinerii şi întăririi păcii, securităţii şi dezvoltării colaborării între state.

Scopurile ONU sînt:

 menţinerea păcii mondiale şi a securităţii şi în acest scop, să ia măsuri efective
colective pentru preîntîmpinarea şi înlăturarea pericolului păcii şi atenuarea acţiunilor de
agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să realizeze prin mijloace paşnice stabilirea sau
soluţionarea litigiilor internaţionale sau a situaţiilor care pot conduce la încălcarea păcii;
 să dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni pe baza respectării principiului egalităţii şi
autodeterminării popoarelor, precum şi să ia alte măsuri corespunzătoare pentru întărirea păcii
generale;
 să efectueze colaborarea internaţională în vederea soluţionării problemelor
internaţionale de ordin economic, social, cultural şi umanitar în susţinerea şi dezvoltarea
respectului faţă de drepturile omului, a libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex,
limbă şi religie;
 să fie centrul pentru coordonarea acţiunilor naţiunilor în atingerea acestor scopuri.

171
 Operaţiunile de menţinerea a păcii sub egida ONU, au început să se desfăşoare din a.1948, cu
implicarea trupelor NATO şi sunt în creştere permanentă, creşte numărului de personal în misiuni
şi responsabilităţile care le revin.

Numărul operaţiunilor de menţinere a păcii a crescut brusc, mai ales după aşa numitul „Război
Rece”. Spre exemplu, în primii 40 de ani „Organizaţia Naţiunilor Unite "(ONU) a desfăşurat numai
13 operaţiuni, toate relativ mici, cu excepţia operaţiunii ONU în Congo în anii 1960.
Din 1988 numărul operaţiunilor de menţinere a păcii a crescut mai mult de două ori. Operaţiunile
au devenit cu mult mai complicate faţă de cele precedente.
Spre exemplu, la operaţiunea de menţinerea păcii din Cambodjia, în anul 1993, au participat
22.000 militari, poliţişti şi personal civil din 32 de ţări. În această operaţiune comunitatea a cheltuit
peste 2 miliarde de dolari SUA.

Din 1948 şi pînă în prezent s-au desfăşurat mai mult de 60 de operaţiuni de menţinere a păcii.
Numărul personalului ce a participat în acestea operaţiuni este mai mult de 85.000 persoane.
Numărul personalului decedate, din diferite motive, în operaţiunile de menţinere a păcii este mai
mare de 2.300 persoane. Costul financiar, pentru asigurarea acestor misiuni, este aproximativ - 43
miliarde de dolari SUA.
OMP cuprind foarte multe activităţi, cu diferite aspecte. Spre exemplu în 1993, în fosta
Iugoslavia au fost incluse misiuni de forţarea sancţiilor împotriva tuturor părţilor beligerente, aşa ca
excluderea zborurilor aeriene, protejarea ajutorului umaniitar in Bosnia şi Herţegovina, instalarea
zonelor de protecţie şi detaşarea preventivă în fosta Republică Iugoslavă Macedonia.
La momentul actual, în fiecare zi, mii de militari sînt detaşaţi pentru a participa la operaţiunile de
menţinere a păcii, în diferite păţii ale globului pământesc.

Operaţiunile curente de menţinere a păcii sunt:

