REPUBLICA MOLDOVA

ACADEMIA MILITARĂ
,,Alexandru cel Bun”

Pentru uz de serviciu

PREGĂTIREA ACȚIUNILOR MILITARE

CHIŞINĂU
2020

REPUBLICA MOLDOVA
 ACADEMIA MILITARĂ
,,Alexandru cel Bun”

PREGĂTIREA ACȚIUNILOR MILITARE

(COMANDĂ ȘI CONTROL)

CHIŞINĂU
2020
PREGĂTIREA ACŢIUNILOR DE LUPTĂ
(COMANDĂ ŞI CONTROL)
 1. Pregătirea acţiunilor de luptă reprezintă un ansamblu de activităţi pe care comandantul de grupă le desfăşoară în
vederea îndeplinirii misiunii şi cuprinde planificarea, organizarea, cooperarea şi controlul.
Activităţile desfăşurate de comandantului de grupă pentru pregătirea acţiunilor se desfăşoară în următoarea
succesiune:
1)Pasul 1 – primirea misiunii;
2)Pasul 2 – emiterea ordinului preliminar sau de avertizare;
3)Pasul 3 – pregătirea planului preliminar;
4)Pasul 4 – executarea deplasării necesare;
5)Pasul 5 – recunoaşterea;
6)Pasul 6 – completarea planului;
7)Pasul 7 – emiterea ordinului de acţiune;
8)Pasul 8 – supervizarea.
Comandantul de grupă nu este obligat să urmeze paşii de la 3 la 8 într-o ordine strictă, deoarece în luptă nu va avea
timpul necesar, îi poate executa şi în altă ordine, în funcţie de situaţie, el va actualiza în permanenţă planul său de acţiune cu
noile informaţii obţinute şi va informa subordonaţii cu schimbările survenite.
Secţiunea 1
PLANIFICAREA ACŢIUNILOR DE LUPTĂ
2. Planificarea are ca scop elaborarea planului şi a ordinului de acţiune.
3. Pasul 1 al planificării este primirea misiunii. Comandantul poate primi misiunea prin intermediul ordinului
preliminar (de avertizare), a ordinului de acţiune sau a ordinului fragmentar (OFRAG). La primirea misiunii comandantul
de grupă execută două acţivităţi inportante: analiza misiunii şi stabilirea principalelor probleme ale planificării.
La analiza misiunii comandantul grupei de infanterie determină următoarele:
1)intenţia şi concepţia comandantului eşalonului superior (pluton, companie);
2)sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească;
3)limitele acţiunii asupra libertăţii de acţiune a grupei;
4)misiunea reformulată a grupei;
5)calculul timpului.
4. Intenţia comandantului eşalonului superior.
Comandantul grupei trebuie să cunoască intenţia şi concepţia eşalonului superior în urma rezultatului acţiunii militare.
El trebuie să înţeleagă rolul şi responsabilităţile sale în concepţia luptei lor. Această informaţie este găsită în ordinul de
operaţie (OPORD) al comandantului de pluton.
5. Sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească.
Comandantul grupei trebuie să identifice şi să înţeleagă toate sarcinile a căror îndeplinire determină succesul misiunii,
inclusiv cele care asigură coordonarea acţiunilor grupei cu unităţile vecine. Sarcinile pot fi precizate (de eşalonul superior)
şi/sau deduse, fiind exprimate în relaţie cu terenul, acţiunile sau forţele inamicului, forţele proprii sau cu o combinaţie a
acestor factori.
6. Sarcinile precizate sunt stabilite de comandantul eşalonului superior şi se regăsesc în conţinutul ordinului de
operaţie.
7. Sarcinile deduse nu sunt exprimate în ordinul de operaţie al eşalonului superior, dar trebuie identificate şi
executate pentru ca misiunea să fie îndeplinită cu succes. Ele sunt stabilite în funcţie de situaţie, misiune sau scopul urmărit.
Acţiunile de rutină sau cele inerente îndeplinirii misiunilor tactice nu sunt considerate sarcini deduse (de exemplu:
coordonarea sprijinului de foc cu manevra sau realimentarea autovehiculelor) şi fac, de regulă, obiectul prevederilor
procedurilor standard de operare. Responsabilităţi, cum ar fi acoperirea flancurilor şi intervalelor dispozitivului de luptă al
grupei sau lichidarea elementelor izolate ale inamicului rămase după cucerirea obiectivului de atac, constituie sarcini
deduse (dacă nu sunt precizate în ordinul de operaţie al eşalonului superior) şi pot fi menţionate în ordinul de operaţie
propriu.
După identificarea sarcinilor, pe parcursul derulării procesului de elaborare a concepţiei, trebuie determinată sarcina
esenţială pentru misiune.
8. Limitele acţiunii asupra libertăţii de acţiune a grupei.
Limitele acţiunii reprezintă obligaţiile şi restricţiile impuse şi exprimă ce nu are voie grupa să execute înainte, în
timpul şi după terminarea acţiunilor; formulări cum ar fi „a fi pregătit pentru…”, „începînd cu…“, „pînă la…“ exprimă
limitări; factori şi restricţii, precum timpul la dispoziţie sau interdicţia radio, sunt, de asemenea limitări.
9. Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis, bazat pe sarcina esenţială pentru misiune şi pe scopul
acesteia, exprimat în formatul: Cine? (grupa); Ce? (sarcina); Cînd? (timpul critic); Unde? (de regulă caroul sau
coordonatele); De ce? (scopul pe care trebuie grupa să-l îndeplinească). Acest enunţ devine primul alineat al estimării
comandantului grupei şi ulterior, conţinutul secţiunei 2 – Misiunea al Ordinului de acţiune (Ord. Acţ.) al comandantului
grupei.
