1.

Caracteristicile de protecţie şi mascare a terenului

În orice luptă, la toate formele activităţii de luptă, este foarte important a

şti cum să foloseşti caracteristicile de protecţie şi mascare a terenului pentru a
evita pierderi excesive în forţă vie şi tehnică cauzate de mijloacele moderne
de lovire şi a executa cu succes misiunea primită. Conducînd grupa, echipa de
servanţi sau echipajul sergentul trebuie să cunoască şi să ţină minte
recomandările necesare privind adăpostirea personalului şi tehnicii de geniu
în diferite condiţii de teren.
Pădurea, de exemplu, cu toate că reduce parametrii factorilor distructivi
ai exploziei nucleare, în ea sub acţiunea undei de şoc se vor doborî copacii,
care pot provoca daune personalului aflat în afara adăposturilor, deteriora
tehnica de geniu şi mijloacele de transport. De aceea, executînd misiunile în
teren împădurit, e mai bine de folosit poienile, rariştile acoperite cu tufişuri.
Pentru a evita apariţia incendiilor în apropiere e necesar de strîns uscăturile,
doborîturile etc.
Pe teren descoperit pentru adăpostire e mai bine a se dispune pe
contrapantele înălţimilor.
Cel mai bine protejează rîpele înguste, adînci şi şerpuitoare, vîlcelele,
carierele dispuse perpendicular sau sub un unghi faţă de direcţia de propagare
a undei de şoc. Însă, dispunîndu-se în rîpe, săpături, pe contrapantele
înălţimilor, trebuie de avut în vedere că taluzurile în teren slab pot să se
prăbuşească, de aceea ele trebuie consolidate.
Caracteristicile de protecţie ale terenului pot fi îmbunătăţite pe contul
adîncirii văgăunilor naturale, executării săpăturilor speciale în pantele
înălţimilor, taluzurile rîpelor etc.
Sergenţii subunităţilor de geniu trebuie să cunoască lucrările genistice
simple şi să le poată amenaja, să le dispună corect din punct de vedere tactic.

2. Destinaţia şi tipurile de lucrări de fortificaţie

Lucrările de fortificaţie se execută la amenajarea poziţiilor şi raioanelor

de dispunere a trupelor cu scopul creării celor mai favorabile condiţii pentru
executarea focului din toate felurile de armament, comodităţilor pentru
observare, conducerea luptei, precum şi pentru protecţia personalului şi
tehnicii de luptă împotriva mijloacelor de lovire. Aceste lucrări în condiţii de
campanie sînt cel mai eficient mijloc de protecţie a personalului şi tehnicii
împotriva undei de şoc şi altor factori distructivi ai exploziei nucleare.
Din lucrările de fortificaţie de campanie fac pate: şanţurile de tragere,
tranşeele, şanţurile de comunicaţie, lucrările pentru executarea focului,
 2

observare, adăpostirea personalului, tehnicii militare, mijloacelor de transport,

muniţiei şi altor bunuri materiale.
Şanţurile de tragere şi tranşeele amenajate cu locaşuri şi platforme pentru
executarea focului cu armamentul de infanterie şi mijloacele antitanc,
amplasamentele de tragere pentru tunuri şi altă tehnică de luptă permit să se
folosească mai eficient toate mijloacele de luptă ale subunităţilor de infanterie
motorizată, de tancuri, de artilerie, reduc observabilitatea acestora pe cîmpul
de luptă şi într-o oarecare măsură le protejează împotriva mijloacelor de
lovire ale inamicului.
La punctele de comandă şi observare lucrările construite permit
comandanţilor să execute observarea în ascuns a luptei, creează condiţiile
necesare pentru activitate sub focul inamicului.
Adăposturile pentru personal nu numai că măresc protecţia lui împotriva
mijloacelor de lovire ale inamicului, dar şi îl feresc de frig şi intemperie;
permit crearea condiţiilor de odihnă pentru personalul subunităţilor în condiţii
de luptă. Adăposturile pentru tehnica de luptă şi de transport o protejează
împotriva distrugerii.

Lucrările de fortificaţie pot fi de tip neacoperit şi acoperit.

Lucrările neacoperite reduc de 1,5-2 ori acţiunile factorilor distructiv ai
exploziei nucleare şi protejează de gloanţe, schije şi şenilele tancurilor. Dacă
pe ele vor fi executate acoperişuri sau streşini presărate cu pămînt, atunci ele
vor putea proteja şi împotriva lovirii cu mijloace incendiare, infectării cu
substanţe radioactive şi toxice lichide. întrebuinţate de inamic.
Lucrările acoperite au, de obicei, un schelet prevăzut cu uşi de protecţie
şi ermetice, cu prize de aer şi alte goluri protejate. Ele creează o protecţie mai
sigură împotriva mijloacelor moderne de lovire decît cele neacoperite.
Toate lucrările de fortificaţie (indiferent de destinaţia lor) după
construcţie şi amplasare în teren trebuie să satisfacă anumite cerinţe tactico-
tehnice, în special să asigure executarea mai eficientă a acţiunilor fiecărui
soldat şi subunităţii în întregime; să asigure vitalitatea forţelor şi mijloacelor
de luptă, să permită executarea misiunilor în termenele limitate.
Sergenţii organizează personal amenajarea de fortificaţie şi mascarea în
dispozitivul grupei, echipei, echipajului şi conduce executarea acestei misiuni.
Locaşurile de tragere individuale. Locaşurile de tragere individuale
creează condiţii necesare pentru executarea focului şi sînt adăposturi simple
împotriva lovirii cu focul inamicului. În funcţie de existenţa timpului şi
condiţiilor situaţiei de luptă locaşurile de tragere individuale se sapă pentru
tragerea din poziţia culcat, în genunchi şi în picioare.
 3

Locaşul individual pentru tragere cu pistolul-mitralieră

din poziţia „culcat" constă dintr-o săpătură în sol
cu:
- lungimea de - 170cm;
- lăţimea - 60cm;
- adâncimea - 20-30 cm;
- h (parapetului) – 30 cm.
Pentru comoditatea tragerii în partea anterioară a săpăturii se face o treaptă
cu l=25-30cm.
Volumul solului scos 0,5m .
Pentru amenajare e nevoie de 0,5 om/oră.
Amenajarea locaşului individual sub focul inamicului se petrece în
ordinea următoare:
- culcat pe locul ales, soldatul pune automatul în dreapta, de la sine la
distanţa de o mână întinsă, cu ţeava spre inamic;
- întorcându-se pe partea stângă, el scoate lopăţica mică de infanterie,
o apucă de mâner cu ambele mâini şi cu lovituri spre sine taie brazda cu
iarbă sau stratul bătăturit de pământ, indicând dinainte şi din părţi hotarele
locaşului, pământul înţelenit îl pune în faţă pentru apoi să formeze
parapetul. Pământul săpat se aruncă înainte spre inamic lăsând între
marginea săpăturii şi parapet o mică platformă numită bermă; cu lăţimea
de 20-40 cm. Capul se ţine mai aproape de pământ, ţinând permanent
inamicul sub observare. Când în partea din faţă a săpăturii locaşului va fi
obţinută adâncimea necesară, soldatul retrăgându-se înapoi, continuă
săpatul până la lungimea necesară pentru a-şi adăposti corpul şi picioarele.
La terminarea săpatului, parapetul se nivelează şi se maschează
conform aspectului şi culorii, terenului cu materialele aflate la îndemână.

Fig. 1. Locaş individual pentru tragere din poziţia „culcat".

 4

Locaşul individual de tragere din poziţia în „genunchi" şi în „picioare" se

amenajează pe calea săpării suplimentare a adâncimii locaşului respectiv până la
60cm şi 110 cm. Parapetul se ridică până la 50-60cm.
Volumul solului scos conţine l,4m.
FORTIFICAREA

1. din poz.
culcat

2. din genunchi

3. poz. din
picioare
 5

Tranşeea reprezintă un şanţ cu o adîncime de 110-150 cm şi o lăţime la

fund de 40-50 cm amenajat cu locaşuri individuale pentru trăgători şi
grenadieri, cu platforme pentru mitraliere şi alte mijloace de foc, adăposturi
pentru personal şi nişe pentru muniţii.

Profilul de bază cu o adîncime de 110 cm

Profilul complet cu o adîncime de 150 cm

 6

Locaşul individual pentru tragere cu pistolul-mitralieră

din poziţia „culcat" constă dintr-o săpătură în sol
cu:
- lungimea de - 170cm;
- lăţimea - 60cm;
- adâncimea - 20-30 cm;
- h (parapetului) – 30 cm.
Pentru comoditatea tragerii în partea anterioară a săpăturii se face o treaptă
cu l=25-30cm.
Volumul solului scos 0,5m .
Pentru amenajare e nevoie de 0,5 om/oră.
Amenajarea locaşului individual sub focul inamicului se petrece în
ordinea următoare:
- culcat pe locul ales, soldatul pune automatul în dreapta, de la sine la
distanţa de o mână întinsă, cu ţeava spre inamic;
- întorcându-se pe partea stângă, el scoate lopăţica mică de infanterie,
o apucă de mâner cu ambele mâini şi cu lovituri spre sine taie brazda cu
iarbă sau stratul bătăturit de pământ, indicând dinainte şi din părţi hotarele
locaşului, pământul înţelenit îl pune în faţă pentru apoi să formeze
parapetul. Pământul săpat se aruncă înainte spre inamic lăsând între
marginea săpăturii şi parapet o mică platformă numită bermă; cu lăţimea
de 20-40 cm. Capul se ţine mai aproape de pământ, ţinând permanent
inamicul sub observare. Când în partea din faţă a săpăturii locaşului va fi
obţinută adâncimea necesară, soldatul retrăgându-se înapoi, continuă
săpatul până la lungimea necesară pentru a-şi adăposti corpul şi picioarele.
La terminarea săpatului, parapetul se nivelează şi se maschează
conform aspectului şi culorii, terenului cu materialele aflate la îndemână.
 7

Fig. 1. Locaş individual pentru tragere din poziţia „culcat".

Locaşul individual de tragere din poziţia în „genunchi" şi în „picioare" se

amenajează pe calea săpării suplimentare a adâncimii locaşului respectiv până la
60cm şi 110 cm. Parapetul se ridică până la 50-60cm.
Volumul solului scos conţine l,4m.
Locaşul individual

1. din poz.
culcat

2. din genunchi
 8

3. poz. din
picioare

Tranşeea reprezintă un şanţ cu o adîncime de 110-150 cm şi o lăţime la

fund de 40-50 cm amenajat cu locaşuri individuale pentru trăgători şi
grenadieri, cu platforme pentru mitraliere şi alte mijloace de foc, adăposturi
pentru personal şi nişe pentru muniţii.
 9

Profilul de bază cu o adîncime de 110 cm

Profilul complet cu o adîncime de 150 cm

PODURILE MILITARE PE SUPORTURI RIGIDE

Generalităţi
Podurile militare pe suporturi rigide se construiesc peste cursurile de apă
şi alte obstacole de pe drumurile de deplasare, de manevră, de aprovizionare
şi de evacuare a trupelor. Ele permit disponibilizarea materialului parcurilor
de pontoane şi podurilor mobile pentru a amenaja punctele de trecere pe
următoarele cursuri de apă.
Podurile militare au deschideri nu prea mari şi construcţie simplă. Din
acestea fac parte podurile joase şi podurile sub apă, precum şi viaductele.
Podurile joase, de regulă, nu sînt prevăzute pentru trecerea pe sub ele a
debaclului, apelor înalte, navelor şi mijloacelor de trecere.
Podurile sub apă au partea carosabilă amplasată mai jos de suprafaţa
apei, ceea ce asigură o mascare mai bună şi viabilitate mărită.
Viaductele se construiesc pentru asigurarea circulaţiei neîntrerupte peste
drumurile cu trafic intens.
Podurile militare se construiesc din materiale locale – copaci
înrădăcinaţi, material lemnos (bîrne, bare, scînduri). Piesele forjate (piroanele,
 10

şuruburile, scoabele, colierele) pentru îmbinarea elementelor şi construcţiilor

de poduri, precum şi papucii de pilot se fac în fond cu forţele trupelor.
La construirea podurilor militare se întrebuinţează, de regulă,
construcţiile tip, dimensiunile elementelor cărora se determină după tabele şi
grafice. La construcţiile tip de poduri se iau în consideraţie acţiunea verticală
a sarcinilor mobile, presiunea masei proprii a podului, acţiunea sarcinii de
calcul şenilate la întoarcere şi frînare pe pod, presiunea orizontală a vîntului.
În general se construiesc poduri militare cu cale simplă. În caz de circulaţie
intensă în ambele sensuri, pot fi construite şi poduri cu cale dublă.

Pentru caracteristica podurilor sînt acceptate următoarele definiţii

principale:
lăţimea rîului la nivelul dat Lr;
lungimea podului L – distanţa dintre axele suporturilor de mal;
deschiderea podului l – distanţa dintre axele picioarelor de pod învecinate;
lăţimea piciorului de pod Cp – distanţa dintre axele rîndurilor de piloţi sau
stîlpi la suportul-turn;
lăţimea totală a piciorului de pod C;
înălţimea piciorului de pod H – distanţa de la nivelul apei pînă la partea
superioară a coamei (tălpii);
înălţimea de construcţie a suprastructurii hc – distanţa de la partea
inferioară a suprastructurii pînă la faţa superioară a părţii carosabile;
înălţimea liberă sub pod ho – distanţa de la suprafaţa apei pînă la partea
inferioară a suprastructurii;
lăţimea părţii carosabile Bpc – distanţa dintre marginile interioare ale
bornelor de roată;
adîncimea apei h;
axa podului – linia imaginară ce trece în lungul podului prin mijlocul
lăţimii părţii carosabile;
axa piciorului de pod – linia imaginară ce trece prin mijlocul lăţimii
piciorului de pod şi e perpendiculară pe axa podului;
linia piloţilor (stîlpilor) marginali – linia imaginară ce trece în lungul podului
prin axele piloţilor (stîlpilor) marginali ai pilelor.
Podurile militare au trei categorii de tonaj: de bază, redusă şi majorată.

La construirea podului se organizează şi se amenajează şantierul de

construcţie a podului (ŞCP), iar pentru producerea construcţiilor de poduri –
un raion de pregătire a construcţiilor pentru pod (RPCP). ŞCP include
porţiunea rîului pe care se construieşte podul şi terenul învecinat, pe care
acţionează subunităţile, este situat depozitul elementelor de construcţie
prefabricate pentru pod şi se amenajează drumuri de acces.
 11

Porţiunea de rîu se alege, de obicei, să fie relativ rectilinie cu cea mai

mică adîncime şi viteză a curentului de apă.
La executarea construcţiilor de poduri şi la construirea podului se
întrebuinţează mijloace pentru construcţia de poduri, diferite utilaje şi scule,
precum şi dispozitive şi şabloane executate cu forţele subunităţilor.

Tema 2: Abilităţi de bază individuale.

Şedinţa 1: Pregătirea, întreţinerea şi îngrijirea echipamentului
individual.

Pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, luptătorul va fi echipat

cu ţinuta din dotare corespunzătoare anotimpului, de iarna sau de vara.
Rolul ţinutei în luptă este acela de a proteja luptătorul faţă de condiţiile
de timp şi anotimp şi de a-l adecva la mediul înconjurător.
În acelaşi timp, modul de confecţionare a echipamentului precum şi
accesoriile acestuia, permit luptătorului o anumită lejeritate în mişcare
precum şi o repartiţie echilibrată a materialelor (accesoriilor) necesare
desfăşurării acţiunilor în câmpul tactic.
În funcţie de condiţiile concrete de pe câmpul de luptă şi de misiunea
primită, ţinuta soldatului se completează cu plase de mascare individuale,
complete de mascare de culoare albă (pe timp de iarnă) ochelari de protecţie,
antifoane, mănuşi de protecţie etc.
Armamentul, materialele şi alte accesorii necesare militarului
(luptătorului) în luptă sunt repartizate potrivit funcţiei pe care acesta o ocupă
în cadrul subunităţii, precum şi în funcţie de specificul armei (specialităţii
militare).

Indiferent însă, de arma sau specialitatea militară din care face parte,
fiecare luptător, va fi echipat astfel:
- ţinuta conform anotimpului;
- armamentul din dotare;
- casca;
- costumul de mascare individual (în funcţie de anotimp şi mediul în
care se duc acţiunile de luptă);
- vesta antiglonţ;
- baioneta-pumnal, cu teaca (pentru luptătorii cu pistol mitralieră şi
puşca semiautomată cu lunetă);
- lopata mică cu port;
- geanta port încărcătoare pentru pistol mitralieră, puşca mitralieră,
puşca semiautomată cu lunetă;
- echipamente de decontaminare individuală;
- echipamente de protecţie individuală N.B.C.;
 12

- bidonaş pentru apă;

- sac de merinde, acesta conţinând în interior: gamela, lingura, furculiţa,
cuţit, hrană rece (când se prevede), parte din muniţie, grenade de mână, foaia
de cort (prinsă pe capacul sacului de merinde);
- raniţa, în care fiecare luptător trebuie sa aibă: lenjerie de schimb,
ustensile şi materiale de igienă personală de întreţinere a ţinutei şi
încălţămintei, pe raniţă se poate purta scurta (prinsă), atunci când aceasta nu
este îmbrăcată.

Exemplu al unui militar echipat cu echipament individual

 13

Raniţa de spate

Şedinţa 2: Mascarea individuală şi a echipamentului pe câmpul de

luptă.

Mascarea este una dintre sarcinile principale a acţiunilor de luptă.

Măsurile de mascare se efectuează pentru ascunderea trupelor şi obiectivelor,
asigurarea acţiunilor demonstrative, amenajarea şi întreţinerea raioanelor şi
obiectivelor false în scopul inducerii inamicului în eroare în privinţa
dispunerii şi acţiunilor reale ale propriilor trupe. Măsurile de mascare trebuie
realizate activ, convingător, permanent şi în mod variat.
Activismul mascări constă în tendinţa perseverentă de a ascunde
dispunerea adevărată şi acţiunile propriilor trupe, a dezorienta inamicul şi a
provoca din partea lui acţiuni convenabile trupelor proprii. Măsurile de
mascare trebuie realizate permanent la toate etapele acţiunilor de luptă, ziua şi
noaptea, pe orice anotimp, iar procedeele de mascare trebuie să se
deosebească prin diversitate şi naturaleţe.
Măsurile de mascare includ vopsirea de mascare, întrebuinţarea
măştilor artificiale, darea formelor de mascare lucrărilor de fortificaţie,
tratarea de mascare a terenului, utilizarea vegetaţiei, întrebuinţarea machetelor
şi lucrărilor false, precum şi a mijloacelor de fumizare, de mascare a
luminilor, de mascare prin sunete şi mascare de radiolocaţie.
 14

În primul rând, se utilizează pe larg proprietăţile de mascare ale

terenului, adică existenţa măştilor naturale – pădurilor, tufişurilor, caracterului
accidentat al terenului, localităţilor şi a diferitelor obiecte din teren.
Condiţia necesară a mascării este respectarea disciplinei de mascare,
păstrarea secretului militar şi executarea în ascuns a lucrărilor. Disciplina de
mascare constă în aceea ca să nu se atragă atenţia inamicului la obiectivele
mascate. Pentru aceasta se limitează mişcarea oamenilor, tehnicii mijloacelor
de transport pe sectoarele observate de inamic; nu se admite aglomerarea de
personal şi tehnică la punctele de trecere, punctele de conducere etc.; se
interzice tăierea totală a vegetaţiei, precum şi călcarea ierbii şi formarea
cărărilor în raioanele de dispunere a obiectelor de mascat. În afară de aceasta,
trebuie respectate cu stricteţe regulile de mascare a luminilor şi sunetelor;
executarea cu mascarea minuţioasă a lucrărilor executate şi materialelor de
construcţie; organizarea pregătirii materialelor de construcţie numai în
locurile special destinate şi alte măsuri.

Mijloacele de mascare din dotare

Din mijloacele de mascare din dotare fac parte:
- mijloacele de mascare individuală;
- completurile de mascare;
- reflectoarele poliedrice;
- mijloacele de mascare a luminilor şi de mascare prin fum.

Mijloacele de mascare individuală sunt destinate pentru mascarea,

în primul rând, a cercetaşilor, lunetiştilor, transmisioniştilor, pionierilor-
mineri, observatorilor. Din aceste mijloace fac parte salopetele şi costumele
de mascare.
Salopeta de mascare se compune din pantaloni, scurtă şi capişon.
 15

O variantă
Faţa se ascunde sub o mască. Combinezonul poate avea colorare pe faţă
şi pe dos sau numai pe faţă. În cazul colorării duble el se foloseşte pe fondul
verdeţii şi nisipului, în celălalt caz – numai pe fondul verdeţii sau numai pe
fondul nisipului.
Combinezonul are aplicaţii pentru prinderea materialelor de mascare
aflate la îndemână.
Costumul de mascare se compune din scurtă, pantaloni şi mănuşi
cusute din ţesătură de bumbac albă. El se foloseşte în condiţii de iarnă.
Completul are o panglică albă pentru mascarea armei individuale.

O variantă

Totodată, mişcarea atrage atenţia şi în cazul acesta întunericul nu

împiedică observarea. În cazul dat, ochiul liber poate observa mişcarea.
Deci, este necesar de reţinut următoarele pe timpul deplasării:
- deplasarea la minimum;
- deplasarea să se efectueze încet şi lin, dacă situaţia impune;
- folosirea materialelor naturale sau artificiale pentru camuflarea
individuală şi a echipamentului din dotare;
- folosirea umbrelor pe timp de zi în timpul deplasării dacă este posibil.
Reflectarea luminii. Este necesar de acoperit sau în genere de eliminat
următoarele obiecte care reflectează lumina:
- oglinda;
- ochelari de soare;
- ceas de mână cu obiecte reflectoare;
- echipament din plastic;
- ochelari de protecţie necamuflaţi deasupra căştii;
De asemenea, fumatul şi aprinderea ţigărilor cu brichetă sau chibrituri
este interzis (pe timp de noapte în deosebi).
Camuflarea personală şi a echipamentului:
 16

- pe timp de vară – culoarea nisipului şi verde deschis (pentru deşert);

- pe timp de iarnă – culoarea albă şi surie;
- pe timp de vară – culoarea vegetaţiei din zonă în care se duc acţiuni
de luptă.

Camuflarea căştii (o variantă)

Şedinţa 3: Igiena personală în câmpul tactic.

 17

Prima cerinţă pentru construcţia unor zone de locuit o constituie

asigurarea securităţii forţelor. Trebuie luate măsuri suficiente de securitate
pentru a proteja forţele pentru a-şi pregăti misiunile pe care trebuie să le

îndeplinească ulterior.

Construcţiile necesare într-o zonă de locuit:

- construcţii suficiente sau corturi pentru adăpostul tuturor trupelor;
- facilităţi pentru igiena personală;
- construcţii pentru efectivului de conducere;
- construcţii de dispensare medicale;
- depozite pentru apă;
- depozit pentru hrană proaspătă şi conservată, inclusiv preparare şi
distribuire;
- depozite pentru provizii , inclusiv provizii medicale;
- locuri pentru reparare şi întreţinere echipament;
 18

- depozite pentru păstrare muniţii;

- locuri amenajate pentru servirea mesei;
- asigurarea securităţii perimetrelor;
- turnuri de control (posturi de observare);
- locuri amenajate pentru recreere;
- locuri amenajate pentru săli de clase şi locuri pentru instructaje;
- poziţii de apărare.

Cortul de odihnă va fi plasat să aibă acoperire faţă de tragerea

directă cu armament. Uşa va fi aşezată opus faţă de direcţia
vântului. Va fi plasat la distanţă de siguranţă faţă de muniţie şi
combustibil şi la suficientă distanţă faţă de toaletă şi gunoi. Din
cauza pericolului incendiilor trebuie lăsată distanţă între corturi.
Şanţuri de scurgere de 15-30 cm trebuie săpate împrejurul
cortului pentru a reduce infiltrarea apei în cort în timpul
sezonului ploios.

În condiţii de campanie militarii au o susceptibilitate mărită faţă de

boli, datorită desfăşurării acţiunilor medii diferite, situaţia tactică impunând
 19

prezenţa în locuri în care în mod normal le-ar evita - zone mlăştinoase sau
excesiv de uscate, terenuri contaminate chimic, populate de diferite insecte,
expuse vânturilor puternice şi precipitaţiilor abundente, terenuri aride,
accidentate natural, expuse unor temperaturi extreme.
Organismul uman are multiple capacităţi de a se proteja împotriva
îmbolnăvirilor şi a extremelor climatice, dar acestea sunt dependente de
nivelul de bunăstare fizică generală. Atunci când aceste capacităţi sunt
depăşite apare sensibilizarea faţă de boli şi stres.
Relaţia directă între sănătatea militarului şi îndeplinirea cu succes a
misiunii a devenit axiomatică. Dacă comandanţii de diferite nivele ignoră
măsurile medico-sanitare de prevenire, degradarea stării de sănătate poate să
se producă mai rapid într-un interval mai scurt de timp. Aplicarea consecventă
a măsurilor profilactice sporeşte capacitatea combativă şi dă ascendentul
moral a reuşitei.
Obiectivul instrucţiei sanitare este reducerea numărului de îmbolnăviri
şi diminuarea unor consecinţe ale acţiunii nocive a factorilor extremi asupra
organismului.
Instrucţia sanitară trebuie să se desfăşoare în condiţiile concrete ale
câmpului de luptă şi trebuie repetată până la atingerea eficienţei sale maxime.
Igiena individuală deficitară se poate materializa în leziuni relativ
simple; eroziuni, hiperhidroză plantară, dar şi în tulburări ale echilibrului
hidro electrolitic şi ale termoreglării. Apariţia acestor evenimente semnalează
ajustarea incorectă a echipamentului, care fiind prea larg sau prea strimt
determină tulburări ale circulaţiei sângelui şi a ventilaţiei necesare în diferitele
segmente ale organismului. Purtarea unor ciorapi umezi sau uzaţi afectează
picioarele, pregătind terenul pentru eventuale recidive ale unor infecţii fungile
anterioare sau pentru complicaţii infecţioase locale şi generale. Purtarea unor
haine din materiale sintetice sau din mătase este contraindicată, având în
vedere că doar ţesăturile de bumbac sunt bune absorbante şi permit uscarea
pielii. Echipamentul murdar sau purtat un interval mai prelungit de timp,
nespălat, sunt gazde ospitaliere pentru paraziţi. Devine implicită necesitatea
ca starea echipamentului şi a încălţămintei să fie cât mai strict supravegheată,
luându-se măsura schimbării sau reparării urgente în cazurile care o impun.
Igiena picioarelor prin spălare zilnică, reprezintă cea mai sigură metodă
profilactică. La cei cu infecţii fungile în trecut mai mult sau mai puţin
îndepărtat, se va utiliza pudra de talc pentru a menţine tegumentele cât mai
uscate.
Odată apărute eroziunile impun scoaterea din formaţie a militarului,
aplicarea pansamentului local după o sterilizare prealabilă a leziunii şi,
eventualul transport cu un vehicul. Fără aceste măsuri simple, eroziunile se
pot agrava prin complicaţii infecţioase şi se prelungeşte timpul necesar
 20

vindecării. Consecinţele sunt diminuarea capacităţii de luptă şi necesitatea

destinării unor autovehicule pentru transportul celor afectaţi.
Un alt factor important în protecţia individuală a militarului este
utilizarea apei atât pentru igiena individuală, cât şi pentru alimentaţie. Apa
trebuie folosită constant şi în cantităţi adecvate climatului exterior. Ea trebuie
să provină din surse verificate chimic şi bacteriologic şi consumul ei nu
trebuie restrâns din cauza disconfortului produs de urinatul în condiţii precare
de igienă. Consumul apei trebuie făcut în cantităţi mici, în mod repetat, iar
temperatura apei trebuie să fie medie, deoarece apa rece nu este absorbită
rapid prin tubul digestiv. Senzaţia de sete este un bun indicator al deshidratării
organismului şi, prin urmare, consumul apei trebuie să fie continuu. Dacă
culoarea urinei emise este galben închis, acesta este un semn al unui aport de
lichid insuficient.
Ritmul de veghe şi odihnă ideal implică 6-9 ore de somn zilnic. Odihna
este mai utilă înainte de pornirea într-o misiune. Este important să se evite
somnul pe timpul transportului cu vehicule. Privarea temporară de somn nu
afectează permanent starea fizică şi mentală a combatantului. Efectele acestei
privări pot fi contracarate prin mişcări fizice uşoare pe loc, jocuri mintale
simple. Eventualele coşmaruri din cursul somnului sunt o modalitate de
obişnuire a creierului cu experienţele noi, specifice luptei. Introspecţia în zona
evenimentelor stresante nu este de dorit.
Experienţele noi trebuie trăite în interiorul unui grup de prieteni care
este capabil să acorde sprijin moral celui mai stresat. Se vor minimaliza
efectele unor evenimente neplăcute sau cu posibile consecinţe cu risc vital
asupra combatantului.

Şedinţa 4: Pregătirea locului de odihnă în câmpul tactic.

Adăpostul sau refugiul sunt locuri care, oferă luptătorului posibilităţi

bune de protecţie atât împotriva frigului, ploii, zăpezii, soarelui, cât şi pentru
mascarea lui împotriva celor care-l urmăresc.
Adăpostul este locul de protecţie improvizat de luptător (cortul, coliba,
etc.).
Refugiul este un loc de protecţie natural găsit de luptător şi care
presupune un efort mic pentru amenajare (peşteră, scobitura în stâncă sau în
mal, viroaga, râpa etc.).

Materialele necesare pentru amenajarea unui adăpost improvizat

sunt:
- foaia de cort, pătura, sfoara, pari, ţăruşi, paie, iarba, frunze, stuf, fân,
rogoz, cetina de brad şi alte materiale pe care luptătorul le poate acumula din
zonă.
 21

Locul în care se amenajează adăpostul trebuie căutat cu cel puţin 2 ore

înainte de apusul soarelui şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie în apropierea unei surse de apă, împrejurimile să ofere surse de
hrănire şi combustibil, iar terenul să fie uscat şi ferit de pericolul avalanşelor
sau al rostogolirilor de zăpada şi stânci;
- să nu fie în păduri dense şi umede, unde nu pătrund razele solare sau
în locuri mlăştinoase, cu ţânţari;
- să nu fie sub copaci sau crengi putrede, care pot distruge adăpostirea
sau pot răni luptătorul;
- să permită o buna observare circulara şi să aibă căi de acces ascunse,
spre adăpostire;
- să fie ferit de vânt şi de zăpadă viscolită;
- să fie cât mai departe de locurile frecventate de inamic si de populaţia
civila.
Pentru a ilustra varietatea de adăpostiri improvizate în condiţii diferite
de teren şi anotimp, luptătorul trebuie să cunoască metodele amenajării
acestora.

Luaţi în considerare un obiect solid de care sa sprijiniţi adăpostul improvizat.

Pentru asta ai nevoie de un copac, o piatră. Aşezaţi ramurile de-a lungul ei în grosime
şi răsfiraţi ramurile mai mici şi tufişurile deasupra pentru a asigura o izolare
suficientă. Cu cât este mai mic adăpostul, cu atât te va izola mai bine. Acest tip de
adăpost găzduieşte foarte bine insectele.
 22

Construiţi un adăpost  din ramuri  (se lucrează cel mai bine cu bambus) şi
frânghie. Din ramuri faceţi o forma unghiulara. Folosiţi cât mai multe ramuri  pentru
a asigura stabilitatea şi protecţia împotriva vântului şi a frigului.

Cortul este o adăpostire simplă şi uşor de realizat dacă se dispune de

foi de cort, paraşute sau alte materiale textile.
După destinaţie şi formă, corturile pot fi clasificate astfel:
- cortul cu trei colţuri pentru o persoană;
- cortul cu patru colţuri pentru mai multe persoane;
- cortul de formă conică pentru mai multe persoane;
- cortul improvizat din trunchi de copaci tineri legaţi între ei şi acoperiţi
cu material impermeabil.
Cortul cu trei colţuri, pentru o persoană se construieşte astfel: dintr-o
prelată sau voalură de paraşută se taie mărimea necesară pentru acoperirea
cortului, plus o bucată care să servească drept perdea pentru acoperirea intrării
în cort. Pe timp răcoros se poate face focul în faţa cortului, astfel încât căldura
să poată pătrunde în interior. Prelata sau voalura paraşutei poate fi folosită şi
pentru amenajarea culcuşului. La construirea cortului se va avea în vedere că
intrarea să nu fie orientată spre direcţia din care bate vântul.
Cortul cu patru colţuri, pentru mai multe persoane se construieşte, în
principiu, după regulile arătate pentru cortul în trei colţuri. Când se dispune
de cele necesare, acest tip de cort se construieşte din foile de cort existente în
înzestrarea supravieţuitorilor.
Cortul de formă conică, pentru mai multe persoane poate fi
confecţionat din voalura paraşutei sau din alte materiale textile. În interiorul
acestuia se poate face focul, cu condiţia că în partea superioară, cortul să fie
prevăzut cu un orificiu pentru ieşirea fumului. Pentru construirea cortului se
poate proceda astfel: se taie suspantele paraşutei la o depărtare de 60 cm de
partea de jos a voalurii paraşutei; în una din laturile voalurii paraşutei se
creează un orificiu pentru ieşirea fumului. Construirea cortului va începe prin
legarea împreună a stâlpilor la partea superioară şi apoi prin fixarea lor pe sol,
sub formă circulară. Lungimea stâlpilor de susţinere va fi în funcţie de
mărimea voalurii paraşutei. Depărtarea lor pe sol (sub forma circulara) va
 23

depinde, de asemenea, de mărimea materialului cu care se acoperă cortul şi de

numărul persoanelor care se vor adăposti.
Pentru a uşura manevrarea voalurii paraşutei pe timpul construirii
cortului, unul dintre panourile acesteia va fi tăiat de la bază până la vârf.
Această tăietura va constitui şi uşa de intrare în cort. În interiorul cortului se
amenajează culcuşul, din ramuri de brad sau frunze uscate, lăsând loc şi
pentru vatra focului (daca este cazul).
Cortul improvizat din trunchiuri de copaci tineri legaţi între ei şi
acoperiţi cu material impermeabil poate fi construit într-un timp scurt, dacă
se găsesc copaci mici şi tineri în locul de staţionare şi dacă se dispune de
material impermeabil. După alegerea locului pentru cort se curăţă ramurile
copacilor, se îndoaie vârfurile unul spre celalalt şi se leagă cu sfoara (sârmă),
doi câte doi, sub formă de boltă. Peste scheletul rezultat se aşează materialul
impermeabil avut la dispoziţie.

Necesită minimum de timp şi unelte pentru a-l amenaja. Aveţi nevoie de o

foaie de cort, 2-3 metri de sfoară, 3 ţăruşi de aproximativ 30 de cm lungime, şi de
două trunchiuri pentru sprijin. Înainte de a selecta trunchiurile, verificaţi direcţia
vântului, astfel încât foaia de cort să se opună acestuia.
Observaţie: procentul de pierdere a căldurii prin sol este de aproximativ 80%.

Acest tip de adăpost protejează din două direcţii. Are însă mai puţin spaţiu
utilizabil şi diminuează capacitatea de observare. Pentru amenajare, aveţi nevoie de o
foaie de cort, doua sfori de 1,5-2,5 metri, şase ţăruşi de aproximativ 30 cm şi două
trunchiuri la aproximativ 2-3 metri distanţă.
 24

Adăpost pe platformă suspendată Climat tropical / umed necesită adăposturi

închise şi suspendate pentru protecţia împotriva umezelii şi insectelor.

Determinarea distanţei.
Determinarea distanţelor din vedere. 
Procedeul se bazează pe aprecierea din vedere a distanţelor pe baza
unui exerciţiu şi deprinderi formate în acest sens.
Pentru a avea o precizie corespunzătoare trebuie să ţinem cont de
următoarele: 
- un detaliu (obiect) din teren pare cu atât mai mare cu cât este mai
aproape de observator; 
- din două obiecte (detalii) situate la aceeaşi distanţă, cel mai mare pare
mai aproape; 
- pe timpul nopţii, obiectele mai bine luminate, par mai apropiate decât
cele slab luminate;
 - obiectele de culori mai deschise par mai aproape decât cele de culori
închise; 
- obiectele din teren par mai aproape dacă sânt observate din picioare; 
- obiectele (detaliile) par mai aproape decât sânt în realitate, în teren
descoperit (şes, lac etc.) sau pe zăpadă;
 - cu cât contrastul dintre culoarea unui obiect (detaliu) şi fondul pe
care se proiectează este mai mare, cu atât acel obiect (detaliu) pare mai
apropiat; 
- obiectele (detaliile) privite de jos în sus, par mai apropiate decât
atunci când sânt privite de sus în jos (de la vârf spre piciorul pantei). 

Determinarea distanţelor cu ajutorul sunetului şi luminii. 

Acest procedeu se utilizează, de regulă, pe timpul nopţii pentru
stabilirea distanţei până la poziţiile de tragere ale artileriei, rampele de lansare
a rachetelor, până la organele de foc etc.
Distanţa se calculează cu formula: Dm = Vs x Ts, unde: 
Dm - distanţa până la obiectiv exprimată în m. 
 25

Vs - viteza sunetului ( 340 m/s);

Ts - nr. de secunde trecute de la apariţia luminii până la detunătură;
Ştiind că sunetul parcurge 1 km în aproximativ 3 secunde (Vs = 340
m/s), putem obţine distanţa până la obiectiv exprimată în idiometri: Dm =
Ts/3 
La aplicarea acestui procedeu s-a considerat instantaneu momentul vederii
fumului sau luminii cu momentul plecării proiectilului sau rachetei.
Determinarea distanţelor cu ajutorul riglei gradate 
Acest procedeu se bazează pe recunoaşterea dimensiunilor unor obiecte
(detalii) din teren şi lungimea braţului uman. 

Conform figurii de sus distanţa până la obiectiv (detaliu) se determină

prin formula: (d x H)/hD = , care rezultă din asemănarea celor două
triunghiuri ABB' şi ACC', unde:
 D - distanţa până la obiectivul (detaliul) din teren;
 d - lungimea braţului;
 h - porţiunea de riglă gradată, sub care se vede obiectivul în teren;
 H - dimensiunea (înălţimea), presupusă cunoscută a obiectivului
(detaliului) din teren. 
Pentru măsurare, rigla se tine în poziţie verticală, cu mâna întinsă în
faţa ochilor. 
 

Atunci când militarul este antrenat să ţină rigla la distanţa de 0,5m. de

la ochi, formula poate fi simplificată: 
 
 26

Determinarea distanţelor cu ajutorul binoclului. 

Distanţa se determină la acest procedeu, prin formula: 
 

unde: 
Î - înălţimea (lăţimea) obiectivului (detaliului) până la care se
determină distanţa din teren;
U - numărul de miimi sub care se vede obiectivul (detaliul) din teren. 

Valoarea unghiulară a mijloacelor aflate la îndemână. 

 

 
 27

Măsurând distanţa D până la acest obiect scriem proporţionalitatea

laturilor triunghiurilor asemenea formate:
 28

Observarea pe câmpul de luptă.

Observarea şi ascultarea constituie unul din procedeele de bază ale

cercetării şi constă în supravegherea câmpului de luptă, descoperirea şi
studierea inamicului, terenului şi a altor obiective, în scopul procurării datelor
şi informaţiilor necesare.
Observarea şi ascultarea se organizează şi se execută permanent, ziua
şi noaptea, de către comandanţi şi întregul personal al subunităţii, precum şi
de către militarii trimişi în posturi de observare, pânde sau numiţi ca
observatori, indiferent de situaţia în care se găsesc trupele, de anotimp şi
condiţiile hidrometeorologie.
Prin observare se asigură:
- descoperirea şi studierea inamicului, terenului şi a obiectivelor şi
determinarea distanţelor până la ele;
- urmărirea acţiunilor de luptă, a manevrei de forţe şi mijloace
executate de inamic şi asigurarea legăturii de vedere cu subunităţile vecine;
- descoperirea indiciilor care demască prezenţa, activitatea şi acţiunile
inamicului;
- urmărirea efectului focului executat de trupele proprii asupra
inamicului, a distrugerilor şi incendiilor produse;
- supravegherea spaţiului aerian şi determinarea caracterului acţiunilor
aviaţiei inamice;
- descoperirea întrebuinţării desantului aerian şi a trupelor aeromobile
de către inamic.
În toate situaţiile, îndeosebi pe timp de noapte şi în condiţii de
vizibilitate redusă, observarea şi ascultarea se completează reciproc.
Pentru executarea observării se numesc observatori sau se organizează
posturi de observare.
Observator este militarul destinat să execute observarea inamicului,
terenului şi spaţiului aerian.
Postul de observare se compune, de regulă, din 3-4 militari din care
unul este şef, şi are misiunea să supravegheze activitatea şi acţiunile
inamicului terestru şi aerian şi să raporteze oportun datele obţinute. Uneori
personalul postului de observare poate avea o compunere mixtă.
Personalul postului de observare (observatorul) se dispune în lucrări
genistice, clădiri, copaci, autovehicule, elicoptere sau alte locuri favorabile
executării observării terestre şi aeriene.

Locul ales pentru executarea observării trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
- să permită executarea observării, pe cât posibil circular şi pe o
distanţă cât mai mare;
 29

- să fie mascat împotriva observării terestre şi din aer a inamicului şi

ferit de focul acestuia;
- să aibă căi de acces ascunse şi să asigure condiţii bune pentru lucrul şi
odihna personalului;
- să nu fie în apropierea unor repere caracteristice din teren care atrag
atenţia inamicului;
- să permită realizarea legăturii cu comandantul care l-a trimis în
misiune – direct sau prin subunităţile care acţionează în apropiere.

a) Plasă de mascare

Telefon

b)
Fantă de observare

În cazul când nu este timp îndestulat pentru amenajarea şanţului

observatorul poate ocupa poziţia la obiectele în teren, folosind caracteristicile
de mascare.
Amenajarea locului pentru postul de observare:
a) şanţ deschis; b) şanţ cu acoperiş şi fantă de observare

Incorect
Corect
 30
Incorect
Corect

Corect
Corect Incorect

Corect Incorect

Incorect
Corect

Locul observatorului la obiecte în teren

 31

Locul observatorului mascat sub obiectele în teren

Postul de observare (observatorul) trebuie să fie asigurat cu mijloace de

observare pe timp de zi şi de noapte, cu aparate de cercetare N.B.C., cu ceas,
busolă, lanternă, rechizite (planşetă, compas, riglă, creioane), mijloace de
semnalizare şi legătură; documente (hartă sau schemă, jurnal de observare)
pentru evidenţa şi transmiterea datelor procurate.
Busolă
Mijloace de observare

Hart
ă

Planşeta postului
Registru de observare
de observare

Când observarea
Ceas se execută din autovehicul (transportor blindat,
automobil) sau elicopter, personalul foloseşte mijloacele de observare şi de
transmisiuni existente pe acestea. Riglă,
Legătura întreMijloacele
postulde legătură
de observare (observator) creioane
şi eşalonul care l-a
trimis în misiune se realizează prin mijloace fir, radio şi mobile, precum şi
prin semnale. Datele procurate de postul de observare pot fi imprimate şi pe
Componenţa şi asigurarea postului de observare
bandă magnetică, atunci când se dispune de asemenea mijloace.
Pentru cercetarea inamicului şi a terenului, postului de observare
(observatorului) i se stabileşte sector de observare sau obiectiv (obiective) de
observat; în cadrul sectorului de observare se indică direcţia (obiectivul)
principală de observare.

Sectorul de observare cuprinde spaţiul terestru şi aerian în care se

execută observarea. Dezvoltarea frontală şi adâncimea acestuia sunt variabile
şi depind de: teren, condiţiile de vizibilitate şi densitatea obiectivelor de la
inamic.
Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin
repere sau azimutului şi trebuie, pe cât posibil, să se întretaie pe limita
dinainte a dispozitivului trupelor proprii cu ale posturilor de observare vecine.
 32

În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin

linii convenţionale, astfel:
- zona apropiată, cuprinde porţiunea de teren în care obiectivele
(personalul şi tehnica de luptă, lucrările genistice, precum şi detaliile de
planimetrie) pot fi văzute clar cu ochiul liber;
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai
îndepărtată a zonei apropiate şi până unde observatorul poate recunoaşte cu
ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele copacilor şi caselor;
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată
a zonei mijlocii şi până la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul
aparatelor de observare din înzestrare.
Când terenul limitează posibilităţile de observare în adâncime, sectorul
nu se mai împarte în zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută
observarea circulară a spaţiului terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de
observare.

pădurea Hîrbovăţ

Zona îndepărtată
Rep. 4. Marginea pădurii

Rep. 3. Cota
Rep. 2. Tufă
singuratică
Zona mijlocie„Rotunda”.

Zona apropiată

Rep. 1. Pod

Documentele pentru evidenţa şi transmiterea datelor de către postul de

r. Bîc
observare (observator) sunt:
- harta de lucru este documentul pe care se trec: locul postului de
observare, limitele sectorului, zonele nevăzute şi obiectivele descoperite de
către observator şi se foloseşte pentru raportarea datelor prin coordonate;
- schema sectorului de observare este documentul pe care se
reprezintă: locul postului de observare; reperele, azimuturile acestora şi
Trasarea sectorului de observare pe zone
distanţele până la ele; sectorul de observare - împărţit pe zone; zonele
nevăzute. Schema se întocmeşte când nu se dispune de hartă la scară mare; ea
ajută la raportarea datelor obţinute;
- jurnalul de observare este documentul de evidenţă în care se
consemnează toate datele obţinute prin observare.
 33

Pe timpul executării observării, obiectivele descoperite se trec pe hartă

sau schemă şi se înscriu în jurnalul de observare, după care sunt raportate
eşalonului superior. Datele importante se raportează imediat.
Pentru asigurarea continuităţii lucrului, activitatea în cadrul postului de
observare se desfăşoară pe schimburi.
Fiecare schimb execută observarea permanentă a inamicului şi
terenului din sectorul stabilit, iar datele se înscriu în jurnalul de observare şi
se trec pe hartă (schemă). La orele stabilite, sau imediat, când situaţia impune,
datele sunt raportate eşalonului superior, precizându-se cu exactitate data
(ziua şi ora), locul de dispunere prin coordonate (direcţia de deplasare) a
obiectivelor descoperite, activităţile şi acţiunile executate de inamic. În
dreptul fiecărei informaţii se consemnează cui a fost transmisă şi la ce oră.
Pe timpul pregătirii de foc (contrapregătirii), personalul postului de
observare urmăreşte efectul focului asupra obiectivelor, stabileşte gradul de
nimicire, neutralizare sau distrugere a acestora şi acţiunile executate de
inamic, raportând oportun cele observate, eşalonului superior.
În cazul întrebuinţării armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor
incendiare, la semnalul de înştiinţare, personalul postului de observare îşi
pune masca contra gazelor pe figură, trece celelalte mijloace de protecţie
individuală în poziţia „de luptă", continuă observarea, determină şi raportează
efectele produse asupra personalului şi tehnicii de luptă a inamicului.
Când observarea se execută timp îndelungat, personalul postului de
observare este înlocuit periodic iar în condiţii meteo grele (pe timp de ger,
viscol, ceaţă, ploi abundente etc.) acesta este schimbat mai des decât în
condiţii obişnuite.
Schimbarea locului postului de observare se execută la ordin, de regulă
noaptea, precum şi din iniţiativa şefului postului de observare, în următoarele
situaţii:
- când postul de observare a fost descoperit şi inamicul execută foc
asupra lui;
- când efectele armelor de distrugere în masă înrăutăţesc condiţiile de
observare şi pun în pericol viaţa cercetaşilor;
- pe timpul ducerii luptei, sau în alte situaţii, când executarea observării
din locul iniţial nu mai este posibilă.
Despre schimbarea locului, şeful postului de observare raportează
comandantului (şefului) care l-a trimis în misiune.

Pe timp de noapte, observarea se execută atât cu ochiul liber cât şi

prin folosirea aparatelor de vedere pe timp de noapte, fiind completată
permanent cu ascultarea.
Noaptea, posturile de observare de la contact se dispun cât mai aproape
de inamic, iar locurile alese trebuie să permită, pe cât posibil, observarea de
 34

jos în sus. Când în raioanele sau pe direcţiile posturilor de observare se

execută şi alte acţiuni de cercetare de către trupele proprii (incursiuni,
ambuscade, deplasarea unor echipe sau patrule), se va stabili şi modul de
recunoaştere reciprocă şi de cooperare. În astfel de situaţii, misiunile postului
de observare se completează cu altele, în folosul acţiunii respective.
Observarea cu ajutorul aparatelor active de vedere pe timp de noapte se
execută din alte locuri decât cele folosite pe timpul zilei, la intervale de timp
diferite, pentru a nu da posibilitate inamicului să descopere locul de dispunere
a posturilor de observare şi periodicitatea folosirii acestora.
Militarii aleşi pentru executarea observării pe timp de noapte trebuie să
ştie să se orienteze bine în condiţii de vizibilitate redusă şi să aibă auzul şi
memoria bune, astfel încât să poată asculta şi reda cât mai exact cele auzite şi
văzute.
Când situaţia permite ascultarea convorbirilor inamicului, în
compunerea posturilor de observare vor fi incluşi, pe cât posibil, şi cercetaşi
care cunosc limba acestuia.
Direcţiile şi locurile de dispunere a mijloacelor de foc care se descoperă
prin lumina de la gura ţevii, se determină cu ajutorul reperelor vizibile sau al
azimuturilor, iar distanţa până la ele - cu ajutorul cronometrului (ceasului).
Datele obţinute pe timp de noapte se trec în jurnalul de observare şi se
raportează pe măsura procurării lor, urmând ca ele să fie verificate pe timp de
lumină.
Despre creşterea intensităţii zgomotelor şi a luminilor, a regimului de
luptă în general - faţă de orele sau nopţile anterioare - precum şi despre
eventualele schimbări bruşte ale situaţiei, şeful postului de observare
raportează imediat.
Observarea în localitate şi într-o zonă industrială prezintă unele
particularităţi, astfel:
- executarea observării este mult îngreuiată din cauza clădirilor,
fumului şi prafului rezultat din activităţile desfăşurate, sau a incendiilor şi
exploziilor produse;
- în compunerea posturilor de observare pot fi incluşi militari care
cunosc bine particularităţile localităţilor, construcţiilor şi terenului;
- numărul posturilor de observare este mult mai mare şi se dispun la
intervale mai mici unul faţă de celălalt;
- instalarea posturilor de observare se face frecvent la etajele superioare
si în podurile clădirilor, în turnuri, coşuri, în construcţiile înalte şi în gurile de
canalizare, care asigură o bună vizibilitate;
- în principiu, posturile de observare nu primesc sectoare de observare,
ci numai direcţii şi obiective de supravegheat. Observarea se execută, de
regulă, în lungul străzilor, aleilor şi în direcţiile clădirilor importante,
 35

grădinilor, parcurilor, pieţelor şi altor locuri unde inamicul îşi poate dispune
personalul şi tehnica de luptă.
Observarea în raioanele fortificate se execută în scopul de a stabili
locul de dispunere a lucrărilor de apărare permanente ocupate de către inamic,
mijloacele de foc folosite, precum şi barajele (obstacolele) şi alte lucrări
executate în faţa şi în interiorul aliniamentelor (raioanelor) şi punctelor de
sprijin cucerite.
Unele posturi de observare pot primi ca misiune să supravegheze numai
1-2 lucrări de apărare permanente (cazemate) ocupate de către inamic.
Pentru executarea observării în raioanele fortificate se folosesc, de
regulă, mai multe forţe şi mijloace de cercetare decât în condiţiile unei apărări
obişnuite.
Observarea la fluviu se execută atât pe fluviu cât şi pe uscat, de către
posturile de observare şi mijloacele radiotehnice dispuse pe mal. Observarea
se execută pe front larg şi pe mare adâncime, folosindu-se pe scară largă
aparatura de observare care permite descoperirea şi determinarea cu precizie a
poziţiei obiectivelor pe apă.
Posturile de observare de pe malul fluviului se instalează, de regulă, în
puncte dominante de teren, în clădiri şi alte construcţii, precum şi înapoia
digurilor de protecţie a malurilor şi plajelor.

Metodele deplasării pe câmpul de luptă cu

armamentul.

Efectivul (trupele) în dispozitivul inamicului acţionează pe maşini de

luptă, automobile sau pe jos în componenţa subunităţii, pe grupuri, în perechi
sau de sine stătător. Dacă permite situaţia, permanent este necesar de a tinde
la întrebuinţarea la maxim pentru deplasarea şi conducerea maşinilor de luptă
şi altelor mijloace de transport inclusiv şi capturate de la inamic. La ducerea
acţiunilor pe jos se întrebuinţează: mersul, alergatul, alergări prin salturi
scurte şi deplasare târâş.

Deplasarea în statură deplină se întrebuinţează în teren, care bine ascunde

soldatul de la observarea inamicului (pădure, râpi adânci, tufiş), şi de asemeni noaptea,
în ceaţă, viscol şi alte condiţii de vizibilitate redusă.

Deplasarea aplecat se întrebuinţează în teren, care poate să fie

observat de inamic, la existentul ascunzişuri naturale sau artificiale, care
nu pot ascunde efectivul de deplasare în statură deplină (semănături,
garduri, şanţuri, tufişuri joase).

Deplasarea fără zgomot se întrebuinţează de către efectiv pentru

apropierea ascunsă la obiectivele inamicului la acţiunile în raioanele, care
 36

posibil se află sub supravegherea lui, şi în alte cazuri. Pasul la această

deplasare este mai scurt de cel obişnuit. Piciorul se pune uşor, atent ca să fie
posibil deodată de al ridica, dacă piciorul se pune pe un obiect care produce
zgomot.
Noaptea pentru reducerea scârţâitului paşilor pe zăpadă, talpa
încălţămintei se coasă cu bucăţi de material moale.

Alergând, efectivul de deplasează, când e necesar de a accelera

deplasarea, de a ieşi din zona care este observată de către inamic, sau de a se
depărta de el.

Salturile scurte sunt întrebuinţate de către cercetaşi la trecerea

suprafeţelor a terenului, care pot fi aflate sub observarea sau focul inamicului.
Salturile scurte se efectuează ca de obicei de la un ascunziş la altul, rapid şi ne
aşteptător. Lungimea salturilor nu trebuie să depăşească 20-40 de paşi.

Târâş efectivul se deplasează cu scopul, ca ascuns să se apropie de

obiectivele inamicului şi trecerea suprafeţelor terenului, la care înălţimea
ascunzişurilor nu dă posibilitate de a se deplasa pe ascuns. Târâşul se poate
efectua pe coate şi genunchi, pe burtă şi pe o parte.

aplecat târâş pe coate şi genunchi mişcare târâş pe burtă

1 – pe teren moale 2 – pe teren tare 3 – pe iarbă

mişcare târâş pe o parte

Procedeele de deplasare în spatele inamicului

 37

Deplasarea târâş pe coate şi genunchi este posibilă în terenul cu

ascunziş redus (tufişuri joase, iarbă înaltă, bolovane). Târâşul pe burtă se
întrebuinţează în teren deschis, când este necesară ascunsul mare a deplasării.
Târâşul pe o parte se întrebuinţează la transportarea greutăţilor în zone
periculoase.
La deplasarea pe timp de noapte se întrebuinţează aceleaşi procedee ca
şi ziua. De asemeni se întrebuinţează dispozitive de vedere noaptea.
La deplasarea în pădure este necesar mai des de oprit, de controlat locul
aflării, repede de trecut poienile, potecile de pădure şi cărările. Este
recomandat de a se deplasa aproape de marginile de pădure, potecile de
pădure, malurile râurilor, lacurilor, pe drumurile de ţară.
Dacă militarul, deplasându-se în pădure, nimereşte în raion de incendiu
de a pleca, este necesar în partea opusă a vântului, bancurilor de nisip a
râurilor, lacurilor şi suprafeţelor pustii a mlaştinilor. În caz de afumare
puternică este necesar de a se lipi mai jos de iarbă sau apă, acolo aerul este
mai curat.
Pe timp de iarnă, determinând direcţia deplasării, este necesar de a
ţine minte următoarele reguli:
- de a respecta atenţie pe timpul trecerii peste terenuri cu gheaţă subţire;
- de a ţine minte, că lumina difuzată pe fondul monoton a suprafeţei de
zăpadă nu creează contraste şi neregularităţile terenului se ascund;
- de oprit pentru înnoptare pe timp de zi, ca să fie timp îndestulat pentru
amenajarea adăpostului;
- mai des de controlat starea pielii feţei, urechilor, de a mişca degetele
de la mâini şi picioare. Sistematic de şters cu mâna (mănuşa) părţile deschise
ale feţei. De a supraveghea apariţia indiciilor de degerare la camarazi.

Viteza medie de deplasare a elementelor de cercetare depinde de

misiunea primită, starea tehnică a autovehiculelor, gradul de pregătire a
mecanicilor conductori şi şoferilor, starea drumurilor, anotimp, starea vremii,
timpul când se execută marşul (noaptea sau ziua) şi poate fi: pe autovehicule,
ziua 30-40 km pe oră iar noaptea 25-30 km pe oră; pe jos viteza medie (ziua
şi noaptea) este de 4-5 km pe oră.
Pe drumuri cu praf sau cu porţiuni greu accesibile, în condiţii meteo
grele (căldură excesivă, ceaţă, ninsoare, viscol şi îngheţ), viteza medie de
deplasare se reduce.
Deplasându-se în spatele inamicului, cercetaşii trebuie să
memorizeze, că deplasarea la întâmplare, pierderea orientării şi
neglijarea mascării sunt periculoase pentru viaţă şi întotdeauna pun în
ameninţare îndeplinirea misiunii.
 38

Prin metoda târâş

Se va deplasa prin metoda târâş în aşa modalitate, ca absolut tot corpul

să fie cât mai aproape de pământ, inclusiv şi capul.
Prin această metodă armamentul se va ţine într-o mână şi deplasarea va
fi cât mai încetinită. Însă, este cea mai sigură deplasare prin ascunziş spre
inamic.

Prin metoda târâş cu o deplasare mai rapidă

Prin această metodă târâş cu o deplasare mai rapidă, armamentul se

va ţine în faţa militarului pentru a ocupa o poziţie de tragere cât mai rapidă.
Se foloseşte când situaţia impune o deplasare cât mai rapidă.
 39

Metoda deplasării prin salturi

Metoda deplasării prin salturi este cea mai rapidă pentru apropierea de
inamic prin ascunziş, însă are cea mai mare probabilitate de a fi observat.

Pentru aceasta se va ţine cont de următoarele:

- înainte de deplasare este necesar de ales poziţia următoare (unde
anume te vei opri);
- verificarea terenului vizual înainte de a începe deplasarea;
- alege acoperiri de teren naturale sau artificiale (copaci, pietre, iarbă
înaltă, trunchi de copac etc.) Însă, reţinem, că nu toate acoperirile de teren ne
pot proteja de focul inamicului;
- deplasarea să fie efectuată în aşa modalitate, ca să nu fii în dreptul
vecinului tău (sub focul trupelor proprii).

Tehnici de supravieţuire.

Procurarea hranei
Surse si locaţii:
Mamiferele pot fi găsite acolo unde:
- Urmele conduc către zonele de adăpost cu hrana sau culcuşuri;
- Fecalele sau urmele sunt proaspete.
 40

Păsările pot fi găsite prin:

- Observarea direcţiei de zbor dimineaţa devreme sau târziu după-
amiază (conduc la zonele unde se hrănesc, beau apă sau dorm);
- Ascultarea zgomotelor făcute de păsări (indică zonele de cuibărit);
Peşte şi alte locaţii ale vieţii marine:

Reptile şi amfibieni se găsesc aproape peste tot.

Insectele se găsesc:
- În  bucăţi de lemn uscate şi buturugi;
- În muşuroaie de furnici şi termite;
- În bălţi, lacuri şi râuri line.

Tehnici de procurare :
Laturi:
- Funcţionează fără supraveghere;
Locaţie:
- Urme ce duc la zonele de adăpost, cu mâncare sau de odihnă;
- Gurile de desişuri;
Construirea unui lat simplu cu o buclă:
- Utilizează materiale ce nu se rup atunci când animalul prins se zbate;
- Utilizează un 8 ( bucla de închidere) dacă se foloseşte sârma (o dată
strânsă, sârma se blochează, prevenind redeschiderea şi scăparea animalului).
 41

- Pentru construirea unui laţ pentru veveriţe foloseşte laţuri simplu cu o

buclă;
- Fă bucla puţin mai mare decât capul animalului (3 degete lăţime
pentru veveriţe, mărimea unui pumn pentru iepuri).
 42

Amplasarea laturilor (pune cât de multe posibil):

- Evită să deranjezi zona;
- Foloseşte-te de „tunelele” prin desişuri.

Băţ cu laţ (mai uşor şi mai sigur de folosit, decât mâinile).

Băţ despicat:
- Introduceţi băţul despicat într-o vizuină până când se simte că s-a dat
de ceva moale;
- Răsuceşte băţul, prinzând animalul în despicătură;
- Scoate animalul din vizuină;
- Pregăteşte-te să ucizi animalul; poate fi periculos.
 43

 Mijloace de vânătoare şi pescuit:

- Bată sau piatră;
- Suliţă;
- Crăcan;
- Prăjină, fir şi cârlig;
- Plasă;
- Capcană.

Măsuri de precauţie:
- Poartă încălţăminte pentru protejarea picioarelor, atunci când intri în
apă;
- Evită să intri în găuri întunecate;
- Ucide animalul înainte să-l atingi (animalele care se zbat pot atrage
inamicul);
- NU lega firele de pescuit de tine sau de barcă,
- Omoară peştele înainte de a-l aduce în barcă;

- NU mînca pestele cu:

- ţepi;
- miros neplăcut;
- bronhii pale lipicioase;
- ochi afundaţi;
 44

- piele moale;
- carnea ce nu-şi reia forma după ce este apasată cu degetul;
- NU manca icrele sau ficatul (viscerele);
- Evită toate crustaceele ce rămân pe mal după retragerea apei;
- Evită scoicile în formă de con;
- Evită insectele păroase, părul poate produce iritaţii sau infecţii;

Evita insectele veninoase, de exemplu:

- muştele;
- ţânţarii;
- căpuşele.

Unele dispozitive necesare pentru supravieţuire

45
46
47
 48

Acţiunile efectivului la semnalele vizuale:

1 (unu)

2 (doi)

3 (trei)

4 (patru)

5 (cinci)
49

6 (şase)

7 (şapte)

8 (opt)

9 (nouă)

10 (zece)

Dispersaţi

Adunarea

La mine (urmaţi-mă)
50

Măriţi viteza

Formaţie „V”

Formaţie „Linie”

Formaţie „Eşalonat stânga”

Formaţie „Eşalonat dreapta”

51

Formaţie „Coloană”

Contact din stânga

Contact din dreapta

Atac aerian

Arma N.B.C.
52

Fixaţi baioneta

Inamicul la vedere

Timp rapid

Adăpostire

Verificarea hărţii
53

Oprire (haltă)

În genunchi

Deplasarea târâş (culcat)

Arie periculoasă

Stai nemişcat
54

Stai, uite, ascultă

Mesajul am înţeles

Schimbă direcţia

Încetaţi tragerea

Înafara acţiunilor
55

Debarcarea

Stop

Atenţie

Eu sunt gata (deplasare)

Îmbarcarea
 56

Stai pe poziţie

Nu am înţeles

Acţiunile efectivului în timpul marşului.

Marşul constă în deplasarea organizată a subunităţilor în coloane. Se

execută noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, iar ziua numai pe
timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, atunci când este impus de condiţiile
situaţiei şi la depărtări mari înapoia dispozitivului forţelor din contact cu
inamicul. Marşul pe timp de zi se execută pe coloane de subunităţi, cu
distanţe mari între ele şi necesită măsuri de siguranţă eficace, în special în
punctele obligatorii de trecere.
În funcţie de urgenţa impusă de situaţie, efortul cerut personalului şi
viteza de deplasare, marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal se execută, de regulă, pe timp de noapte sau în alte
condiţii de vizibilitate redusă, cu viteze medii de deplasare.
Marşul forţat se execută când situaţia impune trecerea în timp scurt la
îndeplinirea unei misiuni de luptă, cu viteze maxime admise de norme şi
teren, de regulă, fără oprire, folosindu-se pentru deplasare majoritatea
timpului de zi şi de noapte; el se execută atunci când se prevede întâlnirea cu
inamicul, la introducerea în luptă, în urmărire, în retragere şi în toate cazurile
când există pericol de întrebuinţare de către inamic a armelor de nimicire în
masă şi sistemelor incendiare.
Marşul se execută în condiţiile când se prevede sau nu întâlnirea cu
inamicul.
 57

Când se prevede întâlnirea cu inamicul marşul trebuie pregătit şi

executat astfel încât forţele să fie în permanenţă gata de acţiune, capabile să se
desfăşoare cu repeziciune şi să intre la timp în luptă; în acest scop, se iau
măsuri pentru constituirea unui dispozitiv de marş adecvat.
Când nu se prevede întâlnirea cu inamicul marşul se pregăteşte şi se
execută astfel încât subunităţile să ajungă în noul raion în condiţiile unor
eforturi normale. Pentru aceasta se aleg cele mai bune drumuri care se
pregătesc din timp. Coloanele se formează din subunităţi care au aceeaşi
viteză de marş şi capacitate de trecere.
Pentru haltele mari şi odihna de zi (noapte) se aleg raioane care oferă
condiţii favorabile de protecţie şi mascare şi dispun de suficiente surse de apă.
Pe timpul haltei mari şi în raionul odihnei de zi (noapte) subunităţile
părăsesc drumul şi se dispun în raioanele stabilite, astfel încît să fie permanent
gata de luptă şi să poată continua în timp scurt marşul.
În raionul odihnei de zi (noapte) se iau măsuri de asigurare a acţiunilor
de luptă, se distribuie hrană caldă, se completează plinurile de carburanţi şi
lubrifianţi şi se execută lucrările prevăzute la halta mare.
Pe timpul odihnei de zi (noapte) se pot schimba elementele de siguranţă
a marşului.
Când deplasarea se execută pe jos, după 2-3 zile de marş se dau 24 ore
de odihnă.
Când grupa se deplasează pe jos comandantul de grupă trimite
cercetaşul care se deplasează în faţa (înapoia) sau la flancul grupei.
Cercetaşii ţin legătura din vedere cu patrula de siguranţă, cercetează din
mers, obiectele din teren, acordând atenţie indiciilor pentru descoperirea
inamicului şi porţiunilor din teren minat şi contaminat; cercetaşii raportează
comandantului, prin semnale, tot ce au observat, iar când sunt atacaţi de
inamic deschid focul asupra acestuia.
Grupa ocoleşte barajele, obstacolele naturale şi porţiunile de teren
contaminat, iar când nu există căi ocolitoare, trece prin acestea folosind
mijloacele de protecţie individuală. Comandantul de grupă raportează
comandantului care l-a trimis despre toate barajele, obstacolele şi porţiunile
din teren contaminat descoperite şi le marchează.
Grupurile mici ale inamicului sunt nimicite în timp scurt, iar grupurile
mari sunt blocate de către grupă, ocupând o poziţie favorabilă pe care o
menţine până la sosirea pichetului (subunităţii căreia îi face siguranţa), după
care participă la nimicirea acestora.
În teren muntos-împădurit marşul se pregăteşte şi execută ţinând seama
de caracteristicile drumului, de timp şi starea vremii.
În locurile înguste şi greu accesibile, dacă este posibil, se lărgeşte
partea carosabilă; la nevoie se amenajează drumuri ocolitoare; se prevăd, de
asemenea, măsuri pentru stingerea incendiilor şi înlăturarea obstacolelor.
 58

Toate instalaţiile hidrotehnice care prin distrugerea lor pot modifica

rapid nivelul apei şi prin aceasta punând în primejdie situaţia subunităţilor,
trebuie apărate împotriva atacurilor terestre şi din aer ale inamicului.
În sectoarele periculoase de drum se instalează balustrade şi indicatoare
vizibile.
Subunităţile vor executa marşul, de regulă, combinat – pe autovehicule,
până la limita maximă accesibilă, cât permite capacitatea drumului şi panta
acestuia, iar când drumurile se îngustează şi devin poteci, militarii se debarcă
de pe autovehicule şi continuă marşul pe jos; subunităţile îşi transportă
muniţia şi materialele pe purtători, pe poteci înguste şi în afara acestora
(eventual prin escaladarea unor porţiuni din teren) de la punctele de transfer
de personal până la raionul acţiunilor de luptă, pentru trecerea râurilor şi
prăpăstiilor se folosesc podurile (punţile) suspendate.
Subunităţile trebuie să aibă pregătite din timp mijloacele de trecere
peste râuri şi dispozitive pentru frânarea autovehiculelor.
Siguranţa flancurilor se execută, de regulă, prin pichete fixe de flanc
care ocupă poziţii pe înălţimile dominante, îndeosebi la trecători şi pe
podurile laterale care duc spre itinerarele de deplasare.
Când au fost semnalate grupuri de cercetare-diversiune se iau măsuri
pentru întărirea siguranţei.
Pe timp de iarnă cu zăpadă mare şi temperaturi scăzute, executarea
marşului necesită: pregătirea şi menţinerea drumurilor în stare practicabilă;
luarea măsurilor pentru prevenirea degerării oamenilor; pregătirea tehnicii
militare pentru funcţionarea în condiţiile unor temperaturi scăzute; asigurarea
autovehiculelor cu accesorii şi mijloace necesare măririi capacităţii de trecere,
acoperirea cu prelatele autovehiculelor destinate pentru transportul militarilor.

În siguranţa de marş se includ autovehicule înzestrate cu echipament de

buldozer pentru curăţirea zăpezii. Autovehiculele cu capacitate mare de
trecere (tractoare) se repartizează de-a lungul întregii coloane. Pe timpul
haltelor, motoarele autovehiculelor se încălzesc câte 4-5 minute la fiecare
jumătate de oră. Pentru încălzirea militarilor se execută cu aceştia alergări
scurte. Este interzis ca militarii să stea în poziţia culcat pe zăpadă.
Când marşul se execută pe jos, în afara drumurilor sau pe drumuri
înzăpezite subunităţile din capul coloanei se schimbă după fiecare 20-30
minute.
Pe ger puternic se asigură militarilor hrană caldă.
Când unele obstacole nu pot fi trecute sau ocolite se prevăd din timp
măsuri pentru transbordarea efectivelor, tehnicii şi materialelor folosindu-se
în acest scop toate mijloacele la dispoziţie. În acest caz, dincolo de obstacol,
subunităţile continuă marşul pe jos, muniţia, materialele pe militari (purtători)
 59

şi autovehiculele vor fi trimise pe rute ocolitoare până la ajungerea din urmă a

coloanei sau vor relua mişcarea după deschiderea drumului.

Percheziţionarea persoanelor.

Este destinata căutării de obiecte şi înscrisuri aflate asupra unei

persoane. Se efectuează în multe împrejurări separat de alte acte de procedură,
însă este făcută frecvent. Nu trebuie confundata cu controlul vamal. Este
împărţită în percheziţia îmbrăcămintei şi percheziţie corporală.
Percheziţia preliminară -  este destinată preîntâmpinării uneia
acţiuni violente, presupune dezarmarea persoanei percheziţionate.
Trebuie să se procedeze astfel încât persoana să fie pusă în imposibilitatea de
a reacţiona, fiind aşezată cu faţa la perete, la o distanta de cel puţin 1 metru, în
funcţie de înălţimea sa. I se cere să ridice mâinile deasupra capului, să se
sprijine de perete şi să desfacă picioarele. Se cercetează pe rând, partea
dreaptă şi stângă a corpului, persoana de percheziţie aşezându-se în lateral
punând un picior în faţa piciorului din partea corpului cercetată permiţând
dezechilibrarea rapidă a celui percheziţionat, în ipoteza unei încercări de atac.

În cazul infractorilor periculoşi percheziţia se va efectua cu o singură

mână, în mâna cealaltă fiind ţinută arma.
Percheziţia amănunţită  se efectuează de sus până jos începând cu
obiectele de pe cap, continuând cu spatele, porţiunile de sub braţe, mâinile de
la umăr până la degete, pieptul, picioarele prin exterior şi interior până la
gleznă. Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea porţiunilor mai
groase. Vor fi golite toate buzunarele, verificându-se şi dacă îmbrăcămintea
are buzunare secrete.
Percheziţia obiectelor de îmbrăcăminte - se verifică în parte fiecare
piesă de îmbrăcăminte:
- îmbrăcăminte: - se verifică buzunarele, căptuşeala, cusăturile,
ţesăturile interioare de la piept. Se poate proceda şi la descoaserea
 60

îmbrăcămintei dacă se consideră necesar. Lenjeria de corp şi batistele pot fi

"apretate" cu droguri;
- încălţămintea se verifică căptuşeala, talpa, tocurile.
- servietele, poşetele, geamantanele vor fi percheziţionate amănunţit.
În percheziţionarea acestor obiecte vor fi folosite surse puternice de
lumină, inclusiv radiaţii invizibile şi instrumente de mărit care permit
descoperirea mesajelor cifrate.

Percheziţia corpului ca atare - se efectuează de o persoană de acelaşi

sex cu persoana percheziţionată. Principalele ascunzătorii sunt orificiile
naturale, chiar înghiţirea dacă pot fi eliminate cu uşurinţă. Nu trebuie să se
omită cercetarea pielii capului şi a tălpilor şi pe care pot fi lipite mesaje
cifrate. Trebuie verificat cu atenţie şi părul, protezele de mâini, picioare,
dentare.
Animalele de apartament care însoţesc persoanele percheziţionate
trebuie supuse la un control dacă există indicii că ar putea fi folosite în scop
criminal.
Consemnarea rezultatelor percheziţiei persoanei se face prin proces-
verbal şi prin fixarea cu ajutorul fotografiei sau a înregistrării video, fiind
însoţite de o declaraţie luată imediat persoanei.
ATENŢIE: Persoanele suspecte la distanţă, nu se permite
apropierea acestora de militarul care efectuează controlul. În cazul dat se
va aplica metoda OGLINDĂ (ceea ce va face persoana care
percheziţionează, aceea va face şi persoana percheziţionată la distanţa
necesară).
 61

Este necesar ca în timpul percheziţionării persoanele să fie de acelaşi

gen (masculin + masculin, sau feminin + feminin). În cazul când nu este
această posibilitate se va folosi detectorul de metale.

Procesul de percheziţionare mereu se va efectua în nu mai puţin de 2

persoane, în aşa mod ca între persoana percheziţionată, persoana care
percheziţionează şi persoana care asigură să fie un triunghi.
 62

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren.

Deplasarea luptătorului în câmpul tactic este acţiunea prin care acesta
intenţionează să se poziţioneze favorabil faţă de inamic în scopul îndeplinirii
misiunii primite. Se adoptă în toate formele luptei, ori de câte ori luptătorul se
află în contact cu inamicul sau participă la efectuarea unor manevre în spatele
frontului.
În funcţie de situaţia în care se află faţă de inamic, luptătorul poate
adopta următoarele tehnici de deplasare:
- în pas viu (fugă), în pas de manevră, prin salturi sau târâş.
Alegerea uneia sau alteia dintre tehnici este condiţionată de reacţia
inamicului, de condiţiile oferite de teren şi de capacitatea decizională a
luptătorului.
Pe câmpul de luptă tehnicile de deplasare se combină în permanenţă
astfel încât luptătorul să se plaseze într-o poziţie, avantajoasă faţă de adversar.
Tehnica deplasării în pas viu (fugă) se adoptă de regulă când luptătorul
se află în atac, pe timpul apropierii de o poziţie de apărare a inamicului
puternic neutralizată sau atunci când asupra sa se execută un foc de mică
intensitate.
De asemenea, pe timpul urmăririi inamicului care se repliază (retrage)
sau ori de câte ori se traversează zone cu factori de risc ridicat (incendiate,
contaminate etc.).
În condiţii dezavantajoase, în lupta de apărare, luptătorul se deplasează
în pas viu pe timpul ruperii luptei şi replierii (retragerii) pe o nouă poziţie
defensivă.
La comandă, sau din propria iniţiativă (atunci când situaţia impune)
luptătorul înaintează spre inamic pe direcţia indicată (sau dedusă) în ritm
rapid, cu pauze scurte, timp în care execută asupra acestuia un foc ochit din
diferite poziţii (culcat, în genunchi sau în picioare) iar ulterior, în funcţie de
intensitatea focului, adoptă o nouă tehnică de deplasare care să-i uşureze
înaintarea şi să-i asigure o protecţie maximă.
Tehnica deplasării prin salturi este combinată adesea cu tehnica
deplasării târâş, deoarece în majoritate situaţiilor, pe câmpul de luptă
apropierea sau depărtarea de inamic vor impune ca în zone acoperite
 63

(mascate) să se execute saltul, iar acolo unde terenul este deschis şi acoperit
cu foc intens să se adopte procedeele specifice mersului târâş (pe o parte, pe
burtă, pe coate şi genunchi etc.).
La comandă sau din propria iniţiativă, luptătorul se deplasează prin
salturi sau târâş, parcurgând în principal următoarele etape:
- alege procedeul de deplasare dacă n-a fost specificat prin comandă;
- vizualizează itinerarul de deplasare alegând zonele cele mai protejate
(mascate) astfel încât să iasă pe cât posibil de sub focul inamicului;
- execută saltul sau mersul târâş din acoperire în acoperire, pe segmente
de itinerar, menţinând în permanenţă sub observare inamicului de la contact,
periodic, din poziţii intermediare, execută foc asupra inamicului pentru a
asigura apropierea sau depărtarea faţă de acesta.
Tehnica deplasării în pas de manevră este specifică acţiunii curente, de
mişcare în câmpul tactic, în afara unui contact nemijlocit cu inamicul şi ori de
câte ori luptătorul se află în marş pe jos.
Acest procedeu presupune menţinerea unui ritm prestabilit de
deplasare, (4-5 km/h) pe un itinerar ordonat sau ales, cu respectarea măsurilor
de siguranţă nemijlocită.

Tehnici de trecere a obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile

Deplasarea luptătorului în câmpul tactic are un rol important pentru
îndeplinirea misiunilor primite cât şi pentru menţinerea integrităţii sale fizice
şi psihice, în acest scop, luptătorul trebuie să cunoască şi să stăpânească
tehnicile de trecere a obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile.
În lupta modernă, obţinerea succesului în acţiunile proprii şi
diminuarea sau chiar anihilarea eficienţei acţiunilor inamicului se pot realiza
prin creşterea rolului acţiunilor izolate, duse în orice condiţii de teren, timp şi
anotimp, printr-o permanentă perfecţionare şi profesionalizare a luptătorului.

