Universitatea de Stat din Muldova

Catedra Militară

Topografia militară
material didactic pentru studenţii catedrei militare

Chişinău
2008

1
 Tema nr. 1
Orientarea în teren fără hartă

Şedinţa nr. 1
Probleme:
1. Noţiuni generale despre formele terenului şi caracteristicele lui din punct de
vedere tactic.
2. Orientarea topografică şi orientarea tactică.
3. Determinarea direcţiilor punctelor cardinale.
3.1. Cu ajutorul busolei;
3.2. După Steaua Polară;
3.3. După Lună;
3.4. După poziţia Soarelui;
3.5. După diferite semne ale detaliilor de planimetrie.
4. Alegerea punctelor de reper şi indicarea obiectivelor faţă de repere.

Topografia este ştiinţa care studiază metodele de măsurare a terenului şi de

reprezentarea lui pe hârtie, sub formă de planuri şi hărţi.

1. Noţiuni generale despre formele terenului şi caracteristicile lui din

punct de vedere tactic.
Prin relief înţelegem forma suprafeţei pământului (munţi, dealuri, văi, şes etc.).
Detaliile de nivelment sunt formele regulate sau neregulate care dau formă
Pământului (relieful terenului).
Detalie de planometrie sunt toate obiectele dispuse în teren, fie că sunt de la
natură sau făcute de mâna omului.
Prin formele tip ale terenului, liniile şi punctele caracteristice ale reliefului sunt:
- colina;
- dealul;
- muntele;
Prin colină înţelegem ridicătura de pământ mai mică decît dealul.
Dealul este ridicătură a Pământului mai mică decît muntele, dar mai mare decît
colina.
Muntele este ridicătură a Pământului mai mare decît dealul, de obicei stâncoasă
şi depăşeşte înălţimea de 800 m.
La munte şi la deal deosebim:
- creasta, care este partea cea mai înaltă a muntelui (dealului);
- pante (versanţi) laterale – părţile care coboară de la creastă spre piciorul
pantei (fig. 1);
Linia care uneşte punctele cele mai înalte în lungul crestei şi din care pantele se
despart de o parte şi de alta a muntelui (dealului) se numeşte creastă topografică
(fig. 2).

2
 Prin depresiune înţelegem forma de teren situată la un nivel mai jos decît
terenul înconjurător (ca o oală). Partea cea mai mică a depresiunii se numeşte fund.
O depresiune mai mică se numeşte groapă.
Şaua este partea lăsată a unei creste care se află între două vârfuri învecinate.
Punctul cel mai jos al şeii se numeşte mijlocul şeii.

2. Orientarea topografică şi orientarea tactică.

Orientarea topografică înseamnă a afla direcţiile punctelor cardinale şi locul de
staţie faţă de detaliile de planimetrie şi de nivelment înconjurătoare, a găsi direcţia
indicată pentru deplasare şi a păstra această direcţie pe timpul deplasării. Prin
punctele cardinale înţelegem cele patru puncte cunoscute sub denumirea: Nord
(N), Est (E), Sud (S) şi Vest (V).
Pe cînd prin orientarea tactică se înţelege determinarea locului de staţie pe
câmpul de luptă, cunoaşterea dispozitivului trupelor proprii şi al trupelor
inamicului, cunoaşterea datelor asupra acţiunilor inamicului, precum şi a
misiunilor de luptă ale subunităţilor proprii.
Detaliile de planimetrie şi de relief faţă de care se determină locul de staţie se
numesc repere.
Datoria fiecărui soldat şi gradat pe câmpul de luptă este să cunoască: unde se
află, care sunt localităţile apropiate sau care sunt obiectele de pe teren ori în jurul
său, denumirea lor şi la ce distanţă sunt; unde este inamicul; unde este grupa şi
plutonul; iar gradatul, în plus, - unde este compania din care face parte; care este
misiunea lui. Cînd militarul cunoaşte aceste probleme înseamnă că este orientat.

3. Determinarea direcţiilor punctelor cardinale.

3.1. Cu ajutorul busolei.
Punctele cardinale N, E, S şi V se determină cel mai repede şi mai uşor cu
ajutorul busolei, deoarece acul ei magnetic indică întotdeauna derecţia N. Celelalte
puncte se vor determina astfel: ne întorcem cu faţa spre N, direcţia opusă – S, în
dreapta va fi E iar în stânga – V.
3.2. După Steaua Polară.
Steaua Polară se găseşte în prelungirea roţii din dreapta şi dinapoi a Carului
Mare, la distanţa de 5 ori depărtare dintre aceste roţi şi în capul oiştii Carului Mic.
Ea arată întotdeauna nordul (fig. 3).
3.3. După Lună.
Luna se deplasează de la est spre vest. La ora 24.00 Luna se află spre sud.
Atunci cînd Luna este în creştere şi are forma , colţurile sunt orientate spre
est. Atunci cînd se află în descreştere şi are forma , colţurile ei sunt orientate
spre vest.
3.4. După poziţia Soarelui.
La ora 6.00 Soarele se află la est, la ora 12.00 – la sud, iar la ora 18.00 – la
vest.

3
 Pentru determinarea punctelor cardinale cu ajutorul Soarelui şi al ceasului
este nacesar:
- să se aşeze ceasul în poziţia orizontală şi să se rotească în aşa fel , încît acul
orar să fie îndreptat spre Soare;
- unghiul format între acul orar al ceasului şi direcţia marcată de centrul
cordanului şi cifra 12 se împarte în două;
- linia care împarte acest unghi în două va indica direcţia S.
Pînă la amiază trebuie să se împartă pe cordan unghiul pe care acul orar al
ceasului îl face pînă la orele 12.00, iar după amiază unghiul pe care acul orar l-a
făcut după ora 12.00.
3.5. După diferite semne ale detaliilor de planimetrie:
- coaja copacilor izolaţi este de obicei mai groasă (aspră), iar uneori acoperită
cu muşchi pe partea de nord;
- pietrele mari, stâncile sunt, de asemenea, acoperite cu muşchi pe partea de
nord;
- gaura mişuroiului de cârtiţă care are ieşirea, de regulă, spre nord;
- altarul bisericii este orientat spre est;

4. Alegerea puntelor de reper şi indicarea obiectivelor faţă de repere.

În condiţiile de luptă (apărare, ofensivă) pentru conducerea focului şi a
subunităţilor şi pentru realizarea cooperării se stabilesc repere unice şi se respectă
cu stricteţe regulile pentru conducerea în secret.
De regulă, în calitate de repere se aleg detalii de nivelment sau planimetrie din
teren bine vizibile (crestele înălţimilor, copaci, case, piloni izolaţi, intersecţii de
drumuri, colţurile pădurilor, livezilor ş.a.). Reperile se numerotează de la dreapta
spre stânga şi în dependenţă de depărtare dinspre sine spre inamic. Unul din ele se
consideră reper de bază.
Pe tot parcursul luptei este interzisă schimbarea numerelor reperilor stabilite de
comandantul eşalonului superior. Comandantul de pluton (grupă) poate să
stabilească la nevoie repere suplimentare, care nu se numerotează, ci se denumesc
prin ceea ce reprezintă ele (copac, casă, pilon, tufăriş etc.).
Pentru realizarea conducerii şi cooperării poziţiile obiectivelor din teren se
indică faţă de repere în metri, în dreapta (stânga), mai aproape (departe).
Exemplu: “Aruncătorul de grenade, reperul 1, dreapta 20, tancul inamicului,
nimiciţi!”

Tema nr. 1
Orientarea în teren fără hartă
4
 Şedinţa nr. 2
Probleme:
1. Orientarea în teren după azimut.
1.1. Azimutul magnetic.
1.2. Succesiunea activităţilor pentru determinarea punctului de staţie cu
ajutorul azimutului magnetic.
2. Deplasarea cu ajutorul azimutului. Respectarea direcţiei indicate şi a
distanţei. Ocolirea obstacolelor.