10. Calculul timpului se execută pentru a determina intervalul de timp avut la dispoziţie pentru planificarea şi
desfăşurarea activităţilor de pregătire, avînd în vedere următoarele:
1) Capacitatea de a aprecia corect timpul şi spaţiul la dispoziţie constituie una din cele mai importante calităţi ale
unui comandant. Timpul este un factor esenţial în orice acţiune militară, el determină calitatea planificării şi execuţie.
Comandantul obţine primele indicaţii despre timpul la dispoziţie prin Ordinul Preliminar al eşalonului superior – cuantumul
de timp pe care îl are grupa pentru a se pregăti sau a executa o misiune determină detalierea procesului de planificare. Din
acest motiv comandantul trebuie să stăpînească foarte bine modul de desfăşurare a procesului de comandă şi control şi
trebuie să dispună de personalul, tehnica şi comunicaţiile necesare derulării acestui proces.
 2) Planificarea inversă reprezintă procedeul de calcul al timpului şi constă în inversarea succesiunii în timp a
acţiunilor, pentru determinarea momentului iniţierii activităţilor de pregătire.
3) Planificarea, executarea recunoaşterilor, elaborarea şi emiterea ordinelor, realizarea dispozitivului de acţiune, sunt
activităţi care se execută la toate eşaloanele, indiferent de timpul la dispoziţie. Pe cît posibil aceste activităţi se vor executa
concomitent. Atunci cînd acest lucru nu este posibil, primele activităţi iniţiate vor fi cele care consumă cel mai mult timp.
Comandantul trebuie să ia în considerare şi timpul necesar efectuării deplasării forţelor spre raioanele (aliniamentele) iniţiale,
timpul necesar dispunerii în acestea şi realizării măsurilor de siguranţă şi protecţie.
4) Analiza timpului are ca rezultat un grafic al activităţilor care trebuiesc desfăşurate. Graficul poate suferi
modificări atunci cînd intervin situaţii neprevăzute pe timpul desfăşurării activităţilor.
11. De regulă, comandantul de grupă îşi planifică timpul, cuprins între momentul primirii misiunii şi cel de plecare
la ofensivă (cînd trebuie să fie gata pentru apărare) avînd în vedere următoarele aspecte:
1) este necesar ca peste o treime din timpul avut la dispoziţie să fie folosit – pentru planificarea proprie şi pentru
emiterea ordinului de acţiune;
2) aproximativ două treimi din timpul avut la dispoziţie trebuie destinat subordonaţilor – pentru planificarea şi
pregătirea misiunii de către aceştia;
3) se iau în considerare şi alţii factori: timpul de zi-lumină la dispoziţie; timpul necesar deplasării la şi de la ordine şi
pentru repetiţii;
4) în schematizarea mentală a activităţilor pregătitoare, comandantul de grupă foloseşte planificarea inversă –
plecînd de la finalul acţiuni spre începutul acesteia;
5) comandantul de grupă trebuie să aloce timp suficient pentru îndeplinirea fiecărei activităţi.
12. Pasul 2 – Emiterea ordinului preliminar (de avertizare).
Comandantul asigură instrucţiunile iniţiale printr-un ordin preliminar (de avertizare) care conţine suficiente
informaţii necesare pregătirii acţiunii într-un timp cît mai scurt. Acestea se referă, de regulă, la asigurarea cu muniţii,
hrană şi apă, la verificarea mijloacelor de transmisiuni.
Comandantul emite ordinul de avertizare cu toate informaţiile pe care le are la dispoziţie la momentul respectiv şi nu
aşteaptă noi informaţii pentru completarea acestuia, asigurînd actualizarea lui ori de cîte ori este necesar.
13. Ordinul preliminar (de avertizare) cuprinde situaţia, misiunea, instrucţiuni generale şi instrucţiuni speciale.
Situaţia – o scurtă descriere a situaţiei inamicului, a forţelor proprii şi a subunităţilor primite în întărire (sprijin).
Misiunea este cea primită de la comandantul de pluton şi reformulată de către comandantul de grupă sau cea dedusă
de către acesta.
Instrucţiunile generale se referă la:
1)modificările în structura grupei;
2)echipamentul şi tehnica necesare;
3)cerinţele speciale (mine antiblindate, aparatură de vedere pe timp de noapte etc.);
4)calculul timpului, care trebuie să includă ora începerii deplasării, ora şi locul dării ordinului de acţiune, termenul
probabil de execuţie, ora începerii inspecţiilor şi ce se verifică, ora la care se execută repetiţiile şi ce se exersează;
5)alte instrucţiuni necesare.
Instrucţiuni speciale pentru:
1)subordonaţi;
2)cei care participă la elaborarea ordinului de acţiune.
14. Pasul 3 – Pregătirea planului preliminar. Comandantul de grupă execută o estimare a situaţiei, pe care o
foloseşte ca bază pentru planul său preliminar.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5 paşi:
1)analiza detaliată a misiunii;
2)analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului de acţiuni;
3)analiza fiecărui curs al acţiunii;
4)compararea între ele a cursurilor de acţiuni;
5)luarea deciziei.