1.Organizaţia de control ONU a restabilirii păcii - UNTSO (United Nations Truce Supervision
Organizaţia) din mai 1948 cu 150 observatori militari; 104 - civili internaţionali; 119 - civili locali.
Numărul total - 371. Decedaţi - 44. Costul financiar - peste 29 mdioane de dolari SUA.
2.Grupă de observatori militari ONU în India şi Pakistan - UNMOG1P (United Nations Military
Observa Group in India and Pakistan)
3.Forţele de menţinere a păcii ONPF în Cipru - UNFICTP (United Naiions Peacekeeping Force
în Cyprus) din martie 1964 .
4.Misiunea ONU de observare în Georgia - UNOMIG (JJniie-d Nations Observer Mission în
Georgia) din. august 1993.
5.Misiunea ONU temporară de administrare în Kosovo - UNMEK. (United Nations înteţim
Administration Mission in Kosovo) din iunie 1999.
6.Operaţiunea ONU în Cot de Vuar - UNOCI (United Nations Opsration în Cote dîvoire) din
aprilie 2004.
7.Misiunea ONU In Sudan - UNMTS (United Nations Milion ia tht Sudan) din martie 2005.
Misiuni de menţinere a păcii finalizate:
1. Misiunea ONU în Siera Leon - UNAMS3L (UnitedNations Mission în Sierra Leone) din 22
octombrie pîna 31 decembrie 2005.
2. Misiunea ONU de suport în Timorul de Est - I1NMISET (United Nations Mission of Spport
in East Timor) din 20 mai 2002 pînă 20 mai 2005.
Regulile de ducere a acţiunilor militare sînt sistematizate într-un şir de tratate internaţionale
multilaterale şi convenţii. Principalele dintre ele sînt:
Rezoluţia Consiliului de Securitate ONU;
Principiile Operaţiunilor de Menţinere a Păcii ONU;
OMP ONU şi Legea;
Legile ce protejază personalul ONU;
Convenţia ONU despre Securitatea Personalului ONU şi cel asociat;
Acordul de Statut a Forţelor;
Legile Ţării Gazdă;
Memorandumul de întreţinere şi altele.

172
 Trupele ONU pot să ducă acţiuni de luptă şi prin urmare să participe nemijlocit la conflictul
armat. Misiunea de bază a trupelor este de a înterzice reluarea conflictului militar. Din punctul
de vedere al dreptului internaţional ei sînt priviţi ca combatanţi, adică participanţii la acţiunile
militare.
Totodată, trupele ONU pot să nu participe la acţiuni militare. În acest caz ele execută rolul de
observator neutru. În acest caz, protecţia acordată trupelor ONU este stipulată în statutele ce se
referă la persoanele civile, în conformitate cu care militarii ONU sînt priviţi ca persoane cu
imunitate.
Imunitatea personalului ONU în timpul de faţă este garantată de Convenţia privind
preîntîmpinarea şi condamnarea infracţiunilor împotriva persoanelor, ce se bucură de apărare
internaţională din 1993.

Utilizarea minimală a forţei, în orice situaţie de conflict - este indicaţia de bază pentru trupele
ONU. În caz de necesitate, utilizarea forţei trebuie să fie limitată de prevederi stricte.
La utilizarea forţei masive, care este determinată de situaţie, se amplifică riscul violenţei de
răspuns şi se micşorează posibilitatea soluţionării problemelor litigioase prin negocieri.
Arma trebuie utilizată doar în cazurile excepţionale.
Modalitatea de deschidere a focului se indicată în instrucţiile corespunzătoare ale şefului
superior, în conformitate cu Regulamentuul.
De regulă, toate problemele trebuie soluţionate pe loc şi la nivel local. Cu toate acestea,
practica arată că negocierile la nivel înalt dau rezultate mult mai bune decît utilizarea forţei la nivel
local.
Tipurile de operaţiuni în cadrul ONU
Sarcinile generale ale forţelor ONU de menţinere a păcii sînt expuse în rezoluţia Consiliului
de Securitate ONU ca supliment la rezoluţia Consiliului de Securitate.
Operaţiunele de menţinere a păcii includ:
 observarea;
 patrularea;
 implementarea;
 controlul asupra deplasărilor (conducerea deplasărilor);
 controlul asupra asigurării materiale;
 paza sectoarelor vulnerabile sau a zonelor tensionate;
 demonstrarea de forţă;
 interzicerea dezordinilor;
 legătura de interoperabilitate cu părţile beligerante;
 negocierile;
 activităţile de acordare a ajutorului umanitar şi economic.
În afară de aceste sarcini pot să existe şi altele ce depind de specificul operaţiunii ONU care
se execută, sau de situaţia care se crează în decursul executării operaţiunei.
Subunităţile Armatei Naţionale participă în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii sub egida
ONU sau OSCE şi în cadrul altor contingente multinaţionale în baza Legii Nr.1156-XIV adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 26 iulie 2000.