Tehnici de trecere a obstacolelor şi barajelor

Pe timpul deplasării în câmpul tactic, luptătorul este pus în situaţia de a
traversa (parcurge) porţiuni de teren greu accesibile, cu obstacole şi baraje de
diferite tipuri.
După caracterul lor, barajele se împart în:
- baraje neexplozive;
- baraje explozive.
Din categoria barajelor neexplozive fac parte:
- reţeaua de sârmă pe pari de lemn;
- reţeaua de sârmă pe pari metalici;
- gardul de sârmă pe un rând de pari;
- gardul de sârmă pe capre;
 64

- reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşi de lemn;

- reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşi metalici;
- sârma ghimpată încurcată;
- abatize anti infanterie;
- capra de sârmă;
- aricii de sârmă;
- spiralele de sârmă;
- barajele puţin vizibile;
- scândurile cu cuie;
- capcanele anti infanterie.
Trecerea barajelor anti infanterie neexplozive impune, în prealabil,
verificarea lor la minare.
De asemenea, barajele de sârmă înainte de a fi trecute, trebuie să fie
verificate, pentru a se constata dacă sunt electrificate.
În cazul când barajele anti infanterie sunt minate, se procedează mai
întâi, la înlăturarea minelor de pe fâşia de teren unde se vor realiza culoarele.
Barajele electrificate pot fi identificate după indici exteriori (prezenţa
pe ţăruşi a materialelor izolante, scântei vizibile noaptea ce apar la atingerea
sârmei cu iarba, iarba arsă lângă baraje), prin aruncarea de la distanţă a unei
bucăţi de sârmă astfel ca un capăt al ei să cadă pe baraj, iar celălalt pe pământ
(la capătul sârmei căzut pe pământ apar scântei şi fum), cu ajutorul
mijloacelor speciale.
Trecerea barajelor de sârmă neelectrificate se realizează atât prin
executarea de culoare, cât şi prin acoperirea lor cu materiale din zonă.
Culoarele prin barajele de sârmă se execută cu ajutorul blindatelor, prin
trageri de artilerie, cu ajutorul încărcăturilor de exploziv alungite şi manual
(cu ajutorul foarfecelor de tăiat sârmă, baionetelor, lopeţii mici de infanterie şi
topoarelor).
În cazul executării culoarelor prin baraje de sârmă cu încărcături
alungite, se folosesc atât încărcăturile alungite din înzestrare, cât şi cele
confecţionate de către luptători.
Încărcăturile alungite confecţionate de către luptători se realizează
dintr-un rând de calupuri de exploziv a 400-500 gr. aşezate cap la cap, pe
scânduri de lemn, legate de acestea cu sfoară.
Lungimea totală a încărcăturii trebuie să fie cel puţin egală cu
adâncimea barajului. Pentru simplitate şi uşurinţă în transport, încărcăturile
alungite se confecţionează de maximum 3 m lungime şi cu greutate de cel
mult 35 kg.
Pentru executarea culoarelor, încărcăturile se introduc sub sârmă, pe
lângă pari sau se aşează pe sârmă şi se explodează cu ajutorul unei amorse.
Prin explozia încărcăturii, în barajul de sârmă se formează un culoar de 3-4 m
lăţime.
 65

Pentru executarea manuală a culoarelor prin barajele de sârmă, se

destină doi luptători înzestraţi cu foarfece de tăiat sârmă sau cu baioneta-
pumnal şi mănuşi de protecţie.
Luptătorul taie mai întâi firele de jos, de lângă par, care se ţin de către
celălalt luptător cu mâna, apoi pe cele de sus, din poziţia culcat pe spate.
Pe măsură ce firele sunt tăiate, acestea sunt aruncate lateral, dincolo de
limitele culoarului, după care echipa se deplasează la următorul rând de pari.
Barajele de sârmă mai pot fi trecute şi prin aşezare, pe acestea a grilelor
de nuiele, baloturi de paie, scândurilor, scărilor sau prăjinilor.
Trecerea prin barajele de sârmă puţin vizibile sau prin cele
transportabile se execută prin tractarea lor cu gheare de pisică şi cârlige sau
prin aşezarea grilelor, scândurilor şi scărilor, transversal peste acestea.
Din categoria barajelor explozive fac parte:
- câmpurile (grupurile) de mine antipersonal, anti blindate şi mixte;
- mine plantate izolat (mine cu acţiune întârziată, mine cursă, mine
comandate etc.);
- mine de apă (ancorate, afundate, de curent).
Trecerea prin barajele de mine este precedată, de regulă, de cercetarea
acestora. Pentru cercetarea barajelor de mine se folosesc toate procedeele de
cercetare: observare, ascultare, fotografiere, cercetarea nemijlocită a terenului
şi incursiunea.
Ca procedeu de bază pentru cercetarea barajelor de mine este cercetarea
nemijlocită a terenului (obiectivului) care se execută atât în fâşia de teren
ocupată de trupele proprii, cât şi în dispozitivul inamic.
Barajele de mine executate de inamic în faţa limitei dinainte a apărării
sau în adâncimea dispozitivului propriu, prezintă unele indicii de demascare
cum ar fi:
- semnele de marcare şi împrejmuire a câmpurilor de mine;
- movilele de pământ săpat;
- iarba vestejită a brazdei ce acoperă mina;
- ţăruşii de plantare;
- sfori întinse;
- scule uitate sau pierdute;
- ambalaje şi urme lăsate pe teren sau pe zăpadă.
Luptătorilor destinaţi să execute cercetarea barajelor de mine li se
asigură sonde, detectoare, mijloace pentru neutralizarea şi distrugerea minelor
descoperite, jaloane, indicatoare, steguleţe albe şi roşii.
Sondele pentru cercetare sunt de două feluri: lungi şi scurte. Sondele
lungi sunt de 1,5-2 m şi se folosesc pentru lucru din poziţia în picioare.
Sondele scurte sunt de 0,4 m şi se folosesc pentru lucru din poziţia culcat.
Pentru lucru, sonda se ţine înclinată la 20-25 de grade şi se înfige lin în
pământ, din 20 în 20 cm pe o adâncime de 10-15 cm.
 66

Dacă pe timpul cercetării cu sonda se constată un obiect tare, acest loc

se cercetează cu multă atenţie. La descoperirea minei, aceasta se deplantează
sau se marchează cu un steguleţ.
Ghearele de pisică se confecţionează cu două, trei sau patru braţe şi
sunt alcătuite din gheara propriu-zisă şi o frânghie de tracţiune cu lungimea de
40-50 m.
Gheara de pisică se foloseşte la cercetarea porţiunilor de teren în scopul
descoperirii eventualelor mine cu acţiune la tracţiune, la cercetarea cursurilor
de apă, la căutarea minelor cursă, la scoaterea de la distanţă a minelor ne
deplantabile sau necunoscute, la deplantarea de la distanţă a unor obiecte
presupuse a fi minate.
Pentru executarea unui culoar prin procedeul manual cu ajutorul
sondelor şi ghearelor de pisică, după ce a fost descoperită limita câmpului de
mine, luptătorii destinaţi pentru realizarea culoarului se organizează astfel: doi
luptători aruncă ghearele de pisică de-a lungul axei viitorului culoar şi
draghează în câmpul de mine o porţiune de 15-20 m adâncime, în scopul
distrugerii minelor anti infanterie care acţionează la tracţiune. Operaţiunea se
repetă până la realizarea culoarului pe întreaga adâncime a câmpului de mine.
Tehnici de trecere a porţiunilor de teren cu lucrări de hidroamelioraţii şi
hidroenergetice
Lucrările hidroameliorative şi hidroenergetice modifică aspectul
general al terenului, exercitând o influenţă însemnată asupra acţiunilor de
luptă, mai ales în zonele colinare şi de câmpie.
Valoarea de obstacol a unui astfel de sistem creşte proporţional cu
gradul de dezvoltare şi cu densitatea acestei lucrări, deoarece fiecare canal în
parte, având maluri cu pante mari, abrupte, căptuşite cu dale din beton sau
piatră şi alte parapete îl transformă în şanţ anti blindat; fiecare dig şi fiecare
drum de solă (din pământ tasat, impracticabil pe timp ploios) pot constitui un
bun aliniament pentru apărare şi un detaliu artificial în teren greu accesibil
pentru trupele aflate în ofensivă. În acest fel, râurile întâmpinate, de valoare
mică şi mijlocie, cu amenajări tehnice şi hidroenergetice multiple, capătă
aspectul unor cursuri de apă mari, iar prin organizarea în lungul malurilor a
unor sisteme de irigaţii, cu reţelele lor de canale deschise, cu diguri şi drumuri
în rambleu, devin obstacole redutabile, greu de trecut sau cucerit.
Ajuns într-o astfel de zonă, luptătorul este obligat să folosească
mijloacele de trecere din zonă sau improvizate sau să traverseze aceste
obstacole.
Mijloacele de trecere din zonă sunt bărcile, portiţele din bărci şi plutele
executate din materiale improvizate.
Materialul cel mai întrebuinţat pentru confecţionarea plutelor este
lemnul sub formă de bârne, bile, prăjini, grinzi şi scânduri. Se mai pot folosi
 67

butoaie de lemn sau metalice, diferiţi plutitori, precum şi bidoane, burdufuri

etc.
Ca înveliş pentru plutitori, luptătorul poate întrebuinţa foi de cort,
prelate, ţesături îmbibate cu smoală sau cauciuc.
Pentru umplerea plutitoarelor se întrebuinţează paie, fân, talaz, frunze
uscate, stuf, vreascuri. Stuful şi vreascurile strânse în legături pot fi folosite ca
mijloace plutitoare, fără învelitori.

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren bătute cu foc de artilerie

Porţiunile de teren în care artileria inamicului execută foc, se parcurg în
fugă, prin salturi, îmbinând tehnicile de deplasare în câmpul tactic (saltul,
mersul târâş etc.).
Saltul începe imediat ce proiectilul a explodat.
Când se aude zgomotul venirii altui proiectil, luptătorul ia poziţia culcat
după cea mai apropiată acoperire; uneori se poate adăposti chiar în gropile
provocate de explozia proiectilelor, deoarece probabilitatea ca următorul
proiectil să cadă în acelaşi loc este mică, dar nu exclusă.
După traversarea zonei în care artileria inamicului execută foc,
luptătorul continuă acţiunile de luptă pe direcţia ordonată.
Când focul artileriei inamicului este puternic şi nu există posibilitatea
înaintării, luptătorul se adăposteşte şi aşteaptă mutarea sau încetarea focului
artileriei.

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren incendiate

Pe câmpul de luptă incendiile sunt iminente datorită în special folosirii
în acţiunile de luptă a explozivilor, a muniţiei şi substanţelor incendiare.
Parcurgerea acestor zone (dacă evitarea lor nu este posibilă) devine
foarte periculoasă pentru luptător datorită temperaturilor înalte ce se
degajează, a iminenţei aprinderii hainelor, cât şi a muniţiei aflate asupra sa.
Atunci când există posibilităţi, este indicat ca echipamentul luptătorului
să fie udat sau ignifugat cu substanţe speciale pentru a-i mări rezistenţa la foc.
Traversarea zonelor incendiate se face în viteza cea mai mare după ce
în prealabil, luptătorul a luat măsuri de protecţie a căilor respiratorii şi a feţei
(se îmbracă masca contra gazelor) împotriva fumului şi a temperaturilor
ridicate.

Apărarea.

Apărarea este forma de luptă care se adoptă în scopul respingerii unui

inamic superior în forţe şi ca înzestrare tehnică şi interzicerii pătrunderii lui în
dispozitivul de apărare, menţinerii cu fermitate a poziţiilor încredinţate,
producerii de pierderi cât mai mari, slăbirii continue a capacităţii de luptă,
 68

limitării pătrunderii în adâncime şi opririi ofensivei acestuia, precum şi pentru

a câştiga iniţiativa, creând condiţii favorabile trecerii la ofensivă.
Trecerea la apărare se poate face în contact nemijlocit sau în afara
contactului cu inamicul (apărarea pregătită în grabă sau apărarea pregătită din
timp).
Apărarea din contact nemijlocit cu inamicul reprezintă modalitatea
de acţiune în care lupta este pregătită în timp scurt, concomitent cu ducerea
acţiunilor de luptă în curs de desfăşurare.
Apărarea în afara contactului cu inamicul reprezintă modalitatea de
acţiune în care lupta este pregătită fără grabă, asigurându-se timp suficient
pentru realizarea dispozitivului de luptă, organizarea sistemului de foc şi
amenajarea genistică a terenului.
Succesul în lupta de apărare, se obţine printr-o temeinică organizare,
prin fermitatea şi dârzenia luptătorilor, prin folosirea cu iscusinţă a
armamentului şi terenului, prin amenajarea genistică a acestuia precum şi prin
lupta corp la corp.
Apărarea trebuie astfel organizată, încât să respingă atacul blindatelor
şi al infanteriei inamicului, iar când acestea au pătruns în dispozitivul
(poziţia) de apărare, să fie nimicite. Apărarea trebuie să asigure protecţia
N.B.C., împotriva focului artileriei şi a loviturilor aviaţiei.
În apărare, luptătorul acţionează, de regulă, în cadrul grupei din care
face parte şi uneori individual, având de îndeplinit diferite misiuni. Pentru a
îndeplini misiunile încredinţate, luptătorul trebuie să ştie:
- să aleagă, să ocupe, să amenajeze şi să mascheze rapid şi cu măiestrie
locaşul de tragere, fie din proprie iniţiativă, fie la comanda comandantului
său, astfel încât, distanţa dintre el şi militarii vecini, să fie de 6-8 m (8-12
paşi);
- să descopere la timp inamicul;
- să folosească cu iscusinţă focul armamentului din înzestrare şi a
grenadelor de mână defensive şi antitanc, pentru respingerea atacului
inamicului;
- să nimicească prin foc şi prin lupta corp la corp inamicul pătruns în
dispozitivul de apărare;
- să cunoască misiunea grupei şi a sa (locul în dispozitivul de luptă,
direcţia sau sectorul de tragere, semnalul pentru deschiderea focului şi
muniţia ce se consumă, acţiunea pentru nimicirea blindatelor de pe direcţia
încredinţată, rândul la armamentul de serviciu sau ca observator în cadrul
grupei, modul de comportare pe timp de noapte şi atunci când acţionează în
zone cu factor de risc ridicat);
- să cunoască locul de adunare a răniţilor;
- să ştie să organizeze traiul şi lupta în condiţii de izolare;
- să cunoască data şi ora când trebuie să fie gata pentru luptă;
 69

- să ştie semnalele necesare ducerii luptei de apărare;

- să ştie locul comandantului de grupă şi al înlocuitorului acestuia.
La primirea misiunii, luptătorul se pregăteşte pentru apărare şi în
acest scop desfăşoară următoarele activităţi:
- ia poziţia pentru luptă culcat, pune un încărcător complet, încarcă
arma, pregăteşte grenadele de mână defensive, lopata mică şi mijloacele
individuale de protecţie N.B.C.;
- se orientează şi repetă misiunea de luptă;
- îşi trasează locaşul de tragere cu lopata mică de infanterie, observând
continuu inamicul; începe amenajarea (săparea) locaşului individual de
tragere;
- stabileşte legătura cu vecinii din grupă şi cu comandantul său;
- apreciază distanţele până la repere (dacă nu le-a primit) fixează
înălţătorul şi ocheşte la fiecare din ele;
- pregăteşte armamentul pentru tragere pe timp de noapte şi în condiţii
de vizibilitate redusă;
- aşteaptă ordinul comandantului de grupă.
De regulă, în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul amenajarea
genistică începe cu executarea locaşului individual de tragere pentru poziţia
culcat, după care, luptătorul adânceşte locaşul pentru tragerea din poziţia
pentru luptă în genunchi şi poziţia în picioare, iar dacă timpul permite,
locaşurile se unesc între ele, realizându-se şanţul de tragere al grupei.
Pentru situaţiile în care apărarea este în afara contactului cu inamicul,
amenajarea genistică a terenului poate începe cu executarea şanţului de
tragere, după care pot fi amenajate adăposturi sub parapet şi şanţul adăpost al
grupei.
Indiferent de situaţie, luptătorul poate avea succes în acţiunile sale, mai
ales atunci când va deschide focul asupra inamicului de la distanţe mici.
Luptătorul trebuie să mai ştie, de asemenea, că în primul rând trebuie
nimiciţi la inamic ofiţerii, observatorii, agenţii de legătură, servanţii armelor
automate ş.a.
Pe timpul pregătirii de foc a artileriei inamicului, luptătorul se găseşte
de regulă în şanţul adăpost al grupei sau pe fundul locaşului de tragere, cu
excepţia aceluia care este la armamentul de serviciu şi care rămâne pe poziţie.
La trecerea inamicului în ofensivă, fie la comandă, fie la semnal,
luptătorul ocupă locaşul de tragere şi execută următoarele activităţi:
- alege obiectivul de nimicit de pe direcţia încredinţată;
- raportează comandantului de grupă, unde, când şi valoarea inamicului
descoperit precum şi modul de acţiune al acestuia;
- aşteaptă comanda (semnalul) pentru deschiderea focului, urmărind cu
atenţie acţiunea inamicului;
 70

- nimiceşte inamicul care atacă în faţa sa, executând focul atunci când
are cele mai bune condiţii de tragere; corectează focul după punctele de
incidenţă ale gloanţelor asupra obiectivelor.
Luptătorul intensifică focul pe măsură ce inamicul se apropie de locaşul
său de tragere, urmărind separarea infanteriei de blindate şi respingerea
atacului, contribuie la distrugerea blindatelor folosind grenadele antitanc şi
mijloacele improvizate. Dacă un blindat al inamicului a fost avariat, luptătorul
trebuie să ştie să-l nimicească, iar dacă blindatul continuă să se apropie de
locaşul său individual, luptătorul se adăposteşte pe fundul şanţului de tragere
iar după trecerea acestuia se ridică, aruncă cu grenade antitanc asupra lui,
după care se întoarce şi continuă lupta pentru respingerea infanteriei care
atacă.
La ajungerea infanteriei inamicului la distanţa de 30-40 m de locaşul de
tragere, luptătorul aruncă grenadele de mână defensive asupra acesteia.
Inamicul pătruns în locaşul de tragere (poziţia de apărare) se nimiceşte prin
foc la gura ţevii, cu grenade de mână şi prin lupta corp la corp.
Pentru ducerea luptei de apărare în condiţii de vizibilitate redusă sau
pe timp de noapte, luptătorul trebuie să ţină seama de următoarele
particularităţi:
- observarea terenului, descoperirea şi indicarea obiectivelor se fac cu
mai multă greutate datorită întunericului, ceţii etc.;
- eficacitatea tuturor categoriilor de armament scade;
- orientarea în teren, menţinerea legăturii cu vecinii şi a direcţiilor de
deplasare se fac cu greutate;
- este favorizată apropierea în ascuns şi prin surprindere a inamicului.
Pentru a duce cu succes acţiuni de luptă în asemenea condiţii, luptătorul
trebuie să stăpânească următoarele tehnici:
- de executare a observării pe timp de noapte (vizibilitate redusă) şi pe
timpul iluminării terenului cu surse de iluminare sau cu ajutorul aparatelor de
vedere pe timp de noapte;
- de pregătire a armamentului şi a aparatelor de vedere pe noapte;
- de identificare cu rapiditate a obiectivelor după zgomote şi după
flacără la gura ţevii;
- de executare a focului asupra inamicului descoperit după flacăra la
gura ţevii, după silueta obiectivelor sau în urma iluminării terenului;
- de nimicire a inamicului prin foc şi cu grenade.
La plecarea la atac a inamicului, luptătorul aflat în apărare, deschide
focul la comandă sau din proprie iniţiativă, pe direcţiile pregătite din timpul
zilei. În situaţiile în care luptătorul nu a reuşit să execute imediat foc asupra
obiectivelor descoperite pe timpul iluminării de scurtă durată, se recomandă
ca acesta să nu mai mişte arma de pe direcţia respectivă şi să aştepte cu
atenţie următorul moment de iluminare după care să deschidă focul.
 71

În timpul desfăşurării acţiunilor de apărare pe timp de noapte,

luptătorul trebuie să mai ştie următoarele reguli:
- să nu privească în direcţia sursei de iluminare pe timpul iluminării,
deoarece lumina puternică îngreunează ulterior descoperirea inamicului;
- sursa de lumină mobilă (cartuşul de iluminare, proiectilul etc.)
deformează dimensiunile obiectivelor şi creează umbre mişcătoare, ceea ce
împiedică determinarea precisă a locului acestora;
- obiectivele puternic iluminate par mai apropiate iar cele iluminate
slab, mai depărtate;
- obiectivele de culoare mai închisă par a fi mai aproape, iar cele de
culoare deschisă, mai departe.
Apărarea pe timp de noapte se desfăşoară în condiţii mai grele şi
diferite decât cea de pe timpul zilei, neajunsurile create de întuneric şi
celelalte condiţii de vizibilitate redusă (ceaţă, fum, praf, etc.) pot fi depăşite
cu succes printr-un antrenament sistematic şi perseverent al luptătorilor.

Ofensiva

Ofensiva este o formă de luptă care se adoptă în scopul nimicirii în

scurt timp a inamicului, pentru cucerirea unor obiective din adâncimea
apărării şi asigurarea eliberării teritoriului naţional ocupat de acesta.
Ofensiva poate fi executată din contact nemijlocit cu inamicul din
mişcare, sau combinată, cu infanteria pe jos sau îmbarcată pe blindate,
precum şi ca desant pe tancuri.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul reprezintă modalitatea
prin care acţiunile de luptă se desfăşoară împotriva unei apărări pregătită din
timp de inamic.
Ofensiva din mişcare constă în deplasarea luptătorilor din raionul de
concentrare (plecare) spre limita dinainte a apărării inamicului, desfăşurarea
în dispozitiv premergător de luptă şi de luptă şi atacul forţelor şi mijloacelor
acestuia trecute de regulă, în grabă la apărare. Se execută cu succes atunci
când pe timpul pregătirii de foc s-a reuşit să se scoată din luptă majoritatea
mijloacelor antitanc ale inamicului.
Ofensiva se desfăşoară în orice anotimp, ziua şi noaptea, fără
întrerupere, până la nimicirea completă sau capturarea inamicului. Ea se poate
duce atât împotriva unei apărări pregătite din timp cât şi împotriva unei
apărări organizată în grabă de către inamic.
În lupta ofensivă trebuie să se realizeze un ritm ridicat de înaintare, să
se ducă acţiuni hotărâte şi pline de iniţiativă. În scopul înaintării rapide şi
hotărâte este absolut necesară combinarea eficientă a focului cu mişcarea,
trecerea cu rapiditate de la dispozitiv premergător de luptă, în dispozitiv de
 72

luptă şi invers, precum şi menţinerea în permanenţă a cooperării cu vecinii, cu

blindatele, cu artileria şi cu aruncătoarele.
În ofensivă luptătorii sunt obligaţi să desfăşoare următoarele acţiuni:
- să înainteze pe direcţia ordonată prin misiune în urma tancurilor sau
în urma exploziilor loviturilor (proiectilelor) artileriei proprii şi să nimicească
inamicul cu focul armamentului din dotare;
- să indice blindatelor şi artileriei, obiectivele care le împiedică
înaintarea;
- să folosească fără întârziere efectele focului pentru a ataca pe inamic
prin surprindere;
- la nevoie să dea ajutor blindatelor, la trecerea obstacolelor şi să le
acopere cu foc în situaţia în care acestea au fost avariate.
În lupta ofensivă luptătorul acţionează, de regulă în cadrul grupei din
care face parte, fie pe jos sau îmbarcat pe blindate, fie ca desant pe tanc. Când
acţionează pe jos, luptătorul înaintează cu îndrăzneală şi hotărâre în urma
tancului, execută foc cu armamentul din înzestrare şi exploatând efectul
loviturilor artileriei, aviaţiei şi al luptătorilor vecini, atacă inamicul prin
surprindere şi îl nimiceşte.
Pentru a acţiona cu succes în lupta ofensivă, luptătorii trebuie să fie
curajoşi, rezistenţi fizic şi psihic, să deschidă focul cu rapiditate şi precizie, să
folosească avantajele terenului pe timpul înaintării, să folosească cu precizie
grenadele de mână, să ştie să se ferească de grenadele inamicului şi să-l
nimicească, folosindu-se de toate tehnicile cunoscute (învăţate) inclusiv prin
lupta corp la corp.
Atacul reprezintă acţiunea de tip ofensiv prin care luptătorul urmăreşte
nimicirea sau capturarea inamicului ori distrugerea unor obiective ale acestuia
dispuse pe o poziţie sau în cadrul unui sistem închegat (de foc, lucrări
genistice, dispozitiv de luptă).
Pentru executarea cu succes a unui atac, luptătorul trebuie:
- să observe câmpul de luptă continuu şi să raporteze comandantului de
grupă datele despre inamic;
- să ajute luptătorii din vecinătatea sa cu foc şi cu grenade în acţiunile
care se impun;
- să indice principalelor mijloace de foc obiectivele descoperite, să
acopere cu foc acţiunile acestora şi la nevoie să le dea ajutor pentru deplasare;
- să combine eficient focul cu mişcarea;
- să folosească terenul şi să execute deplasări rapide şi de scurtă durată
pentru a ataca rezistenţele inamicului prin surprindere;
- să acţioneze hotărât pentru nimicirea inamicului care execută
contraatacuri;
- să urmărească imediat inamicul care se repliază.
 73

Înaintea plecării la atac fiecare luptător primeşte misiunea de

luptă, din care trebuie să reţină:
- ce s-a descoperit la inamic şi unde să intensifice observarea;
- misiunea sa de luptă, a grupei din care face parte şi a luptătorilor
vecini;
- locul comandantului de grupă în dispozitiv;
- semnalele pentru deschiderea şi încetarea focului, de alarmare şi
înştiinţare.
La pregătirea pentru atac luptătorul trebuie să execute
următoarele activităţi:
- să pună baioneta la armă;
- să pună un încărcător complet şi să încarce arma;
- să pregătească grenadele de mână, lopata mică şi mijloacele de
protecţie individuală;
- să verifice ajustarea echipamentului;
- să amenajeze (la nevoie) trepte pentru ieşirea din locaşul de tragere
(tranşee).
Pentru executarea atacului, la comanda sau la semnalul stabilit,
luptătorul îşi ocupă locul în dispozitivul de luptă (la ofensiva din mişcare) sau
iese cu repeziciune din locaşul de tragere (tranşee) se deplasează în fugă pe
distanţa de 15-20 m (la ofensiva din contact) şi atacă pe direcţia ordonată.
În oricare situaţie, luptătorul înaintează, de regulă într-un ritm rapid
(fugă, pas alergător) sub protecţia focului artileriei şi sub sprijinul blindatelor,
executând trageri din mers cu scurte opriri asupra inamicului descoperit şi
fără a se opri în faţa limitei dinainte a apărării acestuia.
În situaţia în care atacul nu este sprijinit de blindate, luptătorul trebuie
să înainteze către limita dinainte a apărării inamicului prin salturi executate,
fie la comandă, fie din proprie iniţiativă, combinând focul cu mişcarea.
Luptătorul este obligat să înainteze pe direcţia ordonată şi să păstreze un
interval de 6-8 m (8-12 paşi) faţă de luptătorii vecini, să ia corect poziţia de
tragere şi să execute un foc rapid şi cu precizie până la cucerirea limitei
dinainte a apărării inamicului. După cucerirea acesteia, luptătorii pot continua
atacul câte unul sau pe grupuri mici de luptători, prin salturi sau folosind
diferite feluri de mers. În situaţia în care înaintarea a fost oprită temporar,
luptătorul ocupă şi amenajează un locaş de tragere, de unde, trebuie să fie
pregătit să respingă în orice moment, acţiunile ofensive ale inamicului.
În situaţia în care atacul infanteriei este sprijinit de blindate, luptătorul
trebuie să cunoască să se deplaseze în cadrul grupei, în urma tancului de
sprijin la o distanţă cât mai mică de acesta, să atace limita dinainte a apărării,
continuând înaintarea sub protecţia blindajului şi focului acestuia, precum şi a
transportoarelor amfibii blindate şi al celorlalte mijloace de întărire şi sprijin.
 74

Barajele inamicului, pentru oricare din situaţie, se trec în fugă, de

regulă, prin culoarele create de tancuri, de pionieri sau de focul artileriei în
cadrul grupei şi în urma tancului de sprijin. Dacă nu există culoare, barajele
neexplozive se trec prin sprijin reciproc între luptători, folosind scânduri, grile
sau alte mijloace, aflate asupra lor sau din zonă.
După trecerea prin culoarele în barajele inamicului, luptătorul continuă
deplasarea, observarea şi descoperirea inamicului, executând foc asupra lui
din mers cu scurte opriri. La ajungerea la o distanţă de aproximativ 40 m de
tranşeea inamicului, luptătorul, la comandă sau din proprie iniţiativă
pregăteşte grenadele de mână pentru funcţionare şi aruncare şi când se
apropie la distanţa de 30-25 m de inamic, aruncă asupra acestuia grenadele de
mână ofensive şi cu strigăte de „URA“ îl nimiceşte prin foc la gura ţevii şi
prin lupta corp la corp, fără a se opri în tranşeea inamicului.
În cazul în care luptătorul primeşte misiunea să nimicească inamicul
rămas în poziţia cucerită de trupele proprii, acesta coboară şi se deplasează
prin tranşee (şanţul de comunicaţie), nimiceşte inamicul cu grenade de mână,
prin foc la gura ţevii şi prin lupta corp la corp; cercetează barajele întâlnite
dacă nu sunt minate, după care le aruncă afară din tranşee, iar dacă sunt
minate, le distruge cu grenade sau alte mijloace explozive şi continuă
nimicirea inamicului din lucrările de apărare.
Luptătorul care acţionează în afara tranşeei (şanţului de comunicaţie)
ţine legătura cu cei care se deplasează prin tranşee şi curăţă cu foc drumul lor
de înaintare, interzicând inamicului să se replieze.
Pe timpul luptei în adâncimea apărării inamicului, luptătorul trebuie să
folosească diferite tehnici de deplasare în teren, în funcţie de intensitatea
focului din câmpul tactic, tehnici de folosire a adăpostirilor din teren (copaci,
gropi, movile etc.) pentru tragere şi protecţie proprie, tehnici de cercetare a
inamicului şi terenului, tehnici privind nimicirea inamicului şi a mijloacelor
sale de foc precum şi tehnicile privind participarea la manevrarea rezistenţelor
izolate care îngreunează înaintarea luptătorilor.
În numeroase situaţii luptătorul trebuie să ducă lupta ofensivă pe timp
de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă, când întunericul permite
realizarea surprinderii de către inamic iar efectul focului cu armamentul
individual slăbeşte. Aceste acţiuni demonstrează că ducerea luptei pe timp de
noapte, impune o pregătire minuţioasă, multe antrenamente necesare formării
deprinderilor şi tehnicilor privind utilizarea aparatelor de vedere pe timp de
noapte, a mijloacelor de iluminare, menţinerii direcţiei de atac şi portului
diferitelor semne de recunoaştere.

În ofensiva pe timp de noapte, fiecare luptător trebuie să cunoască

următoarele:
 75

- să-şi ajusteze echipamentul astfel încât pe timpul deplasării să nu facă

zgomot;
- să păstreze o linişte desăvârşită pe timpul acţiunilor;
- să respecte cu stricteţe toate măsurile de mascare în scopul realizării
surprinderii;
- să se orienteze cu uşurinţă pe timp de noapte;
- să se deplaseze după azimut;
- să ia repede poziţia pentru luptă culcat, din proprie iniţiativă, la
iluminarea terenului de către inamic şi să rămână nemişcat până la stingerea
sursei de iluminare;
- să nimicească inamicul prin foc de la distanţă, prin grenade de mână,
prin foc la gura ţevii şi prin lupta corp la corp.
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
 86

Executarea tragerilor de luptă din pistolul mitralieră AKM

(AKMS).
Executarea tragerilor din pistolul mitralieră a şedinţei
iniţiale-ziua.

ŞEDINŢA INIŢIALĂ - ZIUA

„Tragerea de pe loc asupra obiectivelor fixe din diferite poziţii”
 87

- obiectiv 1 - ţinta piept cu cercuri nr. 4 pe un panou de 0,75 x 0,75 m dispus la

distanţa de 100 m; se trage din poziţia culcat-rezemat; foc lovitură cu lovitură; timp
nelimitat;
- obiectiv 2 - ţinta alergând nr. 8a compartimentată dispusă la
distanţa de 200 m; se trage din poziţia în genunchi şi apoi în
picioare; foc lovitură cu lovitură; timp nelimitat.
Cartuşe: 5 cartuşe, din care pentru obiectiv 1 – 3 cartuşe.
Aprecierea: să se lovească obiectivele şi să însumeze pentru:
- “FOARTE BINE” – 30 puncte ;
- “BINE” – 25 puncte ;
- “SATISFĂCĂTOR” – 20 puncte .

MODUL DE EXECUTARE A ŞEDINŢEI

Şedinţa se execută cu pistol-mitralieră, mai întâi asupra obiectivului 1
şi apoi se trage şi asupra obiectivului 2, (din poziţia culcat-rezemat).
Pentru tragerea asupra obiectivului 1 pe aliniamentul de plecare
trăgătorii primesc câte 3 cartuşe, le controlează, încarcă încărcătoarele şi le
introduc în geanta portîncărcătoare.
La comanda şefului sectorului de tragere “PE ALINIAMENTUL DE
TRAGERE - MARŞ” trăgătorii se deplasează pe aliniamentul de tragere, se
pregătesc pentru tragere şi raportează pe rând, când sunt gata, începând din
flancul stâng (exemplu: “Soldatul … gata pentru tragere”).
Şeful sectorului de tragere verifică poziţia pentru tragere a fiecărui
trăgător şi înălţătorul, apoi dă comanda: “Asupra ţintei numărul 4, înălţător
3, cîte 3 cartuşe, lovitură cu lovitură – FOC”.
La terminare, trăgătorul execută operaţiunile stabilite, şi raportează:
“Soldatul … a terminat tragerea”.
Pentru tragerea asupra obiectivului 2 pe aliniamentul de plecare
trăgătorii primesc câte 2 cartuşe, şi procedează ca la tragerea asupra
obiectivului 1. Tragerea se execută din poziţia în genunchi, în picioare cu
consumul la fiecare poziţie câte 1 cartuş. După executarea tragerii şeful
sectorului execută cele prevăzute în regulament, apoi dă comanda: “PE
ALINIAMENTUL ŢINTELOR ALERGÎND - MARŞ”, unde militarii se
opresc la 1 – 2 paşi în faţa acestora, iar la apropierea şefului sectorului de
tragere fiecare raportează: “Domnule … sunt soldat … am lovit ţinta cu …
gloanţe, sau (ţinta nu este lovită)”.

2. PISTOLUL-MITRALIERĂ CALIBRU 5,45 mm KALAŞNIKOV

 88

Fig. 4. Aspectul general al pistolului-mitralieră calibru 5,45 mm

Kalaşnikov:
a - cu pat permanent (AK74); b - cu pat pliabil
(AKC 74); c - cu pat permanent şi aparat pentru
ochire pe timp de noapte (AK 74H); d - cu pat
pliabil şi aparat pentru ochire pe timp de noapte
(AKC 74H).
Pistolul-mitralieră calibru 5,45 mm Kalaşnicov este o armă individuală.
El e destinat pentru nimicirea forţei vii şi lovirea mijloacelor de foc ale
inamicului.
Pentru tragere şi efectuarea observărilor pe timp de noapte la pistoalele-
mitralieră AK-74H se cuplează aparatul pentru ochire pe timp de noapte.
 89

2.1. CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE:

1. Distanţa de tragere după înălţător, m 1000

2. Distanţa loviturii directe:

- asupra ţintei piept, m 440
- asupra ţintei alergînd, m 625
3. Cadenţa de tragere teoretică, lov./min. 600

4. Cadenţa de tragere practică, lov./min.:

- cînd tragerea se execută lovitură cu
lovitură
- cînd tragerea se execută foc în serii 40
100
5. Viteza iniţială a glonţului, m/s 900

6. Distanţa pînă unde se păstrează efectul 1350

omorîtor al glonţului, m

7. Distanţa limită de zbor a glonţului, m 3150

8. Masa pistolului-mitralieră, kg*:

- cu încărcătorul de masă plastică gol 3,3/3,
- cu încărcătorul de masă plastică plin 2
6/3,5
9. Capacitatea încărcătorului, cartuşe 30
10. Masa încărcătorului de masă plastică, 0,23
kg
11. Masa baionetei-pumnal, kg:
- cu teacă 0,49
- fără teacă 0,32
12. Calibrul, mm 5,45
13. Lungimea pistolului-mitralieră, mm:

- cu baioneta-pumnal şi cu patul
rabatabil
- fără baioneta-pumnal cu patul 1089
rabatabil 940
- cu patul pliat 700
14. Lungimea ţevii, mm 415
15. Lungimea părţii ghintuite a ţevii, mm 372
16. Numărul de ghinturi 4
 90

17. Lungimea pasului ghinturilor, mm 200

18. Lungimea liniei de ochire, mm 379

19. Grosimea cătării, mm 2

20. Masa cartuşului, g 10,2
21. Masa glonţului cu miez de oţel, g 3,4

22. Masa încărcăturii de pulbere, g, 45

23. Masa înălţătorului AOTN în poziţia 2,2
de luptă

* Masa pistolului-mitralieră e indicată fără baioneta-pumnal; la numărător

e indicată masa pistolului-mitralieră cu pat fix, iar la numărător cu pat pliabil.
2.2. NOŢIUNI DESPRE CONSTRUCŢIE
Pistolul-mitralieră are următoarele părţi componente şi mecanisme:
- ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatul de ochire, patul şi mînerul-
pistol;
- capacul cutiei închizătorului;
- portînchizător cu pistonul de gaze;
- închizător;
- recuperator;
- tub de gaze cu apărătoarea mîinii;
- mecanism de dare a focului;
- uluc;
- încărcător.
În afară de aceasta, pistolul-mitralieră mai are frînă-compensator de la
gura ţevii şi baionetă-pumnal.
În componenţa puştii automate intră:
1. Accesoriile:

Fig. 5. Accesorii:
1 - vergea; 2 - cap-cîlţi; 3 - perie; 4 -
şurubelniţă; 5 - dorn; 6 - penar; 7 - capac;
8 - bidonaş; 9 - lamă; 10 - manşon de reducţie.
 91

2. Cureaua;
3. Geanta pentru încărcătoare.
În completul pistolului-mitralieră cu pat pliabil, în afară de aceasta, mai
intră husa pentru pistolul-mitralieră cu buzunar pentru încărcător, iar în
completul pistolului-mitralieră cu aparat de ochire pe timp de noapte mai intră
de asemenea aparatul universal de ochire pe timp de noapte.

Fig. 6. Părţile principale şi mecanismele pistolului-mitralieră şi accesoriile

lui:
1 - ţeava cu cutia închizătorului, cu mecanismul
de dare a focului, aparatul de ochire, patul şi
mînerul pistolului; 2 - frîna-compensator de la
gura ţevii; 3 - capacul cutiei închizătorului; 4 -
portînchizătorul cu pistonul de gaze; 5 -
închizător; 6 - recuperator; 7 - tub de gaze cu
apărătoarea mîinii; 8 - uluc; 9 - încărcător; 10 -
baionetă-pumnal; 11 - vergea; 12 - penar cu
accesorii.

2.3. ORDINEA DEMONTĂRII INCOMPLETE:

1. Se demontează încărcătorul;
2. Se verifică dacă lipseşte cartuşul în detunător;
3. Se scoate penarul cu accesorii din locaşul patului;
4. Se scoate vergeaua;
5. Se demontează frîna-compensator de la gura ţevii;
6. Se demontează capacul cutiei închizătorului;
7. Se demontează recuperatorul;
8. Se demontează închizătorul împreună cu portînchizătorul;
9. Se demontează închizătorul de la portînchizător;
10. Se demontează tubul de gaze cu apărătoarea mîinii.
 92

ORDINEA MONTĂRII DUPĂ DEMONTAREA INCOMPLETĂ:

1. Se montează tubul de gaze cu apărătoarea mîinii;
2. Se montează închizătorul la portînchizător;
3. Se montează portînchizătorul împreună cu închizătorul la cutia
inchizătorului;
4. Se montează recuperatorul;
5. Se montează capacul cutiei închizătorului;
6. Se dezarmează cocoşul şi se pune piedica la siguranţă;
7. Se montează frîna-compensator la gura ţevii;
8. Se montează vergeaua;
9. Se introduce penarul în locaşul patului armei;
10. Se pune încărcătorul.

2.4. MUNIŢIILE FOLOSITE

Pentru tragerea cu pistolul-mitralieră se folosesc cartuşe calibru 5,45 mm
cu glonţ obişnuit şi trasor (vîrful glonţului trasor e vopsit în verde). Pentru
imitarea tragerii se folosesc cartuşe oarbe (fără glonţ), tragerea cu care se
execută folosind o bucşa specială.
Cartuşele se ambalează în lăzi de lemn:
într-o ladă - 2160 cartuşe (două cutii de metal închise ermetic);
într-o cutie de metal - 1080 cartuşe;
într-un pachet de carton - 30 cartuşe.

1. PISTOLUL-MITRALIERĂ CALIBRU 7,62 mm

KALAŞNIKOV AKM (AKMC)

a)

b)
Fig. 1. Aspectul general al pistolului-mitralieră Kalaşnikov:
 93
a - cu patul armei din lemn (AKM);
b - cu patul armei pliabil (AKMC).

Pistolul-mitralieră cal. 7,62 mm modernizat este o armă individuală

destinată pentru nimicirea forţei vii a inamicului. Pentru nimicirea adversarului
în lupta corp la corp la pistolul-mitralieră se pune baioneta-pumnal.

1.1. CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE:

1. Distanţa de tragere după înălţător, m 1000

2. Distanţa loviturii directe:
- asupra ţintei piept, m 350
- asupra ţintei alergînd, m 525
3. Cadenţa de tragere teoretică, 600
lov./min.
4. Cadenţa de tragere practică, 40/100
lov./min.
5. Viteza iniţială a glonţului, m/s 715

6. Distanţa pînă unde se păstrează

efectul
omorîtor al glonţului, m
1500
7. Distanţa limită de zbor a glonţului, 3000
m
8. Masa pistolului-mitralieră fără
baioneta-pumnal, kg:
- cu încărcătorul gol 3,1/3,3
- cu încărcătorul plin 3,6/3,8
9. Capacitatea încărcătorului, cartuşe 30
10. Masa încărcătorului, kg 0,17/0,3
3
11. Masa baionetei-pumnal, kg:
- cu teacă 0,45
- fără teacă 0,26
12. Calibrul, mm. 62
13. Lungimea pistolului-mitralieră,
mm:
- cu baionetă-pumnal 1020
- fără baionetă-pumnal 880
- cu patul armei pliat 640
14. Lungimea ţevii, mm 415
 94

15. Numărul de ghinturi, buc. 4

16. Masa cartuşului, g 16,2
17. Masa glonţului, g 7,9
18. Masa încărcăturii de pulbere, g 1,6

1.2. NOŢIUNI DESPRE CONSTRUCŢIE

Pistolul-mitralieră are următoarele mecanisme şi părţi componente:
- ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatul de ochire şi patul armei;
- capacul cutiei închizătorului;
- portînchizătorul cu pistonul de gaze;
- închizător;
- recuperator;
- tub de gaze cu apărătoarea mîinii;
- mecanism de dare a focului;
- uluc;
- încărcător;
- baionetă-pumnal.

Din completul pistolului-mitralieră mai fac parte:

1. Accesoriile:
- vergeaua; - dornul;
- capul-cîlţi; - bulonul;
- peria; - penarul;
- şurubelniţa; - bidonaşul.
2. Cureaua de purtare şi geanta pentru încărcătoare.
Din completul pistolului-mitralieră AKMC, în afară de cele enumerate
mai sus, face parte husa pentru pistolul-mitralieră cu buzunar pentru
încărcător.

Fig. 2. Părţile principale şi mecanismele pistolului-mitralieră:

1 - ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatul de
 95

ochire şi patul armei; 2 - capacul cutiei

închizătorului; 3 - baionetă-pumnal; 4 -

recuperator; 5 - portînchizător cu pistonul de

gaze; 6 - tub de gaze cu apărătoarea mîinii; 7 -

închizător; 8 - vergea; 9 - uluc; 10 -

încărcător; 11 - penar cu accesorii.

1.3. ORDINEA DEMONTĂRII INCOMPLETE:

1. Se scoate încărcătorul;
2. Se controlează dacă lipseşte cartuşul în detunător;
3. Se scoate penarul cu accesorii;
4. Se scoate vergeaua;
5. Se demontează capacul cutiei închizătorului;
6. Se demontează recuperatorul;
7. Se demontează portînchizătorul împreună cu închizăto-rul;
8. Se demontează închizătorul de la portînchizător;
9. Se demontează tubul de gaze cu apărătoarea mîinii.

ORDINEA MONTĂRII DUPĂ DEMONTAREA

INCOMPLETĂ:
1. Se montează tubul de gaze cu apărătoarea mîinii;
2. Se montează închizătorul la portînchizător;
3. Se montează portînchizătorul împreună cu închizătorul la cutia
închizătorului;
4. Se montează recuperatorul;
5. Se montează capacul cutiei închizătorului;
6. Se dezarmează cocoşul şi se pune piedica de siguranţă;
7. Se montează vergeaua;
8. Se indtroduce penarul în locaşul patului armei;
9. Se pune încărcătorul la pistolul-mitralieră.

1.4. MUNIŢIILE FOLOSITE

Pentru tragerea cu pistolul-mitralieră se folosesc cartuşe model 1943 cu
gloanţe obişnuite (cu miez de oţel), trasoare (culoare verde), perforant-
 96

incendiare (culoare neagră cu brîu roşu) şi cu gloanţe incendiare (cu brîu

roşu).
Cartuşele se ambalează în lăzi de lemn:
într-o ladă - 1320 cartuşe (două cutii de tablă zincată);
într-o cutie - 660 cartuşe;
într-un pachet - 20 cartuşe.

Demontarea şi montarea parţială a pistolului-mitralieră AKM.

Demontarea:
a) se scoate încărcătorul de la armă;
b) se verifică dacă lipseşte cartuşul în detunător;
c) se scoate penarul de accesorii;
d) se scoate vergeaua de la armă;
e) se demontează capacul cutiei închizătorului;
f) se demontează recuperatorul de la armă;
g) se demontează portînchizătorul împreună cu închizătorul;
h) se demontează închizătorul de la portînchizător;
i) se demontează apărătoarea mâinii stângi cu tubul de gaze.

Montarea se execută în ordinea inversă a demontării:

a) se montează tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
b) se montează închizătorul la portînchizător;
c) se montează portînchizătorul împreună cu închizătorul la cutia
închizătorului;
d) se montează recuperatorul;
e) se montează capacul cutiei închizătorului;
f) se dezarmează cocoşul şi se pune piedica de siguranţă;
g) se montează vergeaua;
h) se introduce penarul în locaşul patului armei;
i) se pune încărcătorul la armă.
 97

Şedinţa 3: Principii generale de ochire în timpul tragerilor.

Determinarea punctului mediu al loviturilor
Punctul mediu al loviturilor (P.M.L.) se stabileşte, în două situaţii: când
numărul loviturilor este mic (până la cinci lovituri) şi când numărul loviturilor
este mai mare.
La un număr mic de puncte de incidenţă (până la cinci lovituri) poziţia
P.M.L. se determină prin procedeul diviziunii succesive a segmentelor. Pentru
aceasta este necesar:
- pentru două lovituri - să se unească cu o linie dreaptă cele două
puncte de incidenţă, iar distanţa dintre ele să se împartă la jumătate (fig. 3.a);
- pentru trei lovituri - să se unească cu o linie dreaptă două puncte de
întâlnire (cele mai apropiate dintre ele), se împarte distanţa la jumătate.
Punctul obţinut se uneşte cu cel de-al treilea punct de incidenţă, iar distanţa
dintre ele se împarte în trei părţi egale. Deoarece spre centrul împrăştierii
punctele de incidenţă sunt mai dese, prin P.M.L., al celor trei lovituri se
înţelege diviziunea cea mai apropiată de primele două puncte de incidenţă
(fig. 3.b);
- pentru patru lovituri se continuă unirea punctului mediu al celor trei
lovituri cu al patrulea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în
patru părţi egale.
Diviziunea cea mai apropiată de primele trei puncte de incidenţă se ia ca
punct mediu al celor patru lovituri (fig. 3.d).
Când sunt patru puncte de incidenţă, punctul mediu al loviturilor se mai
poate determina astfel: punctele de incidenţă care sunt mai apropiate unul faţă
de altul se unesc două câte două, mijlocul ambelor drepte se uneşte din nou,
iar linia obţinută se împarte în două părţi egale; punctul de diviziune astfel
obţinut va fi punctul mediu al celor patru lovituri (fig. 3.c).
Atunci când există cinci puncte de incidenţă, punctul mediu al
loviturilor se determină pentru acestea în acelaşi mod ca şi în cazul anterior
(fig. 3.e).
La baza stabilirii P.M.L. pentru un număr mare de puncte de incidenţă stă
principiul simetriei împrăştierii. În acest caz P.M.L. se determină prin
procedeul trasării axelor de împrăştiere.
Pentru a lovi un obiectiv într-un timp cât mai scurt şi cu consum minim
de muniţie, trebuie ca tragerea să fie grupată şi precisă (fig. 4).
 98

Tragerea grupată este tragerea în care împrăştierea reală a loviturilor

trase cu armamentul respectiv corespunde normelor de tragere fără să le
depăşească.

Fig. 3. Determinarea punctului mediu al loviturilor

Fig. 4. Gruparea şi precizia tragerii

Gruparea tragerii depinde de:

- calităţile armamentului;
- priceperea trăgătorului de a grupa loviturile pe o suprafaţă cât mai
mică.
Trăgătorul poate menţine calitatea armamentului de a trage grupat
prin:
- întreţinerea corectă a acestuia;
- executarea corectă a încărcării armamentului;
- ochirea uniformă, cu respectarea unui regim normal de tragere.
De mare importanţă asupra preciziei tragerii este şi influenţa
iluminării naturale a dispozitivelor de ochire. Soarele prin poziţia sa pe
care o are faţa de armă şi de trăgător influenţează precizia tragerii. Astfel, în
cazul când soarele se găseşte deasupra trăgătorului, vârful cătării este iluminat
puternic şi nu se mai vede din cauza strălucirii sale. În aceste condiţii,
trăgătorul, realizând ochirea, ridică vârful cătării deasupra nivelului umerilor
crestăturii înălţătorului, obţinându-se astfel abateri ale loviturilor în sus (fig.
5.a). Similar are loc influenţa luminii solare când soarele se află în stânga sau
 99

în dreapta (fig. 5.c, 5.d). De asemenea, când cerul este acoperit de nori se
obţin lovituri sub nivelul punctului ochit (fig. 5.b).

Fig. 5. Influenţa iluminării naturale asupra preciziei tragerii

De asemenea, precizia tragerii este influenţată şi de natura terenului

(solului) de pe care se execută tragerea, de modul aşezării, fixării şi rezemării
armamentului. Corecţiile de tragere cu armamentul portativ se fac prin
schimbarea punctului de ochire la iniţiativa trăgătorului sau la ordin.

Încărcarea şi descărcarea pistolului-mitralieră AKM,

încărcătoarelor cu muniţii, punerea armamentului la
siguranţă.

Arma descărcată şi asigurată.

 Portînchizătorul în poziţia iniţială (dinainte), cocoşul dezarmat,
detunătorul gol, ţeava închisă, toate arcurile dezamorsate, piedica de
siguranţă în poziţia de sus. Piedica de siguranţă nu permite mişcarea
portînchizătorului înapoi şi blochează trăgaciul. Tragerea e imposibilă
chiar dacă în detunător este cartuş.

Încărcarea armei. 
Se pune încărcătorul cu cartuşe, piedica de siguranţă se trece în
una din poziţiile de jos («ОД» sau «АВ»), portînchizătorul se trage la sine
până la limită şi se eliberează pentru mişcare liberă înainte sub forţa
arcului recuperator. În timpul mişcării înapoi are loc înarmarea cocoşului,
în timpul mişcării înainte se extrage următorul cartuş din încărcător, cartuşul
se introduce în detunător şi se închide canalul ţevii.
Dacă în detunător este cartuş sau tub, după deschiderea canalului ţevii
în momentul înarmării cocoşului se extrage şi se aruncă cartuşul sau tubul din
 100

detunător. Cocoşul se menţine pe nuca de înarmare a trăgaciului. Dacă după

încărcarea armei piedica de siguranţă se trece în poziţia de sus (asigurat),
pârghia piedicii de siguranţă blochează trăgaciul, cocoşul rămâne înarmat.

Închiderea canalului ţevii se efectuează la sfârşitul mişcării

portînchizătorului înainte prin rotirea închizătorului în jurul axei sale şi
fixarea pragurilor de armare (două) a închizătorului în pragurile de armare ale
cutiei mecanismelor.
Deschiderea are loc la începutul mişcării portînchizătorului înapoi.

Executarea tragerii lovitură cu lovitură.

Pentru tragerea lovitură cu lovitură piedica de siguranţă se trece în
poziţia «ОД» (poziţia de jos). Pârghia piedicii de siguranţă deblochează
trăgaciul. La apăsarea trăgaciului cocoşul se eliberează de pe nuca de
înarmare a trăgaciului şi sub acţiunea arcului de armare loveşte percutorul
închizătorului. La lovirea capsei cartuşului de către percutor are loc
aprinderea încărcăturii capsei. De la ea se aprinde încărcătura de pulbere a
cartuşului. Sub acţiunea gazelor glonţul începe mişcarea prin canalul ţevii. În
momentul când glonţul a trecut de orificiul din canalul ţevii, o parte din gaze
trec în tubul de gaze unde acţionează asupra pistonului de gaze imprimând
portînchizătorului mişcare înapoi. În timpul mişcării are loc înarmarea
cocoşului, extragerea şi aruncarea tubului.
 101

Până la eliberarea trăgaciului după executarea loviturii cocoşul se

menţine în poziţia extremă dinapoi de agăţător, ce nu permite următoarea
lovitură până la eliberarea trăgaciului. După eliberarea trăgaciului cocoşul
trece pe nuca de armare a trăgaciului.

Executarea tragerii în serii (automat).

Tragerea în serii se execută în poziţia piedicii de siguranţă «AB»
(poziţia din mijloc). Pârghia piedicii de siguranţă blochează agăţătorul. La
apăsarea trăgaciului cocoşul se eliberează de pe nuca de înarmare a
trăgaciului şi sub acţiunea arcului de armare loveşte percutorul închizătorului.
În continuare procesul de tragere este dirijat de autodeclanşator şi urmează
până la eliberarea trăgaciului. 

Autodeclanşatorul cu arcul său serveşte pentru eliberarea automată a

cocoşului de pe nuca autodeclanşatorului, precum şi pentru preîntâmpinarea
eliberării cocoşului, atunci când canalul ţevii şi închizătorul nu sunt închise.

Umplerea încărcătoarelor cu cartuşe.

Pentru aceasta încărcătorul se ia în mâna stângă cu gatul în sus şi partea
proeminentă la stânga. În mâna dreaptă se iau cartuşele cu glonţul înspre
încărcător în aşa fel ca fundul tubului puţin să se înalte deasupra degetelor
mare şi arătător. Ţinând încărcătorul cu aplecarea spre stânga şi apăsând cu
degetul mare a introduce cartuşele câte unul cu fundul la partea posterioara a
încărcătorului.
 102

Poziţiile de tragere a militarului din pistolul-mitralieră

AKM.

Din poziţia culcat - dacă arma se află în poziţia „la umăr" mâna dreaptă
puţin se mişcă în sus pe curea şi scoţând arma de pe umăr se apucă cu mâna
stângă ţinând-o de garda trăgaciului şi cutia închizătorului, după ce arma se ia
cu mâna dreaptă, ţinând-o de apărătoare şi uluc îndreptând-o cu gura ţevii
înainte. Concomitent se face un pas deplin cu piciorul drept înainte şi lateral
la dreapta (desenul a). După aceasta rezemându-se succesiv pe femurul
piciorului stâng şi antebraţul mânii stângi vă culcaţi pe partea stângă şi rapid
vă întoarceţi pe abdomen desfăcând picioarele în părţi cu vârfurile în afară.
Arma se pune pe palma mânii stângi (desenul b).
Luarea armei la ochi - ţinând arma cu mâna stângă de uluc sau de
încărcător (rezemat sau ne rezemat) şi cu mâna dreaptă de mânerul pistolului,
ne pierzând ţinta din vedere, fixăm patul armei în aşa fel ca să se simtă
contactul strâns a tălpii patului cu umărul. Degetul arătător al mânii drepte
(prima falanga) se pune pe trăgaci. Aplecând capul puţin înainte şi fără
încordarea gâtului, cu obrazul drept strângem la patul armei. Ambele coate se
pun pe sol aproximativ la distanţa umerilor (în timpul tragerilor în poziţia
culcat sau din locaşul de tragere).
 103

Procedeele tragerii rezemat din adăpost - în dependenţă de înălţimea

reazemului, pistolarul ia poziţia pentru tragere culcat, în genunchi, în picioare.
Pentru tragerea rezemat, arma se pune cu ulucul pe reazem, ţinând-o cu mâna
stângă de încărcător sau uluc, iar cu mâna dreaptă de mânerul pistolului.

Din poziţia în genunchi - arma se ia cu mâna dreaptă de apărătoare şi

uluc, îndreptând-o cu gura ţevii înainte, vă puneţi în genunchiul drept şi vă
aşezaţi pe călcâi, femurul piciorului stâng fiind paralel solului şi unghiul între
femurul drept şi stâng de 90°. Arma se mută în mâna stângă ţinând-o de uluc
şi îndreptată spre ţintă.

Din poziţia în picioare - dacă arma se află în

poziţia „la umăr" vă întoarceţi în jumătate de tiraj la dreapta de la direcţia
 104

ţintei, piciorul stâng depărtând la distanţa umerilor, repartizând greutatea

egală pe ambele picioare. Concomitent mâna dreaptă se mişcă în sus pe curea
scoţând arma de pe umăr şi apucând-o cu mâna stângă de jos de uluc şi
împingeţi gura ţevii înainte în direcţia ţintei.

Pregătirea grenadelor de
mână pentru luptă. Aruncarea
grenadelor.
Pregătirea grenadelor de mână ofensive şi
defensive:
a) se scoate şplintul cu inelul de siguranţă şi se aruncă grenada;
b) pârghia de declanşare eliberează percutorul;
c) percutorul loveşte capsa de aprindere;
d) se aprinde întârzietorul pirotehnic;
e) capsa detonantă iniţiază explozia încărcăturii grenadei.
 105

Regulile de folosire a grenadelor de mână.

Aruncarea grenadelor de mână.
Şedinţele la aruncarea grenadelor de mână se execută cu grenadele de
instrucţie şi de război. Când efectivul acţionează pe jos, în primul rând, se
execută şedinţele privind aruncarea grenadelor de mână ofensive, apoi -
defensive şi ulterior - grenadelor antitanc. În procesul de perfecţionare a
deprinderilor militarilor la fiecare ocupaţie pot fi aruncate şi grenadele
ofensive (defensive), precum şi grenadele antitanc. Ulterior se execută
aruncarea grenadelor din TAB (MLD).
Aruncarea grenadelor de mână se execută de către militari în
cadrul:
- şedinţelor de antrenament;
- şedinţelor speciale.
Şedinţele de antrenament se execută cu grenade de instrucţie în scopul
formării deprinderilor şi antrenării militarilor în aruncarea grenadelor de mână
la distanţă şi precizie. Şedinţele speciale se execută cu grenade de război în
scopul perfecţionării deprinderilor dobândite pentru nimicirea inamicului cu
grenade de mână în lupta apropiată.
Grenadele de mână de exerciţiu se pregătesc pentru funcţionare pe
aliniamentul de plecare, iar grenadele de război pe aliniamentul de aruncare,
sub supravegherea conducătorului tragerii.

După pregătirea grenadelor pentru funcţionare, acestea se aşează

astfel:
- grenadele de exerciţiu ofensive – în sacul de merinde, când se aruncă
din mers, şi pe sol, când se aruncă din poziţia culcat;
- grenadele de exerciţiu defensive – pe berma şanţului de tragere sau în
nişe;
- grenadele de război ofensive şi defensive – pe berma şanţului de
tragere;
 106

- grenadele de mână antitanc de exerciţiu şi de război, în nişe.

Aruncarea grenadelor de mână se poate executa atât cu mâna dreaptă,
cât şi cu mâna stângă. În timpul aruncării grenadelor de mână de exerciţiu,
armamentul trebuie să se găsească într-o poziţie, care să permită folosirea lui
imediată pentru trageri, procedând aşa, cum se arată la modul de executare a
şedinţelor.
Aruncarea grenadelor de mână de război în cadrul şedinţei speciale se
execută de câte un singur militar, sub directă conducere şi supraveghere a
conducătorului tragerii.
Militarii, care au executat şi cei care urmează să execute aruncarea
grenadelor de mână de război, se dispun pe grupe împreună cu sanitarul şi
personalul specializat în distrugerea grenadelor neexplodate, sub comandă,
într-un adăpost în pământ cu biuta spre şanţul de tragere la distanţa de
minimum 50 m (lateral sau înapoia şanţului de tragere). Restul personalului
de serviciu şi militarii, care urmează să execute şedinţele în seriile următoare,
se găsesc la adăpost, la depărtare de cel puţin 300 m de la aliniamentul de
aruncare. Punctul de aprovizionare de luptă se dispune într-un adăpost în
pământ la 25 m înapoia şanţului de tragere; personalul, ce-l deserveşte, va sta
adăpostit şi se va deplasa în afară numai la comanda conducătorului tragerii.

Procedeele şi regulile de aruncare a grenadelor de mână

Pentru aruncarea grenadei de mână se execută următoarele procedee:

pregătire pentru aruncare (amorsarea, luarea poziţiei pentru aruncare şi
aruncarea). Amorsarea grenadei se execută la comanda „Pregătiţi grenade",
iar în luptă poate fi de sine stătător.
Aruncarea grenadei se execută la comanda „Cu grenade - FOC", iar în
luptă, în afară de acesta, se execută de sine stătător. Pentru aruncarea
grenadei este necesar:
- de luat grenada în mână şi cu degetele de strâns pârghia de declanşare
la corpul grenadei;
- continuând de strâns pârghia de declanşare, cu altă mână de strâns (de
îndreptat) capetele splintului de siguranţă şi de inel, cu degetul de a1 scoate
din amorsor;
- de aruncat grenada în ţintă (după aruncarea grenade de apărare a se
adăposti).
Arma la aruncarea grenadei trebuie să se afle în poziţia care asigură
pregătirea imediată pentru luptă (în mână, în poziţie „la piept", alături în
locaş).
 107

Executarea tragerilor de luptă din pistolul mitralieră

AKM (AKMS). Antrenament.

ŞEDINŢA INIŢIALĂ - ZIUA

„Tragerea de pe loc asupra obiectivelor fixe din diferite poziţii”

- obiectiv 1 - ţinta piept cu cercuri nr. 4 pe un panou de 0,75 x 0,75 m dispus la

distanţa de 100 m; se trage din poziţia culcat-rezemat; foc lovitură cu lovitură; timp
nelimitat;
- obiectiv 2 - ţinta alergând nr. 8a compartimentată dispusă la
distanţa de 200 m; se trage din poziţia în genunchi şi apoi în
picioare; foc lovitură cu lovitură; timp nelimitat.
Cartuşe: 5 cartuşe, din care pentru (obiectiv 1) – 3 cartuşe;
Aprecierea: să se lovească obiectivele şi să însumeze pentru:
- “FOARTE BINE” – 30 puncte ;
- “BINE” – 25 puncte ;
- “SATISFĂCĂTOR” – 20 puncte .

MODUL DE EXECUTARE A ŞEDINŢEI

Şedinţa se execută cu pistol-mitralieră, carabina mai întâi asupra
obiectivului 1 şi apoi se trage şi asupra obiectivului 2.
Pentru tragerea asupra obiectivului 1 pe aliniamentul de plecare
trăgătorii primesc câte 3 cartuşe, le controlează, încarcă încărcătoarele şi le
introduc în geanta portîncărcătoare.
La comanda şefului sectorului de tragere “PE ALINIAMENTUL DE
TRAGERE - MARŞ” trăgătorii se deplasează pe aliniamentul de tragere, se
pregătesc pentru tragere şi raportează pe rând, când sunt gata, începând din
flancul stâng (exemplu: “Soldatul … gata pentru tragere”).
Şeful sectorului de tragere verifică poziţia pentru tragere a fiecărui
trăgător şi înălţătorul, apoi dă comanda: “Asupra ţintei numărul 4, înălţător
3, cîte 3 cartuşe, lovitură cu lovitură – FOC”.
La terminare, trăgătorul raportează: “Soldatul ........ a terminat
tragerea”.
Şeful sectorului de tragere, după controlul armamentului, ordonă
trăgătorilor să lase armamentul pe parapet şi după semnalul “ÎNCETAREA”
dă comanda: “PE ALINIAMENTUL ŢINTELOR – MARŞ” unde militarii
se opresc la 1–2 paşi în faţa acestora şi studiază rezultatele tragerii.
Trecând pe la fiecare ţintă şeful sectorului de tragere verifică rezultatele
şi arată fiecărui trăgător modul cum trebuie să folosească rezultatele grupării
pentru corectarea ochirii, în vederea tragerii la obiectivul 2 şi ordonă lipirea
urmelor gloanţelor.
 108

Pentru tragerea asupra obiectivului 2 pe aliniamentul de plecare

trăgătorii primesc câte 2 cartuşe şi procedează ca la tragerea asupra
obiectivului 1. Tragerea se execută din poziţia în genunchi, în picioare cu
consumul la fiecare poziţie câte 1 cartuş. După executarea tragerii şeful
sectorului execută controlul armamentului, apoi dă comanda: “PE
ALINIAMENTUL ŢINTELOR ALERGÎND - MARŞ”, unde militarii se
opresc la 1 – 2 paşi în faţa acestora, iar la apropierea şefului sectorului de
tragere fiecare raportează: “Domnule … sunt soldat … am lovit ţinta cu …
gloanţe (ţinta nu este lovită)”.
Art.61. După executarea tragerii asupra ultimului obiectiv prevăzut în
condiţiile şedinţei de tragere, trăgătorii, din proprie iniţiativă, asigură armele
şi trec (rămân) la ordin în poziţia “PENTRU LUPTĂ – CULCAT”. Apoi,
şeful sectorului de tragere dă comanda “ÎNCETAŢI – DESCĂRCAŢI”, la
care trăgătorii pun înălţătorul la gradaţia “P”, scot încărcătoarele şi le aşează
pe pământ, în dreapta (stânga), cu receptoarele pe direcţia de tragere;
dezasigură armele, scot cartuşul din camera cartuşului şi, lăsând armele pe
pământ, îl introduc în încărcător, iar încărcătoarele în genţile portîncărcătoare;
reiau armele, execută percuţia de control având armele aşezate în umăr şi
îndreptate paralel cu axul poligonului; asigură armele, rămânând în poziţia
“PENTRU LUPTĂ – CULCAT” până la noi ordine.
Trăgătorul la mitralieră introduce în bandă cartuşul scos din camera
cartuşului, iar aceasta în cutia cu benzi.
După ce trăgătorii au executat corect toate operaţiunile precizate mai
sus, şeful sectorului de tragere dă comanda “ARMELE LA CONTROL” şi
procedează aşa cum se arată în articolul 63 pentru fiecare categorie de
armament.
Art.62. După ce controlează armele, şeful sectorului de trage-re
comunică la punctul de conducere-observare că seria a terminat tragerea şi
după recepţionarea semnalului “ÎNCETAREA” se înapoiază cu seria de
trăgători la punctul de aprovizionare de luptă, unde aceştia predau cartuşele
netrase, după care se deplasează, sub comandă, la punctele de curăţare a
armamentului.
La terminarea tragerii cu pistolul, trăgătorii rămân în poziţia pentru
luptă din care au tras asupra ultimului obiectiv şi asigură pistolul. La comanda
“ÎNCETAŢI– DESCĂRCAŢI”, scot încărcătorul, apoi cartuşul din camera
cartuşului (dacă a mai rămas) şi îl introduc în încărcător.
La comanda: “ARMELE LA CONTROL”, trăgătorii trec (rămân) în
poziţia pentru luptă în picioare şi execută operaţiunile.

PISTOLUL MAKAROV (ПМ) CAL. 9 mm

 109

Fig.31. Aspectul general al pistolului Makarov cal. 9 mm

Pistolul Makarov cal. 9 mm. - este o armă individuală de atac şi
apărare destinată pentru nimicirea inamicului la distanţe scurte.
Pistolul permite tragerea foc cu foc cu cartuşe de pistol 9 mm. Cele
mai bune rezultate ale tragerii cu pistolul se obţin la distanţele până la 50
m.

CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE:
1. Masa pistolului cu încărcătorul gol, g 730
2. Masa pistolului cu încărcătorul plin (cu 8 cartuşe), g 810
3. Lungimea pistolului, mm 161
4. Înălţimea pistolului, mm 126,75
5. Lungimea ţevii, mm 93
6. Calibrul ţevii, mm 9
7. Numărul de ghinturi 4
8. Capacitatea încărcătorului 8 cartuşe
9. Masa cartuşului, g 10
10. Masa glonţului,g 6,1
11. Lungimea cartuşului, mm 25
12. Cadenţa de tragere practică, lov./min. 30
13. Viteza iniţială de zbor a glonţului m/s 315

NOŢIUNI DESPRE CONSTRUCŢIE

Pistolul constă din următoarele părţi principale şi mecanisme (fig.
32.):
- ramă cu ţeavă şi garda trăgătorului;
- închizător cu percutor, extractor şi piedică;
- arcul închizătorului;
- mecanism de dare a focului;
- mîner cu şurub;
- opritorul închizătorului;
- încărcător.
 110
Fig. 32. Părţile principale şi mecanismele pistolului:
1 - rama cu ţeavă şi garda trăgaciului; 2 -
închizătorul cu percutor, extractor şi piedică; 3 -
arcul închizătorului; 4 - piesele mecanismului de
dare a focului; 5 - mîner cu şurub; 6 - opritorul
închizătorului; 7 - încărcător.

La fiecare pistol se dau accesorii:

- încărcător de rezervă; - cap-cîlţi;
- toc; - cureluşa de pistol.

Fig. 33. Accesoriile pistolului:

a - toc: 1 - corp; 2 - capac; 3 - buzunar pentru
încărcătorul de rezervă; 4 - portcurea anterioară;
5 - portcurea posterioară; 6 - încheietoare; 7 -
locaşuri pentru cap-cîlţi; 8 - cureluşă auxiliară
internă; b - încărcător de rezervă; c - cap-cîlţi; 1 -
lamă; 2 - fanta vergelei; 3 - pinten; d - cureluşă
de pistol: 1 - curea; 2 - cîrlig cu arc; 3 - laţ

ORDINEA DEMONTĂRII INCOMPLETE:

1. Se scoate încărcătorul din baza mînerului;
2. Se controlează dacă lipseşte cartuşul în detunător;
3. Se scoate închizătorul de la ramă;
4. Se scoate de pe ţeavă arcul închizătorului.

ORDINEA MONTĂRII DUPĂ DEMONTARE INCOMPLETĂ:

1. Se pune pe ţeavă arcul închizătorului;
2. Se montează închizătorul la ramă;
3. Se introduce încărcătorul în baza mînerului.
 111

ÎNCERCAREA PRIN TRAGERE ŞI ADUCEREA

LA BĂTAIA NORMALĂ
Încercarea pistolului prin tragere se efectuează trăgînd cu cartuşe din
acelaşi lot la o distanţă de 25 m. Se trage asupra unui cerc de culoare
neagră cu diametrul de 25 cm fixat pe un panou cu înălţimea de 1 m şi
lăţimea 0,5 m.
Ca punct de ochire serveşte mijlocul limitei de jos a cercului negru sau
centrul cercului. Punctul de ochire trebuie să se afle aproximativ la
înălţimea ochilor trăgătorului.
Pe linia verticală deasupra punctului de ochire se marchează (cu cretă,
creioane colorate) poziţia normală a punctului mediu de lovire, care
trebuie să fie mai sus de punctul de ochire cu 12,5 cm sau să coincidă cu
acesta, dacă punctul de ochire va fi centrul cercului. Punctul însemnat
este punct de referinţă.
Încercarea pistolului prin tragere se efectuează din poziţia în picioare
cu arma neaşezată sau rezemat (pe brazdă de iarbă, sac plin cu rumeguş)
pe orice obiect din teren sau suport.
La tragerea rezemat laba mîinii cu pistolul nu trebuie să se atingă de
reazem.
Pentru încercarea pistolului prin tragere, trăgătorul trage consecutiv
patru focuri, ochind minuţios şi uniform. După terminarea tragerii se
examinează panoul şi după amplasarea găurilor se determină gruparea
loviturilor pistolului şi poziţia punctului mediu de lovire..
Gruparea loviturilor pistolului se consideră normală dacă toate patru
găuri (în cel mai rău caz trei, dacă una din găuri brusc a deviat de la
celelalte) încap într-o circumferinţă (gabarit) cu diametrul de 15 cm.
La gruparea satisfăcătoare a loviturilor comandantul determină
punctul mediu de lovire şi măsoară mărimea devierii acestuia de la
punctul de referinţă cu ajutorul riglei gradate. Pentru comoditatea
măsurării prin punctul de referinţă se duc (cu cretă, creioane colorate)
două linii - verticală şi orizontală.
Determinînd punctul de lovire comandantul măsoară mărimea devierii
acestuia de la punctul de referinţă. Punctul mediu de lovire nu trebuie să
devieze de la punctul de referinţă mai mult decît cu 5 cm în orice direcţie.
Dacă punctul mediu de lovire a deviat de la punctul de referinţă mai mult
de 5 cm, atunci pistolul se transmite tehnicianului armurier (maistrului)
pentru deplasarea corespunzătoare sau schimbarea ţelului; ţelul se
schimbă cu altul mai mic (mai înalt), dacă punctul mediu de lovire e mai
sus (mai jos) de punctul de referinţă; ţelul se deplasează la stînga (la
dreapta), dacă punctul mediu de lovire e mai în dreapta (în stînga) de
punctul de referinţă.
Mărimea (micşorarea) înălţimii ţelului sau deplasarea lui în dreapta
(stînga) cu 1 mm schimbă poziţia punctului mediu de lovire în direcţia
corespunzătoare cu 19 cm.
După aducerea pistolului la bătaia normală, ţelul se fixează cu
ajutorul punctatorului, semnul vechi de pe ţel se scoate, iar în locul lui se
face altul.
 112

Fig. 34 . Vedere generală a cartuşului de pistol cal. 9 mm şi structura

lui:
1 - tub-cartuş; 2 - capsă de aprindere; 3 - încărcătură de
pulbere; 4 - glonţ; 5 - înveliş bimetalic (îmbrăcat); 6 - miez
de oţel; 7 - cămaşă de plumb

MUNIŢIILE FOLOSITE
Pentru tragerea cu pistolul se folosesc cartuşe de pistol cal. 9 mm.
Cartuşele se ambalează în lăzi de lemn. În fiecare ladă se aşază cutii de
tablă zincată bordurate sau lipite în care sînt puse cartuşele în pachete de
carton. Într-o cutie de metal încap 80 pachete de carton, cîte 16 cartuşe
în fiecare. În total în ladă de lemn sînt 2560 bucăţi. Masa unei lăzi cu
cartuşe - circa 33 kg.
Nota 1. Este interzisă pilirea cătării pistolului.
Nota 2. Este interzisă ştergerea marcajului de pe peretele închizătorului.

Grenadele de mână. Tipurile.

Tipurile de grenade, caracteristicile tehnico-tactice, părţile
componente, principiul de funcţionare şi măsurile tehnicii securităţii.

Aspectul general al grenadelor explozive de mână: a - РГД-5; b - РГ-42; c - Ф-1.

Grenadele explozive de mână sunt destinate pentru lovirea cu schije

a forţei vii a inamicului în lupta apropiată (la atac, în tranşee, adăposturi,
localităţi, în pădure, în munţi etc.).
 113

În dependenţă de distanţă de împrăştiere a schijelor grenadele se

împart în grenade ofensive şi defensive.
Grenadele de mână РГД-5 şi РГ-42 fac parte din grenadele ofensive.
Grenada Ф-1 este defensivă.
Grenadele explozive de mână sunt completate cu amorsor unificat
pentru grenadele de mână modernizat (Y3РГМ).
Grenada explozivă de mână РГД-5
Destinaţia. Grenada explozivă de mână РГД-5 este o grenadă cu acţiune
fuzantă destinată pentru lovirea forţei vii a inamicului în atac şi apărare.
Grenada se aruncă din diferite poziţii la acţiuni în deplasarea, pe jos şi cu
transportorul blindat (cu automobilul).
Noţiuni despre construcţie. Grenada explozivă de mână РГД-5 constă
din:
- corp cu tubul portamorsă;
- încărcătura de explozie;
- amorsor.

1 - corp; 2 - amorsor;
3 - încărcătură de explozie;
4 - capac; 5 - bucşa capacului;
6 - tubul pentru amorsor
7 - manşetă; 8 - suport de fund;
9 - bucşa suportului de fund.

Corpul grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie,

tubului cu amorsor, precum şi pentru formarea schijelor la explozia grenadei.
El constă din două părţi – partea de sus şi cea de jos.
Partea de sus a corpului constă din învelişul exterior, numit capac, şi
bucşa capacului. La partea de sus cu ajutorul manşetei se cuplează tubul
pentru amorsor. Tubul serveşte pentru cuplarea amorsorului la grenadă şi
ermetizarea încărcăturii de explozie în corp.
Pentru protejarea de murdărie în tub se înşurubează un dop din masă
plastică. La pregătirea grenadei pentru aruncare, în locul dopului se
înşurubează amorsorul. Partea de jos a corpului constă din învelişul exterior,
numit suport de fund şi bucşa suportului de fund.
Încărcătura de explozie constituie umplutura corpului şi serveşte
pentru ruperea grenadei în schije.
Amorsorul grenadei У3РГ (amorsor unificat pentru grenadele de mână
modernizat) e destinat pentru explodarea încărcăturii de explozie. El constă
din mecanismul de percuţie şi însuşi amorsorul.
 114

Mecanismul de percuţie serveşte pentru aprinderea capsei de aprindere

a amorsorului. El constă din tubul mecanismului de percuţie, bucşa de
legătură, şaiba de ghidare, arcul de acţionare, percutor, şaiba percutorului,
pârghia de declanşare, splintul de siguranţă cu inel.

Tubul mecanismului de percuţie este baza pentru asamblarea tuturor

pieselor amorsorului.
Bucşa de legătură serveşte pentru cuplarea amorsorului cu corpul
grenadei. Ea e îmbrăcată pe partea de jos a tubului mecanismului de percuţie.

Şaiba de ghidare serveşte ca sprijin pentru capătul de sus al arcului de

acţionare şi îndreptată mişcarea percutorului. Ea e fixată în partea de sus a
tubului mecanismului de percuţie.

Percutorul şi şaiba percutorului

1-vârf; 2-praguri pentru proptirea şaibei; 3-degajare pentru furcuţa pârghiei de
declanşare;
4-şaiba percutorului
 115

Arcul de acţionare serveşte pentru a transmite percutorului energia

necesară străpungerii capsei de aprindere. El e îmbrăcat pe percutor şi se
propteşte cu capătul lui de sus în şaiba de ghidare, iar în cel de jos - în şaiba
percutorului.
Percutorul serveşte pentru străpungerea şi aprinderea capsei de
aprindere. El e amplasat în interiorul tubului mecanismului de percuţie.
Şaiba percutorului e îmbrăcată pe capătul de jos al percutorului şi
serveşte ca reazem pentru capătul de jos al arcului de acţionare.

Pîrghia de declanşare Splintul de siguranţă cu inel

1 - furcuţă; 2 - ureche de prindere cu găuri pentru splintul de siguranţă
Pârghia de declanşare serveşte pentru reţinerea percutorului în poziţia
armat (arcul de acţionare e comprimat). Pe tubul mecanismului de percuţie
pârghia de declanşare este reţinută de splintul de siguranţă.
Splintul de siguranţă trece prin găurile urechii de prindere a pârghiei de
declanşare şi a pereţilor tubului mecanismului de percuţie. El are inel pentru
scoaterea lui.
Însuşi amorsorul serveşte pentru explodarea încărcăturii de explozie a
grenadei. El constă din bucşa întârzietorului, capsa detonantă.
Bucşa întârzietorului are în partea de sus un filet pentru cuplarea cu
tubul mecanismului de percuţie şi un locaş pentru capsa de aprindere, în
interior - un canal, în care se află întârzietorul, din exterior - o degajare pentru
cuplarea tubului capsei detonate.
Capsa de aprindere e destinată pentru aprinderea întârzietorului.
Întârzietorul transmite raza de foc de la capsa de aprindere la capsa
detonantă. El constă dintr-o compoziţie presată ce emană puţine gaze.
Capsa detonată serveşte pentru explodarea încărcăturii de explozie a
grenadei. Ea e amplasată în tubul fixat în partea de jos a bucşei întârzietorului.
Amorsoarele se află permanent în poziţie de luptă. Desfacerea
amorsoarelor şi verificarea funcţionării mecanismului de percuţie este
interzisă categoric.

Grenada explozivă de mână РГ-42

Destinaţia. Grenada explozivă de mână РГ-42 este o grenadă cu
acţiune fuzantă destinată pentru lovirea forţei vii a inamicului în atac şi
apărare. Grenada se aruncă din diferite poziţii la acţiuni în deplasarea pe jos şi
cu transportul blindat (cu automobilul).
Noţiuni despre construcţie. Grenada explozivă de mână РГ-42 constă
dintr-un corp cu tub pentru amorsor, o bandă metalică, o încărcătură de
explozie şi amorsor.
 116

Corpul grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie,

benzii metalice, tubului pentru amorsor, precum şi pentru formarea schijelor
la explozia grenadei. Corpul ei e cilindric, are fund şi capac. La capac se
fixează tubul cu flanşa pentru cuplarea amorsorului la grenadă şi pentru
ermetizarea încărcăturii de explozie în corp. În timpul păstrării şi transportării
grenadelor tubul se închide cu un dop de masă plastică sau cu un căpăcel
metalic.
Banda metalică serveşte pentru formarea schijelor la explozia
grenadei, ea e înfăşurată în 3-4 straturi în interiorul corpului. Pentru mărimea
numărului de schije suprafaţa benzii e crestată pe pătrate.
Încărcătura de explozie umple corpul şi serveşte pentru ruperea
grenadei în schije.

Construcţia grenadei explozive de mână РГ-42

1-corp; 2-bandă metalică; 3-încărcătură de explozie;
4-amorsor; 5-tubul cu flanşă; 6-fund; 7-capac

Grenada explozivă de mână Ф-1

Destinaţia. Grenada explozivă de mână Ф-1 este o grenadă cu acţiune
fuzantă destinată pentru lovirea forţei vii mai ales în lupta de apărare.
Grenada poate fi aruncată din diferite poziţii şi numai de după adăposturi, din
transportorul blindat sau tanc (autotun).
Noţiuni despre construcţie. Grenada explozivă de mână Ф-1:
1- corp, 2 - încărcătură de explozie; 3 - amorsor.

Elementele grenadei explozive de mână Ф-1

 117

Corpul grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie şi

amorsorului, precum şi pentru formarea schijelor la explozia grenadei. Corpul
grenadei e din fontă, cu caneluri longitudinale şi transversale, după care
grenada, după obicei, se rupe în schije. În partea de sus a corpului este o gaură
filetată pentru înşurubarea amorsorului. În timpul depozitării şi transportării
grenadelor în această gaură e înşurubat un dop de masă plastică.
Încărcătura de explozie umple corpul şi serveşte pentru ruperea
grenadei în schije.

Grenada cumulativă antitanc de mână РКГ-3

Destinaţia. Grenada cumulativă de mână РКГ-3 este o grenadă antitanc
cu efect directiv destinată pentru lupta împotriva tancurilor, autotunurilor,
transportoarelor blindate, autoblindatelor inamicului, precum şi pentru
distrugerea lucrărilor de apărare permanente şi de campanie. Grenadele se
aruncă din diferite poziţii şi numai de după adăposturi. Distanţa medie de
aruncare a grenadei este de 1520 m.
Masa grenadei amorsate  1070 g.
La atingerea obiectivului grenada momentan explodează şi jetul de
gaze format cu o densitate şi temperatură mare perforează blindajul tancurilor
moderne şi alte obstacole rezistente.

Noţiuni despre construcţie

Grenada cumulativă antitanc de mână РКГ-3 constă din corp, mâner,
încărcătură de explozie şi amorsor.

Construcţia grenadei cumulative antitanc de mână РКГ-3

1-corp; 2-încărcătură de explozie; 3-amorsor; 4-mâner.

Corpul cilindric al grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de

explozie şi amorsorului. Corpul are: jos - fund; în interior - pâlnia cumulativă;
sus - capac înşurubat cu tub pentru amorsor: Partea superioară a capacului se
termină cu un filet pentru înşurubarea mânerului.
Din exterior pe corpul grenadei sunt imprimate regulile de aruncare şi
marcajul.
 118

Corpul grenadei (în secţiune)

1-înveliş; 2-pâlnie cumulativă; 3-fund; 4-capac; 5-tub; 6-filet; 7-încărcătură de bază;
8-încărcătură suplimentară; 9-garnitură de carton; 10-cavitate cumulativă.

Mânerul
a-aspectul general; b-secţiune; 1-corp; 2-mufa mobilă; 3-placa rabatabilă; 4 şi 5-
capetele elastice şi îndoite ale plăcii rabatabile; 6-manşetă; 7-capac rabatabil; 8-arcul
capacului; 9-cui de siguranţă;
10-inel; 11-corpul mecanismului de percuţie; 12-tub de flanşă; 13-corpul percutorului;
14-percurtor;
15-arc de acţionare; 17-bilă mare; 18-bilă mică; 19-stabilizator; 20-limbă de sârmă; 21-
bucşă; 22-inel;
23-arcul stabilizatorului; 24-bilă; 25-arcul mufei mobile; 26-tijă; 27-arcul tijei; 28-
căpăcel; 29-tub central; 30-tub mobil; 31-niplu; 32-bilă; 33-contragreutate inertă; 34-
garnitură.