1. Analiza detaliată misiunii.
Analiza detaliată misiunii este primul pas în procesul de estimare fiind modul prin care comandantul înţelege şi obţine
informaţii despre misiuni. Informaţiile care stau la baza analizei misiunii se extrag din Ord. Acţ. al eşalonului superior, care
precizează concepţia comandantului eşalonului superior, misiunile şi sarcinile subunităţilor subordonate, precum şi
instrucţiunile de coordonare; paragraful 2 conţine misiunea companiei; alte informaţii utile sunt incluse în anexe şi scheme.
2. Analiza situaţiei şi elaborarea cursului acţiunii.
Analiza situaţiei, al doilea pas în procesul de estimare îl constituie analiza situaţiei folosind factorii MIFT-T rămaşi
după analiza misiunii:
1)inamic;
2)forţe proprii;
3)teren;
4)timp.
Factorii sunt analizaţi pentru a determina influenţa acestora asupra cursurilor de acţiune posibile. După finalizarea
analizei şi centralizarea estimărilor, comandantul de grupă este în măsură să elaboreze variantele posibile de cursuri ale
acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, comandantul de grupă studiază datele şi informaţiile despre teren şi stare a vremii, inamic şi
forţele proprii.
 Analiza terenului se execută pe baza studierii caracteristicilor terenului care influenţează direct acţiunile militare:
1)posibilităţile de observare şi executare a focului;
2)posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; obstacolele;
3)punctele-cheie din teren;
4)direcţiile (căile) de apropiere.
Concomitent cu acestea, comandantul analizează şi condiţiile de timp, anotimp şi stare a vremii.
Avînd la dispoziţie concluziile rezultate în urma studierii terenului şi a stării vremii, comandantul este în măsură să
determine modul în care caracteristicile zonei de acţiune influenţează posibilităţile forţelor proprii şi ale inamicului.
15. Posibilităţile de observare şi executare a focului. Posibilităţile de observare sunt determinate de modul în care
terenul influenţează cercetarea, recunoaşterea, descoperirea şi identificarea ţintelor (obiectivelor). Posibilităţile de
executare a focului sunt determinate de modul în care terenul influenţează eficacitatea focului executat cu categoriile de
armament din dotare. Pe baza concluziilor rezultate în urma analizei acestor influenţe, comandantul stabileşte elementele de
bază ale sistemului de foc.
16. Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare. Adăpostirea reprezintă protecţia împotriva focului executat
de inamic, iar mascarea reprezintă protecţia împotriva observării acestuia. Analiza posibilităţilor de adăpostire şi mascare
nu poate fi separată de analiza posibilităţilor de observare şi executare a focului. Mijloacele de foc şi tehnica de luptă
trebuie să fie adăpostite şi mascate pentru a putea fi folosite eficient şi a le proteja împotriva loviturilor inamicului. La
identificarea proprietăţilor naturale de mascare ale terenului, trebuie de luat în considerare şi impactul pe care aparatura
de vedere pe timp de noapte şi pe bază de imagini termale îl are asupra posibilităţilor de observare, atît ale inamicului, cît şi
forţelor proprii.
17. Obstacolele reprezintă orice restricţii naturale sau artificiale care canalizează, întîrzie, restricţionează sau
deviază deplasarea în teren a forţelor şi mijloacelor. Orice porţiune de teren este evaluată din punctul de vedere al tipului
de forţe care urmează să acţioneze în respectivele condiţii. Influenţa obstacolelor este exprimată prin gradul de
accesibilitate a terenului: inaccesibil, greu accesibil şi accesibil.
Toate obstacolele care afectează posibilităţile de deplasare (manevră) ale forţelor, trebuie identificate şi analizate,
inclusiv cele realizate de forţele proprii, astfel:
1) Teren inaccesibil – zona este impracticabilă pentru un anumit tip de forţe sau necesită un efort prea mare pentru
asigurarea mobilităţii acestora; foarte puţine zone sunt considerate inaccesibile pentru infanteria care acţionează pe jos. În
unele zone, reţeaua de drumuri asigură deplasarea forţelor mecanizate, dar nu permite executarea manevrei acestora.
2) Teren greu accesibil – existenţa pantelor abrupte şi a vegetaţiei dese pot îngreuna executarea manevrei forţelor
care acţionează în acest tip de teren, iar sprijinul forţelor şi mijloacelor de asigurare a mobilităţii este uneori necesar. O zonă
considerată greu accesibilă pentru forţele mecanizate, poate fi considerată ca accesibilă pentru infanteria care acţionează pe
jos.
3) Teren accesibil – deplasările şi manevra sunt posibile pe majoritatea direcţiilor, iar forţele care acţionează în zonă
nu au nevoie de sprijinul elementelor de asigurare a mobilităţii.
18. Punctele-cheie din teren reprezintă zone a căror ocupare, menţinere sau control conferă un avantaj pentru ambii
combatanţi. Folosind harta şi informaţiile disponibile, comandantul poate determina porţiunile de teren în care dispunînd
forţele şi mijloacele, poate domina direcţiile de apropiere sau zona obiectivului. Pentru a controla o porţiune-cheie din
teren, nu este obligatorie dispunerea de forţe şi mijloace, accesul inamicului spre aceste zone putînd fi împiedicat, folosind
focul direct şi din poziţii de tragere acoperite. Determinarea punctelor-cheie din teren, oferă comandantului indicaţii utile
pentru organizarea sistemului de foc şi realizarea dispozitivului de luptă. Punctele-cheie din teren vor fi luate în considerare
pe timpul elaborării cursurilor de acţiune.
19. Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren necesară pentru deplasare (înaintare) către un
anumit obiectiv. O direcţie de apropiere favorabilă oferă, de regulă, suficiente coridoare de mobilitate. Acestea sunt zone în
interiorul căilor de apropiere care permit atît deplasarea, cît şi executarea manevrei. Ele permit forţelor proprii sau ale
inamicului să înainteze sau să se retragă, respectînd normele tactice şi le asigură posibilitatea concentrării forţelor,
realizării surprinderii şi deplasării rapide. În zona de acţiune trebuie identificate direcţiile de apropiere atît pentru forţele
mecanizate cît şi pentru infanteria care acţionează pe jos. În ofensivă se identifică căile de înaintare favorabile spre obiectiv
ale forţelor proprii şi direcţiile posibile de contraatac ale inamicului. În apărare aceiaşi regulă este valabilă, aplicată în
sens invers. Trebuiesc identificate, de asemenea, direcţiile pe care elementele de cercetare ale inamicului le poate folosi.
După identificarea direcţiilor de apropiere, trebuie analizată influenţa obstacolelor asupra practicabilităţii acestora,
examinînd următoarele aspecte:
1)ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;
2)cum pot fi consolidate obstacolele naturale existente şi cum va influenţa aceasta practicabilitatea căilor de apropiere;
3)în ce măsură obstacolele paralele cu direcţiile de apropiere favorizează protecţia flancurilor sau limitează deplasările
de front.
20. Starea vremii va fi analizată folosind cele cinci elemente esenţiale pentru acţiunile militare:
1) vizibilitatea (care include timpul de lumină);
2) vîntul;
3) precipitaţiile;
4) norii;
5) temperatura şi umiditatea.
Pentru a stabili efectele lor asupra acţiunilor, efectele stării vremii vor fi corelate cu terenul; vremea afectează multe
categorii de tehnică şi echipament (inclusiv aparatura electronică şi optică), terenul (practicabilitatea) şi vizibilitatea, dar cel
mai mare impact îl are asupra militarilor; în condiţii de vreme rea, de căldură sau frig excesive, procesul de comandă şi
control este îngreunat, vremea aspră şi vizibilitatea redusă reduc eficienţa acestuia şi a acţiunilor subordonaţilor, iar existenţa
şi direcţia de bătaie a vîntului condiţionează modul de folosire a mijloacelor fumigene.
21. Analiza inamicului. Scopul analizei inamicului este de a stabili cele mai probabile cursuri de acţiuni ale
acestuia. Informaţiile pentru identificarea acţiunilor provin din mai multe surse, incluzînd doctrina inamicului şi activităţile
curente desfăşurate de acesta. Informaţiile necesare pentru analiza inamicului includ următoarele
1) compunerea – aceasta poate fi prezentată sub forma unui tabel (schemă) şi care include date referitoare la tipul,
denumirea, organizarea şi dotarea de principiu a forţelor inamicului dispuse în zona de acţiune a grupei;
2) dispozitivul de luptă – constă în identificarea modului de dispunere a forţelor inamicului pe cîmpul de luptă;
acesta poate fi prezentat grafic pe hartă, sub formă de schemă, sinteză informativă sau alt format ales; stabilirea dispozitivului
de luptă al inamicului se bazează şi pe concluziile rezultate în urma analizei terenului;
3) tăria (gradul de completare) – aceste informaţii se referă la valoarea reală a forţelor şi mijloacelor inamicului care
acţionează în zona de acţiune;
4) acţiuni semnificative – sunt informaţii referitoare la activităţile cele mai recente desfăşurate de inamic şi care
oferă indicii despre intenţiile probabile ale acestuia;
5) particularităţi şi slăbiciuni – reprezintă anumite caracteristici ale forţelor sau mijloacelor de luptă ale inamicului
care, examinate şi exploatate cu grijă, pot furniza un avantaj forţelor proprii;
6) posibilităţile inamicului – sunt acţiunile pe care inamicul le poate desfăşura şi care pot influenţa semnificativ
îndeplinirea misiunii de către forţele proprii.
22. Cursurile de acţiune probabile ale inamicului sunt identificate de comandant, pe baza informaţiilor enumerate
anterior. Analiza acestora se va axa pe determinarea punctelor tari ale inamicului (pentru a putea fi evitate) şi pe
slăbiciunile sale (pentru a putea fi exploatate). În timpul procesului de estimare, comandantul poate accepta, revizui sau
ignora cursurile de acţiune ale inamicului prezentate, sau pot crea altele; această interacţiune este esenţială în elaborarea
unor cursuri de acţiuni ale forţelor proprii cît mai realiste. Rezultatul va consta într-un enunţ clar şi concis al celui mai
probabil curs de acţiuni ale inamicului, ale cărui informaţii vor permite comandantului să stabilească cursul optim de
acţiuni al grupei
23. Analiza forţelor proprii. Multe din aceste informaţii trebuie să fie identificate de comandant astfel:
1)compunerea este prezentată ca o sumă de date despre forţele disponibile pentru îndeplinirea misiunii; cunoaşterea
grupei, respectiv, organizarea curentă pentru luptă, comandanţii de secţii, precum şi documentele de conducere elaborate
anterior, îl pot ajuta pe comandant să stabilească viitoarea compunere pentru luptă a grupei; relaţiile de comandă şi sprijin
trebuiesc, de asemenea, stabilite;
2)dispunerea curentă a forţelor proprii este stabilită de comandant, hărţi ale situaţiei, scheme sau alte documente
elaborate anterior; informaţiile referitoare la dispunerea curentă, includ datele referitoare la dispunerea grupei, subunităţilor
de sprijin de luptă şi de logistică;
3)nivelul capacităţii combative – concluziile analizei capacităţii combative a forţelor proprii se concentrează pe
evidenţierea posibilităţilor reale şi a vulnerabilităţilor, pentru a-l ajuta pe comandant să selecteze cursul optim de acţiune;
analiza capacităţii combative are în vedere misiunea şi intenţia comandantului eşalonului superior, dispunerea curentă şi
ulterioară a vecinilor şi a rezervei eşalonului superior, elementele puterii de luptă şi moralul personalului, situaţia logistică,
puterea de luptă a unei subunităţi este dată de numărul personalului şi mijloacelor de luptă şi nu de mărimea acesteia; puterea
grupei se bazează pe numărul, tipul şi capacitatea combativă a efectivului;
4)activităţile semnificative – datele privind formele de manevră, măsurile de asigurare şi protecţie a forţelor şi alte
elemente care vor fi luate în calcul pe timpul planificării;
5)particularităţi şi slăbiciuni – trebuie identificate, fiind luate în considerare pe timpul elaborării cursurilor de acţiune.