Notă: Pînă în prezent militarii moldoveni au acumulat experienţa necesară participînd la

următoarele misiuni internaţionale:
a. Misiuni OSCE:
- Republica Cecenă – 2; Kosovo – 3; Macedonia – 2; Georgia – 6;
b. Misiuni ONU:
- Cot d’Ivoire – 6; Liberia – 5;
c. Forţele internaţionale SFOR – 6;
d. Operaţiunea umanitară post-conflict în Irak – participă al cincelea contingent militar, în
număr de11 militari.

173
 2. Tipurile şi destinaţia punctelor de control

Punct control este un punct încadrat cu personal folosit pentru a controla şi verifica mişcările
de vehicule şi personal fiind în măsură să întărească măsurile de control, ordinea şi legitimitatea
legală. Dreptul militarilor PK de a controla este stipulat în Mandat şi în Statutul înţelegerii forţelor.
PCT au următoarele destinaţii:
1) arată prezenţa trupelor PK tuturor partidelor în conflict şi populaţiei din zonă;
2) supraveghează şi raportează activităţile;
3) verifică şi inspectează traficul şi personalul care intră sau iese, în şi din zona de responsabilitate;
4) previne infiltraţiile şi contrabanda cu armament muniţie şi explozibili, în şi din zona de
responsabilitate;
5) acţionează ca sau împreună cu PO;
6) la ordin sunt în măsură să blocheze complet căile de acces în zona de responsabilitate.
PCT pot fi permanente sau temporare.

PC STAŢIONAR

Sunt dispuse permanent în zone fixe, lângă şosele cu trafic intens care traversează sau intră în
ZR. Acţionează 24 ore. Sunt echipate cu metode de încetinire a traficului, bariere fixe sau mobile şi
zone de cercetare pentru cercetare mai amănunţită.
Următoarele puncte trebuie luate în considerare pentru stabilirea unui PC:
1) să fie vizibil şi bine protejat;
2) situat în poziţii strategice, intersecţii majore de drumuri, locuri obligatorii de trecere;
3) să fie echipat cu unelte pentru a bloca traficul sau pentru a-l încetini;
4) să aibă locuri pentru verificare rampe ridicate sau locuri amenajate pentru cercetare amănunţită;
5) să aibă adăpost pentru personal;
6) să fie echipat cu mijloace pentru luarea legăturii;
7) să fie în măsură să coopereze şi să acţioneze ca sau cu un PO;
8) să poată fi transformat rapid pentru a bloca drumuri;
9) să aibă construite obstacole şi crenele pentru a împiedica trecerea neautorizată prin PC.

PC MOBIL
Sunt instalate atunci când forţele PK au dificultăţi în acoperirea cu PCT fixe a tuturor şoselelor
şi drumurilor. Scopul lor este de a impune controlul şi să facă traficul cu armament şi muniţie mult
mai dificil. Trebuie să fie compus din cel puţin o grupă întărită, care să aibă în dotare cel puţin 2
vehicule blindate. Grupul părăseşte baza acţionează asupra unui drum dat prin ordin de acţiune
drum ales la întâmplare. Acţionează în mod normal doar în timpul zilei. Trebuie să se instaleze în mai
puţin de 45 min. şi acţionează nu mai mult de 4 ore înainte de mutarea într-un nou loc.

Planificarea şi alegerea locului de instalare.

Pentru stabilirea unui PC mobil trebuie luate în considerare:

1) Trebuie să fie poziţionat pentru a acoperi şoselele care nu pot fi controlate de PC statice. Poziţiile
se schimbă frecvent şi imprevizibil.
2) Trebuie aşezate în locuri ascunse pentru a realiza surpriza;
3) Se instalează temporar, instantaneu pentru a crea surpriză;
4) Trebuie să fie clar identificabilă ca o poziţie PK;
5) Să se instaleze în locuri imprevizibile;
6) Să se coordoneze cu alta PO sau PC;
7) Poziţionate astfel încât PO stabilite să le poată observa şi acoperi.
Un PC mobil este trimis de St. Maj. de Batalion din rezerve, de ex. plutonul de recunoaştere sau
compania din rezervă dacă sunt disponibile. Trebuie să fie coordonate de operaţiile batalionului iar
personalul trebuie să fie instruit de Bt., care menţine jurnal detaliat al fiecărei misiuni.