1. Orientarea în teren după azimut.

1.1.Azimutul magnetic.
Prin orientarea în teren după azimutul magnetic înţelegem:
- determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei;
- determinarea punctului de staţie în raport cu detaliile, de planimetrii şi relief
după azimutul magnetic.
Prin punct de staţie înţelegem locul pe care-l ocupă în teren la momentul dat un
militar, o subunitate sau o maşină de luptă.
Azimutul magnetic este unghiul format între direcţia NORD şi direcţia spre
punctul observat (reper) şi poate fi măsurat în grade sau miimi (∟A, fig. 1).
1.2.Succesiunea activităţilor pentru determinarea punctului de staţie cu
ajutorul azimutului magnetic.
Succesiunea activităţilor pentru orientarea în teren fără hartă cu ajutorul busolei
este următoarea:
a) se determină direcţia punctelor cardinale;
b) se determină punctul de staţie faţă de reperele din teren;

a) Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei începe prin stabilirea

direcţiei Nord astfel:
- se roteşte capacul busolei pînă cînd indicile de la cătare se suprapune pe
gradaţia 00 de pe cordan;
- se aşează busola în palmă pe poziţia orizontală şi se deblochează acul
magnetic cu ajutorul opritorului;
- se lasă acul să se stabilească şi se întoarce cu busola ţinută în palmă, pînă
cînd vârful acului magnetic ajunge în dreptul gradaţiei 0 de pe cordan,
respectiv în prelungirea indicaţiei cătării;
- fără a schimba poziţiia corpului şi a busolei, se ridică cu atenţie palma cu
busola şi se reperează în teren un detaliu ce se găseşte pe această direcţie
care materializează direcţia N din punctul de staţie;
- celelalte puncte cardinale se determină succesiv prin întoarcerea exactă a
cîte 900, iar direcţiile spre acestea se materializează deasemenea prin repere.
După determinarea punctelor cardinale se raportează astfel: ”Nordul – pe
direcţia turnului de retlanslaţie din faţă; Estul – pe direcţia podului din piatră de

5
 pe pârâu; Sudul – pe direcţia casei izolate din vale; Vestul – pe direcţia pomului
izolat de pe panta dealului.”
b) Pentru a determina punctul de staţie se va proceda astfel:
- se aleg în teren cîteva detalii de planimetrie sau relief situate mai aproape de
punctul de staţie şi dispuse pe cît posibil de uniform în jurul acestuia sau în
sectorul de observare repartizat şi se determină azimutul magnetic în
următoarea succesiune: se lasă ca acul magnetic să se stabilească spre N,
după ce se roteşte capacul busolei pînă cînd cătarea se va opri în direcţia
reperului ales (pilon izolat) şi se citeşte indicaţia de pe cordan (360);
- se apriciază sau se măsoară (după caz) distanţele pînă la aceste repere,
determinînd în acest fel poziţia punctului de staţie.
După determinarea punctlui de staţie se va raporta astfel: “Grupa noastră se
află în câmpul de grâu, avînd la N-E 32 0, distanţa 150 m un pilon izolat; S-E
1250, distanţa 300 m dealul cu cota 220,5; S-V 210 0, distanţa 1500 satul
Grătieşti.”
2. Deplasarea cu ajutorul azimutului. Respectarea direcţiei indicate şi a
distanţei. Ocolirea obstacolelor.
Pentru deplasarea după azimut se procedează în felul următor:
- după primirea misiunii de a executa deplasarea se studiază pe hartă terenul
dintre punctul de plecare şi punctul de sosire şi se alege un itinerar uşor de
parcurs pentru a ocoli obstacolele şi barajele din teren;
- se trasează pe hartă itinerariul ales;
- se delimitează pe porţiuni itinerariul în aşa fel ca fiecare segment se fie pe
linie dreaptă;
- se determină pe hartă lungimea fiecărei porţiuni a itinerariului şi azimutul
direcţiei de deplasare;
- toate datele privind deplasarea se înscriu în carnet sub forma unui tabel sau a
unei scheme (fig. 2).
Deplasarea începe din punctul de plecare (de la stâlpul kilometric situat la
cotitura drumului).
În punctul de plecare, înainte de începerea mişcării se procedează astfel:
- se eliberează acul busolei;
- se aşează indicele capacului (cercului) mobil al busolei în aşa fel încît acesta
să vină în dreptul numărului egal cu valoarea azimutului primei laturi
(segment) a itinerariului (în cazul nostru 3350);
- se întoarce încet busola pînă cînd diviziunea 0 0 a busolei va coincide cu
vârful acului magnetic care indică direcţia N.
În această poziţie dispozitivul de vizare (crestătura şi cătarea) al busolei arată
direcţia de mers după azimutul 3350;
- se alege pe această poziţie un reper oarecare (pom izolat) şi se începe
deplasarea pe direcţia acestui reper.
Ajunşi la reperul ales, trebue să ne oprim şi să ne orientăm din nou cu ajutorul
busolei şi cu acelaş azimut alegem un alt reper (3 pomi izolaţi) pe aceiaş direcţie şi

6
continuăm deplasarea pe direcţia acestui reper. Procedăm astfel pînă cînd ajungem
la primul punct de schimbare a direcţiei şi ne deplasăm spre el în acelaş fel.
De reţinut, că atunci cînd deplasarea se face după azimut trebue să se
numere paşii (în dubli paşi şi să se transforme în metri), începînd de la fiecare
punct de schimbare a direcţiei.
Pe timpul deplasării după azimut important este să măsurăm corect azimutul
şi distanţa pe hartă, iar după aceasta să reperăm corect direcţia pe teren după
azimutul dat şi să nu greşim la numărarea paşilor pentru a respecta strict distanţa
parcursă.

Tema nr. 2
Hărţile topografice
7
 Şedinţa 1
Probleme:
1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.
2. Semnele convenţionale.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel. Determinarea cotelor.
4. Citirea hărţii.
5. Determinarea distanţelor pe hartă şi a unghiurilor de direcţie.
6. Determinarea coordonatelor.

1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.