Concluziile rezultate în urma analizei situaţiei constituie baza estimării comandantului de grupă. Estimările
comandantului de grupă stau la baza elaborării cursurilor de acţiune.
24. Elaborarea cursurilor de acţiune. Cursul de acţiune reprezintă un plan posibil de îndeplinire a misiunii grupei;
el trebuie să fie clar şi concis, să arate cum va îndeplini grupa misiunea şi să conţină suficiente detalii. Este indicată
elaborarea a 2 sau 3 cursuri de acţiuni, pentru ca să existe posibilitatea de a studia mai multe opţiuni. Elaborarea mai
multor cursuri de acţiuni ajută în realizarea mai multor variante de plan şi creşte flexibilitatea comenzii în timpul execuţiei.
Fiecare curs de acţiune trebuie să fie:
1) Viabil – să asigure îndeplinirea misiunii şi să sprijine intenţia comandantului;
2) Acceptabil – să evite crearea unor dificultăţi inutile în desfăşurarea acţiunilor plutonului;
3) Distinct – misiunile şi sarcinile stabilite pentru subordonaţi să difere de cele stabilite în cadrul altui curs de
acţiune.
25. Un curs de acţiune trebuie să răspundă la următoarele întrebări Ce? (Ce sarcini sunt de îndeplinit?); Cînd?
(Cînd va trebui începută sau terminată acţiunea (constituie limitări ale timpului?); Unde? (Unde se află zonele pentru
apărare sau ofensivă stabilite prin ordin?); Cum? (Cum se realizează manevra şi care sunt scopurile elementelor acesteia?
Care este efortul principal?); De ce? (Care este scopul stabilit şi care vor fi rezultatele acţiunii?).
26. Metodele de elaborare a unui curs de acţiuni pot fi diferite de la un comandant la altul, în funcţie de experienţa
comandantului. De regulă, activitatea de elaborare a unui curs de acţiuni cuprinde următorii paşi:

1)stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile ale inamicului asupra
cărora grupă îşi va concentra puterea de luptă;
2)stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul stabileşte natura şi valoarea efortului (eforturilor) de
sprijin, răspunzînd la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca efortul principal să aibă succes?”;
 3)stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce trebuie atinse de efortul principal şi cel de sprijin; scopul
efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor companiei, stabilit de eşalonul superior;
4)stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va repartiza secţiilor (militarilor) sarcinile identificate, în
concordanţă cu scopurile stabilite;
5)stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifica responsabilităţile şi a sincroniza
acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal; comandantul trebuie să asigure subordonaţilor săi libertatea de
acţiune, în limitele impuse de situaţia concretă;
6)întocmirea enunţului şi a schemei cursului de acţiuni – reprezentările grafice ale cursurilor de acţiune sporesc
claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de executare a manevrei; măsurile grafice de control trebuie să fie
reprezentate cu acurateţe, iar dacă schema va fi inclusă în ordinul de acţiune simbolurile grafice atipice, folosite pentru
clarificarea unor particularităţi, vor fi explicate într-o legendă.
3. Analiza cursurilor de acţiune.
Al treilea pas al estimării situaţiei este analizarea cursurilor de acţiune. Etapa de analiză a cursurilor de acţiuni constă
în analiza în parte a fiecărui curs de acţiune folosinduse procedeul acţiune-reacţie-contrareacţie. După analiza în parte a
fiecăriu curs de acţiune se stabilesc avantajele şi dezavantajele fiecăriu curs, care vor sta la baza luării deciziei.
4. Compararea cursurilor de acţiune.
Al patrulea pas în procesul de estimare îl reprezintă compararea cursurilor de acţiune şi alegerea cursului optim.
Activitatea începe prin compararea avantajelor şi dezavantajelor pe baza criteriilor de evaluare stabilite anterior.
Comandantul compară cursurile de acţiune elaborate, în vederea identificării celui care are cele mai mari şanse de succes
împotriva celui mai probabil curs de acţiuni al inamicului, precum şi împotriva celui mai periculos.
Cursul de acţiuni selectat trebuie, de asemenea, să implice un nivel minim de risc pentru forţele şi mijloacele proprii,
să asigure cea mai favorabilă dispunere a forţelor proprii la încheierea misiunii (în vederea desfăşurării acţiunilor ulterioare),
să asigure suficientă flexibilitate pentru a adapta execuţia la elementele neprevăzute şi să asigure la maxim iniţiativa şi
libertatea de acţiune pentru subordonaţi.