174
Consideraţii de securitate
Trebuie să asigure securitate adecvată pentru întreg personalul. Natura misiunii care ca un număr
de militari să fie destinaţi pentru a cerceta, verifica vehicule. Acestor soldaţi trebuie să li se ofere
acelaşi nivel de protecţie care îl are un PC static. Metode pentru asigurare securitate:
1) dispunere astfel încât să ofere avantaj tactic asupra vehiculelor ce trebuie verificate;
2) să folosească bariere fabricate manual;
3) să folosească armamentul principal al vehiculelor pentru a acoperi militarii care sunt implicaţi în
cercetare şi verificare;
4) dacă terenul sau tăria patrulei o permit, militari pot fi trimişi să ocupe poziţii favorabile pentru a
asigura acoperire cu foc a întregului PC.

Ocuparea sau stabilirea unui PC

Pentru ocuparea unui PCT se vor lua în considerare următoarele aspecte:
1) coordonarea cu alte unităţi PK care acţionează în zonă;
2) coordonarea cu oficialităţile locale pentru a le informa despre instalarea PCT;
3) folosirea zonei pentru încartiruire şi amenajarea PCT ;
4) executarea recunoaşterii PCT;
5) coordonarea cu autorităţile poliţiei locale pentru conducerea operaţiunilor de cercetare
confiscare, reţinere.

Componenţa, dotarea şi echipamentul necesar

Componenţa PC. În stabilirea unui PCT, comandantul, bazându-se pe analiza situaţiei şi luând
în considerare misiunea care trebuie îndeplinită, va determina încadrarea PC. În general un PC este
de cel puţin mărime pluton care se constituie în cel puţin 4 grupuri:
a) un grup care face o verificare iniţială a vehiculelor şi a pasagerilor şi care păzesc şoseaua;
b) un grup care execută o verificare amănunţită a vehiculelor şi pasagerilor;
c) grup de sprijin sau securitate;
d) grup de rezervă;

Comunicaţii şi trafic.
Toate PCT trebuie să fie conectate de eşaloanele superioare prin telefon sau staţie radio.
Legătura se poate asigura şi cu centrul de operaţii al batalionului. Legăturile trebuie să fie verificate
de cel puţin 3 ori zilnic. În tonele critice PCT vor avea asigurată legătură directă cu PO din
vecinătate ( adiacente). Jurnalul activităţilor zilnice se va ţine în PCT static. PCT mobile vor înmâna
jurnalele lor cu constatări către batalion atunci când termină misiunea.

Echipamentul în PC.
PCT sunt prevăzute de obicei cu acelaşi tip de echipament ca şi în PO. Alte materiale
suplimentare vor include scânduri cu cuie, sârmă ghimpată, materiale pentru baricade destinate
reducerii vitezei vehiculelor. Echipamentul special va include detector de metale. Un semn mare care
să arate ce fel de personal arme, uniforme, sunt interzise în YR va fi postat la intrare în PCT. Pentru
PCT statice acesta trebuie postat la 100- 150 m de poziţii indicându-se în el:
YOU ARE NOW ENTERING ( LEAVING) THE PEACEKEEPING ZONE
REDUCE SPEED TO ------------ KM H
PLEASE HAVE YOUR IDENTIFICATION CARD READY
NO WEAPONS KNIVES OR EXPLOSIVES ARE ALLOWED IN THE PEACEKEEPING ZONE
PC mobile au în dotare echipamentul organic pentru patrule, având în plus câteva bariere
portabile, sârmă ghimpată, pentru a încetini traficul şi semnale de avertizare ca cele exemplificate
mai sus.