Mânerul serveşte pentru comoditatea aruncării grenadei şi declanşării

mecanismului de percuţie. El constă din corp, mufa mobilă cu arc, placa
rabatabilă, capacul rabatabil cu placă şi splintul de siguranţă cu inel.
În mâner sunt amplasate mecanismul de percuţie, stabilizatorul şi
dispozitivul de siguranţă.
Corpul mânerului e ermetizat; din faţă e închis cu o garnitură din
pergament, iar din spate între mufa mobilă şi capac se află garnituri de fetru.
Mufa mobilă are filet pentru înşurubarea pe capacul corpului grenadei.
Pe suprafaţa ei laterală se află urechea de prindere cu găuri pentru cuiul de
siguranţă şi două locaşuri. Cu ajutorul urechii de prindere şi cuiului mufa
mobilă se cuplează cu placa rabatabilă.
Într-un locaş al mufei mobile e amplasat capătul al plăcii rabatabile, iar
în al doilea - capătul plăcii capacului rabatabil cu bilă.
 119
Mecanismul de percuţie
a-în secţiune; b-demontat; 1-corp; 2-tub cu flanşă; 3-corpul percutorului; 4-percutor; 5-
arc de acţionare; 6-arc de contra siguranţă; 7-contragreutatea inertă.

Mecanismul de percuţie este destinat pentru aprinderea capsei

detonante a amorsorului. El constă din corp, tubul cu flanşă, corpul
percutorului, percutor, arcurile de acţionare şi de contra siguranţă, bilele de
siguranţă şi contragreutatea inertă.
Corpul percutorului e plasat în tubul cu flanşă şi are patru găuri pentru
bilele de siguranţă. În interiorul corpului e plasat percutorul şi arcul de
acţionare. Două bile mari de siguranţă ţin corpul percutorului în tub, iar două
bile mici - percutorul în corpul percutorului.
Arcul de contra siguranţă nu permite contragreutăţii inerte să se
deplaseze în timpul zborului grenadei.

Stabilizatorul
1-con de pânză; 2-aripioară de sârmă; 3-bucşă; 4-arc; 5–inel

Stabilizatorul serveşte pentru a îndrepta direcţia zborului grenadei cu

fundul corpului înainte. El constă dintr-un con de pânză, pentru aripioare de
sârmă, o bucşă, un inel şi un arc.
Dispozitivul de siguranţă include patru siguranţe care asigură
siguranţa la manipularea grenadei şi zborul ei.
Prima siguranţă - cuiul de siguranţă uneşte mufa mobilă cu placa
rabatabilă şi asigură siguranţa la manipularea grenadei. El se scoate înainte de
aruncare grenadei.
A doua siguranţă asigură siguranţa grenadei la căderea întâmplătoare,
dacă cuiul de siguranţă e scos. Ea constă din placa capacului rabatabil cu bilă,
mufa mobilă şi arcul ei. Siguranţa se decuplează în momentul aruncării
grenadei.
A treia siguranţă asigură protecţia după aruncarea (a doua siguranţă a
declanşat) la lovirea întâmplătoare de un obstacol amplasat mai aproape de
1m de la cel care aruncă. Ea constă din tija cu capac şi arc, tuburile mobil şi
central, niplu şi două bile. Siguranţa se decuplează prin acţiunea
stabilizatorului după deschiderea acestuia în timpul zborului grenadei.

Amorsorul (în secţiune)

1-tub; 2-bucşă; 3-capsă detonantă; 4-detonator suplimentar.
 120

A patra siguranţă - arcul de contra siguranţă asigură siguranţa grenadei

în zbor, reţinând contragreutatea inertă împotriva deplasării înainte.
Încărcătura de explozie e destinată pentru perforarea blindajului
(betonului) şi distrugerea altor obstacolelor rezistente. Pentru formarea la
explodare a unui jet îngust de gaze de mare densitate (câteva mii de
atmosfere) şi îndreptarea acestuia asupra blindajului încărcătura are în partea
din faţă o cavitate cumulativă în formă de pâlnie. În afară de aceasta, între
fundul corpului şi pâlnia cumulativă este un spaţiu liber (fără substanţă
explozivă) care asigură efectul maxim de perforare a blindajului de către
grenadă. Încărcătura de explozie constă din încărcătura de bază şi cea
suplimentară, între care e plasată o garnitură de carton.
Amorsorul cu acţiune instantanee e destinat pentru explodarea
încărcăturii de explozie a grenadei. El constă din tub şi bucşă. În bucşă e
plasată capsa detonată, iar în tub - detonatorul suplimentar.

Executarea exerciţiilor practice din armamentul de infanterie

Organizarea tragerii din pistolul-mitralieră AKM

Pe aliniamentul de plecare conducătorul tragerii verifică pregătirea seriei pentru

executarea exerciţiilor şi ordonă distribuitorului de muniţii de a elibera seriei muniţia.
Distribuitorul de muniţii raportează conducătorului tragerii despre eliberarea
muniţiei.
Primind muniţia seria o examinează, încarcă cu cartuşe încărcătoarele şi le
montează la pistolul-mitralieră.
La comanda conducătorului tragerii seria se deplasează pe aliniamentul de tragere,
unde fiecăruia i se indică ţinta sau poziţia de tragere.
Pe aliniamentul de deschidere a focului, în timpul executării exerciţiilor din poziţia
pentru tragere "culcat" se dă comanda "Pentru luptă culcat! Încărcaţi!" Conform căreia
seria (trăgătorul) este obligat:
- să ia poziţia "pentru tragere culcat";
- să pună siguranţa la felul de foc "cerut": lovitură cu lovitură (OД) sau foc automat
(AB);
- introduce cartuşul pe ţeava, pentru ce cu mâna dreapta duce închizătorul pistolului
- mitralieră în spate până la capăt unde i se dea drumul;
- raportează despre pregătirea către tragere, de exemplu - "Soldatul Şaramet
pentru tragere sunt gata!"
După comanda conducătorului tragerii "Foc!", seriei (trăgătorului) i se indică
obiectivul, după care conform ordinului de executare a exerciţiului trăgătorii execută
tragerea.
După terminarea tragerii seria (trăgătorul) este obligat:
- să pună arma la siguranţă;
- să raporteze despre terminarea tragerii, de exemplu - "Soldatul Şaramet tragerea
a terminat!"
Conducătorul tragerii, fiind ferm convins că schimbul tragerea a terminat, dă
comanda "Încetaţi! Descărcaţi! Armele la control!".
 121
La acestă comandă este necesar:
- din poziţia culcat: să scoată încărcătorul şi să-1 pună lângă armă cu
alimentatorul spre el, să scoată arma de la siguranţă, ducând închizătorul în spate şi
întorcând arma puţin în stânga;
- din poziţia în picioare: ţinând arma cu mâna stângă, cu mâna dreaptă
demontează încărcătorul şi îl pune în mâna stângă cu alimentatorul sus, cu partea convexă
de la sine, cu degetele mânii stângi, strângând încărcătorul de ţeava pistolului-mitralieră,
scoate arma de la siguranţă, duce mânerul închizătorului în spate şi întoarce arma puţin în
stânga.
Conducătorul tragerii, controlând armele fiecăruia, ce au executat tragerea şi fiind
ferm convins că în camera cartuşului şi în încărcător nu sunt cartuşe, dă comanda -
"Controlat!".
La această comandă-seria (trăgătorul) este obligată:
- să aducă mânerul închizătorului în faţă;
- să scoată mecanismul de dare a focului din poziţia de luptă (execută declanşarea de
control);
- pune arma la siguranţă;
- să montează încărcătorul;
- din poziţia culcat - în picioare se ia arma „la umăr!";
Dacă este necesar seria (trăgătorul) controlează ţintele în ordinea stabilită în
Regulamentul tragerii.

În cazuri deosebite poate apare necesitatea încetării temporare sau complete a

tragerii. Pentru încetarea temporară a trageri i se dă comanda "Încetaţi - Asiguraţi!"
La acestă comandă seria (trăgătorul) încetează tragerea şi pune armele la siguranţă.
Pentru continuarea tragerii se dă comanda "Foc!", după care seria (trăgătorul) scoate
armele de la siguranţă şi prelungeşte tragerea.
Pentru încetarea completă a trageri şi după comanda "Încetaţi!" şi îndeplinirea acesteia se
dă comanda "Descărcaţi!". La această comandă este necesar:
- să demonteze încărcătorul;
- să scoată arma de la siguranţă;
- lent să ducă mînerul închizătorului în spate, să scoată cartuşul din camera
cartuşului şi să dea drumul închizătorului;
- să execute declanşarea de control;
- să pună arma la siguranţă;
- să extragă cartuşele din încărcător şi ultimul să-1 monteze la armă (sau să-1 pună în
port-încărcător).
La comanda "Armele - la control!" seria (trăgătorul) execută operaţiunile conform
prevederilor prezentului Regulament.
În timpul tragerii conducătorul trebuie să se afle în spatele celor care execută
tragerea, să urmărească după ei şi să nu se implice în acţiunile lor, dacă ei nu încalcă
măsurile de siguranţă, regulile şi ordinea îndeplinirii exerciţiilor.
Semnalele la vedere, mişcarea şi iluminarea ţintelor conducătorul trebuie să le dea
neobservat celor care execută tragerea.
După încetarea definitivă a tragerii conducătorul controlează starea armamentului,
evidenţa muniţiilor, organizează strângerea tuburilor trase, execută examinarea rezultatelor
 122
obţinute la tragere, anunţă notele individuale, pentru fiecare trăgător în parte. Prezintă
datele rezultatelor la trageri.

Tema 1: Mijloacele de nimicire în masa şi protecţia împotriva lor.

Şedinţa 1: Noţiuni de armă nucleară. Substanţele toxice cu acţiune
puternică. Tipurile şi factorii distructivi a exploziilor nucleare. Acţiunile de
protecţie ale efectivului în diferite situaţii.
Noţiunea de armă nucleară. Încărcăturile şi muniţiile nucleare.
Mijloacele de întrebuinţare a acesteia.
Se numeşte armă nucleară arma de nimicire în masă cu efect exploziv,
bazată pe folosirea energiei nucleare ce se eliberează la reacţiile în lanţ de
fisiune a nucleelor grele ale unor izotopi de uraniu şi plutoniu sau la reacţiile
termonucleare de sinteză a nucleelor uşoare ale izotopilor de hidrogen
(deuteriu şi tritiu) în nuclee mai grele, de exemplu, nuclee ale izotopilor de
heliu. 
Explozia nucleară este însoţită de eliberarea unei cantităţi enorme de
energie, de aceea după efectul de distrugere şi nimicire ea poate să depăşească
de sute şi mii de ori exploziile celor mai mari muniţii încărcate cu substanţe
explozive obişnuite. 
Printre mijloacele modeme de luptă armată arma nucleară ocupă un loc
deosebit - ea este mijlocul principal de nimicire a inamicului. Arma nucleară
permite de a distruge mijloace de nimicire în masă ale inamicului, de a-i
produce în scurt timp mari pierderi de forţă vie şi tehnică de luptă, de a
distruge lucrările şi alte obiecte, a infecta terenul cu substanţe radioactive,
precum şi a exercita o influenţă puternică moral-psihologică asupra
personalului şi a crea prin aceasta părţii ce întrebuinţează arma nucleară
condiţii favorabile pentru obţinerea victoriei în luptă.
Dispozitivele destinate pentru realizarea procesului exploziv de
eliberare a energiei nucleare se numesc încărcături nucleare.
Din muniţiile nucleare fac parte componentele de luptă (pârtile ogivale)
încărcate cu încărcături nucleare ale rachetelor de diferite tipuri şi destinaţie,
bombele, torpilele, bombele submarine, proiectilele de artilerie şi minele
nucleare.
Puterea muniţiilor nucleare se caracterizează prin echivalentul de trotil,
adică prin cantitatea de trotil m tone, la explodarea căreia se eliberează
aceeaşi cantitate de energie ca şi la explodarea încărcăturii nucleare date.
Muniţiile nucleare se împart convenţional după putere în foarte mici
(până la 1 kt), mici (1 - 10 kt), mijlocii (10 - 100 kt), mari (100 kt - 1 Mt) şi
foarte mari (peste 1 Mt). 
Aspectul exterior al muniţiilor nucleare depinde de construcţia şi
destinaţia acestora. Corpul muniţiilor nucleare are găuri, ferestruici de acces,
prin care se verifică starea bună a automaticii dispozitivului nuclear de
încărcare. Muniţiile nucleare ale trupelor de uscat ale SUA şi containerele, în
 123

care ele se transportă, se vopsesc în culoare verde şi se inscripţionează cu

vopsea galbenă, iar cele de şcoală se vopsesc în culoare neagră şi se
inscripţionează cu vopsea albă. Pe corpul muniţiei se inscripţionează cu litere
galbene şi albe cu înălţimea 2,5 cm: marca muniţiei XM27, XM47 sau XM48;
indicii încărcăturilor nucleare Yl, Y2, Y3 ce determină echivalentul de trotil
al acestora. În afară de aceasta, pe toate muniţiile de şcoală deasupra
marcajului obişnuit se aplică inscripţia roşie "Training only" (numai pentru
scopuri de învăţământ). 
Din mijloacele de întrebuinţare a armei nucleare fac parte: rachetele de
destinaţie tactică, tactic-operativă şi strategică; avioanele purtătoare de armă
nucleară; rachetele cu aripi; submarinele; artileria ce întrebuinţează muniţie
nucleară; minele nucleare.
Felurile exploziilor nucleare. dezvoltarea exploziei nucleare şi formarea
factorilor distructivi.
În funcţie de misiunile ce se rezolvă prin întrebuinţarea armei nucleare,
exploziile nucleare pot fi executate în aer, la suprafaţa pământului şi apei, sub
pământ şi apă. în conformitate cu aceasta, deosebim explozii de mare
înălţime, aeriene, la sol (la suprafaţa apei) şi subterane (submarine).
Explozia nucleară de mare înălţime este o explozie ce se produce cu
scopul nimicirii în zbor a rachetelor şi avioanelor la o înălţime nepericuloasă
pentru obiectele terestre (peste 10 km). Factorii distructivi ai exploziei de
mare înălţime sunt: unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă şi
impulsul electromagnetic (IEM).
Explozia nucleară aeriană este o explozie produsă la o înălţime de până
la 10 km când zona luminoasă nu atinge suprafaţa pământului (apei).
Exploziile aeriene pot fi joase şi înalte. Contaminarea radioactivă puternică a
terenului se produce numai în apropiere de epicentrele exploziilor aeriene
joase. Contaminarea terenului pe urma norului radioactiv nu exercită influenţă
esenţială asupra acţiunilor personalului. La explozia nucleară aeriană cel mai
mult se manifestă unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă şi
impulsul electromagnetic.
Explozia nucleară la sol (la suprafaţa apei) este o explozie executată la
suprafaţa olului (apei), la care zona luminoasă atinge suprafaţa pământului
(apei), iar coloana de praf (de apă) este unită cu norul exploziei din momentul
formării. 
Particularitatea caracteristică a exploziei nucleare la sol (la suprafaţa apei)
este contaminarea radioactivă puternică a terenului (apei) atât în raionul
exploziei, cât şi pe direcţia de deplasare a norului exploziei. Factorii
distructivi ai acestei explozii sunt unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia
penetrantă, contaminarea radioactivă a terenului şi IEM. 
 
 124

Explozia nucleară subterană (submarină) este o explozie executată sub

pământ (sub apă) şi se caracterizează prin azvârlirea unei cantităţi mari de sol
(de apă) amestecat cu produsele substanţei explozive nucleare (cu fragmente
de fisiune a uraniului-235 sau plutoniului-239). Efectul vulnerat şi distructiv
al exploziei nucleare subterane se manifestă în fond prin unde seismice
explozive (factorul distructiv principal), formarea pâlniei m pământ şi prin
contaminarea radioactivă puternică a terenului. Emisiunea de lumină şi
radiaţia penetrantă lipsesc. Caracteristic pentru explozia submarină este
formarea coloanei de apă, undei de bază ce apare la prăbuşirea coloanei de
apă.
Explozia nucleară aeriană începe printr-o izbucnire de lumină orbitoare
de scurtă durată, lumina căreia poate fi observată la o distanţă de câteva zeci
şi sute de kilometri. în urma izbucnirii de lumină apare zona luminoasă în
formă de sferă sau semisferă (în cazul exploziei la sol), care este sursa
emisiunii de lumină puternice. Simultan din zona exploziei se propagă în
mediul înconjurător un flux puternic de radiaţii gama şi de neutroni, care se
formează în cursul reacţiei nucleare în lanţ şi în procesul dezintegrării
schijelor radioactive ale fragmentelor de fisiune a încărcăturii nucleare.
Cuantele gama şi neutronii emişi la explozia nucleară se numesc radiaţie
penetrantă. Sub acţiunea radiaţiei gama instantanee are loc ionizarea atomilor
mediului înconjurător, care provoacă apariţia câmpurilor electrice şi
magnetice. Aceste câmpuri, din cauza acţiunii lor de scurtă durată, sunt
denumite impuls electromagnetic al exploziei nucleare. 
În centrul exploziei nucleare temperatura creşte instantaneu până la
câteva milioane de grade, datorită cărui fapt substanţa încărcăturii se
transformă într-o plasmă de înaltă temperatură ce emite radiaţie Roentgen.
Presiunea produselor gazoase la început atinge câteva milioane de atmosfere.
Sfera de gaze incandescente a zonei luminoase, tinzând să se dilate, comprimă
straturile învecinate de aer, creează o cădere bruscă de presiune la limita
stratului comprimat şi formează unda de şoc, care se propagă de la centrul
exploziei în diferite direcţii. Deoarece densitatea gazelor ce constituie sfera
incandescentă e cu mult mai joasă decât densitatea aerului înconjurător, sfera
incandescentă se ridică repede. Totodată se formează norul exploziei de forma
unei ciuperci, care conţine gaze, vapori de apă, particule mărunte de sol şi o
cantitate enormă de produse radioactive ale exploziei. După ce atinge
înălţimea maximă, norul este transportat sub acţiunea curenţilor aerieni la
distanţe mari, se împrăştie şi produsele radioactive cad pe suprafaţa solului,
creând contaminarea radioactivă a terenului şi obiectelor.
 125

Factorii distructivi ai exploziei nucleare. Mijloacele şi procedeele de

protecţie împotriva acestora.
Unda de şoc a exploziei nucleare apare în consecinţa dilatării masei
incandescente luminoase de gaze din centrul exploziei şi reprezintă o zonă de
compresiune bruscă a aerului, care se propagă de la centrul exploziei cu o
viteză supersonică. Acţiunea ei durează câteva secunde. Distanţa de 1 km
unda de şoc o parcurge în 2 s, 2 km - în 5 s, 3 km - în 8 s.
Leziunile cauzate de unda de şoc sunt provocate atât prin acţiunea
presiunii excedentare, cât şi prin efectul aruncător al acesteia (prin presiunea
rapidă), condiţionat de deplasarea undei aeriene. Personalul, armamentul şi
tehnica de luptă, dispuse în teren descoperit, sunt lovite mai ales în rezultatul
efectului aruncător al undei de şoc, iar obiectele de dimensiuni mari (clădirile
etc.) - prin acţiunea presiunii excedentare. 
Leziunile pot fi cauzate, de asemenea, în consecinţa acţiunii indirecte a
undei de şoc (cu sfărâmături de clădiri, copaci etc.). în unele cazuri gravitatea
leziunilor cauzate de acţiunile indirecte poate fi mai mare decât cea de la
acţiunea nemijlocită a undei de şoc, iar numărul victimelor - predominant.
Asupra parametrilor undei de şoc influenţează vădit relieful terenului,
masivele păduroase şi vegetaţia. Pe povârnişurile orientate spre explozie, cu o
înclinare de peste 10°, presiunea se măreşte: cu cât e mai înclinat povârnişul,
cu atât e mai mare presiunea. Pe contrapantele înălţimilor are loc fenomenul
invers. în văi, tranşee şi în alte lucrări din pământ dispuse perpendicular pe
direcţia de propagare a undei de şoc efectul aruncător e considerabil mai mic
decât în teren descoperit. Presiunea în unda de şoc în interiorul masivului
păduros e mai înaltă, iar efectul aruncător e mai mic decât în teren descoperit.
Acest fapt se explică prin rezistenţa opusă de copaci maselor de aer ce se
deplasează cu viteză mare din urma frontului undei de şoc.
Adăpostirea personalului în spatele dealurilor şi terasamentelor, în răpi,
văgăuni şi păduri tinere, folosirea fortificaţiilor, tancurilor, MLI, TB şi altor
maşini de luptă reduce gradul de lovire a acestuia cu unda de şoc. Astfel,
personalul dispus în tranşee descoperite este vătămat la distanţe de unda de
şoc de 1,5 ori mai puţin decât cel dispus în teren descoperit. Armamentul,
tehnica şi alte mijloace materiale pot fi deteriorate de acţiunea undei de şoc
sau distruse complet. De aceea pentru protecţia acestora trebuie de folosit
accidentele naturale ale terenului (dealurile, cutele de teren etc.) şi
adăposturile.
Emisiunea de lumină a exploziei nucleare este o radiaţie vizibilă
ultravioletă şi infraroşie, care acţionează în curs de câteva secunde. Ea poate
provoca la personal arsuri, vătămarea ochilor şi orbirea temporară. Arsurile
apar din cauza efectului nemijlocit al emisiunii de lumină asupra părţilor
descoperite ale corpului (arsurile primare), precum şi din cauza hainelor
aprinse în focarele de incendiu (arsurile secundare). In funcţie de gravitatea
 126

vătămării arsurile se împart m patru grade: gradul întâi - roşeaţă, edem cutanat
şi sensibilitate la durerea pielii; gradul doi - formarea băşicilor; gradul trei -
necrozarea pielii şi ţesuturilor; gradul patru - carbonizarea pielii. 
Arsurile fundului de ochi (în cazul privirii directe a exploziei) sînt
posibile la distanţe ce depăşesc razele zonelor de asupra a pielii. Orbirea
temporară apare de obicei noaptea şi în amurg, nu depinde de direcţia privirii
în momentul exploziei şi va avea un caracter în masă. Ziua apare numai dacă
priveşti explozia. Orbirea temporară trece repede, nu lasă urmări şi nu
necesită de obicei asistenţă medicală.
Observarea prin aparatele de vedere pe timp de noapte exclude orbirea,
însă aceasta e posibilă, folosind aparatele de vedere ziua; de aceea ele pentru
timpul de noapte trebuie închise cu perdele speciale. 
În scopul protecţiei ochilor împotriva orbirii personalul trebuie să se
afle pe cât posibil în mijloacele tehnice cu obloanele închise, trebuie folosite
fortificaţiile şi proprietăţile de protecţie ale terenului.
Emisiunea de lumină a exploziei nucleare provoacă aprinderea şi
carbonizarea materiale inflamabile: elementelor de lemn ale armamentului şi
tehnicii, huselor la tancuri, TB şi MLI.
Radiaţia penetrantă a exploziei nucleare este un flux de radiaţii gama
şi de neutroni. Cuantele gama şi neutronii, propagându-se în orice mediu,
provoacă ionizarea acestuia. Sub acţiunea neutronilor, în afară de aceasta,
atomii neradioactivi ai mediului se transformă în radioactivi, adică se
formează aşa-numita activitate indusă. În consecinţa ionizării atomilor ce fac
parte din organismul viu se deranjează procesele de activitate vitală a
celulelor şi organelor, ceea ce duce la îmbolnăvire de boală actinică. Radiaţia
penetrantă provoacă întunecarea opticii, efectul expunerii la lumină a
materialelor fotografice sensibile la lumină, şi scoate din uz aparatajul
radioelectronic, mai ales a celui ce conţine elementele cu semiconductoare.
Acţiunea vătămătoare a radiaţiei penetrante se caracterizează prin
mărimea dozei de radiaţie, adică prin cantitatea de energie a emisiunilor
radioactive absorbită de o unitate de rasă a mediului supus iradierii. Deosebim
doza de expunere şi doza absorbită. Doza de expunere se măsoară în roentgen.
Un roentgen este o astfel de doză de radiaţie gama, care creează în 1 cm3 de
aer circa 2 miliarde perechi de ioni. Doza absorbită se măsoară în razi. Un rad
este o astfel de doză, la care energia de radiaţie de 100 erg se transmite unui
gram de substanţă (unitatea de măsură a dozei absorbite în sistemul SI este
gleiul. 1 gr = 100 razi).
Vătămarea personalului cu radiaţia penetrantă se determină prin doza
totală absorbită de organism, caracterul iradierii şi durata acesteia. în funcţie
de durata iradierii sunt aprobate următoarele doze totale de radiaţie gama ce
nu duc la reducerea forţei combative a personalului: iradierea nerepetată (prin
impulsuri sau în cursul primelor 4 zile) - 50 razi; iradierea repetată (continuă
 127

sau periodică) în cursul primelor 30 zile - 100 razi, în curs de trei luni - 200
razi, în cursul unui an - 300 razi.
Protecţia personalului împotriva radiaţiei penetrante se asigură prin
folosirea obiectelor mobile şi fortificaţiilor (adăposturilor, blindajelor,
tranşeelor acoperite).
Contaminarea radioactivă a terenului, stratului atmosferei de la
suprafaţa pământului, spaţiului aerian, apei şi altor obiecte apare în consecinţa
depunerii substanţelor radioactive din norul exploziei nucleare în timpul
deplasării acestuia. Depunându-se treptat pe suprafaţa pământului, substanţele
radioactive creează o fâşie de teren contaminată radioactiv, care se numeşte
urma norului radioactiv.
Sursele principale ale contaminării radioactive sînt fragmentele de
fisiune a încărcăturii nucleare şi activitatea indusă a solului. Dezintegrarea
acestor substanţe radioactive este însoţită de radiaţii gama şi beta.
Contaminarea radioactivă a terenului se caracterizează prin nivelul radiaţiei
(prin puterea dozei de expunere) ce se măsoară în roentgen pe oră (r/h).
După gradul de pericol pentru personal urma radioactivă se împarte
convenţional în patru zone: zona A - contaminare moderată, zona B -
contaminare puternică, zona C - contaminare periculoasă, zona D -
contaminare extrem de periculoasă. Nivelurile radiaţiei (puterile dozelor) la
limitele exterioare ale acestor zone peste o ora după explozie constituie 8, 80,
240 şi 800 r/h, iar peste 10'ore - 0,5, 5, 15 şi 50 r/h respectiv. 
Despre gradul de contaminare (poluare) cu substanţe radioactive a
suprafeţelor diferitelor obiecte, a echipamentului personalului şi învelişului
cutanat se judecă după mărimea puterii dozei de expunere radiaţiei gama în
apropiere de suprafeţele contaminate determinată în miliroentgen pe oră
(mr/h) 1 mr/h = 10-3 r/h. 
Puterile nepericuloase ale dozei de expunere radiaţiei gama în apropiere de
suprafeţele contaminate ale diferitelor obiecte sunt prezentate în tabel.
Valorile nepericuloase ale puterii dozei de expunere radiaţiei gama în
apropiere de suprafeţele contaminate ale diferitelor obiecte.

Şedinţa 2: Noţiuni de armă chimică. Clasificarea substanţelor

otrăvitoare. Acţiunile efectivului aflat în raioanele de contaminare.
Arma chimică (AC) include substanţele toxice şi mijloacele de
întrebuinţare a acestora. Se numesc substanţe toxice (ST) compuşii chimici
toxici destinaţi pentru nimicirea în masă a forţei vii la întrebuinţarea în
luptă a acestora. Substanţele toxice constituie baza armei chimice şi se află
în înzestrarea armatelor unui şir de ţări. În armata SUA fiecare ST are un
anumit cifru literal.
 128

După caracterul acţiunii asupra organismului uman ST se împart în

substanţe neuroparalitice, dermatovezicale, toxice generale, sufocante,
psihochimice şi iritante.
După rapiditatea survenirii efectului vulnerat ST se împart în
substanţe letale, substanţe care scot temporar din luptă forţa vie şi substanţele
care scot pentru o scurtă durată din luptă forţa vie. La întrebuinţarea în luptă
ST letale provoacă infectări grave (letale) forţei vii. Din acest grup fac parte
ST letale cu efect neuroparalitic vezicant, toxic general şi sufocant, toxina
botulinică (substanţa XR). ST care scot temporar din luptă forţa vie (cu
acţiune psihochimică şi toxina stafilococică PG) lipsesc personalul de
combativitate pe un termen de la câteva ore până la câteva zile. Efectul
vulnerant al ST care scot pentru o scurtă durată din luptă forţa vie (cu acţiune
iritantă) se manifestă pe durata aflării în contact cu acestea şi se menţine timp
de câteva ore după ieşire din atmosfera infectată.
În momentul întrebuinţării în luptă ST se pot afla în stare de vapori, de
aerosol şi lichid. În stare de vapori şi de aerosol fin dispersat (fum, ceaţă) se
trec ST întrebuinţate pentru infectarea stratului de aer de la suprafaţa
pământului.
Norul de vapori şi aerosol format în momentul întrebuinţării muniţiei
chimice se numeşte nor primar de aer infectat (AI). Norul de vapori format pe
contul evaporării ST depuse pe sol se numeşte nor secundar. ST sub formă de
vapori şi aerosol fin dispersat purtate de vânt infectează forţa vie nu numai în
raionul de întrebuinţare, dar şi ia distanţe considerabile. Adâncimea
propagării AI în teren accidentat şi împădurit e de 1,5-3 ori mai mică decât în
teren descoperit.
Pentru infectarea terenului, armamentului şi tehnicii militare,
îmbrăcămintei, echipamentului şi învelişului cutanat al oamenilor ST se
întrebuinţează sub formă de aerosol macrodispers şi picături. Terenul,
armamentul, tehnica militară şi alte obiecte infectate sunt surse de infectare a
oamenilor în aceste condiţii personalul va fi nevoit un timp îndelungat,
condiţionat de persistenţa ST, să se afle în mijloacele de protecţie, ceea ce va
reduce capacitatea de lupta a trupelor.
Persistenţa ST în teren este timpul de la întrebuinţarea acestora până în
momentul când personalul poate să treacă sectorul infectat sau să se afle în
acesta fără mijloace de protecţie.
ST pot pătrunde în organism prin aparatul respirator, prin suprafeţele
rănite, prin mucoasă şi învelişul cutanat. în caz de consumare a alimentelor şi
apei infectate ST pătrund prin tracul gastrointestinal. Majoritatea ST posedă
capacitatea de acumulare a efectului toxic.
Substanţele toxice cu acţiune neuroparalitică
 129

Pătrunzând în organism, ST cu acţiune neuroparalitică atacă sistemul

nervos. Particularitatea caracteristică a acestui atac se manifestă prin
îngustarea pupilelor (mioză).
Sărinul (GB este un lichidvolatil incolor sau gălbui în fond fără miros,
iarna nu îngheaţă. Se amestecă cu apă şi cu solvenţi organici în orice
proporţii, se dizolvă bine în grăsimi.
Este stabil la acţiunea apei, ceea ce condiţionează infectarea bazinelor
de apă stătătoare pentru un timp îndelungat - până la 2 luni. Nimerind pe
pielea omului, pe îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte materiale poroase se
îmbibă repede în ele.
Sărinul se întrebuinţează pentru vătămarea forţei vii prin infectarea stratului
de aer de la suprafaţa pământului cu ajutorul aplicării ciocanelor de foc de
artilerie de scurtă durată, loviturilor cu rachete şi cu aviaţia tactică. Starea de
luptă de bază a sărinului sunt vaporii. Vaporii de sărin în cazul condiţiilor
meteorologice medii se pot propaga cu ajutorul vântului până la 20 km de la
locul aplicării. Persistenta sărinului (în pâlnii) vara - câteva ore, iarna - până
la 2 zile.
În cazul acţiunilor subunităţilor pe tehnica de luptă în atmosfera
infectată cu sărin se folosesc pentru protecţie măştile antigaz şi completul
militar complex de protecţie. În cazul acţiunilor în terenul infectat în formaţie
pe jos îmbracă suplimentar ciorapii de protecţie. In cazul aflării îndelungate în
raioanele cu conţinut înalt de vapori de sărin trebuie de folosit pentru protecţie
masca antigaz şi completul militar de protecţie în formă de combinezon.
Protecţia împotriva sărinului se asigură, de asemenea, prin folosirea tehnicii şi
adăposturilor de tip ermetizat înzestrate cu instalaţii de filtroventilaţie.
Vaporii de sărin pot fi absorbiţi de către echipament şi după ieşirea din
atmosfera infectată se pot evapora din nou, infectând aerul curat. De aceea
măştile antigaz se scot numai după efectuarea tratării speciale a
echipamentului, îmbrăcămintei şi controlul infectării aerului.
Ve-Icsul (VX) este un lichidincolor puţin volatil, nu are miros şi nu
îngheaţă iarna în apă se dizolvă moderat (5%, în solvenţi organici şi în
grăsimi – bine. Infectează bazinele de apă descoperite pentru o perioadă foarte
îndelungată - până la 6 luni. Starea de luptă de bază - aerosol dispersat
grosier. Aerosolii VX infectează straturile de aer de la suprafaţa pământului şi
se propagă pe direcţia vântului la adâncimi de la 5 pînă la 20 km, infectează
forţa vie prin aparatul respirator porţiunile descoperite ale pielii şi prin
îmbrăcămintea militară obişnuită, de asemenea, infectează terenul,
armamentul, tehnica militară şi bazinele de apă descoperite. VX este
întrebuinţat de artilerie, aviaţie (casete şi aparate de aviaţie pentru vărsare),
precum şi cu ajutorul fugaselor chimice.
Armamentul şi tehnica de luptă infectate cu picături de VX prezintă
pericol vara în curs de 1 - 3 zile, iarna - 30 - 60 zile. Persistenta VX - lui în 
 130

teren vara - de la 7 până la 15 zile, iarna - pentru toată perioada până la

încălzire. Protecţia împotriva VX- lui: masca antigaz, completul militar de
protecţie, tehnica de luptă şi adăposturile ermetizate.
Din substanţele toxice cu acţiune neuroparalitică face parte, de
asemenea, somanul (GD), care după proprietăţile sale ocupă o poziţie
intermediarăîntre sărin şi VX. Substanţele toxice neuroparalitice pot să-1
infecteze pe om indiferent de procesul de pătrundere a acestora în organism.
La infectarea uşoară prin inhalaţie se observă scăderea vederii, îngustarea
pupilelor (mioza), îngreunarea respiraţiei, senzaţia de greutate în piept,
amplificarea degazării salivei şi mucusului nazal. Aceste fenomene sînt
însoţite de dureri puternice de cap şi pot să persiste de la 2 până la 3 zile în
cazul acţiunii asupra organismului a concentraţiilor letale de ST apare o
mioză puternică, sufocarea, salivaţia şi transpiraţia abundentă, apare senzaţia
de frică, vomitarea şi diareea, care pot să dureze câteva ore, pierderea
cunoştinţei.
Sfârşitul letal vine din cauza paraliziei respiratorii şi cardioplegiei. În
cazul pătrunderii prin piele tabloul infectării, în fond, este analogic cu
infectarea prin inhalaţie. Se deosebeşte numai prin aceea că simptoamele se
manifestă peste un oarecare timp (de la câteva minute până la câteva ore) în
acest caz apare mioclonia în locul pătrunderi ST, apoi convulsia, miastenia şi
paralizia.
Primul ajutor. Celui infectat se pune masca antigaz (dacă aerosolul
sau picăturile de ST lichidă au nimerit pe pielea feţei, masca antigaz se pune
numai după prelucrarea feţei cu lichid din pachetul antichimic individual
(PAI). Se introduce antidotul cu ajutorul tubului-seringă cu căpăcel roşu din
trusa individuală cu medicamente şi se îndepărtează victima din atmosfera
infectată. Dacă în curs de 10 min. convulsia nu e înlăturată, antidotul se
introduce încă o dată în caz de se opreşte respiraţia, se face respiraţie
artificială. Dacă ST nimereşte pe corp, se prelucrează imediat locurile
infectate cu ajutorul PAI. Dacă ST nimereşte în stomac, se provoacă
vomitarea, se spală, dacă e posibil, stomacul cu soluţie de 1% de bicarbonat
de sodiu alimentar sau cu apă curată, ochii infectaţi se spală cu soluţie de 2%
de bicarbonat de sodiu alimentar sau cu apă curată. Personalul infectat se
aduce la punctul medical.
Existenta ST neuroparalitice în aer, în teren, pe armament şi tehnica
militară se detectează cu ajutorul aparatelor de cercetare chimică (tubuşorul
indicator cu inel şi punct roşu) şi al avertizoarelor de substanţe toxice de
luptă. Pentru detectarea aerosolilor de VX serveşte pelicula indicatoare AP-1.
Substanţele toxice cu acţiune vezicantă
Substanţa toxică principală cu acţiune vezicantă este iperita în armata
SUA se foloseşte iperita tehnică (H) şi iperita distilată (purificată) (HD).
Iperita este un lichid de culoare gălbuie (cea distilată) sau brună-închisă cu
 131

miros de usturoi sau de muştar se dizolvă bine în solvenţi organici şi rău în

apă. Iperita e mai grea decât apa, îngheaţă la o temperatură de -14°C. Se
îmbibă uşor în diferite învelişuri de lac şi vopsea, în materialele poroase şi
cele din cauciuc tehnic, ceea ce condiţionează infectarea în adâncime a
acestora în aer liber iperita se evaporă încet. Starea de luptă principală a
iperitei este starea de picături-lichid sau de aerosol.
Cu toate acestea iperita poate să formeze concentraţii periculoase de
vapori ai săi pe contul evaporării naturale din terenul infectat în condiţii de
luptă iperita poate fi întrebuinţată de artilerie (aruncătoare), de aviaţie cu
ajutorul bombelor şi aparatelor de pulverizare, precum şi al fugaselor.
Vătămarea personalului se obţine prin infectarea stratului de aer de la
suprafaţa pământului cu vapori şi aerosoli de iperită, prin infectarea cu
aerosoli şi picături de iperită a porţiunilor descoperite de piele, îmbrăcămintei,
echipamentului, armamentului şi tehnicii militare şi a sectoarelor de teren.
 Adâncimea de propagare a vaporilor de iperită constituie de la 1 până
la 20 km pentru sectoarele de teren descoperit. Iperita poate să infecteze
terenul vara pe un termen de până la 2 zile, iarna - până la 2-3 săptămâni.
 Tehnica infectată cu iperită prezintă pericol pentru personalul
neprotejat cu mijloace de protecţie şi trebuie supusă degazării. Iperita
infectează bazinele de apă stătătoare pe o durată de 2-3 luni.
Prezenţa vaporilor de iperită se determină cu ajutorul tubuşorului
indicator (un inel galben) cu aparatele de cercetare chimica VPHR şi PPHR. 
Pentru protecţia împotriva iperitei se folosesc masca antigaz şi completul
militar de protecţie, precum şi armamentul şi tehnica militară, adăposturile
amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie, şanţurile-adăpost acoperite,
tranşeele şi şanţurile de comunicaţie. Iperita posedă efectul vulnerat la
pătrunderea în organism pe orice cale.  Infectarea mucoasei ochilor,
nazofaringelui, căilor respiratorii se manifestă chiar şi la o concentraţie
neînsemnată a iperitei. La concentraţii mai înalte, de rând cu infectările locale
are loc intoxicaţia generală a organismului.
Iperita are o perioada latentă de acţiune (2 - 8 h) şi posedă
cumulativitate. În momentul contactului cu iperita excitaţia pielii şi efectul
dureros lipsesc. Locurile infectate cu iperita sînt predispuse la infecţie.
Infectarea pielii începe cu roşeaţă care apare peste 2 - 6 h după contactul cu
iperita. Peste o zi pe locul roşeţii apar băşici mărunte umplute cu lichid galben
transparent. Peste 2-3 zile băşicile plesnesc şi se formează o ulceraţie ce nu se
vindecă timp de 20 - 30 zile. Dacă în ulceraţie nimereşte infecţia, atunci
vindecarea se face peste 2—3 1uni. În caz de inhalare a vaporilor sau
aerosolului de iperită, primele simptoame de infectare se manifestă peste
câteva ore sub formă de xerostomie şi senzaţie de arsură în nazofaringe, apoi
apare edemul mucoasei nazofaringelui, însoţit de secreţie purulentă. În cazuri
grave se dezvoltă pneumonia, instalarea morţii se produce peste 3-4 zile după
 132

apariţia sufocării. Deosebit de sensibili la vaporii de iperită sunt ochii. La

infectarea ochilor cu vapori de iperită apare senzaţia de nisip în ochi,
lăcrimarea, fotofobia, apoi se produce roşeaţa şi mixedemul ochilor însoţit de
secreţie purulentă abundentă. Pătrunderea în ochi a picăturilor de iperită poate
provoca orbirea. La pătrunderea iperitei în tracul gastrointestinal, peste 30 -
60 min. apar dureri acute în stomac, salivaţia, greaţa, vomitarea, mai departe
se dezvoltă diareea (uneori cu sânge).
Primul ajutor Picăturile deiperită de pe piele trebuie degazate imediat
cu ajutorul PAI. Ochii şi nasul se spală bine, iar gura şi faringele se clătesc cu
soluţie de 2% de bicarbonat de sodiu sau cu apă curată. În caz de intoxicaţie
cu apă sau cu alimente infectate cu iperită se provoacă vomitarea, iar pe urmă
se introduce un fel de terci preparat în proporţie de 25 g de cărbune activat la
100 ml de apă.
Substanţele toxice cu acţiune otrăvitoare generală
Substanţele toxice cu acţiune otrăvitoare generală, nimerind în
organism, dereglează transmiterea oxigenului din sânge la ţesuturi. Aceste ST
au cea mai rapidă acţiune. Ele sunt reprezentate prin cianura de hidrogen
(AC) şi clorcian (CK) în armata SUA cianura de hidrogen şi clorcianul sunt
ST de rezervă.
Cianura dehidrogen este un lichid incolor ce se evaporă repede cu
miros demigdale amare în teren descoperit se evaporă repede (peste 10—15
min.), nu infectează terenul şi tehnica. Degazarea încăperilor, adăposturilor şi
maşinilor închise se face prin aerisire. În condiţii de campanie e posibilă
absorbţia considerabilă a cianurii de hidrogen în îmbrăcăminte. Dezinfectarea
se obţine, de asemenea, prin aerisire. Temperatura de îngheţare a cianurii de
hidrogen este -14°C, de aceea în timpul rece ea se întrebuinţează în amestec
cu clorcian sau cu alte ST. 
Cianura de hidrogen poate fi întrebuinţată în bombele chimice de
aviaţie de calibru mare. Infectarea se produce prin inspiraţia aerului infectat (e
posibilă infectarea prin piele în cazul acţiunii îndelungate a concentraţiilor
foarte înalte).
 Drept mijloace de protecţie împotriva cianurii de hidrogen sunt masca
antigaz, adăposturile şi tehnica amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie. În
cazul infectării cu cianură de hidrogen apare un gust neplăcut metalic şi
senzaţia de arsură în gură, amorţirea vârfului limbii, excitaţia faringelui,
astinia şi ameţeala. Pe urmă apare senzaţia de frică, midriaza, pulsul devine
rar, iar respiraţia neregulată. Victima îşi pierde cunoştinţa şi se începe criza
convulsivă, după care survine paralizia. Moartea survine în urma unui stop
respirator. În cazul acţiunii concentraţiilor foarte înalte apare aşa-numita
formă fulgerătoare de infectare: victima imediat îşi pierde cunoştinţa,
respiraţia devine superficială, survine convulsia, paralizia şi moartea în cazul
 133

infectării cu cianură de hidrogen se semnalează culoarea trandafirri a feţei şi

mucoaselor.
Cianura de hidrogen nu posedă efectul cumulativ.
Primul ajutor. Se pune victimei masca antigaz, se sparge fiola
cuantidotul pentru cianura de hidrogen şi se introduce în spaţiul cagulei din
interiorul măştii antigaz în caz de necesitate, se face respiraţie artificială.
Dacă simptoamele infectării persistă, antidotul poate fi introdus încă o
dată. Cianura de hidrogen se detectează cu ajutorul tubuşorului indicator cu
trei inele verzi cu aparatele VPHR şi PPHR.
Clorcianul (CK)  este un lichid incolor mai volatil decât cianura de
hidrogen cu miros pătrunzător neplăcut. După proprietăţile sale toxice este
asemănător cu cianura de hidrogen, însă, spre deosebire de aceasta, irită căile
respiratorii superioare şi ochii. Mijloacele de întrebuinţare, de protecţie, de
degazare sunt aceleaşi ca şi pentru cianura de hidrogen.
Mijloacele de aplicare a substanţelor toxice
Toate muniţiile chimice sunt vopsite în culoare gri. Pe corpul muniţiei
se aplică inele colorate, cifrul ST, se indică calibrul muniţiei, semnele
referitoare la masă, modelul şi cifrul muniţiei şi numărul lotului.
Muniţiile încărcate cu substanţe toxice letale se marchează cu inele de
culoare verde, iar cele cu substanţe ce scot forţa vie din luptă temporar sau
pentru o scurtă durată - cu inele roşii. Muniţiile chimice ce conţin ST
neuroparalitice au trei inele verzi, ST vezicante - două inele verzi, ST
generală şi sufocantă - un inel verde. Muniţiile încărcate cu ST de acţiune
psihochimică au două inele roşii, iar cu ST iritantă - un inel roşu.
Cifrul substanţelor toxice VX - "VX-GAS", sarinul - "GB-GAS",
iperita tehnică - "H-GAS", iperita distilată - "HD-GAS", cianura de hidrogen -
"AC-GAS", clorcianul – “ CK-GAS", fosgenul - "CG-GAS", BZ - "BZ-Riot",
CS - "CS-Riot", CR - "CR-Riot",-cloracetofenona - "CN-Riot". Toxina
botulinică are cifrul "XR", enterotoxina stafilococică - "PG".
În armata aplicarea ST este prevăzută cu ajutorul proiectilelor-rachetă
nedirijatetip "Onest Djon" şi al rachetelor dirijate "Sergent" şi "Lans". 
Mijlocul principal dindotare este racheta "Lans". Se planifică aplicarea ST cu
rachetele cu aripi. Componentele de luptă ale acestor rachete sînt nişte casete
încărcate cu bombe de formă sferică cu gabarit redus, în fiecare dintre ele
fiind câte 0,6 kg de ST sarin.
Componentele de luptă ale rachetelor se deschid la înălţimea de 1,5 - 3
km şi elementele casetelor se împrăştie pe o suprafaţă de circa 1km2.
Când se lovesc de pământ, bombele explodează şi conţinutul lor trece
în stare de luptă. Indiciile principale de aplicare a rachetelor chimice sânt:
spargerea părţii ogivale în aer şi spargerea simultană (practic instantanee) a
unui număr mare de bombe la lovire de pământ sau deasupra acestuia. 
Aviaţia poate să aplice ST cu ajutorul bombelor chimice de aviaţie, casetelor,
 134

proiectilelor reactive aer-sol şi cu ajutorul aparatelor de pulverizare din avion.

Forţele aeriene ale SUA au în dotare bombe de aviaţie calibrul 750, 500 şi 10
fn.
Muniţiile din dotare se încarcă cu sarin, CS, CR şi BZ E posibilă
încărcarea bombelor cu iperită, cianură de hidrogen, clorcian, fosgen.
Bombele cal. 10 fn se încarcă cu sarin sau BZ şi se întrebuinţează, de
obicei, în casetele cal 1000 fn (sarin) şi 750 fn (BZ) pentru infectarea forţei
vii prin infectarea atmosferei. Bombele cal 750 fn se încarcă cu sarin, cal 500
fn - cu sarin, CS sau cu CR.
După forma sa bomba chimică nu se deosebeşte de cea fugasă.
Cavitatea ei interioară se umple cu substanţă toxică, bomba are o mică
încărcătură de explozie. De aceea la explodarea bombelor chimice se produce
un sunet înfundat, în sol se formează pâlnii mici.

Bomba сhimică MS-1 cal. 750 fn

a - vedere generală, b - secţiune 7 şi 9 - focos de cap 2 şi 10 - corp 3 - conul posterior cu stabilizator, 4 şi
8 - bucşe, 5 - cilindru din carton de fibră, 6 - încărcătură de explozie, " - teaca încărcăturii de
explozie /1 - substanţă toxică 12 - locaşuri pentru urechile de suspendare

Proiectile chimice de artilerie:

a - proiectilul chimic XM631 cal. 155 mm; b - proiectilul chimic cal. 155 mm; f şi 8 - focos; 2 -
încărcătură de pulbere; 3 - diafragmă; 4 - tub perforat; 5 - calupuri de ST; 6 şi 9 - corp; 7 - fundul
proiectilului; 10 - ST; 11 -teaca încărcăturii de explozie; 12 - încărcătura de explozie.
 135
Fugasele chimice:
a - fugasa Ml; b - fugasa ABC-M23

Lumânările şi grenadele chimice:

a - lumânarea chimică M16; b - grenada chimică M7A2

Tema 2: Mijloacele de protecţie individuală.

Şedinţa 1: Modul de folosire a măştii antigaz.

Mijloacele de protecţie individuală

Mijloacele de protecţie individuală se află la fiecare militar. Din
acestea fac parte mijloacele de protecţie a aparatului respirator, mijloacele
de protecţie a pielii şi ochilor personalului.
Mijloacele de protecţie a aparatului respirator
Din mijloacele de protecţie a aparatului respirator fac parte măştile
antigaz filtrante şi izolante şi aparatele de respirat.

Masca antigaz filtrantă este destinată pentru protecţia aparatului

respirator, ochilor şi feţei împotriva substanţelor toxice, radioactive şi
aerosolilor bacterieni (biologici).
Masca antigaz se compune dintr-o cutie filtrantă şi partea facială. În
afară de aceasta, din completul măştii antigaz fac parte sacul port mască
pentru păstrarea şi purtarea acesteia, o husă tricotată hidrofobă (ce nu
absoarbe umezeala), o cutie cu membrane de rezervă pentru interfon şi o cutie
cu pelicule, care nu aburesc, pentru asigurarea vizoarelor măştii antigaz
împotriva aburirii. Iarna masca antigaz se completează suplimentar cu
manşete de izolare termică.
Cutia filtrantă serveşte pentru purificarea aerului inspirat de
impurităţile nocive. Pentru aceasta ea este prevăzută (pe curentul de aer) cu
un filtru de fum (anti aerosoli) şi cu cărbune absorbant (material de filtrare)
special prelucrat.
 136

În filtru sunt reţinuţi orice fel de aerosoli - praful radioactiv, fumul şi

ceaţa de substanţe toxice, precum şi aerosolii bacterieni (biologici). Materialul
de filtrare reţine vaporii şi gazele de substanţe toxice.
Partea facială este destinată pentru protecţia ochilor şi feţei omului
împotriva pătrunderii substanţelor toxice, radioactive, aerosolilor bacterieni
(biologici) şi aducerea aerului purificat la aparatul respirator.
Sacul port mască serveşte pentru păstrarea şi purtarea măştii antigaz. Pe
pereţii laterali ai sacului sunt două buzunare exterioare. Buzunarul cu clapă e
destinat pentru păstrarea pachetului antichimic individual (PAI), celălalt -
pentru cutia cu peliculele care nu aburesc şi cu membranele de rezervă.
Pregătirea măştii antigaz pentru întrebuinţare începe prin determinarea
mărimii necesare a părţii faciale. Mărimea părţii faciale se determină după
mărimea circumferinţei verticale a capului prin măsurarea acesteia după o
linie închisă ce trece peste vârful capului, bărbie şi obraji.
Cagula măştii noi, înainte de a o pune, trebuie ştearsă din exterior şi din
interior cu o cârpă curată umezită uşor cu apă, iar supapele de expiraţie
trebuie suflate. Părţile faciale, care au fost în uz, se dezinfectează cu alcool
sau cu soluţie de 2% de formalină.
Pentru protecţia împotriva pătrunderii în aparatul respirator a prafului
de pământ şi celui radioactiv şi în timpul acţiunilor în norul secundar de
aerosoli bacterieni (biologici) trupele folosesc aparatul de respirat R-2.

Mărimile părţilor faciale

Circumferinţa verticală a capului, cm, cagula măştii Mărimea
ŞMG ŞM-62 ŞM-66mu necesară
- Până la 63,0 Până la 63,0 0
62,5 - 65,5 63,5 - 65,5 63,5 - 65,5 1
66,0 - 67,5 66,0 - 68,0 66,0 - 68,0 2
68,0 - 69,0 68,5 - 70,5 68,5 şi mai mult 3
69,5 şi mai mult 71,0 şi mai mult - 4

Masca antigaz izolantă IP-4 este destinată pentru întrebuinţare numai

pe uscat, iar masca antigaz izolantă IP-5 este mijlocul de intervenţie şi
salvare al echipajelor tancurilor echipate cu sisteme pentru conducere pe sub
apă şi poate fi folosită pentru lucrări uşoare sub apă la adâncimea de până la 7
m.
 137

Măştile antigaz izolante sunt compuse din următoarele subansambluri

principale: partea facială, cartuşul regenerator cu dispozitiv de pornire, sacul
respirator cu supapă de suprapresiune, carcasă (IP-4) şi sacul port mască. Din
completul măştilor antigaz izolante fac parte, de asemenea, peliculele, care nu
aburesc, plasate într-o cutie, brichetele pentru alimentare suplimentară cu
oxigen (IP-5), manşetele de izolare termică (IP-4), sacul pentru păstrarea
măştii antigaz asamblate şi paşaportul tehnic.
Mărimea cagulei la măştile antigaz izolante se determină printr-o
singură măsurare (ca şi la alegerea măştii ŞM-66mu): pentru cagulele măştilor
antigaz IP-4 şi IP-5 (în mod corespunzător ŞIP-2b(k) şi ŞIP-M) până la 64,0
cm - mărimea 1, de la 64,5 până la 68,5 cm - mărimea 2, 69,0 cm şi mai mult
- mărimea 3.

Trecerea măştii contra gazelor în poziţia „de luptă” se execută la

comanda „GAZE”, la semnalul de alarmare despre atacul nuclear, biologic
şi chimic sau din proprie iniţiativă, astfel:
- se introduce faţa capului cu bărbia înainte în locaşul bărbiei;
- prin întinderea cordelelor acestea se trec peste cap în aşa fel încât să
nu formeze cute, iar vizoarele să vină în dreptul ochilor
- se ajustează masca pe cap;
- se face o expiraţie puternică;
- se deschid ochii şi se continuă respiraţia;
- se pune pe cap casca şi se strânge cureaua acesteia sub bărbie ;
- se închide capacul sacului port mască.
Scoaterea măştii contra gazelor se execută la comanda „Scoateţi
masca”, astfel:
- se trece arma în poziţia „la umăr”, se pune pe pământ sau se aşează pe
parapet, în funcţie de situaţie;
- se lasă casca pe spate;
- se lărgeşte cordeaua de fixare – ajustare prin tragere de capetele libere
ale acesteia;
 138

- se apucă cu mâna stângă de cartuşul filtrant sau de blocul supapei de

inspiraţie nr. 1, şi prin mişcarea mâinii înainte şi în sus, se scoate masca de pe
figură;
- se pune casca pe cap şi se strânge sub bărbie;
- se aşează masca în sacul port mască.

Condiţiile de îndeplinire a normativului.

Luptătorul în componenţa subunităţii se află în câmpul de luptă, în
tehnica militară specială sau de luptă. Masca antigaz sau respiratorul sunt
aranjate în poziţia de “marş”, neaşteptat se dă comanda “Gaze”, la care
luptătorul îmbracă masca antigaz. Timpul se calculează de la comandă până la
îmbrăcarea pe figură. Luptătorul va fi apreciat:
- nota 10 - 6sec;
- nota 9 - 7 sec;
- nota 8 - 8 sec;
- nota 7 - 9 sec;
- nota 6 - 10 sec;
- nota 5 - 11 sec.
Militarul va fi apreciat cu calificativul „Nesatisfăcător” dacă îmbracă
masca într-un timp mai mare de 11sec. sau dacă:
- nu s-au executat corect operaţiunile 5, 6 şi 7 şi aerul contaminat
pătrunde în interiorul acesteia;
- sistemul de fixare s-a rupt pe timpul îmbrăcării;
- cartuşul filtrant nu este asamblat complet, vizorul este spart sau
lipseşte una din supape;
- masca este necorespunzătoare mărimii figurii sau neajustată.

Modul de folosire a costumului de protecţie.

Mijloacele de protecţie a pielii.

Mijloacele de protecţie a pielii sunt destinate pentru protecţia

personalului împotriva pătrunderii substanţelor toxice în organismul omului
prin piele, pentru asigurarea învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei,
încălţămintei şi echipamentului împotriva infectării cu substanţe toxice,
radioactive şi aerosoli bacterieni (biologici), pentru ridicarea nivelului de
protecţie împotriva emisiunii de lumină a exploziilor nucleare, precum şi
pentru protecţia de scurtă durată împotriva armelor incendiare.
Din mijloacele de protecţie a pielii fac parte completul militar de
protecţie, costumul pelicular de protecţie, îmbrăcămintea de protecţie
specială, costumul complex militar de protecţie, costumul de protecţie din
sită.
 139

Completul militar de protecţie şi costumul pelicular de protecţie se

folosesc, de regulă, în îmbinare cu costumul complex militar de protecţie.
Completul militar de protecţie sau costumul pelicular de protecţie şi
masca antigaz se află permanent asupra personalului, care trebuie să le
folosească imediat, în caz de atac chimic, infectare radioactivă şi aplicare de
către inamic a mijloacelor bacteriene (biologice).
Completul militar de protecţie (CMP) este destinat pentru protecţia
de nenumărate ori a învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei, echipamentului şi
armelor individuale împotriva substanţelor toxice, mijloacelor bacteriene şi
prafului radioactiv. El se compune din mantaua de protecţie OP-1, ciorapi de
protecţie şi mănuşi de protecţie.
Mantaua de protecţie se confecţionează de cinci mărimi: prima - pentru
militarii cu înălţimea până la 165 cm, a doua - de la 166 până la 170 cm, a
treia - de la 171 până la 175 cm, a patra - de la 176 până la 180 cm, a cincea -
de la 181 cm şi mai sus.
Pentru transportarea mantalei în poziţia "de marş" în spate şi asigurarea
trecerii rapide a acesteia în poziţia "de luptă" şi pentru păstrare este prevăzută
o husă.

Ciorapii de protecţie sunt confecţionaţi din ţesătură specială. La talpă

sunt întăriţi cu şoşoni de cauciuc. Ciorapii de protecţie se confecţionează de
patru mărimi: prima - pentru cizmele de mărimea 37 - 40, a doua - pentru
cizmele de mărimea 41 - 42, a treia - pentru cizmele de mărimea 43 şi mai
mare, a patra - pentru încălţămintea de iarnă.
 140

Mănuşile de protecţie se confecţionează de două feluri: de vară BL-1m

- cu cinci degete şi de iarnă BZ-1m - cu două degete. Mănuşile se aleg după
lungimea degetului mijlociu al mâinii. Pentru mănuşile BL-1m: prima mărime
- până la 176 mm, a doua - 76-85 mm, a treia - 82 mm şi mai mult. Pentru
mănuşile BZ-1m: prima mărime - până la 85 mm, a doua - 86 mm şi mai
mult.

Costumul de protecţie (L-1) face parte din îmbrăcămintea de protecţie

specială, care se foloseşte în cazul acţiunilor de lungă durată în teren infectat
 141

cu substanţe toxice şi mijloace bacteriene (biologice), precum şi la executarea

lucrărilor de degazare şi dezinfectare.

Costumul de protecţie se compune dintr-o scurtă cu glugă, pantaloni cu

ciorapi, două perechi de mănuşi de protecţie cu două degete, un capişon şi o
geantă pentru transportare.
Costumul de protecţie se confecţionează de trei mărimi: prima - pentru
militarii cu înălţimea până la 165 cm, a doua - de la 166 până la 172 cm, a
treia - peste 172 cm.

Îmbrăcarea completului militar de protecţie şi măştii antigaz

Succesiunea îndeplinirii normativului:
- la comanda “GAZE- ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE”;
- se aşează arma pe pământ;
- se scoate masca antigaz, echipamentul, coifura şi se aşează pe pământ;
- se bagă bluza în pantaloni;
- se îmbracă ciorapii de protecţie;
- se îmbracă mantaua pe mâneci;
- se dezleagă capetele cordelelor din butonierele husei;
- se trec prin butonierele de jos din spatele hainei şi se fixează;
- se prinde la butonul central mai întâi poala dreaptă apoi, poala stângă
a mantalei, după care se fixează cu o clemă;
- se încheie poalele mantalei la butoniere astfel ca: poala stângă să
cuprindă piciorul stâng, iar poala dreaptă - piciorul drept, butonierele care se
găsesc mai jos de butonul central, se fixează cu cleme;
 142

- se încheie cordele laterale ale mantalei de protecţie la butoni, după ce

în prealabil au fost înfăşurate în jurul picioarelor mai jos de genunchi;
- se încheie marginile mantalei de protecţie, lăsându-se neîncheiate
două butoniere din partea de sus;
- se îmbracă echipamentul şi masca antigaz;
- se trece masca antigaz “în poziţia de luptă”;
- se pune pe cap capişonul şi coifura, iar apoi gluga.

Scoaterea: se execută la comanda: “SCOATEŢI COMPLETUL DE

PROTECŢIE”
- se întoarce cu faţa în direcţia de unde bate vântul;
- se scot clemele de fixare, se descheie poalele şi cordelele ciorapilor de
protecţie;
- se scoate cutia filtrantă din sacul port mască şi se lasă suspendată liber
de tubul de legătură;
- se scoate echipamentul;
- se descheie marginile mantalei de protecţie;
- se descheie gaica de fixare a glugii şi se lasă gluga pe spate;
- se descheie găicile de fixare de la mâneci de pe degetele mari;
- se scot mâinile din mâneci, concomitent din mănuşi;
- se aruncă din spate mantaua de protecţie cu partea exterioară în jos;
- se dezleagă cordelele şi se strâng împrejur;
- se dezlegă cordelele ciorapilor de protecţie de la centură şi se scot;
- se scoate capişonul;
- se întoarce în partea dinspre care bate vântul şi se scoate masca.

“Apărarea Nucleară, Biologică şi Chimică”

Mijloacele incendiare şi protecţia împotriva lor.

1. Noţiunea de armă incendiară, caracteristica substanțelor
incendiare.
Prin armă incendiară se înţeleg substanţele incendiare (SI) şi
mijloacele de întrebuinţare în luptă a acestora. Arma incendiară este
destinată pentru vătămarea personalului, distrugerea şi deteriorarea
armamentului şi tehnicii militare, lucrărilor şi altor obiecte.
Din substanţele incendiare moderne ale unor armate fac parte:
• amestecurile incendiare pe bază de produse petroliere;
• amestecurile incendiare metalizate;
• termitul şi compoziţiile de termit;
• fosforul alb obişnuit şi plastifiat;
 143

• electronul;
• metalele alcaline;
• amestecurile incendiare autoinflamabile în aer pe bază de
trietilenaluminiu.
Cea mai mare răspândire dintre substanţele incendiare pe bază de
produse petroliere o are napalmul. Aceasta se obţine prin adăugarea la
combustibilul lichid, de obicei la benzină, a pulberilor speciale - agenţi
îngroşători.
Napalmul posedă capacitatea de a se inflama uşor şi a dezvolta o
temperatură de până la 1200°C. Durata arderii napalmului constituie 5-10
min. El se lipeşte bine de suprafaţa diferitelor obiecte, arde la contactul cu
oxigenul şi se stinge greu. Cel mai eficient amestec incendiar este considerat
napalmul B. Acesta se caracterizează prin inflamabilitate bună şi adezivitate
sporită chiar şi la suprafeţele umede, are capacitatea de a crea focare de înaltă
temperatură (1000 - 1200°C) cu o durată de ardere de 5 - 10 min. Napalmul B
e mai uşor decât apa, de aceea pluteşte pe suprafaţa acesteia, păstrându-şi
totodată capacitatea de ardere, ceea ce îngreuiază considerabil lichidarea
focarelor de incendiu.

Piroghelurile se obţin prin adăugare la napalm a sodiului, magneziului,

fosforului în stare pulverulentă sau de aşchii, precum şi a aluminiului,
cărbunelui, asfaltului, silitrei şi altor substanţe. Temperatura de ardere a
pirogelurilor atinge 1600°C. Spre deosebire de napalmul obişnuit
pirogelurile sînt mai grele decât apa, durata arderii acestora e doar de 1 - 3
min.

Compoziţiile cu termită sînt un amestec pulverulent presat de obicei de

aluminiu şi oxizi de fier. Termitul arzând se încălzeşte până la 3000°C şi arde
fără contact cu oxigenul.
Din amestecurile incendiare cu termit armata SUA are în dotare
compoziţii de marca TH2, TH3 şi TH4. Ele pot perfora prin ardere elementele
metalice ale armamentului şi tehnicii militare, scoţându-le din uz. Compoziţiile
cu termit indicate se întrebuinţează în bombele incendiare de aviaţie.
Fosforul alb reprezintă o substanţă solidă semitransparentă asemănătoare
cu ceara. El are capacitatea de a se autoinflama intrând în contact cu oxigenul
din aer. Arde cu o flacără strălucitoare degajând din abundentă un fum alb.
Temperatura inflamării fosforului pulverulent este de 34°C, temperatura
flăcării - de 900 - 1200°C. Fosforul alb se întrebuinţează în calitate de
aprinzător al napalmului şi pirogelului în muniţiile incendiare.
 144

Fosforul plastificat (cu adaos de cauciuc) capătă capacitatea de a se

lipi de suprafeţele verticale şi de a le perfora prin ardere. Aceasta permite
întrebuinţarea lui pentru încărcarea bombelor minelor, proiectilelor.

Elektronul este un aliaj din magneziu (96%), aluminiu (3%) şi alte

elemente (1%). Se aprinde la temperatura de 600°C şi arde cu o flacăra albă
orbitoare sau albăstruie, dezvoltând o temperatură de până la 2800°C. Se
întrebuinţează pentru confecţionarea corpurilor pentru bombele incendiare
de aviaţie.
Amestecul incendiar autoinflamabil se compune din poliizobutilenă şi
trietilenaluminiu (combustibil lichid).
Din mijloacele de întrebuinţare în luptă a substanţelor incendiare fac
parte, bombele de aviaţie cu napalm şi incendiare, casetele şi dispozitivele cu
casete incendiare, muniţiile incendiare de artilerie, aruncătoarele de flăcări,
aruncătoarele de grenade incendiare cu reacţie, gloanţele de reglaj incendiare
şi perforant-incendiare, grenadele incendiare de armă, lumânările, sferele şi
pachetele cu termit, cartuşele fumigene incendiare, fugasele incendiare.

2. Protecţia împotriva armelor incendiare.

Protecţia împotriva armelor incendiare se realizează în scopul de a nu
admite sau a reduce la minim acţiunea acestora asupra personalului,
armamentului şi tehnicii militare, fortificaţiilor şi mijloacelor materiale, a
preîntâmpina apariţia şi propagarea incendiilor şi a asigura, în caz de
necesitate, localizarea şi stingerea rapidă a acestora.
Măsurile principale de protecţie împotriva armelor incendiare sînt
amenajarea terenului cu lucrări de fortificaţie cu intenţia de a asigura
protecţia împotriva armelor incendiare, folosirea proprietăţilor de protecţie şi
de mascare ale terenului, măsurile preventive antiincendiare folosirea
mijloacelor individuale de protecţie şi proprietăţilor de protecţie ale tehnicii
militare, lucrările de salvare în focarele de incendiu, localizarea şi stingerea
incendiului.
Amenajarea terenului cu lucrări de fortificaţie asigură o protecţie
eficace a personalului, armamentului, tehnicii militare şi mijloacelor militare
împotriva armelor incendiare. Pentru asigurarea protecţiei sigure a
personalului lucrările de fortificaţie trebuie amenajate ţinând seama de
particularităţile acţiunii armelor incendiare atât asupra personalului cît şi
asupra fortificaţiilor. Amenajarea suplimentară include construirea diferitelor
planşee, acoperişuri cozoroace de protecţie. Pianşeele de protecţie se
confecţionează din materiale neinflamabile sau greu inflamabile cu
 145

acoperirea acestora cu un strat de pământ având grosimea de cel puţin 1 0 -

1 5 cm. Pentru ca substanţele incendiare arzând să nu pătrundă în fortificaţii,
la intrare în acestea se fac şanţuri sau praguri, iar acoperişurile se fac cu
înclinare spre parapet. Intrările în adăposturi se închid cu grile din materiale
neinflamabile. Extinderea incendiului în lungul tranşeelor se preîntâmpină
prin amenajarea spaţiilor libere antiincendiare peste fiecare 25 - 30 m. Pentru
tencuiala antiincendiară a elementelor lucrărilor de fortificaţie executate din
materiale inflamabile se folosesc materiale speciale sau materiale aflate la
îndemână (argilă etc).
Pentru protecţia armamentului şi tehnicii militare împotriva armelor
incendiare deasupra adăposturilor se construiesc acoperişuri din materiale
locale şi se acoperă cu un strat de pământ, Iar din părţile laterale se închid cu
panouri confecţionate din materiale greu inflamabile. Dacă amenajarea
acoperişurilor nu e posibilă, atunci tehnica se acoperă deasupra cu panouri sau
cu foi de cort. Dacă substanţele incendiare arzând nimeresc pe tehnică, foile
de cort şi panourile trebuie imediat date jos. Armamentul muniţiile şi alte
materiale trebuie plasate în adăposturi şi în nişe speciale.

Folosirea proprietăţilor de protecţie şi de mascare ale terenului

reduce acţiunea armelor incendiare asupra personalului, armamentului,
tehnicii militare şi mijloacelor materiale. Personalul în timpul executării
misiunilor primite, aflării în marş şi staţionării trebuie să folosească cu
pricepere proprietăţile de mascare ale terenului (râpele, vâlcelele,
depresiunile, peşterile şi alte adăposturi naturale).

3. Măsurile preventive antiincendiare sînt menite pentru înlăturarea

totala sau parţială a cauzelor apariţiei şi dezvoltării incendiilor. Scopul
măsurilor preventive antiincendiare este, de asemenea, crearea condiţiilor
necesare pentru lichidarea cu succes a incendiilor apărute şi executarea
lucrărilor de salvare.
Subunităţile se asigură cu mijloace antiincendiare, personalul se
instruieşte în privinţa procedeelor de preîntâmpinare şi stingere a incendiilor,
armamentul şi tehnica militară se vopsesc cu vopsea ignifugă, foile de cort,
husele, tendele, plasele de mascare şi obiectele din lemn se îmbibă cu
substanţe ignifuge. Dacă subunităţile sînt dispuse în pădure, mai ales de
conifere, trebuie curăţat raionul ocupat de iarbă uscată, arbori doborâţi şi de
frunze uscate.
Pentru a evita aprinderea construcţiilor din lemn neprotejate ale
fortificaţiilor ele se tencuiesc cu mortar de argilă. Din caroseriile maşinilor
se scot materialele combustibile. Armamentul şi bunurile aflate la personal
se plasează în adăposturi sau în nişe speciale.
 146

Pentru stingerea incendiilor trebuie menţinute în stare de pregătire

permanentă mijloacele de stingere a incendiilor la toate subunităţile. Pentru
stingerea aprinderilor la obiectivele cel mai mult expuse la incendiu se
amenajează panouri cu unelte de stingere a incendiilor.

Folosirea mijloacelor individuale de protecţie şi proprietăţilor de

protecţie ale tehnicii militare. Pentru protecţia personalului împotriva
armelor incendiare se folosesc costumele de protecţie, mantalele de protecţie,
măştile antigaz. Dacă pe acestea nimeresc substanţe incendiare arzând, ele
se dezbracă repede, iar substanţa incendiară se stinge.
Tehnica militară, mai ales cea blindată, are proprietatea de a proteja cu
siguranţă personalul împotriva vătămării nemijlocite cu substanţe incendiare
arzând. Pentru amplificarea proprietăţilor de protecţie ale tehnicii în condiţiile
de campanie pot fi întrebuinţate grile din crengi verzi, iarbă şi alte învelişuri.
Tendele, husele, foile de cort nu se fixează. Aceasta favorizează aruncarea lor
rapidă în caz de aprindere în cazul aplicării de către inamic a armelor
incendiare, personalul îşi ocupă rapid locurile în tehnică. Uşile, obloanele,
fantele de observare şi alte găuri, prin care e posibilă pătrunderea
substanţelor incendiare, se închid. Dacă substanţele incendiare nimeresc pe
tehnică, trebuie acoperit etanş locul, unde arde, cu orice mijloace aflate la
îndemână.
Lucrările de salvare includ salvarea personalului, evacuarea victimelor la
punctele medicale, salvarea din foc a armamentului, tehnicii militare şi
mijloacelor materiale.
Lucrările de salvare se încep imediat după aplicarea de către inamic a
armelor incendiare şi se efectuează cu forţele subunităţilor atacate.
Deoarece acţiunea distructivă a incendiilor ce au izbucnit se intensifică cu
timpul, acordarea autoajutorului şi ajutorului reciproc nemijlocit în cadrul
subunităţilor capătă o importanţă deosebită.
Salvarea personalului constă în căutarea victimelor, stingerea substanţelor
incendiare şi hainelor ce s-au aprins de la ele, scoaterea victimelor într-un loc
nepericulos şi acordarea primului ajutor acestora.

4. Acordarea primului ajutor personalului începe cu stingerea

substanţelor incendiare ce au nimerit pe piele sau pe haine de către victima însăşi
sau cu ajutorul camaradului. Pentru stingerea unei cantităţi mici de substanţă
incendiară trebuie acoperit etanş locul arderii cu mâneca, cu poala mantalei, foaia
de cort, mantaua de protecţie, cu argilă umedă, pămînt sau zăpadă. Dacă pe
victimă a nimerit o cantitate considerabilă de substanţă incendiară, stingerea se
face prin acoperirea victimei cu mantaua, foaia de cort, mantaua de protecţie,
prin udarea abundentă a acesteia cu apă, acoperirea cu pământ sau cu nisip.
 147

După stingerea substanţelor incendiare arzând porţiunile de haine şi de

lenjerie pe locul arsurii se spintecă cu precauţie şi se înlătură parţial, cu excepţia
bucăţilor carbonizate. Resturile de substanţă incendiară stinsă nu se îndepărtează
de pe pielea arsă, deoarece acest lucru ar provoca dureri mari şi ar putea cauza
infectarea suprafeţei arse. Pe locul arsurii se aplică un pansament înmuiat în apă
sau în soluţie de 5% de piatră vânătă, îmbrăcămintea se udă tot cu această soluţie.
Pe timp de vară pansamentul udat cu apă trebuie menţinut în stare umedă până se
ajunge la punctul medical. Dacă soluţia de piatră vânătă lipseşte, pe porţiunile cu
arsuri ale corpului se aplică un pansament, folosind pachetul individual de
pansament.
În cazul arsurilor mari primul ajutor îl acordă instructorul sanitar. Personalul
vătămat cu arsuri grave se trimite, prin dispoziţiunea comandantului de
subunitate, la punctul medical în cazul arsurii uşoare (roşeaţă pe o suprafaţă
limitată sau băşici singuratice de dimensiuni mici) victima primeşte primul
ajutor şi rămâne în subunitate.
Salvarea armamentului şi tehnicii militare, mijloacelor materiale constă în
evacuarea la timp a acestora din raioanele ameninţate cu respectarea măsurilor de
precauţie. La acţiunea armelor incendiare asupra armamentului şi tehnicii de
luptă incendiul izbucneşte în majoritatea cazurilor din cauza aprinderii
anvelopelor de cauciuc, diferitelor învelişuri, materialelor aflate pe acestea, după
aceea are loc explodarea rezervoarelor cu combustibil şi muniţiilor. Durata
extinderii incendiului pe tot obiectivul constituie 10-15 min, de aceea lucrările de
salvare trebuie să aibă caracterul unor acţiuni precise şi hotărâtoare executate în
timp scurt. Substanţa incendiară arzând pe armament şi tehnica militară se stinge
prin astupare cu pământ, nisip mâl sau zăpadă, acoperire cu prelate, pânză de sac,
foi de cort sau mantale, ruperea flăcărilor cu crengi proaspăt tăiate de pe copaci
sau tuJăriş de foioase.
Pământul, nisipul, mâlul şi zăpada sînt mijloace destul de eficiente şi uşor
accesibile pentru stingerea substanţelor incendiare. Prelatele, pânza de sac,
mantalele şi foile de cort se folosesc pentru stingerea focarelor mici de incendiu.
Nu se recomandă stingerea cantităţilor mari de substanţă incendiară cu un jet
continuu de apă, deoarece acest lucru poate duce la împrăştierea amestecului
arzând.
Substanţele incendiare stinse pot să se aprindă uşor de la surse de foc, iar
cele ce conţin fosfor pol să se autoinflameze. De aceea bucăţile stinse de
substanţe incendiare trebuie îndepărtate cu grija de pe obiectivul atacat şi arse
într-un loc special destinat pentru aceasta.

5. Localizarea şi stingerea incendiilor se realizează, în primul rând, în

cazurile când ele ameninţa personalul, armamentul, tehnica militară şi mijloacele
materiale sau împiedică îndeplinirea misiunilor primite şi se execută în cadrul
subunităţilor cu propriile forţe.
 148

Localizarea incendiului este o acţiune dirijata pentru limitarea extinderii

arderii. La stingerea incendiului se obţine întreruperea completă a arderii. Pentru
stingerea incendiilor se întrebuinţează substanţe extinctoare (apa, bioxidul de
carbon solid, bioxidul de carbon şi vaporii de apă, spuma, nisipul, pământia,
zăpada etc.) şi mijloace de stingere (crengile copacilor de foioase, malurile, foile
de cort, prelatele, mantalele, păturile, uneltele pentru lucrări de terasamente,
extinctoarele, instalaţii le autonome de stingere a incendiilor, autocisternele
antiincendiare, autopompele de incendiu etc). Incendiile trebuie localizate şi
stinse operativ, cu fermitate şi pricepere, respectând cu stricteţe cerinţele
secuntăţii.

Noţiunea de armă bacteriologică (biologică)

Arma bacteriologică (biologică) reprezintă nişte muniţii speciale şi

aparate de luptă cu mijloace de transportare echipate cu mijloace bacteriene
(biologice).
În calitate de mijloace bacteriene (biologice) pot fi întrebuinţate:

Pentru vătămarea oamenilor:

- agenţii patogeni bacteriologici ai bolilor (pestătularemie, bruceloză,
antrax, holeră);
- agenţii patogeni virotici ai bolilor (variolă,febră galbenă,
encefalomielita ecvină de Venezuela);
- agenţii patogeni ai rickettsiozelor (tifosexantematic, febră pătată a
munţilor stâncoşi, febră australiană);
- agenţii patogeni ai bolilor micotice (coccidioidomicoză, pocardioză,
histoplasmoză).

Pentru vătămarea animalelor:

- agenţii patogeni ai febrei aftoase, pestei bovine,pestei porcine,
antraxe, morvei, febrei africane a porcinelor, pseudoturbării şi altor boli.

Pentru nimicirea plantelor:

- agenţii patogeni ai ruginii cerealelor, maneicartofului, veştezirii
bacteriene a porumbului şi altor culturi;
- insectele dăunătoare ale plantelor agricole;
- fitotoxicanţii, defolianţii, erbicidele şi altesubstanţe chimice.

O particularitate esenţială a armei bacteriologice (biologice) este

existenta perioadei latente de acţiune, în cursul  căreia  cei vătămaţi  îşi 
continuă activitatea,  îndeplinindu-şi  îndatoririle, apoi brusc se îmbolnăvesc. 
Perioada latentă  poate  fi diferită, de exemplu, în cazul infectării cu ciumă
 149

sau holeră ea poate să dureze de la câteva ore până la 3 zile,  cu tularemie- 

până la 6 zile, cu tifos exantematic - până la 14 zile.
Pentru transportul mijloacelor bacteriene (biologice) se folosesc aceiaşi
purtători ca şi pentru armele nucleară şi chimică (bombele de aviaţie,
proiectilele, minele, rachetele, generatoarele de aerosoli şi alte mijloace) în
afară de aceasta, recepturile bacteriene (biologice) pot fi aplicate şi pe căi
diversioniste.
 Procedeul principal de aplicare a mijloacelor bacteriene (biologice)
este infectarea stratului de aer de la suprafaţa solului. La explodarea
muniţiilor sau la declanşarea generatoarelor se formează norul de aerosoli, pe
calea de propagare a căruia particulele de receptură infectează terenul. E
posibilă întrebuinţarea mijloacelor bacteriene (biologice) cu ajutorul
insectelor, căpuşelor, rozătoarelor etc. infectate cu microbi patogeni.
Aplicarea de către inamic a armei bacteriologice (biologice) poate fi
constatată după următoarele indicii exterioare vizibile:
- formarea norului de aerosoli după explodarea muniţiei sau punerea în
funcţiune a generatoarelor;
- descoperirea rămăşiţelor containerelor speciale,muniţiilor şi altor
feluri de armament;
- existenta unui număr mare de insecte, căpuşe,rozătoare necunoscute
în regiunea dată etc.
Microbii patogeni nu pot fi descoperiţi cu organele de simţ ale omului.
Acest lucru e posibil numai cu ajutorul mijloacelor tehnice de cercetare
bacteriologică (biologică) nespecifică.

Vătămarea personalului cu mijloacele bacteriene(biologice)

profilaxia vătămărilor
Agenţii patogeni pot pătrunde în organismul uman pe diferite căi:
- la inspirarea aerului infectat;
- la consumarea apei şi alimentelor infectate;
- la pătrunderea microbilor în sânge prin rănile deschise şi suprafeţele
de arsură;
- prin înţepăturile insectelor infectate;
- în cazul contactului cu oamenii bolnavi, animalele bolnave, cu
obiectele infectate şi nu numai în momentul aplicării mijloacelor bacteriene
(biologice), ci şi peste un timp îndelungat după aplicarea acestora, dacă nu s-a
efectuat tratarea sanitară a personalului.
Indiciile generale ale multor boli infecţioase sunt temperatura înaltă a
corpului şi astenia considerabilă, precum şi răspândirea rapidă a acestora, ceea
ce duce la apariţia focarelor de infecţie şi intoxicaţie.
Protecţia nemijlocită a personalului în perioada aplicării de către inamic
a armei bacteriologice (biologice) se asigură prin întrebuinţarea mijloacelor
 150

individuale  şi colective  de  protecţie, precum şi prin folosirea mijloacelor de

profilaxie urgentă existente în trusa farmaceutică individuală.
Personalul aflat în focarul de infecţie bacteriologică (biologică) este
obligat nu numai să folosească la timp şi corect mijloacele de protecţie, dar şi
să respecte cu stricteţe regulile de igienă personală să nu scoată mijloacele
individuale de protecţie fără permisiunea comandantului, să nu atingă
armamentul, tehnica militară şi materialele până la dezinfectarea acestora, să
nu consume apă şi produse alimentare aflate în focarul de infecţie, să nu
subunităţilor şi cu populaţia civilă neinfectată cu mijloace bacteriene
(biologice) şi să nu le transmită produse ridice praf, să nu umble prin tufişuri
şi prin iarbă deasă, să nu intre în contact cu personalul alimentare, apă,
îmbrăcăminte, tehnică şi alte materiale, să raporteze imediat comandantului şi
să ceară ajutor medical la apariţia primelor indicii de îmbolnăvire (dureri de
cap, indispoziţie, ridicarea temperaturii corpului, vomitarea, diareea etc.)