Harta este reprezentarea unei porţiuni de teren pe o bucată de hârtie la o scară
anumită.
Scara hărţii ne arată de câte ori a fost micşorat terenul (lungimile şi suprafeţele)
pentru a fi reprezentat pe hartă.
Pe hărţile militare scara hărţii este reprezentată sub două forme: numeric şi
grafic, de unde şi denumirile de scară numerică şi scară grafică.
Scara numerică este reprezentată sub forma unei fracţii al cărei numărător este
egal cu unitatea, iar numitorul este numărul care arată de câte ori liniile din teren s-
au micşorat pe hartă. Astfel scările numerice 1/25 000; 1/50 000; 1/100 000 arată
că toate dimensiunile liniare de pe teren sunt micşorate (reduse) pe hartă respectiv
de: 25 000, 50 000 şi 100 000 ori sau că un centimetru pe hartă reprezintă 250 m,
500 m şi respectiv 1000 m.
Scara grafică este reprezentată pe latura de jos a hărţii printr-o linie
dreaptă împărţită în părţi egale. Pe hărţile a căror scară este de 1/25 000 şi 1/50
000 drept bază a scării grafice serveşte un segment a cărui lungime este de un
centimetru, iar linioarele mai mici sunt egale cu un milimetru. Acestor linioare
(diviziuni) de un milimetru le corespunde în teren – pentru scara 1/25 000 – o
lungime de 25 m, iar pentru scara 1/50 000 – o lungime de 50 m. Pe scările grafice
se arată prin cifre care este distanţa în metri din teren corespunzătoare unei
diviziuni a scării.
Hărţile topografice militare sunt tipărite de regulă în patru culori:
- apele în albastru;
- relieful în cafeniu;
- pădurile în verde;
- iar toate celelalte detalii ale terenului în negru.
2. Semnele convenţionale.
Spre deosebire de tablouri şi de fotografii pe care terenul este reprezentat
aşa cum se vede el în natură, pe hărţile topografice toate obectele sunt
reprezentate prin semne convenţionale. Aceste semne sunt alfabetul hărţii şi fără
cunoaşterea lor nu se poate citi o hartă.
Pentru ca semnele convenţionale să fie reţinute uşor, li se dă o înfăţişare
asemănătoare detaliilor pe care le reprezintă. De exemplu, semnele convenţionale
ale coşurilor de fabrică ( ), semafoarelor ( ), copacilor izolaţi ( ), morilor
( ), fântânilor ( ) etc. după forma lor seamănă chiar cu detaliile din teren.
8
 Semnele convenţionle se împart în două grupe mari:
a) de planimetrie – cu ajutorul cărora se reprezintă detaliile de pe
suprafaţa reliefului (localităţi, comunicaţii, poduri, copaci izolaţi etc.);
b) de nivelment – cu ajutorul cărora se reprezintă detaliile reliefului
(înălţimi, văi, depresiuni etc.).
a) La rândul lor semnele convenţionale de planimetrie se împart:
- în semne convenţionale de scară;
- în semne convenţionale de contur;
- în semne convenţionale explicative.
Semnele convenţionale de scară reprezintă pe hartă detaliile de
planimetrie care datorită suprafeţei lor (mică în roport cu scara hărţii) nu pot fi
reprezentate la scara hărţii cum sunt: coşuri de fabrică, fântâni, stâlpi kilometrici,
pomi izolaţi, monumente, comunicaţii etc. Deci mărimea reală a detaliilor de
planimetrie reprezentate prin semne convenţionale de scară nu poate fi
determinată după hartă prin măsurare. Poziţia exactă a detaliilor reprezentate
prin semne convenţionale de scară este determinată de centrul (mijlocul) bazei
acestora.
Semnele convenţionale de contur se folosesc pentru reprezentarea
detaliilor de planimetrie care după dimensiunea lor pot fi reprezentate la scara
hărţii (lacuri, păduri, cursuri de apă mijlocii sau late, livezi, grădini, mlaştini,
etc.). Conturul acestor detalii este reprezentat pe hartă prin linii continue sau
punctate, formînd figuri asemănătoare detaliilor reale, însă micşorate la scara
hărţii. Aceste detalii reprezentate prin semne convenţionale de contur pot fi
măsurate după hartă.
Semnele convenţionale explicative servesc pentru caracterizarea
suplemintară a detaliilor de planimetrie şi se folosesc în combinaţie cu semnele
convenţionale de contur şi de scară. Spre exemplu după reprezentarea pe hartă a
conturului unei păduri, în interiorul acesteia se arată printr-un semn convenţional
explicativ specia pădurii.
b) La rândul lor semnele convenţionale de nivelment se împart:
- în semne convenţionale de contur (curbele de nivel, conturul mâncăturilor,
viroagelor, etc.);
- în semne convenţionale de scară (cele folosite pentru indicarea punctelor
terenului deasupra nivelului mării);
- în semne condiţionale explicative.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel.
Determinarea cotelor.
Pe hărţile topografice militare relieful este reprezentat prin curbe de nivel
care de obicei se imprimă în culoare cafenie.
Curba de nivel se numeşte o linie şerpuită închisă care uneşte puncte ce se
află la aceiaş altitudine (înălţime) faţă de nivelul mării.
Curbele de nivel se trasează la intervale de altitudine egală şi dinainte
stabilită numită echidistanţă şi care este reprezentată printr-un număr întreg de
metri. Pentru a se uşura numărătoarea fiecare a 5-a curbă de nivel este mai

9
îngroşată. Diferenţa de înălţime dintre două curbe de nivel vecine luate pe aceiaş
pantă se numeşte echidistanţă. Echidistanţele se scriu pe latura de Sud a hărţii, de
obicei sub scara grafică.
Curbele de nivel sunt:
- normale;
- ajutătoare;
- principale.
Curbele de nivel normale se trasează printr-o linie continuă, respectîndu-
se echidistanţa normală care este: la hărţile scara 1/25 000 de 5 m; la scara 1/50
000 de 10 m; la scara 1/100 000 de 20 m etc.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează printr-o linie curbă întreruptă şi
sunt situate exact la jumătatea echidistanţei. Ele se folosesc pentru redarea tuturor
cutelor sau a formelor caracteristice ale terenului care sunt situate între planurile
curbelor de nivel normale.
Prin curbele de nivel principale înţelegem fiecare a cincea curbă normală
îngroşată care au valoarea:
- la scara 1/25 000 – 25, 50, 75, 100, 125 m ...
- la scara 1/50 000 – 50, 100, 150, 200 m ...
- la scara 1/100 000 – 100, 200, 300, 400 m ...

fig. 1: Model de reprezentare a terenului prin curbe de nivel.

Cota muntelui (dealului) se determină după formula H = N x h, unde H –
înălţimea muntelui în m; N – numărul curbelor normale; h – este distanţa în m.
4. Citirea hărţii.
A citi o hartă înseamnă a ne face o imagine reală asupra terenului
reprezentat pe ea după semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de
nivelment.
Pentru a învăţa să se citească o hartă, este necesar să se cunoască bine
semnele convenţionale şi să se determine după curbele de nivel formele de relief
ale terenului.

10
 La citirea hărţii, semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de
nivelment trebuie studiate în legătură reciprocă unele cu altele pentru a forma o
imagine cât mai reală a terenului.
La citirea hărţii terenul se studiază cu un scop bine definit. Spre
exemplu, într-un fel se studiază terenul în scopul de a determina pe hartă căile de
apropiere cele mai favorabile de un anumit obiectiv fără a fi văzut de inamic şi
într-un alt fel pentru stabilirea poziţiilor de tragere ale puştii-mitraliere, a
aliniamentului limitei dinainte a apărării, a itinirariilor de deplasare.
Citirea hărţii începe cu studierea scării la care a fost editată şi a
echidistanţei acesteia, care se găsesc înscrise pe laturile de jos ale fiecărei hărţi.
Aceste elemente ne indică cât de amănunţit a fost reprezentat terenul pe harta
respectivă. Citirea hărţii se învaţă iniţial pe o direcţie (itinerar) şi apoi într-un
raion sau o fâşie.
a) Citirea hărţii pe o direcţie
Se unesc cu ajutorul riglei două puncte situate pe hartă, la o distanţă
minimă de 20 cm. Apoi urmărind această direcţie se descrie fiecare detaliu
întâlnit, inclusiv pantele, contrapantele, firul văilor, platourile etc. La întâlnirea
unor detalii mai principale se face descrierea cît mai completă a acestora. Spre
exemplu, la întâlnirea unui râu trebuie să se arate: denumirea lui, în ce direcţie
este orientat cursul, viteza curentului, natura şi înălţimea malurilor (malurile
abrupte, înalte de 8 m, sau în plaje, malul de Est este descoperit, malul de Vest
este acoperit cu lăstăriş etc.) iar la întâlnirea unei păduri trebuie să se arate:
distanţa în metri pe care aceasta o acoperă pe direcţia studiată, specia copacilor,
înălţimea şi grosimea acestora.
b) Citirea hărţii într-un raion sau într-o fâşie
Avînd la bază scara şi echidistanţa hărţii, se determină caracterul general al
terenului în porţiunea stabilită pentru studiu. La început printr-o privire de
ansamblu a hărţii se stabilesc localităţile mari, cursurile de apă, formele principale
ale reliefului, căile de comunicaţie. Apoi se determină felul terenului după
caracterul reliefului (muntos, deluros sau şes) şi natura acestuia după elementele
de vegetaţie (acoperit, semiacoperit sau descoperit); după existenţa obstacolelor
terenul poate fi accidentat sau neaccidentat. În acelaş timp cu studierea reliefului
se analizează sistemul hidrografic, care permite să se stabilească în ce direcţie
terenul coboară sau urcă.
După însuşirea caracterului general al terenului se trece la studierea
amănunţită al acestuia, care se face diferenţiat, după scopul propus (executarea
unui marş, stabilirea aliniamentului limitei dinainte a apărării, ducerea acţiunilor
ofensive etc.).