Organizarea serviciului şi acţiunile specifice la PC

175
 Instructajul personalului din PC
Personalul care încadrează un PCT static înainta de a intra în serviciu vor fi instruiţi ţinându-se
seama de următoarele puncte:
1) scopul operaţiunii;
2) locul dispunerii PCT;
3) perioada în care vor executa serviciul (cât vor acţiona în PCT);
4) numărul de persoane care execută serviciul în PCT şi durata serviciului individual;
5) cea mai apropiată poziţie PK, direcţia, tipul, distanţa, semnale stabilite cu aceştia;
6) cea mai apropiată poziţie care aparţine forţelor din zonă, direcţia, distanţa, satele din apropiere;
7) proceduri de comunicare, de transmitere a rapoartelor către alte poziţii PK în legătură cu PCT;

8) Instrucţiuni speciale:
--- instrucţiuni despre înzestrare;
--- modul de luare în primire a serviciului;
--- cum se ia în primire serviciul;
--- când se apără PCT;
--- instrucţiuni pentru evacuare;
--- informaţii despre aprovizionare;
--- echipamente speciale;
9) Alte puncte:
--- ultimele date privitoare la zona de operaţii care include descrierea uniformelor folosita de
către poliţia locală, sau alta unităţi din zonă, alte metode care să ajute la verificarea
autenticităţii şi autorizării documentelor;
--- uniforma;
--- când şi cum se poartă şi se foloseşte armamentul;
--- sistem de alarmare;
--- ROE şi reguli speciale;
--- orientarea şi identificarea ID care sunt folosite în mod curent în zona de operaţii;
--- reguli referitoare la procedee de confiscare a muniţiilor explozibili;

Controlul personalului
Persoanele care au permisia să intre în PCT sunt prevăzute în SOP. Principalul motiv pentru a
verifica personalul va fi pentru a identifica şi preveni introducerea şi trecerea prin PCT a
materialelor interzise.
Persoanele trebuie să se prezinte singure cu carte de identitate, paşaport., care pot fi scrise în
limba locală. Exemple ale diferitelor cărţi de identitate trebuie păstrate in PCT. În cazul refugiaţilor
reguli speciale şi registre speciale sunt necesare. Există un număr de căi pentru controlul
personalului. Trebuie păstrată atenţia asupra celor care arată sau se comportă straniu care prezintă
umflături în haine etc. Dacă există ameninţare cu maşini capcană trebuie acordată atenţie specială
maşinilor care au înăuntru doar o singură persoană. Alte metode include:
1) - percheziţie corporală. Persoanele sunt controlate de-a lungul hainelor şi nu doar pipăit.
Trebuie acordată atenţie specială zonelor din partea mai joasă a spatelui, la îmbinarea cu
papucii şi la genunchi, sub braţe. Se mai verifică pantofi, pălării buzunare adânci în special
găsita la musulmani.
2) - căutare cu detectorul de metale care trebuie mutat încet şi fin pe întregul corp în contact cu
hainele. Cercetarea corporală a femeilor şi a personalului clerical este deseori dificilă în anumite
ţări. Modul în care se fac aceste cercetări dacă se fac sau nu trebuie discutat de către
comandantul forţei cu autorităţile locale. De obicei femeile sunt cercetate doar cu detectorul de
metale. Instrucţiuni privind aceste tipuri de căutare vor fi stabilite foarte clar de către batalion
sau statul major al forţei. Femeile în vârstă pot rămâne în vehicul pe timpul inspectării acestuia.
Dacă se constată lucruri suspecte, o verificare mai amănunţită trebuie făcută verificare care
trebuie decisă de către cdt. PCT. Dacă există mai mult de o persoană în maşină, se ia una dintre
ele pentru verificare, dar trebuie să rămână în vedere a celui care face siguranţa. După ce prima
persoană a fost verificată şi nu s-a găsit nimic deosebit, se duce la 5 m mai departe de locul unde

176
 s-a efectuat verificarea. Dacă persoanele verificate au asupra lor arme, muniţie explozibili
acestea vor fi confiscate, şi vor fi verificaţi şi întrebaţi individual de către poliţia militară sau alt
personal stabilit. Când sunt descoperite arme acestea trebuie să fie confiscate înainte de a li se
permite să intre în zona de responsabilitate.