Planificarea, organizarea şi realizarea întreţinerilor tehnice

Pe timp de pace, la tehnica militară se execută verificări şi întreţineri tehnice periodice,

după un sistem preventiv-planificat, în scopul menţinerii acesteia în permanentă stare de
operativitate, funcţionării sigure la parametrii nominali, prelungirii duratei de funcţionare între
reparaţii şi încadrării în normele de consum carburanţi-lubrifianţi. Verificările şi întreţinerile
tehnice se execută obligatoriu atât pe timpul folosirii tehnicii, după efectuare unui anumit rulaj
(funcţionare) sau a unei perioade stabilite, cât şi pe timpul păstrării în conservare.

În raport cu volumul, periodicitatea lucrărilor şi categoria de tehnică, de regulă, se

execută următoarele verificări şi lucrări de întreţinere tehnică:
- verificarea tehnică înaintea ieşirii în misiune (curs, zbor, marş şi luptă, executarea
tragerilor, intrarea în regim de funcţionare pentru tehnica de radiolocaţie, de transmisiuni etc.);
- întreţinerea tehnică zilnică (similare);
- întreţinerea tehnică cu ocazia zilei de verificare şi întreţinere a tehnicii militare;
- întreţinerea tehnică nr.1 (similare);
- întreţinerea tehnică nr.2 (similare);
- întreţinerea tehnică de sezon;
- alte tipuri de întreţinere specifice atât ca denumire, cât şi conţinut (lunare, trimestriale,
semestriale etc).

Normele de rulaj (funcţionare), de timp şi de consum carburanţi-lubrifianţi, lichide speciale

şi materiale, volumul tip de lucrări pentru executarea întreţinerilor tehnice, precum şi personalul
care efectuează lucrările respective sunt prevăzute în normativele şi instrucţiunile elaborate de
structurile abilitate. În timpul acţiunilor militare, funcţie de tipul şi complexitatea tehnicii, de
regulă se execută lucrările strict necesare pentru restabilirea sau menţinerea stării de operativitate a
tehnicii, alimentarea cu carburanţi-lubrifianţi, completarea cu muniţie, lichide speciale şi de răcire
şi remedierea unor eventuale defecţiuni etc. La tehnica care se află în conservare se execută
verificările şi întreţinerile tehnice prevăzute în normativele privind păstrarea în conservare a
tehnicii militare.
Pentru trecerea tehnicii la exploatarea de sezon se execută operaţiunile de întreţinere
tehnică prevăzute în normativele privind exploatarea tehnicii respective şi lucrările suplimentare
specifice anotimpului.
 151
Cu ocazia întreţinerilor tehnice, dacă s-au îndeplinit termenele scadente, se execută şi
verificările periodice ale instalaţiilor sub presiune şi de ridicat, aparatelor de măsură şi control,
precum şi la aparatura din compunerea instalaţiilor speciale. O atenţie deosebită se va acorda
instalaţiei de stins incendiu, înglobată în compunerea unor categorii de tehnică.
Ziua de verificare şi întreţinere a tehnicii militare se execută în fiecare unitate, periodic
conform prevederilor dispoziţiilor elaborate pe linia fiecărei categorii de armă, privind pregătirea
pentru luptă a fiecărei arme. Ziua de verificare şi întreţinere a tehnicii militare se va desfăşura sub
conducerea comandantului unităţii, cu participarea întregului personal care are în primire, răspunde
sau foloseşte tehnica din înzestrare. Zilele de verificare şi întreţinere a tehnicii militare vor fi
prevăzute în planul pregătirii pentru luptă al unităţii (subunităţii). Activitatea se va desfăşura după
un plan întocmit de statul major, împreună cu şeful structurii logistice şi comandanţii de subunităţi
şi aprobat de comandant, cu cel puţin o săptămână înainte.Pe baza planului, comandanţii de
subunităţi stabilesc sarcinile şi le comunică executanţilor cu cel puţin 2 zile înaintea desfăşurării
activităţii.
Întreţinerea tehnică de sezon se execută în perioadele stabilite prin dispoziţiuni privind
pregătirea pentru luptă şi se prevăd în planul pregătirii pentru luptă, precum şi în planul de
mentenanţă.
În cadrul perioadelor stabilite, direcţiile din structura centrală, statele majore ale categoriilor
de forţe ale armatei, comandamentele şi marile unităţi stabilesc intervalele de timp în care se
execută lucrările practice de trecere a tehnicii la exploatarea de sezon pentru unităţile din
subordine, în aşa fel încât să se asigure permanent capacitatea de luptă a unităţilor.

Comandantul (şeful) unităţii (formaţiunii), pe baza ordinului eşalonului superior, stabileşte

prin ordin de zi pe unitate perioada în care se execută pregătirea personalului şi lucrările practice la
tehnică, componenţa echipelor specializate şi comisia pentru controlul calităţii operaţiunilor.
Şeful structurii logistice întocmeşte planul de activitate, avizat de şeful de stat major, se
aprobă de comandantul unităţii şi va cuprinde: controlul prealabil al tehnicii, organizarea
convocării de pregătire şi instructaj, termenele de execuţie, participanţii şi problemele teoretice şi
practice ce se vor prezenta; perioada executării operaţiunilor de întreţinere, pe subunităţi şi
categorii de tehnică; asigurarea materială; pregătirea elementelor parcului (incintei tehnice);
termenele de executare a controlului calităţii lucrărilor.
Activităţile vor fi conduse de către comandanţii de subunităţi şi şefii structurilor logistice.

1. Particularităţile exploatării maşinilor de luptă în condiţii de vară (iarnă).

Condiţiile de exploatare în perioada de vară este caracterizată de temperatura

mediului ambiant, scăderii umedităţii aerului şi măririi (apariţiei) prafului.
Temperatura înaltă a mediului ambiant înrăutăţeşte schimbul de căldură în agregatul
energetic şi măreşte temperatura în carcasa tehnicii blindate, se măreşte procentul de
evacuare a electrolitului în bateriile de acumulatoare etc.
Praful se aşează pe agregatele principale înrăutăţind condiţiile de răcire. Nimerirea
prafului în aer înrăutăţeşte vizibilitatea conducătorului, mai ales prin aparatele de observare
şi la executarea marşului, este necesar de executat întreţinerea tehnică a filtrelor de aer.
Condiţiile de exploatare în perioadă de iarnă se caracterizează prin acoperirea
carosabilului cu zăpadă, existenţa poleiului şi căderea zăpezii intense.
În condiţiile reci a mediului ambiant va creşte consumul de carburanţi, se micşorează
capacitatea de funcţionare a bateriilor de acumulatoare, se înrăutăţeşte condiţiile de lucru a
mecanicului conducător. Din cauză că trebuie să încălzim motorul se măreşte timpul la
pregătirea tehnicii blindate pentru utilizare.
 152
Conducerea tehnicii blindate se înrăutăţeşte din cauza existenţei zăpezii şi a poleiului,
apare deraparea lor.
La începutul deplasării în perioada de iarnă la tehnica blindată în agregatele şi sistemele
poate să fie aprinse indicatoarele de presiune a uleiului şi temperaturi lichidului de răcire.
După încălzire indicatoarele trebuie să funcţioneze.

Volumul lucrărilor de pregătire a maşinilor de luptă pentru exploatarea în condiţii de

vară.

La pregătirea maşinilor de luptă în perioada de vară este necesar de executat

următoarea întreţinere tehnică (ÎT-1 sau ÎT-2) şi adăugător următoarele lucrări:
- de schimbat carburantul de iarnă cu cel de vară;
- de executat întreţinerea tehnică a bateriei de acumulatoare;
- de verificat funcţionarea supapelor buşonului radiatorului a sistemului de răcire;
- de curăţat elementul de filtrare a filtrului de aer;
- în agregatele maşinilor de luptă de înlocuit uleiurile de iarnă cu cele de vară, cu
excepţia cazurilor când este utilizate uleiurile de orice sezon;
- de conectat la sistemul de ungere al motorului radiatorul de ulei, prin rotirea
robinetului împotriva acelor ceasornice;
- de verificat sistemul de pornire prin utilizarea rezervoarelor de aer comprimat;
- de verificat funcţionarea pompei electrice de evacuare a apei din carcasa blindată
şi a supapelor;
- de executat ungerea axelor dispozitivelor de remorcare, axelor trapurilor şi
obloanelor;
- de executat ungerea cuplărilor a piuliţelor de fixare a instrumentului de bort a
cablurilor etc.

Ordinea exploatării tehnicii blindate în condiţii de vară.

Pentru asigurarea funcţionării stabile a tehnici blindate în condiţii de vară trebuie de
executat:
- nu de admis supraîncălzirea motorului. Pentru avertizarea
supraîncălzirea sistemului de răcire şi unjere trebuie să fie alimentate
complet, suprafaţa radiatoarelor trebuie să fie curate;
- pentru ne admiterea nimeriri prafului în carburanţi şi uleiuri buşoanele orificiilor
de alimentare şi orificiul trebuie să fie curate;
- toate lucrările la întreţinerea filtrelor se execută în condiţiile care nu admit
nimerirea prafului, nisipului etc.;
- ventilatoarele sistemului de unjere şi răcire trebuie să fie cuplate la temperaturile
înalte a mediului ambiant;
- la exploatarea tehnicii blindate în condiţii de temperatură înaltă şi impurificarea
mediului ambiant se execută întreţinerea tehnică a bateriilor de acumulatoare.

2. Volumul lucrărilor de pregătire a maşinilor de luptă pentru exploatarea în condiţii

de iarnă.
 153

La pregătirea maşinelor în condiţii de exploatare iarna de executat

întreţinerile tehnice următoare (ÎT-1 sau ÎT-2) şi suplimentar
următoarele lucrări:
- de alimentat sistemul de răcire cu lichide antigele ( în cazul în care sistemul de
răcire este alimentat cu apă);
- de executat scurgerea impurităţilor filtrelor de curăţire brută şi fină a
combustibilului, de schimbat carburantul de vară cu cel de iarnă;
- de curăţat bugile incandescente şi de eliberat conductele de combustibil de vară.
De curăţat bugile ĂFU, de curăţat elementul de filtrare, de executat spălarea cu
benzină;
- bateria de acumulatoare în stare de funcţionare de verificat funcţionarea ĂFU;
- de executat întreţinerea tehnică a preîncălzitorului;
- de executat schimbul uleiurilor de vară cu cele de iarnă, excepţie cazurile când
sunt utilizate uleiurile de orice sezon;
- de verificat funcţionarea caloriferilor;
- de executat întreţinerea tehnică a bateriilor de acumulatoare;
- de scos de pe maşinele blindate aparatele THP-165A, THPT-1; THP-205 şi
THPO-115, de curăţat de praf şi impurităţi aparatelor, de şters pe curat, de uns cu
ulei ŢIATIM-201 partea interioară şi de instalat la loc;
- de verificat instalaţia de pornire cu aer.

Ordinea exploatării maşinilor blindate în condiţii de iarnă.

La exploatarea în condiţii de iarnă trebuie să fie respectate următoarele condiţii:
- la temperatura mediului ambiant mai joasă de –200C este necesar de decuplat
radiatoarele de ulei;
- în caz că sistemul de răcire este alimentat cu apă, este necesar că pe timpul
îndelungat de parcare de evacuat apa din sistem. Pentru ca nu să se formeze dopuri
de apă în sistemul de răcire apa se va evacua la temperatura de 600C;
- apa care se află în carcasa maşinei blindate trebuie evacuată imediat după oprirea
ei;
- la parcări îndelungate este necesar periodic de executat încălzirea motoarelor
tehnicii blindate;
- la temperatura mediului ambiant de la –5 0C până la –250C de
executat pornirea motoarelor cu utilizarea ĂFU, iar la temperatura
mediului ambiant mai jos de –200C este necesar de utilizat
preîncălzitorul;
- schimbul uleiurilor şi unsorilor consistente trebuie de executat în
momentul când agregatele şi pieselor maşinei blindate nu sânt răci;
- alimentând cu combustibil şi ulei, nu de admis nimerirea zăpezii
(apei) în rezervoare, agregate şi piesele maşinelor blindate;
- întreţinerea tehnică a bateriilor de acumulatoare să se execute în
limitele stricte a regulamentului.
Măsurile de prevenire a îngheţării şi smolarizării motorului şi
intoxicării echipajului cu gaze de eşapament.

3. Măsurile tehnicii securităţii la întreţinerea tehnicii şi a armamentului.

 154

Se interzice:
- somnul în interiorul autovehiculelor cu motoarele în funcţiune;
- încălzirea încăperilor cu lămpile de sudat;
- efectuarea marşurilor lungi în coloană cu instalaţie de ventilare închisă;
- exploatarea autovehiculelor în timpul tragerilor cu instalaţia de ventilare închisă sau
defectată;
- la punctele (locurile) de curăţare şi spălare a autovehiculelor cu trebuie să fie surse
de curent electric;
- amplasarea autovehiculelor pe rampă, pornirea şi oprirea motorului – numai la
comanda comandanţilor respectivi;
- se interzice lăsarea autovehiculului în rampă fără supraveghere;
- utilizarea pentru curăţire benzinelor şi a altor lichide uşor inflamabile şi
otrăvitoare;
- la reglările de exploatare este necesar de pornit motorul, cuplarea şi decuplarea
manetelor numai la comanda superiorului;
- în timpul executării reglărilor agregatul energetic (motorul) şi B.A. trebuie să fie
deconectate;
- rotirea turelei se permite numai manual şi la comanda superiorului;
- se interzice de executat lucrările cu agregatele şi mecanismele agregatului
energetic (motorul) dacă radiatorul sistemului de răcire este ridicat şi nu e fixat;
- se interzice ca efectivul să se afle sub trapurile agregatului energetic în timpul
pornirii motorului;
- utilizarea aparatelor de încălzire şi iluminatorului cu flacără deschisă la executarea
lucrărilor în interiorul autovehiculului.

TEHNICA MILITARĂ BLINDATĂ

1M (BTR-71M) TAB-80 (BTR-80) MLD-1 (BMD-1) MLI-

CARACTERISTICA GENERALĂ ŞI CARACTERISTICILE TACTICO -

TEHNICE ALE MAŞINILOR DE LUPTĂ
risticele /Tipul tehnicii de Tehnica blindata
TAB-71M TAB-80 MLD-1
Mijloc amfibiu pe roţi cu formula 8X8 Blindată pe şenile, desantabilă
2+9 2+8 7
11750 13 600 6 700 - 7 200
ea (Înălţimea), mm 7200 / 2825 (2310) 7600 / 2900 (2300) 5400 / 2530 (1620 – 1970)
plasare, km/ore / pe apă 71/9 80/9 61/10
 155
bustibil La 100 km: pe 46 (110-140) 48 (60-130) 58 (72)

s după Combustibil (km) 650 600 500

emiautomat, 2A28, GROM - - 1
n, buc. - - 40
2mm PKT 1 1 2
ieră cal 7,62mm PKT 2000 2000 2*1000
hete antitanc dirijate RATD
- - 4
5mm KPVT, buc / cartușe 1/ 500 1/ 500 -
are / puterea CP 2/ 130 1/ 260 1

Clasificarea tehnicii militare.

FA RM sunt in continua inzestrare cu tehnica de lupta modernă, cu

caracteristice tactico-tehnice superioare care corespund principiilor de ducere
a luptei potrivit doctrinei noastre militare in conditiile teritoriului si climei din
tara noastra, asigurand Marilor Unitati si Unitatilor de infanterie moto o mare
mobilitate si capacitate de manevra.
Armamentul si tehnica de lupta constituie baza tuturor Marilor Unitati si
Unitati militare, si se impart in urmatoarele grupuri:
- Armamentul de artilerie si tehnica;
- Armament si tehnica de blindate;
- Tehnica auto;
- Mijloacele de transmisiuni;
- Armamentul subunitatilor chimice si mijloacele de protectie;
- Tehnica de transmisiuni si sisteme automatizate de conducere
a unitatilor;
- Tehnica și mijloacele geniu;
- Tehnica de aviatie;
- Tehnica de logistica.

Nivelul actual al dezvoltării armamentului şi tehnicii este foarte înalt.

Acţiunile de luptă la etapa actuală poate avea loc în condiţiile întrebuinţării
armelor obişnuite şi de distrugere în masă. Din aceste considerente maşinile
de luptă până în prezent sunt folosite în toate conflictele armate de către ţările
puternic dezvoltate şi grupările de terorişti, drept exemplu războiul din Irac.
Construcţia şi modernizarea a tehnicii de luptă este în permanentă
dezvoltare. Producătorii de tehnică de luptă permanent se orientează la
dezvoltarea dinamică a tehnologiei moderne bazate pe noile descoperiri
ştiinţifice în cadrul sistemelor de apărare a statelor. Un exemplu este
dezvoltarea tehnicii blindate de tancuri. Odată cu apariţia armelor de foc de o
înaltă precizie, cadenţa de tir şi distanţa mare de distrugerea apărut necesitatea
 156

unui aşa mijloc de luptă, care să aibă o protecţie sigură de aceste arme, o mare
putere de foc şi o mare mobilitate.
Autovehiculele se clasifică în următoarele categorii:
 Automobile
- autoturisme
- autocamioane
- autospeciale
 Maşini de luptă
- transportoarele amfibii blindate TAB-60PB, TAB-71M, BTR-
80
- BMD, BRDM, MT-LB, MLI, MLD
- Tancuri

1. Destinaţia, consţrucţia si caracteristicile tactico-tehnice a

maşinilor de luptă.

Destinatia, constructia si caracteristicile tactico-tehnice a masinilor de lupta.

Tehnica de luptă este destinată pentru ducerea luptei cu tehnica inamicului, distrugerea
punctelor de comandă şi a forţei vii, pot fi exploatate în orice condiţie de timp, anotimp şi
stare a vremii.
Construcţia generală tehnicii de luptă:
 Compartimentul de conducere, care este dispus în partea din faţă a TAB;
 Compartimentul de luptă, care este dispus pe mijlocul TAB în spatele
comandantului şi mecanicului conducător;
 Compartimentul energetic, care este dispus în spatele compartimentului de luptă şi
este izolat cu un izolator ermetic.

2. Îmbarcarea efectivului în maşini.

Echipajul se adună la maşină astfel:
- Cînd instrucţia la maşini se execută cu echipajul (comandantul de grupă,
trăgător-operator şi mecanicul conductor) la comanda: ”LA MAŞINI", echipajul
se deplasează în coloană, în pas viu şi se opreşte înapoia maşinilor la 3 paşi (metri) în
ordinea: mecanic conductor, comandantul grupei şi trăgătorul-operator, ca în fig. 1.
- In situaţia cînd desantul se găseşte la maşină locul echipajului şi a desantului la
comanda „LA MAŞINI" este în coloană în spatele maşinii, ca în fig. 2.
- La comanda dată de comandantul grupei „LA POSTURI" (în situaţia cînd la
maşină este numai echipajul) locul echipajului pe maşină este ca în fig. 3.
 157
- În situaţia cînd desantul se află la maşină, locul echipajului şi a desantului pe
maşină la comanda „LA POSTURI" este ca în fig. 4.

Fig. 1. Locul Fig. 2. Locul Fig. 3. Fig. 4.

echipajului la echipajului şi Locul echipajului la Locul echipajului şi a
M.L.I. la co- desantului la maşină la comandă desantului pe maşină la
manda „La M.L.I. la „LA POSTURI" comanda
MAŞINI" comanda „LA „LA POSTURI”
MAŞINI"

3. Constructia generala a compartimentelor masinilor de lupta.

În compartimentul de conducere se află două scaune - unul pentru
comandantul de grupă (pluton) şi unul pentru mecanicul-conducător. În acest
compartiment sunt instalate organele de conducere cu mecanismele TAB, panoul de
informaţie despre starea mecanismelor, staţia de radio, aparate de vedere- observare,
rentghemetrul DP-ЗB şi elipse pentru fixarea a două automate.

Compartimentul de conducere este compus din:

- blocul robinetelor pneurilor;
- clapeta claxonului;
- volanul;
- maneta de cuplare şi decuplare a vitezelor, în cutia de viteze;
- maneta de conectare manuală a combustibilului;
- maneta de cuplare şi decuplare a vitezelor în cutia de distribuţie;
- maneta de cuplare a punţilor din faţă şi blocarea diferenţialului;
- maneta de cuplare a cabestanului;
- maneta frânei de mână;
- acceleratorul;
- pedala frânei de serviciu;
- pedala abreajului;
- pompa de spălare;
 158
- reductorulde aer;
- maneta de fixare a scaunului;
- rezervorul de spălare a parbrizelor;
- becul de iluminare a reductorului de aer;
- aparate de măsură şi control;
- conectorul parbrizelor;
- locaşurile de fixare a automatelor;
- îcălzitorul cabinei.
Compartimentul de lupţă în spaţiul, dintre spetele scaunelor comandantului de
grupă a mecanicului conducător şi despărţitura ermetică a compartimentului pentru
motor, în acest compartiment se află turela cu două puşti-mitraliere, una de calibra 14,5
mm (КПВТ) şi alta de calibra 7,62 mm (ПКТ); două scaune a cîte o persoană fiecare,
unul se află în spatele comandantului de grapă şi altul în spatele mecanicului-
conducător; două scaune de-a lungul axei cutiei TAB a cîte trei locuri, fiecare pentru
desant, care sunt amplasaţi spate-n spate unul faţă de altul orientaţi cu faţa spre pereţii
laterali ai cutiei TAB; cutiile cu cartuşele pentru puştile-mitraliere КПВТ şi ПКТ;
ambrazurele pentru executarea focului din puşca-mitralieră şi automate; clipsuri (cureluşe)
pentru fixarea a opt automate, douăsprezece cutii de patroane pentru puşca-mitralieră
(ПК), aruncătorului de grenade antitanc РПГ-7 şi cinci grenade antitanc pentru el; genţi
pentru fixarea grenadelor de mîină (F-1) în număr de nouă bucăţi, locuri speciale pentru
fixarea a trei bidonaşe pentru apă, a zece norme de hrană uscată şi a zece sacuri de merinde
(raniţă, rucsacuri), în spaţiul dintre a doua şi a treia perechi de roţi în pereţii laterali ai cutiei
TAB se află a cîte o uşă-сарае pentru debarcarea şi îmbarcarea desantului.
Compartimentul motorului este izolat ermetic faţă de celelalte compartimente.
La TAB /БТР-70/ în acest compartiment sunt instalate două motoare a cîte 115 cai/putere
fiecare şi două vase pentru benzină a cîte 145 litri. La TAB /БТР-80/ - un motor diezel care
dezvoltă 260 cai/putere şi două vase pentru motorină a cîte 150 litri fiecare, alte sisteme şi
mecanisme.
Pe cutia blindaţii a TAB pe dinafară sunt fixate: farurile şi becurile de semnalizare,
semnalul acustic, antena staţiei de radio, instalaţia de lansare a grenadelor fumugene, lăzile
pentru piesele de schimb a TAB, lada cu completul , cazmaua, toporul d. dulgher, joagărul,
ranga etc.

4. Cerintele generale ale masurilor securitatii in timpul

exploatării tehnicii din dotare.

Activitatea de protecţie a muncii cuprinde totalitatea măsurilor care sunt necesare

de luat pentru a asigura condiţii nepericuloase de muncă, având ca scop final asigurarea
procesului de exploatare în deplină siguranţă, înlăturând factorii care pot produce accidente
sau înbolnăviri profesionale.

Se interzice exploatarea transportului de către personal care nu cunoaşte destinaţia,

funcţionarea şi întreţinerea acestuia.
 159
Înainte de plecare în cursă,trebuie să se verifice dacă transportorul este în perfectă
funcţionare şi cu inventarul complet. Se verifică în mod deosebit funcţionarea frânelor,
direcţiei, sistemelor de semnalizare şi iluminare, claxonul, ştergătoarelor de parbrize şi a
sistemului central de reglare a presiunii aerului în pneuri, verificându-se totodată şi
presiunea aerului în pneuri.

În timpul lucrărilor cu completul de prelucrare specială DK-4 se vor respecta toate

regulile de securitate a lucrului cu substanţe chimice prevăzute în instrucţiuni, ordine şi
regulamente în vigoare. La prepararea soluţiei pentru degazare şi dezactivare se va folosi
cu multă atenţie hipcrolitul de calciu (granule albe) care este caustic.

O mare atenţie se va acorda pregătirii locului de muncă. Echipamentul de protecţie

purtat de personal în timpul lucrului, trebuie să fie bine strâns pe corp, nainele se vor purta
încheiate, iar la terminarea lucrului mânele se vor spăla cu apă caldă şi săpun, în locurile
special amenajate.

5. Planificarea, organizarea şi evidenţa exploatării tehnicii militare.

Planificarea şi evidenţa exploatării au ca scop punerea de acord a necesarului de resurse

pentru îndeplinirea planului pregătirii pentru luptă cu cele asigurate şi cuprinde complexul de
măsuri ce se iau pentru:
- stabilirea necesarului de resurse şi, pe baza acestuia, a cantităţilor de carburanţi-lubrifianţi
şi lichide speciale aferente;
- stabilirea numărului de întreţineri tehnice şi reparaţii periodice, eşalonarea lor în timp;
- întrebuinţarea tehnicii conform destinaţiei şi resurselor alocate;
- stabilirea tehnicii care se va păstra în conservare, în funcţie de prevederile ordinelor şi
regulamentelor în vigoare;
- menţinerea unei cantităţi cât mai mare de tehnică cu rezerva de resursă ridicată;
- cunoaşterea permanentă a situaţiei consumului de resursă, a stării tehnice şi de întreţinere a
tehnicii.
Organizarea exploatării tehnicii militare se realizează în funcţie de prevederile planului
pregătirii pentru luptă, de nevoile de învăţământ, gospodăreşti şi de producţie ale unităţilor, în
limita resurselor alocate şi a normelor de funcţionare între reparaţii şi se concretizează în planul
anual de (asigurare tehnică) mentenanţă.

Calitatea exploatării tehnicii depinde, în principal, de:

- gradul în care personalul cunoaşte construcţia, caracteristicile tehnico-tactice, normele şi
regulile de folosire, întreţinere şi păstrare a acesteia;
- executarea în volum complet, la timp şi de calitate, a verificărilor şi întreţinerilor tehnice;
- folosirea eficientă a tehnicii la parametrii prevăzuţi în documentaţia tehnică;
- planificarea corectă şi evidenţa strictă a folosirii tehnicii;
- executarea sistematică şi la timp a controalelor asupra stării tehnice şi de întreţinere;
- respectarea cu stricteţe a regulilor de prevenire a avariilor şi defecţiunilor;
- asigurarea condiţiilor de păstrare corectă a tehnicii pe timpul parcării (staţionării),
depozitării şi conservării.
 160

TEMA 1. Principiile de bază ale cercetării de trupe. Principii generale.

Locul şi rolul cercetării în luptă. Scopul, misiunile şi cerinţele de bază ale
cercetării.

Pentru ducerea cu succes a luptei moderne de arme întrunite este

necesar mai întâi de toate de a cunoaşte bine inamicul, forţele şi mijloacele,
precum şi caracterul acţiunilor acestuia. Pentru asigurarea comandanţilor de
toate nivelele cu astfel de date despre inamic există genul de bază a
asigurării de luptă a acţiunilor trupelor - cercetarea.
Cercetarea este una din cele mai importante forme de asigurare a
luptei.

Scopul cercetării în subunitate este procurarea (culegerea) informaţiei

(datelor) despre inamic şi teren în raionul acţiunilor care vor avea loc, pe
baza cărora comandantul poate lua o hotărîre argumentată pentru luptă.
În lupta modernă, care se caracterizează cu schimbarea rapida a situaţiei,
mare amplitudine în spaţiu şi cu varietate de mijloace de luptă întrebuinţate,
rolul cercetării a crescut considerabil. Acum nu este destul numai de a
descoperi inamicul şi de a raporta despre raionul şi caracterul acţiunilor lui.
Pe primul plan mai ascuţit se pune factorul timpului şi anume reducerea
ciclului descoperire-raport. La aceasta este necesară aşa precizie de
determinare a locului de dispunere a inamicului, care a da posibilitate deodată
de a deschide asupra lui focul de nimicire. Cu alte cuvinte cercetarea
trebuie să determine coordonatele ţintelor cu viteza de tragere.
Cercetarea se execută în toate formele şi situaţiile de luptă, în mod activ
şi neîntrerupt, în faţa frontului, la flancuri şi în intervale, în dispozitivul
inamicului şi al trupelor proprii. Ea trebuie să asigure comandanţilor şi
statelor majore informaţii reale, care sa permită luarea celor mai juste
hotărâri şi măsuri.
 161

Tipurile de cercetare:
- cercetarea mlitară;
- cercetarea aeriană
- cercetarea radio;
- cercetarea chimică, radiaţională şi bacteriologică;
- cercetarea de artilerie (în batalion);
- cercetarea genistică.

Cercetarea militară se organizează în scopul dobândirii datelor şi

informaţiilor despre inamicul terestru şi teren.
Cercetarea aeriană se organizează în scopul dobândirii oportune a datelor
şi informaţiilor decpre inamicul aerian.
Cercetarea radio se organizează în scopul interceptării convorbirilor, de a
pelenda punctele de comandă şi nodurile de legătură etc.
Cercetarea chimică, radiaţională şi bacteriologică se execută în scopul
dobândirii datelor şi informaţiilor despre contaminarea chimică, radiaţională
şi bacteriologică.
Cercetarea de artilerie se execută pentru dobândirea datelor şi
informaţiilor despre artileria inamicului (poziţiile de tragere, cantitatea,
calibrul etc.) prin utilizarea calculului traectoriei şi exploziei proectilelor
lansate de artileria inamicului.
Cercetarea genistică şi de mine se organizează în scopul dobândirii datelor
şi informaţiilor despre amenajarea genistică a punctelor de sprijin şi
câmpurile de mine plantate de inamic.

Cerinţele de bază ale cercetării sânt: continuitatea, oportunitatea,

caracterul activ al acţiunilor, precum şi autenticitatea datelor procurate.
Continuitatea cercetării se realizează prin: întrebuinţarea raţională şi
într-o idee unitară a forţelor şi mijloacelor la dispoziţie, menţinerea
contactului cu inamicul, executarea neîntreruptă şi cu intensitate a acţiunilor
în toate formele şi situaţiile de luptă, ziua şi noaptea, în orice condiţii de teren
şi stare a vremii, conducerea fermă şi neîntreruptă a subunităţilor de cercetare,
păstrarea în permanenţă a unei rezerve de forţe şi mijloace de cercetare la
dispoziţie.
Oportunitatea cercetării se asigură prin procurarea şi transmiterea în
timpul cel mai scurt a datelor şi informaţiilor de către subunităţile de
cercetare, centralizarea, analiza şi exploatarea operativă a acestora.
Caracterul activ al cercetării rezultă din perseverenţa comandanţilor şi
subunităţilor, a fîecărui cercetaş, de a organiza şi executa acţiuni dinamice şi
îndrăzneţe pentru procurarea unui volum cât mai mare de date şi informaţii,
care să asigure cunoaşterea permanentă a inamicului.
 162

Autenticitatea constă în procurarea unor date şi informaţii reale, sigure

şi complete, raportarea lor cu exactitate, fără denaturări.
Acţiunile de cercetare trebuie să fie ingenios organizate şi executate cu
hotărâre, curaj şi multă iniţiativă. Personalul subunităţilor care execută
misiuni de cercetare trebuie să acţioneze în ascuns, cu îndrăzneală şi
rapiditate, evitând descoperirea lui de către inamic.
Sursele principale pentru obţinerea de date şi informaţii sânt:
- obiectivele, activităţile şi acţiunile de luptă ale inamicului, prin
descoperirea şi supravegherea lor;
- elementele de cercetare, subunităţile luptătoare şi formaţiunile de
apărare vecine şi cu care se cooperează;
- prizonierii şi transfugii;
- documentele, modelele de armament şi tehnica de luptă capturate sau
găsite pe cîmpul de luptă;
- terenul şi populaţia din zonă – prin cercetare, respectiv, prin
investigare;

Forţele, mijloacele şi elementele de cercetare.

Forţele de cercetare sînt constituite din militari şi subunităţi destinate
să îndeplinească, permanent sau temporar, misiuni de cercetare.
Mijloacele de cercetare cuprind tehnica de luptă, aparatura şi alte
categorii de mijloace cu ajutorul cărora forţele de cercetare acţionează în
scopul îndeplinirii misiunilor primite.
Elementele de cercetare se constituie din militari, subunităţi din diferite
genuri de arme.
Acestea au o compunere variabilă în funcţie de misiune, situaţia tactică
şi teren. Elementele de cercetare acţionează pe jos, pe autovehicule,
elicoptere şi alte mijloace care asigură deplasarea rapidă şi îndeplinirea la
timp a misiunilor primite.

Elementele de cercetare sînt:

- cercetaşul (observatorul);
- echipa de cercetare (post de cercetare);
- patrula de cercetare, şi patrula de cercetare independentă;
 163

- detaşamentul de cercetare.

Cercetraşul (observatorul) este militarul destinat să îndeplinească

misiuni de cercetare.
Echipa de cercetare poate fi constituită de la 2-4 militari pînă la o
grupă şi se trimite în misiune de către patrula de cercetare, precum şi de
către subunităţile de toate genurile de armă. Aceasta este destinată pentru
cercetarea inamicului şi terenului pe o direcţie sau a unui obiectiv. În funcţie
de situaţie, echipa de cercetare poate fi: de cap, de flanc sau de spate.
Patrula de cercetare şi patrula de cercetare independentă au
compunerea de la o grupă pînă la un pluton şi pot fi întărite cu cercetaşi de
artilerie, chimişti şi pionieri..
Patrula de cercetare se trimite în misiune de către detaşamentul de
cercetare, compania de infanterie şi alte subunităţi. Aceasta se destinează
pentru cercetarea inamicului şi terenului sau a unor obiective pe o direcţie
sau într-un raion. Patrula de cercetare poate fi: de cap, de flanc sau de
spate.
Patrula de cercetare independentă se trimite în misiune de către statul
major al unităţii şi de către batalionul de infanterie motorizată pentru
cercetarea inamicului şi terenului sau a unor obiective importante pe o
direcţie sau într-un raion. Aceasta este condusă direct de către statul major
(eşalonul) care a trimis în misiune, precum şi raportează acestora datele
procurate.
Detaşamentul de cercetare se constituie numai atunci cînd este
necesară executarea unor acţiuni de cercetare cu forţe superioare, în special,
apărarea organizată în afara contactului nemijlocit cu inamicul, pe timpul
dezvoltării ofensivei în adîncimea apărării inamicului, la marş şi lupta de
întîlnire. Compunerea detaşamentuilui de cercetare este de o companie
infanterie motorizată, iar uneori pînă la un batalion. În funcţie de situaţie şi
posibilităţi acesta se întăreşte cu subunităţi de tancuri, artilerie, geniu,
chimice. Detaşamentul de cercetare acţionează, de regulă, pe o direcţie
principală (importantă) , trimiţînd în faţă şi la flancuri patrule de cercetare.
 164

Distanţele la care acţionează elementele de cercetare sînt diferite.

Acestea trebuie să asigure prevenirea unităţilor (subunităţilor) proprii asupra
acţiunilor executate prin surprindere de către inamic şi, pe cît e posibil, să
sprijine cu foc elementele de cercetare, în caz de întîlnire a acestora cu forţe
superioare ale inamicului.

Distanţele depind de:

- forma de luptă şi situaţia tactică în care se acţionează;
- valoarea, compunerea şi misiunia;
- caracteristicile terenului;
- posibilităţile de menţinere a legăturii;
- modul de deplasare (pe autovehicule, pe jos);
- timpul cînd se acţionează (ziua sau noaptea, anotimpul);

Depărtarea la care se trimit elementele de cercetare faţă de trupele proprii

poate fi:

cercetaşul – pînă la 300 m (distanţa care asigură legătura vizibilă cu

subunitatea de la care a fost trimis și sprijinul cu foc);
echipa de cercetare – pe tehnica de luptă pînă la 2 km, pe jos pînă la
600m;
patrula de cercetare – pe tehnica de luptă pînă la 5 km, pe jos pînă la 2
km;
patrula de cercetare independentă – pînă la 15 km;
detaşamentul de cercetare – pînă la 25 km şi mai mult.

Ziua pe timp de ceaţă şi viscol, noaptea, în localităţi, în teren acoperit şi

greu accesibil distanţele se reduc.
 165

Procedeele principale de executare a cercetării de

trupe.

Prin procedeu de cercetare se sub înţelege modul de acţiune

al cercetaşului şi subunităţii pentru îndeplinirea unei misiuni de
cercetare.
Pentru îndeplinirea misiunilor de cercetare şi procurarea în
timp scurt a datelor (informaţiilor), patrula foloseşte următoarele
procedee de cercetare:
- observarea şi ascultarea ;
- incursiunea (raidul);
- ambuscada ;
- incursiunea (raidul);
- cercetarea în dispozitivul inamicului;
- cercetarea prin luptă.

În afara acestor procedee, datele şi informaţiile se mai obţin şi prin

acţiunile de luptă executate de către subunităţile de toate armele, investigarea
populaţiei, studierea documentelor, armamentului şi tehnicii de luptă
provenite de la inamic, precum şi din declaraţiile prizonierilor şi transfugilor.
Executarea cu succes a misiunilor de cercetare, impune ca în alegerea
fiecărui procedeu să se ţină seama de forma de luptă şi situaţia tactică,
misiunile şi posibilităţile subunităţilor care execută cercetarea, caracteristicile
terenului, anotimp şi condiţiile hidrometeorologice.

Observarea şi ascultarea – constituie unul din procedeele de bază ale

cercetării şi constă în supravegherea cîmpului de luptă, descoperirea şi
studierea inamicului, terenului şi altor obiective. Observarea şi ascultarea se
organizează şi se execută permanent, ziua şi noaptea de către comandanţi şi
întregul personal al subunităţii, indiferent de situaţia în care se află
subunităţile, de anotimp şi de condiţiile hidrometeorologice.

Incursiunea – este un procedeu de cercetare şi de luptă.

 166

Ca procedeu de cercetare incursiunea se organizează, de regulă, pe

timpul pregătirii luptei de apărare sau a ofensivei şi se execută de către
pluton (grupă).
Incursiunea se execută în scopul capturării militarilor inamicului,
documente şi modele de armament, aparatură radioelectronică şi tehnică de
luptă.
În unele situaţii incursiunea se execută şi pentru a procura (verifica)
anumite date (informaţii), precum şi pentru descoperirea noilor obiective
existente în dispozitivul de luptă al inamicului.
Ca procedeu de luptă incursiunea se execută în scopul de a nimici
(distruge) subunităţi şi obiective izolate din dispozitivul inamicului, a produce
pierderi şi a crea panică în rîndul acestuia. În acelaşi timp se urmăreşte şi
capturarea militarilor, documentelor, armamentului şi tehnicii de luptă.

Ambuscada – este un procedeu de cercetare şi de luptă foarte eficient,

în cazul cînd inamicul trebuie lovit permanent şi pretutindeni.
Ambuscada constă în dispunerea mascată a subunităţii pe direcţia cea
mai probabilă de înaintare (deplasare) a inamicului, pentru a-l ataca prin
surprindere, a crea panică şi a-i produce pierderi, a captura militari,
documente, modele de armament şi tehnică de luptă. Drept obiective de
atac pot fi: militari izolaţi sau în grupuri mici, subunităţi care se deplasează
pe jos sau pe tehnică de luptă şi alte obiective izolate aflate în mişcare.
Ambuscada se organizează în orice situaţii şi forme de luptă, teren,
anotimp şi, mai ales, în condiţii grele de stare a vremii, de regulă: în teren
greu accesibil, în munţi, în punctele obligatorii de trecere şi în alte locuri
favorabile ataculuii prin surprindere de la mică distanţă. Aceasta se execută
la ordin sau din iniţiativa comandantului de subunitate, atît ziua, cît şi
noaptea.

Cercetarea în dispozitivul inamicului - este un procedeu complex de

cercetare şi constă în pătrunderea sau rămânerea unor elemente de cercetare
(subunităţi) în dispozitivul acestuia cu scopul de a procura date şi informaţii
despre inamic, teren şi alte elemente ale situaţiei, cât şi pentru a executa prin
 167

surprindere acţiuni de nimicire sau distrugere a unor obiective, în vederea

producerii de pierderi şi panică în rândurile inamicului. Cercetarea în
dispozitivul inamicului se execută de către subunităţi de cercetare şi de
celelalte arme, cât şi de către forţele de rezistenţă, care acţionează pe teritoriul
vremelnic ocupat de inamic.
Subunităţile destinate să îndeplinească misiuni de cercetare în
dispozitivul inamicului se trimit şi sunt conduse nemijlocit de către statele
majore de mari unităţi şi unităţi, acţionând sub forma patrulelor de cercetare
independente (patrulelor de cercetare). Valoarea acestora este de o grupă, iar
uneori – pluton.
În compunerea patrulei de cercetare independente (patrulei de cercetare)
se includ, de regulă, militari care cunosc terenul şi limba inamicului şi care
posedă înalte calităţi morale, de luptă şi fizice. În raport de situaţie, în
compunerea patrulei se includ şi specialişti în executarea cercetării de
artilerie, de geniu şi chimice.

Cercetarea prin luptă – este un procedeu de cercetare şi de luptă care

se execută la ordin, în scopul de a verifica şi preciza datele de cercetare, sau
de a obţine alte informaţii despre inamicul din contact nemijlocit, cînd
procurarea acestora nu este posibilă prin alte procedee.
Aceasta constă în executarea unui atac hotărît, cu obiectiv limitat, care
să oblige inamicul de a-şi demasca forţele şi mijloacele, organizarea
sistemului de foc şi de baraje, dispozitivul, precum şi concepţia de acţiune,
creînd condiţii pentru descoperirea forţelor din contact nemijlocit şi din
adîncimea apropiată.

Încărcăturile de Substanţe explozive (SE)

Se numeşte î n c ă r c ă t u r ă o cantitate anumită de Substanţă

explozivă (SE), pregătită pentru producerea exploziei. Masa încărcăturii se
determină în fiecare caz prin calcul, forma încărcăturii – prin particularităţile
constructive ale obiectului de distrus şi condiţiile de executare a lucrărilor de
distrugere.

După formă încărcăturile pot fi - concentrate, alungite, fasonate şi

cumulative.
Încărcăturile concentrate se apropie după formă de forma cubului sau a
paralelipipedului, lungimea căruia depăşeşte dimensiunea transversală
minimă a acestuia cel mult de cinci ori.
Încărcăturile alungite au forma paralelipipedelor alungite sau cilindrilor,
lungimea cărora depăşeşte mai mult de cinci ori dimensiunile transversale
minime ale acestora.
 168

Încărcăturile fasonate se întrebuinţează pentru distrugerea elementelor

construcţiilor de diferite configuraţii.
Încărcăturile cumulative, la explodarea cărora datorită construcţiei lor
speciale se formează un jet dirijat cu o concentraţie percutantă înaltă ce
asigură un efect perforant la o adîncime considerabilă, se întrebuinţează
pentru perforarea grosimilor mari ale fortificaţiilor blindate şi din beton
armat. Astfel, încărcătura cumulativă KZ-2 perforează oţelul (blindajul) la o
adîncime de 300 mm, betonul armat – la 1300 mm, solul – la 2000 mm,
formînd totodată găuri cu diametrul de 15, 70 şi 240 mm respectiv.
Încărcătura cumulativă KZU perforează oţelul la o adîncime de 120 mm,
betonul armat – la 1000 mm, frînge armatura la o adîncime de pînă la 200
mm.
Încărcăturile se pregătesc la trupe sau se livrează în stare gata.

Caracteristicile principale ale unor încărcături standard fabricate la uzine

sînt prezentate în tab. 1.1, 1.2.

Tabelul 1.1
Caracteristica încărcăturilor-standard concentrate şi alungite
Denumirea Mas Masa Materialul
Tipul Tipul Dimensiunile
încărcături a SE, totală învelişulu
încărcăturii SE încărcăturii
i kg , kg i
Concentrat Troti
SZ-1 1 1,4 6,5x11x 12,6 Metal
ă l
Concentrat Troti 6,5x17,1x33,
SZ-3 3 3,7 Metal
ă l 7
Concentrat Troti
SZ-3a 2,8 3,7 9,8x14,2x20 Metal
ă l
Lungimea
Troti
UZ-3 Alungită 5,3 10,2 200; Metal
l
diametrul 5,3

Aceste încărcături fac parte din dotare şi se livrează în formă gata, însă pot fi
pregătite şi la subunităţi.

Tabelul 1.2
Caracteristica încărcăturilor-standard cumulative
 169

Mas Capacitatea de perforare, cm

Denu
Tipul Masa a
mi-rea Dimensi-
încărcătu SE, total beton
încărc unile, cm oţel pămînt
rii kg ă, armat
ă-turii
kg
Cumulat Diametr
KZ-2 9 14,7 30 130 200
ivă ul 35
Lungime
KZU Alungită 12 18 12 100* -
a 50

______________
* Armatura se sparge la o adîncime de pînă la 20 cm.

ÎNCĂRCĂTURILE DE SUBSTANȚE EXPLOZIVE

După poziţia lor faţă de piesa (elementul) de distrus, încărcăturile pot fi: exterioare,
interioare, încastrate.
Încărcăturile de exploziv pot fi fabricate sau improvizate.
Pentru confecţionarea încărcăturilor improvizate se utilizează exploziv
solid (calupuri, cartuşe), exploziv plastic sau exploziv pe bază trotil, cu sau
fără înveliş de protecţie (din pânză, carton asfaltat, placaj, scândură, tablă etc.)
fig. 318 ... 321.

Fig. 318. Modul de aşezare a calupurilor pentru confecţionarea încărcăturilor improvizate: 1 –

pânză; 2 – calupuri de trotil; 3 – locaşuri pentru capse
 170

Fig. 319. Încărcătură Fig. 320. Încărcaturi Fig. 321. Confecţionarea

concentrată improvizată: alungite improvizate: a.
1 – pânză; 2 – frânghie încărcătură înpachetată în încărcăturii improvizate sub
(sfoară); 3 – dopuri din pânză; b încărcătură
lemn introduse în împachetată între scânduri de formă de figură geometrică:
locaşurile pentru capse lemn. 1 – calupuri de trotil; 2
– ţesătură; 3 – sfoară (sârmă 1 – calupuri de trotil; 2 –
moale); 4 – rigle de lemn; 5 –
pânză.
dopuri din lemn introduse în
locaşurile pentru capse.

Încărcăturile de SE fabricate la uzine specializate:

1.Încărcătura concentrată tip SZ-3

2.Încărcătura alungită tip UZ-3

 171

3.Încărcăturile cumulative tip KZ

Substanţele explozive (SE) se întrebuinţează pentru executarea

diferitelor misiuni genistice şi încărcarea muniţiei de geniu. SE, de asemenea,
se întrebuinţează pentru executarea locaşurilor de tragere, adăposturilor,
gropilor de fundaţie, trecerilor peste şanţuri şi rîpe, rampelor de acces la
cursurile de apă, distrugerea drumurilor şi digurilor, executarea culoarelor în
cîmpurile de mine, abatize etc.
Sînt numite substanţe explozive compuşii chimici sau amestecurile
chimice ce au proprietatea de a exploda în urma unor anumite acţiuni din
exterior, degajînd căldură şi generînd gaze puternic încălzite. Posedînd o
 172

presiune înaltă, gazele dezvoltă o acţiune distrugătoare, însoţită de propagarea

aşa-numitei unde de şoc.
Procesul care declanşează explozia se numeşte iniţiere. Pentru iniţierea
unui exploziv sau a unui amestec exploziv, trebuie să i se transmită o anumită
cantitate de energie, sub forma unui impuls, care poate fi: mecanic (percuţie,
lovitură, frecare); caloric (scânteie, flacără, încălzire); electric (descărcare
electrică, scânteie electrică etc.); chimic (reacţie chimică); explozia unui alt
exploziv (explozivul capsei detonante, explozivul de iniţiere sau detonatorul
intermediar etc.).
Principalele caracteristici ale explozivilor, în funcţie de natura şi de
starea lor, sânt: sensibilitatea la acţiuni exterioare, temperatura de explozie,
viteza de explozie (detonaţie), brizanţa, stabilitatea, puterea.

Substanţele explozive se împart în trei grupuri principale: SE de iniţiere,

SE brizante şi SE de azvîrlire (pulberi).
SE d e i n i ţ i e r e (fulminatul de mercur, azotura de plumb şi TNRS)
sînt foarte vulnerabile la lovire, frecare, scînteie şi, prin urmare, se
întrebuinţează numai pentru amorsarea mijloacelor de dare a focului.

SE b r i z a n t e se subîmpart în substanţe explozive de putere normală,

redusă şi majorată. Din substanţele explozive de putere normală face parte
trotilul, de putere redusă – amonitul, de putere majorată – pentrita, hexogenul,
tetrilul. Trotilul şi amonitul se întrebuinţează pentru executarea lucrărilor de
distrugere şi încărcarea muniţiei, pentrita, hexogenul şi tetrilul – pentru
producerea mijloacelor de dare a focului.

SE d e a z v î r l i r e (pulberile) se subîmpart în pulberi cu fum şi fără

fum. Pulberea cu fum se întrebuinţează la fitilurile ordinare şi la încărcăturile
de azvîrlire ale diferitelor bombe de aruncător, iar pulberea fără fum – la
instalaţiile de lansare cu reacţie.

Trotilul (trinitrotoluenul, T.N.T.) este SE brizantă principală. El reprezintă

o substanţă cristalină de culoare gălbuie sau galbenă-brună, puţin amară la
gust. Trotilul este nehigroscopic şi practic nu e solubil în apă. În proces de
producţie trotilul se obţine în stare de praf (pulverulent), de solzi mărunţi
(solzos) sau de granule (granulat).
Trotilul se topeşte fără descompunere la o temperatură de circa 81°C;
temperatura de inflamabilitate e de circa 310°C; în atmosferă trotilul arde cu
o flacără galbenă puternic fumigenă fără a exploda. Arderea trotilului într-un
spaţiu închis poate trece în detonaţie.
 173

Trotilul este puţin sensibil la lovituri, frecare şi acţiune termică. Trotilul

presat şi turnat nu explodează şi nu se aprinde fiind lovit de un glonţ de puşcă
obişnuit, nu intră în reacţie cu metalele.
Trotilul presat şi pulverulent detonează ireproşabil de la o capsă detonantă,
dar trotilul turnat, solzos şi granulat detonează numai de la un detonator
intermediar din trotil presat sau altă SE brizantă.

Pentru executarea lucrărilor de distrugere trotilul se întrebuinţează,

de regulă, sub formă de calupuri de exploziv presat: mari – cu dimensiuni
de 50x50x100 mm, cu masa de 400 g; mici – cu dimensiuni de 25x50x100
mm, cu masa de 200 g; de buraj (cilindrice) – cu lungimea de 70 mm,
diametrul de 300 mm şi masa de 75 g.
Toate calupurile de exploziv au locaşuri pentru capsa detonantă. Pentru o
cuplare mai sigură cu mijloacele de dare a focului locaşurile unor calupuri sînt
filetate.
Pentru înlesnirea păstrării, transportării şi întrebuinţării calupurile de
exploziv se împachetează în lăzi de lemn – fiecare ladă conţine 30 de
calupuri mari şi 65 mici sau 250 de calupuri de buraj. Lada ce conţine
calupuri mari şi mici poate fi întrebuinţată în calitate de încărcătură
concentrată cu masa de 25 kg fără scoaterea capacului. Pentru aceasta capacul
are o gaură, acoperită cu o placă demontabilă, în faţa căreia se găseşte un
calup mare cu locaşul filetat.
174
 175

Procedeul pirotehnic de aprindere

Procedeul pirotehnic se întrebuinţează pentru explodarea

încărcăturilor simple de SE sau pentru explodarea uniformă a
seriilor de încărcături cu ajutorul amorsei compuse dintr-o
capsă detonantă şi un fitil de aprindere. Amorsele se livrează la
subunităţi în stare gata sau se fac nemijlocit în timpul
pregătirii exploziilor.
C a p s a d e t o n a n t ă reprezintă un tub cilindric de
aluminiu (cupru, oţel) deschis la un capăt, în partea inferioară
a căruia este presată SE de putere majorată – tetril, pentrită
sau hexogen, iar deasupra – SE de iniţiere – azotură de plumb,
TNRS (fulminat de mercur).

Capsele detonante necesită manipulare prudentă, deoarece

pot să explodeze din cauza lovirii, frecării şi încălzirii. Ele
trebuie ferite de umezeală şi ţinute în locuri uscate separat de
SE. Se împachetează şi se păstrează capsele detonante în cutii
metalice sau de carton, cîte 100 sau 50 buc. Ele se transportă
spre locurile de producere a exploziilor numai în ambalajul de
uzină sau în cutii portcapse speciale.

F i t i l u l d e a p r i n d e r e este destinat pentru

explodarea capselor detonante în amorse. El este format dintr-
un miez de pulbere ce are un fir de ghidare la mijloc şi cîteva
împletituri şi învelişuri interioare şi exterioare. Diametrul
exterior al fitilului 5 - 6 mm.
Viteza de ardere a fitilului de aprindere în atmosferă este
egală aproximativ cu un centimetru pe secundă; sub apă fitilul
arde la o adîncime de pînă la 5 m şi ceva mai repede decît în
atmosferă. Înaintea întrebuinţării trebuie de avut convingerea
de viteza normală de ardere a fitilului de aprindere: o porţiune
 176

de fitil cu lungimea de 60 cm trebuie să ardă cel puţin 60 şi cel

mult 70 s.

A m o r s e l e pot fi de fabricare industrială sau făcute la

trupe, pentru aceasta, în afară de capsă detonantă şi fitil de
aprindere, trebuie de avut un cuţit şi un sertizor.
Amorsa se face în felul următor (fig. 1.1):
cu un cuţit ascuţit se taie pe un suport vîrtos sub un unghi
drept un segment de fitil de aprindere de lungime
corespunzătoare după durata arderii (cel puţin 50 cm), se ia
acesta în mîna dreaptă, iar capsa detonantă în mîna stîngă, şi
la distanţa mîinilor întinse fitilul de aprindere se introduce cu
băgare de seamă, fără apăsare şi răsucire, în capsa detonantă
pînă la refuz;

Fig. 1.1. Producerea amorsei:

1 – capsă detonantă; 2 – sertizor; 3 –

fitil de aprindere

se fixează capsa detonantă pe fitilul de aprindere cu ajutorul

sertizorului; dacă sertizorul lipseşte, atunci capătul fitilului de
aprindere se înfăşoară cu bandă izolantă sau cu hîrtie, astfel
încît fitilul să nu cadă din capsa detonantă.
 177

Astfel de amorse se aprind cu ajutorul chibriturilor

(speciale sau obişnuite), precum şi cu ajutorul unui segment de
fitil de aprindere cu crestături ce arde sau cu un fitil cu ardere
fără flacără. Pentru ca capul chibritului să se aplice pe suprafaţa
miezului mai strîns, capătul de aprins al fitilului de aprindere al
amorsei se taie oblic.
Amorsele de producţie industrială (ZTP) au de obicei, o
durată de ardere (indicat pe manşonul prins de fitilul de
aprindere) de 50, 150 şi 300 s. Ele sînt ermetice, pot fi
întrebuinţate pentru explodarea încărcăturilor în apă.
Aprinderea acestora în atmosferă se face cu ajutorul unui
aprinzător mecanic sau al unui aprinzător cu acţiune prin
frecare (fig.1.2).

fig.1.2

Unei persoane i se permite să aprindă cel mult cinci amorse.

Aprinderea se face numai la comanda superiorului. Aprinzînd
amorsele, artificierii trebuie să se retragă la o distanţă
nepericuloasă sau în adăpost, fără a aştepta comanda generală.
 178

După comanda „Retragere” toţi, inclusiv şi cei ce nu au

reuşit să aprindă amorsele, se retrag în adăpostul indicat din
timp sau la o distanţă nepericuloasă.
Dacă încărcătura nu a explodat, atunci artificierului, care a
executat instalarea acesteia, i se permite să se apropie de
încărcătură (la comanda superiorului) nu mai înainte decît
peste 15 min. după momentul calculat, în care trebuia să se
producă explozia. La apropiere trebuie de urmărit cu atenţie
dacă nu sînt indicii de ardere a fitilului de aprindere sau a
încărcăturii înseşi.

Explodarea cu întrebuinţarea fitilului detonant. Cu

ajutorul fitilului detonant se pot exploda concomitent mai
multe încărcături.

Pentru explodarea simultană a unui grup de încărcături se

întrebuinţează f i t i l u l d e t o n a n t. El este format dintr-
un miez – SE brizantă (pentrită) ce are două fire de ghidare – şi
cîteva împletituri interioare şi exterioare acoperite cu un înveliş
imper-meabil. Diametrul fitilului 5–6 mm, viteza de explodare
6500 m/s. Fitilul se păstrează în colaci a cîte 50 m separat de
substanţele explozive. În caz de străpungere cu un glonţ fitilul
detonant poate să explodeze.
Fitilul detonant se explodează cu o capsă detonantă sau cu o
încărcătură de SE. Cu o singură capsă detonantă pot fi
explodate pînă la şase capete de fitil detonant; un număr
 179

mai mare de capete se explodează cu un calup de trotil.

Capetele de explodat ale fitilului detonant se leagă strîns pe
toată lungimea capsei detonante sau calupului de trotil SE.
Înainte de întrebuinţare fitilul detonant se taie în bucăţi de
lungime necesară cu un cuţit ascuţit pe un suport rigid,
desfăşurînd în prealabil tot colacul de fitil sau o parte din
acesta, astfel încît de la locul de tăiere pînă la partea
nedesfăşurată a colacului să fie cel puţin 10 m. După fiecare
tăiere trebuie de curăţat fărîmiturile de SE de pe suport şi cuţit.
Pe capetele bucăţilor de fitil detonant ce se introduc în
încărcături se pun capse detonante, care se fixează la fel ca şi
pe fitilul de aprindere.
Două capete de fitil detonant se îmbină prin suprapunere,
prin nod de asamblare sau prin laţ dublu.

Joncţiunile fitilului detonant:

a – prin suprapunere; b – prin nod drept; c – prin nod dublu

Din fitil detonant se pregătesc reţele de dare a focului. Ele

sînt de trei feluri: liniare, radiare şi combinate. Pentru o garanţie
mai mare la reţelele liniare şi combinate se întrebuinţează fitilul
de închidere (de dublare).
Fitilul detonant se pozează spre încărcătură, astfel încît el să
nu se intersecteze şi să nu se atingă de alte reţele şi
încărcături, să nu formeze bucle şi să nu fie tare încordat.
 180

Dispozitive din fitil detonant:

I – dispozitiv liniar; II – dispozitiv radiar; III – dispozitiv combinat; a –
fără fitil de închidere; b – cu fitil de închidere; c – pentru încărcături
exterioare; d – pentru încărcături interioare; 1 – amorsă; 2 – segmente de
fitil detonant; 3 – capse detonante; 4 – încărcături de SE

Procedeul electric de aprindere

Procedeul electric de aprindere se întrebuinţează pentru explodarea

simultană a unui grup de încărcături explozive la o oră fixată.
Pentru acest procedeu sînt necesare: aprinzătoare electrice, conductoare,
surse de curent, aparate de control şi de măsurare.
La subunităţile de geniu se livrează, de obicei, aprinzătoare electrice de
două tipuri: aprinzătoare electrice EDP (cu dop de masă plastică) şi EDP-r (cu
mufă, care are filet pentru unire cu încărcătura).
La verificarea conductibilităţii de curent prin aprinzătoarele electrice
trebuie de avut în vedere că ambele au o rezistenţă calculată de 25 ohm,
curentul minim pentru explodare este de 0,5 A – pentru curentul continuu şi 1
A – pentru curentul alternativ.
Curentul admisibil (nepericulos) la verificarea aprinzătoarelor electrice
nu trebuie să depăşească 0,18 A; totodată, ele trebuie puse în spatele unui scut
din scînduri sau din tablă, sub o brazdă de iarbă sau în pămînt (în nisip) la o
adîncime de 5-10 cm. În cazul dispunerii neprotejate a aprinzătoarelor
 181

electrice care se verifică, ele trebuie îndepărtate de la persoanele, care execută

această operaţie, cel puţin la 30 m.
Aprinzătorul electric se compune dintr-o capsă detonantă şi un
electroaprinzător asamblate într-un tub comun. Electroaprinzătorul
reprezintă o punte de incandescenţă (o sîrmuliţă de platină iridată cu
diametrul de 22 – 26 microni) înconjurată cu o compoziţie de amorsare. La
trecerea curentului puntea se încălzeşte pînă la incandescenţă şi provoacă
inflamarea compoziţiei de amorsare, ceea ce duce la explodarea capsei
detonante.
Aprinzătoarele electrice (fig. 1.1) sînt fără niplu (aprinzătorul electric
EDP) şi cu niplu (aprinzătorul electric EDP-r), cu ajutorul căruia el se
înşurubează în locaşul de aprindere al încărcăturii sau calupului care au filet.
Fiecare aprinzător electric are
o rezistenţă calculată de 2,5
ohm. Pentru explodarea aprin-
zătorului electric se ia un
curent minim calculat de 0,5 A
pentru curentul continuu şi 1 A
pentru cel alternativ. Înaintea
racor-dării aprinzătorului
electric la reţea acesta se
controlează la conductibilitate
de curent cu un ohmmetru mic,
totdată curentul admisibil
(nepericulos) nu trebuie să
a. b. depăşească 0,18 A. În timpul
controlului cu scopul protecţiei
Fig. 1.1. Aprinzătoare electrice:
împotriva lovirii cu schije de
a – aprinzător electric EDP (fără tub, aprinzătorul electric se
niplu); b – EDP-r (cu niplu); 1 – pune la spatele unui scut din
scînduri sau din tablă de oţel,
capsă detonantă; 2 –
sub o brazdă de iarbă sau în
compoziţie de amorsare; 4 – pămînt (în nisip) la o adîncime
punte cu sîrmuliţă de platină de 5 – 10 cm.
iridată; 7– dop de masă
plastică; 6 – conductoare; 3 –
capac; 7 – niplu cu filet

Conductoarele se folosesc pentru producerea reţelelor electrice de dare

a focului. Drept conductor de bază serveşte cablul pionieresc cu conductor
de cupru izolat; se întrebuinţează cablul monofilar (SP-1 şi SPP-1) şi bifilar
(SP-2 şi SPP-2). Cablul monofilar SPP-1 are un conductor de cupru din şapte
sîrme cu diametrul de 0,3 mm şi izolaţie de polietilenă. Diametrul cablului
 182

2,25 mm, masa 8 kg/1 km de cablu, rezistenţa 37,5 ohm/1 km de cablu;

efortul pentru rupere cel mult 23 kgf. Cablul bifilar SPP-2 constă din două
cabluri monofilare răsucite între ele. Cablul se înfăşoară pe bobine, totodată
capetele interioare se lasă în afară pe o lungime de 1 m. Înainte de
întrebuinţare se controlează integritatea conductorului şi starea izolaţiei
cablului. Pentru controlarea integrităţii conductorului capetele cablului se
racordează la ohmmetru şi dacă indicaţia ohmmetrului coincide cu rezistenţa
conductorului cablului de lungimea dată, atunci conductorul e în stare bună.
Dacă conductibilitatea lipseşte, atunci locul ruperii, precum şi starea bună a
izolaţiei, se determină prin control vizual.
Pentru înnădirea cablurilor capetele conductoarelor cu izolaţia înlăturată
pe o lungime de 5 cm se răzuiesc pînă la lucire, se răsucesc strîns, se răzuiesc
din nou şi se izolează îmbinarea cu bandă izolantă, prinzînd marginile
izolaţiei cablurilor pe o lungime de 1,5–2 cm (fig.1.2). Pentru a se evita
ruperea racordurilor pe porţiunile înnădite ale cablurilor se leagă bucle de
siguranţă.

Fig. 1.2. Consecutivitatea înnădirii cablului pioneresc:

a – joncţiune liniară; b şi c – joncţiuni în unghi;
1 – răzuirea şi suprapunerea conductoarelor; 2 – înnădirea conductoarelor;
3 – joncţiune neizolată; 4 – joncţiune gata

Pentru distrugere prin procedeu electric se întrebuinţează explozoare,

baterii uscate şi de acumulatoare, precum şi reţelele de iluminat şi de forţă
ale grupurilor autopropulsate şi locale, staţiile electrice mobile.
În calitate de sursă de curent standard, la producerea exploziilor prin
procedeu electric se întrebuinţează explozorul cu condensator KPM-1, și
explozorul PM-4.
 183

Cu ajutorul explozorului electric KPM-1 pot fi aprinse 100 de

aprinzătoare electrice legate în serie la rezistenţa totală a reţelei de 350 ohm
sau cinci aprinzătoare electrice paralele la rezistenţa totală a reţelei de 15
ohm.
Pentru a întrebuinţa explozorul electric, se deschide husa, cu degetul
mare al mîinii stîngi se dă la o parte clapeta cu arc, iar cu cea dreaptă se
introduce manivela pînă la refuz în locaşul explozorului; se racordează
capetele răzuite ale cablurilor principale la bornele de racordare ale
explozorului; se învîrteşte uniform manivela de acţionare în sensul acelor de
ceasornic cu viteza de 3-4 rotaţii pe secundă pînă la apariţia luminescenţei
uniforme a becului cu neon. Luminescenţa becului de semnalizare înseamnă
că tensiunea la condensatorul de înmagazinare a atins 1500 V. Este interzisă
rotirea manivelei de acţionare mai mult de 15 s. Odată cu încetarea rotirii
manivelei luminescenţa becului de neon dispare, însă explozorul rămîne
încărcat. Nu se recomandă încărcarea explozorului mai înainte decît cu două
minute pînă la darea comenzii „Foc”. Pentru producerea exploziei la
comanda „Foc” se apasă butonul de declanşare pînă la refuz.
La deconectarea explozorului se scoate manivela de acţionare din locaş,
se desprind cablurile principale şi se închide capacul husei. Explozorul se
descarcă după scoaterea manivelei de acţionare din locaş sau peste 20 min.
după încărcare. Ca supliment la explozor se dă un cablu pentru racordarea a
două explozoare. Într-un asemenea caz pot fi aprinse 200 aprinzătoare
electrice legate în serie la o rezistenţă exterioară a reţelei de 700 Ω sau cinci
aprinzătoare paralele la o rezistenţă totală a reţelei de 30 Ω. Explozoarele se
încarcă prin rotirea uneia dintre manivelele introduse în locaş, iar aprinderea
se produce prin apăsarea butonului de declanşare numai al explozorului, la
care sînt racordate cablurile magistrale.
Conductibilitatea (starea bună de funcţionare) a aprinzătoarelor
electrice, cablurilor principale şi de sector, precum şi rezistenţa lor se verifică
cu un ohmmetru mic. La folosirea acestuia la bornele lui se recordează
rezistenţa de măsură şi se face citirea aproximativă după cadran. Starea bună
de funcţionare (existenţa conductibilităţii) a cablurilor, aprinzătoarelor
electrice verificate se apreciază după deviaţia acului ohmmetrului numai spre
dreapta, (fără a citi pe cadran). Dacă acul deviază spre gradaţia zero, atunci
conductorul (circuitul de curent este în stare de nefuncţionare.
Pentru a executa explodarea concomitentă a mai multor încărcă-turi de la
o singură sursă de curent, se amenajează o reţea electrică de dare a focului,
care include aprinzătoare electrice, cabluri principale şi cabluri întinse spre
încărcături (aprinzătoare electrice), aşa-numitele cabluri de sector.
Reţeaua electrică de dare a focului este executată de trei echipe. O
echipă amenajează staţia pentru darea focului, a doua – întinde cablurile
magistrale, a treia – execută şi întinde reţeaua de sector.
 184

Înaintea amenajării reţelei de sector se taie bucăţi de cablu de o lungime

cu 10–15 % mai mare decît distanţa dintre încărcături (cu scopul asigurării
întinderii fără încordare a cablurilor de sector).
Pînă la o dispoziţiune specială reţelele de sector se amplasează pe
obiectele pregătite pentru distrugere, astfel încît aprinzătoarele electrice să
se găsească nu mai aproape decît cu 0,5 m de la încărcături.
Cablurile magistrale se întind de la obiectul necesar de distrus spre staţia
pentru darea focului. Dacă pe bobină rămîne cablu, acesta nu se taie, iar la
sursa de curent se racordează capetele interioare ale acestuia, scoase în
afară din bobină. Toate capetele cablurilor magistrale şi de sector trebuie să
fie izolate.
Cablurile liniei magistrale se aşază în şanţuri cu adîncimea de cel puţin
15 – 20 cm (iarna cablurile se aşază pe suprafaţa solului sub zăpadă).
Reţeaua de sector se racordează la cablurile magistrale numai la ordinul
comandantului. Tot la dispoziţiunea acestuia se face verificarea stării bune a
reţelei de dare a focului de la staţia pentru darea focului, totodată toţi se
îndepărtează de la obiectul supus distrugerii la o distanţă nepericuloasă.
Introducerea aprinzătoarelor electrice în încărcături se permite după
terminarea tuturor lucrărilor pregătitoare şi numai la comanda
comandantului. La staţia pentru darea focului lîngă capetele cablurilor
magistrale se instalează o santinelă. Manivela de acţionare a explozorului
se află permanent la comandant.
Avînd în vedere că reţelele electrice de dare a focului pot fi deteriorate
de focul inamicului, ele trebuie dublate, adică trebuie asigurată posibilitatea
explodării încărcăturilor de la diferite staţii pentru darea focului prin reţele
independente una de alta.

Legătura aprinzătoarelor electrice în reţeaua electrică de dare a focului,

se execută, de obicei, în serie (fig.1.3, a) şi în serie prin legarea în paralel
împerecheată a aprinzătoarelor electrice (fig.1.3, b).
 185

Fig. 1.3. Procedee de legare a aprinzătoarelor electrice

în reţeaua electrică de dare a focului:
a – în serie; b – în paralel împerecheată;
1 – cabluri principale; 2 – cabluri de sector;
3 – aprinzătoare electrice.

Comandantul grupei, primind misiunea, meditează asupra modului de

executare a acesteia, precizează existenţa mijloacelor şi ia hotărîrea. Anunţă
componenţa grupurilor şi modul acţiunilor lor (primului grup îi indică direcţia
de întindere a cablurilor principale de la obiectivul care urmează a fi explodat
spre staţia de dare a focului; grupului al doilea – locul de pregătire a reţelei de
sector; grupului al treilea – locul unde trebuie amenajată staţia de dare a
focului. Anunţă modul general al acţiunilor, măsurile de siguranţă, modul de
primire a mijloacelor de dare a focului de la depozitul de campanie.
Grupul de amenajare a staţiei de dare a focului primeşte de la depozit
explozoare, ohmmetre, execută verificarea lor. Precizînd şi alegînd locul
pentru staţia de dare a focului, o amenajează şi amplasează în ea aparatele.
Grupul repartizat pentru întinderea liniei principale ia numărul necesar
de bobine cu cablu, verifică starea bună a acestuia şi aduce bobinele la locul
de racordare a conductoarelor cablului la obiectivul supus explodării. Legînd
capetele izolate ale conductoarelor cablului de un ţăruş (copac, obiect), grupul
desfăşoară cablul pe direcţia indicată spre locul de amplasare a staţiei de dare
a focului. Dacă nu va fi necesară desfăşurarea întregii bobine, atunci cablul nu
se va tăia, iar la sursa de curent de la staţia de dare a focului se vor aduce
capetele interioare ale acestuia, care sînt scoase în afara bobinei. Capetele
cablurilor principale la staţia pentru darea focului trebuie să fie izolate, iar la
30 m de la obiectiv se face o ruptură pe una din liniile cablului şi, de
asemenea, se izolează. După executarea tuturor lucrărilor pe calea spre staţia
de dare a focului cablul acestei linii se leagă de către soldaţii grupului, care
racordează cablurile de sector la linia principală.
Grupul repartizat pentru pregătirea şi întinderea reţelei de sector
primeşte aprinzătoarele electrice şi cablul de la depozitul de campanie. Şeful
grupului, verifică cu ajutorul ohmmetrului mic aprinzătoarele electrice privind
conductibilitatea curentului. Sub conducerea lui se taie segmente de cablu,
egale cu distanţele dintre încărcături (mărind lungimea cu 10-15 %).
Îmbinarea reţelei (legarea segmentelor de cablu cu terminalele aprinzătoarelor
 186

electrice) conform schemei de amplasare a încărcăturilor se execută de către

grup nemijlocit la obiectul ce se pregăteşte pentru distrugere sau în apropierea
lui cu aducerea ulterioară la obiect. Pînă la o dispoziţiune specială reţeaua de
sector se amplasează, pe obiectele pregătite pentru distrugere, astfel încît
aprinzătoarele electrice să se afle cel puţin la 0,5 m de la încărcături.
Reţeaua de sector se racordează la cablurile principale numai la
ordinul comandantului. De asemenea, la ordinul lui se efectuează prima
verificare a stării bune de funcţionare a circuitului reţelei de dare a focului de
la staţia pentru darea focului. Totodată, toţi pionierii se depărtează de la
încărcături la o distanţă de siguranţă. Apoi capetele cablurilor principale se
izolează din nou, iar staţia de dare a focului se dă sub pază santinelei. Ulterior
se efectuează controlul periodic al stării bune de funcţionare a reţelei de dare
a focului.
Introducerea aprinzătoarelor electrice în încărcături se face la un
ordin special.
La pregătirea pentru distrugere a obiectelor de importanţă deosebită se
dublează reţelele electrice de dare a focului, adică se asigură posibilitatea
exploziei prin alte reţele independente una de alta. Pentru protecţia reţelei
electrice de dare a focului împotriva acţiunilor descărcărilor atmosferice
cablurile liniei principale trebuie îngropate la o adîncime de cel puţin 15-20
cm.
Explozorul electric cu condensator KPM-1 – sursa de curent ce se
utilizează la trupe, are o masă de 1,6 kg. Explozorul aprinde pînă la 100 (o
sută) de aprinzătoare electrice legate în serie la o rezistenţă totală a reţelei
de pînă la 350 ohm, sau pînă la 5 aprinzătoare electrice legate în paralel la
o rezistenţă totală pînă la 15 ohm. Tensiunea la bornele explozorului atinge
1500 V.

KPM-1 PM-
4

Explozorul PM-4 - Explozorul aprinde pînă la 5 (cinci) aprinzătoare

electrice legate în serie la o rezistenţă totală a reţelei de pînă la 20 ohm, ce
corespunde lungimii reţelei electrice 70-100 m.
 187
Tensiunea la bornele explozorului atinge 30 V şi curentul 1,5-2 A, masa 400
gr.

Distrugerea elementelor construcţiilor din lemn

Elementele de construcţie precum sînt lemnul rotund, grinzile, barele,

pachetele de buşteni, mănunchiurile de piloţi etc. se distrug cu ajutorul
încărcăturilor exterioare (de contact şi fără contact).
După formă sa se folosesc încărcături de contact concentrate, alungite şi
fasonate; încărcăturile fără contact sînt numai concentrate.

Masa încărcăturii exterioare de contact se determină după

formulele:
- pentru distrugerea prin explodare a lemnului rotund de diametrul pînă
la 30 cm
C = KD2;
- pentru distrugerea prin explodare a grinzilor cu grosimea pînă la 30 cm
C = KF,
în care C este masa încărcăturii de SE, g;
K – coeficientul ce depinde de specia (tăria) lemnului;
D – diametrul buşteanului, cm;
F – aria secţiunii transversale, cm2;
h – grosimea grinzii pe direcţia acţiunii exploziei, cm.
Valoarea lui K se ia: pentru lemnul moale (plop de munte, arin) – 0,8; de
tărie mijlocie (pin, molid) – 1; de specie tare (stejar, mesteacăn) – 1,6.
La diametrul buşteanului mai mare de 30 cm încărcătura se înmulţeşte cu
D h
30 , iar la grosimea grinzii mai mare de 30 cm – cu 30 .

Masa încărcăturii din SE plastică trebuie micşorată cu 1/3 şi e raţional

de făcut din ea o încărcătură inelară.

Pentru arborii în picioare sau recent doborîţi încărcătura trebuie mărită cu

25 %. La doborîrea arborelui încărcătura se pune din partea în care trebuie
doborît arborele.
Pachetul din doi buşteni (bîrne) se distruge cu o încărcătură concentrată,
calculată pentru frîngerea unui (celui mai gros) buştean. Încărcătura se pune
în locaşul dintre buşteni.
 188

Pachetul din trei şi mai mulţi buşteni (fig. III-6) se distruge ca o grindă;
drept arie de calcul a secţiunii transversale se ia aria dreptunghiului descris
lîngă pachet.
Mănunchiul de piloţi concentrat (fig. III-7) se distruge ca un buştean
izolat; drept diametru de calcul se ia diametrul total maxim al mănunchiului
de piloţi.

Fig. III-6. Amplasarea încărcăturii la

Fig. III – 7. Amplasarea încărcăturii
distrugerea pachetului din trei şi mai mulţi
concentrate la distrugerea mănunchiului de
buşteni:
piloţi
1 – încărcătură; 2 – amorsă; 3 – sîrmă
(funie)
 189

Fig. III-8. Determinarea masei încărcăturii la amplasarea fără contact

a acesteia faţă de elementele de explodat

Încărcăturile fără contact pentru distrugerea lemnului se calculează după

formulele prezentate în fig. III-8. Masa încărcăturii fără contact se
determină după formula:
C = 30 KD r2,

în care C este masa încărcăturii de SE, kg;

K – coeficientul ce depinde de specia arborescentă;
D – diametrul (grosimea) celui mai îndepărtat dintre elementele de distrus, m;
r – distanţa de la centrul încărcăturii pînă la axa celui mai îndepărtat element,
m (fig. III-8).

Distrugerea elementelor construcţiilor de oţel

Elementele construcţiilor de oţel se distrug cu încărcături exterioare de

contact alungite, concentrate sau fasonate.
Calcularea încărcăturilor pentru distrugerea plăcilor de oţel poate fi
executată prin două metode.
Prima metodă – după aria secţiunii transversale din calculul:
- la grosimea plăcilor pînă la 2 cm
C = 20 F;
- la grosimea plăcilor mai mare de 2 cm
C = 10 hF,
 190

în care C este masa încărcăturii de SE, g;

h – grosimea plăcilor, cm;
F – aria secţiunii transversale a plăcilor în planul de frîngere, cm2.
A doua metodă (rapidă) – în funcţie de grosimea plăcilor:
- la grosimea plăcilor pînă la 2 cm – un rînd de calupuri mici de trotil
pentru fiecare centimetru de grosime a plăcii;
h
- la grosimea plăcilor mai mare de 2 cm – 2 rînduri de calupuri mici de
trotil pentru fiecare centimetru de grosime a plăcii.
Mărimile fracţionare ale grosimii se rotunjesc în plus pînă la valori
întregi; grosimea cusăturii sudate se include în grosimea de calcul a
elementului.
Masa încărcăturii cumulative alungite din plastic-4 se reduce de 2 ori.
Încărcătura cumulativă concentrată din aceeaşi substanţă explozivă se
determină după formula
C = 2,5 h3,
în care C este masa încărcăturii, g;
h – grosimea plăcii, cm.
Întrefierurile dintre plăcile construcţiilor se consideră ca metal, iar
înălţimea (grosimea) capetelor niturilor dintr-o parte se adaugă la grosimea
plăcilor. La frîngerea şi străpungerea plăcilor blindate masa tuturor felurilor
de încărcături se măreşte de două ori.
Barele de oţel, vergelele de secţiune circulară cu diametrul de pînă la 2
cm se distrug cu o încărcătură de trotil cu masa de 200 g sau cu o încărcătură
de plastic-4 cu masa de 100 g. La un diametru mai mare de 2 cm masa
încărcăturii se determină după formula
C = 10 D3
în care C este masa încărcăturii, g;
D – diametrul barei (vergelei), cm.
Încărcătura trebuie să fie plasată, astfel încît să acopere toată lăţimea
(diametrul) barei şi să aibă o înălţime de cel puţin 2,5 grosimi ale barei.
Cablurile de oţel se frîng cu o pereche de încărcături concentrate, fixate
din părţile opuse ale cablului în poziţii deplasate pe lungimea lui una faţă de
cealaltă (fig. III-9).
Explodarea încărcăturilor în acest caz trebuie să se producă concomitent.
Masa încărcăturii se determină ca şi pentru barele de oţel. Din plastic
încărcătura se face de formă inelară şi masa ei se micşorează cu 25 %.
Ţevile şi coloanele tubulare de oţel se distrug cu încărcături calculate pe
aria secţiunii transversale sau pe grosimea metalului ţevii (coloanei).
Încărcătura se plasează din exteriorul ţevii (coloanei) cel puţin pe 3/4 din
circumferinţa acesteia.
 191

Grinzile nituite de oţel se frîng (fig. III-10) la fel ca şi plăcile separate.

Masa încărcăturilor se determină separat pentru tălpile şi inima grinzilor, ca
pentru distrugerea plăcilor separate. Pe fiecare pereche de corniere de brîu la
grinzile compuse se adaugă cîte
2-3 calupuri mari. Dacă cornierele se suprapun pe talpă sau inimă pe o parte
considerabilă a lăţimii acestora, atunci la calcularea încărcăturii grosimea
cornierelor se adaugă la grosimea tălpii sau inimii. Încărcăturile în general iau
o formă fasonată. În caz de distrugere rapidă, se permite întrebuinţarea
încărcăturilor concentrate, care se introduc în construcţia grinzii. Este mai
raţional ca la distrugerea grinzilor compuse (fasonate) să fie întrebuinţată SE
plastică.

La distrugerea elementelor de oţel sub apă la orice adîncime masa

încărcăturilor de contact se măreşte de două ori.