Curs de acţiune Curs de Curs de acţiune
CRITERII
nr. 1 acţiune nr. 2 nr. 3
POSIBILITĂŢI DE MANEVRA + + +
SIMPLITATE + + -
SPRIJIN DE FOC + + +
INFORMAŢII + + -
PROTECŢIA AA + + +
MOBILITATE (ADĂPOSTIRE) + + -
SPRIJIN DE SERVICII - - +
COMANDĂ ŞI CONTROL + + +
(+) (+) -
Fig. 1. Variantă de matrice de comparare.
Cea mai obişnuită metodă de comparare a unor cursuri de acţiune este “matricea de comparare”. Această metodă
constă în enumerarea factorilor semnificativi stabiliţi şi folosirea acestora pentru indicarea eficienţei cursului de acţiune (fig.
1). Atunci cînd cursurile de acţiune sunt evaluate prin acordarea de punctaje la criteriile stabilite, cursul optim este cel care
întruneşte punctajul cel mai mic.
5. Decizia.
Pasul cinci în procesul de estimare unde comandantul va decide ulterior asupra schemei generale a manevrei.
27. Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a decis să îndeplinească misiunea; obligatoriu va fi
inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc (se întocmeşte schemă). Astfel, în concepţie
comandantul de grupă determină:

1)modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie nimicit şi măsurile de inducere a
acestuia în eroare);
2)dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3)misiunile efectivului grupei, maşinei de luptă şi mijloacelor de foc de întărire;
4)organizarea conducerii.
Planul preliminar actualizat constituie baza coordonării, a recunoaşterii, a organizării misiunilor şi a instrucţiunilor de
deplasare.
Pregătirea pentru recunoaştere a comandantului de grupă se execută conform ordinului primit. Acesta se consultă cu
locţiitorul său pe care îl lasă înlocuitor la comandă.
28. Pasul 4 – Executarea deplasării necesare.
Grupa poate începe deplasarea sub conducerea locţiitorului comandantului de grupă, în timp ce comandantul încă
planifică sau execută recunoaşterea.
29. Pasul 5 – Recunoaşterea.
Dacă timpul permite, comandantul de grupă execută, personal, recunoaşterea în scopul confruntării elementelor
rezultate din analiza terenului şi aducerii corectivelor necesare planului său, al confirmării gradului de practicabilitate al
rutelor şi a timpului necesar deplasărilor mai importante. Cînd timpul nu permite, comandantul de grupă execută
recunoaşterea pe hartă.
Executarea recunoaşterii cuprinde:
 1)clarificarea, prin confruntare a răspunsurilor la întrebările ce apar pe timpul analizei situaţiei din cadrul procesului
elaborării cursului optim de acţiune;
2)stabilirea modului de acţiune pentru îndeplinirea misiunii;
3)planificarea acţiunii;
4)elaborarea mentală a detaliilor planului de acţiune.
Executarea recunoaşterii marchează încheierea estimărilor.
30. Pasul 6 – Completarea planului. Comandantul de grupă completează şi finalizează planul său pe baza
rezultatului recunoaşterilor asigurîndu-se că acesta îndeplineşte cerinţele misiunii şi se încadrează în cerinţele intenţiei
comandantului eşalonului superior.
Planul de acţiune presupune detalierea concepţiei şi cuprinde 5 puncte:
1)SITUAŢIA;
2)MISIUNEA;
3)EXECUŢIA;
4)SPRIJINUL LOGISTIC;
5)COMANDA ŞI COMUNICAŢIILE.
Situaţia se referă la:
1)situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea, dispozitivul probabil de luptă, acţiunile probabile şi etapele
acestora, termenele, comanda);
2)concepţia eşalonului superior – scopul luptei, direcţia de efort, etapele acţiunii, comanda; acţiunile pe care le
execută; situaţia vecinilor şi acţiunile acestora (cele care prezintă interes;
3)subordonări şi resubordonări (dacă este cazul).
Misiunea primită de la eşalonul superior (dedusă) cuprinde scopul, forma de luptă şi termenele de realizare.
Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul procesului de planificare, astfel: direcţia de acţiune şi
manevra; etapele acţiunii şi termenele; direcţia de efort; alte priorităţi şi precizări (instrucţiunile de apărare nucleară,
biologică şi chimică; priorităţile specifice; stabilirea măsurilor de mascare); programarea în timp a acţiunilor; cooperarea;
sprijinul de luptă; instrucţiuni de coordonare.
Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului logistic.
Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:
1)comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de grupă);
2)comunicaţii – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind utilizarea mijloacelor de
comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Planul de acţiune constituie baza documentară pentru elaborarea ordinului de acţiune.
Secţiunea a 2-a
ORGANIZAREA ACŢIUNILOR DE LUPTĂ
31. Pasul 7 şi 8 intră în organizarea acţiunilor de luptă şi se desfăşoară după elaborarea planului de acţiune şi
presupune transmiterea misiunilor la subordonaţi (prin ordin de acţiune) şi realizarea dispozitivului de luptă.

32. Pasul 7 – Emiterea ordinului de acţiune. Ordinul de acţiune este emis de comandantul de grupă către
subordonaţi în scopul coordonării execuţiei unei acţiuni specifice.
