TACTICA GENERALĂ

TEMA 2. Abilităţi şi deprinderi individuale de bază ale soldatului

infanterist pentru acţiuni în zone de conflict şi operaţiuni militare (condiţii de
luptă).

Şedinţa 7: Tehnici şi procedee de trecere a porţiunilor de teren dificile, greu

accesibile şi periculoase pe câmpul de luptă de către soldatul infanterist.

Deplasarea luptătorului în câmpul tactic este acţiunea prin care acesta

intenţionează să se poziţioneze favorabil faţă de inamic în scopul îndeplinirii
misiunii primite. Se adoptă în toate formele luptei, ori de câte ori luptătorul se află
în contact cu inamicul sau participă la efectuarea unor manevre în spatele frontului.
În funcţie de situaţia în care se află faţă de inamic, luptătorul poate adopta
următoarele tehnici de deplasare:
- în pas viu (fugă), în pas de manevră, prin salturi sau târâş.
Alegerea uneia sau alteia dintre tehnici este condiţionată de reacţia
inamicului, de condiţiile oferite de teren şi de capacitatea decizională a
luptătorului.
Pe câmpul de luptă tehnicile de deplasare se combină în permanenţă astfel
încât luptătorul să se plaseze într-o poziţie, avantajoasă faţă de adversar.
Tehnica deplasării în pas viu (fugă) se adoptă de regulă când luptătorul se află
în atac, pe timpul apropierii de o poziţie de apărare a inamicului puternic
neutralizată sau atunci când asupra sa se execută un foc de mică intensitate.
De asemenea, pe timpul urmăririi inamicului care se repliază (retrage) sau ori
de câte ori se traversează zone cu factori de risc ridicat (incendiate, contaminate
etc.).
În condiţii dezavantajoase, în lupta de apărare, luptătorul se deplasează în pas
viu pe timpul ruperii luptei şi replierii (retragerii) pe o nouă poziţie defensivă.
La comandă, sau din propria iniţiativă (atunci când situaţia impune) luptătorul
înaintează spre inamic pe direcţia indicată (sau dedusă) în ritm rapid, cu pauze
scurte, timp în care execută asupra acestuia un foc ochit din diferite poziţii (culcat,
în genunchi sau în picioare) iar ulterior, în funcţie de intensitatea focului, adoptă o
nouă tehnică de deplasare care să-i uşureze înaintarea şi să-i asigure o protecţie
maximă.
Tehnica deplasării prin salturi este combinată adesea cu tehnica deplasării
târâş, deoarece în majoritate situaţiilor, pe câmpul de luptă apropierea sau
depărtarea de inamic vor impune ca în zone acoperite (mascate) să se execute
saltul, iar acolo unde terenul este deschis şi acoperit cu foc intens să se adopte
procedeele specifice mersului târâş (pe o parte, pe burtă, pe coate şi genunchi etc.).
 La comandă sau din propria iniţiativă, luptătorul se deplasează prin salturi sau
târâş, parcurgând în principal următoarele etape:
- alege procedeul de deplasare dacă n-a fost specificat prin comandă;
- vizualizează itinerarul de deplasare alegând zonele cele mai protejate
(mascate) astfel încât să iasă pe cât posibil de sub focul inamicului;
- execută saltul sau mersul târâş din acoperire în acoperire, pe segmente de
itinerar, menţinând în permanenţă sub observare inamicului de la contact,
periodic, din poziţii intermediare, execută foc asupra inamicului pentru a asigura
apropierea sau depărtarea faţă de acesta.

Tehnica deplasării în pas de manevră este specifică acţiunii curente, de

mişcare în câmpul tactic, în afara unui contact nemijlocit cu inamicul şi ori de câte
ori luptătorul se află în marş pe jos.
Acest procedeu presupune menţinerea unui ritm prestabilit de deplasare, (4-5
km/h) pe un itinerar ordonat sau ales, cu respectarea măsurilor de siguranţă
nemijlocită.