Fig. III-9. Plasarea încărcăturilor la frîngerea cablului de oţel:

1 – încărcătură; 2 – fitil detonant; 3 – amorsă

Fig. III-10. Amplasarea încărcăturii la distrugerea grinzilor

fasonate compuse:
a – grindă cu secţiune dublu T; b – grindă cu secţiune chesonată; 1 –
încărcături pe inimi; 2 – încărcături pe corniere; 3 – încărcături pe tălpi;
4 – calupuri de legătură; 5 – placă de scîndură; 6 – bară de distanţare;
7 – sîrmă (funie)

Distrugerea elementelor construcţiilor de oţel

Elementele construcţiilor de oţel se distrug cu încărcături exterioare de

contact alungite, concentrate sau fasonate.
Calcularea încărcăturilor pentru distrugerea plăcilor de oţel poate fi
executată prin două metode.
 192

Prima metodă – după aria secţiunii transversale din calculul:

- la grosimea plăcilor pînă la 2 cm
C = 20 F;
- la grosimea plăcilor mai mare de 2 cm
C = 10 hF,
în care C este masa încărcăturii de SE, g;
h – grosimea plăcilor, cm;
F – aria secţiunii transversale a plăcilor în planul de frîngere, cm2.
A doua metodă (rapidă) – în funcţie de grosimea plăcilor:
- la grosimea plăcilor pînă la 2 cm – un rînd de calupuri mici de trotil
pentru fiecare centimetru de grosime a plăcii;
h
- la grosimea plăcilor mai mare de 2 cm – 2 rînduri de calupuri mici de
trotil pentru fiecare centimetru de grosime a plăcii.
Mărimile fracţionare ale grosimii se rotunjesc în plus pînă la valori
întregi; grosimea cusăturii sudate se include în grosimea de calcul a
elementului.
Masa încărcăturii cumulative alungite din plastic-4 se reduce de 2 ori.
Încărcătura cumulativă concentrată din aceeaşi substanţă explozivă se
determină după formula
C = 2,5 h3,
în care C este masa încărcăturii, g;
h – grosimea plăcii, cm.
Întrefierurile dintre plăcile construcţiilor se consideră ca metal, iar
înălţimea (grosimea) capetelor niturilor dintr-o parte se adaugă la grosimea
plăcilor. La frîngerea şi străpungerea plăcilor blindate masa tuturor felurilor
de încărcături se măreşte de două ori.
Barele de oţel, vergelele de secţiune circulară cu diametrul de pînă la 2
cm se distrug cu o încărcătură de trotil cu masa de 200 g sau cu o încărcătură
de plastic-4 cu masa de 100 g. La un diametru mai mare de 2 cm masa
încărcăturii se determină după formula
C = 10 D3
în care C este masa încărcăturii, g;
D – diametrul barei (vergelei), cm.
Încărcătura trebuie să fie plasată, astfel încît să acopere toată lăţimea
(diametrul) barei şi să aibă o înălţime de cel puţin 2,5 grosimi ale barei.
Cablurile de oţel se frîng cu o pereche de încărcături concentrate, fixate
din părţile opuse ale cablului în poziţii deplasate pe lungimea lui una faţă de
cealaltă (fig. III-9).
Explodarea încărcăturilor în acest caz trebuie să se producă concomitent.
Masa încărcăturii se determină ca şi pentru barele de oţel. Din plastic
încărcătura se face de formă inelară şi masa ei se micşorează cu 25 %.
 193

Ţevile şi coloanele tubulare de oţel se distrug cu încărcături calculate pe

aria secţiunii transversale sau pe grosimea metalului ţevii (coloanei).
Încărcătura se plasează din exteriorul ţevii (coloanei) cel puţin pe 3/4 din
circumferinţa acesteia.
Grinzile nituite de oţel se frîng (fig. III-10) la fel ca şi plăcile separate.
Masa încărcăturilor se determină separat pentru tălpile şi inima grinzilor, ca
pentru distrugerea plăcilor separate. Pe fiecare pereche de corniere de brîu la
grinzile compuse se adaugă cîte
2-3 calupuri mari. Dacă cornierele se suprapun pe talpă sau inimă pe o parte
considerabilă a lăţimii acestora, atunci la calcularea încărcăturii grosimea
cornierelor se adaugă la grosimea tălpii sau inimii. Încărcăturile în general iau
o formă fasonată. În caz de distrugere rapidă, se permite întrebuinţarea
încărcăturilor concentrate, care se introduc în construcţia grinzii. Este mai
raţional ca la distrugerea grinzilor compuse (fasonate) să fie întrebuinţată SE
plastică.

La distrugerea elementelor de oţel sub apă la orice adîncime masa

încărcăturilor de contact se măreşte de două ori.

Fig. III-9. Plasarea încărcăturilor la frîngerea cablului de oţel:

1 – încărcătură; 2 – fitil detonant; 3 – amorsă

Fig. III-10. Amplasarea încărcăturii la distrugerea grinzilor

fasonate compuse:
a – grindă cu secţiune dublu T; b – grindă cu secţiune chesonată; 1 –
încărcături pe inimi; 2 – încărcături pe corniere; 3 – încărcături pe tălpi;
4 – calupuri de legătură; 5 – placă de scîndură; 6 – bară de distanţare;
7 – sîrmă (funie)

DISTRUGEREA TEHNICII DE LUPTA ŞI A

MATERIALELOR
 194

Scoaterea din uz şi
distrugerea tehnicii de luptă şi a
materialelor se realizează prin
aplicarea şi explodarea unor
încărcături de exploziv, prin
incendiere sau pe cale Fig. 329. Distrugerea unui tanc: 1 –
mecanică. încărcătură de exploziv aşezată la motor; 2
Tancurile (fig. 329) se – încărcătură la baza turelei; 3 –
scot din uz cu ajutorul încărcătură la şenilă; 4– încărcătură în
încărcăturilor de exploziv ţeava tunului.
aşezate:
– la motor (lângă cilindri) – 1 kg;
– la turelă, între turelă şi corpul tancului – 1,5 - 2 kg;
– la una sau la ambele şenile, lângă roţile motrice – câte 2 kg pentru
fiecare şenilă;
– în ţeava sau la închizătorul tunului; greutatea încărcăturilor, se arată
la distrugerea pieselor de artilerie.
Maşinile pe roţi şi cele pe şenile
(transportoarele blindate, tractoarele de
artilerie etc.), se scot din uz cu ajutorul
încărcăturilor de exploziv aşezate:
– la blocul cilindrilor – 0,4-0,6 kg; Fig. 330. Distrugerea unui tun:
– la cutia de viteze (la partea 1 – încărcătură de exploziv
inferioară) – 0,4-0,5 kg; aşezată în ţeava tunului; 2 –
– la axul cardanic – 0,8-1,0 kg; încărcătură de exploziv aşezată
în camera proiectilul; 3 –
– la punţile motoare, lângă
încărcătură de exploziv aşezată
diferenţiale – câte 0,8-1,0 kg pentru fiecare la închizător.
diferenţial.
La tractoarele de artilerie sau obişnuite se distrug una sau ambele
şenile, cu câte o încărcătură de 2 kg exploziv, aşezată lângă roţile motrice.
Mitralierele (inclusiv cele de pe transportoarele blindate) se scot din uz
cu câte o încărcătură de 0,2 - 0,4 (0,5) kg exploziv, aşezată la închizător.
Piesele de Tabelul 28. GREUTATEA ÎNCĂRCĂTURILOR DE
artilerie (tunuri, EXPLOZIV NECESARE PENTRU SCOATEREA DIN UZ
A PIESELOR DE ARTILERIE
aruncătoare, Calibrul (mm) Greutatea Calibrul (mm) Greutatea
obuziere etc.) se încărcăturii (kg) încărcăturii (kg)
scot din uz cu 37 – 50 0,2 – 0,4 150 – 200 4–5
ajutorul (0,5)
70 – 76 1,0 – 1,2 200 – 300 6–7
încărcăturilor de 80 – 100 1,2 – 2,0 300 – 400 7 – 10
exploziv, aşezate 100 – 150 2–4 peste 400 10 – 15
în ţeava acestora,
 195

în camera proiectilului sau la închizător (fig. 330).

Greutatea încărcăturilor, în funcţie de calibrul piesei, se arată în tabelul 28

(valorile din tabel sunt valabile pentru oricare din cele trei locuri de aşezare

a încărcăturii, menţionate mai sus).

Tabelul 29. GREUTATEA ÎNCĂRCĂTURILOR DE

EXPLOZIV NECESARE PENTRU DISTRUGEREA
PROIECTILELOR DE ARTILERIE
Calibrul Greutatea
Raza de împrăştiere
proiectilului încărcăturii de
posibilă a schijelor (m)
de artilerie (mm) trotil (kg)
37 – 76 0,2 – 0,4 până la 500
76 – 105 0,4 – 0,6 până la 700
105 – 150 0,6 – 0,8 până la 1 000
150 – 200 0,8 – 1,0 până la 1 200
200 – 300 1–2 până la 1 500
300 – 400 2–3 până la 1 500
peste 400 mai mare de 3 peste 1500

Proiectilele de artilerie se distrug cu ajutorul încărcăturilor de exploziv

aplicate pe corpul lor. Greutatea încărcăturilor se arată în tabelul 29.
Mişcarea din locul iniţial sau schimbarea poziţiei acestora în vederea
distrugerii, este interzisă.
La distrugerea proiectilelor neexplodate se va avea în vedere că în
afară de explozia încărcăturii aplicate pe proiectil, se produce şi explozia
încărcăturii proiectilului, având ca efect sporirea razei de împrăştiere a
schijelor.
Pentru reducerea împrăştierii schijelor este indicat ca proiectilele să fie
împrejmuite cu valuri de pământ, garduri din bârne etc.
Bombele de Tabelul 30. GREUTATEA ÎNCĂRCĂTURILOR DE
avion se distrug cu EXPLOZIV NECESARE
PENTRU DISTRUGEREA BOMBELOR DE AVION
ajutorul
Calibrul bombei Greutatea Raza de împrăştiere a
încărcăturilor de de avion (kg) încărcăturii de schijelor (m)
exploziv aplicate trotil (kg)
pe corpul lor. Până la 10 0,2 Până la 500
Greutatea Până la 50 0,4 Până la 850
încărcăturilor se Până la 100 0,6 Până la 1 000
prezintă în tabelul Până la 250 1,0 Până la 1 200
Până la 500 1,6 Până la 1 350
30. Până la 1 000 2,0 Până la 1 500
Până la 1 500 2,4 Până la 1 600
Până la 2 000 3,0 Până la 1 800
Până la 5 000 5,0 Până la 2 000
 196

Pentru distrugerea bombelor de avion se procedează la fel ca şi în cazul

distrugerii proiectilelor de artilerie.
Mişcarea din loc şi deplasarea bombelor de avion neexplodate este
permisă numai atunci când ele sunt găsite în interiorul unei localităţi, iar
explozia lor ar prezenta pericol pentru populaţie, pentru clădiri sau pentru alte
construcţii. În aceste cazuri deplasarea bombelor se execută conform
instrucţiunilor speciale.

Fig. 331. Distrugerea unor Fig. 332. Distrugerea suporţilor

nave fluviale: plutitori (pontoanelor): a. cu
1 – încărcătură aşezată pe încărcătură aşezată în exteriorul
arborele port-elice; 2 – pontonului; b. În interiorul
încărcătură la motor; 3 – pontonului;
încărcătură pe fundul navei. 1 – încărcătură; 2 – greutate; 3 –
frânghie.
Navele fluviale (ceamuri, şlepuri, remorchere etc.) se scot din uz cu
ajutorul încărcăturilor de exploziv de 2 - 4 kg aşezate în interior, lângă coaste,
la îmbinarea dintre coaste, sau la îmbinarea dintre coaste şi chilă; cu
încărcături de 0,5-1,5 kg aşezate la motor sau la cazan; cu încărcături de 3-5
kg aşezate la arborele port-elice (fig. 331).
Minele antitanc se distrug cu încărcături de exploziv de 0,2-0,4 kg,
aşezate deasupra lor.
Minele antiinfanterie cu acţiune la apăsare se distrug cu încărcături
de exploziv de 0,2 kg, aşezate alături de ele.
Minele antiinfanterie cu schije se distrug cu încărcături de exploziv
de 0,2 kg, aşezate alături de ele sau de percutoare.
Podurile plutitoare şi portiţele se scot din uz prin distrugerea suporţilor
plutitori (pontoane, şlepuri, şalupe etc.) provocând scufundarea lor, împreună
cu suprastructurile respective.
Pontoanele se distrug cu încărcături de 2-3 kg aşezate în interior, unde
este permis accesul. Pontoanele puntiţe se distrug, de regulă, cu încărcături de
1-1,5 kg, aplicate sub apă pe faţa exterioară a bordurilor pontonului (fig. 332).
Aprinderea încărcăturilor aşezate în interiorul (pe fundul vasului) sau în
exteriorul pontoanelor se execută simultan (pe cale pirotehnică).
Depozitele de muniţie se distrug cu
ajutorul încărcăturilor de exploziv amplasate în
interiorul depozitelor şi aşezate pe corpul
proiectilelor (bombelor).
Dacă se instalează două sau mai multe

Fig. 333. Distrugerea

unui rezervor de
benzină: 1 – încărcătură
de explozivă.
 197

încărcături, acestea se aşază în locuri diferite ale magaziei (stivei). Dacă

depozitul de muniţie este format din câteva magazii (stive, locuri de
depozitare), încărcăturile de exploziv se dispun la fiecare din acestea.
Greutatea încărcăturilor pentru distrugerea bombelor în depozite se
arată în tabelul 30.
Depozitele de carburanţi şi de lubrifianţi (fig. 333) se distrug, de
regulă, prin incendiere. În cazul aprinderii rezervoarelor, cu exploziv, se
folosesc încărcături de 0,4 - 1,0 kg, aşezate pe partea superioară a fiecărui
rezervor, în dreptul porţiunii unde se acumulează vaporii de benzină.
Pentru aprinderea rezervoarelor de ţiţei sau motorină, se folosesc
încărcături de 1,0-1,5 kg, introduse în vase cu benzină şi cufundate în
rezervoare, la adâncime de 30-40 cm.

1. Distrugerea drumurilor şi construcţiilor rutiere

Pe drumuri se distrug, de obicei, podurile, viaductele, podeţele tubulare,
zidurile de sprijin, terasamentul, îmbrăcămintea rutieră, digurile ş. a.
Distrugerile, se execută mai întîi de toate acolo, unde nu pot sau pot fi
amenajate cu greu, ocolişurile. În porțiunile obligate de trecere.
Platforma drumului cu lăţimea de pînă la 8 m se distruge prin explozia
unei încărcături, iar de lăţime mai mare – a două şi a mai multe încărcături,
introducîndu-le la o adîncime de 2–2,5 m. Distanţa dintre încărcături de-a
latul drumului se ia, astfel încît după explozia acestora între pîlnii să rămînă
porţiuni nedistruse de cel mult 1,5 m, iar distanţele dintre încărcături pe
rînduri se iau egale cu trei-patru raze de pîlnii.
Podeţele tubulare mici cu gaura pînă la 2 m2 se distrug cu una sau cîteva
încărcături concentrate amplasate în interior (strîns lipite de cheia bolţii).
Capetele tubului se astupă cu saci cu pămînt pe o lungime de 1–2 m. Masa
încărcăturii poate fi luată aproximativ din calculul pentru 1 m 3 de volum al
tubului (de beton) - 2 kg de SE (trotil).
Podurile de lemn, se distrug, de obicei, cu încărcături concentrate fără
contact, fiecare dintre ele fiind destinată pentru dărîmarea cîtorva elemente de
construcţie, amplasate la diferite distanţe de la centrul podului.
Podurile joase se distrug, de obicei, dărîmînd fiecare picior cu o
încărcătură amplasată în centrul acestuia la o înălţime egală cu o jumătate din
distanţa de la suprafaţa apei pînă la podină (fig. III-12). Încărcătura se
calculează şi pentru dărîmarea grinzilor marginale ale suprastructurii.
Podurile înalte (cu deschiderea pînă la 25 m şi înălţimea picioarelor pînă
la 6 m) se distrug cu încărcături amplasate deasupra picioarelor. Dacă
lungimea deschiderii e mai mare de 25 m, suprastruc-tura se distruge
suplimentar cu încărcături amplasate la mijlocul deschiderii.
 198

Fig. III-12. Schema amplasării încărcăturilor

la dărîmarea piciorului podului jos de lemn:
1 – încărcături; 2 – platformă pentru aşezarea încărcăturilor

Distrugerea podurilor metalice. La podurile metalice se distrug

picioarele şi suprastructurile. Pilele podurilor se distrug pe toată lăţimea lor,
încărcăturile se amplasează la acelaşi nivel şi cît se poate mai aproape de
fundaţie (pe talveg uscat) sau mai aproape de suprafaţa apei.
Dacă picioarele de pod nu au camere pentru încărcături făcute din timp,
atunci în ele dăltuiesc canale sau nişe speciale pentru încărcăturile, iar pentru
încărcăturile concentrate alungite – şănţuleţe.
La distrugerea culeelor de pod pe toată lăţimea la acelaşi nivel
încărcăturile concentrate se amplasează în gropi săpate în rambleurile de după
pereţii anteriori sau în canalele, care se perforează din partea din faţă a
pereţilor. Aceste gropi se sapă la o adîncime de peste 1,5 din grosimea
peretelui anterior.
Picioarele de pod se dărîmă prin secţiuni oblice în scopul unei siguranţe
de răsturnare a suprastructurilor într-o parte. Încărcăturile concentrate se
amplasează în acest scop la diferite înălţimi, astfel încît planul dus prin
centrele lor să formeze cu orizontul un unghi de cel puţin 45°, iar una din
marginile piciorului să rămînă nedărîmată. Dacă înălţimea piciorului
depăşeşte 15 m, atunci trebuie amplasate pe o verticală două încărcături,
totodată, cea din partea de jos, după cum s-a indicat anterior, iar a doua – mai
sus (la o distanţă egală cu două grosimi ale piciorului).
În toate cazurile încărcăturile pentru distrugerea picioarelor, calculate
după formulele obişnuite se măresc cu 30 %. La podurile metalice cu
deschideri de pînă la 10 m se dărîmă numai picioarele pe toată lăţimea lor.
Podurile metalice cu deschideri de la 10 pînă la 25 m se distrug prin
dărîmarea picioarelor şi suprastructurilor cu prăbuşirea lor pe axa podului.
 199

Suprastructurile se frîng pe una sau două secţiuni. Dacă lungimea deschiderii

este mai mică decît înălţimea întreită a picioarelor, atunci e suficient de frînt
suprastructura la mijloc printr-o explozie dacă lungimea deschiderii depăşeşte
înălţimea picioarelor de trei sau mai multe ori, atunci suprastructura se
explodează, de regulă, în două locuri.
Pentru urgentarea distrugerii podurilor cu ferme de lungime pînă la 25
m se întrebuinţează încărcături fără contact amplasate pe partea carosabilă
a podului între fermele principale. Masa acestor încărcături se determină după
formula
C = 20 r2,
în care C este masa încărcăturii, kg;
r – distanţa de la centrul încărcăturii pînă la elementul de deformat, m.
În cazuri speciale pentru distrugerea rapidă a podului se explodează o
încărcătură concentrată fără contact amplasată într-un vagon (pe o platformă)
sau automobil deasupra piciorului de pod, masa căreia se calculează după
formula
C = 30 r2,
în care C este masa încărcăturii, kg;
r – distanţa de la centrul încărcăturii pînă la talpa de distrus a fermei;
dacă încărcătura se amplasează deasupra piciorului de pod, atunci la distanţa
de calcul se adaugă 2–3 m.
Explodarea podurilor de beton armat. În majoritatea cazurilor asemenea
poduri au picioare masive (din beton sau piatră) şi suprastructuri de beton
armat cu arce sau grinzi.
La podurile de beton armat de construcţie cu grinzi, se dărîmă, de obicei,
numai picioarele de pod (fără a frînge suprastructurile). Picioarele de pod se
explodează pe secţiuni oblice în una şi aceeaşi direcţie sub unghiul de 45° faţă
de orizont cu intenţia ca suprastructurile să cadă într-o parte de la axa podului
şi să se răstoarne.
La podurile de construcţie cu arce cu armatură pretensionată, în afară
de distrugerea picioarelor trebuie de dezbătut betonul la capetele grinzilor
principale, unde se fixează mănunchiurile de capete ale armăturii
pretensionate. Aceasta slăbeşte armatura pretensionată şi fac ca grinzile să nu
mai fie bune pentru utilizare. La podurile de asemenea construcţie cu calea
sus picioarele sînt de regulă joase. De aceea la ele, în afara picioarelor, trebuie
explodate şi suprastructurile în unul sau două locuri.
La podurile cu construcţie de cadre (viaducte), înălţimea picioarelor,
cărora depăşeşte lăţimea părţii carosabile, se distrug picioarele cu scopul
răsturnării suprastructurilor într-o parte de la axa podului.
Stîlpii suporturilor-ramă se explodează, de asemenea, cu intenţia
răsturnării suprastructurii. Pentru aceasta stîlpii suporturilor-ramă, dispuşi din
 200

partea spre care se va produce dărîmarea, se frîng în două locuri (sus şi jos),
iar stîlpii dispuşi din partea opusă – numai la mijlocul înălţimii.
În cazurile cînd podurile de cadre au picioare foarte joase (înălţimea
podului e considerabil mai mică decît lăţimea lui) trebuie distruse atît
picioarele, cît şi suprastructura, dezbătînd betonul într-un singur loc – cel mai
vulnerabil, ceea ce va asigura o deformare considerabilă a suprastructurii, iar
la viaducte, în afară de aceasta, blocarea drumului de jos.
La podurile de beton armat, care trebuie dărîmate numaidecît (dacă
există timp suficient), pentru frîngerea barelor de armatură puternice e
raţional de aplicat distrugerea separată a betonului şi barelor de armatură;
adică la început să se execute deasupra armăturii spărturi (găuri) prin
explodarea încărcăturilor calculate pentru dezbaterea betonului, apoi în
spărturile formate să fie puse încărcături calculate pentru frîngerea totală a
armaturii.
Întrebuinţarea încărcăturilor fără contact pentru explodarea podurilor de
beton armat este neraţională, deoarece necesită consumarea unei mari cantităţi
de substanţe explozive. Totuşi la pregătirea pentru explodare a unor poduri
mai importante trebuie de avut o încărcătură de rezervă mobilă, care va fi
explodată în cazurile cînd încărcăturile de contact pregătite au dat rateu şi nu
mai există timp pentru corectarea situaţiei create.
Fixarea încărcăturilor cu contact exterioare de elementele podurilor de
beton armat se execută cu ajutorul unor scînduri şi a sîrmei de legat. Găurile
prin care se introduce sîrma se perforează cu perforatorul sau prin explozia
unor mici încărcături.
La pregătirea podurilor pentru explozie este obligatorie respectarea
următoarelor măsuri de siguranţă şi asigurare a succesului exploziei:
- staţia pentru darea focului trebuie dispusă într-un adăpost la o distanţă
de siguranţă împotriva împrăştierii fragmentelor după explodarea podului;
- aprinzătoarele electrice şi capsele detonante se introduc în încărcături
numai la ordinul comandantului, care conduce pregătirea podului pentru
explozie;
- să fie prevăzute reţele de dare a focului şi staţii pentru darea focului de
rezervă;
- să fie întinse cablurile principale ale reţelelor de dare a focului în
şănţuleţe;
- să fie verificată periodic starea bună a reţelelor de dare a focului;
- să fie executată, observarea fără întrerupere, a podului şi căilor de acces
spre acesta;
- să fie respectate măsurile generale de siguranţă la diverse procedee de
explodare (procedee pirotehnic de aprindere, electric de distrugere, în timpul
lucrului cu fitilul detonant).
 201

Explodarea gheţii şi podurilor de gheaţă.

Aceste lucrări se efectuează la executarea barajelor pe rîuri, la
amenajarea trecerilor pe pontoane iarna, la lichidarea podurilor de gheaţă
lîngă poduri.
Ochiurile de apă ca baraje pe rîuri pot fi formate din timp sau în
momentul apropierii inamicului de cursul de apă şi la încercarea de a trece pe
gheaţă.
Încărcăturile se scufundă, de obicei, în copci pe funii sau pe prăjini
prinse de traverse, care se aşază pe gheaţă de-a curmezişul copcilor. Printr-un
calcul orientativ pentru 1 m2 de suprafaţă a gheţii (la o grosime a gheţii de
pînă la 0,5 m) se iau 75 g de SE (TROTIL).
Încărcăturile se dispun, de obicei, pe rînduri una în faţa alteia. Distanţele
dintre încărcături pe un rînd şi dintre rînduri trebuie să fie de cinic ori mai
mari decît adîncimea de scufundare a încărcăturii.
Protecţia podurilor în timpul debaclului de gheaţă. Pentru prevenirea
formării podurilor de gheaţă lîngă pod, se sparge gheaţa lîngă picioarele de
pod şi spargheţuri, făcînd în jurul lor şănţuleţe cu lăţimea de cel puţin 0,5 m,
iar pe şenalul rîului mai sus şi mai jos de pod se face un canal cu lăţimea de la
1/4 pînă la 1/3 din lăţimea rîului. Lungimea canalului mai jos de pod trebuie
să fie nu mai mică decît lăţimea rîului, iar mai sus de pod – nu mai mică decît
două lăţimi ale rîului.
Amenajarea canalului trebuie începută din partea de jos a podului.
Exploziile se execută la o distanţă de cel puţin 15 m de la pod. Încărcăturile se
explodează succesiv pe rînduri, începînd cu cel mai apropiat rînd faţă de
şănţuleţul de lîngă picioare şi spargheţuri.

2. Distrugerea lucrărilor de fortificaţie şi a barajelor

neexplozive
Distrugerea parţială a lucrărilor de fortificaţie de campanie sau
permanente se execută în scopul:
– scoaterii din luptă a personalului şi a armamentului din lucrările de
fortificaţie;
– distrugerii parţiale a lucrărilor de fortificaţie, cu scoaterea
concomitentă din luptă a personalului şi a armamentului din aceste lucrări;
– distrugerii parţiale a lucrărilor de fortificaţie cucerite de la inamic sau
a celor lăsate la inamic de către trupele proprii.
Pentru scoaterea din luptă a personalului şi armamentului din lucrările
de fortificaţie de campanie sau permanente, se folosesc încărcături de
exploziv concentrate, introduse în ambrazuri sau aplicate la uşi. În aceste
 202

cazuri, greutatea încărcăturilor poate fi de:

- 5-6 kg – pentru lucrările de fortificaţie de campanie;
- 10-12 kg – pentru lucrările de fortificaţie permanente.

Fig. 326. Dispunerea încărcăturilor de exploziv pentru distrugerea

parţială a lucrărilor de fortificaţie: a. încărcătură aplicată pe stratul de
pământ deasupra unei lucrări permanente; b încărcătură aplicată în adâncitura
produsă de explozia unui proiectil la o lucrare permanentă; c. încărcătură
aşezată în interiorul unui adăpost: r – raza de distrugere; 1 – încărcătura.
Aprinderea încărcăturilor se execută pe cale pirotehnică. Greutatea
încărcăturilor de exploziv (de brizanţă normală) necesară pentru distrugerea
parţială a lucrărilor de fortificaţie de campanie sau permanente, fără tavan
stratificat sau cu tavan stratificat, folosindu-se încărcături concentrate (fig.
326), se arată în tabelul 27.

Tabelul 27. GREUTATEA ÎNCĂRCĂTURILOR DE EXPLOZIV (de brizanţă normală) NECESARE PENTRU
DISTRUGEREA PARŢIALA A LUCRĂRILOR DE FORTIFICAŢIE
Greutatea
Grosimea
Grosimea (m) Numărul încărcăturii de
blindajului la
Tipul lucrării de fortificaţie de
uşa de intrare
exploziv (kg)
peretelui pereţilor ambrazuri Neutraliz Distrugere
tavanului (cm)
frontal laterali are
Cazemată de tip uşor din lemn şi pământ 0,30 - 0,50 20 50
Cazemată de tip uşor din beton armat 0,50 0,30-0,70 0,30-0,70 1-2 30-40 40 200-350
1,0
Cazemată de tip greu din beton armat 1,00 0,80 0,80 2-3 40-60 60-80 650-1200
1,20 1,00 1,00
Adăpost sub parapet 0,40-0,90 5-6 10-12
Adăpost de tip uşor 0,60-1,20 6-10 12-20
Adăpost de tip greu cu tavan stratificat 1,00-2,20 15-25 60-100
Lucrare de observare cu cupolă din metal 0,30-0,50 6-10 18-30
Lucrare de observare cu cupolă din beton armat 0,50-0,80 10-12 40-48
 203

Distrugerea barajelor neexplozive se execută în scopul înlăturării

acestora din zona acţiunilor de luptă sau creării culoarelor prin acestea.
Reţeaua de sârmă ghimpată se distruge cu încărcături alungite aşezate
orizontal pe pământ şi orientate perpendicular pe frontul reţelei (fig. 327),
având lungimea cel puţin egală cu lăţimea reţelei. Încărcătura este formată
dintr-un şir de calupuri de 0,2 sau 0,4 kg, dispuse pe o şipcă de lemn şi legate
cu sfoară (sârmă). Aprinderea încărcăturii se execută pirotehnic.
Prin explodarea încărcăturii se creează un culoar de 4-5 m lăţime.

Fig. 327. Distrugerea reţelei de sârmă

ghimpată: a. modul de aşezare a
încărcăturilor alungite (orizontale şi
verticale); b. detaliu cu modul do Fig. 328. Distrugerea colţilor
prindere a încărcăturii verticale la unul antitanc: a. din beton armat; b.
din parii reţelei de sârmă: 1 – încărcătură din piatră: 1 – încărcături de
alungită orizontală; 2 – încărcătură exploziv
alungită verticală; 3 – şipcă din lemn.

Asemănător se procedează şi pentru distrugerea reţelei de sârmă

ghimpată pe pari înalţi, încărcătura fiind aşezată vertical şi prinsă de unul din
parii reţelei. În acest caz lăţimea culoarului este aproximativ de 2 m.
Distrugerea colţilor antitanc se realizează cu ajutorul încărcăturilor
concentrate, aşezate la baza fiecărui colţ antitanc (fig. 328).
Greutatea încărcăturii se calculează în funcţie de forma şi dimensiunile
materialului de distrus. Pentru colţii antitanc de piatră sau beton, raiuri de cale
ferată sau profil metalice, greutatea încărcăturii este de 3-5 kg.
 204

3. Date despre încărcături şi locurile de amplasare a

acestora la distrugerea obiectelor, tehnicii și materialelor
Denumirea Masa
Locul amplasării încărcăturii
obiectivului încărcăturii, kg
1 2 3
Distrugerea căilor ferate şi construcţiilor feroviare
Trotil – 0,2 Se lipesc bine de inima şinei şi
Şine
Amonit – 0,4 de baza capului deasupra traversei.
Plastic – 0,15 Se acoperă cu pămînt, zăpadă
Două încărcă- Pe barele dintre acele macazului
Macaz
turi cîte 0,2-0,4 şi şinele fixe
Inima de încru-
1 Între aripa inimii şi contraşină
cişare
4 Lîngă axul plăcii turnante
Placă turnantă
0,4 Lîngă axurile rolelor
4
În focar
Două încărcături
Locomotivă cu Lîngă bandajele roţilor condu-
cîte 1,2
abur cătoare
Două încărcături
Pe cilindri
cîte 1,2
Tender 1,2 Pe fundul rezervorului de apă
Locomotivă Pe lagărele de capăt ale arbo-
10-15
electrică relui motorului de tracţiune
Vagoane 0,4 Pe şine lîngă fiecare bandaj
Recipientele cis- Pe peretele exterior (în partea de
1,2-2
ternelor jos)
1 2 3
02,-0,4 pentru
Staţii de pompa- 1 m3 de volum
În interiorul clădirii pe podea
re interior al primului
etaj
Închise – 1 kg
pentru 1 m3 de vo-
lum interior al În interiorul castelelor pe podea.
Castele de apă primului etaj. În- La construcţiile de beton armat
chise – 3-4 kg încărcătura se măreşte de trei ori
pentru 1 m2 de
podea
Pe podeaua camerelor de vizi-
Rezervoare
25 tare lîngă pereţii verticali ai fiecărui
subterane
rezervor
Depozite de
0,4-0,8 Din exterior pe părţile supe-
combustibil lichid
rioare ale rezervoarelor
de pe lîngă staţii
0,1-0,4 pentru
Clădiri de cără-
1 m3 al primului Pe podea în interiorul clădirii
midă
etaj
Pe cutiile de viteze, arborii prin-
Maşini-unelte 0,4-2
cipali, mecanismele cu culisă
Motoarele
0,4-0,8 Pe motoare
maşinilor-unelte
Motoare cu
0,4-1,2 Pe fiecare cilindru
ardere internă
 205
Generatoare şi
0,8-1,2 Pe fiecare bloc de cilindri
motoare electrice
Linii de cablu 5 În căminele de vizitare
subterane 0,2 Pe cablu
5-6 În interiorul construcţiei meta-
lice cu zăbrele
Piloni
0,4-0,5 Strîns lipită de pilon
4-5 Lîngă baza pilonilor de beton armat
Distrugerea barajelor explozive şi neexplozive
Orizontal, pe lăţimea barajului -
Încărcătură culoarul de 4 - 5 m.
alungită dintr-un Pe ţăruşi înalţi – vertical pe înăl-
Reţele de sîrmă rînd de calupuri ţimea barajului; pe o platbandă de
mari, sau încărcă- metal cu grosimea de cel puţin 3
turi alungite UZ-3 cm în direcţia barajului – culoarul
cu lăţimea de 2 m.
3-5 Lîngă baza elementelor de beton
Determinată prin armat, metal şi lemn
calcul pentru dis-
Colţi antitanc
trugerea elemen-
telor din lemn,
beton armat, metal
Se determină prin Explodarea simultană a tuturor
Culoare prin
calcul pentru dis- încărcăturilor pe fîşia culoarului
abatize în pădure
trugerea arborilor
Rampe de acces Cîte o încărcătură pe fiecare
în taluzurile şanţu- taluz la o distanţă de 1 şi 5 m de la
6-8
rilor antitanc marginea şanţului (în gropi cu o
adîncime de 1,5 m)
Rampe de acces Cîte o încărcătură exterioară din
în taluzurile şanţu- 25-30 fiecare parte a şanţului la o distanţă
rilor antitanc de 1,5 m de la margini
Rampe de acces În pămînt sub un unghi de 45°
în taluzurile şanţu- faţă de orizont din partea fiecărui
UZ-3
rilor antitanc taluz cîte două încărcături la o
distanţă de 1,5 m

Distrugerea şi deteriorarea tehnicii de luptă şi bunurilor

Tanc 0,4-0,8 Pe motor lîngă cilindri

Lîngă turelă (în locurile cuplării
a. 1,6-2
cu corpul)
Pe una sau ambele şenile, lîngă
b. 2 roţile motrice, precum şi în ţeava
tunului
Transportoare 0,4 Pe blocurile de cilindri ale
blindate motorului
Tractoare de 0,4 Lîngă cutia de viteze (în partea
artilerie de jos)
Maşini de bază 0,8-1 Lîngă arborele cardanic (la fu-
suri)
Automobile, 0,8-1 La puntea din spate (lîngă caseta
tractoare diferenţialului)
Mitralieră 0,2-0,4 Lîngă închinzător
Avioane, 0,8-1 Lîngă motor şi rezervorul cu
elicoptere combustibil
Nave fluviale 0,4-1,2 Compartimentul maşini, cazane
 206
3-5 Arborele elicei
2-4 Coasta corpului şi îmbinările ei
1 2 3
Piesele de artile-
rie şi aruncătoarele
de calibrul În canalul ţevii, în culată (în
70-100 1-2 detunător) sau deasupra închiză-
100-200 2-5 torului
200-400 6-10
Grupuri electro- 0,8-1 Pe blocurile de cilindri ale mo-
gene mobile toarelor, la lagărele de lîngă colec-
militare tror sau pe corpul generatorului

Distrugerea muniţiilor

Proiectile de
artilerie şi aruncă-
toare de calibrul:

37-105 0,2-0,6 Pe pereţii corpului

105-200 0,6-1
200-400 1-3
Bombe de
aviaţie, kg:
10-100 0,2-0,6 Pe pereţii corpurilor sau în orifi-
100-1000 0,6-2 ciul pentru focos
1000-5000 2-5
Pe capacul lăzii cu mine sau pe
Mine antitanc 02-0,4
mină
Mine anti-
infanterie:
explozive 0,2 Alături de mină
cu schije 0,4 Alături de focos
Depozite de În funcţie de Pe corpurile muniţiilor în diferi-
muniţii calibru te locuri ale depozitului
Depozite de car- În bidonul cu benzină (kerosen)
buranţi şi lubrifi- 0,2-0,4 înainte de explozie
anţi
Cartuşe de puşcă - Prin arderea pe ruguri în gropi.
şi de calibru mic Prin aprinderea de la distanţă cu
electroaprinzătorul.

Confecționarea încărcăturilor de exploziv. Amplasarea

rețelelor electrice.
 207

Obiectivele pregătite din timp pentru distrugere pot fi, în funcţie de

situaţie şi de misiunea stabilită, în unul din următoarele grade de pregătire:
– în gradul de pregătire nr. 1 – când acestea sunt gata pentru
aprindere; toate lucrările pregătitoare sunt executate, inclusiv introducerea
capselor în încărcături; mecanismele de întârziere a exploziei sunt pornite;
– în gradul de pregătire nr. 2 – când acestea sunt pregătite în vederea
trecerii rapide în gradul de pregătire nr. 1; capsele sunt legate la dispozitivul
de aprindere, fără a fi introduse în încărcături, iar mecanismele de întârziere a
exploziei nu sunt pornite; restul lucrărilor sunt executate.
În unele cazuri, distrugerea obiectivelor poate fi realizată pe cale
mecanică sau prin incendiere.
Pentru fiecare obiectiv pregătit pentru distrugere se completează un formular.
Încărcăturile şi dispozitivele de aprindere se fixează şi se protejează
pentru a fi permanent în stare de funcţionare. În acest scop, încărcăturile se
protejează cu învelişuri rezistente, se aşează adăpostit (în nişe, şanţuri, găuri
şi camere de mină etc.) şi se fixează strâns de elementele care se distrug.
Pentru evitarea rateurilor se va asigura:
– executarea corectă a tuturor lucrărilor de pregătire pentru distrugere
(tăierea fitilurilor, introducerea în capse şi sertizarea, executarea legăturilor,
racordurilor şi a ramificaţiilor etc.);
– realizarea unor dispozitive de aprindere sigure şi în permanentă stare
de funcţionare;
– dublarea dispozitivelor de aprindere, iar pentru obiectivele mai
importante, chiar triplarea acestora;
– protejarea tuturor elementelor dispozitivului de aprindere (fitiluri
etc.), prin îngropare, instalare în tuburi, introducere în interiorul elementului
de distrus;
– instalarea posturilor de aprindere în adăposturi.
Înainte de începerea lucrărilor de pregătire pentru distrugere se iau
măsurile de asigurare de luptă şi se pregătesc încărcăturile pentru distrugerea
rapidă a obiectivului, precum şi mijloacele de transport necesare, asigurându-
se funcţionarea acestora în orice moment. Încărcăturile pentru distrugerea
rapidă a obiectivului se constituie din încărcături mari, pregătite din timp, care
să asigure o distrugere minimă a obiectivului.

După poziţia lor faţă de piesa (elementul) de distrus, încărcăturile pot

fi: exterioare, interioare, încastrate.
Încărcăturile de exploziv pot fi fabricate sau improvizate.
Pentru confecţionarea încărcăturilor improvizate se utilizează exploziv
solid (calupuri, cartuşe), sau exploziv plastic, cu sau fără înveliş de protecţie
(din pânză, carton asfaltat, placaj, scândură, tablă etc.).
 208

Încărcătură Încărcaturi alungite Confecţionarea încărcăturii

concentrată improvizate: a. încărcătură improvizate sub formă de
improvizată: înpachetată în pânză; b figură geometrică:
1 – pânză; 2 – încărcătură împachetată între 1 – calupuri de trotil; 2 –
frânghie (sfoară); 3 – scânduri de lemn. 1 – calupuri pânză.
dopuri din lemn de trotil; 2 – ţesătură; 3 –
introduse în locaşurile sfoară (sârmă moale); 4 – rigle
pentru capse de lemn; 5 – dopuri din lemn
introduse în locaşurile pentru
capse.

Modul de aşezare a calupurilor pentru

confecţionarea încărcăturilor improvizate:
1 – pânză; 2 – calupuri de trotil; 3 –
locaşuri pentru capse
 209

La reţelele electrice de dare a focului se întrebuinţează legarea

aprinzătoarelor electrice: în serie, în paralel pe fascicule, şi combinată.
Înainte de a executa reţeaua electrică de dare a focului după orice
schemă de legare a aprinzătoarelor electrice se face calculul reţelei cu scopul
determinării rezistenţei totale a reţelei, precum şi a mărimilor necesare ale
tensiunii şi curentului, pe care trebuie să le asigure sursa de curent aleasă.
Reţeaua electrică de dare a focului este executată de trei echipe. O
echipă amenajează staţia pentru darea focului, a doua – întinde cablurile
magistrale, a treia – execută şi întinde reţeaua de sector.
Înaintea amenajării reţelei de sector se taie bucăţi de cablu de o
lungime cu 10 – 15 % mai mare decît distanţa dintre încărcături (cu scopul
asigurării întinderii fără încordare a cablurilor de sector).
Pînă la o dispoziţiune specială reţelele de sector se amplasează pe
obiectele pregătite pentru distrugere, astfel încît aprinzătoarele electrice să
se găsească nu mai aproape decît cu 0,5 m de la încărcături.
Cablurile magistrale se întind de la obiectul necesar de distrus spre
staţia pentru darea focului. Dacă pe bobină rămîne cablu, acesta nu se taie,
iar la sursa de curent se racordează capetele interioare ale acestuia, scoase
în afară din bobină. Toate capetele cablurilor magistrale şi de sector trebuie
să fie izolate.
Cablurile liniei magistrale se aşază în şanţuri cu adîncimea de cel puţin
15 – 20 cm (iarna cablurile se aşază pe suprafaţa solului sub zăpadă).
Reţeaua de sector se racordează la cablurile magistrale numai la
ordinul comandantului. Tot la dispoziţiunea acestuia se face verificarea stării
bune a reţelei de dare a focului de la staţia pentru darea focului, totodată
toţi se îndepărtează de la obiectul supus distrugerii la o distanţă
nepericuloasă.
 210

Introducerea aprinzătoarelor electrice în încărcături se permite după

terminarea tuturor lucrărilor pregătitoare şi numai la comanda
comandantului. La staţia pentru darea focului lîngă capetele cablurilor
magistrale se instalează o santinelă. Manivela de acţionare a explozorului se
află permanent la comandant.
Avînd în vedere că reţelele electrice de dare a focului pot fi deteriorate
de focul inamicului, ele trebuie dublate, adică trebuie asigurată posibilitatea
explodării încărcăturilor de la diferite staţii pentru darea focului prin reţele
independente una de alta.

Culoarele (treceri) prin abatize de pădure se execută:

- prin metoda mecanizată;
- prin metoda explozivă, cu ajutorul încărcăturilor concentrate
exterioare;
- prin ocolire.

Rampele pentru trecerea șanțurilor antitanc se pot executa:

- prin metoda mecanizată;
- prin metoda explozivă, cu ajutorul încărcăturilor concentrate și
alingite, interioare 6 - 8 kg, și exterioare 25 - 30 kg;

Măsurile generale de siguranţă la lucrările de distrugere

Pentru producerea exploziilor se numeşte un ofiţer, care răspunde

pentru succesul exploziei şi executarea lucrărilor. Întregul personal, care este
antrenat la executarea exploziilor, trebuie să cunoască proprietăţile
substanţelor explozive (SE) şi mijloacelor de dare a focului (MDF) şi regulile
de manipulare a acestora, să-şi cunoască obligaţiile, succesiunea în lucru, să
respecte cu stricteţe ordinea, să execute precis indicaţiile şefului.
Pe timpul producerii exploziilor se instalează o pază circulară. Soldaţii
aflaţi în paza circulară trebuie să menţină între ei legătura prin voce şi vizuală
şi să nu permită nimănui trecerea spre locurile exploziilor.
La explozia încărcăturilor de suprafaţă fără înveliş cu masa de pînă la
10 kg sînt considerate distanţe de siguranţă – 50 m, la distrugerea
construcţiilor de lemn - 150 m, de beton şi beton armat – 350 m, de zidărie –
 211

450 m, de metal – 500 m; la explodarea de azvîrlire a terenului şi rocilor

stîncoase – potrivit calculelor.
Distrugînd elementele de lemn, de piatră, beton, beton armat şi metal,
încărcăturile trebuie fixate (legate) de ele din partea, în care se va retrage
personalul, sau de deasupra, astfel încît fragmentele să intre în pămînt.
Îndesarea încărcăturilor în toate cazurile trebuie făcută numai cu pămînt
afînat; se interzice punerea pe încărcături sau în apropiere de ele a obiectelor
dure.
La executarea exploziilor cu încărcături secţionate în mod obligatoriu se
numără exploziile încărcăturilor; la explodarea simultană a cîtorva încărcături
se organizează observarea sporită a exploziilor şi numărarea exploziilor.
Capsele detonante şi aprinzătoarele electrice se introduc în încărcături
de un număr minim necesar de artificieri (1-2 persoane) strict la comanda
stabilită şi sub supravegherea comandantului. Celelalte persoane trebuie să se
găsească la o distanţă de siguranţă.
Trebuie să fie ţinută evidenţa strictă a substanţelor explozive şi
mijloacelor de dare a focului, eliberate a acestora după calcule şi conform
dispoziţiunilor comandantului, care conduce pregătirea exploziilor.
Depozitele de consum de SE şi mijloace de dare a focului să fie
amplasate cel puţin la 100 m de la locul pregătirii exploziilor; capsele
detonante, amorsele, aprinzătoarele electrice trebuie păstrate separat de
încărcături (sub pază). Încărcăturile pregătite de SE pînă la întrebuinţarea
lor trebuie să fie sub paza santinelelor.
Transportarea mijloacelor de explodare se permite numai în cutii sau
lăzi speciale de lemn. Este strict interzisă ducerea capselor detonante şi
aprinzătoarelor electrice în buzunare.
Fitilurile detonante şi cele de aprindere pot fi duse în cantităţi nu prea
mari (pînă la un colac de fitil detonant şi 5 bucle de fitil de aprindere) de o
singură persoană, împreună cu SE sau se duc separat.
În fiecare grup de persoane la ducerea SE şi mijloacelor de dare a focului
se numeşte un şef, care este responsabil pentru respectarea regulilor de
transportare; tot el primeşte SE şi mijloacele de dare a focului de la depozit.
Înainte de a pleca după SE şi mijloacele de dare a focului şeful ia de la toţi
soldaţi chibriturile, brichetele etc. şi îi instruieşte privind modul de executare
a misiunii.
Soldaţii care duc SE şi mijloacele de dare a focului trebuie să meargă
unul după altul la pas la o distanţă de 5-10 m. Abaterea de la drum cu SE şi
mijloacele de dare a focului primite se interzice.

Procedeul pirotehnic de aprindere. Producerea amorsei.

 212

Acest procedeu se întrebuinţează pentru explodarea încărcăturilor cu

ajutorul amorsei compuse dintr-o capsă detonantă şi un fitil de aprindere.
Amorsele se livrează la subunităţi în stare gata sau se fac nemijlocit în timpul
pregătirii exploziilor.
Amorsa se face în modul următor:
- cu un cuţit ascuţit se taie pe o talpă de lemn sub un unghi drept o bucată
de fitil de aprindere de lungimea necesară, însă de o aşa lungime, încît pe
durata arderii lui să fie posibilă retragerea la o distanţă de siguranţă sau într-
un adăpost; producerea amorselor mai scurte de 50 cm este interzisă;
- se ia capsa detonantă şi se verifică vizual utilitatea ei;
- segmentul de fitil de aprindere se ia în mîna dreaptă, iar capsa
detonantă în cea stîngă şi la distanţa mîinilor întinse la nivelul ochilor se
introduce fitilul în capsa detonantă. El trebuie să intre uşor, fără apăsare şi
răsucire. Dacă capătul fitilului de aprindere intră prea liber, el se înfăşoară cu
un strat de bandă izolantă sau cu hîrtie obişnuită;
- se fixează capsa detonantă cu ajutorul sertizorului, pentru aceasta,
susţinînd capsa detonantă cu degetul arătător (fig. III-1), se aplică sertizorul
cu mîna dreaptă, astfel încît suprafaţa inferioară să fie la nivelul secţiunii
tubului capsei detonante; intensificînd treptat apăsarea asupra sertizorului şi
rotindu-l după fiecare apăsare se formează la capătul tubului un gît inelar.
Dacă sertizorul lipseşte, atunci capătul fitilului de aprindere, care se
introduce în capsa detonantă, trebuie înfăşurat cu bandă izolantă sau hîrtie,
astfel încît fitilul să nu cadă din tub.
Aprinderea amorselor, care sînt produse la locul de pregătire a
exploziilor, se execută cu chibrituri obişnuite sau speciale, sau cu un segment
de fitil de aprindere cu crestături ce arde, un fitil cu ardere fără flacără.
Capătul ce se aprinde al fitilului de aprindere al amorsei se taie oblic,
pentru ca capul chibritului să se aplice mai strîns de miezul de pulbere.
Amorsele-standard de fabricaţie industrială (ZTP) au de obicei, o durată
de ardere de 50s, 150s şi 300s. Toate aceste amorse sînt ermetice, ele pot fi
întrebuinţate pentru exploziile în apă. Aprinderea lor se execută cu ajutorul
unui aprinzător cu acţiune prin frecare sau mecanic.
 213
Fig. III-1. Cuplarea capsei detonante a amorsei cu
fitilul de aprindere

Măsurile generale de siguranţă la lucrările de distrugere

Pentru producerea exploziilor se numeşte un ofiţer, care răspunde

pentru succesul exploziei şi executarea lucrărilor. Întregul personal, care este
antrenat la executarea exploziilor, trebuie să cunoască proprietăţile
substanţelor explozive (SE) şi mijloacelor de dare a focului (MDF) şi regulile
de manipulare a acestora, să-şi cunoască obligaţiile, succesiunea în lucru, să
respecte cu stricteţe ordinea, să execute precis indicaţiile şefului.
Pe timpul producerii exploziilor se instalează o pază circulară. Soldaţii
aflaţi în paza circulară trebuie să menţină între ei legătura prin voce şi vizuală
şi să nu permită nimănui trecerea spre locurile exploziilor.
La explozia încărcăturilor de suprafaţă fără înveliş cu masa de pînă la
10 kg sînt considerate distanţe de siguranţă – 50 m, la distrugerea
construcţiilor de lemn - 150 m, de beton şi beton armat – 350 m, de zidărie –
450 m, de metal – 500 m; la explodarea de azvîrlire a terenului şi rocilor
stîncoase – potrivit calculelor.
Distrugînd elementele de lemn, de piatră, beton, beton armat şi metal,
încărcăturile trebuie fixate (legate) de ele din partea, în care se va retrage
personalul, sau de deasupra, astfel încît fragmentele să intre în pămînt.
Îndesarea încărcăturilor în toate cazurile trebuie făcută numai cu pămînt
afînat; se interzice punerea pe încărcături sau în apropiere de ele a obiectelor
dure.
La executarea exploziilor cu încărcături secţionate în mod obligatoriu se
numără exploziile încărcăturilor; la explodarea simultană a cîtorva încărcături
se organizează observarea sporită a exploziilor şi numărarea exploziilor.
Capsele detonante şi aprinzătoarele electrice se introduc în încărcături
de un număr minim necesar de artificieri (1-2 persoane) strict la comanda
stabilită şi sub supravegherea comandantului. Celelalte persoane trebuie să se
găsească la o distanţă de siguranţă.
Trebuie să fie ţinută evidenţa strictă a substanţelor explozive şi
mijloacelor de dare a focului, eliberate a acestora după calcule şi conform
dispoziţiunilor comandantului, care conduce pregătirea exploziilor.
Depozitele de consum de SE şi mijloace de dare a focului să fie
amplasate cel puţin la 100 m de la locul pregătirii exploziilor; capsele
detonante, amorsele, aprinzătoarele electrice trebuie păstrate separat de
încărcături (sub pază). Încărcăturile pregătite de SE pînă la întrebuinţarea
lor trebuie să fie sub paza santinelelor.
Transportarea mijloacelor de explodare se permite numai în cutii sau
lăzi speciale de lemn. Este strict interzisă ducerea capselor detonante şi
aprinzătoarelor electrice în buzunare.
 214

Fitilurile detonante şi cele de aprindere pot fi duse în cantităţi nu prea

mari (pînă la un colac de fitil detonant şi 5 bucle de fitil de aprindere) de o
singură persoană împreună cu SE sau se duc separat.
În fiecare grup de persoane la ducerea SE şi mijloacelor de dare a focului
se numeşte un şef, care este responsabil pentru respectarea regulilor de
transportare; tot el primeşte SE şi mijloacele de dare a focului de la depozit.
Înainte de a pleca după SE şi mijloacele de dare a focului şeful ia de la toţi
soldaţi chibriturile, brichetele etc. şi îi instruieşte privind modul de executare
a misiunii.
Soldaţii care duc SE şi mijloacele de dare a focului trebuie să meargă
unul după altul la pas la o distanţă de 5-10 m. Abaterea de la drum cu SE şi
mijloacele de dare a focului primite se interzice.

Barajele neexplozive construcţia şi trecerea lor

Barajele genistice sînt foarte eficiente la contraacţiunea faţă de inamic.

Cu baraje se acoperă cele mai importante aliniamente, fîşii, puncte de sprijin,
poziţii ale artileriei, puncte de conducere, raioane de dispunere a trupelor etc.
Există baraje neexplozive antitanc (şanţuri antitanc, escarpe,
contraescarpe, colţi antitanc, arici metalici, abatize în pădure, valuri de
zăpadă, copci etc.) şi antiinfanterie (garduri, capre de sîrmă, plase, spirale
de sîrmă ghimpată, baraje din sîrmă electrizate şi baraje de apă etc.).
Şanţurile antitanc se sapă, de obicei, cu ajutorul maşinilor de săpat şi
prin procedeu de explodare. Adîncimea lor trebuie să fie de cel puţin 2 m, iar
lăţimea la fund – 2,5-3 m, la suprafaţa solului 5,5-7 m. Pe pantele orientate
spre inamic se execută escarpe, iar pe pantele orientate în direcţia trupelor
proprii – contraescarpe.
Colţii antitanc se execută, de obicei, din bîrne, grinzi de beton, beton
armat, şi de metal trainic îngropate în pămînt şi bine fixate. Ei se instalează pe
3-5 rînduri în eşichier. Distanţele dintre rînduri sînt de 2-3 m. Colţii antitanc
se amplasează, unul faţă de celălalt, la o distanţă de 1,2 – 1,3 m. Înălţimea lor
de la suprafaţa pămîntului constituie de 1 – 1,2 m, înclinarea colţilor antitanc
este orientată în direcţia din care se aşteaptă deplasarea inamicului (sub unghi
de 60-70°). Colţii antitanc împletiţi de jur împrejur cu sîrmă ghimpată
reprezintă, totodată, şi un baraj antiinfanterie.
Pentru închiderea rapidă a drumurilor, străzilor, culoarelor din
baraje se folosesc aricii metalici. Ei se pun pe 2 - 4 rînduri, la distanţe de 2 m
şi se fixează unul de altul prin grinzi, sau buşteni.
Abatizele în pădure se execută din copaci cu diametrul trunchiurilor
de cel puţin 20 cm, care stau unul faţă de altul la o distanţă de cel mult 6 m.
Copacii se doboară cruciş cu vîrfurile în direcţia inamicului, fără a-i desprinde
 215

total de cioturi, legînd cu sîrmă capetele trunchiurilor de cioturi. Înălţimea

cioturilor trebuie să fie diferită (80-120 cm), iar adîncimea abatizei – nu mai
mică de 3 m.
Valurile de zăpadă se fac din zăpadă puhavă, cu o înălţime de cel
puţin 1,5 m şi lăţimea de 10 - 20 m. Zăpada de la suprafaţa valului se îndeasă
uşor pentru a evita spulberarea lui de către vînt.
În timpul iernii pe cursurile de apă se execută bariere de gheaţă,
îmbinîndu-le cu formarea găurilor mari în gheaţă cu o lăţime de 3 - 4 m lîngă
malul rîului, în imediata apropiere de barieră. Înălţimea barierei trebuie să fie
de 1,5–1,7 m.
Copcile se execută, de obicei, de-a lungul malului propriu la o grosime
a gheţii de cel puţin 20 cm, cu dimensiuni de 1,5 x 8 m sau 2 x 10 m, cu
intervale între ele de pînă la 1 m.
Trecerea barajelor antitanc neexplozive se realizează prin folosirea pe
larg a buldozerelor, maşinilor de trasare a drumurilor, maşinilor de ridicat,
maşinilor de asamblat elemente de poduri. Astfel şanţurile antitanc, escarpele,
contraescarpele se trec pe poduri de căi pentru roţi sau pe culoarele executate
prin excavarea pantelor şi astuparea parţială a şanţurilor cu ajutorul
buldozerelor sau cu întrebuinţarea SE.
Culoarele prin abatizele în pădure, bariere, baraje de arici metalici se
execută cu ajutorul maşinilor de geniu pentru înlăturarea obstacolelor IMR,
maşinilor de trasare a drumurilor BAT, echipamentelor de buldozer pe tanc
BTU. Totodată, pentru a asigura securitatea echipajelor contra unor explozii
posibile ale minelor, se recomandă ca în prealabil să fie explodate încărcături
alungite în abatize. Colţii antitanc se distrug de regulă în locurile pentru
culoare, prin explodare.
Barajele antiinfanterie de sîrmă (plasele şi gardurile de sîrmă, sîrma
încurcată, abatizele, caprele de sîrmă, aricii, spiralele de sîrmă etc.) se execută
de către subunităţile instalate în apărare. Pentru aceasta se foloseşte sîrma
ghimpată simplă şi dublă. La trupe ea se livrează în colaci. Un colac de sîrmă
ghimpată dublă conţine 340 m, iar de cea simplă – 400 m. Masa aproximativă
a colacilor respectivi este de 50 kg şi 35 kg. Pentru prinderea sîrmei de ţăruşii
de lemn se folosesc agrafe speciale, care într-un kilogram sînt în jur de 60-80
buc. Consumul de agrafe pentru 100 kg de sîrmă ghimpată simplă sau dublă
constituie respectiv 8 kg (8 %) şi 6 kg (6 %).
Plasele de sîrmă puţin vizibile (obstacol puțin vizibil) se instalează
din pachete prefabricate MZP. Un pachet poate fi întins pe o suprafaţă de 10 x
10 m.
Culoarele în barajele de sîrmă sînt executate cu ajutorul baionetelor-
cuţit (cu excepţia plaselor şi spiralelor puţin vizibile), substanţelor explozive,
foarfecelor speciale şi uneltelor de amenajare genistică a terenului.
 216

Barajele genistice neexplozive: Anexa

Barajele antiinfanterie de sîrmă

ghimpată
217

Barajele antiinfanterie de sîrmă,

întărite

Gardurile de sîrmă în 3 rănduri,

întărite

Spiralele de sîrmă, într-un rînd, 2

rînduri, 3 rînduri

Spiralele de sîrmă, înălțimea se

mărește pînă la 2 m.
218

Arici din lemn

Capre de sîrmă ghimpată

Sîrma ghimpată încurcată

"спотыкач"
219

Şanţuri antitanc

Escarpe, contraescarpe

Arici metalici

Bariere

Colţi antitanc (lemn)

 220

Colţi antitanc (beton, beton arm.)

Abatize în pădure

1. Barajele neexplozive şi trecerea lor.

2. Măsuri speciale de siguranţă.
 221

1. Trecerea barajelor antitanc neexplozive se realizează prin folosirea pe larg a

buldozerelor, maşinilor de trasare a drumurilor, maşinilor de ridicat, maşinilor de asamblat
elemente de poduri.
Astfel şanţurile antitanc, escarpele, contraescarpele se trec pe poduri de căi pentru roţi sau pe
culoarele executate prin excavarea pantelor, şi astuparea parţială a şanţurilor cu ajutorul
buldozerelor sau cu întrebuinţarea încărcăturilor de SE.
Culoarele prin abatizele în pădure, bariere, baraje de arici metalici se execută cu ajutorul
maşinilor de geniu pentru înlăturarea obstacolelor IMR, maşinilor de trasare a drumurilor BAT,
echipamentelor de buldozer pe tanc BTU. Totodată, pentru a asigura securitatea echipajelor
contra unor explozii posibile ale minelor, se recomandă ca în prealabil să fie explodate încărcături
alungite în abatize. Colţii antitanc se distrug de regulă, în locurile pentru culoare prin explodare.
Culoarele în barajele de sîrmă sînt executate cu ajutorul baionetelor-cuţit (cu excepţia
plaselor şi spiralelor puţin vizibile), încărcăturilor de substanţe explozive, foarfecelor şi uneltelor
de amenajare genistică a terenului.

2. Măsuri speciale de siguranţă pe timpul executării

lucrărilor de cercetare şi deminare

Pe timpul cercetării barajelor de mine, executării culoarelor şi

deminării terenului, se respectă măsurile generale de siguranţă,
interzicându-se admiterea la aceste lucrări a personalului care nu şi-a însuşit
tehnica deminării şi măsurile de siguranţă.
Fiecare militar care participă la deminare este obligat:
- să examineze atent orice loc suspect şi să verifice dacă nu sînt
instalate mine cursă;
- să verifice cu minuţiozitate terenul din jurul minei. Neutralizarea
minei se execută de către un singur militar şi numai a minelor a căror
construcţie este cunoscută. Descoperind un nou tip de mină, să marcheze
locul ei şi să raporteze comandantului de subunitate (aceste mine se distrug
prin explodare sau se deminează de specialişti);
- să nu tragă sau sa mişte firele de sârmă, sforile, frânghiile, întinse slab
şi să nu taie pe cele întinse bine (înainte de a le verifica dacă sînt legate la
mine);
- să nu ridice si să nu mişte din loc materialul şi armamentul
inamicului, precum şi obiectele de uz militar, personal sau casnic;
- să lucreze cu calm şi stăpânire de sine, fără a se grăbi sau agita, să execute cu atenţie şi grijă
operaţiunile de neutralizare sau deplantare a minei.
La executarea lucrărilor de cercetare a barajelor de mine şi la
deminare, militarul este obligat să respecte următoarele măsuri de
siguranţă:
 222

- este interzisă scoaterea de pe locul de plantare a minelor care s-au

aflat sub focul de artilerie sau peste care a trecut tehnică de luptă, precum şi
deplantarea minelor prinse de îngheţ în teren; aceste mine se distrug prin
explodare;
- barajele de sârmă sau alte baraje se mişcă din loc sau se desfac numai
după ce sau verificat, atât barajele, cît şi terenul din jur dacă nu sînt instalate
mine şi proiectile;
- este interzisă deşurubarea focoaselor din proiectile de artilerie, mine
de aruncătoare, grenade, bombe de avion şi alte mijloace care pot exploda,
precum şi aprinderea explozivului din proiectile şi mine, inclusiv din cele
explodate incomplet;
- proiectilele cu focoasele montate se dispun pentru transport, pe
platforma autocamionului perpendicular cu axa longitudinală a
autocamionului;
- este interzis să se folosească pentru aprinderea focului, pulberi sau
încărcaturi din mijloacele de aprindere şi iluminat;
- ambalajul infectat cu lichid inflamabil nu se foloseşte;
- se interzice adunarea şi păstrarea muniţiei inamicului şi a celei proprii
care prezintă indici că a fost folosită, dar nu a explodat, a celei aflate pe locul
unei avarii (explozie, incendiu, bombardament) sau aruncată de explozie.
Toată muniţia arătată mai sus, fiind deosebit de periculoasă, se distruge pe loc
prin explodare;
- este interzisă îngroparea în pământ a muniţiei şi aprinderea acesteia.

Pentru asigurarea securităţii, populaţiei i se va aduce la cunoştinţă

prin organele locale, suprafeţele unde există mijloace care pot exploda.
Câmpurile de mine descoperite şi nedeminate se împrejmuiesc şi se
marchează vizibil.

Amenajarea culoarelor la trecerea cursurilor de apă.

Amenajarea şi întreţinerea punctelor de trecere.
Serviciul de comenduire la punctele de trecere.

La executarea cercetării de geniu a cursului de apă se determină

profilul secţiunii transversale, lăţimea, adîncimea, profilul văii uscate,
malurilor şi căilor de acces, viteza curentului şi categoria solului de la
fund.
Lăţimea cursului de apă şi profilul secţiunii transversale se determină
prin măsurări nemijlocite cu ajutorul cablului de oţel de măsurat cu semne
peste fiecare 5 m, întins peste cursul de apă. Adîncimea se măsoară dintr-o
 223

barcă de-a lungul cablului pe axa trasată a podului pe porţiunile cu adîncimea

mai mare de 0,4 m – peste 5 m, cu adîncimea mai mică de 0,4 m – peste 2,5
m.

Culoarele prin barajele instalate în apă se execută cu ajutorul

încărcăturilor alungite, prin procedeu mecanizat sau manual. Lăţimea
culoarelor depinde de lăţimea rîului, viteza curentului, caracterul barajelor,
felul punctelor de trecere şi de tipul mijloacelor de trecere întrebuinţate,
precum şi de existenţa timpului, forţelor şi mijloacelor. În toate cazurile
lăţimea culoarelor trebuie să asigure securitatea deplasării mijloacelor
plutitoare pe uscat şi pe apă. Limitele culoarelor în barajele scufundate şi
sectoarele deminate ale rîului se marchează cu geamanduri sau cu balize
plutitoare bine vizibile pe apă.
Pe malul opus culoarele în baraje le execută subunităţile de geniu, care
acţionează în componenţa detaşamentelor înaintate şi eşaloanelor unu ce
traversează cursul de apă cu primele curse.

Amenajarea şi întreţinerea punctelor de trecere pe ambarcaţii, pe portiţe

şi pe poduri se realizează de subunităţile de treceri desant pe ambarcaţii şi de
pontonieri. Pentru amenajarea punctelor de trecere se aleg sectoare de teren ce
au căi de acces ascunse şi uşoare la rîu cu maluri uşor înclinate, adîncime
suficientă, curgere liniştită şi soluri tari la fund lîngă maluri.
Amenajarea genistică a punctelor de trecere include: cercetarea şi
înlăturarea barajelor de pe drumuri, maluri şi cursul de apă; pregătirea căilor,
executarea rampelor de acces la apă şi ieşirilor pe mal pentru maşinile de
treceri desant; asamblarea portiţelor şi pregătirea mijloacelor de remorcare;
întinderea podurilor pe pontoane şi construirea podurilor joase; amenajarea
pichetelor fluviale, executa-rea estacadelor contra minelor şi adăposturilor
pentru personal, orga-nizarea serviciului de comenduire şi realizarea
măsurilor de mascare.

Punctele de trecere pe ambarcaţii sînt destinate pentru transportarea

subunităţilor de infanterie motorizată, de artilerie şi altor subunităţi ce
acţionează în detaşamentele înaintate (în avangărzi), în primele şi următoarele
eşaloane.
Pentru amenajarea şi întreţinerea punctului de trecere pe ambarcaţii, se
destinează o subunitate de transportoare amfibiu pe şenile (GSP) şi o grupă de
pionieri, care înaintează spre cursul de apă cu subunităţile înaintate.
Forţarea pe mijloacele de desantare se realizează în felul următor. La
semnalul stabilit, subunităţile de transportoare amfibiu cu primele echipe de
cursă la bord înaintează pe itinerarele
cercetate spre cursul de apă, folosind rampele de acces la apă pregătite pentru
 224

tehnica amfibiu (MLI) ale subunităţilor înaintate, trec din mişcare peste cursul
de apă şi după debarcarea personalului pe malul opus se întorc rapid înapoi.
Îmbarcarea următoarelor echipe de cursă se face nemijlocit pe mal, într-un loc
special pregătit, la care subunităţile de transportat vin la comanda (semnalul)
stabilită.

Punctele de trecere pe portiţe sînt destinate pentru transportarea

tancurilor, artileriei, transportoarelor blindate, automobilelor şi altei tehnici de
luptă.
Pentru amenajarea şi întreţinerea punctelor de trecere pe portiţe se
destinează subunităţi de treceri desant şi de pontonieri. Ele înaintează spre rîu
în componenţa avangărzii sau a subunităţilor eşalonului unu. Transportarea pe
portiţe începe imediat după ocuparea malului opus de subunităţile înaintate.

Punctele de trecere pe pod posedă cea mai mare capacitate de circulaţie

pentru toate felurile de subunităţi şi tehnică de luptă şi sînt destinate, de
regulă, pentru trecerea forţelor principale.
Pentru amenajarea şi întreţinerea punctelor de trecere pe pod se destinează
subunităţi de pionieri şi de geniu-construcţii poduri. Spre cursul de apă ele
înaintează din urma detaşamentelor înaintate (avangărzilor) sau în
componenţa forţelor principale. La întinderea podurilor pe pontoane şi la
construirea podurilor joase subunităţile trec atunci cînd malul opus este
cucerit de trupele proprii.

Punctele de trecere prin vad sînt cel mai rezistente şi necesită cel mai mic
consum de forţe, mijloace şi timp pentru amenajarea lor. După capacitatea de
circulaţie ele se apropie de cele de trecere pe pod. La trecerea cantităţilor mari
de tehnică de luptă se amenajează vaduri separate pentru maşinile cu roţi şi
cele pe şenile.

Punctele de trecere a tancurilor pe sub apă se amenajează după cercetarea

traseului de conducere pe sub apă a tancurilor şi ocuparea malului opus de
subunităţile înaintate.
Pentru amenajarea şi întreţinerea acestora se destinează subunităţi de
cercetare cu scafandrieri şi de pionieri.

Serviciul de comenduire la punctele de trecere prin vad şi pe sub apă,

precum şi la punctele de trecere pe maşini de luptă plutitoare este executat de
subunităţile repartizate din componenţa trupelor sosite pentru trecere.
Întreţinerea punctelor de trecere include: îndrumarea circulaţiei şi
controlul respectării de către trupe a ordinii stabilite la punctele de trecere;
observarea cursului de apă; transportarea nemijlocită a trupelor; refacerea sau
 225

înlocuirea mijloacelor de trecere deteriorate; menţinerea în stare bună a căilor

pregătite la punctele de trecere; mutarea punctelor de trecere pe locurile de
rezervă sau trecerea de la unele feluri de puncte de trecere la altele;
executarea lucrărilor de salvare şi realizarea măsurilor de protecţie a
mijloacelor de trecere la pericolul de distrugere sau deteriorare; menţinerea
legăturii permanente cu subunităţile ce trec cursul de apă; protecţia
personalului şi tehnicii destinate pentru întreţinerea punctelor de trecere şi
paza acestora.
Pe căile de acces spre cursul de apă şi la punctele de trecere se
organizează servicii de comenduire, de salvare şi de evacuare.

Serviciul de comenduire se creează pentru ieşirea organizată şi la timp a

trupelor spre cursul de apă şi asigurarea funcţionării neîntrerupte a
punctelor de trecere. La fiecare punct de trecere sînt numiţi şeful punctului de
trecere, doi ajutori ai acestuia şi posturi de comenduire. În funcţiile de şef al
punctului de trecere şi de ajutor ai acestuia sînt numiţi comandanţi ai
subunităţilor de geniu. Şeful punctului de trecere este subordonat
comandantului de arme întrunite, la dispoziţia căruia se află punctul de
trecere, şi şefului serviciului de geniu corespunzător. Şeful punctului de
trecere se găseşte, de regulă, pe malul de plecare şi îndrumează personal
transportarea subunităţilor.
El este obligat: să organizeze legătura şi serviciul de comenduire la
punctul de trecere şi să ia măsuri de siguranţă nemijlocită a punctului de
trecere; să controleze starea de pregătire a căilor de acces, marcarea acestora,
mai ales pentru circulaţia de noapte şi pe timp cu ceaţă; să cheme la timp
pentru trecere subunităţile cursei următoare; să urmărească respectarea
vitezelor stabilite de deplasare a tehnicii de luptă şi mijloacelor de transport
auto pe poduri şi respectarea de către personalul subunităţilor transportate a
ordinii stabilite la punctul de trecere; să nu admită masare de tehnică lîngă rîu
şi transportarea încărcăturilor ce depăşesc tonajul mijloacelor de destinare,
portiţelor şi podurilor; să ia măsuri pentru refacerea sau înlocuirea mijloacelor
de trecere deteriorate şi lichidarea întîrzierilor la punctul de trecere; să
raporteze în mod regulat despre mersul transportării trupelor şi să realizeze
manevre cu mijloacele de trecere.

La punctul de trecere pe pod în componenţa serviciului de comenduire sînt

destinate, de asemenea, garda podului, subunităţi de serviciu, pichete fluviale
şi posturi de observare a cursului de apă.
Posturile de comenduire se instalează la punctul de control, la intersecţiile
de drumuri şi poteci ce duc spre punctele de trecere, la locurile de încărcare
(îmbarcare) a tehnicii de luptă în maşinile plutitoare, precum şi pe malul opus.
Ele supraveghează respectarea disimulării deplasării subunităţilor spre
 226

punctele de trecere, nu permit oprirea şi concentrarea maşinilor, au grijă de

starea bună a căilor şi culoarelor din barajele de mine şi exploziv.

Pentru a acorda ajutor personalului şi a evacua tehnica de luptă

scufundată (împotmolită) la punctele de trecere se organizează servicii de
salvare şi evacuare. În componenţa grupului de salvare se includ înotători
experimentaţi, scafandri, o staţie de scafandru, personal medical şi mijloace
plutitoare (şalupe, maşini plutitoare, bărci de desant). Serviciul de salvare se
dispune în aval de locul pun-ctului de trecere, fiind permanent gata pentru
acordarea ajutorului.
În componenţa serviciului de evacuare se repartizează subunităţi ale
serviciului de reparaţii tancuri cu tractoare pentru scoaterea tehnicii de luptă
deteriorate (scufundate) şi cu transportoare amfibiu pe şenile. Serviciul de
evacuare se dispune pe malul de plecare sau pe ambele maluri în ascunzători,
fiind permanent gata pentru acţiuni.
Paza punctelor de trecere împotriva minelor plutitoare şi acţiunilor
diversioniste ale inamicului se organizează odată cu începerea amenajării
punctelor de trecere.
Pentru a scoate din funcţiune punctele de trecere, mai ales a celor de
trecere pe pod, inamicul poate să întrebuinţeze pe larg minele, încărcăturile,
torpilele plutitoare, iar pentru distrugerea podurilor mari şi construcţiilor
hidrotehnice poate să trimită grupuri de diversiune, care pot pătrunde în
raioanele punctelor de trecere pe uscat, pe apă (cu şalupele) sau pe sub apă în
echipament de scafandru.

Cu scopul pazei punctelor de trecere, împotriva minelor plutitoare şi

acţiunilor diversioniste ale inamicului, pe flancurile expuse ale sectoarelor de
forţare şi la punctele de trecere pe pod se instalează pichete fluviale de
amonte şi de aval, iar pentru lupta împotriva transportoarelor blindate şi
tancurilor amfibiu şi şalupelor inamicului se destinează subunităţi de artilerie
şi tancuri. Pichetele fluviale amenajează şi întreţin împrejmuiri de protecţie
contra minelor în chip de estacadă obişnuită, estacadă de tip plasă sau de tip
combinat din acestea. La punctele de trecere pe pod pichetele fluviale de
amonte se dispun în amonte de pod, iar cele de aval – în aval de pod.
Pichetele fluviale instalează posturi de observare, amenajează poziţii de
tragere şi şanţuri de adăpost acoperite pentru personal.

1. Minele antitanc (MAT) sînt destinate pentru minarea terenului cu

scopul de a scoate din funcţiune tancurile şi altă tehnică de luptă a inamicului.
Ele se împart în mine antişenile, care acţionează numai prin apăsarea şenilei
(roţii) şi defectează echipamentul de rulare al maşinii, şi mine antipodea, care
 227

acţionează asupra întregii proiecţii a tancului şi distrug nu numai elementele

echipamentului de rulare al maşinii, dar şi grupul motor, lovesc şi echipajele.
Asemenea mine sînt de luptă şi de exerciţiu. Minele antitanc de exerciţiu se
deosebesc de cele de luptă prin încărcătura inertă, au pe corp o dungă albă şi
inscripţia „De exerciţiu”.
Cele mai răspîndite mine antitanc sînt minele: TM-57, TM-62, TM-72.
Minele model TM-62 se produc cu corpurile din diferite materiale şi au
marcajul corespunzător: TM-62 M, TM-62 P, etc.
În teren minele se plantează în diferite poziţii, în funcţie de anotimp, sol
sau la suprafaţă, sau adîncite în pămînt (zăpadă) fiind mascate.

Plantarea cîmpurilor de mine antitanc. Cîmpurile de mine antitanc se

plantează, de obicei, pe 3–4 rînduri cu o distanţă dintre ele de la 8 pînă la 40
m, iar pe rînduri între mine – 4,0 – 5,5 m. Adîncimea totală a cîmpului de
mine poate fi de la 20 pînă la 120 m. Minele se plantează manual sau cu
ajutorul mijloacelor de mecanizare. Manual se minează prin procedeul de
minare în ordine de formaţie și după sfoara de minare, care se întinde paralel
sau perpendicular frontului.
Primele două procedee de plantare a cîmpurilor de mine se aplică, de
regulă, în cazul absenţei acţiunii prin foc a inamicului; al treilea procedeu – în
condiţii de contact nemijlocit cu inamicul în faţa limitei dinainte a apărării.
Plantarea cîmpurilor de mine cu mijloacele de mecanizare se execută cu
precădere în timpul luptei şi se realizează cu ajutorul distribuitoarelor de mine
remorcate, plantatoarelor de mine şi elicopterelor cu echipament special.
Cu ajutorul distribuitorului de mine remorcat şi plantatorului de mine
minele pot fi plantate cu mascare în sol (în zăpadă), sau pe suprafaţă, la
distanţa de minare stabilită în prealabil. Plantatoarele de mine se deplasează,
totodată, spre repere sau jaloanele fixate eşalonat spre dreapta sau stînga la
distanţe indicate. Maşinile trebuie să iasă din cîmpul de mine, fără a întretăia
rîndurile plantate anterior.

2. Minele antiinfanterie/antipersonal (MAI) sînt destinate pentru

minarea terenului în scopul nimicirii forţei vii a inamicului. Ele se divizează
în explozive şi cu schije.
După acţiunea de nimicire minele antiinfanterie se împart în mine
explozive şi mine cu schije, după principiul de punere în funcţiune – în mine
cu acţiune la apăsare şi cu acţiune la tracţiune.
 228

Majoritatea minelor indicate se întrebuinţează cu focoase-percutoare

MUV sau MUV-2,3.

Conform estimărilor ONU, minele antipersonal ucid anual și

acaparează 26 de mii de persoane în 75 de țări. Orice dispută de război,
conflict armat sau graniță lasă în urmă mii de „daruri” periculoase, care chiar
decenii mai târziu rămân o amenințare mortală. Astăzi, milioane de
dispozitive explozive nedetectate de diferite configurații, uniforme și
capacități de luptă se ascund în întreaga lume. Minele anti-personal sunt
considerate un mijloc de război inuman, dar majoritatea statelor continuă să le
folosească activ. Principalul factor izbitor al acestei arme - frica soldatului de
un pericol invizibil - a oprit înaintarea întregii diviziuni. Ieftin, vesel și
eficient.

Cîmpurile de mine din mine antiinfanterie cu acţiune la apăsare se

plantează, de obicei, pe 2-4 rînduri. Distanţa dintre rînduri şi densitatea
plantării minelor în fiecare caz sînt indicate. Cîmpurile de mine
antiinfanterie din mine cu acţiune la tracţiune se plantează, de obicei, pe
două rînduri. Distanţa dintre rînduri şi mine se indică, de asemenea, de către
comandant.
Plantarea cîmpurilor de mine antiinfanterie poate fi executată prin unul
din următoarele procedee: prin procedeul de minare în formaţie; după sfoara
de minare, întinsă paralel pe frontul cîmpului de mine; după sfoara de minare
întinsă perpendicular pe frontul cîmpului de mine. Totodată, primul procedeu
se aplică numai la plantarea cîmpurilor de mine din mine cu acţiune la
apăsare.
Mina antitanc, antiinfanterie sau altă mină, poate fi plantată pentru a fi
nedeplantabilă.
La plantarea şi neutralizarea minelor antitanc şi antiinfanterie se
interzice:
- aruncarea, lovirea, stivuirea minelor şi distrugerea prin ardere;
- desfacerea corpurilor de mine şi extragerea SE din ele;
- introducerea şi scoaterea din mine a focoaselor, capselor, capselor
detonante cu aplicarea forţei sau loviturilor;
- neutralizarea şi deplantarea minelor cu focoasele deteriorate (defectate);
- deplantarea minelor îngheţate în pămînt şi acoperite cu gheaţă;
- stivuirea, transportarea fără ambalajul corespunzător a minelor,
capselor detonante, capselor speciale, focoaselor.
Cîmpurile de mine după destinaţie se împart în cîmpuri de mine
antitanc şi antiinfanterie. Se întîmplă să fie şi cîmpuri mixte, plantate cu mine
antitanc şi antiinfanterie.
 229

BARAJELE GENISTICE

Barajele genistice sînt foarte eficiente la contraacţiunea faţă de inamic.

În special cel de mine şi exploziv, care provoacă pierderi inamicului în forţă
vie şi tehnică de luptă şi opresc, iar uneori zădărnicesc înaintarea lui. Despre
aceasta ne demonstrează în mod convingător experienţa celui de-al doilea
război mondial, în cursul căruia, într-un şir de cazuri, inamicul a pierdut pe
minele instalate de pionieri sute şi mii de tancuri.
Barajele se folosesc pe larg în toate formele de luptă modernă. În
ofensivă şi la lupta de întîlnire ele se utilizează pentru acoperirea flancurilor,
pentru respingerea contraatacurilor inamicului, pentru consolidarea
aliniamentelor ocupate. În apărare cu ele se acoperă poziţiile trupelor, pentru
a nu da posibilitate inamicului să atace trupele noastre pe limita dinainte şi în
adîncimea apărării, pentru a descompune dispozitivele lui de luptă. Cu baraje
se acoperă cele mai importante aliniamente, fîşii, puncte de sprijin, poziţii ale
artileriei, puncte de conducere, raioane de dispunere a trupelor etc.
În prezent există mijloace eficiente pentru executarea barajelor.
Barajele genistice pot fi divizate în următoarele feluri:
- baraje de mine şi exploziv, care includ cîmpuri de mine, grupuri de
mine, precum şu fugase de diferită putere, care se plantează cu scopul
nimicirii forţei vii şi tehnicii inamicului, producerii distrugerilor care nu pot fi
trecute în timp scurt;
- baraje neexplozive – şanţuri antitanc, escarpe, contraescarpe, abatize în
pădure, colţi antitanc, arici, baraje din sîrmă electrizate şi baraje de apă;
- baraje combinate – compuse din baraje de mine şi exploziv şi baraje
neexplozive.
Felul de bază al barajelor genistice îl reprezintă barajele de mine şi
exploziv şi, în primul rînd, cîmpurile de mine, fugasele, care după cum s-a
menţionat anterior nu numai că reţin inamicul la anumite aliniamente, îl
obligă să-şi descompună dispozitivele de luptă, dar scot din luptă forţa vie şi
tehnica lui. Utilizarea pe larg a barajelor de mine şi exploziv e determinată de
posibilitatea manevrării lor, plantării rapide şi în ascuns.
Unele feluri de baraje genistice pot fi executate de subunităţile de arme
întrunite în scopul îndeplinirii misiunilor de luptă. Însă volumul principal de
executare a tuturor felurilor de baraje îl efectuează subunităţile de geniu şi, în
primul rînd, cele de pionieri.
Cel mai des la executarea barajelor apare nevoia de a planta cîmpuri de
mine. Cîmpul de mine este un sector de teren, pe care sînt plantate în
ordinea indicată mine, adică încărcături de explozie pregătite constructiv
pentru producerea exploziei cu ajutorul unui dispozitiv special – percutor.
 230

Orice mină este alcătuită din încărcătură de explozie, corp şi percutor.