Comandantul de grupă emite ordinul de acţiune şi îl transmite verbal, în apropierea obiectivului sau terenului unde se
va desfăşura acţiunea; cînd nu este posibil, trebuie să folosească modelul (macheta) terenului sau o schiţă a acestuia; ordinul
de acţiune se consemnează în carnetul grupei.
Comandantul de grupă trebuie să se asigure că subordonaţii au înţeles misiunea primită şi concepţia de acţiune; pentru
verificare comandantul îi va pune să repete părţile importante din ordinul primit.
Comandantul de grupă poate, de asemenea, să folosească pentru emiterea ordinului de acţiune schiţele conceptuale.
Schiţa conceptuală cuprinde locurile şi poziţiile obiectivelor, măsurile de control şi punctele cheie ale terenului în
relaţie una cu cealaltă. Nu este necesar să se deseneze la scară.
Modelul terenului este reprezentarea la scară tridimensională a zonei de responsabilitate cu toate detaliile de
planimetrie pe care se trec elementele rezultate din planul de acţiune; el este suficient pentru informarea şi discutarea
acţiunilor la un obiectiv şi poate prezenta întreaga zonă a misiunii.
Modelul terenului se construieşte astfel:
1)se orientează la teren (nordul de pe model este nordul din teren);
2)se modelează formele de relief ale acestuia din zona de acţiune;
3)se reprezintă carourile de hartă;
4)se realizează detaliile de planimetrie;
5)se verifică materializarea corectă a terenului (o variantă a acestuia este prezentată în fig. 2).
Pe modelul terenului se pun toate elementele planului de acţiune folosind „Colecţia de soldăţei” (de diferite culori),
cretă (colorată), cartonaşe 3x5 cm, marcatori de ţintă, sfoară sau marcatori de subunităţi şi unităţi (se pot folosi tuburi, cartuşe
de manevră, bucăţi de lemn, frunze), apoi se verifică dispunerea corectă a elementelor planului de acţiune.
Ordinul de acţiune are formatul similar ordinului cu 5 paragrafe (folosim acest format pentru a evita omisiunile sau
remarcile nefolositoare) şi cuprinde: situaţia; misiunea; execuţia; sprijinul logistic; comanda şi comunicaţiile.
SITUAŢIA este primul paragraf al ordinului şi cuprinde următoarele subpuncte:
1)inamicul – compunerea, dispunerea şi puterea de luptă; activităţile recente; posibilităţile mijloacelor şi forţelor
primite ca întărire (sprijin) şi de folosire a armelor de distrugere în masă; cursul de acţiuni cel mai probabil sau cel mai
periculos (schema);
 2)forţele proprii – misiunea şi concepţia eşalonului superior; misiunile vecinilor;
3)subunităţile primite ca întărire (în sprijin).
MISIUNEA este paragraful doi al ordinului de acţiune în care se indicată misiunea reformulată a grupei. De regulă, ea
include răspunsurile la următoarele întrebări: Cine? Ce? Cînd? Unde? şi De ce?
EXECUŢIA este paragraful trei şi cel mai principal al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele subpuncte:
1)concepţia acţiunii;
2)misiunile subordonaţilor;
3)misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin);
4)instrucţiuni de coordonare.
Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a decis să îndeplinească misiunea; obligatoriu va fi
inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc (se întocmeşte schemă). În concepţie comandantul
de grupă determină:
1)modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie nimicit şi măsurile de inducere a
acestuia în eroare);
2)dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3)misiunile efectivului grupei, maşinii de luptă şi mijloacelor de foc de întărire;
4)organizarea conducerii.
Misiunile subordonaţilor – cuprind misiunile şi restricţiile fiecărui militar al grupei în parte.
Misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin) – acest subparagraf se întocmeşte numai în măsura în care este
necesar şi se utilizează numai pentru a stabili acele misiuni pe care subunităţile de sprijin trebuie să le îndeplinească şi care
nu sunt menţionate în altă parte; unităţile de sprijin de luptă se enumeră în ordinea în care apar în organică (ordinea de
bătaie).
Instrucţiuni de coordonare – aici se trec instrucţiunile aplicabile la două sau mai multe elemente ale subunităţii. De
regulă, include linii de despărţire, obiective, aliniamentul de plecare, timpul şi direcţia atacului şi alte elemente specifice
necesare pentru coordonarea acţiunilor subunităţilor participante la misiune, alte informaţii ce pot fi incluse sunt
instrucţiunile pentru transmiterea rapoartelor, momentul probabil al execuţiei şi cînd intră în vigoare ordinul.
SPRIJINUL LOGISTIC este paragraful patru al ordinului de acţiune în care se indică modul de organizare a
sprijinului logistic al acţiunii grupei de infanterie şi cuprinde
următoarele subpuncte:
1)concepţia sprijinului logistic;
2)organizarea aprovizionărilor;
3)organizarea transporturile;
4) organizarea mentenanţei;
5)organizarea asistenţei medicale;
6)organizarea cazării forţelor;
7)organizarea serviciilor de campanie.
COMANDA ŞI COMUNICAŢIILE este punctul cinci al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele subpuncte:
1)comanda – locul şi timpul instalării punctului de comandă-observare, locul comandantului de grupă şi succesiunea
la comandă;
2)comunicaţiile – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind utilizarea mijloacelor de
comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
33. Pasul 8 – Supervizarea. Supervizarea include organizarea coordonării şi cooperării (desfăşurarea repetiţiilor) şi
controlul (sau inspecţia) pregătirii pentru luptă.