5. Determinarea distanţelor pe hartă şi unghiurilor

de direcţie (azimutul direcţiei).

11
 Pentru determinarea distanţelor după hartă se măsoară distanţa în centimetri
dintre două puncte date pe hartă şi apoi folosind scara hărţii se înmlţeşte numărul
de centimetri găsit cu numitorul scării numerice (S = n x N, unde S – distanţa
reală în m; n – distanţa măsurată pe hartă în cm; N – numitorul scării numerice în
m). Spre exemplu, pe hartă la scara 1/25 000 distanţa măsurată între două repere
este de 6,4 cm; cunoscînd că un cm de pe hartă este egal cu 250 m în teren,
înmulţim cele două numere şi aflăm distanţa reală din teren (6,4 x 250 = 1 600 m).
Mai simplu, fără a efectua calcule, distanţa dintre două repere se poate
determina folosind scara grafică. Pentru aceasta este suficient să se măsoare cu
busola sau cu rigla gradată în milimetri distanţa dintre punctele date pe hartă şi
aşezînd busola sau rigla pa scara grafică se citeşte direct distanţa reală din teren.
Dacă se cere să determinăm distanţa după o linie frântă sau curbă, atunci
trebuie deterninată fiecare porţiune unde se schimbă direcţia liniei frânte (curbe),
după care se face suma măsurătorilor. Mai exact această măsurare se face cu
ajutorul curbometrelor.
Pentru determinarea azimutului direcţiei, harta se orientează cu ajutorul
busolei spre Nord. Apoi se determină pe hartă punctul de staţie care se uneşte cu o
linie dreaptă cu reperul dat. Busola se aşează orizontal, centrul căreia se
suprapune cu locul de staţie, acul magnetic al busolei trebuie să coincidă cu
gradaţia „0” de pe cadran. În această poziţie se citeşte azimutul direcţiei reperului
dat. Mai uşor azimutul direcţiei se determină cu ajutorul „transportirului”.
6. Determinarea coordonatelor.
Valorile care determină poziţia punctelor fie pe hartă, fie în spaţiu se
numesc coordonate.
Pe hărţile topografice militare sunt tipărite linii verticale şi orizontale,
perpendiculare unele pe altele, care formează o reţea de pătrate (caroiaj).
Pe liniile verticale distanţele (coordonatele) se înseamnă cu litera „X”, iar
pe liniile orizontale distanţele (coordonatele) se înseamnă cu litera „Y”.
Coordonatele „X” cresc de la Sud spre Nord, iar coordonatele „Y” de la
Vest spre Est.
Coordonatele punctului M (fig. 2) se determină faţă de punctul de
intersecţie al axelor X şi Y şi sunt: XM = 2; YM = 4.
Pe hărţile topografice de diferite scări distanţele dintre liniile caroiajului
sunt indicate în următorul tabel:
Distanţa
Scara hărţii Pe Pe
hărţi în cm teren în km
1 : 25 000 4 1
1 : 50 000 2 1
1 : 100 000 2 2

Câte o dată caroiajul se mai numeşte şi reţea kilometrică (caroiajul

kilometric), iar liniile caroiajului se numesc linii kilometrice.

12
 Caroiajul serveşte pentru indicarea obiectivelor şi locului de staţie, atât
obiectivele cât şi punctele de staţie pot fi indicate prin coordonate prescurtate sau
prin coordonate precise.
Coordonatele prescurtate ale unui reper oarecare sunt coordonatele
colţului de Sud-Vest ale pătratului în care este trecut pe hartă reperul (detaliul)
respectiv şi ele se citesc pe marginea hărţii în ordinea: „X”, „Y” (se numesc
prescurtate întrucât distanţele sunt indicate în km).
Coordonate precise. Coordonatele prescurtate ne arată numărul pătratului
de pe hartă în care se află detaliul respectiv. În unele cazuri acest lucru nu este
suficient. Pentru a determina coordonatele precise se măsoară pe hartă în
milimetri distanţele de la reper (detaliu) până la marginea de Sud a pătratului (X)
şi până la marginea de Vest (Y), folosind scara hărţii, se află cu cât corespund
acestea în teren (m); această distanţă se adaugă la coordonatele prescurtate şi se
determină prin urmare coordonatele precise.

Tema nr. 2:

13
 Hărţile topografice
Şedinţa 2. (practica)
Probleme:
1. Reprezentarea reliefulzi pe hartă. Esenţa reprezentării reliefului cu curbe de
nivelment.
2. Tipurile si formele elementare de relief.
3. Deterninarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce .
4. Deterninarea ridicărilor si coborîrilor.
5. Reprezentarea pe hartă a obiectivelor din teren.

1. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel.

Determinarea cotelor.
Pe hărţile topografice militare relieful este reprezentat prin curbe de nivel
care de obicei se imprimă în culoare cafenie.
Curba de nivel se numeşte o linie şerpuită închisă care uneşte puncte ce se
află la aceiaş altitudine (înălţime) faţă de nivelul mării.
Curbele de nivel se trasează la intervale de altitudine egală şi dinainte
stabilită numită echidistanţă şi care este reprezentată printr-un număr întreg de
metri. Pentru a se uşura numărătoarea fiecare a 5-a curbă de nivel este mai
îngroşată. Diferenţa de înălţime dintre două curbe de nivel vecine luate pe aceiaş
pantă se numeşte echidistanţă. Echidistanţele se scriu pe latura de Sud a hărţii, de
obicei sub scara grafică.
Curbele de nivel sunt:
- normale;
- ajutătoare;
- principale.
Curbele de nivel normale se trasează printr-o linie continuă, respectîndu-se
echidistanţa normală care este: la hărţile scara 1/25 000 de 5 m; la scara 1/50 000
de 10 m; la scara 1/100 000 de 20 m etc.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează printr-o linie curbă întreruptă şi
sunt situate exact la jumătatea echidistanţei. Ele se folosesc pentru redarea tuturor
cutelor sau a formelor caracteristice ale terenului care sunt situate între planurile
curbelor de nivel normale.
Prin curbele de nivel principale înţelegem fiecare a cincea curbă normală
îngroşată care au valoarea:
- la scara 1/25 000 – 25, 50, 75, 100, 125 m ...
- la scara 1/50 000 – 50, 100, 150, 200 m ...
- la scara 1/100 000 – 100, 200, 300, 400 m ...

14
 fig. 1: Model de reprezentare a terenului prin curbe de nivel.

Cota muntelui (dealului) se determină după formula H = N x h, unde H –

înălţimea muntelui în m; N – numărul curbelor normale; h – este distanţa în m.