Însă după destinaţia lor ele se divizează în mine antitanc, antiinfanterie,
antidesant şi speciale.

Minele antitanc şi cîmpurile de mine

Orice mină este alcătuită din încărcătură de explozie, corp şi percutor.

Însă după destinaţia lor, minele se clasifică în: mine antitanc de tip
antişenilă şi antipodea; mine antiinfanterie, de tip fugasă (cele cu efect prin
suflul exploziei) şi cu schije (săritoare şi nesăritoare); mine de apă, (ancorate,
afundate şi de curent); mine speciale (cu acţiune întârziată, de semnalizare, cu
acţionare la descărcare, antitransport etc.); mine cursă.
După posibilităţile de deplantare, minele se clasifică în: mine
deplantabile (cele neasigurate împotriva deplantării); mine nedeplantabile
(cele asigurate împotriva deplantării).
Minele antitanc sînt destinate pentru minarea terenului cu scopul de a
scoate din funcţiune tancurile şi altă tehnică de luptă a inamicului. Ele se
împart în mine antişenile şi mine antipodea.
Mine antişenile, care acţionează numai prin apăsarea şenilei (roţii) şi
defectează echipamentul de rulare al maşinii, şi mine antipodea, care
acţionează asupra întregii proiecţii a tancului şi distrug nu numai elementele
echipamentului de rulare al maşinii, dar şi grupul motor, lovesc şi echipajele.
Asemenea mine sînt de luptă şi de exerciţiu. Minele antitanc de exerciţiu se
deosebesc de cele de luptă prin încărcătura inertă, au pe corp o dungă albă şi
inscripţia „De exerciţiu”.
Cele mai răspîndite mine antitanc sînt minele: TM-57, TM-62. Minele
model TM-62 se produc cu corpurile din diferite materiale şi au marcajul
corespunzător: TM-62 M, TM-62 P, etc.
Caracteristicile principale ale minelor sînt prezentate în tab. II-1.

Tabelul II-1
Minele antitanc antișenile
Minele
Datele de bază
TM-62M TM-57
Masa totală a minei, kg 9–9,7 9
Masa încărcăturii de
6,5 – 7 6,5
explozie, kg (trotil)
Materialul corpului Metal Metal
Focoasele utilizate MVC-62 MV-57, MVZ-57
 231

Efortul de acţionare
200–500 200–500
necesar, kg

Mina antitanc de seria TM-62, în funcţie de materialul întrebuinţat, se

compune dintr-un corp de masă plastică (TM-62P) sau de metal (TM-62M), o
încărcătură de SE, un detonator intermediar şi un percutor. Minele se
întrebuinţează la plantarea cîmpurilor de mine manual şi cu ajutorul
mijloacelor de mecanizare a minării.

1 - corp; 2 - capacul; 3 - inelul; 4 - încărcătura de exploziv; 5 - partea de jos;

6 - detonatorul intermediar; 7 - ochi pentru fixarea mânerului

Înaintea plantării minelor, ele trebuie amorsate cu focoasele puse în

poziţie de siguranţă. Aceast lucru poate fi făcut şi din timp.
În teren minele se plantează în diferite poziţii, în funcţie de anotimp, sol
sau la suprafaţă, sau adîncite în pămînt (zăpadă) fiind mascate. La plantarea
minelor în pămînt vegetal se taie o brazdă de iarbă cu dimensiunea puţin mai
mare decît lăţimea (diametrul) minei şi se răstoarnă spre partea inamicului.
Capacul (plăcuţa de apărare) al minei sau focosul în teren tare trebuie să se
ridice deasupra suprafeţei cu
2–3 cm, iar în teren moale mina se plantează la acelaşi nivel (fig. II-1).
În sectoarele de teren mlăştinos sub mină se pun scînduri, nuiele etc. Iarna
minele se plantează pe suprafaţa solului, iar dacă există un strat de zăpadă mai
adînc de 40 cm – pe stratul compact de zăpadă, mascîndu-le cu zăpadă
afînată.
Minele TM-62M şi TM-62P pot fi livrate trupelor și cu focoasele
înşurubate în ele fără capsele speciale.
Pregătirea unor astfel de mine pentru plantare mecanizată constă în
următoarele:
- se scoate mina din ambalaj şi se deşurubează focosul din ea cu o cheie
specială;
 232
- se amorsează focosul cu capsa specială, folosind pentru siguranţă cuiul
de distanţare special;
- se înşurubează focosul în mină şi se strînge bine cu cheia;
- se pune mina în ambalaj sau în containerul plantatorului de mine.
La plantarea manuală a minelor trebuie:
- de săpat adîncitura şi de pus în ea mina;
- de trecut focosul în poziţie de luptă şi de mascat mina.

Fig. II-1. Schema plantării minei antitanc:

a. în teren tare, neacoperit cu iarbă; b. c. în teren moale acoperit cu iarbă

Neutralizarea minelor TM-62M constă în deșurubarea ansamblului

percutor MVC-62, și trecerea percutorului din poziția verticală (de
funcționare), în poziția înclinată ( de transport) cu înstalarea siguranței de
transport.

Mina antitanc TM-57 se plantează cu focos MV-57 sau MVZ-57. Ea

poate fi dusă (transportată) în stare definitiv echipată. Siguranţa se asigură
prin construcţia percutorului. În poziţia de luptă, percutorul MV-57, se trece
la întoarcerea manetei şurubului de blocare cu o pătrime de rotaţie după acele
de ceasornic (fig. II-2).
După construcţia mecanismului de percuţie focosul MVZ-57 este
analogic cu MV-57. El e destinat în general pentru minele plantate cu
plantatoarele de mine. Pentru trecerea lui în poziţie de siguranţă şi de luptă
există un buton special. Principiul general de funcţionare a minei TM-57 este
 233

următorul: la călcare (cel puţin pe 1/3 din diametrul minei) capacul ei se

turteşte şi se lasă în jos împreună cu focosul. Mecanismul de percuţie al
focosului se propteşte în peretele despărţitor al minei deasupra detonatorului
intermediar. La turtirea în continuare a capacului de apăsare acţionează
mecanismul de percuţie, se înţeapă capsa detonantă a amorsorului MD-10,
provocînd explozia.
Înaintea plantării minelor ele trebuie amorsate cu focoasele puse în
poziţie de siguranţă. Aceast lucru poate fi făcut şi din timp.
Pentru plantarea minei TM-57 cu focoase MV-57 sau MVZ-57 se sapă
manual o adîncitură corespunzătoare dimensiunilor minei, se pune mina în
aceasta, se trece percutorul în poziţia de luptă şi după aceea se maschează
mina. Mina se plantează în adîncitură, astfel încît capacul ei în sol vîrtos să se
înalţe cu 2-3 cm deasupra suprafeţei solului, iar în sol moale să fie la acelaşi
nivel cu suprafaţa pămîntului. Dacă solul are înveliş de iarbă (strict înţelenit),
atunci acesta se taie din trei părţi şi dedesubt la o adîncime de 5-8 cm, se
răsfrînge spre inamic şi după plantarea minei se aşază înapoi la locul său. Pe
teren mlăştinos sub mină se pune o bucată de scîndură.
În condiţii de iarnă minele se plantează pe suprafaţa solului, iar dacă
grosimea stratului de zăpadă depăşeşte 40 cm – pe zăpadă îndesată şi se
maschează cu un strat de zăpadă cu grosimea de 10 – 15 cm.

Fig. II-2. Mina antitanc TM-57:

a – vedere generală; b – secţiune; 1 – corpul minei; 2 – capac; 3 – încărcătură de
exploziv;
4 – detonator intermediar central; 5 – detonator intermediar lateral; 6 – focos MV-57
în poziţie de luptă; 7 – scut; 8 – locaş de aprindere al detonatorului intermediar lateral

Se permite neutralizarea numai a minelor plantate fără focoase

suplimentare. Totodată, trebuie:
- de scos stratul de mascare de pe mină (fără a apăsa pe capac);
- de deşurubat focosul şi de trecut acesta în stare de siguranţă
(mecanismul de percuţie trebuie întors cu 90°), de blocat şi de pus cuiul de
siguranţă;
 234
- de scos mina din locul plantării cu folosirea ghearei de pisică, şi de
înşurubat din nou focosul, trecut în starea de siguranţă.
Câmpuri (grupuri) de mine.

Cîmpul de mine este un sector de teren, pe care sînt plantate în ordinea

indicată mine, adică încărcături de explozie pregătite constructiv pentru
producerea exploziei cu ajutorul unui dispozitiv special – percutor (focos).
Cîmpurile de mine după destinaţie se împart în cîmpuri de mine antitanc
şi antiinfanterie. Se întîmplă să fie şi cîmpuri mixte, plantate cu mine antitanc
şi antiinfanterie.
Cîmpul de mine antitanc poate fi plantat - cu ajutorul plantatoarelor
(distribuitoarelor) de mine, elicopterelor cu echipament pentru plantarea
minelor, şi manual.
Plantarea cîmpurilor de mine antitanc. Cîmpurile de mine antitanc se
plantează, de obicei, pe 3–4 rînduri cu o distanţă dintre ele de la 8 pînă la 40
m, iar pe rînduri între mine – 4,0 – 5,5 m. Adîncimea totală a cîmpului de
mine poate fi de la 20 pînă la 120 m. Minele se plantează manual sau cu
ajutorul mijloacelor de mecanizare.
Manual se minează prin procedeul de minare în ordine de formaţie și
după sfoara de minare, care se întinde paralel sau perpendicular frontului.
Primele două procedee de plantare a cîmpurilor de mine se aplică, de
regulă, în cazul absenţei acţiunii prin foc a inamicului; al treilea procedeu – în
condiţii de contact nemijlocit cu inamicul în faţa limitei dinainte a apărării.
Plantarea cîmpurilor de mine cu mijloacele de mecanizare se execută
cu precădere în timpul luptei şi se realizează cu ajutorul distribuitoarelor de
mine remorcate, plantatoarelor de mine şi elicopterelor cu echipament special.

Plantatorul de mine plantează un singur rînd de mine cu pasul minării

de 4 sau 5,5 m. Pentru plantarea cîmpului de mine se întrebuinţează, de
regulă, trei plantatoare de mine, care plantează un cîmp în trei rînduri cu
îngroparea minelor sau fără îngropare; totodată plantatoarele se mişcă pe
direcţii în paralel eşalonat spre dreapta sau spre stînga. Cîmpurile de mine se
plantează cu mine definitiv echipate cu focoase, care trec în mod automat în
poziţie de luptă după coborîrea minelor din plantator.
Cu ajutorul distribuitorului de mine remorcat şi plantatorului de mine
minele pot fi plantate cu mascare în sol (în zăpadă), sau pe suprafaţă, la
distanţa de minare stabilită în prealabil. Plantatoarele de mine se deplasează,
totodată, spre repere sau jaloanele fixate eşalonat spre dreapta sau stînga la
distanţe indicate. Maşinile trebuie să iasă din cîmpul de mine, fără a întretăia
rîndurile plantate anterior.
 235

La plantarea prin procedeu de minare în formaţie (fig. II-3) fiecare

soldat poate să ducă şi să planteze două, trei sau patru mine (în funcţie de
schema de minare acceptată). La plantarea, de exemplu, a cîmpului de mine
pe trei rînduri se indică limitele lui şi se marchează cu ţăruşi linia începerii
deplasării formaţiei (linia bazei). Înaintea începerii minării grupa îşi face
numărătoarea în ordine normală şi se aliniază pe linia bazei cu intervalul
indicat în paşi. Fiecare soldat ia minele şi la comanda, de exemplu: „Cinci
paşi înainte – marş!”, începe deplasarea. După parcurgerea distanţei indicate
comandantul grupei dă comenzile în ordinea următoare:” Puneţi o mină”,
„Doi paşi spre dreapta – marş!”, „Cincisprezece paşi înainte – marş !”,
„Puneţi o mină!” etc.
Cînd soldaţii vor pune ultima mină, va urma comanda „Începeţi plantarea
minelor!”. Soldaţii, mişcîndu-se acum spre linia bazei, plantează şi maschează
minele. Limita cîmpului de mine se marchează cu ţăruşi, care sînt puşi de
ultimul soldat.
Ordinea acţiunilor şi comenzile date la plantarea cîmpului de mine pe
patru rînduri şi la ducerea de către fiecare soldat a cîte patru mine sînt
analogice celor expuse anterior (distanţele sînt indicate ca exemplu, ele pot fi
şi altele). La minarea prin acest procedeu noaptea toate minele sînt duse pînă
la punctul cel mai depărtat, dar sînt plantate la deplasarea spre linia bazei.
Dacă însă fiecare dintre soldaţi duce cîte două mine la plantarea cîmpului de
mine pe patru rînduri, atunci grupa ăşi face numărătoarea cîte doi şi soldaţii la
comenzi lasă minele pe rînd, adică mai întîi soldaţii „unu” lasă o mină, apoi
soldaţii „doi” – o mină etc.
 236

Fig. II-3. Schema plantării cîmpului de mine în trei rînduri

în ordine de formaţie

Plantarea cîmpurilor de mine după sfoara de minare se execută, de

regulă, în condiţii de contact nemijlocit cu inamicul în timpul nopţii. Toate
deplasările în acest caz se execută, de obicei, tîrîndu-se. Sfoara de minare
reprezintă o funie cu lungimea de 60 m cu inele la capete. Peste fiecare metru
pe sfoară există bucşe pentru fixarea inelelor sau etichetelor în acele locuri,
lîngă care trebuie să fie lăsate minele. Sfoara se înfăşoară pe o bobină şi se
poartă într-o geantă de foaie de cort. Comandantul dă din timp indicaţii pentru
a pregăti sforile de minare pentru minare după schema dată a cîmpului de
mine, adică pentru a pune inele în bucşele corespunzătoare de pe sfoară.
La minarea după sfoară, care se întinde paralel frontului, grupa poate să
acţioneze fiind împărţită în cîteva grupuri. Unul dintre ele întinde sfoara în
direcţia dată şi o fixează, iar celelalte aduc minele de la depozitul de campanie
şi le pun lîngă semnele de pe sfoară. După repartizarea minelor întregul
personal începe plantarea lor. În continuare primul grup mută sfoara pe un loc
nou, iar celelalte pleacă după următoarele mine.

Pentru minarea după sfoara ce se întinde perpendicular frontului, la

fiecare sfoară se numeşte un grup din doi soldaţi. Fiecare soldat al grupului
plantează cîte două mine în locurile indicate în dreptul semnelor sforii de
minare întinse. Totodată, pentru asigurarea securităţii la executarea misiunii
fiecare soldat al grupului trebuie să planteze minele numai dintr-o parte a
sforii şi să părăsească cîmpul de mine, deja plantat orientîndu-se după sfoara
de minare (fig. II-4). Pentru orientare la fiecare următoarea trecere de minare,
ultimul grup din trecerea anterioară pune la distanţa indicată de la sfoara de
minare un semn unilateral.
 237

Fig. II-4. Schema plantării cîmpului de mine antitanc după sfoara de minare,
care se întinde perpendicular frontului:
1, 2 şi 3 – grupuri de soldaţi nr. 1, 2 , 3; a, b şi c – soldaţii pe poziţii de plecare;
U – minele plantate de soldaţii „unu”; D – minele plantate de soldaţii „doi”

Întrucît această misiune se execută cu precădere în faţa limitei dinainte a

apărării inamicului în timpul nopții, toate deplasările se execută numai tîrîş,
iar semne de orientare se pun din acelea, care sînt vizibile numai din partea
trupelor proprii.

Noţiune despre noduri de baraje

Nod de baraje se numeşte complexul de diverse baraje şi dărîmături

pregătite în îmbinare cu obstacolele existente din teren.

În nodurile de baraje se pregătesc şi se amenajează distrugerile, se

minează locurile care sînt greu de ocolit: podurile, drumurile prin terenurile
mlăştinoase, digurile, rambleurile înalte, construcţiile de acumulare a apei etc.
Dacă asemenea sectoare sînt puţine, atunci în acelaşi timp cu minarea sau
distrugerea drumurilor, intersecţiilor importante ale acestora, podurilor,
viaductelor se minează şi drumurile de ocolire sau se execută baraje
neexplozive.

Drumurile din nodurile de baraje se minează pe porţiuni cu lungimi

de cîte 100-150 m (în funcţie de condiţiile de teren). De obicei în asemenea
 238

locuri se plantează cîteva grupuri de mine în funcţie de lăţimea drumului.

Minarea poate fi executată prin procedeul de minare în formaţie sau după
sfoara de minare.
Minarea prin procedeul de minare în formaţie este organizată de către
comandantul grupei în felul următor: grupa se aliniază pe bancheta drumului
lîngă marginea şanţului, îşi face numărătoarea în ordine normală, se lărgeşte
conform intervalelor indicate de-a lungul drumului, fiecare soldat face
numărul indicat de paşi spre partea carosabilă şi la comanda „Începeţi
plantarea minelor” plantează şi maschează minele.
Dacă la minare se foloseşte sfoara de minare, atunci executarea misiunii
de către grupă poate fi organizată în trei grupuri de soldaţi. Primul grup de
soldaţi întinde sfoara de minare pe marginea interioară a şanţului cu capetele
de marcare spre partea carosabilă a drumului şi sapă adîncituri; al doilea grup
de soldaţi aduce şi aşază minele; al treilea grup de soldaţi le plantează şi
maschează. Comandantul grupei marchează locurile de plantare a grupurilor
de mine, controlează corectitudinea executării misiunii şi întocmeşte fişa-
raport (raportul).
Adesea, într-o serie de cazuri baza nodului de baraje poate fi o
localitate sau o parte a ei. În acest caz vor fi minate şi pregătite pentru
distrugere străzile principale, podurile şi viaductele, intersecțiile, obiectivele
însemnate, depozitele etc.
În funcţie de existenţa timpului şi mijloacelor de minare, pregătirea
distrugerilor în nodul de baraje poate fi diversă. Însă în toate cazurile
comandantul grupei trebuie să numească grupurile de soldaţi pentru
executarea unor astfel de misiuni, precum: aducerea minelor şi încărcăturilor
explozive, executarea camerelor de mină, săparea adînciturilor pentru mine,
plantarea minelor (încărcăturilor), astuparea încărcăturilor în camerele de
mină şi mascarea.

Minarea drumurilor

Drumurile se minează pe porţiuni cu lungimi de cîte 100-150 m (în

funcţie de condiţiile de teren). De obicei în asemenea locuri se plantează
cîteva grupuri de mine în funcţie de lăţimea drumului.
Minarea poate fi executată prin procedeul de minare în formaţie, după
sfoara de minare sau în grupuri de mine.
 239

Minarea prin procedeul de minare în formaţie este organizată de către

comandantul grupei în felul următor: grupa se aliniază pe bancheta drumului
lîngă marginea şanţului, îşi face numărătoarea în ordine normală, se lărgeşte
conform intervalelor indicate de-a lungul drumului, fiecare soldat face
numărul indicat de paşi spre partea carosabilă şi la comanda „Începeţi
plantarea minelor” plantează şi maschează minele. Comandantul marchează
locurile de plantare și întocmeşte fișa.

Dacă la minare se foloseşte sfoara de minare, atunci executarea misiunii

de către grupă poate fi organizată în trei grupuri de soldaţi. Primul grup de
soldaţi întinde sfoara de minare pe marginea interioară a şanţului cu capetele
de marcare spre partea carosabilă a drumului şi sapă adîncituri; al doilea grup
de soldaţi aduce şi aşază minele; al treilea grup de soldaţi le plantează şi
maschează. Comandantul grupei marchează locurile de plantare a grupurilor
de mine, controlează corectitudinea executării misiunii şi întocmeşte fişa-
raport (raportul).

Se minează şi se pregătesc pentru distrugere drumurile, străzile

principale, dambele, podurile şi viaductele, obiectivele însemnate, depozitele
etc.
În funcţie de existenţa timpului şi mijloacelor de minare (SE, ME),
pregătirea distrugerilor poate fi diversă. Însă în toate cazurile comandantul
grupei trebuie să numească grupurile de soldaţi pentru executarea unor astfel
de misiuni, precum: aducerea minelor şi încărcăturilor explozive, executarea
camerelor de mină, săparea adînciturilor pentru mine, plantarea minelor
(încărcăturilor), astuparea încărcăturilor în camerele de mină şi mascarea.

Trecerea cîmpurilor de mine. Metodele de efectuare a

culoarelor.
 240

Cîmpurile de mine, se trec în fond prin culoarele executate în ele.

Culoarele se execută prin următoarele procedee:
- prin explodare – minele se distrug prin explozia încărcăturilor de
deminare cu contact sau fără contact;
- manual – minele se descoperă cu detectoarele de mine şi sondele,
deplantîndu-le din pămînt şi îndepărtîndu-le dincolo de limitele culoarului;
- mecanizat – minele se distrug prin folosirea dragorului de mine instalat
în fața tancului.
Culoarele prin cîmpurile de mine ale inamicului din faţa limitei dinainte
a apărării trebuie să fie executate strict către timpul indicat; pe ele nu trebuie
să fie lăsate nici o mină, iar limitele culoarelor să fie bine marcate şi vizibile
pentru propriile trupe. Axele culoarelor din propriile baraje şi barajele
inamicului trebuie să coincidă.
Lăţimea culoarelor în cîmpurile de mine din faţa limitei dinainte a
inamicului trebuie să fie de 6–8 m, iar în adîncimea apărării lui – cel puţin de
4 - 5 m. Ulterior o parte a culoarelor poate fi lărgită pînă la 10 m şi mai mult.
Limitele culoarelor se marchează cu indicatoare standard unice instalate
şi ascunse cu minuţiozitate de observarea inamicului (fig.II-23). În timpul
nopţii pentru marcarea culoarelor pot fi folosite lanterne cu filtru de lumină
care se instalează împreună cu semnele unilaterale. Simultan pot fi instalate
semne de avertizare cu inscripţii „Mine” şi „Culoar”.

Fig. II-23. Instalarea indicatorului standard pentru marcarea

culoarelor în cîmpul de mine:
1 – indicator standard; 2 – brazdă de iarbă; 3 – rampă; 4 –
pămînt de umplutură

Pentru executarea manuală a culoarului în cîmpul de mine, grupa de

pionieri se înzestrează cu detectoare de mine, sonde, panglici albe-negre,
sfori, gheare de pisică pentru scoaterea minelor, semne pentru marcarea
culoarelor, lopeţi mici.
 241

În funcţie de existenţa mijloacelor de căutare, executarea misiunii de către

grupă poate fi organizată prin diverse procedee.
De exemplu, grupa înzestrată cu detectoare de mine fără sonde
execută culoarul în modul indicat în fig. II-24.
În acest caz pionierul „unu”, menţinînd direcţia indicată, se deplasează
conform reperului sau azimutului stabilit. Ceilalţi soldaţi, orientîndu-se după
bucăţile de panglici albe-negre, se deplasează eşalonat spre dreapta (stînga) la
distanţele indicate unul faţă de altul.

Fig. II-24. Schema executării culoarului de către grupa

înzestrată cu detectoare de mine fără sonde:
1–6 – numerele soldaţilor

Soldatul „unu”, finalizînd căutarea minelor (se desfăşoară toată panglica albă-
neagră), rămîne pentru paza culoarului. Soldaţii „doi” şi „trei”, ajungînd la
aliniamentul atins de soldatul „unu”, se reîntorc la baza de plecare după
panglica albă-neagră întinsă de aceasta, iau indicatoarele unilaterale şi
marchează cu ele limitele culoarului (al doilea – din stînga, al treilea – din
dreapta).
Minele detectate în timpul căutării ori se deplantează şi se îndepărtează
după limitele culoarului, ori se marchează cu steguleţe pentru scoaterea
ulterioară cu gheara de pisică sau distrugerea cu încărcături de SE suprapuse.
Examinarea, deplantarea şi îndepărtarea minelor după limitele
culoarului sau prinderea lor de sfoară cu ajutorul capetelor de diferite lungimi
se execută de către comandantul grupei cu antrenarea soldaţilor „patru” şi
„cinci”. Scoaterea minelor din locurile de plantare se execută după marcarea
culoarului şi reîntoarcerea tuturor soldaţilor la aliniamentul de plecare.
Locurile de unde au fost deplantate minele se maschează.
Grupa poate să execute culoarul în cîmpul de mine şi cu ajutorul
sondelor şi detectoarelor de mine cu sonde fig. 74.
Organizarea grupei: 1+9 Pionieri, 3 echipe x 3 Pi. (Pi. nr. 1 - cu sonde , Pi. nr.
2 - cu detector).
- in principiu se execută un culoar de 8 - 9 m lațime;
 242

- fiecare echipa cercetează cîte o fîsie cu latimea de 3 m, deplasandu-se cu 2

Pi., cu sondele in fața si cel cu detectorul in urma acestora;
- pionierii care au sonda cerceteaza o fasie de 1,5 m, iar cel cu detectorul
intreaga fasie in urma primilor doi pionieri;
- prima echipa se deplasează la 5…10 m in fața celorlalte doua echipe,
intinzînd două benzi alb-negru, care marchează limitele fîșiei cercetate;
- pionierii din exterior, de la echipele laterale, intind benzile alb-negru pe
limitele culoarului si marcheaza culoarul prin indicatoare cu o singura față;
- pionierii celor 3 echipe, se deplaseaza tîraș, cauta minele cu ajutorul
sondelor si detectoarelor si in funcție de tipul minelor le indeparteaza dincolo
de limitele culoarului sau le marcheaza cu stegulete roșie pentru a fi scoase
ulterior, cu ajutorul ghearei de pisică sau distruse cu ajutorul incarcaturilor
asezate deasupra lor;
- scoaterea minelor se execută de 1..2 Pi., ceilalți pionieri indepartandu-se la
distanta de siguranta.

Pentru scoaterea minelor se execută următoarele operațiuni:

- agață gheara de pisică de manerul minei sau de dopul de pe capacul minei,
fara a mișca mina din loc;
- se retrage la distanta de siguranță si trage de sfoara scotînd mina din locas;
- pentru scoaterea a 2…4 mine in același timp, la un singur cablu se leagă 2…
4 gheare de pisică, in acest caz cablul avand un numar corespunzator de
ramificatii de 5..10 m lungime.
Culoarele în cîmpurile de mine se execută prin procedeu de explodare
cu ajutorul încărcăturilor alungite UZ-3, sau încărcăturilor produse la trupe.
Aducerea lor pe cîmpul de mine se execută, de regulă, înaintea începutului
sau în timpul pregătirii de foc. La explodarea încărcăturii UZ-3 se obţine un
culoar cu lăţimea de pînă la 8 m.
 243

Mijlocul de bază pentru trecerea cîmpurilor de mine cu tancurile sînt

dragoarele de mine suspendate pe tanc.
În dotarea subunităţilor de tancuri există dragoare de contact cu acţiune
mecanică şi anume – de apăsare şi de dezgropare.
Dragoarele cu acţiune de apăsare sînt destinate pentru cercetarea
cîmpurilor de mine şi executarea culoarelor de căi pentru roţi prin acestea. La
construcţiile existente lăţimea fiecărui făgaş de bloc al dragorului constituie
0,82 m. Viteza de lucru a tancurilor-dragor este în medie de 8–12 km/oră.
Dragorul tăvălug KMT-5 (fig. II-25) are două organe de lucru blocuri
de rulare, două cadre de împingere, dispozitiv de cuplare, lanţ pentru dragarea
minelor anticlirens în intervalul dintre făgaşeţe blocurilor, mecanism de
marcare a culoarului executat, organe de lucru suplimentare cu cuţite şi
echipament electric. Construcţia dragorului permite executarea automată a
desprinderii organelor de lucru fără ieşirea echipajului din tanc.
Masa dragorului – 7,6 t. Pe tanc el se suspendă de către echipajul
maşinii în timp de 35-40 min., dar se detaşează în timp de 5–10 min.
Completul dragorului se transportă cu trei automobile ZIL-131, pe una dintre
care este montată macaraua-consolă, cu ajutorul căreia se execută încărcarea
şi descărcarea dragorului. Culoarul executat de dragor se marchează cu
trasorul şi semnalele pirotehnice montate pe dragor, care se pun la începutul şi
la sfîrşitul culoarului.
Dragoarele cu acţiune de dezgropare (cu cuţite) permit dragarea
minelor prin scoaterea lor din sol cu cuţitele (fără a le exploda) şi îndepărtarea
ulterioară cu ajutorul lamelor de pe fîşia supusă dragării.

Fig. II-25. Dragorul tăvălug de mine KMT-5 suspendat pe tanc

Dragorul cu cuţite KMT-4 are organe de lucru cu cuţite, cadre de

împingere (balansoare), dispozitive de siguranţă (echilibratoare), dispozitiv de
cuplare, mecanisme de trecere în poziţia de transport, echipament electric.
Masa dragorului e de 1,1 t, draghează minele în făgaşe cu o lăţime de 0,62 m,
se suspendă pe tanc în timp de 15–20 min., se detaşează în timp de 3-5 min.
 244

Lucrările de suspendare-detaşare le efectuează echipajul tancului cu ajutorul

troliului manual, care face parte din completul dragorului.
Pentru fiecare culoar se numeşte un post de comenduire compus din 3–
4 persoane în frunte cu şeful postului. Grupa execută serviciul, de obicei, pe
două culoare. Din obligaţiile postului de comenduire fac parte marcarea
culoarului, îndrumarea circulaţiei prin acesta, paza culoarului şi închiderea lui
în caz de necesitate. Personalul acestor posturi se asigură cu mijloace de
semnalizare pentru îndrumarea circulaţiei (cu steguleţe, lanterne etc.). Pentru
închiderea culoarelor se folosesc barierele de mine, executate cu forţele
postului, sau rezerva de mine concentrată lîngă culoar.

Mijloacele de cercetare şi de deminare

Mijloacele de cercetare şi de deminare includ aparate, maşini

speciale şi muniţie de geniu. Principalele dintre ele sînt: completul de
mijloace de cercetare şi de deminare KR, detectoarele de mine, dragorul,
încărcăturile explozive alungite.

Completul de mijloace de cercetare şi deminare KR este destinat pentru

detectarea, marcarea şi deplantarea diferitelor mine. Completul include: sonde
montabile, gheare de pisică cu frînghii de lungimea 30 m, steguleţe, bobine cu
panglică albă-neagră a cîte 100 m lungime, huse pentru bobine, steguleţe şi
sonde, foarfece pentru tăierea sîrmei ghimpate, ladă de ambalaj.

Minele plantate în pămînt se detectează cu ajutorul sondei, care are un

vîrf de oţel ascuţit şi o coadă din trei coturi. La lucrul în poziţia din picioare
se folosesc toate cele trei coturi, iar coada se ţine sub un ungi de 20–40° faţă
de suprafaţa solului. La căutarea minelor din poziţia culcat se foloseşte numai
un cot, care se ţine paralel cu pămîntul, însă ascuţişul se pune în cot sub un
unghi de 30° în raport cu axa lui. Solul se străpunge la o adîncime de 10–15
cm peste fiecare 10–20 cm.

Ghearele de pisică cu frînghii se folosesc pentru scoaterea (smulgerea)

minelor detectate din locurile plantării, pentru nimicirea minelor cu acţiune la
tracţiune, precum şi pentru mutarea din loc a obiectelor minate.

Panglica albă-neagră este destinată pentru marcarea limitelor culoarelor

pe cîmpurile minate. Fîşiile negre şi albe de pe ea au o lungime de 0,5 m.

Steguleţele pe vergele metalice se folosesc pentru marcarea minelor

descoperite.
 245
Pentru descoperirea minelor şi altor muniţii plantate în sol (zăpadă,
apă), corpurile sau focoasele cărora sînt produse din metal, se întrebuinţează
detectoarele de mine UMIV-1, IMP, MIV şi DIM, şi detectoarele de bombe
IFT şi MBI-1.
Toate aceste aparate au subansambluri şi blocuri de una şi aceeaşi
destinaţie. De obicei, detectorul de mine are un cadru detector fixat pe cotul
principal al tijei, o casetă pentru sursele de curent, un cablu de conexiune, un
bloc generator, o cască de ascultare, sondă de oţel scurtată fixată pe cotul de
bază, coturi suplimentare pentru tijă, o cutie de metal, o geantă din foaie de
cort pentru aşejarea casetei cu sursa de alimentare. Prin rotirea mînerelor
blocului generator (de amplificare) se obţine tonul de control necesar.
Totodată, elementul de căutare se tinde la o înălţime de cel puţin de 0,1 m de
la suprafaţa solului; în raza de 1 m nu trebuie să existe nici un fel de obiecte
de metal, iar detectoarele vecine în funcţiune trebuie să fie nu mai aproape
decît la 6 m. Căutarea minelor constă în faptul că pionierul, mişcîndu-se în
direcţia indicată, deplasează cadrul detector lin şi fără întreruperi spre dreapta
şi spre stînga deasupra suprafeţii solului la o înălţime de 5–7 cm şi înainte la
15–20 cm. La schimbarea tonului de control, pionierul trebuie să se oprească
şi să precizeze locul unde se află obiectul descoperit. La acordarea corectă a
detectoarelor de mine minele cu corp de metal pot fi descoperite la o adîncime
de 35–40 cm, iar minele cu corpuri de lemn şi masă plastică, care au piese de
metal, la o adîncime de 5–8 cm.
Lăţimea fîşiei cercetate în cazul lucrului în „picioare” este de 0,7 m,
„culcat” – pînă la 1 m.
Caracteristicile principale ale detectoarelor de mine sînt prezentate în tab. 2.4.

Tabelul 2.4
Caracteristicile tactico-tehnice principale
ale detectoarelor de mine
Datele detectorului de mine IMP UMIV-1 MIV
Masa totală, kg 6,6 7 11
Masa subansamblului de căutare, kg 2,1 1,4 -
Adîncimea de descoperire a minelor,
cm:
antitanc metalice Pînă la 35 Pînă la 35 Pînă la 40
antiinfanterie de lemn Pînă la 8 Pînă la 4 -
Adîncimea bazinului de cercetat, m Pînă la 1,2 - Pînă la 10
Durata funcţionării neîntrerupte cu un
80 18-20 80
complet de sursă de curent, h
 246
Aria suprafeţei controlate într-o oră,
m2:
- în picioare 250 Pînă la 200 100-200
- culcat Pînă la 100 Pînă la 100 -

Încărcăturile alungite de deminare (UZ) sînt destinate pentru executarea

culoarelor în cîmpurile de mine prin procedeu de explodare. Încărcătura
alungită din dotare este încărcătura UZ-3. Ea se asamblează din blocuri
separate de lungimea 1,95 m (fig. II-21). Fiecare bloc este alcătuit din trei
elemente (ţeavă metalică umplută cu SE), unite cu coliere. Completul are
blocuri de trei tipuri: principale, blocuri cu drosel cumulativ şi teu, blocuri cu
încărcătură inertă. La exterior ele toate sînt asemănătoare şi se deosebesc
numai prin umplutură. Elementele blocurilor principale au o umplutură
compactă de SE (sau compoziţie inertă), iar în elementele cu drosel cumulativ
există spaţii între calupurile speciale, care asigură transmiterea detonării
numai în direcţia bucşelor de cap ale blocului. Pentru deminare se asamblează
încărcături cu lungimea de 50 sau 100 m, care se aduc pe cîmpul de mine prin
împingere sau prin tîrîre cu ajutorul tancului sau prin alte metode. Completul
total de încărcătură se asamblează de o grupă în timp de 1,5 ore, totodată,
bucşele de cap ale acestuia trebuie să fie orientate în direcţia inamicului.
Încărcătura adusă pe cîmpul de mine se explodează la străpungerea cu un
glonţ a casetei speciale sau prin procedeu electric de distrugere (pirotehnic de
aprindere) cu folosirea tecilor cu încărcături de explozie existente în complet.

Fig. II-21. Blocul încărcăturii alungite UZ-3:

a – vedere generală a blocului; b – secţiune a elementului cu drosel cumulativ; 1 – bucşă

de coadă; 2 – bucşă de cap; 3 – calup cu suprafaţă sferică; 4 – calup cu pîlnie cumulativă; 5
– inele opritoare; 6 – corpul teului; 7 – bucşa teului; 8 – calup de trotil;
9 – fixator

Serviciul de comenduire în culoar

 247

După terminarea căutării şi distrugerea minelor, limitele culoarului

executat prin cîmpul de mine se marchează cu indicatoare standard (fig. 1.1).
Pentru trecerea trupelor proprii prin culoarele de pe cîmpul de mine
se organizează serviciul de comenduire.
Pentru fiecare culoar se numeşte un post de comenduire compus din 3–4
persoane în frunte cu şeful postului.
Pentru fiecare 4-6 culoare poate fi destinat un pluton de pionieri,
comandantul căruia este desemnat de şeful comenduirii.
Grupa execută serviciul de comenduire, de obicei, pe două culoare în
CM.
Pe fiecare culoar este numit un post de comenduire, compus din trei-
patru persoane.
Fiecărui culoar i se atribuie un număr (de obicei, numărul drumului ce
duce spre culoar) indicat pe indicatoare, și semnul de recunoaștere deosebite.
În obligaţiile postului de comenduire sînt incluse - marcarea
culoarului, îndrumarea circulaţiei prin acesta, paza culoarului şi închiderea
lui, în caz de necesitate, cu o barieră de mine sau cu mine concentrate pe
culoar.
Personalul acestor posturi se asigură cu mijloace de semnalizare pentru
îndrumarea circulaţiei (cu steguleţe, lanterne etc.).
Pentru închiderea culoarelor se folosesc barierele de mine, executate cu
forţele postului, sau rezerva de mine AT concentrată lîngă culoar.
Șeful comenduirii culoarelor stabilește din timp legătura cu comandanții
subunităților din sectoare, și organizează serviciul de comenduire.

Fig. 1.1
 248

Fig. 1.1

Shema serviciului de comenduire la culoare în CM

 249

Cercetarea de geniu a drumurilor de deplasare pentru

trupe.
Maşinile de cercetare.

Cercetarea drumurilor şi drumurilor de coloană se face în scopul

analizării stării drumurilor existente şi alegerii drumurilor noi şi direcţiilor
pentru drumurile de coloană.
Pentru obţinerea celor mai complete şi precise informaţii se folosesc
datele cercetării aeriene şi terestre.
Sarcinile principale ale cercetării de geniu a drumurilor de deplasare
pentru trupe sînt: precizarea şi marcarea în teren a direcţiei drumurilor alese
după hartă; descoperirea locurilor şi determinarea caracterului distrugerilor,
barajelor, obstacolelor şi infectărilor; determinarea caracterului îmbrăcămintei
rigide a drumurilor existente, tipului şi stării construcţiilor rutiere, precum şi
posibilităţii circulaţiei maşinilor pe şenile; determinarea accesibilităţii pe
porţiunile drumurilor cu îmbrăcăminte naturală de pămînt şi pe drumurile de
coloană; determinarea felurilor şi volumului aproximativ de lucrări pentru
pregătirea drumurilor; determinarea existentului şi posibilităţii întrebuinţării
materialelor locale de construcţii drumuri.
Cercetarea drumurilor de deplasare pentru trupe este executată de
subunităţile de geniu-cercetare dotate cu un telemetru de geniu, un
penetrometru manual, un pantometru, o ruletă sau panglică de măsurat, o
morişcă hidrometrică, o sondă pentru măsurat adîncimea, costume de înot, o
barcă, detectoare de mine, unelte de amenajare genistică a terenului, aparate
de cercetare chimică şi de radiaţie, o staţie radio, indicatoare de direcţie a
 250

deplasării şi cu alte mijloace. Subunităţile se deplasează pe mijloace cu

capacitate mare de trecere pe direcţia aleasă în prealabil după hartă.
Comandantul de subunitate trebuie să aibă o hartă, o busolă, un binoclu
şi un carnet de însemnări pentru înregistrarea rezultatelor cercetării. În cursul
deplasării el, orientîndu-se după hartă şi teren, precizează direcţia drumului,
organizează cercetarea barajelor, distrugerilor, obstacolelor, construcţiilor
rutiere şi întocmeşte schema drumului cercetat.
Cercetarea se execută printr-un control vizual nemijlocit. În caz de
existenţă a distrugerilor considerabile, barajelor, obstacolelor şi infectărilor,
se preconizează ocolirea acestora sau se aleg locurile cele mai potrivite pentru
culoare sau treceri. La cercetarea drumurilor se examinează locurile cu
rambleuri înalte şi cu debleuri adînci, precum şi rampele de acces. Dacă există
poduri, se determină tonajul acestora. Posibilitatea deplasării coloanelor în
lungul drumurilor se precizează printr-un control vizual nemijlocit, cercetînd
dacă nu există mine şi determinînd accesibilitatea drumurilor.
Direcţia drumului aleasă în consecinţa cercetării se trece pe hartă, iar în
teren se marchează cu indicatoare de direcţie a deplasării.
Documentul principal al cercetării este schema drumului cercetat pentru
deplasarea trupelor cu legenda.

Maşinile de cercetare, de instalare a barajelor de mine şi exploziv

şi de traversare a acestora.

Corespunzător destinaţiei maşinile acestui grup se împart în detectoare de

mine rutiere cu inducţie, dragoare de mine montate pe tanc şi plantatoare de
mine.
Detectorul de mine rutiere cu inducţie DIM, asigură căutarea diferitelor
mine metalice în teren, pe drumurile pentru automobile şi aerodromuri cu
orice îmbrăcăminte, cu excepţia celor de beton armat şi metal.
DIM este montat pe un automobil, din care se realizează dirijarea căutării
minelor. Elementul de căutare reprezintă un tub cilindric ermetic cu lungimea
de 2,32 m., fixat pe un cadru scos în afară din faţa automobilului, în interiorul
căruia sînt montate bobinele de inducţie şi cele de detecţie.
Cînd mina metalică nimereşte în zona de acţiune a elementului de căutare
bobinele se scot din starea de echilibru, în circuitul electric apare un semnal
fixat de indicatorul luminos. La primirea semnalului dispozitivul de oprire
automată deschide accesul aerului comprimat la camerele de frînă şi opreşte
automobilul în faţa minei.
 251

Deminarea cu detectoare de mine și cu sonda.

Organizarea îndeplinirii misiunii.

Detectorul de mine reprezintă un aparat destinat pentru căutarea

minelor metalice antitanc şi antiinfanterie, plantate în sol sau zăpadă.
În timpul căutării pionierul, mişcîndu-se în direcţia indicată, manipulează
neîntrerupt elementul de căutare al detectorului înaintea sa în stînga şi în
dreapta deasupra solului.
Prin rotirea mînerelor blocului generator (de amplificare) se obţine tonul
de control necesar. Totodată, în raza de 1 m nu trebuie să existe nici un fel de
obiecte de metal, iar detectoarele vecine în funcţiune trebuie să fie nu mai
aproape decît la 6 m.
Căutarea minelor constă în faptul că pionierul, mişcîndu-se în direcţia
indicată, deplasează cadrul detector lin şi fără întreruperi spre dreapta şi spre
stînga deasupra suprafeţii solului la o înălţime de 5–7 cm şi înainte la 15–20
cm. La schimbarea tonului de control pionierul trebuie să se oprească şi să
precizeze locul de dispunere şi caracterul obiectului depistat.
La acordarea corectă a detectoarelor de mine, minele cu corp de metal
pot fi descoperite la o adîncime de 35–40 cm, iar minele cu corpuri de lemn şi
masă plastică, care au piese de metal, – la o adîncime de 5–10 cm. Lăţimea
fîşiei cercetate în cazul lucrului în picioare este de 0,7 m, culcat – pînă la 1 m,
(fig.1).
Trebuie de urmărit cu atenţie, ca în timpul căutării să nu rămînă sectoare
necercetate cu elementul de căutare.

Minele plantate în pămînt se detectează și cu ajutorul sondei, care are

un vîrf de oţel, ascuţit, şi o coadă din trei coturi.
La lucrul în poziţia din picioare se folosesc toate cele trei coturi, iar
coada se ţine sub un ungi de 20–40° faţă de suprafaţa solului.
La căutarea minelor din poziţia culcat se foloseşte numai un cot, care se
ţine paralel cu pămîntul, însă ascuţişul se pune în cot sub un unghi de 30° în
raport cu axa lui. Solul se străpunge la o adîncime de 10–15 cm peste fiecare
10–20 cm.

Pentru verificarea terenului în privinţa existenţei minelor sau

muniţiilor neexplodate în raioanele de dispunere (de concentrare) a trupelor se
folosesc, de obicei, detectoarele de mine rutiere şi dragoarele antimină, iar în
caz de lipsă a acestora – verificarea se execută manual cu ajutorul
detectoarelor de mine. În primul rînd, verificării se supun toate drumurile
raionului destinat pentru amplasarea trupelor, iar apoi – locurile şi sectoarele
de teren indicate.
 252

Dacă verificarea în privinţa existenţei minelor se execută manual, atunci

grupei, de obicei, i se destinează un sector de 0,5x2 km. Grupa se divizează în
două grupuri cîte trei persoane. Un grup execută verificarea dintr-o parte a
drumului, al doilea – din cealaltă. Ele se deplasează în zigzag de la limitele
exterioare ale sectorului spre terasamentul drumului cu distanţe între punctele
de întoarcere de 40–50 m. Cercetaşii grupurilor urmează eşalonat unul după
altul la distanţe de 10–15 m, verificînd fiecare, totodată, o fîşie cu lăţimea de
2-2,5 m. În toate cazurile minele şi muniţiile neexplodate descoperite se
marchează cu steguleţe roşii (jaloane), apoi se distrug pe loc.

Fig.1
 253

Fig.2

Date concise despre uneltele de amenajare

genistică a terenului
Lucrările genistice se amenajează în prezent în mare măsură cu
întrebuinţarea multor mijloace de mecanizare. Astfel, pentru săparea
tranşeelor, şanţurilor de tragere şi adăposturilor se folosesc maşinile rapide de
săpat tranşee şi maşinile de săpat regimentare, excavatoarele cu cupă,
echipamentele de buldozer montate pe tancuri şi tractoare de artilerie; pentru
doborîrea şi secţionarea copacilor, precum şi pentru pregătirea elementelor de
construcţie din lemn se întrebuinţează ferăstraiele electrice şi mecanice cu
motor; pentru debitarea în lungime a buştenilor pe prisme şi scînduri şi pentru
pregătirea elementelor de construcţii există gatere mobile şi diverse unelte
electrice. Însă un şir de lucrări se execută şi manual cu ajutorul uneltelor
de amenajare genistică a terenului din dotare – lopată de infanterie (mică),
lopată de geniu (mare), topor, tîrnăcop, beşchie-joagăr, ferăstrău, rangă,
sfoară de trasare etc.
 254

Lopata de infanterie (mică) MPL serveşte pentru îngroparea la teren în

cursul luptei, curăţarea cîmpului de vedere şi de tragere, ea se întrebuinţează
şi la plantarea minelor şi la deminare. Masa ei e de circa 0,9 kg, lungimea
împreună cu mîner – 0,5 m.
Lopata de geniu (mare) BSL se întrebuinţează la lucrările de terasament
în sol uşor şi mediu. Masa lopeţii e de circa 1,9 kg, lungimea lopeţii împreună
cu mînerul – 1,1 m.
Toporul e necesar în multe cazuri: la pregătirea materialului lemnos,
ţăruşilor, vreascurilor, elementelor lucrărilor de fortificaţie, la executarea
barajelor de sîrmă etc. Masa toporului e de 1,8 kg, lungimea împreună cu
coada de topor – circa 0,5 m.
Cu tîrnăcopul se sapă terenurile compacte argiloase, pietroase şi
îngheţate. Masa tîrnăcopului cu lungimea de 0,92 m constituie 4 kg.
Lungimea beşchiei (joagăr) e de 100 cm.
La lucrările de terasament în terenuri compacte şi îngheţate se
întrebuinţează ranga ordinară.
Sfoara de trasare e necesară la trasarea locurilor de amplasare a
lucrărilor. Lungimea ei e de 20 m. La un capăt sfoara are un inel metalic, la
celălalt un cîrlig. Peste fiecare metru pe sfoară sînt fixate semne de metal cu
numere de ordine imprimate (cifrele arată numărul de metri).
Uneltele de amenajare genistică a terenului, ca şi armele, trebuie să fie
totdeauna în stare bună şi să se folosească strict conform destinaţiei. Cruţarea
uneltelor de amenajare genistică a terenului şi întreţinerea lor la timp sînt
cerinţe obligatorii.
Trebuie ferite deosebit de grijuliu împotriva deteriorării, tocirii şi uzării
premature părţile ascuţite ale uneltelor. După terminarea lucrului uneltele
trebuiesc bine curăţate de pămînt, praf, rugină, şterse pînă la uscat şi uşor
unse. Uneltele trebuie să fie calate rezistent pe mînere bine ascuţite şi
rectificate.
Lopeţile şi topoarele se ascut la piatra de polizor. La lopeţile de
infanterie se ascut muchiile de jos şi laterale din partea concavă, lăţimea
faţetei ascuţişului este de 6-8 mm.
La lopata de geniu se ascute numai muchia inferioară a săpii. Lăţimea
faţetei ascuţişului se face de 6-8 mm şi grosimea lamei de lucru este de 0,3-
0,6 mm. La ascuţirea cu o piatră de polizor manuală lopata se ţine, astfel încît
piatra să atace sapa lopeţii apăsată pe ea de sus, care e întoarsă cu partea
concavă spre piatră. La ascuţire lopata se apucă cu mîna dreaptă de teacă,
astfel încît mînerul ei să fie strîns la partea dreaptă a corpului cu antebraţul
mîinii drepte îndoite în cot, iar cu palma mîinii stîngi se apasă de sus sapa
spre piatra de polizor. Reversul sapei nu se ascute, ci numai se debavurează.
Lama toporului se ascute din ambele părţi. Lăţimea faţetelor ascuţişului
10 mm. În timpul ascuţirii unealta şi piatra de polizor se stropesc cu apă.
 255

Tîrnăcoapele şi răngile nu se ascut, ele se ajustează la fierărie.

Dinţii beşchiei (jogărului) se ascut cu o pilă triunghiulară de la bază pînă
la vîrful lor, faţeta ascuţişului se face sub un unghi de 55°. Ascuţirea se
efectuează la început dintr-o parte peste un dinte (la fiecare dinte se ascut
ambele faţete). Apoi beşchia se întoarce şi se ascut peste unul dinţii care n-au
fost ascuţiţi.

UNELTE DE AMENAJARE GENISTICĂ A TERENULUI

 256

20-50 m.

MAŞINILE ÎNZESTRĂRII GENISTICE

Generalităţi
 257

Maşinile şi mecanismele întrebuinţate de trupe la rezolvarea problemelor

de asigurare genistică a luptei constituie cea mai importantă parte a tehnicii
moderne de geniu ce intră în componenţa mijloacelor de înzestrare genistică.
Maşinile asigură mecanizarea completă a celor mai dificile şi cu volum
mare de muncă misiuni genistice. Astfel, de exemplu, o singură maşină de
trasare a drumurilor BAT-M la trasarea drumului de coloană poate să execute
un volum de lucrări egal cu munca manuală a 6-10 companii de pionieri. O
singură maşină rapidă de săpat tranşee BTM-3 sapă tot atîtea tranşee, cît sapă
manual două batalioane de infanterie motorizată. Maşina pentru lucrări de
săpat MDK-2 e în stare să înlocuiască 300-350 de soldaţi la săparea gropilor
pentru adăpostirea tehnicii de mare gabarit. Fiecare maşină, la o întreţinere
tehnică corespunzătoare, poate să funcţioneze pînă la 16-20 de ore pe zi.
Aceasta permite reducerea considerabilă a duratei de executare a misiunilor
genistice, ceea ce e foarte important în condiţiile de ducere a acţiunilor de
luptă moderne. Maşinile se întrebuinţează pe larg la executarea cercetării,
amenajarea de fortificaţie a terenului, executarea barajelor, pregătirea şi
întreţinerea căilor de deplasare a trupelor, de trecere a barajelor, la lichidarea
urmărilor atacului nuclear al inamicului.
Maşinile înzestrării genistice se clasifică corespunzător destinaţiei
acestora, determinate, în primul rînd, prin felul organului de lucru. După
acest indiciu ele se împart în maşini destinate pentru cercetare, trecerea şi
instalarea barajelor de mine şi exploziv; maşini rutiere, de săpat, maşini de
treceri desant şi de construcţii poduri; maşini pentru extracţia şi epurarea
apei, precum şi pentru pregătirea materialelor şi elementelor de construcţii
genistice şi maşini de ridicat şi transportat.

1. Maşinile de cercetare, de instalare a barajelor de mine şi exploziv şi

de traversare a acestora.
Corespunzător destinaţiei maşinile acestui grup se împart în detectoare de
mine rutiere cu inducţie, dragoare de mine montate pe tanc şi plantatoare de
mine.
Dragorul de cale (pentru roţi) montat pe tanc KMT-5 este destinat pentru
cercetarea cîmpurilor de mine şi executarea culoarelor de căi pentru roţi prin
acestea. Aceasta se realizează prin explodarea minelor ca rezultat al acţiunii
masei blocurilor de rulare ale dragorului asupra mecanismului de percuţie al
minei, precum şi prin scoaterea din pămînt cu secţiile de cuţite a minelor
neexplodate şi darea lor într-o parte de la culoar.
Pentru distrugerea minelor antipodea ce se află în intervalul dintre
blocurile de rulare ale dragorului între secţii există un lanţ de dragare.
Marcarea culoarului prin cîmpul de mine este asigurată de un trasator şi
semnale pirotehnice.
 258

Dragorul se prinde de tanc cu ajutorul unui dispozitiv de cuplare ce asigură

posibilitatea de copiere a terenului.

Dragorul de mine KMT-5 are următoarele caracteristici tactico-tehnice:

Lăţimea: secţiei cu blocuri de rulare ................................................... 0,81 m
secţiei cu cuţite .............................................................. 0,62 m
intervalului dintre blocurile de rulare ............................ 1,82 m
intervalului dintre cuţite ................................................. 2,16 m
Raza de viraj nepericuloasă a tancului cu dragorul
pe cîmpul de mine ................................................................... cel puţin 65 m
Masa dragorului ...................................................................................... 7,3 t
Viteza de dragare a minelor ........................................................... 6-12 km/h
Durata montării parţiale a dragorului pe tanc de către echipaj ...... 30-45 min
Durata demontării parţiale a dragorului de pe tanc de către echipaj 8-13 min
Tipurile tancurilor pe care se montează dragoare ............... T-55, T-62, T-72
Numărul de automobile necesare pentru transportarea
dragorului ........................................................ KrAZ-255B – 1, ZIL-131 – 2

Plantatoarele de mine asigură plantarea mecanizată a minelor antitanc

în sol şi pe suprafaţa solului într-un ritm accelerat. Pentru transportare
plantatorul de mine se cuplează cu un automobil, în care se încarcă completul
de mine. Construcţiile plantatoarelor de mine remorcabile au un organ de
lucru pentru mascare, un mecanism de coborîre a minelor pe sol la un anumit
pas al minării, un dispozitiv de trecere a focoaselor în poziţie de luptă, un
container pentru unitatea de foc, un şasiu remorcabil cu mecanismul prizei de
putere la mecanismele de distribuire.
Plantatorul de mine remorcabil PMZ-4 este tractat de un automobil,
totodată organul de lucru pentru mascare sapă brazda în sol pentru plantarea
minelor, care pe urmă se astupă (se maschează) sau cu brazdă de iarbă, sau cu
pămînt afînat (cu zăpadă). Dacă minele se plantează, fără a le adînci în sol şi a
le masca, brăzdarul plugului se scoate, iar minele se aşază pe suprafaţa
solului.
Plantatorul de mine remorcabil PMZ-4 are următoarele caracteristici
tactico-tehnice:
Cantitatea de mine antitanc încărcate în automobilul de tracţiune ........ 200
Tipul minelor plantate ............................ ................TM-46, TM-57, TM-62
Grosimea stratului de mascare de pămînt ....................................... 6-12 cm
Paşii minării .................................................................................. 4 şi 5,5 m
 259

Masa plantatorului ................................................................................ 1,8 t

Viteza de plantare a minelor ............................................................. 5 km/h
Echipa pentru plantarea minelor:
amorsate definitiv ........................................................................ 5 persoane
echipate nedefinitiv ...................................................................... 8 persoane

2. Maşinile rutiere
Motorizarea modernă permite trupelor de uscat să ducă acţiuni de luptă
de înaltă maniabilitate, să execute marşuri la distanţe mari, să desfăşoare
ofensiva în ritm înalt.
Pentru pregătirea şi întreţinerea drumurilor militare se întrebuinţează
maşinile de trasare a drumurilor, buldozerele, screperele, autogrederele,
frezele rutiere, cilindrii compresori rutieri şi plugurile de zăpadă.
Maşina pentru trasarea drumurilor BAT-M pe baza tractorului AT-T este
destinată pentru trasarea drumurilor de coloană, întreţinerea drumurilor
militare, astuparea gropilor, pîlniilor, şanţu-rilor, tranşeelor, amenajarea
coborîşurilor spre locurile de trecere, culoarelor prin abatizele din pădure
şi prin pădure măruntă şi pentru alte lucrări rutiere. Ea are echipament
universal de trasare a drumurilor şi de macara. Organul ei de lucru pentru
transportarea maşinii se aşază pe platforma maşinii de bază cu ajutorul
troliului tractorului şi sistemului hidraulic al organului de lucru însuşi.
Organul de lucru poate ocupa trei poziţii: în două lame, în echipament de
buldozer şi în echipament de greder. Pentru a înlesni trasarea drumurilor pe
povîrnişuri, maşina BAT-M este echipată cu un mecanism de înclinare a
organului de lucru.
Maşinile pentru trasarea drumurilor au următoarele caracteristici
tactico-tehnice:
Productivitatea: BAT-M
la trasarea drumului în teren mediu frămîntat ....... 1,5-10 km/h
la amenajarea trecerilor peste şanţuri, rîpe şi
200-250 m3/h
coborîşurilor spre vaduri ........................................
Capacitatea de ridicare a echipament. de macara 2t
Lăţimea de lucru a organului de lucru:
în poziţie de două lame ................. 4,5 m
în echipament de buldozer ............ 5m
Unghiul de înclinare a organului de lucru ............. 8˚
 260

Tractorul
Maşina de bază ......................................................
AT-T
Puterea motorului .................................................. 305 kW
Viteza de marş ....................................................... pînă la 35 km/h
Parcursul corespunzător rezervei de combustibil 500 km
Masa ...................................................................... 27,5 t
Durata instalării sau strîngerii ............................... 5-7 min.
Echipajul ................................................................ 2 persoane

3. Maşinile de săpat
Volumul mare de lucrări de terasament la amenajarea de fortificaţie a
poziţiilor trupelor şi raioanelor de dispunere a acestora, precum şi a punctelor
de conducere şi obiectivelor de servicii necesită maşini de săpat de înaltă
productivitate.
Maşinile de săpat sînt destinate pentru executarea săpăturilor în pămînt de
diferit profil, tranşeelor şi şanţurilor de comunicaţie, gropilor pentru lucrările
de fortificaţie, amplasamentelor de tragere şi adăposturilor pentru tehnica de
luptă şi de transport, precum şi a sondelor, găurilor de foraj şi puţurilor pentru
extracţia apei şi pentru executarea barajelor de mine şi exploziv. Pentru
realizarea acestor scopuri servesc maşina rapidă de săpat tranşee BTM-3,
maşina de săpat tranşee cu şasiu pe roţi TMK-2, maşina de săpat
regimentară PZM-2, maşina pentru lucrări de săpat MDK-2, excavatoarele
cu lingură E-305BV şi EOV-4421.
Maşinile de săpat tranşee au următoarele caracteristici tactico-tehnice:

BTM-3
Productivitatea ................................. 270-810 m/h
Dimensiunile tranşeei săpate de profil normal:
adîncimea .......…..... 1,5 m
lăţimea la fund ....……...................... 0,6 m
lăţimea la suprafaţa solului .............. 1,1 m
Raza minimă de rotunjire a tranşeei săpate în
serpentină .......................... 25 m
Maşina de bază ................................. AT-T
Puterea motorului ............................. 305 kW
Parcursul corespunzător rezervei de combustibil 500 km
Viteza de marş maximă..................... 36 km/h
Masa ................................................. 27,6 t
Durata instalării sau strîngerii .......... 10 min.
 261

Echipajul .......................................... 2 persoane

Maşina de săpat regimentară PZM-2 este destinată pentru săparea

gropilor în vederea construirii adăposturilor şi lucrărilor de fortificaţie,
precum şi pentru săparea tranşeelor.
Maşina PZM-2 are următoarele caracteristici tactico-tehnice:
Productivitatea:
la săparea tranşeelor în soluri dezgheţate .................................. 180 m/h
la săparea tranşeelor în soluri îngheţate ...................................... 35 m/h
la săparea gropilor în soluri dezgheţate ................................... 140 m3/h
Dimensiunile tranşeei săpate:
adîncimea ...................................................................................... 1,2 m
lăţimea la fund ............................................................................. 0,65 m
Dimensiunile gropii săpate:
adîncimea ......................................................................................... 3 m
lăţimea ........................................................................................... 3,5 m
Maşina de bază .......................................................................... KT-155
Puterea motorului ...................................................................... 121 kW
Viteza de marş maximă ............................................................. 45 km/h
Parcursul corespunzător rezervei de combustibil ....................... 550 km
Masa .............................................................................................. 12,8 t
Durata instalării sau strîngerii ...................................................... 3 min.
Echipajul ............................................................................... 2 persoane
Maşina pentru lucrări de săpat MDK-2 este destinată pentru săparea
gropilor în vederea construirii adăposturilor pentru tehnica de luptă şi de
transport, precum şi a adăposturilor pentru personal la amenajarea poziţiilor
pentru trupe şi a punctelor de comandă. Maşina MDK-2 face parte din clasa
maşinilor pentru lucrări de săpat pămîntul în gropi prin multiple treceri
(grosimea fiecărui strat 45 cm).
Maşina MDK-2 are următoarele caracteristici tactico-tehnice:
Productivitatea ............................................................................ 300 m3/h
Dimensiunile gropii săpate: adîncimea ............................................ 3,5 m
lăţimea la fund .................................... 3,5 m
lăţimea la suprafaţa solului ................. 4,1 m
Unghiul de înclinare a rampei de acces de intrare .............................. 15˚
Maşina de bază ................................................................................. AT-T
Puterea motorului .......................................................................... 305 kW
Viteza de marş .................................................................. pînă la 36 km/h
Parcursul corespunzător rezervei de combustibil .......................... 500 km
Masa ................................................................................................. 27,3 t
 262
Durata instalării sau strîngerii .......................................................... 3 min.
Echipajul ................................................................................... 2 persoane

Excavatorul EOV-4421 este montat pe şasiu de automobil şi e destinat în

fond pentru săparea gropilor la construirea lucrărilor de fortificaţie şi altor
lucrări genistice de diverse destinaţii.

Excavatorul EOV-4421 are următoarele caracteristici tactico-tehnice:

Productivitatea: cu lingura dreaptă ............... –

cu lingura întoarsă............... 110 m3/h
Capacitatea cupei ............................. 0,65 m3
Capacitatea de ridicare a echipa-mentului de
macara .......................... pînă la 3,5 t
Maşina de bază ................................ KrAZ-255B
Viteza de marş maximă ................... 70 km/h
Parcursul corespunzător rezervei de
combustibil ....................................... 650 km
Puterea motorului maşinii de bază ... 155 kW
Puterea motorului echipamentului de
lucru ......................................... 56 kW
Masa ................................................. 20 t
Echipajul .......................................... 2 persoane

4. Maşinile de treceri desant şi de construcţii poduri

Maşinile de această clasă se împart în trei grupuri principale: ambarcaţii de
treceri desant, poduri mobile, completuri şi instalaţii de construcţii poduri.
Fiecare dintre aceste grupuri include o anumită nomenclatură de maşini: de
treceri desant – transportoarele amfibiu pe şenile, portiţele autopropulsate şi
parcurile de pontoane; de poduri mobile – maşinile de asamblat elemente de
poduri şi podurile mobile de însoţire cu căi pentru roţi; de construcţii poduri –
completurile de mijloace pentru construcţie de poduri şi instalaţiile de bătut
piloţi la construirea podurilor.
Transportorul amfibiu PTS este destinat pentru a trece peste cursuri de
apă a desanturilor, materialului de artilerie, tractoarelor de artilerie cu roţi şi
pe şenile, transportoarelor blindate şi automobilelor. Cu o remorcă amfibie la
cîrligul de remorcare transportorul poate să treacă simultan peste cursul de
 263

apă un material de artilerie cu tractorul acestuia. În timpul unei singure curse

transportorul duce una-două piese de artilerie sau un tractor de artilerie, sau
un desant de circa 75 persoane.
Portiţa autopropulsată pe şenile GSP este destinată pentru transportarea
tancurilor şi autotunurilor. Ea se compune din două semipontoane.
Semipontoanele, care reprezintă o maşină şenilată, se desfăşoară şi se unesc
într-o singură portiţă pe apă. Pentru încărcarea sau descărcarea tehnicii portiţa
se apropie de mal, acostează, după aceea coboară rampele de acces. La
transportarea tehnicii cu GSP adîncimea apei lîngă bordurile portiţei încărcate
trebuie să fie cel puţin de 1,2 m. La strîngere portiţa se desface pe apă şi
fiecare semiponton, după aducerea bărcii pliante în poziţia de marş, iese pe
mal.

Maşinile de treceri desant au următoarele caracteristici tactico-

tehnice:

Transportorul Semipontonul
PTS GSP
Capacitatea de încărcare:
pe uscat ..................................... 10 t -
pe apă ........................................ 5t 52 t
Viteza de deplasare:
pe uscat ...................................... 42 km/h 40 km/h
pe apă ........................................ 11,5 km/h 8,2 km/h
Parcursul corespunzător rezervei de
combustibil:
pe uscat ...................................... 380 km 300 km
pe apă ......................................... 12 h 10 h
Puterea motorului ......................... 256 kW 155 kW
Masa ............................................. 17 t 17 t
Echipajul ...................................... 2 persoane 2 persoane

Parcul de pod pe pontoane PMP include 32 elemente-mijloc şi 4

elemente-mal, 12 şalupe de construcţii poduri şi 36 automobile tip KrAZ.
Fiecare element se transportă pe un automobil. Aruncarea acestora pe apă se
realizează nemijlocit de pe automobile, după aceea elementele se deschid în
mod automat.
 264

Podul mobil pe tanc MTU este montat pe baza tancului T-62, are un
blindaj de protecţie puternic, acţionează, de regulă, în dispozitivele de luptă
ale trupelor în ofensivă. El asigură amenajarea trecerilor cu pod peste diferite
obstacole cu lăţimea de pînă la 12 m. Instalarea şi scoatera podului sînt
executate de către echipaj, fără a ieşi din maşină. Podul are un tonaj de 50 t,
asigurînd practic trecerea tuturor mijloacelor tehnice pe şenile şi cu roţi.

Podul mobil greu TMM permite asamblarea unui pod cu tonajul de 60 t,

lungimea de 42 m şi lăţimea de 3,8 m. Din completul TMM fac parte patru
maşini de asamblat elemente de poduri pe baze de automobil KrAZ-255B.
Lungimea fermei de pod a unei maşini constituie 10,5 m, înălţimea suportului
3 m. Trecerile cu pod pot avea lungimea de 10,5, 21; 31,5 şi 42 m. Pentru
instalarea sau strîngerea podului de lungime completă se consumă un timp de
50-60 min.

MASCAREA

Generalităţi
Mascarea este una dintre sarcinile asigurării genistice a acţiunilor de
luptă.
Măsurile genistice de mascare se efectuează pentru ascunderea trupelor
şi obiectivelor, asigurarea acţiunilor demonstrative, amenajarea şi întreţinerea
raioanelor şi obiectivelor false în scopul inducerii inamicului în eroare în
privinţa dispunerii şi acţiunilor reale ale propriilor trupe. Măsurile de
mascare trebuie realizate activ, convingător, permanent şi în mod variat.
Activismul mascării constă în tendinţa perseverentă de a ascunde
dispunerea adevărată şi acţiunile propriilor trupe, a dezorienta inamicul şi a
provoca din partea lui acţiuni convenabile trupelor proprii. Măsurile de
mascare trebuie realizate permanent la toate etapele acţiunilor de luptă, ziua şi
noaptea, pe orice anotimp, iar procedeele de mascare trebuie să se
deosebească prin diversitate şi naturaleţe.
Măsurile genistice de mascare includ vopsirea de mascare, întrebuinţarea
măştilor artificiale, darea formelor de mascare lucrărilor de fortificaţie,
tratarea de mascare a terenului, utilizarea vegetaţiei, întrebuinţarea machetelor
şi lucrărilor false, precum şi a mijloacelor de fumizare, de mascare a
luminilor, de mascare prin sunete şi mascare de radiolocaţie.
În primul rînd, se utilizează pe larg proprietăţile de mascare ale terenului,
adică existenţa măştilor naturale – pădurilor, tufişurilor, caracterului
accidentat al terenului, localităţilor şi a diferitelor obiecte din teren.
Condiţia necesară a mascării este respectarea disciplinei de mascare,
păstrarea secretului militar şi executarea în ascuns a lucrărilor genistice.
 265

Disciplina de mascare constă în aceea ca să nu se atragă atenţia inamicului la

obiectivele mascate. Pentru aceasta se limitează mişcarea oamenilor, tehnicii
mijloacelor de transport pe sectoarele observate de inamic; nu se admite
aglomerarea de personal şi tehnică la punctele de trecere, punctele de
conducere etc.; se interzice tăierea totală a vegetaţiei, precum şi călcarea ierbii
şi formarea cărărilor în raioanele de dispunere a obiectelor de mascat. În afară
de aceasta, trebuie respectate cu stricteţe regulile de mascare a luminilor şi
sunetelor; executarea lucrărilor genistice cu mascarea minuţioasă a lucrărilor
executate şi materialelor de construcţie; organizarea pregătirii materialelor de
construcţie numai în locurile special destinate şi alte măsuri.

Mijloacele de mascare din dotare

Din mijloacele de mascare din dotare fac parte mijloacele de mascare
individuală, completurile de mascare, reflectoarele poliedrice, mijloacele de
mascare a luminilor şi de mascare prin fum.
Mijloacele d e m a s c a r e i n d i v i d u a l ă sînt destinate pentru
mascarea, în primul rînd, a cercetaşilor, lunetiştilor, transmisioniştilor,
pionierilor-mineri, observatorilor. Din aceste mijloace fac parte salopetele şi
costumele de mascare.
Salopeta de mascare se compune din pantaloni, scurtă şi capişon. Faţa se
ascunde sub o mască. Combinezonul poate avea colorare pe faţă şi pe dos sau
numai pe faţă. În cazul colorării duble el se foloseşte pe fondul verdeţii şi
nisipului, în celălalt caz – numai pe fondul verdeţii sau numai pe fondul
nisipului. Combinezonul are aplicaţii pentru prinderea materialelor de
mascare aflate la îndemînă.
Costumul de mascare se compune din scurtă, pantaloni şi mănuşi cusute
din ţesătură de bumbac albă. El se foloseşte în condiţii de iarnă. Completul
are o panglică albă pentru mascarea armei individuale.

C o m p l e t u r i l e d e m a s c a r e sînt destinate pentru ascunderea

tehnicii de luptă şi speciale, lucrărilor de fortificaţie împotriva cercetării
terestre şi aeriene, vizual-optice şi foto şi se întrebuinţează pentru amenajarea
măştilor verticale şi orizontale şi măştilor-acoperiş, din acestea fac parte
completurile MKT şi masca universală fără carcasă.
Se produc completuri de mascare MKT de următoarele feluri: MKT-L –
de vară din ţesătură reticulară; MKT-S – de iarnă din ţesătură reticulară albită;
MKT-T – de vară din plasă de bumbac cu ochiul de 50x50 mm cu umplutură
din bucăţi şi panglici de ţesătură pentru mascarea tehnicii pe fonduri vegetale,
MKS-2p fabricate din materiale sintetice, setul MKS-2P este destinat
fundalurilor de nisip și de stepă de deșert. 
Toate completurile au acelaşi înveliş de mascare cu dimensiunile de
12x18 m. Completul încorporează 12 elemente standard cu dimensiunile de
 266

3x6 m fiecare, 3 şnururi de împreunare, 24 ţăruşi metalici şi o husă de

ambalare. Învelişul de mascare se uneşte cu ajutorul şnururilor de împreunare
prin cusături continue ce se desfac rapid. Cu un complet MKT poate fi
mascată o poziţie de tragere cu sector de tragere circular sau limitat, un
transportor blindat, un tanc şi alte obiecte. Completurile de mascare au o masă
de 40-70 kg, se instalează de către servanţi (echipaj) în curs de 5-10 min.
Completul MKT-L are colorare dublă. Pe fond de vegetaţie se utilizează
partea din faţă de culoare brună-verzuie, iar pe fond de pămînt dezvelit –
partea inversă de culoare pămîntie-verzuie. Dacă în teren există pete cu
vegetaţie şi pete de pămînt dezvelit, atunci acest înveliş poate fi asamblat,
astfel că să îmbine elemente puse cu partea din faţă cu elemente puse cu
partea inversă.
Masca universală fără carcasă se întrebuinţează pentru mascarea tehnicii
de mare gabarit în condiţii de vară şi de iarnă. În componenţa măştii intră: 2
învelişuri de mascare cu dimensiunile de 12x18 m fiecare, 18 elemente de
stîlpi, 6 copertine. Completul mai are, de asemenea, ţăruşi de ancorare, ţăruşi
auxiliari, huse de ambalare şi alte piese.
Masca are o masă de 250 kg şi se instalează de către echipa de servanţi
din cinci persoane în curs de 15-20 min.

R e f l e c t o a r e l e p o l i e d r i c e se întrebuinţează pentru
contraacţiune împotriva cercetării prin radiolocaţie a inamicului. Reflectorul
poliedric reprezintă o construcţie metalică din patru-opt unghiuri, laturile
cărora pot avea forma de triunghi, pătrat sau sector. Ele se fac din tablă de
oţel subţire ce reflectă bine undele radio.
Reflectorul poliedric metalic OMU se întrebuinţează pentru a imita şi a
disimula împotriva cercetării terestre prin radiolocaţie a inamicului
concentrarea şi deplasarea tehnicii de luptă. Reflectorul se trece din poziţia de
transport în cea de lucru prin stabilirea celor trei plane în poziţii reciproc
perpendiculare şi fixarea lor cu ajutorul dispozitivelor de fixare. Cu ajutorul
şnurului, ce face parte din complet, reflectorul se agaţă de un stîlp sau de o
grindă transversală din prăjini sau bare.

Mijloacele de mascare a luminilor la automobile sînt dispozitivele de

camuflaj (DC) ale farurilor şi lanternelor de semnalizare, precum şi ecranul de
bord cu iluminare electrică pentru tehnica pe şenile. Cu ajutorul dispozitivelor
de camuflaj se reduce intensitatea luminii aparatelor de iluminat ale maşinilor
şi pot fi create trei regimuri de mascare a luminii: fără întunecare, de
întunecare parţială şi de întunecare completă.

Drept mijloace de mascare prin fum servesc grenadele fumigene de

mînă, lumînările fumigene, proiectilele fumigene de artilerie.
 267

Grenadele fumigene de mînă RDG-2, RDG-2h şi RDG-2c au o masă de

0,5-0,6 kg; timpul de aprindere a acestora pînă la 15 s, durata fumizării 1-1,5
min., lungimea norului de fum nesupravegheat creat de grenadă este de 25-35
m.
Lumînările fumigene se împart în lumînări mici, mijlocii şi mari.
Lumînările fumigene mici DMH-5 şi DM-11 au o masă de 2,3-2,7 kg; durata
fumizării 5-7 min., lungimea norului nesupravegheat 50-70 m. Lumînarea
fumigenă mijlocie DSH-15 are o masă de 7-7,5 kg; durata fumizării 15 min.,
lungimea norului nesupravegheat 50-70 m. Lumînările fumigene mari BDŞ-5
şi BDŞ-15 sînt destinate pentru crearea perdelelor de fum de mare lungime şi
au o masă de 45-50 kg, durata fumizării a primei lumînări e de 5-7, a
celeilalte de 15 min., lungimea respectivă a norului de fum nesupravegheat e
de 200 şi 115 m. Durata aprinderii tuturor lumînărilor nu depăşeşte 30 s.
Proiectilele fumigene de artilerie pe locul spargerii formează peste 1-3 s un
nor de fum alb, care se menţine în funcţie de calibrul proiectilului timp de 10-
30 s. Cu ajutorul proiectilelor fumigene perdelele de fum pot fi create pe
locurile de dispunere a dispozitivelor de luptă ale inamicului prin surprindere.

Vopsirea de mascare a tehnicii şi obiectelor

Vopsirea de mascare se întrebuinţează pentru a micşora observabilitatea
sau pentru a denatura aspectul exterior al obiectelor. Cu acest scop se execută
vopsirea de protecţie, de imitare şi de deformare.
Vopsirea d e p r o t e c ţ i e este unicoloră, cel mai puţin observabilă pe
un fond corespunzător. Se întrebuinţează pentru vopsirea materialului, precum
şi a măştilor şi lucrărilor de fortificaţie amplasate pe fonduri unicolore.
Vopsirea d e i m i t a r e este multicoloră ce reproduce pe suprafaţa de
vopsit a obiectului desenul fondului înconjurător. Se întrebuinţează pentru
vopsirea obiectelor şi măştilor fixe.
Vopsirea d e d e f o r m a r e este multicoloră cu pete mari ce
denaturează aspectul exterior al obiectului din cauza contopirii cu fondul
terenului a unor pete vopsite. Se întrebuinţează pentru vopsirea obiectelor
mobile. Pentru latitudinile medii se recomandă următoarele proporţii ale
vopsirii de deformare: culoarea verde 50 %, culoarea cenuşie-pămîntie (cea
mai intensă) 25 % şi culoarea cafenie închisă sau verde închisă 25 %.
În cazul vopsirii de imitare şi de deformare unele pete trebuie să treacă de
pe un plan al obiectului pe altul şi să aibă o dispunere nesimetrică. La
vopsirea tunurilor, tancurilor, maşinilor nu trebuie de reprodus acelaşi desen
şi aceeaşi amplasare a petelor pe materialul uneia şi aceleaşi subunităţi.

Machetele, lucrările false şi măştile artificiale

 268

Machetele şi lucrările false se întrebuinţează pentru imitaţia obiectelor

militare. Cu ajutorul machetelor se imită tehnica, armamentul, personalul,
obiectele din teren şi diferite construcţii, iar cu ajutorul lucrărilor false –
drumurile şi drumurile de coloană, podurile, barajele genistice, lucrările de
fortificaţie şi alte lucrări.
La locurile de dispunere a machetelor şi lucrărilor false trebuie de imitat,
de asemenea, şi indicaţiile activităţii vitale caracteristice pentru acest obiect.
Există machete şi lucrări false de producţie industrială sau se produc la
trupe din lemn, materiale aflate la îndemînă, pămînt şi zăpadă. Dimensiunile
machetelor şi lucrărilor false trebuie să corespundă dimensiunilor obiectelor
reale.
Unul din cele mai răspîndite procedee de mascare este executarea măştilor
artificiale. Acestea se fac din materiale aflate la îndemînă sau se montează din
completurile din dotare şi includ măşti verticale, orizontale sau înclinate,
măşti-acoperiş şi măşti deformante.
M ă ş t i l e v e r t i c a l e ascund obiectul împotriva observării terestre,
există măşti pentru tranşee, măşti rutiere şi măşti-gard.
Măştile pentru tranşee se fac din crengi, vreascuri etc. Ele au o înălţime de
50-70 cm. Se instalează pe parapet pentru mascarea deplasării personalului
prin tranşee şi şanţuri de comunicaţie.
Măştile rutiere pot fi instalate de-a lungul drumului şi peste drum (fig.
7.4). Măştile de-a lungul drumului se fac cu carcasă şi fără aceasta. La
executarea măştilor cu carcasă în calitate de tăblie se întrebuinţează grile şi
împletituri din materiale aflate la îndemînă sau plase cu materiale de mascare,
crengi, paie şi iarbă împletite în ele. Înălţimea măştilor de-a lungul drumului
şi a măştilor-gard se determină prin dimensiunile obiectului de mascat.
Supraînălţarea tăbliei măştilor deasupra obiectului de mascat trebuie să fie de
cel puţin 50 cm.
Măştile de peste drum au carcasă şi tăblie de mascare. Tăblia măştii se
dispune deasupra drumului, astfel încît să nu stînjenească circulaţia maşinilor
de luptă şi a mijloacelor de transport auto cu încărcătură. Distanţa dintre măşti
se determină pornind de la necesitatea ca circulaţia pe drum să nu fie
observată de inamic.
M ă ş t i l e o r i z o n t a l e ascund obiectul împotriva observării aeriene.
Dimensiunile măştii în plan trebuie să depăşească dimensiunile obiectului de
mascat. Pentru aceasta marginile măştii se scot în toate părţile dincolo de
limitele obiectului cu o mărime egală cu două înălţimi ale măştii.
O contopire mai bună cu fondul şi invizibilitatea umbrei, ce cade de la
masca orizontală, se obţine prin împletirea neuniformă a materialului de
mascare cu înveliş. În centru densitatea de completare cu material de mascare
trebuie să constituie 75-90 %, iar spre margini densitatea se micşorează pînă
la 10-15 %.
 269

Măştile înclinate se prind cu marginea inferioară de pămînt şi se

poziţionează sub un unghi de 30-60˚. Ele ascund obiectul împotriva observării
terestre; dacă marginea superioară a măştii înclinate se prinde de obiectul din
teren, atunci obiectul mascat va fi ascuns şi împotriva observării aeriene.
M ă ş t i l e - a c o p e r i ş se întrebuinţează, de obicei, pe poziţiile
trupelor. Pentru mascarea locaşurilor şi amplasamentelor de tragere,
tranşeelor, materialului şi armamentului se întrebuinţează măştile-acoperiş
plate. Obiectele supraînălţate deasupra suprafeţei solului se maschează cu
măşti-acoperiş în formă de cupolă, iar cele dispuse în rîpi, debleuri, pîlnii – cu
măşti-acoperiş concave.
Măştile-acoperiş pot fi cu carcase şi fără ele. În ultimul caz ele reprezintă
un acoperiş de mascare, care se pune pe obiectul de mascat sau se întinde
deasupra acestuia, folosind copacii, construcţiile şi alte obiecte din teren.
Iarna măştile-acoperiş se fac din zăpadă tasată, blocuri de zăpadă, bucăţi de
gheaţă, precum şi din vergele sau plase cu hîrtie, ţesătură, zăpadă congelată pe
ele.
M ă ş t i l e d e f o r m a n t e se întrebuinţează pentru denaturarea formei
obiectelor de mascat şi a umbrelor de la acestea. Cu ajutorul acestor măşti se
complică considerabil posibilitatea constatării caracterului şi destinaţiei
obiectului.
Din măştile deformante fac parte streşinile, crestele, construcţiile anexe şi
suprastructurile.
Se numesc streşini nişte panouri plate amplasate orizontal sau înclinat;
creste – panouri plate amplasate vertical. Streşinile şi crestele se
întrebuinţează la mascarea lucrărilor de fortificaţie, imitînd terenul, sau la
mascarea materialului.
Se numesc construcţii anexe şi suprastructuri nişte machete
tridimensionale ale unor părţi de construcţii – acoperişuri, pereţi, podeţe,
împrejmuiri, ferme de pod etc., care se amplasează corespunzător alături sau
deasupra obiectului de mascat.
Amplasarea măştilor deformante este determinată de configuraţia
obiectului şi sarcina mascării. Cel mai bun efect pozitiv apare la dispunerea
obiectului cu masca deformantă desfăşurată lîngă un tufiş sau la marginea
pădurii, precum şi pe porţiuni de teren pestriţe ce abundă într-o cantitate mare
de pete contraste naturale sau artificiale.
 270

1. Cerinţele regulamentelor şi a altor documente de directivă cu

privire la păstrarea şi fortificarea sănătăţii. Profilaxia afecţiunilor
pustuloase (de piodermită). Călirea organismului.
Igiena personală a militarului este un compartiment al igienei
militare, în care se examinează măsurile de menţinere şi fortificare a
sănătăţii militarilor. Aceste măsuri prevăd un şir de cerinţe igienice faţă de
îngrijirea corpului, inimilor, cavităţii bucale şi a echipamentului (fig. 1).
O cerinţă igienică este menţinerea în curăţenie a corpului.
În viaţa omului pielea are o funcţie importantă. Ea participă la
procesele respiratorii şi la eliminarea produselor metabolice. Fiind
acoperită de transpiraţie, grăsime, epiteliul exfoliat (mortificat), praf şi
microbi, pielea funcţionează insuficient, influenţând nefavorabil starea
organismului. În afară de aceasta, murdăria poate provoca boli de piele.
De aceea corpul trebuie menţinut în curăţenie şi în conformitate cu
cerinţele regulamentelor, militarii trebuie să facă baie nu mai rar de o dată
pe săptămâna cu schimbul lenjeriei, zilnic să facă toaleta de dimineaţă,
ştergîndu-se până la brâu cu ştergarul umed.