COOPERAREA reprezintă activitatea prin care se asigură conlucrarea tuturor forţelor participante la luptă, în timp,
spaţiu şi pe misiuni, pe baza unui plan unic şi a unei concepţii unitare, în scopul concentrării şi însumării eforturilor acestora
pentru îndeplinirea misiunii de luptă comune.
Organizarea cooperării şi menţinerea neîntreruptă a acesteia este una din principalele îndatoriri ale comandantului;
aceasta are un caracter centralizat şi unitar şi se organizează de comandant, atît pe baza elementelor stabilite în decizie cît şi a
rezultatului recunoaşterilor.
Cooperarea se organizează pe timpul procesului de elaborare a planului de acţiune şi se precizează în teren, la
recunoaşteri.
34. La organizarea cooperării în ofensivă, comandantul de grupă este obligat să:
1)stabilească modul de deplasare şi de desfăşurare a grupei, insistînd în mod deosebit asupra ieşirii organizate şi la
timp pe aliniamentul de atac, în scopul realizării simultaneităţii atacului limitei dinainte a apărării inamicului la ora „H”;
2)coreleze acţiunile secţiilor între ele şi cu vecinii; stabilească precis modul de acţiune al acestora pe timpul atacului
limitei dinainte şi al obiectivelor din adîncimea apărării inamicului;
3)precizeze modul de acţiune pentru asigurarea introducerii în luptă a forţelor eşalonului superior;
4)stabilească modul de acţiune împreună cu vecinii pentru oprirea şi nimicirea inamicului care contraatacă şi pentru
continuarea ofensivei;
5)stabilească modul în care se va trece la urmărirea, încercuirea şi nimicirea inamicului;
6)comunice semnalele pentru trecerea la ofensivă, pentru deschiderea, transferul şi încetarea focului, indicarea
obiectivelor, precum şi alte semnale de cooperare.
În apărare, pe baza studiului posibilităţilor de acţiune ale inamicului, comandantul de grupă trebuie să precizeze:
1)aliniamentele (sectoarele) pe care eşalonul superior execută foc în sprijinul grupei;
2)sectoarele de foc concentrat (cine participă şi semnalul de executare a focului);
 3)aliniamentul barajului general, al focului antiblindate şi al aruncătoarelor;
4)aliniamentul de deschidere a focului de către mijloacele de sprijin;
5)modul de asigurare a flancurilor;
6)semnalele de cerere, deschidere, transport, încetare a focului şi de indicare a obiectivelor;
7)modul de sprijin al grupei cînd se apără pe poziţia siguranţei de luptă şi direcţia de repliere 1.
Comandantul de grupă va pune accent, îndeosebi, pe coordonarea acţiunilor pentru nimicirea mijloacelor blindate ale
inamicului precum şi a mijloacelor aeriene care atacă de la înălţimi mici.
35. Comandantul de grupă va acorda o atenţie deosebită coordonării acţiunilor subunităţilor pe timpul luptei în
condiţii de izolare.
În toate situaţiile, la organizarea cooperării, se va avea în vedere pericolul întrebuinţării mijloacelor nucleare,
biologice şi chimice şi a sistemelor incendiare, urmărindu-se coordonarea acţiunii secţiilor pentru înlăturarea urmărilor
atacului executat cu aceste categorii de armamente.
Principalele probleme de cooperare se stabilesc de către comandant pe timpul luării deciziei şi se consemnează în
ordinul de acţiune.
După organizarea coordonării comandantul de grupă în scopul verificării înţelegerii de către grupă a misiunilor
primite, verificării corectitudinii planului de acţiune, organizează şi desfăşoară repetiţii.
1)Repetiţiile sunt folosite de către comandantul de grupă pentru:
a) exersarea misiunilor esenţiale (pentru a îmbunătăţi performanţele);
b) cunoaşterea punctelor slabe şi a problemelor din plan;
c) coordonarea activităţilor elementelor subordonate;
d) îmbunătăţirea înţelegerii de către subordonaţi a concepţiei de acţiune în scopul creşterii încrederii acestora.
Repetiţiile se execută în scopul formării unor militari foarte bine informaţi şi instruiţi cu privire la acţiunile planificate
şi modul de execuţie al acestora.
Comandantul trebuie să execute repetiţiile pe terenul care se aseamănă cu cel din zona de acţiune şi în condiţii de
vizibilitate similare.
Grupa poate începe repetiţiile la exerciţiile tactice specifice şi alte părţi din instrucţiunile cu caracter permanent înainte
de primirea ordinului de acţiune. Odată ce ordinul a fost emis, grupa poate repeta misiunile specifice.
După repetiţii se execută un scurt bilanţ.
36. CONTROLUL (inspeţia) se execută în scopul verificării următoarelor probleme:
1)punerea în practică a prevederilor planului de acţiune;
2)nivelul de pregătire al plutoanelor;
3)îndeplinirea la timp a misiunii primite.
De regulă controlul se realizează prin deplasarea la subordonaţi.
Controlul evidenţiază gradul de pregătire al militarilor. Comandantul de grupă şi locţiitorul său, pe timpul
controlului verifică:
1)tehnica, armamentul şi muniţia;
2)uniformele şi echipamentul adecvat pentru misiune;
3)modul de înţelegere a misiunii şi a responsabilităţilor specifice;
4)comunicaţiile;
5)raţiile şi apa;
6)mascarea;
7)modul de remediere a deficienţelor constatate pe timpul inspecţiilor precedente.

1
Repliere – mutare a apărării de pe un aliniament pe altul, situat mai înapoi.