2. Tipurile si formele elementare de relief.Reprezentarea

reliefului pe hărţile topografice

A reprezenta relieful pe hartă înseamnă a reda în planul şi la

scara hărţii, cu ajutorul unor metode sau procedee adecvate, configuraţia
generală a suprafeţei terestre, sub aspectul care se înfăţişează în natură toate
neregularităţile. Desigur o hartă topografică ce ar conţine numai detalii de
planimetrie – fără să redea formele de relief ale zonei pe care le cuprinde, fără
să conţină locul de dispunere reciprocă a diferitelor neregularităţi ale
suprafeţei terestre – ar fi incompletă şi nu ar fi de mare folos în scopuri
militare. De-a lungul timpurilor s-au conceput şi aplicat felurite metode sau
procedee de reprezentare a reliefului, care evoluat odată cu însăşi tehnica
întocmirii hărţilor, reuşind să redea din ce în ce mai clar, mai plastic şi mai
complet înfăţişarea variată a suprafeţei globului pământesc.
Pe hărţile topografice moderne reprezentarea reliefului se face prin:
- curbe de nivel – la scările 1:200 000 şi mai mari;
- tente hiposometrice – la scările 1:500 000 şi mai mici (metoda constă în a
colora pe hartă – după un anumit diapazon de culori dinainte stabilit – suprafeţele
ce se cuprind în limitele unor zone altitudinale);
- hărţi în relief – tind să capete o extindere din ce în ce mai mare, mai ales în
domeniul hărţilor operative şi strategice.
Un mijloc în plus pentru caracterizarea mai deplină a formelor de relief –
întrebuinţat la fiecare din metodele de sus, dar mai cu seamă în cazul reprezentării
reliefului prin curbe de nivel – este acela de a înscrie pe hartă înălţimea exactă la
care se studiază în spaţiul unele caracteristice din teren (vârfuri, depresiuni, şei,
puncte de schimbare de pante, confluenţa de văi, puncte de bază, intersecţii sau
15
bifurcări de drumuri, detalii izolate ce pot constituie repere de orientare etc.).
cifrele înscrise pe hărţi în dreptul unor asemenea puncte se numesc cote şi
reprezintă altitudinea punctelor respective faţă de nivelul mării.
Indiferent de metoda ce se întrebuinţează pentru reprezentarea reliefului, se
urmăreşte să se asigure rezolvării pe hartă a următoarelor probleme:
- determinarea aspectului general al reliefului, scoaterea în evidenţă a
formelor sale caracteristice şi a poziţiilor reciproce în spaţiu ale acestora;
- determinarea cotelor şi a diferenţelor de nivel;
- determinarea pantei terenului;
- determinarea gradului de accidentare şi de accesibilitate a terenului.

3.Deterninarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce .

A determina cota unui punct pe hartă înseamnă a afla înălţimea la care se

găseşte acel punct pe teren faţă de nivelul mării. Harta topografică conţine un
număr apreciabil de puncte (puncte de bază, detalii izolate de planimetrie ce pot
construit repere de orientare, vârfuri, şei, confluenţe de văi şi altele) ale căror
cote sunt înscrise pe hartă; aflarea valorii acestora constă în simpla citire a
inscripţiilor cifrice care sunt plasate alături de semnele convenţionale, prin care
asemenea puncte sunt prevăzute pe hartă.
Determinarea cotelor tuturor celorlalte detalii sau obiective din cuprinsul
hărţii se face în funcţie de dispunere a acestora faţă de cele mai apropiate curbe de
nivel sau puncte cotate, deosebindu-se următoarele situaţii caracteristice:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat chiar pe o curbă
de nivel; în acest caz cota este egală cu valoarea acestei curbei de nivel;
Exemplu: se cere să se determine cota crucii izolate. Elementele de pornire
pentru stabilirea cotei crucii izolate sunt valoarea înscrisă pe curba de nivel de 375
m (de unde se trage concluzia că echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5
m), precum şi indicatoarele de pantă, care arată că terenul coboară de la nord spre
sud pe linia de despărţire a apelor. Cunoscând aceste elemente de pornire, se face
următorul raţionament: curba de nivel se trece prin baza semnului convenţional al
crucii izolate este mai mare în valoare cu echidistanţă normală faţă de curba de
nivel de 375 m ce trece dedesubtul ei, având deci valoarea de 380 m; prin urmare
cota crucii izolate este de 380 m:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat între două curbe
de nivel învecinate; în acest caz se stabileşte mai întâi direcţia pantei terenului
(semnul de urcare sau de coborâre); în continuare se precizează valoarea celei mai
apropiate curbe de nivel şi apoi cota punctului respectiv, prin aprecierea din vedere
a distanţei orizontale la care aceasta se găseşte faţă de cea mai apropiată curbă de
nivel.

4. Deterninarea ridicărilor şi ciborîrilor.

Pentru a aprecia prin acest procedeu valoarea unghiurilor de pantă, se
compară din vedere intervalul dintre două curbe de nivel alăturate cu un
segment de 1cm. Aplicarea acestui procedeu se bazează pe următoarea regulă
16
 simplă, reieşită din cunoaşterea dependenţei dintre echidistanţă, distanţă
orizontală şi unghi de pantă: cu cât distanţa orizontală dintre două curbe de
nivel alăturate este mai mică (sau mai mare) decât 1 cm, cu atât unghiul de
pantă este mai mare (sau mai mică) decât cel corespunzător unui segment de 1
cm.
Pentru a se putea aprecia în acest mod valoarea unghiului de pantă, este
necesar ca în prealabil să se cunoască valoarea unghiului de pantă care corespunde
unei distanţe orizontale egală cu 1 cm pe harta care se întrebuinţează. Pe hărţile
noastre (la întocmirea cărora se păstrează un raport constant între care şi
echidistanţa) această valoare este egală cu 1°,2 (sau rotunjit 1°); rezultă că pentru o
distanţă de 1 cm între două curbe de nivel normale alăturate, unghiul de pantă este
de 1°,2. Cunoscând se poate întocmi tabelul alăturat, care poate fi folosit cu
uşurinţă pentru aprecierea din vedere a unghiului de pantă.

0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 1,0 2,0 4,0

Distanţa pe hartă
cm cm cm cm cm cm cm cm
Unghiul de pantă 12°,0 6°,0 4°,0 3°,6 2°,4 1°,2 0°,6 0°,4
Astfel, de exemplu, dacă s-au măsurat pe hartă între două curbe de nivel
normale alăturate intervalele de câte 1 mm, 2 mm, 3 mm sau 5 mm, unghiurile de
pantă corespunzătoare locurilor unde s-au făcut măsurarea, pot fi apreciate (cu
ajutorul tabelului de mai sus) că sunt de 12°, 6°, 4°, sau 2°,4 iar pe baza aceluiaş
raţionament, se mai poate judeca şi astfel: dacă un segment de 1 cm măsurat pe o
pantă ce acoperă 6 echidistanţe normale, atunci valoarea unghiului de pantă este de
1°,2 x 6 = 7°,2 .
Procedeul sus amintit dă rezultate corespunzătoare numai pentru unghiuri de
pantă mai mici de 25°.