Tehnici de trecere a obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile

Deplasarea luptătorului în câmpul tactic are un rol important pentru
îndeplinirea misiunilor primite cât şi pentru menţinerea integrităţii sale fizice şi
psihice, în acest scop, luptătorul trebuie să cunoască şi să stăpânească tehnicile de
trecere a obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile.
În lupta modernă, obţinerea succesului în acţiunile proprii şi diminuarea sau
chiar anihilarea eficienţei acţiunilor inamicului se pot realiza prin creşterea rolului
acţiunilor izolate, duse în orice condiţii de teren, timp şi anotimp, printr-o
permanentă perfecţionare şi profesionalizare a luptătorului.

Tehnici de trecere a obstacolelor şi barajelor

Pe timpul deplasării în câmpul tactic, luptătorul este pus în situaţia de a
traversa (parcurge) porţiuni de teren greu accesibile, cu obstacole şi baraje de
diferite tipuri.
După caracterul lor, barajele se împart în:
- baraje neexplozive;
- baraje explozive.
Din categoria barajelor neexplozive fac parte:
- reţeaua de sârmă pe pari de lemn;
- reţeaua de sârmă pe pari metalici;
- gardul de sârmă pe un rând de pari;
- gardul de sârmă pe capre;
- reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşi de lemn;
- reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşi metalici;
- sârma ghimpată încurcată;
- abatize anti infanterie;
- capra de sârmă;
 - aricii de sârmă;
- spiralele de sârmă;
- barajele puţin vizibile;
- scândurile cu cuie;
- capcanele anti infanterie.
Trecerea barajelor anti infanterie neexplozive impune, în prealabil,
verificarea lor la minare.
De asemenea, barajele de sârmă înainte de a fi trecute, trebuie să fie
verificate, pentru a se constata dacă sunt electrificate.
În cazul când barajele anti infanterie sunt minate, se procedează mai întâi, la
înlăturarea minelor de pe fâşia de teren unde se vor realiza culoarele.
Barajele electrificate pot fi identificate după indici exteriori (prezenţa pe
ţăruşi a materialelor izolante, scântei vizibile noaptea ce apar la atingerea sârmei cu
iarba, iarba arsă lângă baraje), prin aruncarea de la distanţă a unei bucăţi de sârmă
astfel ca un capăt al ei să cadă pe baraj, iar celălalt pe pământ (la capătul sârmei
căzut pe pământ apar scântei şi fum), cu ajutorul mijloacelor speciale.
Trecerea barajelor de sârmă neelectrificate se realizează atât prin executarea
de culoare, cât şi prin acoperirea lor cu materiale din zonă.
Culoarele prin barajele de sârmă se execută cu ajutorul blindatelor, prin
trageri de artilerie, cu ajutorul încărcăturilor de exploziv alungite şi manual (cu
ajutorul foarfecelor de tăiat sârmă, baionetelor, lopeţii mici de infanterie şi
topoarelor).
În cazul executării culoarelor prin baraje de sârmă cu încărcături alungite, se
folosesc atât încărcăturile alungite din înzestrare, cât şi cele confecţionate de către
luptători.
Încărcăturile alungite confecţionate de către luptători se realizează dintr-un
rând de calupuri de exploziv a 400-500 gr. aşezate cap la cap, pe scânduri de lemn,
legate de acestea cu sfoară.
Lungimea totală a încărcăturii trebuie să fie cel puţin egală cu adâncimea
barajului. Pentru simplitate şi uşurinţă în transport, încărcăturile alungite se
confecţionează de maximum 3 m lungime şi cu greutate de cel mult 35 kg.
Pentru executarea culoarelor, încărcăturile se introduc sub sârmă, pe lângă
pari sau se aşează pe sârmă şi se explodează cu ajutorul unei amorse. Prin explozia
încărcăturii, în barajul de sârmă se formează un culoar de 3-4 m lăţime.
Pentru executarea manuală a culoarelor prin barajele de sârmă, se destină doi
luptători înzestraţi cu foarfece de tăiat sârmă sau cu baioneta-pumnal şi mănuşi de
protecţie.
Luptătorul taie mai întâi firele de jos, de lângă par, care se ţin de către celălalt
luptător cu mâna, apoi pe cele de sus, din poziţia culcat pe spate.
Pe măsură ce firele sunt tăiate, acestea sunt aruncate lateral, dincolo de
limitele culoarului, după care echipa se deplasează la următorul rând de pari.
Barajele de sârmă mai pot fi trecute şi prin aşezare, pe acestea a grilelor de
nuiele, baloturi de paie, scândurilor, scărilor sau prăjinilor.
 Trecerea prin barajele de sârmă puţin vizibile sau prin cele transportabile se
execută prin tractarea lor cu gheare de pisică şi cârlige sau prin aşezarea grilelor,
scândurilor şi scărilor, transversal peste acestea.
Din categoria barajelor explozive fac parte:
- câmpurile (grupurile) de mine antipersonal, anti blindate şi mixte;
- mine plantate izolat (mine cu acţiune întârziată, mine cursă, mine comandate
etc.);
- mine de apă (ancorate, afundate, de curent).