Murdăria, de obicei, se acumulează pe sub unghii, printre degete, de

aceea toate părţile descoperite ale corpului trebuie spălate în fiecare zi cu
 271

săpun, iar faţa, gîtul - de două ori pe zi: dimineaţa după înviorare şi scara
înainte de somn, la necesitate şi mai des.
Pentru militari se recomandă o frizură scurtă. Capul trebuie spălat nu
mai rar de o dată pe săptămâna cu săpun, şampon în baie, părul după spălare
trebuie uscat cu ştergarul şi pieptănat. Militarii se vor rade în fiecare zi cu
mijloace individuale de bărbierit. În caz de tăieturi, rană se tratează cu
tinctură de iod. Se interzice utilizarea rechizitelor de bărbierit străine.
Igiena cavităţii bucale arc o marc importanţă, deoarece în gură, de
obicei, se află un număr mare de microorganisme. Se recomandă curăţirea
dinţilor cu periuţa de dinţi de două ori pe zi - dimineaţa şi seaca înainte de
somn, iar după mâncare - clătirea gurii. Pentru depistarea dinţilor bolnavi
militarii necesită examen medical regulat la medicul stomatolog.
Trebuie de accentuat importanţa spălării mâinilor înainte de masă, după
terminarea lucrului, deservirii tehnicii şi vizitarea veceului. Mâinile se
murdăresc mai frecvent şi mai mult decît celelalte părţi ale corpului.
Împreună cu murdăria, pe mâini nimereşte o cantitate marc de
microbi printre care şi patogeni (salmonella, shigeloza, ouă de helminţi etc).
Mâinile se spală cu săpun. Se interzice spălarea mâinilor cu benzină,
deoarece se degresează şi se usucă pielea. în afară de aceasta, benzina etilată
conţine o substanţă toxică, numită tetraetil de plumb.
Unghiile trebuie să fie tăiate scurt pentru evitarea infectării cu
microbi şi ouă de helminţi. îngrijirea picioarelor are o însemnătate
igienică deosebită. Pielea tălpii picioarelor, în comparaţie cu cea a altor
regiuni ale corpului, are un număr mare de glande sudoripare. Transpiraţia
care se elimină, îmbibă obielele (ciorapii) şi duce la sedimentarea pe ele
a prafului, care pătrunde în încălţăminte. Praful şi transpiraţia murdăresc
obielele (ciorapii) şi ca rezultat pot provoca diferite maladii ale pielii
picioarelor. îngrijirea picioarelor constă în spălarea lor înainte de somn cu
săpun şi ştergerea cu un ştergar special pentru picioare. O măsură
profilactică este ajustarea corecta a încălţămintei. Încălţămintea strimtă pe
timp de iarnă îngreunează circulaţia sângelui, şi în consecinţă duce la
răcirea şi degerarea picioarelor.
Călirea organismului prevede un sistem de acţiuni ce sporesc
rezistenţa lui faţă de condiţiile meteorologice nefavorabile.
Călirea se consideră drept cea mai eficace metodă de profilaxie a
răcelilor. Căli rea se realizează prin alternarea raţională a acţiunii asupra
organismului a frigului, căldurii, radiaţiei termice, folosindu-se în aceste
scop factorii naturali: aerul, apa, radiaţia solară.
Încă din timpuri străvechi omul recurgea la călire pentru a se
acomoda la condiţiile naturale nefavorabile. Principiile de bază ale călini
sunt: călirea treptată, sistematică şi cea complexă.
 272

Principiile călirii treptate constă în intensificarea succesivă a

factorului de călire (spre exemplu, scăderea treptată a temperaturii apei şi
mărirea timpului de expunere la ca). Călirea sistematică prevede procedurile
de călire zilnică. De regulă, respectîndu-se acest principiu. Peste 1,5-2 luni
se observă, vădit rezultatul. Dacă procedurile de călire sânt efectuate
neregulat, reflexele formate temporar dispar repede şi rezistenţa
organismului faţă de răcire scade. Aplicarea în timpul călini a urnit anumit
excitant sporeşte rezistenţa organismului (băile reci ale picioarelor sporesc
rezistenţa lor la răcire). De aceea, pentru a căli organismul, trebuie de
aplicat multilateral un complex de activităţi variate de călire cu apă şi aer.
Un factor mai puţin excitant, cu care se recomandă de început călirea, este
aerul.
In timpul băilor de aer organismul este supus influenţei curenţilor de
aer, care au o capacitate variată de răcire. Băile de aer tonifică sistemul
nervos, antrenează aparatul de termoreglare, sporesc metabolismul,
ameliorează somnul şi pofta de mâncare. Călirea cu aer se poate face anul
întreg, vara ta aer liber, iarna în încăperi bine ventilate. Călirea cu aer
începe de la temperatura de 20°C. Primele băi de aer vor dura de la 10-15
mm., până la 1,5-2 ore. Durata băilor do aer se va regla în dependenţă de
reacţia organismului. Băile de aer vor fi îmbinate cu jocuri sportive,
exerciţii fizice, plimbări.
Conductibilitatea termică a apei este de 28 de ori mai mare decît a
aerului, de aceea apa se consideră un excitant mai puternic decît aerul la
aceeaşi temperatură. Călirea cu apă se face prin fricţiuni cu un prosop
muiat în apă rece, prin abluţiuni cu apă răcoroasă a torsului sau a
corpului timp de 1-2 min.., sau prin duş. în ultimul caz, la acţiunea apel rece
se mai adaugă excitarea mecanică a terminaţiilor nervoase cu jeturi de apă.
Fiecare procedură cu apă va începe cu cea de apă călduţă. Omul sănătos
poate începe fricţiunile cu apă avînd o temperatură de plus 20-22 C, treptat
scăzând-o. Când temperatura apei va ajunge la plus 16- 17°C, se va trece
la abluţiuni. şi duş. După aceste proceduri corpul se şterge, apoi se masează
cu şervet până la roşe aţă. Un efect şi mai mare îl are scăldatul în bazinele
cu apa. în acest caz asupra organismului influenţează temperatura şi
presiunea apei, aerului, radiaţia solară şi mişcările celui ce se scaldă în
apă. Se recomandă scăldatul în apă la o temperatură de cel puţin 18-20°C.
Sânt recomandate, de asemenea, procedurile acvatice locale, spre
exemplu, clăti rea gurii cu apă rece şi spălatul picioarelor cu apa rece zilnic.
Aceste proceduri cu apă vor începe de la o temperatură nu mai mare de plus
5°C. Se ştie că anume răcirea membrelor inferioare reprezintă cauza cea
mai frecventă a bolilor de răcire, de aceea căli rea picioarelor are un efect
profilactic vădit.
 273

2. Regulile de întreţinere a încăperilor de uz comun şi teritoriului

unităţii.
În cazarmă militarul locuieşte într-un colectiv unic cu camarazii.
Asigurarea condiţiilor igienice de cazare în locul de amplasare a unităţii
militare prevede aplicarea normelor sanitare în vigoare în ce priveşte
folosirea şi întreţinerea clădirilor şi a terenului unităţii. Igiena cazărmii
include repartizarea corectă a spaţiului, curăţenia şi dezinfecţia, aerisirea,
încălzirea şi iluminarea încăperilor.
Un rol important în menţinerea şi fortificarea sănătăţii militarilor îl
joacă aerisirea regulată a încăperilor. Aerisirea poate fi efectuată prin
ventilarea naturală şi artificială a încăperilor. La ventilarea naturală
schimbul de aer are loc prin diferite orificii, pori ai pereţilor, însă ea nu este
suficientă şi de aceea se foloseşte ventilarea prin deschiderea geamurilor şi
uşilor în lipsa efectivului. Pentru a înlesni ventilarea naturală a încăperilor
se construiesc canale de aerisire în pereţii interiori ai cazărmii, care sporesc
curăţirea aerului poluat.
Dacă aerisirea nu este suficientă, aerul din încăperi se impurifică şi
poate duce la răspândirea diferitelor maladii aerogene. în conformitate cu
cerinţele regulamentare, temperatura aerului în cazărmi pe timp de iarnă
trebuie să fie nu mai joasă de plus 18°C. O temperatură mai scăzută poate
duce la răcirea organismului. Menţinerea regulamentară a normelor igienice
în cazărmi reprezintă condiţia necesară pentru odihna normală şi menţinerea
sănătăţii militarilor.
Fiecare militar este dator să menţină într-o ordine exemplară patul,
noptiera, iar persoana de serviciu este obligată să aibă grijă ca în toate
încăperile cazărmii să se menţină curăţenia.
Respectarea regulilor igienice personale şi sociale în cazarmă,
reprezintă criteriul principal privind menţinerea şi fortificarea sănătăţii
militarilor.

3. Igiena privind activitatea în componenţa serviciului de uz pe sala

de mese.
Personalul serviciului de zi pe cantină trebuie să respecte strict igiena
personală şi cea socială. Înainte de a fi numiţi în serviciul de zi pe cantină
militarii trebuie să treacă un control medical. Personalul din serviciul de zi
pe cantină menţine starea sanitară corespunzătoare în toate încăperile
ospătăriei. Se interzice implicarea personalului din serviciul de zi la
porţionarea bucatelor şi la spălarea cazanilor de preparat hrana, la
îndeplinirea lucrului fără îmbrăcăminte specială.
 274

4. Noţiuni despre bolile contagioase. Condiţiile apariţiei şi

răspândirii bolilor contagioase. Măsurile de prevenire a bolilor
infecţioase în rândurile efectivului.
Oamenii sănătoşi se pot îmbolnăvi de shigeloză, febră tifoidă, holeră
şi alte boli intestinale de la alţi bolnavi (sau purtători de bacili), care
elimină din intestin în mediul înconjurător microbi patogeni. Aceasta
este cea mai răspândită formă de molipsite, infecţiile fiind numite "boli
ale mâinilor murdare", când agenţii patogeni pătrund în organism numai
prin gură împreună cu hrana şi apa contaminată, precum şi cu murdăria
de pe mâini.
Agenţii infecţiilor intestinale îşi menţin capacitatea vitală în mediul
extern un timp îndelungat. Astfel, bacilul shigelozei (dizenteriei) nu piere
pe legume şi fructe timp de 6-17 zile, bacilul febrei tifoide - timp de 30 de
zile, agentul holerei - timp de 2 ani. Însă toate aceste bacterii pier în timpul
prelucrării termice (fierberii) produselor.
S h i g e l o z e l e sânt boli generale provocate de bacterii din genul
shigelelor care au pătruns în intestinul omului împreună cu hrana şi apa.
Perioada de incubaţie este de 2-5 zile. Simptomele bolii sânt: slăbiciuni,
temperatură ridicată, dureri în abdomen, scaun frecvent şi fluid, conţinând
sânge şi mucoasă. După întremare (însănătoşire) omul poate să fie purtător
de bacili. Agenţii patogeni ai dizenteriei sânt nişte bacili aerobi, imobili,
care nu formează spori. Infecţia se transmite plin intermediul legumelor
şi fructelor nespălate, apei. produselor lactate care nu au fost expuse
prelucrării termice şi oricare altă hrană infectată în procesul pregătirii sau
păstrării în condiţii antisanitare.

F e b r a tifoidă este o boală infecţioasa foarte periculoasă, provocată

de bacilul febrei tifoide. Perioada de incubaţie a bolii este de 7-23 zile.
Simptom ele îmbolnăvirii sânt; dereglarea acută a funcţiilor intestinului,
slăbiciunile pronunţate, temperatură înaltă (până la plus 40 C) ce se
menţine timp îndelungat, halucinaţii, dureri de cap, insomnie. După
întremare, un timp îndelungat omul poate rămâne în continuare contagios
pentru persoanele înconjurătoare. Omul se infectează prin intermediul
diferitelor produse alimentare, bucate pregătite şi transportate cu
încălcarea regulilor sanitaro-igienice.
H o l e r a este o infecţie, agentul căreia pătrunde în organism pe cale
orală. Perioada de incubaţie este 2-6 zile. Simptom ele îmbolnăvirii sânt:
diareea, voma, care duc la deshidratarea organismului, dureri de cap,
ameţeli, convulsii. După însănătoşire este posibil ca omul să rămână în
continuare contagios pentru persoanele înconjurătoare. Îmbolnăvirea este
 275

provocată de vibrionul holeric în formă de virgulă, care este mobil (are un

flagel). Infecţia se transmite prin apă şi prin produsele alimentare preparate
în condiţii antisanitare.

Măsurile de prevenire a infecţiilor intestinale acute în unităţile militare

se reduc la următoarele:
1. Controlul medical permanent al personalului blocului alimentar,
precum şi al militarilor repartizaţi pentru lucrul în sectorul alimentar.
2. Respectarea regulilor de igienă personală a bucătarilor,
îndeosebi a curăţeniei mâinilor.
3. Respectarea curăţeniei la locul de muncă, în secţie.
4. Nimicirea muştelor, gândacilor de bucătărie şi a rozătoarelor care
sânt vectori ai infecţiei.
5. Spălarea minuţioasă şi dezinfectarea veselei.
6. Fierberea apei din bazinele acvatice deschise înainte de folosirea
ei la prepararea hranei şi pentru băut.
7. Spălarea minuţioasă a legumelor, fructelor, îndeosebi a celor ce
urmează să fie consumate în stare proaspătă.
8. Fierberea apei, prelucrarea termică a bucatelor din brânză
nepasterizată.
9. Prelucrarea termică a bucatelor uşor altera bile.
10. Păstrarea hranei preparate în frigider sau în stare fierbinte la
temperatura de plus 65 C nu mai mult de timpul recomandat.

1. Acordarea primului ajutor (PA).

Scopul primului ajutor constă în salvarea vieţii răniţilor/bolnavilor şi
crearea condiţiilor minime pentru că acesta să suporte evacuarea medicală.
Primul ajutor se acordă răniţilor/bolnavilor pe câmpul de luptă, la locul
rănirii sau în cele mai apropiate adăposturi, de sine stătător sub formă de auto
ajutor de către militarul rănit sau primul ajutor acordat de orice alt militar sau
de către sanitarul subunităţii militare.
Toţi militari sunt obligaţi să cunoască:
- măsurile de prim ajutor (ajutorul reciproc) şi să le acorde la timp şi
corect răniţilor/bolnavilor sau să le aplice pentru sine, în caz de rănire (auto
ajutor);
- procedeele de scoatere a răniţilor/bolnavilor de sub focul adversarului,
din tehnica de luptă şi de adăpostire temporară a acestora.
La acordarea primului ajutor se folosesc mijloace individuale de
protecţie: garoul/turnichetul, pachetul individual de pansament şi la necesitate
unele mijloace improvizate.
Măsurile primului ajutor prevăd:
 276

- hemostaza provizorie prin aplicarea garoului/ turnichetului pentru

membre într-un minut sau a pansamentului compresiv;
- aplicarea pansamentului pe plagă;
- imobilizarea provizorie a fracturilor;
- calmarea durerii (analgezice, AINS);
- resuscitarea cardio - respiratorie - ABC;
- aplicarea măştii contra gaze în terenul contaminat;
- tratarea sanitară (decontaminare) parţială, când este cazul.
Timpul optim de acordarea a primului ajutor este de 10 minute după
rănire.
În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se
asigure securitatea la locul accidentului (locul impactului, rănirii), să fie luate
toate măsurile de prevenire pentru ca starea rănitului să nu se înrăutăţească.

Clasificarea zonelor

Zone

Zonă cu pericol
Zonă nesigură Zonă sigură
iminent

Apelăm ajutor Îndepărtarea Prim ajutor

staţie radio pericolului

Militarul trebuie, în primul rând, să asigure securitatea rănitului, a

celor din jur, cât şi a lui însuşi.
Zonă nesigură - zona în care, dacă intervenim, ne punem viaţa în
pericol, cerem ajutor prin staţia radio sau telefon.
Zonă cu pericol iminent - victima nu se află în momentul dat în
pericol, dar pericolul poate să apară în orice moment. Trebuie să eliminăm
pericolul, evacuăm victima departe de pericol sau pericolul departe de victimă
(amenajarea locului accidentului/rănirii.)
Zonă sigură - nu prezintă pericol pentru victimă.
Militarul salvator trebuie să stabilească contactul cu rănitul şi să
acţioneze corespunzător, acordând primul ajutor şi scoaterea acestui de pe
 277

câmpul de luptă.
Când rănitul este fără cunoştinţă să stabilească priorităţile de prim
ajutor, cu evacuarea cât mai rapidă la locul de adunare răniţi unde va fi
examinat de către specialistul medical (instructor sanitar, felcer).
Răniţii şi bolnavii de pe câmpul de luptă se strâng pe subunităţi la locul
de adunare a răniţilor, cu forţele şi mijloacele acesteia şi cele primite de la
batalion. Aceştia se evacuează împreună cu armamentul individual, masca
contra gazelor şi lopata mică de infanterie. În funcţie de destinaţie şi
caracteristicile terenului, răniţii şi bolnavii se pot evacua de la subunităţi
direct la punctul medical al batalionului.
Răniţilor şi bolnavilor li se acordă primul ajutor şi ulterior îngrijirile de
specialitate necesare; primul ajutor se acordă de către militari şi sanitarul
companiei pe locul unde au fost răniţi, în adăposturile sau adăpostirile cele
mai apropiate; fiecare militar este obligat să cunoască modalităţile de acordare
a primului ajutor; în cadrul acestui ajutor se folosesc pachetul cu pansamentul
individual, pachetul de decontaminare iniţială, trusele medicale aflate în
autovehicule precum şi materialele sanitare şi medicamentele din genţile
personalului sanitar; după acordarea ajutorului medical, răniţii uşor, apţi
pentru luptă se înapoiază în subunităţile din care fac parte.
Echipa medicală dată în întărire companiei de infanterie asigură
acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor. Echipa acordă primul ajutor
în cazul rănirilor uşoare, afecţiunilor şi tratament medical de urgenţă pentru
stabilizarea răniţilor grav în vederea transportării acestora la punctul medical
batalionar.
În cazul în care survin răniri se acordă primul ajutor de către echipa
medicală şi de îndată ce este posibil se transportă rănitul înapoia unei
adăpostiri.
Dacă există, mai mulţi răniţi într-un pluton, aceştia sunt centralizaţi
pentru facilitarea tratamentului şi a evacuării; prin grija plutonierului
companiei este înaintată cererea de evacuare medicală către eşalonul superior
şi cu ambulanţa de la punctul medical batalionar răniţii sunt evacuaţi; răniţii
uşor pot fi evacuaţi cu orice vehicul aflat la dispoziţie. În condiţiile
întrebuinţării armelor nucleare, biologice, chimice şi a sistemelor incendiare,
protecţia medicală prezintă particularităţi determinate de felul îmbolnăvirilor,
rănilor sau intoxicaţiilor (boala de iradiere, arsuri, intoxicaţii specifice S.T.L.,
boli provocate de agenţi patogeni) precum şi de numărul mare de răniţi şi
bolnavi care apar în focare. Pentru lichidarea urmărilor atacului biologic se
iau măsuri de izolare şi evacuare a bolnavilor şi suspecţilor de boli
contagioase, de depistare a contactelor şi izolare a acestora, precum şi de
recoltare a probelor de sol, aer, apă sau vectori în vederea precizării agentului
patogen.
 278

Mijloace individuale de protecţie

Turnichet Pansament compresiv

Atelă mobilă pentru fracturi de Bandaj triunghiular

membre

Triajul medical la etapa prespitalicească.

Scopul principal al triajului medical efectuat la etapa prespitalicească

este asigurarea asistentei medicale urgente după priorităţi, cu evacuarea
victimelor/răniţilor conform destinaţiei.
Triajul este selectarea şi categorisirea victimelor unui dezastru în
vederea tratamentului în conformitate cu severitatea leziunilor contractate şi
disponibilitatea capacităţilor medicale şi de transport.
Triajul medical este modalitatea de stabilire a priorităţilor de evacuare
şi de tratament pentru diverse categorii de răniţi. Prin intermediul triajului
există posibilitatea ca asistenţa medico-chirurgicală acordată să fie eficientă,
având drept finalitate salvarea unui număr cât mai mare de vieţi.
Procesul de acordare a primului ajutor în cazul producerii
incidentelor soldate cu victime multiple se divizează in 2 etape: etapa
prespitalicească, care reprezintă primul ajutor acordat în focarul şi zona
dezastrului, precum şi pe parcursul căilor de evacuare până la instituţiile
medico-sanitare, în care sunt direcţionate victimele, şi etapa spitalicească,
care reprezintă asistenţa medicală acordată în instituţiile medico-sanitare, care
primesc victimele evacuate din zona dezastrului.
Triajul la etapa dată se începe nemijlocit în zona focarului şi se
efectuează de către efectivul echipelor sanitare, care, concomitent, acordă
victimelor şi primul ajutor. Luând în consideraţie condiţiile complicate,
adesea primejdioase, caracteristice pentru focarul impactului, aici se aplică
numai cele mai elementare măsuri de triaj, care, de regulă, constau în
 279

depistarea în baza semnelor vitale (hemoragie abundentă, lipsa respiraţiei,

lipsa conştienţii etc.) a celor victime, care necesită asistenţă medicală de
urgenţă şi evacuarea primordială, precum şi celor care sunt în stare să se
deplaseze de sine stătător sau cu un minim ajutor.
Prima grupa de victime se evacuează din focar în mod urgent, a doua
grupă este îndreptată spre punctele de adunare a răniţilor şi părăsesc zona
impactului de sine stătător. Restul victimelor se evacuează din focar în rândul
doi.

Acordarea PA în caz de răniri şi hemoragii.

Rana este o lezare a integrităţii ţesuturilor (pielii, mucoaselor,
muşchilor şi oaselor).
Complicaţiile rănirii pot fi:
a) hemoragia;
b) şocul;
c) dezvoltarea infecţiei în rană.
Dacă din rană începe să curgă lichid galben sau verzui (puroi), sau în
cazul în care pielea din jurul rănii devine roşie, fierbinte, umflată sau din ce în
ce mai dureroasă, însemnă că se dezvoltă o infecţie. Această infecţie poate fi
gravă, mai ales dacă este însoţită de o febră. Rănile prin arme de foc
(provocate de gloanţe, schije) traumatizează în principal ţesuturile. Dacă la
rănirea prin arma de foc pe corp sunt orificii de intrare şi ieşire, rănile se
numesc penetrante, dar dacă glontele sau schija se opreşte în ţesuturi se
numeşte rană oarbă. În cazul „rănirii oarbe” există numai orificiul de intrare.
Glontele sau schija pot trauma pielea şi ţesuturile situate sub ea, fără ca să se
adâncească. Aceste răni se numesc tangenţiale şi, de obicei, n-au canal şi
sunt întredeschise.
Primul ajutor
Constă în pansarea imediată a rănii pe câmpul de luptă, cu un bandaj
aseptic, care protejează rana de pătrunderea microbilor şi opreşte hemoragia.
În timpul aplicării pansamentului pe câmpul de luptă este necesar de respectat
următoarele reguli:
- plaga nu se spală;
- plaga nu se atinge cu mâinile şi se interzice extragerea din ea a
schijelor, bucăţilor de îmbrăcăminte şi altor corpi străini.
 280

Acordarea la timp a primului ajutor pe câmpul de luptă deseori salvează

răniţii de la moarte, iar în caz de răniri uşoare permite reîntoarcerea lor în
scurt timp în subunităţile de luptă.
1. Opreşte sângerarea. De obicei, la zgârieturile sau tăieturile uşoare,
sângerarea se opreşte de la sine. În cazul în care nu se întâmpla acest lucru,
presează rana cu un bandaj sau prosop curat, timp de 20-30 de minute. În
acest timp, nu îndepărtează bandajul pentru a observa daca sângerarea s-a
oprit, acest gest ar putea să afecteze procesul de vindecare şi să repornească
sângerarea. Dacă sângerarea nu se opreşte, mergi imediat la spital.
2. Curăţă rana. Clăteşte bine zona afectata cu apă curată. Evită să
foloseşti săpunul pentru că acesta poate irita rana. Curăţarea rănii reduce
riscul apariţiei infecţiilor sau tetanosului.
Hemoragia este scurgerea de sânge dintr-un vas sangvin.
Cauzele hemoragiei - o hemoragie are drept cauză un traumatism,
lezarea unui organ (inflamaţie, ulcer, tumoare) sau o anomalie a vaselor
(anevrism).

Clasificarea hemoragiei:
- după leziunea vaselor din care se pierde sânge:
1. arteriale – sângele este roşu deschis, oxigenat, care cu presiune curge
ritmic din plagă;
2. venoase – sângele roşu închis, care curge prelingându-se;
3. capilare – sânge roşu, sub formă de picătură în plagă.

Tipuri de hemoragii
a. arterială; b- venosa
- după locul unde se scurge sângele:
1. externe – sângele se scurge în direct în exteriorul organismului;
2. interne – sângele se scurge într-o cavitate închisă (torace, abdomen)
sau într-un organ intern (stomac, intestin);
Hemoragiile externe – metode de intervenţie pentru oprirea
acestora.
 281

Hemoragiile externe pot fi cauzate, cel mai frecvent, de traumatisme de

tot felul la nivelul corpului. În aceste cazuri, acordarea primului ajutor este
esenţială pentru oprirea sângerării şi, uneori, pentru salvarea vieţii victimei.
Oprirea sângerării - procesul de oprire a sângerării se numeşte
hemostaza.
Organismul uman are capacitatea de a realiza o hemostază spontană,
prin agregarea trombocitelor şi coagularea sângelui la locul leziunii
vasculare, cu formarea unui cheag (tromb). Când aceste mecanism este
insuficient, este necesară realizarea hemostazei artificiale.
Hemostaza artificiala se realizează cel mai simplu printr-o compresie
aplicată pe vasul sangvin lezat, ţinând cont de sensul curgerii sângelui, astfel
încât să se oprească sângerarea. Această compresie asigură o hemostaza
provizorie, până la sosirea echipei medicale sau până la ajungerea într-un
serviciu medical unde se poate realiza hemostaza definitivă. Dacă victima
este conştientă va fi încurajată să consume lichide.
Hemoragia poate fi oprită prin două metode. Cea mai eficientă
metodă este aplicarea unui pansament sau compres direct pe plagă. La
plăgile cu hemoragii mici (venoase sau capilare) este suficient un pansament
compresiv. Sângerarea din plăgile extremităţilor se poate opri prin simpla
ridicare a braţului sau piciorului rănit, prin flexarea sa maximă din
articulaţie, când vasele se comprimă şi hemoragia se opreşte. Dacă nu
dispunem de un pansament steril, compresia plăgii se poate face direct cu
mâna, în punctul de sângerare. Mulţi se pierd cu firea la vederea unei răni
deschise, din care curge mult sânge. Pentru a acorda primul ajutor în caz de
hemoragie, avem nevoie de calm şi stăpânire de sine.
A doua metodă folosită pentru oprirea hemoragiei constă în aplicarea
unui turnichet sau garou din bandă elastică, astfel încât sângele să nu mai
ajungă la plagă. Tehnica aceasta nu este, însă, lipsită de pericole. Ca să ştim
dacă aplicăm garoul sub plagă sau deasupra acesteia, trebuie să distingem
mai întâi felul sângerării. Dacă sângele este mai închis la culoare şi
hemoragia este continuă, atunci este vorba despre o sângerare venoasă şi
punem garoul sub plagă. Dacă sângele este roşu aprins şi hemoragia este
ritmică (sângele ţâşneşte), atunci este o sângerare arterială, iar garoul se
aplică deasupra plăgii.
Dacă situaţia impune, după trecerea a 30 min 1 oră, garoul se slăbeşte
pentru scurt timp, pentru a asigura circulaţia sângelui în extremitate, după
care se pune din nou.
Metodele de oprire a hemoragiilor.
Oprirea hemoragiilor (hemostază) este misiunea cea mai importantă a
primului ajutor în caz de rănire. Hemostază provizorie se realizează prin
aplicarea pansamentului compresiv în poziţia ridicată a membrului,
comprimarea digitală, aplicarea garoului. Oprirea hemoragiei arterială se face
 282

prin comprimarea digitală a vaselor mari la os, mai sus de locul rănirii.
Artera este apăsată pentru un timp scurt, până la aplicarea turnichetului,
garoului, pansamentului compresiv. La hemoragiile abundente ale plăgilor
feţei se vor comprima arterele: carotide, temporale, mandibulare.
Artera carotidă este comprimată lateral de laringe cu degetul mare spre
coloana vertebrală.
Artera subclaviculară se comprimă în caz de hemoragie din plăgile
treimii superioare a braţului, cu degetul apăsând în regiunea fosei
subclaviculare în jos, spre prima coastă.
Artera brahială se comprimă în caz de hemoragii ale plăgilor treimii
medii şi inferioare a braţului. Artera se apasă spre osul brahial şi fisura internă
între muşchii biceps şi triceps.
Artera femurală se comprimă în caz de hemoragii ale plăgilor
membrului inferior. Cu degetele ambelor mâini sau cu pumnul se comprimă
artera în regiunea inghinală spre osul pubis.

Hemoragiile interne – urgenţe medicale destul de grave

Hemoragii interne – pierderile de sânge care se produc în interiorul
organismului sunt urgenţe medicale destul de grave. Dacă victima
expectorează sau vomită sânge, ameţeală, leşin, puls slab, senzaţie de
sufocare, piele palidă, transpiraţie rece, putem suspecta o hemoragie internă.
Singurul mod în care o putem ajuta este să sunăm la serviciu medical. În
general, oprirea hemoragiei se face numai prin intervenţie chirurgicală.
 283

Trebuie să menţinem victima calmă şi nemişcată. Nu trebuie să îi dăm nimic

de mâncat sau de băut.
În funcţie de volumul de sânge pierdut, hemoragia se poate clasifica
astfel:
- mică: când se pierde mai puţin de 500 ml sânge;
- medie: când se pierde 500 - 1000 ml de sânge;
- mare: când se pierde 1000 - 1500 ml sânge;
- masivă: când se pierd peste 1500 ml sânge.
În cazul unei hemoragii, ca urmare a scăderii oxigenului în celule şi
ţesuturi, se declanşează o reacţie de apărare a organismului: creşte frecvenţa
cardiacă (pulsul arterial se accelerează), tegumentele şi mucoasele devin
palide, pielea este acoperită de transpiraţii şi victima se simte ameţită, slăbită.
Simptomele şi semnele care însoţesc o hemoragie, variază în funcţie de
volumul sangvin pierdut, de viteza de pierdere a sângelui şi de starea de
sănătate a organismului înainte de hemoragie.

De reţinut!
Nu i se vor da lichide să bea unei victime inconştiente. Daca victima
este inconştientă sau dacă prezintă greţuri şi vărsături va fi aşezată în decubit
lateral (culcat pe o parte) şi nu în decubit dorsal (culcat pe spate).
Compresia hemostatica se poate realiza:
- cu degetul aplicat pe vasul sangvin: compresie digitala;
- cu pansament compresiv: se acoperă şi se comprimă rana cu mai
multe comprese sterile sau în lipsa lor cu bucăţi de pânză curata (batiste,
haine etc.);
- cu garoul - un cordon elastic cu care se leagă în amonte de leziune (în
sensul de unde curge sângele); în lipsa unui garou se poate folosi un fular,
curea, cordon, elastic etc.
Pansament compresiv este cel mai simplu mod de a realiza hemostaza;
se acoperă rana cu mai multe comprese sterile sau în lipsa lor cu bucăţi de
pânza curata (batiste, haine etc.) care se comprima cu podul palmei sau cu
faşa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un pansament compresiv
sunt:
- să comprime suficient ţesuturile pentru a asigura hemostaza;
- să fie făcut în condiţii de asepsie pentru a preveni infecţia;
 284

- să nu stânjeneasca circulaţia de dedesubt (risc de leziuni ischemice);

- să fie făcut în aşa fel încât să poată fi menţinut 48 de ore.
Aplicarea turnichetului sau garoului este o măsura extremă, care se
aplică numai în caz de hemoragii arteriale masive, atunci, când nu este
posibilă realizarea hemostazei prin alte metode.
Garoul este un cordon elastic, care este folosit pentru realizarea
hemostazei în cazul unor hemoragii care nu pot fi oprite altfel, de obicei în
cazul plăgilor membrelor. În absenţa unui garou, se poate folosi: un fular,
cordon, curea, cravata, şnur elastic etc.
Deoarece, prin aplicarea garoului, se întrerupe atât scurgerea sângelui
din vasul lezat cât şi circulaţia întregii porţiuni situate distil de garou, ceea ce
poate determina leziuni grave până la necroze, garoul rămâne o soluţie de
rezervă. În cazul în care se aplică garoul, acesta nu se aplică direct pe piele ci
peste o bucată de faşă sau alt material moale şi se ataşează neapărat un bilet
pe care se notează numele victimei şi ora exacta a aplicării garoului.
În cazul amputării (tăierii sau secţionării) unui membru:
- oprirea sângerării se face fie prin aplicarea unui garou la rădăcina
membrului rănit, fie printr-un bandaj compresiv;
- membrul secţionat va fi introdus într-o pungă de plastic şi un recipient
cu gheată;
- victima va fi aşezată în decubit cu membrele inferioare mai sus decât
capul, şi dacă e posibil cu membrul rănit ridicat deasupra nivelului inimii;
- victima va fi transportată cât mai repede la spital.

Hemoragie nazală
- asigurăm confort psihofiziologic;
- capul se apleacă puţin înainte;
- compresia sau tamponada cavităţii nazale;
- aplicaţii de gheaţă;
- dacă peste 10 – 15 min. hemoragia nu se opreşte – solicită ajutorul
medical;
- nu se pleacă capul pe spate.
 285

Acordarea PA în caz de rănire a capului, cutiei

toracice, a coloanei vertebrale, abdomenului, bazinului şi a
extremităţilor.
Trauma craneo-cerebrală este un complex de leziuni de contact
(ţesuturi moi ale feţei şi capului, oaselor craniene şi ale scheletului facial) şi
leziuni intra craniene (afectarea substanţei cerebrale şi ale membranelor
acesteia), care au un singur mecanism şi durata formării.
Clasificare după gradul de severitate:
- uşoară;
- medie;
- gravă.
Trauma craneo-cerebrală este închisă şi deschisă.
 286

Formele clinice:
- fracturi ale oaselor craniului – liniare;
- comoţia cerebrală;
- contuzia cerebrală.
Tabloul clinic:
Hematoamele externe, lipsă de ţesuturi moi, paloare, vărsături, greaţă,
iritabilitate, letargie, somnolenţă, slăbiciune, paresteziile, dureri de cap,
tulburarea conştiinţei - pierderea conştiinţei, somnolenţă, coma, amnezia,
confuzia, semne neurologice - convulsii, ataxie.
Tratament
Se face un examen riguros şi rapid, controlându-se funcţiile vitale,
starea de conştienţă. Asigurarea respiraţiei prin controlul digital al
permeabilităţii căilor respiratorii şi îndepărtarea corpilor străini din cavitatea
buco-faringiană. Poziţionarea victimei în decubit lateral sau ventral, cu
fruntea sprijinită pe antebraţ. În felul acesta se asigură: menţinerea
permeabilităţii căilor respiratorii, prevenirea căderii limbii (aceasta se poate
preveni şi prin aplicarea unei pipe Guedel), împiedicarea aspirării conţinutului
sucului gastric în cazul vărsăturilor, prevenirea asfixiei victimei prin
inundarea cu sânge în cazul asocierii altor leziuni.
Dacă victima a suferit o trauma a coloanei vertebrale sau a gâtului, nu
încerca sa o muţi. Cheamă imediat ajutor medical şi urmează indicaţiile
specialistului. Dacă persoana vomită sau are convulsii, întoarce-o pe o parte,
ţinându-i capul şi gâtul drept.
Dacă apare o umflătură, aplică o punga cu gheaţă.
Victimei i se va aplica guleraş cervical şi se va pregăti pentru evacuare
la spital sau punctul medical al brigăzii. În lipsa guleraşului se va fixa capul
cu rulou de material din echipamentul personal, transportarea se va efectua cu
autosanitara.
În caz de traumatism a coloanei vertebrale victima se va fixa pe o
brancardă dură pentru evitarea altor leziuni.

1. Aplicarea pansamentelor în caz de rănire la cap, torace,

abdomen şi extremităţi.
La aplicarea pansamentului e necesar de respectat următoarele
reguli:
- faşa se ţine în mâna dreaptă, capătul liber în mâna stângă;
- faşa se conduce de la stânga la dreapta;
- turele de faşă nu trebuie să facă cute;
- faşa trebuie să permită circulaţia sângelui – să nu fie prea strânsă, dar
nici prea largă;
- conducerea feşii se face pe sensul circulaţiei venoase (de întoarcere);
- se evită mişcările inutile ce pot produce dureri;
 287

- fixarea prin nod nu trebuie să jeneze;

- se începe şi se termină cu ture de fixare.

Caracterele unui bun bandaj:

- să fie elastic, suficient de strâns;
- să fixeze pansamentul;
- să imobilizeze segmentul;
- să asigure cicatrizarea;
- să fie executat blând;
- să fie estetic.

Realizarea turelor de fixare:

- se aplică oblic, sub pansament, cca. 20 cm faşă;
- se intersectează cu o tură circulară;
- se răsfrânge colţul feşii şi se suprapune încă o tură circulară.

Modalităţi de conducere a feşii:

Faşă circulară → turele se suprapun (gât, torace, articulaţia pumnului).
Faşă în spirală → turele şerpuiesc, acoperind cu o treime turele
precedente (gambă, antebraţ).
Faşă în forma cifrei 8 → se începe cu ture de fixare, se trece oblic peste
articulaţie şi se conduc deasupra articulaţiei alte ture circulare, se revine oblic
sub articulaţie intersectând prima diagonală; se încheie cu ture de fixare (cot,
picior, mână).
Faşa în spic de grâu → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, faşa
se conduce în 8, fiecare tură acoperind cu 1/3 sau 2/3 tura dinainte. Se termină
cu ture de fixare (degete, regiunea inghinală, scapulo-humerală etc.).
Faşa în evantai → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, iar turele
următoare se conduc din ce în ce mai puţin oblic ajungând circular la mijlocul
articulaţiei, după care se desfăşoară în sens invers, oblic (cot, genunchi etc.).
Pentru comoditatea pansării şi evitarea durerii suplimentare, partea
traumată a corpului trebuie ridicată. La rănirea toracelui rănitul va fi aşezat şi
rezemat cu spatele de un obiect oarecare. La rănirea abdomenului rănitului
sub osul sacral i se pune un rulou de haine. La pansarea capului rănitului
trebuie să ţină gura deschisă.
Pansamentul, de obicei, se ţine în mâna dreapta, iar cu stânga se
îndreaptă faşa. Desfăşurarea faşei se face de la stânga la dreaptă fără a o
desprinde de suprafaţa corpului. Fiecare mişcare următoare a faşei trebuie s-o
acopere pe cea precedentă.
Membrele se pansează începând de la periferie spre centru. Vârful
degetelor intacte trebuie lăsate fără pansament, pentru controlul pulsului.
 288

În timpului pansamentului se controlează, ca el să nu fie prea strâns (ori

prea slab) să nu alunece, să nu se desfăşoare.

Bandajarea pe regiuni:
Capul → capelina.
Ochii → monocular sau binocular – prin ture succesive oblice şi orizontale.
Nasul → praştie.
Bărbia şi buzele → căpăstru.
Bandajarea gâtului → circular.
Ceafa → circular.
Abdomenul → circular cu feşi late.
Sânii → bandaj în spice.
Membrul superior → umărul şi axila în 8, braţul şi antebraţul în spirală, cotul
în evantai, palma în 8, degetele în spic.
Membrul inferior → coapsa şi bazinul cu spice simplă sau dublă, genunchiul
în evantai sau 8, glezna în 8.

În timpul aplicării pansamentului pe câmpul de luptă este necesar

de respectat următoarele reguli:
-plaga nu se spală;
-plaga nu se atinge cu mâinile, se interzice extragerea din ea a
schijelor, bucăţilor de îmbrăcăminte şi altor corpi străini.
Acordarea la timp a primului ajutor pe câmpul de luptă deseori
salvează răniţii de la moarte, iar în caz de răniri uşoare permite
reîntoarcerea lor în subunităţile de luptă.
La aplicarea pansamentului este necesar de respectat următoarele
reguli:
1. Pentru comoditatea pansării şi evitarea provocării durerii
suplimentare, partea traumată a corpului trebuie ridicată. La rănirea
toracelui, rănitul va fi aşezat şi rezemat cu spatele de un obiect din
vecinătate. La rănirea abdomenului, rănitului i se pune sub osul sacral un
rulou de haine. La pansarea capului rănitul trebuie să ţină gura deschisă.
2. Pansamentul, de obicei, se ţine în mâna dreaptă, iar cu stânga se
îndreaptă faşă. Desfăşurarea feşii se face de la stânga la dreapta, fără a o
desprinde de pe suprafaţa corpului. Fiecare mişcare ulterioară a feşii
trebuie s-o acopere pe cea precedentă.
3. Membrele se pansează, începând de la periferie spre centru. Vârful
degetelor intacte nu se pansează, pentru controlul pulsului.
4. Pansamentul se controlează să nu fie prea strâns (sau prea slab) să nu
alunece şi să nu se desfăşoare.
 289

Aplicare pansamentului pe cap

Cel mai trainic pansament aplicat pe cap este
bandajul numit "căpăstru". După mişcarea de
fixare în jurul capului faşa merge oblic pe ceafa,
pe partea dreaptă a gâtului şi sub bărbie, apoi se
fac câteva mişcări verticale până se va acoperi
creştetul sau bărbia. După aceea faşa se aplică pe
ceata şi se fixează cu o mişcare circulară în jurul
capului (fig. 2.1.).

Bandajul spiralat al toracelui

Se desfăşoară aproximativ 1 m de faşa şi se lasă să atârne oblic pe
piept (2) şi pe spate peste umărul sting (1) la finele aplicării bandajelor
circulare, pe torace capetele feşii se fixează după cap (fig. 2.2.).
Bandajul spiralat pe regiunea
abdomenului
Se aplică pe partea superioară a
abdomenului prin mişcări spiralate
circulare,
pansând de sus
în jos. Bandajul
"spic" se aplică
pe partea
Fig.2.2. Bandajarea spiralată a
cutiei toracice
inferioara a
abdomenului,
partea superioară a coapsei şt regiunea
fesieră. Efectuând mişcarea de fixare în jurul
abdomenului, faşa se Fig. 2.3. Bandajul spiralat pe îndreaptă din
spate înainte pe suprafaţa regiunea abdomenului laterală şi
anterioară, iar apoi, înconjurând
coapsa pe suprafaţa anterioară a ei şi regiunea inghinală, intersectează
mişcarea precedentă, înconjurând torsul. Cu aceste mişcări se acoperă
regiunea lezată, iar capătul feşii se fixează cu mişcări
circulare în jurul abdomenului (fig. 2.3.).

Bandajul membrelor superioare

Bandajul spiralat pe deget începe cu mişcarea circulară de
la articulaţia mânii, apoi laşa se îndreaptă pe partea
dorsală a palmei spre vârful degetului. Se aplică
pansamentul cu mişcări oblice pe partea dorsală a palmei,
în regiunea articulaţiei mânii, unde se fixează (fig. 2.4).

Fig. 2.1. Bandajul căpăstru

 290

Bandajul spiralat poate fi aplicat pe fiecare deget sub forma de mănuşă. In

acest caz pansarea mânii stângi începe de la degetul mic, iar a celei drepte
- de la degetul mare.
Fig. 2.5. Bandajul braţului.
Pe braţ (fig. 2.5.) şi antebraţ (fîg. 2.6.), de asemenea, se
pot aplica bandaje spiralate.

Bandajul pe articulaţie a umărului

Prima mişcare se efectuează de la regiunea axilară sănătoasă, pe piept şi
suprafaţa externă a braţului traumat, întorcându-se în regiunea axilară. De
aici faşa se îndreaptă în jurul braţului pe spate în regiunea axilară sănătoasă,
repetând mişcările până la acoperirea articulaţiei.
Bandajul membrelor inferioare
Bandajul regiunii călcâiului începe cu formarea feşii pe
proeminenţa osoasă a acestuia, iar următoarele mişcări se fac mai sus şi mai
jos de prima mişcare. Pentru
întărirea pansamentului se fac
mişcări oblice şi în formă de opt
(fig. 2.7. a).
Bandajul în formă de opt pe
articulaţia piciorului începe cu
mişcarea circulară deasupra
maleolelor, a doua - pe partea
anterioară coboară în jos pe talpă
şi în jurul piciorului, mişcarea a a) b)
patra se ridică pe partea
anterioară a piciorului şi Fig. 2.7. Bandajul membrelor inferioare
înconjoară maleolele din urmă.
Aceste mişcări se repetă până la acoperirea completă a
regiunii articulaţiei (fig. 2.7. b).

Fig. 2.4. Fig.

Bandajul
2.6. Bandajul antebraţului.
degetului.
291
 292

2. Hemoragia
Hemoragia apare la orice lezare a organismului şi se manifestă prin
scurgerea sângelui din vasele sangvine în exterior, ţesuturi şi cavităţi.
După clasificare se disting următoarele tipuri de hemoragii: arteriale,
venoase, parenchimatoase şi hemoragii capilare, care se deosebesc una
de alta prin tabloul clinic şi particularităţile acordării primului ajutor.
Hemoragia arterială duce la pierderi enorme, aproape momentane
de sânge, fiindcă sângele din artera traumată (de culoare roşie-aprinsă) se
scurge pulsând, sub presiune şi este cea mai periculoasă. De aceea,
primul ajutor trebuie acordat urgent.
În hemoragiile venoase sângele (de culoare roşie-închisă) se scurge
neîntrerupt din plagă (vasele traumate).
In caz de hemoragie capilară
sângele se prelinge din plagă ca din
burete, picurând.
Oprirea urgentă a
hemoragiilor Fig. 2.8. Pansament compresiv
(hemostazei) este
misiunea cea mai importantă în acordarea primului
ajutor în caz de rănire. Hemostaza provizorie se
realizează prin aplicarea pansamentului compresiv
(fig. 2.8.), poziţia ridicată a membrului,
comprimarea digitală a vaselor sangvine, flexia
maximală a membrilor în articulaţii aplicarea garoului
etc.
Oprirea hemoragiilor arteriale se face prin
comprimarea digitală a vaselor mari la os, mai sus de
locui rănirii. Artera este apăsată pentru un timp scurt,
până la aplicarea turnichetului, garoului sau a
pansamentului compresiv.
In caz de hemoragii abundente ale plăgilor feţei
Fig. 2.9. Punctele de
se vor comprima arterele: carotidă {1), temporala (2),
comprimare digitală a
vaselor mari la os mandibulară (3) în dependenţă de locul lezării (fig.
2.9.).
Artera carotidă este comprimată lateral de laringe cu degetul mare spre
coloana vertebrală. Artera subclaviculară (4) se comprima cu degetul în
regiunea fosei subclaviculare în jos, spre prima coastă, în caz de hemoragie
din plăgile treimii superioare a braţului.
Artera brahială (5) se comprimă spre osul brahial şi fisura internă între
muşchii biceps şi triceps, în caz de hemoragii ale plăgilor treimii medii şi
 293

inferioare a braţului, antebraţului şi mâinii. Artera femurală (6) se

comprimă cu degetele ambilor mâini sau cu pumnul în regiunea inghinală
spre osul pubis, în caz de hemoragii ale plăgilor membrului inferior. În
figura 15 sunt arătate câteva locuri de comprimare digitală a vaselor
sangvine ale membrilor superioare (7,8) şi ale membrilor inferioare
(9,10,11).

Masajul indirect al inimii

După primele 2 respiraţii artificiale este necesar de a controla daca este

prezenta circulaţia sangvina – pulsul. In caz de lipsa a pulsului la artera
carotida (la gat - lateral) imediat trebuie de efectuat masajul închis al inimii.
Trebuie sa va situaţi din partea laterala a pacientului. Daca sunteţi in
genunchi, trebuie sa fiţi cit mai aproape de pacient. Pipăind partea de sus a
abdomenului, trebuie de găsit repede arcul costal. De la el, pe linia centrala a
corpului, cu 2 degete mai sus, pe osul stern, amplasaţi baza palmei unei mini
aşa ca degetele sa nu se atingă de cutia toracica, deasupra ei puneţi cealaltă
mina si încrucişaţi degetele.
Acesta este locul corect unde se vor face compresiile cardiace externe,
la adâncimea de 4-5 cm (la maturi).

Fig. 2.21. Masajul indirect al inimii

Umerii trebuie sa fie deasupra sinistratului iar mâinile – perpendicular

pe corpul lui. Neîndoind mâinile in coate, apăsaţi pe cutia toracica.
Manipulaţia trebuie efectuata ritmic si lent, dar nu brusc.
Pentru a aprecia viteza de comprimare, număraţi apăsările.
 294

Daca facem numai masajul indirect al inimii, frecventa compresiilor

trebuie sa fie de 80 – 100 apăsări pe minut.
Pentru restabilirea funcţiei cardiace, deseori este suficienta o lovitura
precordiala (in locul unde trebuie sa se facă compresiile la masajul indirect al
inimii). Pentru aceasta palma unei mini se situează pe 1/3 inferioara a
sternului si se aplica peste ea o lovitura scurta si brusca cu pumnul celeilalte
mini. Se controlează pulsul pe artera carotida si in caz de lipsa, se trece la
masajul indirect al inimii.

Este necesar de a fi foarte precauţi la copii si pacienţii in vârsta,

deoarece oasele sunt mai slabe, mai sensibile și pot avea loc fracturi de
coaste sau stern. Masajul inimii la copii (in dependenta de vârsta) se
efectuează cu o putere mai mica si la o adâncitura mai mica.
La copiii până la 1 an – se face cu 2 degete (arătător si mijlociu), sau cu
degetele mari ale ambelor mini, cu frecventa de 140/minut la adâncimea de
1,5 - 2 cm; la copiii de  2 ani – la adâncimea 2,5 cm. La copiii de 5-8 ani,
compresiile se fac cu palma unei singure mini, frecventa 100-120/minut la
adâncimea 3 - 3,5cm. După 10 ani se pot folosi regulile pentru maturi, dar se
ia in consideraţie constituţia (mărimea corpului) copilului sinistrat.
 
Atunci, când oprirea respiraţiei este însoţita si de oprirea inimii, se
face concomitent si respiraţia artificiala si masajul indirect al inimii.
In acest caz, consecutivitatea procedurilor este următoarea:
 se pregăteşte pacientul pentru reanimare
 se verifica prezenta respiraţiei si a pulsului
 se face o respiraţie artificiala de control
 se fac 2 respiraţii artificiale, urmate imediat de
 15 compresii cardiace externe.
 peste fiecare 1-2 minute de reanimare se face o scurta pauza pentru a
verifica daca s-au restabilit respiraţia si bătăile inimii.

In caz de restabilire a unei funcţii – se continua reanimarea pentru

restabilirea celeilalte.

+ 1 VIDEO.

1. Aplicarea garoului
 295

Pentru oprirea hemoragiei se întrebuinţează garou), precum şi diferite

mijloace improvizate (bucăţi de stofa rupte din echipament, frânghii,
curele etc.). La aplicarea garoului se respectă următoarele reguli:
- garoul se aplică mai sus (proxim) de plagă şi cât mai aproape de ca,
deasupra echipamentului sau a unui strat de material;
- garoul se strânge până încetează hemoragia în rană, urmând ca
fiecare cerc al lui să se suprapună parţial pe cel precedent,
corectitudinea aplicării garoului se apreciază prin oprirea hemoragiei din
rană şi lipsa pulsului mai jos de garou;
- capetele garoului se fixează de nădejde cu cârligul şi lănţişorul sau se
leagă prin nod;
- sub garou se fixează o fişă de însoţire sau o bucată de muşama albă,
unde se indică timpul când garoul a fost aplicat (data, numele de familie
cine a efectuat);
- aplicarea pansamentului pe plagă şi imobilizarea membrului se aplică
astfel încât pansamentul şi alelele să nu acopere garoul.

Oprirea hemoragiei începe cu comprimarea digitală a vasului în

locul respectiv. Întinzând garoul, se face
un cerc în jurul membrului. Slăbind
comprimarea cu degetul şi convingându-
ne că hemoragia din plagă a încetat,
facem atent 1-2 ture şi fixăm garoul.
In caz de hemoragie din segmentele
proxime ale membrelor, garoul se aplică
în formă de opt; mijlocul lui se întinde
pe membru, iar capetele se încrucişează
în jurul pieptului sau bazinului şi se
fixează. Fig. 2.10. Aplicarea improvizat

Pentru oprirea hemoragiei cu mijloace improvizate se procedează ca

şi în cazul aplicării garoului. Cu ajutorul turnichetului care se suceşte până
se opreşte hemoragia.
Turnichetul ca să nu se slăbească, se fixează de membru (fig. 2.10.).

Aplicarea garoului pe un termen mai mare de 2 ore este strict

interzisă, de aceea rănitul trebuie transportat cât mai urgent la instituţiile
medicale.
Garoul se va aplica strict după indicaţii şi se vor lua măsuri urgente
hemostaza definitivă efectuată de către medicul specialist. Vara garoul se
aplica timp de o oră, iarna timp de 2 ore. După expirarea timpului, în
scopul asigurării ţesuturilor moi cu oxigen şi substanţe nutritive este
 296

necesar de a slăbi treptat garoul

până la apariţia pulsului şi culorii
roze a tegumentelor pielii timp de
5-10 minute, dacă hemoragia nu
prezintă pericol.

2. Fracturi Fig. 2.11.. Fracturi: a - deschisă; b – închisă

Dereglarea integrităţii osului
prin violenţă se numeşte fractură. Fracturile traumatice survin în rezultatul
acţiunii forţelor mecanice, care depăşesc rezistenţa osului (lovituri directe,
compresiuni, flexie, torsionare, smulgerea osului etc). Cel mai frecvent
se întâlnesc fracturile oaselor tabulare.

După starea tegumentelor în regiunea fracturii ele se clasifică în:

- fracturi deschise, când este dereglată integritatea pielii, mucoaselor şi
a muşchilor în rezultatul acţiunii aceloraşi factori mecanici (gloanţe, schije,
obiecte ascuţite etc), (fig. 2.11. a).
- fracturi închise, când pielea şi ţesuturile moi rămân integre. După
gradul de lezare se deosebesc fracturi complete şi incomplete (fisură
osoasă), (fig. 2.11. b).

Simptomele fracturilor se împart în locale şi generale.

La fracturile locale se observa: durere, deformaţie, dereglare
funcţională, mobilitate anormală, scurtarea membrului, crepitaţie, iar la
fracturile deschise - şi hemoragie.
Din simptomele generale se poate dezvolta şocul traumatic în urma
durerilor puternice în regiunea fracturii, creşterea temperaturii corpului
până la 37-38 C, etc.
Contuziile reprezintă lezarea ţesuturilor sau a organelor cu
păstrarea integrităţii ţesuturilor sub acţiunea directă a unui obiect
neascuţit asupra oricărui sector al corpului. Mecanismul traumei poate fi
divers - căderea pe un oarecare obiect sau lovirea de el.
Gravitatea contuziei este determinată de două momente:
- natura agentului violent, greutatea şi consistenţa lui, viteza de acţiune
etc;
- specificul ţesuturilor, asupra cărora acţionează trauma (piele, muşchi,
oase etc.) starea lor funcţională (încordarea, tumefierea etc).
 297

Simptomele principale ale contuziilor sânt: dureri în regiunea

traumată, sufuziuni, tumefacţie şi dereglarea funcţiei organului sau a
regiunii respective, uneori se poate dezvolta şocul traumatic.

Luxaţie se numeşte deplasarea anormală stabilită a suprafeţelor

articulare, una faţă de alta în urma traumelor.
Se deosebesc luxaţii totale, când suprafeţele articulare nu mai
contactează, şi parţiale (subluxaţii), când ele contactează parţial.
Pentru luxaţii este caracteristică prezenţa a trei simptome
principale:
- dureri puternice şi imposibilitatea mişcărilor în articulaţie;
- poziţia forţată şi fixarea incorectă a membrului;
- deformarea regiunii articulare, la palpare capătul articular deplasat
deseori poate fi găsit în locuri neobişnuite.
În scopul imobilizării cât mai efective a fracturilor, este necesară
respectarea regulilor generale de aplicare a atelelor şi mijloacelor
improvizate în caz de fracturi, care prevăd:
a)imobilizarea articulaţiilor cu ajutorul atelelor mai sus şi mai jos de
fractură (dacă atelele sânt scurte, ele se lungesc, fixându-se una de alta);
b) marginile ascuţite şi colţurile atelelor se netezesc, atelele din sârmă
se modelează după forma membrului fixat;
e) aplicarea sub atele, îndeosebi în regiunile proeminenţelor osoase, a
căptuşelilor din tifon, vată, fin ş.a., pentru evitarea traumării şi durerilor în
timpul transportării accidentatului;
d) aplicarea atelelor din ambele părţi, în caz de fractură a oaselor
membrelor inferioare, cu excepţia fracturilor deschise, când are loc
proeminenţa din plagă a osului lezat;
e)aplicarea bandajului peste atele uniform şi compact, dar nu prea strâns,
pentru a nu deregla circulaţia sangvină.

Pentru acordarea primului ajutor, în caz de fracturi, se folosesc

atelele de tabel (din placaj, din sârmă, de transport pentru femur) şi
improvizate (scânduri, bastoane, bucăţi de placaj şi carton tare, nuiele ş.a.).

3. Executarea respiraţiei artificiale.

Asfixia (sufocarea) apare în urma obstrucţiei (blocării) căilor

respiratorii cu corpi străini (eterogeni), produse alimentare, apă,
substanţe toxice şi a insuficienţei de oxigen în aerul inspirat.
 298

Potrivit mecanismului provocării, se cunosc asfixii mecanice (prin

comprimare, traumare), toxice, ischemice etc.
Starea de asfixie reprezintă indiciul principal privind aplicarea
respiraţiei artificiale.

Respiraţia artificială
Oprirea respiraţiei (în cazuri de şoc hipertermic, insolaţie,
electrocutare, fulguraţie, submersiune pericol de înec etc.) reprezintă
principalul indice privind aplicarea respiraţiei artificiale. Cunoaşterea de
către militari a metodelor de respiraţie artificială are o însemnătate foarte
mare la salvarea vieţii accidentaţilor.
Respiraţia artificială se aplică cât mai urgent, deoarece lipsa
respiraţiei, chiar şi pentru un timp scurt, poate duce la dereglări grave,
irevocabile.

Înainte de a efectua respiraţia artificială trebuie:

1. De înlăturat toate cauzele, care împiedică respiraţia:
- de curăţat cavitatea bucală., de scos limba şi de fixat de bărbie cu un
bold sau o fâşie de tifon;
- de scos îmbrăcămintea sau de descheiat gulerul şi de slăbit
centura.
2. De efectuat respiraţia artificială în încăperi cu aer curat, respectând
strict ritmul normal al respiraţiei - 16-20 respiraţii pe minut.
3. De aplicat
respiraţia artificială până
la apariţia respiraţiei de
sine stătătoare sau a
simptomelor evidente ale
morţii.
a)
Există multe
metode de respiraţie
artificială, dar cel mai
frecvent sânt aplicate
următoarele:
Prima metodă -
Victima este aşezată cu Fig. 2.20. Respiraţia artificială
faţa în sus, sub spate a) prima metodă
(omoplaţi) se pune un b)
b) metoda a doua
rulou moale din
îmbrăcăminte sau alt
material.
 299

Persoana, care acordă primul ajutor, stând în genunchi la capul

bolnavului, îi ia ambele mâini de antebraţe, mai aproape de coate şi le abate
în părţi, ridicându-le în sus - are loc inspiraţia.
Apoi le îndoaie din coate, ie apasă spre tors şi părţile laterale ale cutiei
toracice - are loc expiraţia.
Acest ajutor poate fi acordat şi de două persoane. Atunci fiecare din ei
se lasă pe un genunchi, din ambele părţi ale accidentatului şi luând mâinile
lui, efectuează mişcări ritmice indicate mai sus (fig. 2.20. a).

Metoda a doua - respiraţia gură la gură. În acest caz persoana, care

acordă primul ajutor, suflă aerul, său expirat în gura accidentatului,
umflându-i plămânii. Accidentatul este aşezat pe spate, gura se acoperă, dacă
este posibil, cu tifon, batistă sau altă stofă, care permite să treacă aerul.
Apoi persoana care acordă ajutor, se aşează în genunchi sau se culcă
pe abdomen alături de el, o mână o aplică sub ceafa victimei, astfel încât
gâtul să fie maximal drept, iar gura larg deschisă. Cu altă mână îi strânge
nările şi inspirând adânc, se apropie cu gura sa de gura lui şi face o expiraţie
deplină - are loc inspiraţia (fig. 2.20. b).

Principiile de acordare a PA în caz de intoxicaţii acute.

Acordarea primului ajutor în caz de traumă electrică şi fulguraţie.

1. Acordarea primului ajutor în caz de traumă electrică şi fulguraţie.

Electrocutarea apare în urma contactului cu firele şi instalaţiile electrice
la încălcarea regulilor securităţii în timpul lucrului. La acţiunea directă a
curentului electric apar schimbări locale şi generale în organism. În locurile
trecerii curentului electric apare durerea bruscă, contracţie convulsivă a
muşchilor, arsuri de diferite grade a pielii, muşchilor şi chiar ale oaselor.
Schimbările generale se exprimă în slăbirea sau oprirea respiraţiei şi
activităţii inimii, uneori cu sfârşitul letal.
 300

Primul ajutor în caz de electrocutare constă în primul rând în

întreruperea acţiunii curentului electric asupra accidentatului, care singur este
conducător de electricitate.
De aceea, este interzis de atins de electrocutat cu mâinile goale, dar
trebuie de deconectat curentul cu ajutorul întrerupătorului, deşurubarea
siguranţelor, tăierea firului electric folosind unelte cu mânerele uscate şi bine
izolate (topor cu mâner de lemn, cleşte, lopăţică de geniu ş.a.). Dacă este
imposibil de deconectat curentul, sau de tăiat firele electrice, victima trebuie
eliberată prin îndepărtarea firelor cu un baston uscat, ori îmbrăcând mănuşile
de cauciuc – al trage la o parte. După eliberarea lui de sub acţiunea curentului
electric, dacă este conştient i se dă să miroase soluţie de amoniac, dacă este
inconştient se efectuează respiraţie artificială, apoi se transportează la spitalul
apropiat.
Fulgerul este o descărcătură electrică atmosferică de scurtă durată,
dar cu un potenţial de energie puternic. În cazuri de fulguraţie directă
sfârşitul e letal, iar în apropiere – duce la leziuni corporale grave şi
pierderea cunoştinţei.
Primul ajutor în cazuri de fulguraţie e ca şi la afectarea cu curentul
electric.
Nici într-un caz nu se poate de acoperit cu pământul accidentaţii de
curent electric şi fulger, fiindcă aceasta agravează starea lor şi duce la
pierderea timpului necesar pentru acordarea primului ajutor.

2. Noţiunea de boli infecţioase.

Cauzele care duc la apariţia bolilor infecţioase.
Organizarea măsurilor profilactice în unităţile militare, participarea
întregului personal militar la executarea lor au un rezultat pozitiv în
prevenirea maladiilor infecţioase.
Apariţia bolilor infecţioase este legată de pătrunderea în organism a
microbilor patogeni. Din momentul pătrunderii lor până la manifestarea bolii
trece o anumită perioadă de timp, numită perioada latentă sau de incubare.
Durata ei diferă de o boală la alta. În perioada latentă microorganismele se
dezvoltă, eliminând substanţe toxice în organismul uman. organismul omului
îşi dezvoltă funcţii de apărare împotrivă microbilor patogeni, care depind de
starea generală a sănătăţii. Manifestarea şi durata bolii depind în mare parte
de aceste funcţii de apărare. Uneori oamenii nu sunt receptivi faţă de unele
infecţii patogene. O asemenea ne receptivitate se numesc imunitate, care
poate fi naturală (moştenită sau dobândită după boală ) şi artificială (formată
în urma vaccinării). Imunitatea artificială poate fi activă (apare după
vaccinare ) şi pasivă (apare după introducerea serului imun ).
 301

Afecţiunile provocate de microbi pătrunşi în organism împreună cu

hrana (sau apa) se numesc infecţii alimentare. Din ele fac parte infecţiile
intestinale acute (febra tifoidă, shigelozele, holera etc.), de care se
îmbolnăvesc numai oamenii. Unele afecţiuni se transmit omului de la
animalele bolnave (bruceloza, febra aftoasă, antraxul etc.). Ele se numesc
zoonoze.

Infecţiile intestinale acute

Oamenii sănătoşi se pot îmbolnăvi de shigeloză, febră tifoidă, holeră şi
alte boli intestinale de la alţi bolnavi (sau purtători de bacili), care elimină din
intestin în mediul înconjurător microbi patogeni. Aceasta este cea mai
răspândită formă de molipsire, infecţiile fiind numite “boli ale mâinilor
murdare ”, când agenţii patogeni pătrund în organism numai prin gură
împreună cu hrana şi apa contaminată, precum şi cu murdară de pe mâini.
Agenţii infecţiilor intestinale îşi menţin capacitatea vitală în mediul
extern un timp îndelungat. Astfel, bacilul shigeloziei (dizenteriei) nu piere pe
legume şi fructe timp de 6 – 17 zile, bacilul febrei tifoide – timp de 30 de zile,
agentul holerei – timp de 2 ani. Însă toate aceste bacterii pier în timpul
prelucrării termice (fierberii) produselor.
Shigelozele sunt boli generale provocate de bacterii din genul
shigelelor care au pătruns în intestinul omului împreună cu hrana şi apa.
Perioada de incubaţie este de 2 – 5 zile. Simptoamele bolii sunt: slăbiciuni,
temperatură ridicată, dureri în abdomen, scaun frecvent şi fluid, conţinând
sânge şi mucoasa. După întremare (însănătoşire) omul poate să fie purtător de
bacili. Agenţii patogeni ai dizenteriei sunt nişte bacili aerobi, imobili, care nu
formează spori. Infecţia se transmite prin intermediul legumelor şi fructelor
nespălate, apei, produselor lactate care nu au fost expuse prelucrării termice şi
oricare altă hrană infecţia în procesul pregătirii sau păstrării în condiţii anti
sanitare.
Febra tifoidă este o boală infecţioasă foarte periculoasă, provocată de
bacilul febrei tifoide. Perioada de incubaţie a bolii este de 7 – 23 zile.
Simptoamele îmbolnăvirii sunt: dereglarea acută a funcţiilor intestinului,
slăbiciune pronunţată, temperatură înaltă (până la plus 400C) ce se menţine
timp îndelungat, halucinaţi, dureri de cap, insomnie. După întremare, un timp
îndelungat omul poate rămâne în continuare contagios pentru persoanele
înconjurătoare. Omul se infectează prin intermediul diferitelor produse
alimentare, bucate pregătite şi transportate cu încălcarea regulilor sanitaro-
igienice.
Holera este o infecţie, agentul căreia pătrunde în organism pe cale
orală. Perioada de incubaţie este 2 – 6 zile. Simptoamele îmbolnăvirii sunt:
diareea, voma, care duc la deshidratarea organismului, dureri de cap, ameţeli,
convulsii. După însănătoşire este posibil ca omul să rămână în continuare
 302

contagios pentru persoanele înconjurătoare. Îmbolnăvirea este provocată de

vibrionul holeric în formă de virgulă, care este mobil (are un flagel). Infecţia
se transmite prin apă şi prin produsele alimentare preparate în condiţii anti
sanitare.

Măsurile de prevenire a infecţiilor intestinale acute în unităţile militare

se reduc la următoarele:
1. Controlul medical permanent al personalului blocului alimentar,
precum şi militarilor repartizaţi pentru lucrul în sectorul alimentar.
2. Respectarea regulilor de igienă personală a bucătarilor, îndeosebi a
curăţeniei mâinilor.
3. Respectarea curăţeniei la locul de muncă, în secţie.
4. Nimicirea muştelor, gândacilor de bucătărie şi a rozătorilor care
sunt vectori ai infecţiei.
5. Spălarea minuţioasă şi dezinfectarea veselei.
6. Fierberea apei din bazinele acvatice deschise înainte de folosirea ei
la prepararea hranei şi pentru băut.
7. Spălarea minuţioasă a legumelor, fructelor, îndeosebi a celor ce
urmează să fie consumate în stare proaspătă.
8. Fierberea apei, prelucrarea termică a bucatelor din brânză
nepasteurizată.
9. Prelucrarea termică a bucatelor uşor alterabile.
10. Păstrarea hranei preparate în frigider sau în stare fierbinte la
temperatură de plus 650C nu mai mult recomandat.

Simptomele intoxicaţiilor cu lichide toxice (antigel, alcool metilic,

benzină, antidetonantă, acizi, soluţie alcaline etc.) şi oxidul de carbon.
Intoxicaţie cu antigel (antifrig, lichid de frîne). Antigelul şi lichidul de
frînă au o culoare , gust şi miros de alcool. Ele se folosesc în sistemele de
răcire a motoarelor şi la frînare. Pătrunderea lor în organism pe cale digestivă
chiar şi în cantităţi mici provoacă intoxicaţii grave cu sfîrşit letal. De la
început predomină simptomele ebrietăţii (beţiei), pe urmă apar dureri de cap,
greţuri, vome, dureri în abdomen, diaree. Bolnavul pierde cunoştinţa, apare
ţianoza, rigiditatea muşchilor occipitali, respiraţie profundă zgomotoasă,
edem pulmonar, convulsii, anuria şi moartea.
Primul ajutor constă în evacuarea din stomac a antigelului prin
provocarea artificială (cu degetele) a vomei, după ce s-au băut 4-5 pahare de
apă. Procedura aceasta se repetă de 2-3 ori, apoi bolnavul trebuie urgent
transportat la punctul medical al unităţii, ori la spitalele militare sau civile
apropiate.
 303

Intoxicaţii cu alcool metilic (de lemn, metanol). Alcoolul metilic este

foarte toxic, are miros specific de alcool etilic. Se foloseşte ca carburant şi
dizolvant al coloranţilor. Întrebuinţarea lui alimentară provoacă intoxicaţii de
diferite grade. De la început apar simptomele ebrietăţii, apoi dureri de cap,
greţuri, vome, dureri în abdomen, dereglarea respiraţiei, ţianoză, transpiraţie
rece, convulsii, colaps, comă. Bolnavii foarte des pierd vederea (orbesc).
Cazurile grave au sfîrşit letal.
Primul ajutor este ca şi intoxicaţiile cu antigel.

Intoxicaţii cu benzina etilată (antidetonantă). Benzina etilată se

deosebeşte de benzina normală prin aceea, că în ea se adaugă un lichid etilic ,
care conţine o substanţa toxică – tetraetilul de plumb. Intoxicaţia poate avea
loc la folosirea leatentă a benzinei etilate şi pătrunderea ei în organizm pe cale
digestivă, căile respirătorii şi prin tegumentul întact sau lezat.
Încălcările regulilor de păstrare, transportare şi turnare a benzinei,
folosirea ei la spălatul mîinilor, de asemenea, pot provoca intoxicaţii.
Intoxicaţiile cu tetraetilul de plumb pot fi acute şi cronice.
Intoxicaţia acută la început seamănă cu starea de ebrietate, apoi peste
cîteva ore sau zile apar slăbiciuni, dureri de cap, însomnie, visuri de coşmar,
salivaţie adundentă în timpul somnului, dereglări gastrointestinale, senzaţia de
corpi străini în cavitatea bucală (sîrmă, păr). În cazuri grave apar dereglări
serioase în organizm, care duc la un sfîrşit letal.
Intoxicaţia cronică e posibilă în urma pătrunderii sistematice în sânge
a tetraetilul de plumb în cantităţi mici. Ca urmare pielea devine palidă, apar
dureri de cap, insomnie.
Primul ajutor, dacă benzina etilată a nimerit pe echipament şi piele,
constă în scoaterea îmbrăcămintei şi spălarea rapidă a pielii cu benzină
neetilată sau petrol lampat, apoi cu apă şi săpun. În caz de intoxicaţie pe cale
digestivă afectăţii trebuie transportaţi cît mai urgent la cel mai apropiat punct
medical, ori spitale (militar sau civil).

Intoxicaţiile provocate de acizi (sulfuric, cloridric, acetic) şi soluţii

alcaline (potasiu, sodiu caustic, potasiu caustic, var) se caracterizează prin
apariţia fenomenului arsurilor chimice.
Primul ajutor constă în spălarea urgentă a stomacului cu apă. În caz de
intoxicaţii cu acizi – cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2-3 linguri de masă la
litru de apă, iar dacă cu soluţii alcaline -1 - 2 linguri de masă de oţet şi
transportarea bolnavilor la spitalele apropiate.

Intoxicaţii cu oxid de carbon (gaze de eşapament).

 304

Oxidul de carbon se formează în procesul arderei incomplete a

diferitelor substanţe. Este un gaz fără miros şi gust, foarte periculos, fiindcă
poate provoca intoxicaţii imperceptibile (pe nesemţite). Intoxicaţia poate
surveni în urma inspiraţiei aerului, care conţine oxid de carbon în timpul
încălzirii sobelor. Lucrului motoarelor cu ardere internă, exploziilor şi tragerii
la ţintă.
Simptomele intoxicaţiei: durere de cap pulsativă, ameţeală, slăbiciune,
greţuri, zgomote în urechi. În cazuri mai grave - vome paloarea feţii,
miastenie, convulsii, pierderea cunoştinţei.
Primul ajutor: scoaterea victimelor în cer curat, dacă e imposibil,
atunci se deschid geamurile, uşile, tambucurile de salvare etc. După aceasta li
se dă să miroase amoniac; de obicei, aceasta este de ajuns ca bolnavul să-şi
vină în fire. În cazuri mai grave li se face respiraţia artificială.

3. Primul ajutor în caz de muşcătură de şarpe şi înţepături de insecte.

Muşcăturile de şarpe (de exemplu, viperă) sunt primejdioase pentru

om, fiindcă veninul pătrunde în sânge şi se răspândeşte prin tot organismul. În
locul muşcăturii apare durere vie, edem, hemoragie subcutană. După
pătrunderea veninului în sânge apar simptoamele generale de intoxicaţie:
somnolenţă, slăbiciune, vome, convulsii şi sfârşitul letal în urmă paralizii
respiratorii. Primul ajutor constă în prevenirea pătrunderii şi răspândirii
veninului în sânge, pentru ce trebuie de aplicat pe membru, mai sus de
muşcătură un garou (frânghie, basma ş.a.), apoi va fi eliminat veninul din rană
prin stoarcere cu sângele şi limfă, sau cu ajutorul ventuzei (pahar).
Tehnică aplicării ventuzelor e simplă: un tampon din vată se udă cu alcool ori
benzină, se aprinde şi se introduse în ventuză, după ce se scoate repede şi
ventuza se aplică peste rană, în timpul acesta treptat garoul se slăbeşte. După
acesta se aplică un pansament şi victima este transportată în spitalul apropiat.
Absorbirea veninului din rană cu gură este periculoasă, dacă persoană
care acordă primul ajutor are leziuni, chiar şi microscopice, pe mucoasa
cavităţii bucale.
La înţepătura de insecte (albini, viespi şi bondari) nu se cere
efectuarea unor măsuri deosebite. Numai în cazuri de apariţie intoxicaţiei
generale victimele sunt evacuate la spitalul apropiat.

Principiile de acordare PA în caz de hipotermie sau hipertermie.

 305

Degerătura se numeşte leziunea ţesuturilor prin expunerea

îndelungată la temperaturi scăzute. Apariţia degerăturilor este favorizată de
umiditatea mărită a aerului, vânt, încălţămintea şi îmbrăcămintea umedă,
încălţăminte strimtă, aflarea îndelungată fără mişcare în apă, şanţ ş.a.
Degerăturile pot fi locale şi generale.
Degerăturile locale pot apărea şi la temperaturi mai sus de 0ºC (1-5 ºC)
îndeosebi dacă se combină cu umiditate ridicată. Degerăturile picioarelor la
soldaţii din tranşee pe timp de război până la începerea gerurilor poartă
numirea de “picior de tranşee”.
Dereglarea circulaţiei sangvine este primul şi principalul simptom în
lezarea ţesuturilor prin frig.
Degerăturile des apar absolut pe neobservate, fără senzaţii subiective
pronunţate. Obiectiv se poate constata o răcire accentuată, paloarea
tegumentelor, anestezie şi parestezie.
După profunzimea lezării ţesuturilor degerăturile se împart în patru
grade:
- Gradul 1 – se caracterizează prin durere vie, prurit, parestezie, edem.
Lezarea pielii sub formă de tulburări circulatorii reversibile. Pielea de culoare
albastră închisă sau pur purie - roşie. Uneori se observă o descuamare
neînsemnată a epidermului. Ulterior rămâne numai o hipersensibilitate la frig
a sectoarelor degerate.
- Gradul 2 – formarea flictenelor cu conţinut străveziu de nuanţa
hemoragică în urmă necrozei straturilor superficiale ale pielii. Edemul şi
durerile sunt mai pronunţate.
- Gradul 3 – la simptomele de mai sus se adaugă necroză pielii în
întregime.
- Gradul 4 – necroză ţesuturilor moi şi a oaselor ce evoluează după tipul
gangrenai sau umede.

Acordarea primului ajutor în caz de degerătură, prevenirea lor.

Primul ajutor constă în întreruperea cât mai rapidă a acţiunii frigului şi
restabilirea circulaţiei sangvine.
Victima este transferată într-o încăpere caldă. Membrele (sănătoase şi
degerate) se încălzesc timp de 40 - 60 minute în baie, ridicând treptat
temperatura apei de la 20 până la 40ºC. Totodată, membrele îngheţate se spală
cu săpun şi se aplică un masaj de la periferie spre centru, până la încălzirea şi
hiperemia pielii. Fricţiunea locurilor degerate cu zăpadă şi materiale aspre
este interzisă , fiindcă poate aduce la traumarea suplimentară a tegumentelor
şi infectarea plăgilor. Dacă pe pielea lezată au apărut flictene se aplică
pansamente sterile, fără masare.
Concomitent cu măsurile locale se înfăptuiesc şi cele de ordin general
îndreptate spre îmbunătăţirea circulaţiei: învelire, termofoare, ceai fierbinte,
 306

alimentaţie caldă ş. a. În lipsa condiţiilor de încălzirea în baie, organul degerat

se prelucrează cu alcool , se masează activ până la restabilirea circulaţiei
sangvine, după ce victima este transportată la spital, preventiv fiind învelită
călduros.
În caz de degerătură completă, în afară de măsurile descrise mai sus se
aplică respiraţia artificială, apoi victima este transportată la spital.
Prevenirea degerăturilor include respectarea şi îndeplinirea strictă de
către toţi militarii a măsurilor individuale şi colective îndreptate împotriva
acţiunii temperaturii scăzute, care prevăd:
1. Ajustarea corectă a echipamentului şi folosirea lui în conformitate cu
condiţiile meteorologice.
2. Uscarea îmbrăcămintei şi încălţămintei umede, spălarea regulată a
ciorapilor, ungerea încălţămintei cu cremă de ghete.
3. Spălarea regulată a picioarelor cu apă şi săpun pentru evitarea
transpiraţiei.
4. Călirea sistematică a organismului.
La efectuarea marşurilor pedestre pe timp de iarnă, în afară de
măsurile de mai sus trebuie:
- micşorate popasurile scurte până la 3-5 minute, iar cele mari –
organizate în localităţi populate;
- peste anumite intervale de timp, îndeosebi când vântul suflă în faţă, de
schimbat locurile soldaţilor din frunte şi flancurile coloanei cu cei din mijloc;
- de atras atenţia reciprocă la schimbarea culorii tegumentelor
descoperite (înălbirea ş, a.) cu scopul de a preîntâmpina degerăturile, prin
diferite metode de încălzire (fricţiuni, mişcările mâinilor şi ale picioarelor,
fugă pe loc ş.a.);
- transportarea efectivului în automobile acoperite şi aşezarea lui cu
spatele la direcţia mişcării;
- amenajarea posturilor de încălzire a efectivului în perioadă rece a
anului pe poligoane, în câmpurile de instrucţie şi alte locuri de activitate.