5.Reprezentarea elementelor terenului pe hărţile topografice

Toate elementele topografice ale terenului – deci şi detaliile de planimetrie -

sunt reprezentate pe hartă prin anumite simboluri sau convenţii numite semen
convenţionale. Forma, dimensiunile şi modul de aplicare (desenare) a acestora sunt
reglementate prin atlase de semne convenţionale topografice, care se folosesc
pentru redactarea şi desenarea hărţilor topografice militare. Semnele convenţionale
constituie alfabetul hărţii. Fără o cunoaştere perfectă a acestora nu se poate citi o
hartă; de aceea, oricine învaţă topografia militară trebuie să le cunoască pe dinafară
întrucât altfel, oricât de bună a r fi harta, nu-i foloseşte la nimic.
Semnele convenţionale sunt astfel concepute şi desenate pe hărţi, încât să
satisfacă următoarele condiţii:
- să fie distincte, pentru a putea deosebi uşor unele de altele;
- să deştepte repede ideea obiectului pe care-l reprezintă, pentru a putea fi cât
mai uşor memorizate şi „citite”, în acest scop detaliile din teren se reprezintă – pe
cât este posibil – fie prin imaginea lor verticală sau orizontală, după cum una este
mai expresivă sau mai caracteristică decât cealaltă şi răspunde scopului propus;
17
 - detaliile ce nu pot fi reprezentate prin imaginea lor verticală sau orizontală
să aibă totuşi simboluri caracteristice (de exemplu fabricile – coş de fum, minele –
două ciocane încrucişate, aerodromurile – avion etc.);
- elementele topografice de suprafaţă (de exemplu localităţi, păduri,
mlaştini) să fie reprezentate prin conturul exterior şi liniile lor interioare
simplificate, în raport cu scara hărţii;
- detaliile izolate care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi reduse la scara
hărţii (de exemplu fântâni, izvoare, pietre kilometrice, cruci izolate) să fie
reprezentate prin semne convenţionale speciale.
Pentru a înlesni şi mai mult memorizarea lor, semnele convenţionale de
planimetrie se împart, după modul de reprezentare, în următoarele trei grupe
principale; semene convenţionale de contur, de scară şi explicative.
a) Semnele convenţionale de contur.
Semnele convenţionale de contur se întrebuinţează pentru reprezentare pe
hartă a acelor detalii de planimetrie care ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică
şi care, având un contur închis, pot fi reprezentate la scara hărţii. Asemenea detalii
sunt, de exemplu, pădurile, mlaştinile, grădinile, viile. Conturul (acestor detalii se
desenează pe hartă prin figuri asemenea cu conturile reale din teren şi se limitează
prin linii punctate, dacă ele nu se suprapun pe alte linii ce reprezintă diverse detalii
cum sunt căile de comunicaţii, râurile sau pâraiele, gardurile sau şanţurile şi altele.
În figura 79 se dau câteva exemple de semne convenţionale de contur.
Spaţiul din interiorul conturilor se complectează cu semne convenţionale
stabilite prin atlas pentru fiecare detaliu în parte, care lămuresc natura detaliului de
suprafaţă. Aceste semne convenţionale nu arată – prin ele însele – poziţia reală a
unui detaliu anumit din interiorul conturului (de exemplu poziţia unei cruci într-un
cimitir) şi nici dimensiunile lui reale (de exemplu înălţimea şi grosimea unu copac
în pădure), ci numai existenţa şi natura detaliului respectiv. Este de reţinut faptul
că lăţimea, lungimea sau suprafaţa oare cărui detaliu de planimetrie, reprezentat
prin semne convenţionale de contur, pot fi măsurate pe hartă.
b) Semne convenţionale de scară.
Semnele convenţionale de scară se întrebuinţează pentru reprezentarea pe
hartă a acelor detaliilor de planimetrie care datorită micimii dimensiunilor lor nu se
pot reprezenta la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pietrele
kilometrice, fântânile, copacii izolaţi, podurile, căile de comunicaţii, silozurile,
sondele şi altele de acest fel. Densitatea şi dimensiunile acestor semne
convenţionale depinde de scara hărţii; cu cât este scara mai mică, cu atât ele se
reduc ca număr şi se micşorează în dimensiuni.
Unele semne convenţionale de scară rămân la fel ca formă pe toate hărţile
indiferent de scară, schimbându-se numai dimensiunile (de exemplu coşurile de
fabrică, bisericile, antenele de radio, staţiile meteorologice), în timp ce latele îşi pot
schimba înfăţişarea în funcţie de scara hărţii. În această categorie întră – de pildă –
localităţile care, în timp ce hărţile la scară mare se reprezintă prin semne
convenţionale de contur, pe cele la scări mici – datorită reducerii dimensiunilor lor

18
grafice – ajung să fie reprezentate doar prin cercuri, deci prin semne convenţionala
de scară.
În opoziţie cu semnele convenţionale de contur, cele de scară arată precis pe
hartă poziţia detaliilor pe care le reprezintă astfel:
- poziţia izvoarelor, fântânilor, bisericilor, depozitelor sau rezervelor de
carburanţi, caselor izolate, staţiilor sau anterior de radio, castelelor de apă,
ocolurilor de vie, punctelor geodezice şi a altor detalii de planimetrie care sunt
reprezentate pe hărţi prin cercuri, pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri sau prin alte
simboluri simetrice, este indicată prin centrul geometric al figurii în cauză;
- poziţia crucilor izolate, staţiilor pentru alimentare a auto, semafoarelor,
copacilor izolaţi sau altor asemenea detalii de planimetrie este determinată prin
vârful unghiului drept, format dintre liniai verticală a semnului convenţional şi
baza acestuia;
- poziţia coşurilor de fabrică, oficiilor R.T.T.R., monumentelor sau statuilor
este indicată de mijloc bazei semnului convenţional;
- poziţia căilor de comunicaţii rutiere, digurilor, râurilor şi canalelor
desenate prin două linii (fără a fi redate la scara hărţii), precum şi altor detalii pe
planimetrie liniare ce se reprezintă pe hartă două linii, este determinată prin axului
semnului convenţional respectiv.
Ţinând seama de cele de mai sus, semnele convenţionale de scară sunt cele
mai sigure elemente de conţinut, cu ajutorul cărora se pot face măsurări precise de
distanţe pe hartă, dacă se ţine seama de acestea să se facă grijă între punctele sau
liniile care prezintă precis poziţia reală a detaliilor corespunzătoare din teren.
Trebuie reţinut faptul că aceste semne convenţionale nu arată – prin ele însele –
dimensiunile detaliilor pe care le reprezintă, datorită cărui fapt nu se pot măsura
sau determina unui pod, înălţimea unui coş de fabrică sau a unui castel de apă,
lăţimea unui drum, dimensiunile unei construcţii izolate şi altele.
c) Semnele convenţionale explicative
Semnele convenţionale explicative se folosesc în scopul de a oferi o cât mai
deplină caracterizare a detaliilor de planimetrie la care se referă. Din aceste grupă
fac parte toate celelalte notări convenţionale ce se găsesc pe hartă şi care se
întrebuinţează întotdeauna în combinare cu semnele de scară sau de contur. De
exemplu: când se reprezintă pe hartă un tufăriş, în interiorul controlului, drept
completare a semnului convenţional de tufăriş, se mai plasează şi un semn
explicativ sub forma uni copac care indică predominat de specii; pentru a se arăta
numărul de linii al unei căi ferate, perpendicular pe semnul convenţional a acesteia
se trag un număr de linioare, corespunzătoare cu numărul de linii al căii ferate;
râuri se arată printr-o săgeată sensul de curgere a apei; cotiturile de drumuri cu raze
de curbură sub 25 m sânt însoţite de o săgeată în semicerc.
Tot din această grupă a semnelor convenţionale fac parte toate inscripţiile şi
cifrele care însoţesc pe hartă unele semne convenţionale.
Inscripţiile care se referă la denumirile proprii ale localităţilor şi ale unor
detalii naturale de planimetrie ca: râuri, lacuri, văi, dealuri, se scriu în întregime
(de exemplu: Cucuteni, Mureşul, lacul Bâlea, Valea – Seacă, dealul Galben, vârful