Înregistrarea personalului
Când se înregistrează tot traficul trebuie notate:
1. data
2. numele şoferului
3. tipul maşinii numărul
4. numele şoferului
5. direcţia destinaţia
Se mai pot trece alte detalii cum ar fi:
1. încărcătură
2. se mai pot nota detalii specifice cum ar fi, măgari sau cămile care transportă încărcătură
Dacă persoana controlată are armament sau muniţie acestea trebuie confiscate înainte de intrare
în PCT. Nu este permis vânatul mai aproape de 100 m de poziţiile PK . Săgeţile arcurile sunt permise
pentru transportare prin PCT în mod normal. Dacă se transportă în maşini armele de vânătoare
trebuie să fie descărcate.

Verificare trafic:
Au liberă intrare:
- personalul PK
- alte organizaţii PK sau internaţionale
- autorităţile locale şi civile

Intrare interzisă:
- elemente înarmate
- civili fără ID valabile
- persoane interzise
- pe timpul cât se ordonă blocarea nimeni nu trece prin PCT
Angajaţii civili şi locali, primarii şi şefii de triburi din zona de responsabilitate, au de obicei cărţi
de identitate speciale şi de obicei au trecere liberă fără să fie verificaşi ci trebuie să fie trecuţi în
jurnalul PCT. Dacă traficul este greu acestora li se va asigura posibilitate şi prioritate pentru trecere.

Metode de verificare
- fiecare a 3 a maşină;
- toţi bărbaţii între 15-20 ani;
- personalul care nu locuieşte în zonă;
- vehiculele care merg în anumite zone;
- femeile sau bărbaţii care conduc singuri.

Pentru a crea un sistem eficient câteva PCT pot fi legate între ele şi să acţioneze împreună astfel
că PCT ! verifică maşinile cu un singur şofer, PCT 2 verifică maşinile care au pasageri între 15—40
ani. Folosind acest sistem este posibilă evitarea controlării aceleiaşi maşini de mai multe ori.

Alte metode ar putea fi:

După ce fiecare maşină a fost controlată în primul PCT poate primi un tichet ştampilat cu data
intrării şi verificării în primul PCT tichet care arătat la PCT 2 poate permite vehiculului să treacă
fără a fi verificat din nou. Culoarea şi mărimea ştampilei trebuie schimbate pentru a se preveni
fraudele. PO care sunt situate în apropierea şoselelor trebuie să fie în măsură să avertizeze PCT
asupra unor maşini mai – interesante--.
Într-un PCT este permisă doar intrarea unei singure maşini în zona de cercetare. După ce este
oprită se vor bloca roţile punându-se sub roţi limitatori. Celelalte maşini trebuie să aştepte la o

177
distanţă de cel puţin 50 m în afara zonei PCT într-o zonă sub directa observare a forţelor de pază ale
PCT cu motoarele oprite. La semnalului personalului din PCT următoarea maşină va porni motorul şi
va înainta spre locul de verificare cu viteză redusă. Şoferul şi pasagerii sunt rugaţi să se identifice şi
să părăsească maşina. Ei vor fi duşi într-o zonă la o distanţă de cel puţin 5 m de zona de verificare a
maşinii sub directa observare a echipei de securitate a PCT. Înainte să părăsească maşina, şoferului I
se va cere să deschidă uşile, capote, portbagajul. Persoanele în vârstă şi copiii pot rămâne în maşină.
Dacă pasagerilor li se cere să rămână în maşină, trebuie să rămână cu spatele la elementele de
securitate, care vor mări atenţia asupra acestora. Elementele de securitate trebuie să fie acoperite. La
cel mai mic semn de suspiciune ei vor arma armele drept avertisment.

Vehiculele vor fi inspectate în următoarea manieră:

1) compartimentul motorului---- fii atent la sârme electrice noi şi ciudate. Foloseşte o oglindă pentru
a observa partea de dedesubt a maşinii sau alte locuri dificile
2) compartimentul pasagerilor caută --- compartimentul pentru mănuşi
- compartimentul pentru ochelari --- între scaune
- sub scaune, în special sub scaunul şoferului --- scaunele din spate
- locurile din spate --- zona de sub geam spate
- sub preşuri
- verifică instalaţia de sunet casetofonul locul pentru depunere a acestuia cu mâinile tale
- niciodată nu atinge întrerupătoare sau alte obiecte suspicioase; cheamă un expert
3) compartimentul bagajelor
- toate bagajele şi cutiile
- sub roata de rezervă
- fii atent la obiecte care arată inocent cum ar fi ziare, cauciucuri etc.
4) şasiul
- umflături suspecte
- cauciucuri şi camera
- sub maşină folosind oglindă
5) încărcătura. În cazul încărcăturilor cu grâne foloseşte vergele de metal pentru verificare. Toate
bagajele sacii sunt ridicaţi şi examinaţi. Dacă este încărcătură de ciment nisip sau pietriş maşina
trebuie mutată într-un loc special pentru a fi verificată cu atenţie.
6) Şoferul maşinii şi actele maşinii