Trecerea prin barajele de mine este precedată, de regulă, de cercetarea
acestora. Pentru cercetarea barajelor de mine se folosesc toate procedeele de
cercetare: observare, ascultare, fotografiere, cercetarea nemijlocită a terenului şi
incursiunea.
Ca procedeu de bază pentru cercetarea barajelor de mine este cercetarea
nemijlocită a terenului (obiectivului) care se execută atât în fâşia de teren ocupată
de trupele proprii, cât şi în dispozitivul inamic.
Barajele de mine executate de inamic în faţa limitei dinainte a apărării sau în
adâncimea dispozitivului propriu, prezintă unele indicii de demascare cum ar fi:
- semnele de marcare şi împrejmuire a câmpurilor de mine;
- movilele de pământ săpat;
- iarba vestejită a brazdei ce acoperă mina;
- ţăruşii de plantare;
- sfori întinse;
- scule uitate sau pierdute;
- ambalaje şi urme lăsate pe teren sau pe zăpadă.
Luptătorilor destinaţi să execute cercetarea barajelor de mine li se asigură
sonde, detectoare, mijloace pentru neutralizarea şi distrugerea minelor descoperite,
jaloane, indicatoare, steguleţe albe şi roşii.
Sondele pentru cercetare sunt de două feluri: lungi şi scurte. Sondele lungi
sunt de 1,5-2 m şi se folosesc pentru lucru din poziţia în picioare. Sondele scurte
sunt de 0,4 m şi se folosesc pentru lucru din poziţia culcat.
Pentru lucru, sonda se ţine înclinată la 20-25 de grade şi se înfige lin în
pământ, din 20 în 20 cm pe o adâncime de 10-15 cm.
Dacă pe timpul cercetării cu sonda se constată un obiect tare, acest loc se
cercetează cu multă atenţie. La descoperirea minei, aceasta se deplantează sau se
marchează cu un steguleţ.
Ghearele de pisică se confecţionează cu două, trei sau patru braţe şi sunt
alcătuite din gheara propriu-zisă şi o frânghie de tracţiune cu lungimea de 40-50 m.
Gheara de pisică se foloseşte la cercetarea porţiunilor de teren în scopul
descoperirii eventualelor mine cu acţiune la tracţiune, la cercetarea cursurilor de
apă, la căutarea minelor cursă, la scoaterea de la distanţă a minelor ne deplantabile
sau necunoscute, la deplantarea de la distanţă a unor obiecte presupuse a fi minate.
Pentru executarea unui culoar prin procedeul manual cu ajutorul sondelor şi
ghearelor de pisică, după ce a fost descoperită limita câmpului de mine, luptătorii
destinaţi pentru realizarea culoarului se organizează astfel: doi luptători aruncă
ghearele de pisică de-a lungul axei viitorului culoar şi draghează în câmpul de
mine o porţiune de 15-20 m adâncime, în scopul distrugerii minelor anti infanterie
care acţionează la tracţiune. Operaţiunea se repetă până la realizarea culoarului pe
întreaga adâncime a câmpului de mine.
Tehnici de trecere a porţiunilor de teren cu lucrări
de hidroamelioraţii şi hidroenergetice
Lucrările hidroameliorative şi hidroenergetice modifică aspectul general al
terenului, exercitând o influenţă însemnată asupra acţiunilor de luptă, mai ales în
zonele colinare şi de câmpie.
Valoarea de obstacol a unui astfel de sistem creşte proporţional cu gradul de
dezvoltare şi cu densitatea acestei lucrări, deoarece fiecare canal în parte, având
maluri cu pante mari, abrupte, căptuşite cu dale din beton sau piatră şi alte parapete
îl transformă în şanţ anti blindat; fiecare dig şi fiecare drum de solă (din pământ
tasat, impracticabil pe timp ploios) pot constitui un bun aliniament pentru apărare
şi un detaliu artificial în teren greu accesibil pentru trupele aflate în ofensivă. În
acest fel, râurile întâmpinate, de valoare mică şi mijlocie, cu amenajări tehnice şi
hidroenergetice multiple, capătă aspectul unor cursuri de apă mari, iar prin
organizarea în lungul malurilor a unor sisteme de irigaţii, cu reţelele lor de canale
deschise, cu diguri şi drumuri în rambleu, devin obstacole redutabile, greu de trecut
sau cucerit.
Ajuns într-o astfel de zonă, luptătorul este obligat să folosească mijloacele de
trecere din zonă sau improvizate sau să traverseze aceste obstacole.
Mijloacele de trecere din zonă sunt bărcile, portiţele din bărci şi plutele
executate din materiale improvizate.
Materialul cel mai întrebuinţat pentru confecţionarea plutelor este lemnul
sub formă de bârne, bile, prăjini, grinzi şi scânduri. Se mai pot folosi butoaie de
lemn sau metalice, diferiţi plutitori, precum şi bidoane, burdufuri etc.
Ca înveliş pentru plutitori, luptătorul poate întrebuinţa foi de cort, prelate,
ţesături îmbibate cu smoală sau cauciuc.
Pentru umplerea plutitoarelor se întrebuinţează paie, fân, talaz, frunze uscate,
stuf, vreascuri. Stuful şi vreascurile strânse în legături pot fi folosite ca mijloace
plutitoare, fără învelitori.