19
Rotund, pădurea Verde, gândul Mare) şi se plasează în dreptul detaliului la care se
referă. Inscripţiile ce dau caracterizare mai deplină unor detalii de planimetrie se
plasează alături de semnele convenţionale respective şi se înscriu prescurtat ca: Au.
– mină de aur; cabl. – fabrică de cabluri; nav. – şantier naval; ptr. – carieră de
piatră. De asemenea, tot prin inscripţii explicative prescurtate se caracterizează şi
unele detalii de planimetrie care deşi nu au semne convenţionale speciale, totuşi ies
în evidenţă faţă de celelalte astfel: lângă un debarcader se plasează inscripţia deb.,
lângă semnele convenţionale de foioase se înscrie stj. Lângă clădirea unui spital se
adaugă inscripţia spt. Toate inscripţiile de mai sus se înscriu pe hartă în culoare
neagră, mai cele referitor la elementele hidrografice, care înscriu cu culoare
albastră.
Cifrele înscrise pe hartă se referă la indicarea numărului de case sau de
locuitori de localităţi, lăţimea şoselelor, caracteristice lucrărilor de artă (poduri,
tuneluri, viaducte), adâncimea şi lăţimea apelor, valoarea relativă (înălţimea,
adâncimea, lăţimea) a rambleelor, debleurilor, elementelor naturale sau artificiale
de relief de mică întindere (movile, gropi, râpe, viroage, maluri, terase), cota
(altitudinea) punctelor. Cifrele referitoare la lăţimea şi adâncimea apelor, precum şi
la cotele acestora se înscriu pe hartă în culoarea albastră, cele referitoare la curbele
de nivel şi la valorile relative ale detaliilor naturale de relief – în culoarea maro, iar
toate celelalte – în culoarea neagră.
Colorarea hărţilor se face cu scopul de a scoate în evidenţă, de a caracteriza
şi mai deplin detalii de teren la care se aplică; în acelaşi timp prin colorare se dă un
aspect mai plăcut hărţilor topografice şi se uşurează utilizarea acestora.
La imprimarea hărţilor topografice din dotare se întrebuinţează următoarele
culori:
- galben – pentru drumuri naturale îmbunătăţite şi cvartale din localităţi în
care predomină clădirile nerezistente la foc;
- verde – pentru toate vegetaţiile arborescente indiferent de natura acestora
(păduri, livezi, pepiniere, arbuştii, vii, plantaţii) şi cimitire cu pomi;
- albastru . pentru toate elementele geografice naturale sau artificiale,
conducte de apă, mlaştini şi terenuri mlăştinoase sau saturate;
- portocaliu – pentru autostrăzi, şosele modernizate sau şosele cu cvartale
din localităţi în care predomină clădirile rezistente la foc;
- maro - pentru toate formele naturale de relief, curbe de nivel, indicatoare
de pantă, albiile lacurilor, lacurilor şi pâraielor secate, elemente de sol ca suprafeţe
nisipoase, pietroase, grohotişuri;
- violet – pentru frontierele de stat;
- negru – pentru toate celelalte detalii de planimetrie şi elemente de conţinut
ale hărţi.

20
 Tema nr. 3
Lucrul cu harta in teren
Şedinţa nr. 1. (practică)
Probleme:
1. Orientarea hărţii în teren
2. Determinarea punctului de staţiere

1. Orientarea hărţii în teren

Pentru a putea folosi o hartă în teren, aceasta trebuie încât să fie orientată,
adică să aibă o astfel de poziţie încât toate direcţiile, observate din punctul de staţie
către detaliile înconjurătoare din teren, să aibă acelaşi sens (asigurând-se în felul
acesta o dispunere reciprocă între detaliile terenului şi semnele convenţionale prin
care acestea sânt reprezentate pe hartă).
În raport cu misiunea de îndeplinit, orientarea hărţii se poate face aproximativ
sau expeditiv. Pentru o orientare aproximativă este suficient să ne convingem din
vedre asupra corespondenţei între dispunerea în teren şi pe hartă a aceloraşi detalii
de planimetrie. Astfel se procedează, de exemplu, în timpul deplasărilor de orice
fel, cu ocazia recunoaşterilor sau ori de câte ori caracterul misiunii de luptă nu
impune o poziţie precis orientată a hărţii. Procedeele pentru orientarea expeditivă a
hărţii în teren sat numeroase Ele pot fi însuşite şi folosite uşor de către orice militar
şi nu ne necesită aparatură specială, fiind suficiente o riglă, o planşetă cu bretele şi
o busolă.

Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren.

Numeroasele detalii din teren, care sânt reprezentate şi pe hartă, oferă o
multitudine de posibilităţi de orientare. Cu ajutorul acestora, orientarea
hărţii se poate execută fie după delii liniare (drumuri, căi ferate, linii de
transmisiuni, canaluri), fie după o direcţie oarecare către alte detalii (biserici,
silozuri, castele de apă, semafoare, cruci, copaci izolaţi, colţi de stâncă,
vârfurile înălţimilor, confluenţe de văi).
După detalii liniare.
Dacă un militar se găseşte în teren pe un astfel de detaliu, de exemplu pe o
porţiune de drum în linie dreaptă, pentru orientarea hărţii se procedează
astfel:
- se aşează o riglă (sau chiar un creion) pe hartă în lungul semnului
convenţional;
- se ridică harta la o înălţime convenabilă vederii (fiind ţinută într-o poziţie
cât mai orizontală) şi se roteşte până când direcţia semnului convenţional de pe
hartă (materializată prin poziţia riglei) se confundă cu direcţia drumului din teren;
- se verifică corectitudinea orientării, observînd dacă detaliile din teren ce se
găsesc în dreapta şi în stânga drumului sânt plasate în aceeaşi peste şi pe
hartă (în caz contrar harta se roteşte cu 180°.

21
 După o direcţie oarecare.
În cazul când un militar se află pe teren lângă un detaliu ce este reprezentat şi
a fost identificat pe hartă, de exemplu lângă o piatră izolată, pentru executarea
orientării se
- se alege în teren un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat, a cărui poziţie
se identifică pe hartă;
- se aşează o riglă pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul
convenţional al punctului în care se execută orientarea şi prin acela al reperului
ales în teren;
- se ridică harta la înălţimea ochilor într-o poziţie cât mai orizontală şi astfel
încât semnul convenţional ce reprezintă detaliul din teren, să fie îndreptat către
acesta;
- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se
suprapune pe reperul ales din teren;
- se verifică corectitudinea orientării, vizând asupra unui alt reper care
este de asemenea reprezentat pe hartă, având însă grija de a menţine poziţia
iniţială a hărţii, rezultată din orientarea asupra primei direcţii.

Orientarea hărţii cu busola.

În situaţiile când nu sânt condiţii prielnice de vizibilitate (ceaţă, ploaie, fum),
când terenul este lipsit de detalii distincte şi uşor de identificat (deci nu se pot
aplica procedeele sus-amintite) sau noaptea, orientarea hărţii se execută cu ajutorul
busolei, procedându-se în felul următor:
- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei;
- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior

2. Determinarea punctului de staţiere

A. Din vedere, după detalii apropiate.
Operaţiile în vederea aplicării acestui procedeu se execută astfel:
- se aleg în teren 2-3 detalii distincte în apropierea puciului de staţie;
- se identifică pe hartă poziţia acestor detalii, prin recunoaşterea semnelor
convenţionale cu ajutorul cărora au fost reprezentate;
- se apreciază pe rând, din vedere, direcţiile şi distanţele de la fiecare detaliu
până la punctul de staţie;
- se marchează printr-un cerculeţ pe hartă poziţia aproximativă a locului de
staţie astfel obţinută
Se înţelege că-n acest caz nu poate fi vorba de o determinare precisă; totuşi, o
apreciere atentă a direcţiilor şi a distanţelor din teren, precum şi o transpunere cât
mai corectă a acestora pe hartă, asigură acceptabile de determinare.
B. Prin metoda aliniamentelor.
Această metodă poate fi aplicată cu cea mai mare uşurinţă, pe timpul
executării deplasărilor în lungul unor detalii de planimetrie liniare, pe porţiunile în
linie dreaptă ale acestora. începând deplasarea din dreptul unui detaliu identificat
în teren şi pe hartă (de exemplu de la un canton de cale ferată) se fac numărarea

22
dublilor paşi până la punctul de staţie. Poziţia acestuia se obţine pe hartă,
transformând în metri numărul de dubli paşi parcurşi , reducînd această distanţă la
scara hărţii şi raportînd-o pe hartă, de la semnul convenţional de canton în lungul
semnului convenţional de cale ferată, în sensul în care s-a făcut deplasarea.
În afara situaţiilor asemănătoare celei descrise mai sus, această metodă mai
poate fi aplicată şi în cazurile cînd punctul de staţie se află pe aliniamentul a două
detalii distincte din teren care sînt reprezentate şi pe hartă, procedîndu-se astfel:
- se indică pe hartă poziţia celor două detalii pe aliniamentul cărora se
situează în teren punctul de staţie şi se unesc pe hartă, printr-o linie subţire trasă în
lungul unei rigle, cele două semne convenţionale;
- se măsoară cu pasul distanţa de la punctul de staţie pînă la detaliul care este
mai apropiat dintre cele două luate în consideraţie (dacă nu se cere o determinare
exactă, această distanţă poate fi apreciată din vedere);
- se transformă numărul de dubli păţi în metri şi se ia această distanţă în
deschizătura unui compas distanţier pe scara grafică simplă de pe hartă (sau se
marchează pe o bandă de hîrtie);
- se raportează pe hartă această distanţă pe linia trasată anterior, raportarea
făcîndu-se de la semnul convenţional ale detaliului faţă de care s-a măsurat în teren
distanţa;
- se marchează pe hartă poziţia punctului de staţie astfel obţinută, printr-un
semn convenţional corespunzător.