3. Regulile de angajare. Folosirea forţei în PC

Trebuie să fie evitată pe cât posibil. Dacă ea devine necesară încearcă un răspuns graduat înainte
de folosirea forţei letale. În afara cazurilor prevăzute în ROE personalul PK poate face uz de forţă în
următoarele cazuri
1) când trebuie să se apere împotriva unui atac armat;
2) când propria lor siguranţă sau siguranţa altor persoane PK este pusă în pericol;
3) când se încearcă arestarea, rănirea, răpirea, personalului militar sau civil PK;
4) când personalul PK este oprit sau împiedicat să-şi îndeplinească misiunea;
5) când persoane încearcă să distrugă sau să fure echipament în PO sau PCT.

Proceduri de utilizare a forţei

a) Dacă timpul permite, se trage un foc de avertisment; avertizarea se face şi prin megafon timp în
care militarii din pază îşi încarcă armele;
b) Dacă timpul permite, se scoate scândura cu cuie şi se pune jos plus alte obstacole;
c) Dacă timpul permite, cheamă ajutoare;

178
d) Dacă maşina nu se opreşte foloseşte focul armelor să opreşti maşina …în limitele regulilor de
angajare;
e) Folosirea focului trebuie să fie oprită dacă atacatorul se supune avertismentelor sau situaţia nu
mai prezintă pericol;
f) Traficul trebuie să fie blocat folosind pentru aceasta orice mijloace sunt la îndemână;
g) Raportează şi cere ajutor;
h) Dacă cineva încearcă să deschidă sau să înlăture obstacolele pot fi trase focuri de avertisment.
Dacă mai încearcă, foloseşte gaz lacrimogen. Dacă mai încearcă poţi trage focuri înaintea maşinii
persoanei.

Reguli de comportament pentru personalul PC

1) Zâmbeşte când se apropie un vehicul şi când vorbeşti cu şoferul;
2) Vorbeşte cu şoferul şi lasă-l pe el să vorbească cu pasagerii;
3) Cere-i şoferului ce să facă în mod politicos;
4) Nu vorbi cu un ton mai ridicat decât este necesar;
5) Când verifici o persoană fă politicos. Foloseşte scanerul şi detectorul de metale cât mai mult
posibil;
6) Orice se întâmplă în PCT rămâi calm şi încearcă să rămâi politicos indiferent de sentimentele
tale;
7) Menţine întotdeauna un standard al portului ţinutei şi comportamentului..
NU TREBUIE SĂ:
1) Să fii lipsit de respect, să provoci neplăceri sau jigniri;
2) Bagi capul sau braţele prin geamul deschis al maşinii sau să deschizi portiera maşinii fără
permisie;
3) Să jigneşti femeile ( să te hârjoneşti) să le ceri să-şi pună mâinile deasupra capului. Nu îndrepta
arma asupra femeilor decât dacă acest lucru este esenţial pentru motive de securitate;
4) Te implici în certuri aprinse. Nu folosi forţa decât dacă este folosită forţa împotriva ta şi
foloseşte întotdeauna minimul necesar. Nu ezita să chemi pe cdt. PCT de câte ori situaţia o
impune;
5) Devină nepăsători sau neglijenţi. Dacă ai o înfăţişare de băiat isteţ şi profesionist oamenii sunt
mult mai cooperabili şi vor accepta autoritatea ta.