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren bătute cu foc de artilerie

Porţiunile de teren în care artileria inamicului execută foc, se parcurg în fugă,
prin salturi, îmbinând tehnicile de deplasare în câmpul tactic (saltul, mersul târâş
etc.).
Saltul începe imediat ce proiectilul a explodat.
Când se aude zgomotul venirii altui proiectil, luptătorul ia poziţia culcat după
cea mai apropiată acoperire; uneori se poate adăposti chiar în gropile provocate de
explozia proiectilelor, deoarece probabilitatea ca următorul proiectil să cadă în
acelaşi loc este mică, dar nu exclusă.
După traversarea zonei în care artileria inamicului execută foc, luptătorul
continuă acţiunile de luptă pe direcţia ordonată.
 Când focul artileriei inamicului este puternic şi nu există posibilitatea
înaintării, luptătorul se adăposteşte şi aşteaptă mutarea sau încetarea focului
artileriei.

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren incendiate

Pe câmpul de luptă incendiile sunt iminente datorită în special folosirii în
acţiunile de luptă a explozivilor, a muniţiei şi substanţelor incendiare.
Parcurgerea acestor zone (dacă evitarea lor nu este posibilă) devine foarte
periculoasă pentru luptător datorită temperaturilor înalte ce se degajează, a
iminenţei aprinderii hainelor, cât şi a muniţiei aflate asupra sa.
Atunci când există posibilităţi, este indicat ca echipamentul luptătorului să fie
udat sau ignifugat cu substanţe speciale pentru a-i mări rezistenţa la foc.
Traversarea zonelor incendiate se face în viteza cea mai mare după ce în
prealabil, luptătorul a luat măsuri de protecţie a căilor respiratorii şi a feţei (se
îmbracă masca contra gazelor) împotriva fumului şi a temperaturilor ridicate.