C. Prin radiere
Dacă punctul de staţie se situează în apropierea unui detaliu distinct din
teren, determinarea prin metoda radierii a poziţiei acestuia pe hartă se execută
astfel.
- se identifică poziţia pe hartă a detaliului din teren în apropierea punctului
de staţie;
- se aşează pe hartă o riglă astfel încît marginea acestei să treacă prin
semnul convenţional al detaliului luat în consideraţie şi se roteşte în jurul
acestui semn convenţional, pînă cînd se obţine o poziţie în care - vizînd în
lungul riglei - să se vadă în prelungirea liniei de vizare detaliul din teren (în
tot acest timp harta se menţine orientată);
- se trasează în lungul riglei o linie pe hartă, de la semnul convenţional al
detaliului vizat spre punctul de staţie;
- se măsoară cu pasul distanţa din teren de la punctul de staţie pînă la detaliul
vizat;
- această distanţă, transformată în metri şi redusă la scara hărţii, se transpune
pe linia trasată pe hartă avînd ca origine semnul convenţional al detaliului luat în
consideraţie;
- capătul segmentului raportat constituie chiar poziţia punctului de
staţie, care se marchează pe hartă printr-un semn convenţionale
corespunzător.

23
 D. Prin metoda perpendicularelor
În situaţiile cînd punctul de staţie se găseşte pe un liniament dintre două
detalii din teren sau în lungul unui detaliu liniar, iar în dreptul punctului de staţie -
perpendicular pe acest aliniament - se găseşte un detaliu ce se poate identifica pe
hartă, pentru determinarea punctului de staţie se procedează astfel.
- se marchează pe hartă printr-o linie subţire aliniamentul pe care este dispus
punctul de staţie (dacă acest aliniament nu este reprezentat pe hartă printr-un semn
convenţional liniar);
- se identifică pe hartă poziţia semnului convenţional al detaliului din teren,
din care - cu ajutorul unui echer - se coboară o perpendiculară pe aliniamentul
trasat anterior sau pe semnul convenţional liniar, intersecţia acestora constituie
materializarea poziţiei pe hartă a punctului de staţie;
- pentru controlul poziţiei, se aşează în lungul perpendicularei o riglă şi se
vizează asupra detaliului din teren, harta fiind orientată pe aliniament, dacă detaliul
nu se găseşte în prelungirea razei vizuale, se fac paşi la dreapta sau la stînga,
realizîndu-se astfel corespondenţa între punctul de staţie în teren şi pe hartă.
E.Prin intersecţie indirectă
Această metodă se aplică în situaţiile cînd în jurul punctului de staţie se
găsesc 2-3 detalii din teren ce pot fi folosite pentru determinare. Se
procedează în felul următor:
- se aleg în teren 2-3 detalii bine distincte, ale căror poziţii se identifică
pe hartă;
- din aceste puncte se trasează în mod succesiv cîte o direcţie pe hartă, în
acelaşi mod ca în cazul aplicării procedeului radierii (cu deosebirea că nu se
măsoară distanţele);
- intersecţia direcţiilor trasate materializează poziţia punctului de staţie pe
hartă, care se marchează printr-un semn convenţional corespunzător.
La aplicarea acestei metode trebuie să se ţină cont de următoarele considerente:
- detaliile ce se folosesc pentru determinare trebuie alese astfel în teren,
în cît direcţiile trasate pe hartă din acestea să nu se interesez sub unghiuri
orizontale mai mici de 30° sau mai mari de 150°;
- în cazi cînd se folosesc 3 detalii, este posibil ca direcţiile trasate pe hartă să
nu se intersecteze într-un punct ci să formeze un mic triunghi; dacă laturile acestui
triunghi sînt mai mici de cît un milimetru, drept poziţie a punctului de staţie se ia
centrul triunghiului, iar în caz contrar se repetă determinarea punctului.
Un caz particular al acestei metode este situaţia cînd punctul de staţie se
găseşte în lungul unui detaliu liniar, în acest caz este suficient să se folosească un
singur detaliu din teren, întrucît direcţia trasată pe hartă din acesta intersectează
semnul convenţional al detaliului liniar, poziţia pe hartă a punctului de staţie
putînd fi considerată ca fiind determinată Acest procedeu se numeşte întretăiere.

24
 F.Cu ajutorul hîrtiei de calc
Procedeul cu hîrtia de calc se întrebuinţează în aceleaşi situaţii ca şi cel al
intersecţiei indirecte, necesitînd folosirea obligatorie pentru determinarea punctului
de staţie a unui număr de cel puţin 3 detalii vizibile în teren care sînt:
- reprezentate şi pe hartă, în scopul determinării pe hartă a punctului de
staţie prin acest procedeu operaţiile de executat sînt următoarele;
- se identifică pe hartă poziţia celor trei detalii alese din teren;
- se fixează pe planşeta cu bretele, cu ajutorul cîtorva clame, o hîrtie de
calc şi aproximativ la mijlocul ei se marchează un punct cu creionul;
- ţinînd planşeta cu bretele într-o poziţie orizontală şi nemişcată (în acest
scop este bine ca planşeta să fie aşezată pe un obiect oarecare din teren), cu
ajutorul unei rigle - aşezată pe planşetă astfel incit marginea ei să atingă punctul
marcat iniţial - se vizează succesiv 3 detalii alese din teren şi trasează cu creionul
în lungul riglei cîte o dreaptă spre fiecare din aceste detalii;
- se obţin in felul acesta pe hîrtia de calc 3 drepte , ce pornesc din punctul
marcat iniţial;
- se scoate hîrtia de calc de pe planşeta cu bretele , se suprapune pe hartă şi
se roteşte sau se mişcă într-o parte s-au alta pînă cînd se obţine o astfel de poziţie,
incit direcţiile trasate pe hîrtia de calc să treacă peste semnele convenţionale ale
detaliilor corespunzătoare pe hartă;
- după ce se realizează această poziţie , se îndreaptă harta prin punctul
marcat iniţial pe hîrtia de calc, obţinîndu-se in acest fel poziţia punctului de staţie.

25
 Tema nr. 3
Lucrul cu harta in teren
Şedinţa nr. 2. (practică)
Probleme:
1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.
2. Semnele convenţionale.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel,determinarea
cotelor.
4. Citirea hărţii.
5. Determinarea distanţelor pe hartă şi a unghiurilor de direcţie.
6. Determinarea coordonatelor.
7. Reprezentarea reliefulzi pe hartă. Esenţa reprezentării reliefului
cu curbe de nivelment.
8. Tipurile si formele elementare de relief.
9. Deterninarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce .
10. Deterninarea ridicărilor si coborîrilor.
11. Reprezentarea pe hartă a obiectivelor din teren.

26