Procedee în caz de răpire

Dacă are loc vreo răpire se aplică următoarele proceduri:
1) mesaj radio HIJACK HIJACK HIJACK;
2) se blochează toate PCT;
3) se stabilesc distanţele şi circumstanţele în care a avut loc răpirea ( distanţa până la cel mai
apropiată poziţie PK, unde pe şosea în sate);
4) informaţii despre răpitori număr de maşini, culoare, numere de înregistrare, armament, rute de
deplasare, alte informaţii;
5) toate PCT şi PO trebuie să fie gata pentru apărare şi întărite cu personal TAB tancuri câini;
6) sunt stabilite PCT mobile. Sunt pregătite rezervele. Sunt trimise patrule pentru a căuta răpitorii.
Tot personalul UN PK primarii, şefii de triburi. Comandantul de batalion va începe investigaţii
pe loc.
7) PCT trebuie anunţate că răpitorii vor încerca să treacă sau să forţeze trecerea prin anumita PCT
ameninţând că omoară sau rănesc ostatecii dacă nu li se acordă permisiunea. Ofiţeri antrenaţi în
acest gen de cazuri trebuie să fie trimişi în PCT pentru a rezolva situaţia.

Construcţii necesare pentru construcţia unui PCT

Pentru construirea buncărului trebuie avute în vedere următoarele probleme:

179
1) Trebuie construit la cel puţin 15-30 m de şosea. Oricum, distanţa nu trebuie să fie mai mare decât
distanţa la care se pot auzi ceea ce vorbesc soldaţii neînarmaţi care controlează maşinile şi
elementele de securitate.
2) Clădirea trebuie să asigure protecţie contra gloanţelor cu calibru mai mare de 12,7 mm.
3) Poziţiile de tragere şi de apărare trebuie să asigure apărare circulară şi posibilităţi de tragere la
360 grade.
4) Intrarea în buncărul de la PCT trebuie să fie amenajată pentru a oferi protecţie contra grenadelor
de mână.
5) Sârme trebuie să acopere toate deschizăturile împotriva grenadelor de mână, dar personalul
trebuie să poată vedea şi trage dinăuntru.

Zona care înconjoară PCT va avea următoarele obstacole:

1. sârmă ghimpată care trebuie plasată de-a lungul şoselei şi în jurul perimetrului PCT pentru a
preveni intrarea elementelor ostile în perimetru PCT.
2. Sârmă ghimpată pusă în jurul buncărului lăsând doar un drum îngust de acces. Intrarea
trebuie acoperită cu un automat uşor, iar sârma nu trebuie să se suprapună cu linia de ochire a
trăgătorului de la mtr.
3. Bucăţi mari de obstacole ( bariere mobile ) pentru încetinirea traficului sau pentru blocarea
acestuia.
4. Sârmă ghimpată între zona se aşteptare a maşinilor şi şoseaua principală.
5. Blocuri mari obstacole trebuie plasate cal puţin 3 în fiecare direcţie a şoselei --- intrare
ieşire.
6. Poziţiile interioare pentru apărare cuprind:
7. poziţie defensivă pentru mărimea subunităţii care încadrează PCT;
8. poziţii parţial acoperite pentru blindate. Înaintea acestora la 15- 20 m trebuie amenajate din
sârmă sau gard de sârmă sau chiar cauciucuri un parapet pentru a ajuta la oprirea rachetelor
sau a loviturilor antitanc;
9. poziţii pentru armamentul antitanc;
10. poziţii defensive astfel încât să ofere avantaj d.p.d.v. tactic fiind situate preferabil pe o
poziţie mai înaltă decât şoseaua pe flanc, la o distanţă de aprox. 30- 60 m;
11. crenele şi deschizături în tranşee poziţii individuale care să asigure un acces acoperit pentru
apărători;
12. mijloace diverse de avertizare dispuse împrejurul perimetrului PCT;
13. curăţarea zonei înconjurătoare de vegetaţie;
14. scânduri cu cuie lanţuri cu cuie;
15. reflectoare care nu trebuie să lumineze sau să deranjeze observarea personalului ci trebuie să
lumineze vehiculele care intră în PCT.

Întrebări de control

1. Principii generale.
2. Tipurile şi destinaţia punctelor de control
3. Regulile de angajare.
4. Folosirea forţei în PC

180
181