Noţiune despre arsură, cauzele provocării, simptomele şi

clasificarea.
Arsuri se numesc leziunile ţesuturilor provocate de temperatură înaltă,
substanţe chimice şi energia actinică. În dependenţă de cauză, arsurile se
împart în termice, chimice şi prin iradiere.
Arsurile termice sunt provocate de flacără, lichide fierbinţi, aburi,
amestecuri incendiare (napalmul) şi chiar de razele solare.
Gravitatea arsurilor este determinată de mărimea suprafeţei şi
profunzimea leziunii ţesuturilor. Cu cât e mai mare suprafaţa şi mai adâncă
leziunea ţesuturilor, cu atât e mai gravă arsură.
 307

În conformitate cu profunzimea leziunii arsurile practic se divizează în

trei grade:
- Gradul 1 – hiperemie şi edem cutanat, durere vie acută în locul
lezării;
- Gradul 2 – apariţia bulelor cu lichid transparent de culoare gălbuie;
- Gradul 3 – se caracterizează şi prin necrozarea pielii şi a ţesuturilor
mai profunde (muşchilor, fasciilor, tendoanelor şi oaselor).

Acordarea primului ajutor în caz de arsură.

Arsurile limitate decurg în principal ca un proces local. În leziuni mai
profunde se observă dereglări generale grave, se dezvoltă boală arsurilor în
cazuri de arsuri provocate de amestecurile incendiare (napalm) pot avea loc
intoxicaţii cu oxid de carbon, care duc la sfârşit letal.
Arsurile chimice apar în rezultatul acţiunii asupra ţesuturilor a
substanţelor cu proprietăţi cauterizate pronunţate (bazele şi acizii concentraţi,
sărurile metalelor grele, fosforul).
Acţiunea acizilor tari şi a sărurilor metalelor grele asupra ţesuturilor
duce la necroză uscată superficială a lor, iar a bazelor – la necroza profundă
umedă.
Arsurile actinice apar la acţiunea radiaţiei ionizante şi au o
simptomatică specifică.
Particularitatea arsurilor solare este profunzimea mică de lezare a
ţesuturilor. Însă arsurile solare proliferate (la folosirea neraţională a băilor de
soare) pot aduce la dezvoltarea şocului.
Primul ajutor trebuie să asigure suspendarea acţiunii agentului
traumatic, profilaxia şocului, infectării suprafeţei de arsură şi transportarea
victimei într-o instituţie medicală.
Victima trebuie scoasă din zona acţiunii temperaturii înalte (din foc),
apoi se stânge focul (cu apă, iarnă cu zăpadă, învelind cu mantaua, foaia de
cort corpul lezatului – la arderea napalmului ş.a.), ori se dezbracă echipament
arzând. Se interzice smulgerea rămăşiţelor de îmbrăcăminte lipide de
sectoarele lezate ale corpului, deschiderea bulelor şi spălarea suprafeţei arse.
În aşa cazuri bandajul aseptic se aplică cât mai urgent peste îmbrăcămintea
lipide de arsuri.
Pentru încălzire, lezatul se acoperă cu o plapumă şi se dă băuturi
fierbinţi (ceai, cafea).
În cazuri de arsuri grave ale membrilor şi ale trunchiului se aplică
imobilizarea de transport.
Primul ajutor în arsurile chimice constă în spălarea imediată a
suprafeţei lezate cu apă curgătoare pentru îndepărtarea deplină a acidului sau
a bazei şi suprimare acţiunilor, aplicarea bandajelor sterile şi evacuarea în
spitalele apropiate.
 308

Primul ajutor la acţiunea fosforului constă în scufundarea

suprafeţelor arse în apă şi spălaturi abundente cu apă până la stingerea
fosforului, aplicarea pansamentelor sterile şi transportarea în spitalele
apropiate.
Prevenirea arsurilor pe timp de pace constă în îndeplinirea strictă a
măsurilor de securitate în timpul lucrului cu substanţe fierbinţi şi inflamabile,
acizi, baze, folosirea mijloacelor de protecţie, primirea raţională a băilor de
soare ş,a.

Acordarea PA pe câmpul de luptă.

Căutarea răniţilor pe câmpul de luptă. Scoaterea răniţilor din
tehnica militară şi transportarea de pe câmpul de luptă.
1. Căutarea şi evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă, sunt măsuri
de care depinde succesul lucrului ulterior al efectivului medical – salvarea
vieţii răniţilor, vindecarea şi revenirea lor în formaţiile de luptă. Această se
confirmă în mod convingător de experienţă celui de-al doilea război mondial.
În timpul luptei sanitarii caută răniţii şi le acordă primul ajutor
neîntrerupt, ţinând cont de caracterul terenului şi situaţiei de luptă, folosind
momentele favorabile. Sanitarului i se interzice ca în timpul luptei să târâie
rănitul la o distanţă mai mare de 5 - 10 metri, deoarece aceasta stinghereşte
îndeplinirea misiunii principale – acordarea primului ajutor răniţilor din
pluton.
În condiţiile când căutarea răniţilor este dificilă (în pădure, tufăriş,
noaptea, în timpul viscolului) conform dispoziţiei comandanţilor sunt
destinate echipe speciale de căutare a răniţilor. Militarii acestei echipe sunt
aliniaţi în lanţ la aşa o distanţă unul de altul, care permită menţinerea legăturii
vizuale şi cercetarea amănunţită a câmpului de luptă. Această metodă e
numită “greblă sanitară”. Deosebit de amănunţit, trebuiesc cercetate tranşeele,
tufarii, gropile de obuze, iar în centrele populate – subsolurile clădirilor,
beciurile, fântânile de control al comunicaţiilor subterane.
Pe terenul afectat, căutarea răniţilor se efectuează în două direcţii: la
început în direcţia spate - front, iar apoi în lungul frontului. În focarul armei
de nimicire în masă căutarea se efectuează de la epicentru spre periferie,
focarul fiind împărţit în sectoare. Căutarea şi scoaterea răniţilor de pe câmpul
de luptă preîntâmpină acţiunea adăugătoare a factorilor nocivi ai armei
nucleare, moartea lor sub dărâmături, sub şenilele tancurilor şi roţile maşinilor
blindate.

2. Scoaterea răniţilor din maşini blindate, tancuri, fortificaţii de

apărare.
 309

De obicei, sanitarii se apropie de răniţi târâş, prin alergări scurte, pe

brânci cu precauţie, folosind cutele reliefului, răgazurile de foc al inamicului.
Apropierea de răniţi prin alergări scurte se foloseşte de către sanitari,
instructori sanitari prin deplasarea în zig - zag şi culcări succesiv la fiecare
20 – 30 metri, cu scopul de a nu deveni ţintă pentru inamic şi a se masca
folosind cutele reliefului.
Apropierea de răniţi aplecat se execută pe câmpul de luptă prin
tranşee, şanţuri, tufari.
Apropierea de răniţi târâş se efectuează culcat la pământ ţinând arma
pe braţul drept, împingându-se pe rând cu picioarele şi cu mână stângă.
Apropierea de rănit pe brânci se efectuează cu ajutorul genunchilor
sprijinindu-se în coate, arma se ţine în mână dreaptă.
Apropierea de răniţi pe o parte se efectuează folosind activ un picior şi
o mână.

Scoaterea răniţilor din maşini blindate, tancuri, fortificaţii de

apărare.
Cel mai simplu şi accesibil mod de scoatere a
rănitului din tanc este modul manual: un militar
apucă rănitul de subţiori şi îl ridică, al doilea
militar îl sprijină de picioare. Pentru evacuarea
rănitului din tanc se mai pot folosi centurile,
frânghii, cablul flexibil. Experienţă arată că cele
mai menajabile şi a eficace metode de scoatere
a răniţilor din tancuri, maşini blindate şi locuri
greu accesibile sunt metodele de folosire a
chingii speciale Ş-4 şi a chingii sanitare. Răniţii sunt scoşi din maşini de
luptă cu ajutorul chingii sanitare în formă de cerc, sau în formă de cifra
“opt”. Chinga în formă de cerc se îmbracă rănitului pe piept trecând-o pe
subţiori, dacă nu e rănită cutia toracică. În acest caz rănitul se scoate cu
chinga în forma de cifra “opt”. Chinga se îmbracă rănitului pe picioare mai
aproape de fese, în aşa fel ca rănitul să şadă pe încrucişarea formată.
Mai des pentru scoaterea răniţilor din tanc se foloseşte chinga specială
Ş-4. Chinga specială Ş-4 e destinată pentru transportarea răniţilor, scoaterea
lor din locuri greu accesibile (tancuri, fântâni, subsolurile clădirilor
demolate) şi coborârea răniţilor de la etajele de sus ale clădirilor. Chinga
specială Ş-4 prezintă o curea din foaie de cort cu o lungime de 360cm,
lăţimea de 6,5cm şi o greutatea de 860-960g.
Aplicarea chingii speciale are câteva metode:
 310

Prima metodă – aplicarea chingii din partea capului. Ambele capete se

trec pe subţiori în direcţia de la spate spre piept formând încrucişare la piept,
apoi capătul de sub mână dreaptă se trece pe sub femurul stâng, iar capătul de
sub mâna stângă – sub femurul drept, ambele capete se trag între picioare şi se
fixează cu ajutorul cârligelor cu arc de inele.

Metodă a doua – aplicarea

chingii din partea picioarelor.
Chinga se amplasează în aşa
mod, ca un capăt să se afle lângă
partea laterală a femurului stâng,
iar al doilea lângă partea
laterală a femurului drept.
Apoi cârligele cu arc sunt aduse pe
rând sub femurul
drept şi stâng, ca
în prima metodă.
Fixând cârligele
de inele, chinga se

încrucişează la piept în aşa fel, ca capătul de la femurul drept să treacă sub

mână stângă, iar cel de la femurul stâng – sub mâna dreaptă.
 311

Metodă a treia – aplicarea chingii în forma de cerc. Cârligele cu arc se

fixează unul de altul. Chinga se îmbracă în aşa mod, ca cârligele să se afle la
spate, încrucişând chinga la piept, capetele se trec sub mână dreaptă şi cea
stângă, de laţul format se scoate rănitul din tanc.
În tancul lovit se poate de pătruns numai prin trapa comandantului de
tanc sau a ochitorului. Trapele mecanicului-conducător şi de rezervă pot fi
deschise numai din compartimentul de luptă. Fiecare sanitar trebuie să aibă o
cheie de trap pentru a deschide trapele pe câmpul de luptă.

Adăpostirea şi mascarea răniţilor pe câmpul de luptă

şi acordarea primului ajutor
În cazurile când răniţii temporar până la evacuare sunt lăsaţi pe câmpul
de luptă, în adăposturi, locurile aflării lor se marchează cu semne vizibile din
spate atât ziua, cât şi noaptea. De obicei, pentru aceasta se folosesc faşe de
material alb cu imaginea crucii roşii, în lipsa acestui semn se folosesc faşe de
tifon sau mijloace improvizate – mănunchiuri de iarbă, lopăţica de geniu,
casca. Noaptea se folosesc semne speciale fluorescente care se fixează pe
diferite obiecte în apropierea adăpostului unde se găsesc răniţii.
În timpul luptei de apărare pentru adăpostirea temporară a răniţilor se
amenajează postul medical al companiei.
La punctul medical al companiei instructorul sanitar acordă răniţilor
primul ajutor, cu acest scop aici se fac rezerve de pansament, atele apă
potabilă. Pe timp de iarnă punctul medical al companiei trebuie încălzit. Locul
unde se afla postul medical de adus la cunoştinţa efectivului.

3. Transportarea răniţilor cu ajutorul mijloacelor improvizate.

Evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă.
Târârea rănitului pe o parte. Instructorul sanitar se apropie de rănit
din spate, aranjează rănitul pe un picior îndoit în genunchi şi coapsă, iar capul
rănitului pe piept, făcând mişcări cu piciorul liber şi cu o mână: rănitul e târât
în adăpost, fiind susţinut cu mâna liberă. În dependenţă de starea sa rănitul
ajută la mişcare cu piciorul sau cu mâna sănătoasă. Distanţa de 15 metri
trebuie parcursă în 80 - 90 sec.
Târârea rănitului pe spate. Rănitul se aranjează pe spatele unui
militar sau instructor sanitar. Cu ajutorul picioarelor şi mâinilor sanitarul
(instructorul sanitar) târâie rănitul în adăpost. Distanţă de 15 metri trebuie
parcursă în 90 - 100
secunde.
 312

Târârea rănitului pe foaia de cort. Capătul liber al chingii sanitare se

trece prin centură şi se formează o ansă, după aceea se fixează de un colţ ai
foii de cort cu un nod “marinăresc”. Capetele libere ale foii de cort se leagă
unul de altul deasupra rănitului. În caz de lipsă a foii de cort se foloseşte
mantaua. După ce se pregăteşte ansa, capătul liber al chingii sanitare se trece
prin mânicile întoarse înăuntru, şi se leagă cu un nod.
Pe timp de iarnă răniţii se pot târâi cu mijloace improvizate: schiuri,
sanie, foi de metal şi de placaj.

Răniţii pot fi transportaţi pe mâini de un militar sau sanitar prin

câteva metode.
 313

Prima metodă. Aducând rănitul pe un loc ridicat, militarul se întoarce

cu spatele spre el şi se aşează într-un genunchi, rănitul se apucă de umerii
militarului. După aceasta militarul, susţinând rănitul cu ambele mâini de
picioare, se ridică şi transportează rănitul în adăpost.
Metodă a doua. Este folosită când rănitul e fără cunoştinţă sau sunt
lezate membrele superioare. Militarul se aşează într-un genunchi lângă rănit,
cu o mână îl ia de spate, iar cu a doua de sub fese şi se ridică cu el.

Transportarea rănitului de doi militari pe mâini.

Prima metodă. Se foloseşte când rănitul nu se poate ţine de umerii

militarilor. Militarii se apucă de mâini formând un scăunel din trei mâini,
unul din militari cu mână liberă susţine rănitul.
Metodă a doua. Transportarea rănitului pe scăunel din patru mâini se
foloseşte când rănitul se poate ţine de umerii militarilor.
Metodă a treia. Un militar apucă rănitul de subţiori, alt militar
aflându-se între picioarele rănitului le apucă de sub genunchi şi împreună
ridică rănitul.
Metodă a patra. Rănitul e dus în braţe de doi militari fiind ridicat cu
mâinile de un militar de spate şi regiunea lombară, iar de altul de fese şi de
genunchi.

Transportarea rănitului cu ajutorul foii de cort şi a unei prăjini.

 314

Rănitul este aranjat pe foaia de cort, capetele opuse ale foii de cort se
leagă deasupra capului şi genunchilor. Prăjina se vâră sub legăturile formate,
foaia de cort se întăreşte de o prăjină suplimentar cu o frânghie sau cu chinga
sanitară.
În dependenţă de starea răniţilor, ei se evacuează cu ajutorul
transportului sanitar şi al transportului militar disponibil, iar în unele cazuri şi
cu maşinile blindate. Serviciul medical e înzestrat cu mijloace de transport
sanitar de diferita tipuri.
Pentru transportarea răniţilor se folosesc diferite automobile şi tehnică
militară specială. În transportul sanitar grav - răniţii sunt amplasaţi pe
brancarde, uşor răniţii sunt aşezaţi pe banchete sau scaune.

1. Evacuarea şi transportarea răniţilor.

Regulile generate de evacuare a victimelor cu fracturi prevăd:
- imobilizarea corectă şi sigură a fracturilor;
- îmbarcarea atentă, amplasarea comodă a victimelor în transport şi
transportarea lor cu precauţie;
- controlul şi slăbirea garoului peste fiecare oră.
Iarna, acordarea primului ajutor şi evacuarea victimelor se
efectuează în timp scurt, luând măsurile necesare de încălzire a lor (ceai
fierbinte, termofoare, acoperirea cu plapumă, manta etc.).
Ridicarea, deplasarea, urcarea în mijlocul de transport şi transportul
propriu-zis au o importanţă deosebită. Multe complicaţii pot apărea datorită
unor greşeli comise cu ocazia ridicării şi a transportului celor politraumatizaţi.
În timpul mobilizării accidentatul trebuie manevrat cu atenţie. Orice
reacţie din partea victimei constînd în modificarea pulsului şi ritmului
respirator, accentuarea palorii trebuie să modeleze atitudinea salvatorilor. La
răniţii cu starea de conştienţă absentă trebuie sporită atenţia pentru a se evita
gesturi ce ar putea agrava tulburările funcţionale existente.
Ridicarea şi aşezarea accidentatului pe o targă sau alt mijloc improvizat
de transport trebuie făcute de mai multe persoane care se vor aşeza la capul şi
picioarele victimei. Una va introduce braţele sub umerii victimei, alta sub
bazin şi cealaltă sub picioare. Salvatorii vor ridica simultan accidentatul cu
30-40 cm atît cît este necesar să se introducă targa dedesubt. Prin mişcări
sincrone rănitul va fi aşezat pe targă, axul cap-gît-torace-bazin fiind menţinut
tot timpul în acelaşi plan.
După aşezarea pe targă se va face un nou inventar al leziunilor. Se va
controla hemostaza, se vor imobiliza eventualele fracturi şi se vor pansa
rănile.
Sunt de evitat improvizaţii sau inovaţii care depăşesc cunoştinţele
sanitare ale salvatorului.
 315

Transportul cu targa se va face în poziţia orizontală, cu evitarea

balansului şi a zdruncinării rănitului.
Dacă victima a pierdut mult sînge capul îi va fi menţinut mai jos decît
restul corpului; în traumatismele toracelui capul şi pieptul vor fi aşezate mai
sus. Accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa, cei cu sîngerări pe nas sau prin
gură vor fi aşezaţi cu capul întors într-o parte pentru a se evita sufocarea prin
vărsături.
Dacă se suspectează o fractură a coloanei vertebrale, pentru evitarea
pericolului secţiunii măduvei spinării, salvatorii vor menţine în timpul
ridicării rănitului umerii şi bazinul la acelaşi nivel; transportul se va face pe
un plan dur între perne, ghemuri de haine pentru a se evita deplasările laterale
necontrolate.
În caz de necesitate targa poate fi improvizată din două beţe solide,
vergele metalice sau ţevi care trebuie să fie mai lungi decât corpul rănitului şi
se pot lega sau fixa cu frânghii trecute în opt, cu o manta sau cu o pătură.
Dacă sunt de urcat scări sau pante se va evita înclinarea excesivă a
tărgii, iar pe timpul transportului se va avea în vedere menţinerea
orizontalităţii tărgii.

Fig.
Fig.
2.30.
2.31.
Targă
Targă
improvizată
improvizată
cudintr-un
ajutorulveston
unei frânghii

. Poziţia tărgii la urcarea, coborârea unei scări

 316

Fig. 2.33. Trecerea unui obstacol

a) b) c)
Fig. 2.34. Transportul rănitului: a - cu chinga de către un singur purtător; b – cu ajutorul unui scaun, c – pe braţe
orizontal
 317

a) pe ambii umeri b) în braţe c) în cârcă d) pe un singur umăr

Fig. 2.35. Transportul rănitului

2. Mijloacele de înzestrare individuală a efectivului.

a) Trusa medicală individuală AI-1M, AI-2.

Trusa medicală individuală este destinată pentru acordarea primului
ajutor in scopul prevenirii sau atenuării maxime a lovirii subunităţilor cu
armele nucleare, biologice şi chimice ale inamicului.
Trusa medicală individuală reprezintă un set de preparate
farmaceutice speciale, destinate pentru acordarea primului ajutor sub formă
de autoajutor şi ajutor reciproc cu scopul de a preîntâmpina diferite
complicaţii (şocul traumatic, infectarea rănii) ale rănirii. (fig. 2-36,
fig. 2-37)
 318

Fig. 2.36. Trusa medicală individuală AI-1M

În trusa medicală AI-2 se află:

- două seringi de o singură folosinţă cu soluţie de analgetic, care se
folosesc în caz de dureri provocate de fracturi, arsuri (combustii), plăgi
imense şi sindromul de zdrobire a ţesuturilor;
- două penale, cu preparat antibacteriologic, care se foloseşte în caz de
pericol de contaminare bacteriană sau în caz de rănire şi arsuri, conform
instrucţiunii anexate;
- două penale, cu preparat antiradioaciv, se foloseşte în caz de pericol de
contaminare radioacivă;
- două penale, cu preparat antivomă;
- preparat în caz de otrăvire cu substanţe toxice.

Fig. 2.37. Trusa medicală individuală AI-2

 319

Fig. 2.38. Componenţa trusei medicale AI-2

Seringa (fig.2.39.) reprezintă un tub de masă plastică cu pereţi elastici

(1), la capătul căruia se suceşte canula (2) cu ac pentru injecţie (3). Acul
este steril şi protejat de un căpăcel (4), care este
îmbrăcat strâns pe canulă. Tubul cu preparatul
analgetic este închis ermetic, seringa este
destinată pentru introducerea subcutanată sau
intramusculară a preparatelor analgetice, când
se acordă primul ajutor sub formă de autoajutor
sau ajutor reciproc pe câmpul de luptă.
Neatingând acul cu mâinile, el se inoculează în
muşchii femurului sau în regiunea superioară a
fesei. Preventiv, sucind canula, se străpunge
membrana ermetică, unind lume nul acului cu
conţinutul tubului. Stingând treptat seringa, se
injectează soluţia medicamentoasă şi tară a slăbi
degetul, se extrage acul.
De regulă, injecţia se face în pielea
descoperită şi curată, însă în cazurile, când Fig. 2.39. Tub-seringă
starea rănitului necesită acordarea primului
ajutor urgent injecţia se poate efectua prin echipament sau costumul de
protecţie individual.
b) Pachetul individual de pansament.
In caz de rănire fiecare militar trebuie să poată aplica un pansament
primar cu scopul opririi hemoragiei externe şi preîntâmpinării
contaminării rănii.
Pentru aceasta fiecare
militar este asigurat cu
 320

două pachete individuale de pansament. Pachetele individuale de

pansament sânt păstrate în buzunarul stâng al vestonului sau al scurtei.
Pachetul individual de pansament constă din două pernuţe de tifon şi
vată (17 cm x 32 cm), o fâşie de tifon (10 cm x 7 m), un bold. O pernuţă
este fixată la începutul fişei de tifon, a doua pernuţă poate fi deplasată pe
faşa de tifon.
Tifonul şi pernuţele strânse şi presate sânt ambalate în hârtie cerată şi
înveliş cauciucat extern. Învelişul cauciucat asigură sterilitatea conţinutului
pachetului (fig. 2.40. a, b).
Regulile de folosire a pachetului individual de pansament:
- se rupe ambalajul extern din partea inciziei fig. 2.40.) şi se scoate
pachetul învelit în hârtie cerată, se scoate
Fig. 2.40. boldulde pansament
Pachet individual şi se fixează
de îmbrăcăminte la ioc vizibil;
- se desfăşoară învelişul de hârtie (fig. 2.40.), cu mâna stingă se apucă de
capătul tifonului şi se desface pachetul până la tifon;
- cu mâna dreaptă se ia faşă de tifon şi se desfăşoară (fig. 2.40. a),
lăsând fiecare pernuţă îndoită în două (în caz de plagă sau arsuri, pernuţele
se desfac complet);
- se aplică pansamentul pe plagă cu partea care nu a fost atinsă cu mâinile
(partea care nu este cusută cu aţă colorată) şi se fixează pernuţele eu
tifon, după fixarea pernuţelor capătul tifonului se fixează cu boldul.
Plăgile mici se acoperă cu o pernuţă, a doua se aplică deasupra primei, în
caz de arsuri imense ambele pernuţe se amplasează alături, iar în caz de
plagă perforantă orificiile de intrare şi ieşire a glonţului se pansează
separat. învelişul cauciucat se foloseşte în caz de rănire a cutiei toracice cu
pneumotorax deschis, fiind aplicat nemijlocit pe plagă.

Observarea pe câmpul de luptă.

Observarea şi ascultarea constituie unul din procedeele de bază ale
cercetării şi constă în supravegherea câmpului de luptă, descoperirea şi
studierea inamicului, terenului şi a altor obiective, în scopul procurării datelor
şi informaţiilor necesare.
Observarea şi ascultarea se organizează şi se execută permanent, ziua şi
noaptea, de către comandanţi şi întregul personal al subunităţii, precum şi de
către militarii trimişi în posturi de observare, pânde sau numiţi ca observatori,
indiferent de situaţia în care se găsesc trupele, de anotimp şi condiţiile
hidrometeorologie.
Prin observare se asigură:
- descoperirea şi studierea inamicului, terenului şi a obiectivelor şi
determinarea distanţelor până la ele;
- urmărirea acţiunilor de luptă, a manevrei de forţe şi mijloace
executate de inamic şi asigurarea legăturii de vedere cu subunităţile vecine;
 321

- descoperirea indiciilor care demască prezenţa, activitatea şi acţiunile

inamicului;
- urmărirea efectului focului executat de trupele proprii asupra
inamicului, a distrugerilor şi incendiilor produse;
- supravegherea spaţiului aerian şi determinarea caracterului acţiunilor
aviaţiei inamice;
- descoperirea întrebuinţării desantului aerian şi a trupelor aeromobile
de către inamic.
În toate situaţiile, îndeosebi pe timp de noapte şi în condiţii de
vizibilitate redusă, observarea şi ascultarea se completează reciproc.
Pentru executarea observării se numesc observatori sau se organizează
posturi de observare.
Observator este militarul destinat să execute observarea inamicului,
terenului şi spaţiului aerian.
Postul de observare se compune, de regulă, din 3-4 militari din care
unul este şef, şi are misiunea să supravegheze activitatea şi acţiunile
inamicului terestru şi aerian şi să raporteze oportun datele obţinute. Uneori
personalul postului de observare poate avea o compunere mixtă.
Personalul postului de observare (observatorul) se dispune în lucrări
genistice, clădiri, copaci, autovehicule, elicoptere sau alte locuri favorabile
executării observării terestre şi aeriene.
Locul ales pentru executarea observării trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să permită executarea observării, pe cât posibil circular şi pe o
distanţă cât mai mare;
- să fie mascat împotriva observării terestre şi din aer a inamicului şi
ferit de focul acestuia;
- să aibă căi de acces ascunse şi să asigure condiţii bune pentru lucrul şi
odihna personalului;
- să nu fie în apropierea unor repere caracteristice din teren care atrag
atenţia inamicului;
- să permită realizarea legăturii cu comandantul care l-a trimis în
misiune – direct sau prin subunităţile care acţionează în apropiere.

a) Plasă de mascare

Telefon
 322

Amenajarea locului pentru postul de observare:

a) şanţ deschis; b) şanţ cu acoperiş şi fantă de observare

În cazul când nu este timp îndestulat pentru amenajarea şanţului

observatorul poate ocupa poziţia la obiectele în teren, folosind caracteristicile
de mascare.

Incorect
Corect

Incorect
Corect

Corect
Corect Incorect
 323

Corect Incorect

Incorect
Corect

Locul observatorului la obiecte în teren

Locul observatorului mascat sub obiectele în teren

Postul de observare (observatorul) trebuie să fie asigurat cu mijloace

de observare pe timp de zi şi de noapte, cu aparate de cercetare N.B.C., cu
ceas, busolă, lanternă, rechizite (planşetă, compas, riglă, creioane), mijloace
de semnalizare şi legătură; documente (hartă sau schemă, jurnal de observare)
pentru evidenţa şi transmiterea datelor procurate.
Busolă
Mijloace de observare

Hart
ă

Planşeta postului
Registru de observare
de observare

Ceas
 Riglă,
Mijloacele de legătură creioane

324
Componenţa şi asigurarea postului de observare

Când observarea se execută din autovehicul (transportor blindat,

automobil) sau elicopter, personalul foloseşte mijloacele de observare şi de
transmisiuni existente pe acestea.
Legătura între postul de observare (observator) şi eşalonul care l-a
trimis în misiune se realizează prin mijloace fir, radio şi mobile, precum şi
prin semnale. Datele procurate de postul de observare pot fi imprimate şi pe
bandă magnetică, atunci când se dispune de asemenea mijloace.
Pentru cercetarea inamicului şi a terenului, postului de observare
(observatorului) i se stabileşte sector de observare sau obiectiv (obiective) de
observat; în cadrul sectorului de observare se indică direcţia (obiectivul)
principală de observare.
Sectorul de observare cuprinde spaţiul terestru şi aerian în care se
execută observarea. Dezvoltarea frontală şi adâncimea acestuia sunt variabile
şi depind de: teren, condiţiile de vizibilitate şi densitatea obiectivelor de la
inamic.
Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin
repere sau azimutului şi trebuie, pe cât posibil, să se întretaie pe limita
dinainte a dispozitivului trupelor proprii cu ale posturilor de observare vecine.
În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin
linii convenţionale, astfel:
- zona apropiată, cuprinde porţiunea de teren în care obiectivele
(personalul şi tehnica de luptă, lucrările genistice, precum şi detaliile de
planimetrie) pot fi văzute clar cu ochiul liber;
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai
îndepărtată a zonei apropiate şi până unde observatorul poate recunoaşte cu
ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele copacilor şi caselor;
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată
a zonei mijlocii şi până la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul
aparatelor de observare din înzestrare.
Când terenul limitează posibilităţile de observare în adâncime, sectorul
nu se mai împarte în zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută
observarea circulară a spaţiului terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de
observare.

pădurea Hîrbovăţ

Zona îndepărtată
Rep. 4. Marginea pădurii

Rep. 3. Cota
Rep. 2. Tufă
singuratică
„Rotunda”.
Zona mijlocie
 Zona apropiată

Rep. 1. Pod
325
r. Bîc

Trasarea sectorului de observare pe zone

Documentele pentru evidenţa şi transmiterea datelor de către postul de

observare (observator) sunt:
- harta de lucru este documentul pe care se trec: locul postului de
observare, limitele sectorului, zonele nevăzute şi obiectivele descoperite de
către observator şi se foloseşte pentru raportarea datelor prin coordonate;
- schema sectorului de observare este documentul pe care se
reprezintă: locul postului de observare; reperele, azimuturile acestora şi
distanţele până la ele; sectorul de observare - împărţit pe zone; zonele
nevăzute. Schema se întocmeşte când nu se dispune de hartă la scară mare; ea
ajută la raportarea datelor obţinute;
- jurnalul de observare este documentul de evidenţă în care se
consemnează toate datele obţinute prin observare.
Pe timpul executării observării, obiectivele descoperite se trec pe hartă
sau schemă şi se înscriu în jurnalul de observare, după care sunt raportate
eşalonului superior. Datele importante se raportează imediat.
Pentru asigurarea continuităţii lucrului, activitatea în cadrul postului de
observare se desfăşoară pe schimburi.
Fiecare schimb execută observarea permanentă a inamicului şi
terenului din sectorul stabilit, iar datele se înscriu în jurnalul de observare şi
se trec pe hartă (schemă). La orele stabilite, sau imediat, când situaţia impune,
datele sunt raportate eşalonului superior, precizându-se cu exactitate data
(ziua şi ora), locul de dispunere prin coordonate (direcţia de deplasare) a
obiectivelor descoperite, activităţile şi acţiunile executate de inamic. În
dreptul fiecărei informaţii se consemnează cui a fost transmisă şi la ce oră.
Pe timpul pregătirii de foc (contrapregătirii), personalul postului de
observare urmăreşte efectul focului asupra obiectivelor, stabileşte gradul de
nimicire, neutralizare sau distrugere a acestora şi acţiunile executate de
inamic, raportând oportun cele observate, eşalonului superior.
În cazul întrebuinţării armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor
incendiare, la semnalul de înştiinţare, personalul postului de observare îşi
pune masca contra gazelor pe figură, trece celelalte mijloace de protecţie
 326

individuală în poziţia „de luptă", continuă observarea, determină şi raportează

efectele produse asupra personalului şi tehnicii de luptă a inamicului.
Când observarea se execută timp îndelungat, personalul postului de
observare este înlocuit periodic iar în condiţii meteo grele (pe timp de ger,
viscol, ceaţă, ploi abundente etc.) acesta este schimbat mai des decât în
condiţii obişnuite.
Schimbarea locului postului de observare se execută la ordin, de regulă
noaptea, precum şi din iniţiativa şefului postului de observare, în următoarele
situaţii:
- când postul de observare a fost descoperit şi inamicul execută foc
asupra lui;
- când efectele armelor de distrugere în masă înrăutăţesc condiţiile de
observare şi pun în pericol viaţa cercetaşilor;
- pe timpul ducerii luptei, sau în alte situaţii, când executarea observării
din locul iniţial nu mai este posibilă.
Despre schimbarea locului, şeful postului de observare raportează
comandantului (şefului) care l-a trimis în misiune.

Pe timp de noapte, observarea se execută atât cu ochiul liber cât şi

prin folosirea aparatelor de vedere pe timp de noapte, fiind completată
permanent cu ascultarea.
 327

Sectorul şi zonele de observare

Orientarea în teren fără hartă.

1. Orientarea şi indicarea obiectivelor în teren fără hartă.

 328

Orientarea în teren consta în determinarea

punctelor cardinale şi a punctului de staţie în raport cu
detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief,
alegerea direcţiei necesare pentru deplasare şi
menţinerea ei în timpul deplasării.
La baza orientării stă priceperea de a alege în
teren reperele şi folosirea lor în calitate de faruri care
indică direcţiile, punctele şi aliniamentele necesare.
Ca reper poate servi orice obiect, care atrage imediat
atenţia la privirea spre teren conform posibilităţilor,
reperele se aleg uniform în sensul frontului şi în
adâncime pentru a asigura mai exact şi mai rapid
indicarea ţintei care a apărut în orice loc.
Reperele alese se numerotează de la dreapta
la stânga, de la sine spre inamic. Fiecărui reper i se
dă denumire.
fig. 1.1 — Orientarea în
teren

Prin „loc de staţie" se înţelege locul pe care îl ocupă în teren, la un

moment dat, un militar, o maşină de luptă sau o subunitate.

2. Determinarea părţilor orizontului după busolă, cu ajutorul

aştrilor, după diferiţi indici din natură, poziţii proprii în raport cu
obiectivele înconjurătoare.

Determinarea părţilor orizontului.

Punctele cardinale se stabilesc cu ajutorul
busolei, corpurilor cereşti şi semnelor detaliilor
din teren. Pentru stabilirea direcţiilor spre
punctele cardinale e de ajuns să se cunoască doar
o singură direcţie — spre nord.
Dacă ea se cunoaşte, atunci la dreapta va fi
est, la stânga vest, iar în partea opusă nordului
— sudul.
 329
Fig. 1.2 — Punctele
cardinale.
N-nord, E-est, S-sud, V-
vest

a) Cu busola. Se deblochează acul magnetic al busolei şi se roteşte

aceasta în plan orizontal, până când vârful acului care reprezintă nordul va
coincide cu gradaţia zero de pe cadran. La o astfel de poziţie a busolei, literele
N, S, E, V de pe scară vor corespunde cu direcţia nordului, sudului, estului şi
vestului. (Fig. 1.3).
 330

Fig. 1.3 — Busola Adrianov:

1 - corpul busolei; 2 - cadran, 3 - acul magnetic; 4 – dispozitivul de ochire; 5 –
indicatorul de citire; 6 – piedică.

Fig. 1.3 — Determinarea părţilor orizontului cu busola.

 331

b) După steaua Polară. Steaua Polară se găseşte pe prelungirea

imaginară a dreptei care trece prin ultimele stele (roţi) ale Carului Mare, la
aproximativ de 5 ori distanţa dintre roţi şi face parte din constelaţia Carului
Mic (fig. 1. 4). Direcţia spre steaua Polară indică Nordul.

Fig. 1.4 — Determinarea părţilor orizontului după steaua Polară.

c) După Soare şi ceas, punctele cardinale se stabilesc în următorul mod:

ceasul se ţine orizontal astfel ca acul orelor să fie orientat spre Soare.
Bisectoarea unghiului format de acul orelor şi linia care trece prin cifra 12
(vara) sau 1 (iarna) de pe cadran indică direcţia spre Sud (Fig. 1.5).

Fig. 1.5 — Determinarea părţilor orizontului după Soare şi ceas

d) La stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul detaliilor obiectelor

din teren, e necesar să se cunoască următoarele:
— muşuroaiele de furnici se află de regulă, la sudul copacilor, butu-
rugilor, tufarilor din apropiere; partea de sud a muşuroaielor e mai puţin
înclinată decât cea de nord ;
 332

Fig. 1.6. Determinarea părţilor orizontului după elemente din teren:

altarele bisericilor, muşchii copacilor etc.

— muşchii şi lichenele acoperă tulpinile copacilor, pietrele, stânci,

construcţiile vechi de lemn din partea de nord;
— potecile împart, de regulă, masivele mari de pădure, aproape strict pe
linia nord-sud şi est-vest;
— pe plăcile de lemn ale stâlpilor înfipţi la intersecţiile potecilor din
pădure, sectoarele se numerotează de la vest spre est (din stânga spre dreapta).
Cifrele cu numere mai mici se află la nord-vest şi nord-est, iar cu numere mai
mari — Ia sud-vest şi sud-est

3. Alegerea punctelor de reper. Indicarea obiectivelor faţă de repere,

după azimut şi distanţa până la ţinta, prin ochirea cu armamentul asupra
obiectivului.

În zona de observare, acţiunii subunităţii se apreciază reperele de bază

(3-4 repere) şi distanţa până la ele. Drept reper sunt folosite obiectivele din
teren care sunt bine văzute de personal şi nu pot fi nimicite pe parcursul luptei
(înălţimi, copaci singuratici, intersecţie de drumuri, pod, marginea pădurilor,
etc.). În adâncime la numirea reperelor se ţine cont de bătaia eficace a armelor
din dotare.

Reperele sunt numite pentru gestionarea subunităţii în luptă şi

conducerea focului (direcţionarea focului). În ofensivă unul din repere se
apreciază ca principal, el se alege din cele mai îndepărtate repere în direcţia
ofensivei subunităţii.

Promptitudinea deschiderii focului şi durata primirii hotărârii

misiunilor de foc în mare măsură depinde de modul cât de prompt a fost
observată ţinta, stabilit locul şi precizia distanţei până la ea, adică de precizia
indicării ţintei. Indicarea ţintei trebuie să se execute prin metode, care
corespund situaţiei de luptă, condiţiilor de observare şi trebuie să fie scurtă,
clară şi sigură.
De exemplu: „Ostaş Moraru, reperul 2, în dreapta 20., 2 soldaţi –
FOC!”, „Mitralior, reperul 1, în spate 90, marginea pădurii, lunetist –
FOC!”, „Operator-ochitor, direcţia reperul 3, distanţa 500, 2 genişti, din
mitralieră – FOC!”, „Aruncător de grenade, direcţia reperul 1, distanţa 300,
 333

după pod MLI – cu grenade FOC!”, “Grupa! Direcţia reperul 4. La atac –

ÎNAINTE!”.

Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin repere

sau azimut şi trebuie, pe cât posibil, să se intersecteze pe limita dinainte a
dispozitivului trupelor proprii cu ale posturilor de observare vecine.

În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin

linii convenţionale, astfel (Fig. 1.7):
- zona apropiată, cuprinde porţiunea de teren în care obiectivele
(personalul şi tehnica de luptă, lucrările genistice, precum şi detaliile de
planimetrie) pot fi văzute clar cu ochiul liber (până la aproximativ 400-500 m
în adâncime);
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai
îndepărtată a zonei apropiate şl până unde observatorul poate recunoaşte cu
ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele copacilor şi caselor (până la
750-800m);
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată
a zonei mijlocii şi până la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul
aparatelor de observare din înzestrare.

Când terenul limitează posibilităţile de observare în adâncime, sectorul

nu se mai împarte în zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută
observarea circulară a spaţiului terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de
observare.
În scopul organizării unei observări cit mai bune şi minuţioase a
inamicului şi a terenului, observatorul întocmeşte o schemă de observare.
 334

Fig. 1.7 — Sectorul şi zonele de observare.

Determinarea azimutului cu ajutorul busolei.

Azimutul magnetic.
Azimutul magnetic (Am) – unghiul orizontal măsurat de la direcţia de
nord a meridianului magnetic după mersul acelor de ceasornic până la direcţia
spre reper. Azimutul se măsoară în grade de la 0º până la 360º.
Determinarea azimutului magnetic este o operaţie curentă, care se face
pentru aprecierea direcţiei spre obiectele (reperele) din teren şi pentru
deplasarea în teren.
 335

Azimutul să determină cu ajutorul busolei.

 Pentru determinarea azimutului unei direcţii cu busola se procedează
astfel:
 - militarul se îndreaptă cu faţa spre obiectivul (detaliul) căruia urmează
să-i determine azimutul; 
- se deblochează acul magnetic, lăsîndu-1 să oscileze, se întoarce
busola în plan orizontal în aşa fel ca vârful acului magnetic să coincidă cu
gradaţia zero de pe cadran; 
- se menţine acul magnetic în poziţia iniţială, se roteşte capacul busolei
până când cătarea, ţelul şi obiectivul vizat se găsesc în acelaşi plan vertical; 
- se citeşte pe cadran valoarea gradaţiei din dreptul indicelui, care este
chiar azimutul direcţiei spre obiectul considerat. 

Determinarea distanţelor şi azimutului în teren.

Determinarea distanţelor şi unghiurilor de direcţie pe
hartă. 
Pentru a determina distanţa dintre punctele terenului trebuie de
măsurat pe hartă cu compasul sau cu rigla distanţa dintre aceste puncte în
centimetri şi, folosind scara numerică, de înmulţit numărul obţinut cu
valoarea scării.
La determinarea lungimii itinerarului după hartă trebuie introduse
corecţii de relief (urcuşuri şi coborâşuri) şi de sinuozitate a drumurilor.
Corecţia de mărire a lungimii itinerarului după o harta cu scara 1:50 000 pe
teren muntos – 1.15, pe teren deluros – 1.05.; după o hartă cu scara 1:100 000
corespunzător 1.20 şi 1.10. Exemplu pentru 1:50 000 distanţa = 150 km. 150
x 1.15 = 172.5 km.
Măsurarea lungimilor pe hartă, în vederea determinării distanţelor
corespunzătoare din teren se poate face cu ajutorul riglei gradate şi a scării
simple.
Cu ajutorul riglei gradate.
 336

Aceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe hartă a

distanţelor, la care instrumentul ajutător este o simplă riglă gradată în
milimetri. 
Ordinea de lucru este următoarea:
- se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei gradate, distanţa d în milimetri
dintre cele două detalii (obiective) între care se face determinarea (dacă
distanţa grafică nu se încadrează într-un număr exact de milimetri, se
apreciază sfertul acestuia); 
- se calculează distanţa D corespunzătoare în teren, cu ajutorul formulei
scării numerice 
D = d x N.
Exemplu pe harta la scara 1:50000 s-a măsurat o distanţă d = 71 mm. În
acest caz, distanţa corespunzătoare din teren este D = 71 mm x 50 000 mm =
3550 m. 

Cu ajutorul scării grafice simple. 

Un procedeu simplu şi mai rapid, care nu solicită nici un fel de calcule,
folosind ca instrument un compas distanţier. Scara grafică este o reprezentare
liniară a scării numerice. Scara numerică exprimă raportul scării sub formă
cifrică: 

Scara grafică simplă se compune din două părţi separate între ele printr-
o origine. Partea din dreapta are mărimea unui carou de pe hartă şi este
divizată în mai multe segmente egale, numite baze, iar partea din stânga
originii, de dimensiunea unei baze şi împărţită în subdiviziuni (1/10 din bază)
se numeşte talon. 

Valorile cifrice corespunzătoare distanţelor din teren sânt înscrise atât

pentru segmentele din dreapta cât şi cele din stânga originii. Distanţa
 337

corespunzătoare din teren se determină prin însumarea părţii din dreapta

originii cu partea din stânga originii. 
Aplicarea acestui procedeu se execută în următoarea succesiune: 
- se ia între vârfurile unui compas distanţier mărimea de pe hartă dintre
detaliile (obiectivele) în care se face determinarea (pentru corectitudinea
măsurării, vârfurile compasului se fixează); 
- fără a schimba deschizătura compasului, acesta se aşează pe scara
grafică simplă în aşa fel, încât vârful piciorului drept să coincidă cu
diviziunea zero sau altă diviziune din dreapta acesteia, iar vârful piciorului
stâng să se găsească în interiorul talonului;
 - se citeşte pe rând distanţele şi din stânga diviziunii zero şi apoi se
adună, obţinându-se direct distanţa din teren celor două detalii (obiective). 

În exemplu în dreapta diviziunii zero se citeşte 1km, iar pe talonul încă 250
m, ceea ce înseamnă că distanţa în teren dintre puncte este de 1 250m. În
cazul când nu se dispune de compas distanţier, distanţa pe hartă poate fi
determinată cu ajutorul unei rigle gradate. 
Dacă sunt de măsurat distanţe mai mari decât cele cuprinse pe scara
grafică simplă, ele se măsoară pe porţiuni.

Cu ajutorul compasului distanţier.

În acest scop se fixează deschizătura compasului distanţier la 1 km sau
la 500 m pe scara grafică simplă şi cu această deschizătură – numită „pasul
compasului” – se începe măsurarea distanţei numărând fiecare „pas”, ultima
porţiune - care este mai mică decât pasul compasului – se măsoară exact şi se
 338

citeşte pe scara grafică simplă. 

Pentru obţinerea distanţei se înmulţeşte numărul de paşi cu valoarea acestuia
şi se adaugă ultima porţiune măsurată. 

Acest metod se foloseşte şi în cazul când trebuie determinată o distanţă

în linie frântă sau sinuoasă (de exemplu lungimea unui drum), ea se
descompune şi se măsoară în segmente de linii drepte, după care se adună
valoarea tuturor segmentelor, obţinându-se în felul acesta totalul distanţei de
determinat.

Cu ajutorul curbimetrului.
Pentru măsurarea cu o precizie înaltă distanţelor (lungimii) elementelor
din teren reprezentate prin linii frânte şi sinuoase (drumurilor) se folosesc
dispozitive speciale, numite curbimetru. Cadranul curbimetrului este gradat în
centimetri sau/şi inch. 
Distanţa D corespunzătoare în teren se calculează prin formula: D = d x N. 
 339

Elementele de bază a topografiei militare.

Harta topografică.

Definiţia hărţii în general: Harta este o reprezentare grafică,

convenţională, micşorată, generalizată a unor porţiuni sau a întregii
suprafeţe terestre curbe, pe o suprafaţă plană, cu anumite destinaţii şi reguli
matematice de reprezentare, constituite de proiecţia cartografică.
Hărţile pot fi generale sau tematice. Hărţile generale sunt acele hărţi
care reprezintă generalizat totalitatea aspectelor suprafeţei terestre. Hărţile
tematice sunt hărţi care reprezintă o anumită tematică, pe lângă baza
cartografică generală.
În categoria hărţilor topografice intră acele hărţi a căror scară şi
proiecţie permit reprezentarea fidelă a suprafeţei terestre (1:25 000 – 1:200
000), cu erori acceptabile, luând în considerare forma elipsoidală a suprafeţei
terestre.
Planul topografic este o reprezentare micşorată a unor zone mici ale
suprafeţei terestre, la scări mari (1:100 - 1:25 000) şi fără a ţine cont de forma
elipsoidală a suprafeţei terestre.

Elementele hărţii topografice

Scara de proporţie
Reprezintă raportul de micşorare constantă a distanţelor grafice de pe
harta topografică faţă de distanţele reale din teren.
Scara de proporţie se poate exprima:
- ca raport numeric (1/N), unde numărătorul este unitatea (1cm), iar
numitorul ne spune de câte ori se realizează micşorarea (N = 25 000 spre ex.),
fiind exprimat tot în unităţi (cm);
- ca echivalenţă distanţă grafică (de pe hartă, d) – distanţă reală (din
teren, D): 1 cm pe hartă = 25000 cm/250 m în teren (pentru scara 1:25 000);

1 : 5 000 1 cm de pe hartă este egal cu 5 000 cm (50 m) de pe

teren
1 : 25 000 1 cm de pe hartă este egal cu 25 000 cm (250 m) de pe
teren
1 : 50 000 1 cm de pe hartă este egal cu 50 000 cm (500 m) de pe
teren
1 : 100 000 1 cm de pe hartă este egal cu 100 000 cm
 340

(1 000 m sau 1 km) de pe teren

1 : 200 000 1 cm de pe hartă este egal cu 200 000 cm
(2 000 m sau 2 km) de pe teren
1 : 500 000 1 cm de pe hartă este egal cu 500 000 cm
(5 000 m sau 5 km) de pe teren

- ca o construcţie grafică care permite aflarea distanţei reale din teren

prin transpunerea acesteia pe construcţia grafică şi citirea valorii.

Canevasul (cadrul), elementele şi inscripţiile hărţilor topografice

Canevasul reprezintă totalitatea liniilor de coordonate geografice sau
rectangulare (plane), care mărginesc spaţiul hărţii topografice. Canevasul
hărţilor topografice este format din cadrul interior, ce delimitează spaţiul de
conţinut al planului/hărţii, cadrul geografic, format din meridianele şi
paralele ce delimitează spaţiul de conţinut al planului/hărţii şi cadrul
ornamental. Cadrul geografic conţine pe lângă coordonatele geografice ale
colţurilor şi delimitarea minutelor de latitudine şi longitudine.
Spaţiul de conţinut al hărţii topografice este acoperit de caroiajul
rectangular, format din linii echidistante şi perpendiculare, spaţiate la 1 km
în cazul hărţii topografie scara 1:25 000. Pe spaţiul dintre cadrul interior şi cel
geografic, caroiajul rectangular este continuat şi suportă ca notaţie distanţa în
km faţă de centrul de coordonate rectangulare al proiecţiei (425 km sau 425000
m).

Nomenclatura hărţii

Nomenclatura hărţilor topografice este un element de editare a hărţii

topografice, constituit de codurile de precizarea poziţiei acesteia în cadrul
Globului. Suprafaţa globului terestru se împarte în foi cu extindere de 6°
longitudine şi 4° latitudine. Foile aflate pe aceeaşi paralelă formează serii,
notate cu litere mari latine pornind de la ecuator spre polul nord, iar cele
aflate pe acelaşi meridian formează coloane, notate cu cifre arabe de la 1 la
60, pornind de la meridianul de 180° spre Est.
Pornind de la o foaie 1:1 000 000, se face împărţirea în 4 prin mărire de
câte două ori. Astfel L-35 cu scara 1:1 000 000 se împarte în 4 foi notate L-
35-A, L-35-B, L-35-C, L-35-D cu scara 1:500 000.
Pentru obţinerea scării 1:200 000 se împarte foaia 1:1 000 000 în 36 de
secţiuni, notate cu cifre latine I-XXXVI: spre ex. L-35-XIII.
 341

Pentru obţinerea scării 1:100 000 se împarte foaia 1:1 000 000 în 144
de secţiuni (12 pe latitudine şi 12 pe longitudine), notate cu cifre arabe de la 1
la 144.
Fiecare foaie 1:100 000 se împarte în 4 foi 1:50 000 adăugându-se
majusculele A, B, C, D, pornind de la colţul de NE în sensul acelor de
ceasornic.
Fiecare foaie 1:50 000 se împarte în 4 foi 1:25 000, adăugându-se
minusculele a, b, c, d, pornind de la colţul de NE în sensul acelor de
ceasornic.
Fiecare foaie 1:25 000 se împarte în 4 foi 1:10 000, adăugându-se
cifrele arabe 1, 2, 3, 4, pornind de la colţul de NE în sensul acelor de
ceasornic.

Determinarea coordonatelor topografice.

Bazat pe principiul militar pentru citirea unei hărţi (dreapta, sus),
locaţiile şi punctele de pe hartă pot fi determinate prin coordonate.
Numărul de cifre (coordonatele) reprezintă gradul de precizie în care un
punct de pe hartă a fost localizat. Cu cât mai multe cifre (coordonate), cu atât
precizia unui punct de pe hartă este măsurat în teren.
1. Fără scara de coordonate.
Determinarea grilei fără o scară de coordonate prin referire la liniile
grilei nord-sud numerotate de la marginea de jos a oricărei hărţi. Se citeşte
DREAPTA la linia de grilă nord-sud la punctul dorit de pe hartă (acest prim
set de 2 cifre este citirea DREAPTĂ). Apoi, referindu-ne la liniile grilei este-
vest numerotate la fiecare parte a hărţii, se va muta până la linia grilei est-vest
la punctul dorit de pe hartă (acest set de 2 cifre este citirea în sus a
coordonatelor).

Coordonatele: 1484 (din 4 cifre)

 342

2. Cu scara hărţii 1:25,000. Pentru a putea utiliza scara de coordonate

pentru determinarea coordonatelor de pe hartă cu „Protractorul”, este necesar
de asigurat că scara folosită de pe protractor este utilizată pe harta
corespunzătoare (aceeaşi scara de pe ambele obiecte, protractor şi hartă).
Pentru a ne asigura că protractorul este aşezat corect, este necesar ca punctul
din colţul stâng de jos al acestuia să fie la grila „0” al pătratului de unde e
necesar de determinat coordonatele. Menţinerea liniei orizontale a scalei
direct deasupra liniei grilei este-vest, se mişcă spre dreapta până când linia
verticală a scalei atinge punctul pentru care sunt dorite coordonatele. La
citirea coordonatelor se examinează cele 2 părţi ale scării de coordonate
pentru a ne asigura că linia orizontală a scalei este aliniată cu grila est-vest, iar
linia verticală a scalei este paralelă cu linia de grilă nord-sud.

3. Cu scara hărţii 1:50,000. Pe scara 1:50,000, există 2 părţi pentru

determinarea coordonatelor: orizontală şi verticală. Aceste părţi sunt în
valoare de 1000 lungime. Fiecare parte este împărţită în 10 segmente egale de
100 metri. Fiecare segment de 100 metri este împărţită în segmente de 50
metri. Pentru utilizarea protractorului este nevoie de împărţit mintal fiecare
segment de 50 metri în zecimi pentru determinarea coordonatelor din 8 cifre.
 343

4. Raportarea coordonatelor. Coordonatele sunt înscrise cu un număr

continuu (nu are importanţă din 4, 6 sau 8 cifre), fără spaţii, paranteze, liniuţe
sau puncte zecimale. Coordonatele mereu trebuie să conţină un număr par de
cifre.
În mod normal, coordonatele sunt determinate la cel mai aproape de
100 metri (6 cifre) pentru locaţii de raportare. Practicând această metodă în
continuu se poate utiliza şi determinarea coordonatelor fără ajutorul
protractorului.
Amplasarea obiectivelor şi a altor puncte de pe harta de lucru se pot
determina la cel mai apropiate cu o eroare de maxim 10 metri (8 cifre).

Orientarea hărţii după nordul magnetic şi determinarea

locului de staţionare.
A orienta harta în teren înseamnă a avea o astfel de poziţie încât
direcţiile de pe hartă să coincidă cu cele din teren şi să aibă acelaşi sens,
asigurându-se astfel o corespondenţă între detaliile terenului şi semnele
convenţionale prin care acestea sânt reprezentate pe hartă. 
 344

a) orientarea hărţii după busolă.

Acest procedeu se aplică atunci, când vizibilitatea este redusă, sau nu
avem în teren detalii de planimetrie care sânt reprezentate pe hartă. 
Orientarea hărţii cu busola se poate face fie utilizând cadrul interior al hărţii,
fie utilizând reţeaua rectangulară (caroiaj). 
Pentru a orienta harta cu ajutorul busolei procedăm în felul următor: 
- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei; 
- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest
al hărţii, astfel încât nordul busolei să fie orientat spre nordul hărţii; 
- se deblochează acul magnetic şi se lasă să se oprească din oscilaţie; se
roteşte încet harta, fără a mişca busola, până când vârful nordic al acului
magnetic se stabileşte (ca poziţie şi valoare) în dreptul gradaţiei de pe cadran,
corespunzătoare declinaţiei magnetice actualizate înscrise pe hartă (partea de
stânga-jos). Se obţine astfel poziţia orientată a hărţii. 

Busola poate fi aşezată şi pe una din liniile verticale de caroiaj, în acest

caz harta se roteşte până ce vârful nordic al acului magnetic se stabileşte la
valoarea gradaţiei de pe cadran, corespunzătoare corecţiei de direcţie (unghiul
între nordul caroiaj şi nordul magnetic) înscrisă pe hartă.
Nu se ţine cont de declinaţia magnetică (unghiul dintre nordul
geografic şi nordul magnetic) şi de corecţia de direcţie (de busolă) dacă
valorile acestora sânt mai mici decât cea mai mică gradaţie de pe cadranul
busolei (50 miimi). În aceste situaţii harta este orientată atunci când vârful
nordic al acului magnetic se stabileşte în dreptul gradaţiei zero de pe cadran.

Declinarea magnetică.
Declinarea magnetică este unghiul dintre meridianele geografice şi
magnetice la suprafaţa pământului. Declinarea magnetică este considerată
pozitivă dacă capătul de nord al acului busolei deviază la est de meridianul
geografic şi negativă - în cazul când deviază la vest.
Informaţia despre Convergenţa medie a meridianelor, Declinaţia
magnetică în anul elaborării hărţii, Abaterea acului magnetic faţă de caroiajul
 345

rectangular şi Devierea anuală a declinaţiei o găsim în colţul stâng de jos a

hărţii, după cum este arătat în imagine. 

În cazul când orientăm busola după linia de caroiaj declinaţia

magnetică pentru anul 2013 se calculă în felul următor:
δ = (4º30' - 1º36‘) + (0º04' x (2013 – 1988)) = 2º54' + (0º04' x 25) =
2º54' + 0º100' = 2º54' + 1º40' = 4º34' 
Determinarea locului aflării sale prin măsurarea distanţei se foloseşte
de obicei la mişcarea pe drum sau de-a lungul unui alt obiect oarecare din
teren, care are o configuraţie liniară. 
Prin intersecţie înapoi locul său poate fi determinat uşor după obiectele
din teren amplasate în afara drumului sau a altui reper liniar, în lungul căruia
se realizează mişcarea. 
Marcarea pe hartă a obiectelor din teren se realizează în următoarea
succesiune: se determină pe hartă punctul său de staţionare; se alătură rigla de
punctul de staţionare şi, fără a schimba orientarea hărţii, se roteşte rigla lângă
punctul de staţionare vizând prin ea obiectul văzut pe teren, apoi se trasează
de-a lungul marginii riglei direcţia; pe direcţia trasată se depune de la punctul
de staţionare distanţa măsurată la scara hărţii; punctul obţinut va indica
poziţia obiectului pe hartă.
b) Orientarea hărţii după detalii din teren. 
Locul aflării sale după hartă poate fi determinat: după cele mai
apropiate obiecte din teren, prin măsurarea distanţei şi prin intersecţie
înapoi.
Pentru determinarea locului său după cele mai apropiate obiecte din
teren trebuie să orientăm harta şi să identificăm pe ea şi pe teren unul-două
 346

obiecte. Apoi să determinăm din ochi locul său în raport cu aceste obiecte pe
teren. 
Pentru a putea aplica acest procedeu, este necesar să se cunoască cel puţin o
direcţie din teren, faţă de care să stabilească poziţia hărţii (de exemplu: şosea,
cale ferată etc.). 
Orientarea se va face făcând să coincidă sensul şi direcţia traseului căii
de comunicaţie de pe hartă cu cele din teren.
 

Dacă nu avem detalii liniare, procedăm astfel:

- se alege un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat în teren, a cărui
poziţie se identifică pe hartă;
- se aşează rigla pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul
convenţional al punctului în care se execută orientarea şi prin acela al
reperului ales în teren;
- se ridică harta în poziţie orizontală, la nivelul ochilor astfel, încât
semnul convenţional ce reprezintă detaliul din teren să fie îndreptat către
acesta;
- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se
suprapune pe reperul ales din teren;
- se verifică orientarea hărţii, vizându-se spre un alt reper care este
reprezentat şi el pe hartă.

Pregătirea fişei rutei pentru deplasare.

Ordinea deplasării după azimut.
Esenţa deplasării după azimut constă în iscusinţa de a găsi şi menţine
cu ajutorul busolei a direcţiei indicate. Pentru aceasta e necesar de a cunoaşte
datele pentru deplasare — azimutule magnetice de la un reper la altul şi
distanţa dintre repere. De obicei, comandantul plutonului indică
comandantului grupei datele pentru deplasare. De asemenea, în acelaşi timp
 347

cu darea misiunii îi înmânează şi schema itinerarului sau tabelul azimuturilor.

Câte odată aceste date sunt pregătite de însuşi comandantul grupei. 
Deplasarea după azimut se efectuează atât pe jos, cât şi cu
autovehiculul. Modul de deplasare pe jos după azimut va fi examinat după
modelul indicat pe schemă. 
În punctul iniţial al itinerarului (primul reper PCO CIM1) se stabileşte
cu ajutorul busolei azimutul direcţiei de la PCO CIM1 spre Movilă (reperul al
doilea), adică 20°. Orientând busola se vizează prin gaură şi cătare în faţă şi
se observă în teren un oarecare obiect care se află strict pe această direcţie.
 
 

Aceasta va fi un reper intermediar sau secundar care se va folosi în

continuare pentru menţinerea direcţiei. Se începe deplasarea spre acest reper,
calculându-se concomitent paşii dubli. în exemplul nostru, pe pri¬mul sector
de cale, în calitate de reper intermediar (secundar) poate fi ales un tufar
separat. Ajungând până la el, din nou se stabileşte cu ajutorul busolei direcţia
deplasării spre reperul al doilea conform aceluiaşi azimut 20º ca şi în punctul
iniţial. Pe această direcţie se observă următorul reper intermediar (de exemplu
o grămadă de pietre) şi se continuă deplasarea spre el şi aşa mai departe până
se va trece distanţa dată (633 de dubli paşi) de la primul reper (PCO CIM1)
până la reperul al doilea (Movilă).
La reperul al doilea, indicatorul cătare se deplasează la o nouă
diviziune ce corespunde azimutului magnetic pentru reperul al treilea,
direc¬ţia de la Movilă până la Casa pădurarului cu alta, adică cu 330°, apoi se
repetă aceleaşi acţiuni ca şi în timpul deplasării spre reperul al doilea. Astfel,
deplasarea după azimut se efectuează prin treceri succesive de la un reper ia
altul folosindu-se pe parcurs reperele intermediare. Dacă direcţia deplasării
coincide cu detaliul, care este dispus într-o linie dreaptă (linia de transmisiuni,
poteca, malul canalului, şanţul, etc.), deplasarea se efectuează de-a lungul lui
şi rămâne doar de a socoti paşii dubli.
 348

Deplasarea după azimut cu autovehiculul.

În calitate de repere pe itinerarele de deplasare trebuie să fie alese astfel
de obiecte care lesne vor fi văzute nemijlocit din autovehicul: înălţimi, păduri
separate, localităţi, intersecţii şi cotituri bruşte ale drumurilor, poduri, pasaje
de nivel, etc. 
E raţional de a stabili repere la distanţe de 15—29 min. de deplasare (10—15
km).
Datele pentru deplasare se încadrează în schema, care, în comparaţie cu
schema de deplasare pe jos, se deosebeşte prin parametri, distanţe mărite care
se exprimă nu prin paşi, ci în kilometri. în afară de aceasta, pe schema
itinerarului e raţional de a indica amănunţit caracterul şi configuraţia
drumurilor adiacente itinerarului, reperele caracteristice de-a lungul
itinerarului şi din părţile laterale ale lui şi alte amănunte care ar putea înlesni
orientarea pe drum fără a schimba viteza de deplasare. 
La punctul iniţial al itinerarului se notează indicele vitezometrului, cu
ajutorul busolei se stabileşte azimutul deplasării, în direcţia deplasării se
controlează reperul secundar şi se începe deplasarea. Pe parcursul drumului se
confruntă corespunderea deplasării cu reperele marcate pe schemă, cu
reperele din părţile laterale ale itinerarului reprezentate pe schemă, precum şi
cu reperele intermediare. La apropierea de cotitură e necesar să se micşoreze
întrucâtva viteza de deplasare, să se recunoască reperul pe care e reprezentat
cotitura itinerarului şi, dacă locul şi direcţia cotiturii nu trezesc îndoieli, se
face cotitura şi se continuă deplasarea fără a opri auto¬vehiculul. La ieşirea
într-un nou teren, se va verifica azimutul direcţiei deplasării după busolă. 
La aceasta trebuie de ţinut cont, că în timpul deplasării în autovehicul, indicii
busolei pot fi incorecţi din cauza influenţei câmpului magnetic al
autovehiculul. Greşelile pot fi până la 10—15°. De aceea, în caz de necesitate
de a preciza azimutul direcţiei deplasării de mai departe, trebuie de ieşit din
autovehicul şi de îndepărtat de el la 30—40 m.

Ocolirea obstacolelor.
În timpul stării de luptă pe itinerarul deplasării nu rareori se pot întâlni
nu numai obstacole naturale, ci şi artificiale (câmpuri minate, grămezi în
păduri, etc.), pe care e mai uşor să le ocoleşti decât să le învingi. Ocolirea
obstacolelor se efectuează astfel:
- pe partea opusă a obstacolului, exact după direcţia deplasării se
observă un oarecare obiect de pe teren şi din ochi se stabileşte distanţa:
 349

- se determină distanţa traversată până la punctul de oprire în faţa

obstacolului, iar după aceea, ocolind obstacolul, se iese spre obiectul observat
de partea opusă a obstacolului;
- instalându-se lângă acest obiect, se adaugă la distanţa traversată până
la punctul de oprire lăţimea măsurată a obstacolului şi, stabilind cu ajutorul
busolei direcţia căii de mai departe, se continuă deplasarea. 

1. Pregătirea staţiei radio pentru lucru, defecte şi proceduri de

înlăturare.

Algoritmul de pregătire a staţiei radio pentru lucru

Pentru a pregăti o staţie radio pentru lucru indiferent de tipul şi
caracteristicile de lucru ale acesteia, fiecare dintre militarii Armatei Naţionale
care operează cu aceste mijloace de comunicaţii urmează să cunoască cel mai
simplu algoritm de pregătire pentru lucru şi anume;
- Verificaţi sursa de alimentare, dacă este suficient. Asiguraţi-vă de
conexiunea corectă a setului staţiei radio.
- Verificaţi antena şi toate cablurile care asigură conexiunea corectă a
staţiei radio.
- Conectaţi accesoriile audio şi verificaţi buna funcţionare a lor.
- Asiguraţi-vă că vă aflaţi pe canalul corect.

Algoritmul de pregătire a terminalului de date pentru lucru

Operatorul este obligat:
- să conecteze calculatorul la sursa de alimentare;
- să confrunte ora de pe calculator cu staţia superioară;
 350

- să cupleze cablul de conexiune (USB comport) dintre staţia radio şi

calculator;
- să verifice conexiunea între aceste două echipamente prin accesarea
programei NRDI, selectarea com-ului corect, instalarea draiverelor şi testarea
propriu zisă;
- să acceseze softul RF-6550 (warless messages);
- să execute paşii de includere a RPA-ului în soft;
- să efectueze înscrierile adreselor de e-mail a fiecărui corespondent în
parte;
- să bifeze staţia locală (local station);
- să selectează Outlook expres, şi com-ul necesar;
- să genereze ruterul;
- să conecteze semaforul, iar la conectare să se ilumineze „idle” ceea ce
ne demonstrează conectarea şi compatibilitatea între echipamente.

Defecte şi proceduri de înlăturare

Deficienţele şi defectele constatate de către operator pe durata
întreţinerii preventive sau apărute în timp ce staţia radio este în lucru, necesită
a fi înlăturate în cel mai scurt timp şi corect. În funcţie de tipul deficienţei
constatate, aceata va putea fi remediată de operator sau în ateliere
specializate.
Există trei moduri prin care operatorul stabileşte ori depistează defecţiuni ale
echipamentului:
- operatorul a rulat programul de autotest, defecţiunea fiind identificată
chiar de staţia radio.
- în timpul operării, când un mesaj ce ne indică defecţiunea apare pe
display.
- operatorul observă o degradare a performanţelor şi a concluzionat că
acest lucru se datorează unui defect al staţiei radio sau calculatorului.
În situaţia în care, indiferent în ce mod, operatorul a concluzionat că a
apărut un defect, modul de remediere va fi găsit urmând procedurile
prezentate. Dacă simptomul apărut nu poate fi remediat, situaţia trebuie
raportată nivelului următor de întreţinere.
Cele mai frecvente erori şi defecte întâlnite sunt:
- reflectarea Not operational (NRDI);
- lipsa corespondenţilor;
- e.mail incorect (adresa);
- ora la calculator (identic staţia superioară);
- antena (cuplarea, întreţinerea);
- cablu USB com port.
Cauze ce duc la dereglări şi defectări
- obligatoriu windows servic pak 3;
 351

- restricţionarea altor programe decît cele necesare (unite, wifi,

internet);
- drepturi de administrator;
- trecerea de la un regim la altul;
- respectarea indicativelor, schimbul timpului de zi şi noapte.

2. Proceduri, regulile de ducere a convorbirilor radio, disciplina radio.

În Armata Naţională a Republicii Moldova legătura prin mijloace radio

se realizează conform unor reguli unice, care determină ordinea stabilirii
legăturii radio, transmiterii radiogramelor şi executării traficului radio,
cerinţele generale privind completarea radiogramelor şi documentelor de
evidenţă la nodurile de comunicaţii şi informatică şi staţiile radio.
Pentru stabilirea legăturii radio, fiecare staţie radio trebuie să dispună
de caracteristicile (datele) radio:
- reţelele sau direcţiile în care se regăseşte staţia radio şi corespondentul
(-ţii);
- indicative proprii şi ale corespondentului (-ţilor);
- frecvenţe de lucru şi de rezervă;
 352

- semnale radio, chei şi parole;

- indicaţii referitor la ora stabilirii legăturii radio,;
- regimul de lucru;
- modul de lucru;
- puterea de emisie;
- tipul de antenă care trebuie folosită;
- azimutul corespondentului.
Caracteristicile de lucru radio se transmit la autostaţiile (staţiile) radio
înscrise pe formulare, contra semnătură.
Caracteristicile de lucru la autostaţiile (staţiile) radio de putere mică se
pot înscrie direct în registrul tehnic al staţiei radio. La staţiile radio portative
şi la cele de pe maşinile de luptă caracteristicile de lucru radio pot fi înscrise
pe panoul frontal al staţiilor.
De regulă, caracteristicile de lucru radio se dau la autostaţii (staţii)
numai pentru un termen de funcţionare, după care caracteristicile înscrise pe
formulare se ridică, iar cele de pe panoul frontal al staţiei radio se şterg.
Dacă o autostaţie (staţie) radio lucrează într-un sector izolat sau se
găseşte în deplasare un timp îndelungat, caracteristicile de lucru radio se
înmânează după semnarea de către şeful autostaţiei (staţiei) pentru întreaga
perioadă în care aceasta va funcţiona.

Indicative de apel
Indicativele de apel se vor utiliza:
- la stabilirea legăturii într-o reţea (direcţie);
- la intrarea în legătură într-o reţea (direcţie) stabilită anterior;
- în instrucţiunile de transmitere şi componente de adresă, cînd un
mesaj trebuie retransmis la o staţie dintr-o altă reţea (direcţie).
Indicativele de apel pot fi abreviate în conformitate cu reglementările
Regulamentului comunicaţiilor radio în Armata Naţională în vigoare.

Reguli de convorbire
Regula de bază în stabilirea şi ducere a unei convorbiri este:
GÂNDEŞTE, APASĂ, AŞTEAPTĂ, VORBEŞTE şi această regulă este
valabilă pentru toţi corespondenţii, operatorii, implicaţi în convorbirea radio.
Pentru a iniţia, a duce şi a respecta disciplina radio este important să urmărim
următorii paşi:
- Decideţi ce aveţi de gând să spuneţi. Notează!
- Ascultă înainte de a vorbi pentru a te asigura că canalul este liber.
- Ţineţi microfonul între 1 şi 5 cm depărtare de la gura.
 353

- Păstraţi antenă radio vertical dacă este nevoie.

- Păstraţi ritmul natural, împărţind mesaj în fraze sensibile.
- Toate comunicările ar trebui să fie cât mai scurte posibile.
- Fii atent la alţi utilizatori de pe reţea.
- Fii atent ce spui în eter.
SE INTERZICE!!!
De a interveni într-o altă convorbire, a înjura, a folosi nume, grade -
utilizează întotdeauna un semn de apel codificat, a transmite excesiv şi a purta
discuţii private.
Disciplina radio
Respectarea tuturor cerinţelor documentelor de conducere şi
neadmiterea încălcării celor 3 categorii de încălcări este respectarea
disciplinei radio.
Toate cazurile de abatere de la regulile şi modurile de asigurare şi
stabilire a legăturilor care pot aduce la divulgarea informaţiei cu caracter
secret, micşorarea protecţiei şi siguranţei lor în lucru faţă de cercetarea radio a
inamicului sunt considerate încălcări şi trebuie imediat sa fie depistate.
Încălcările de categoria 1
Convorbiri în clar pe canalele de legătură nesecrete din care se poate
afla:
- dislocarea unităţilor;
- denumirile reale ale unităţilor, conţinutul misiunilor în acţiune şi
misiunilor preconizate;
- efectivul de luptă, starea moral-psihologică a trupelor, datele despre
prezenţa şi starea materiala a unităţii şi tehnicii de lupta;
- dislocarea punctelor de comandă şi control a trupelor şi dislocarea
centrelor de comunicaţii;
- datele despre efectivul unităţilor;
- conţinutul informaţiei transmise sau destinate pentru transmiterea în
stare cifrată sau pe aparataj de secretizare;
- dislocarea punctelor de comandă şi conducere a centrelor de
comunicaţii, care se găsesc în regiunea aplicaţiilor militare;
- regruparea unităţilor în timpul ridicării pe alarmă şi ieşire în regiunea
de concentrare de rezerva;
- rutele şi scopul deplasării trupelor în timpul transportării pe calea
ferată;
- ordinea de codificare, documentele de legătură codificată, hărţile
codificate şi termenele lor de funcţionare;
- datele tactico-tehnice a aparatajului de secretizare folosite şi modul de
lucru;
- folosirea codurilor radio de serviciu şi tabelele de convorbiri pentru
transmiterea informaţiei cu caracter secret.
 354

Încălcările de categoria 2
Convorbiri în clar pe canalele de legătură nesecrete din care se poate
afla:
- numărul unităţilor militare, denumirea reală sau condiţională;
- datele generale despre starea legăturilor ale punctului de comandă;
- eficienta şi caracterul perturbaţiilor radio create de inamic;
- apartenenţa indicativelor radio şi punctelor de legătura radioreleu şi
persoanelor de conducere, termenul de acţiune a indicativelor, frecvenţelor şi
cheilor la documentele de serviciu;
- funcţiile deţinute de generali şi ofiţeri, gradele şi numele de familie;
- transmiterea necodificată a semnelor convenţionale a corespondenţilor
şi persoanelor de conducere, cât şi adresarea pe nume convenţional a
unităţilor încălcând regulile stabilite;
- lucrul surselor radio şi radioreleu la emisie în perioada de tăcere
radio;
- stabilirea legăturii radio în direcţie radio bilaterală, unde după
condiţiile lucrului se permite numai legătura unilaterala;
- stabilirea legăturii radio cu staţii străine, cât şi cu staţii de amatori.
Încălcările de categoria 3
Convorbiri în clar pe canalele de legătură nesecrete din care se poate
afla:
- nominalele frecvenţelor, numerele reţelelor şi direcţiilor radio,
precum şi perioadele de schimb a indicativelor;
- timpul de stabilire repetată a legăturilor radio;
- parolele şi tabelele de convorbire a operatorului de serviciu, cifrarea
nominalelor frecventelor şi seria radiogramelor;
- radio fraze şi expresii caracteristice numai lexiconului militar;
- lucrul cu doua staţii radio în acelaşi timp folosind indicative
internaţionale;
- folosirea enumerării speciale a radiogramelor;
- neexecutarea cerinţelor staţiei superioare pentru asigurarea stabilirii
legăturii;
- folosirea textelor în clar în loc de semnele de serviciu corespunzătoare
sau frazele codificate;
- caracteristicile specifice de transmitere cu manipulatorul telegrafic din
care se poate cunoaşte lucrul unuia şi aceluiaşi corespondent;
- redactarea greşită sau denaturarea titlului radiogramei;
- repetarea expresiilor de cod şi semnelor de serviciu, transmiterea
textelor libere;
- lucrul staţiei concomitent cu indicativele noi şi vechi;
- neîndeplinirea normativelor la stabilirea legăturilor radio;
- lucrul la staţii radio în alte scopuri decît de serviciu;
 355

- lucrul cu indicative deformate.

3. Pregătirea staţiei pentru lucru, stabilirea legăturii, schimbul de

informaţie prin voce şi mesaje.
Înainte de a începe emisia la staţia radio se verifică mai întâi dacă pe
frecvenţa repartizată nu lucrează alte staţii radio din reţea (direcţie), în cazul
lucrului în regimul de lucru pe frecvenţă fixă.
Stabilirea legăturii radio, transmiterea radiogramelor şi semnalelor se
face ritmic şi corect, cu viteza corespunzătoare pregătirii operatorilor radio
pentru a asigura transmiterea stabilă şi neîntreruptă, iar recepţia - fără repetări
adăugătoare. Rostirea este continuă, de dorit fără întreruperi, fără amplificări
bruşte ale vocii, monoton. Acest fapt contribuie la stabilirea unui canal radio
optim, fără pierderea conexiunii.
În caz că este necesară schimbarea vitezei de transmitere a
corespondentului, se întrebuinţează expresiile „Transmiteţi mai rar” sau
„Transmiteţi mai repede”. La executarea traficului într-o singură direcţie, prin
procedeul fără confirmare, viteza transmiterii trebuie redusă până la 40-50
cuvinte pe minut.
Este interzisă creşterea vitezei de transmitere în dauna calităţii.
Operatorul radio care nu a însuşit regulile de exploatare, nu va fi admis
să lucreze în emisie la staţiile radio.
Operatorul radio trebuie să ţină cont de faptul că emisiile scurte şi
lucrul ritmic şi corect reduc posibilităţile de interceptare ale inamicului.
Dacă este necesar să se întrerupă temporar transmiterea unei
comunicări radio de către staţia care emite, se foloseşte expresia „Aşteptaţi” .
Cînd se prevede întreruperea transmiterii pentru o durată mai mare de cinci
minute se indică şi durata întreruperii “Aşteptaţi 15 minute”. Pentru reluarea
transmiterii se foloseşte expresia „Continui transmiterea”, după care se
transmite restul comunicării, începând cu ultimul cuvânt transmis. Cînd
operatorul de serviciu observă că a făcut o greşeală de transmitere, transmite
expresia „EROARE” şi repetă cuvântul în care a fost comisă greşeala.
Când se lucrează în duplex sau semiduplex şi este necesară întreruperea
transmiterii staţiei corespondente, se transmite expresia „Întrerupeţi
transmiterea”.
Dacă după trei încercări nu s-a reuşit întreruperea transmiterii
corespondentului, operatorul staţiei care recepţionează este obligat să
continue recepţia şi să ceară explicaţii corespondentului după terminarea
transmiterii.
În fiecare reţea (direcţie) radio staţia radio a comandantului (eşalonului)
superior este staţia radio principală. În reţelele (direcţiile) radio de cooperare
staţia principală este stabilită de statul major care organizează legătura.
 356

Operatorul de la staţia radio principală este obligat să atragă atenţia

corespondenţilor din reţea (direcţie) asupra nerespectării regulilor de
exploatare şi să ceară executarea corectă a lucrului.
Indicaţiile operatorului de la staţia radio principală sunt obligatorii
pentru toţi corespondenţii din reţea (direcţie). Operatorul staţiei radio
principale întreprinde toate măsurile pentru a asigura traficul radio în condiţii
de bruiaj.
Interconectarea staţiilor radio ale comandanţilor superiori în reţelele
radio se permite pentru un timp scurt şi în cazuri excepţionale pentru
stabilirea legăturii cu comandantul solicitat.
Operatorul staţiei radio a comandantului superior la interconectarea în
reţeaua radio a comandantului subordonat este obligat:
- să pregătească staţia radio pentru a lucra în conformitate cu datele
radio ale comandantului (statului major) subordonat;
- să verifice dacă pe frecvenţa dată nu are loc schimb de informaţii;
- dacă nu se efectuează trafic operativ, se permite conectarea staţiei
radio în emisie şi se face apelul corespondentului din reţeaua comandantului
subordonat cu întrebuinţarea indicativelor sale;
- după stabilirea legăturii radio, corespondentului i se transmit
informaţiile necesare şi emiţătorul se deconectează.
Corespondenţii reţelei radio a comandantului subordonat (statului
major) sunt obligaţi:
- primind apelul staţiei radio comandantului superior să raporteze
comandantului său;
- după terminarea lucrului cu staţia radio a comandantului superior să
treacă la regimul de lucru iniţial.
 357

Stabilirea legăturii radio

În cazul lucrului bilateral legătura prin radio se consideră stabilită
după ce staţia radio care a iniţiat apelarea a primit răspunsul la apel şi a
confirmat că a auzit acest răspuns.
În cazul reţelelor radio staţia principală apelează corespondenţii în
ordinea alfabetică a indicativelor acestora, iar corespondenţii răspund în
ordinea în care au fost apelaţi.
Dacă o staţie nu răspunde la apel timp de cinci-zece secunde poate
răspunde următoarea staţie în ordinea stabilită; după ce răspunde ultima
staţie din lista corespondenţilor staţia care a omis răspunsul la apel poate
răspunde.
Pentru fiecare staţie radio se stabileşte indicativul propriu. Apelul
simultan al mai multor staţii radio, are loc utilizând indicativul circular.
Indicativele staţiilor radio pot fi de bază şi de rezervă, acestea utilizându-se
conform prevederilor datelor radio ale reţelei (direcţiei) radio.

Stabilirea legăturii se face în felul următor:

Se cheamă indicativul staţiei radio apelate o dată, urmată de expresia
„aici”, apoi se transmite indicativul propriu o dată, urmată de expresia
„recepţie”. Staţia apelată răspunde în aceiaşi manieră.
Exemplu:
Staţia principală: „Alfa, aici Bravo, recepţie”
Staţia apelată: „Bravo, aici Alfa, recepţie”
Expresia „recepţie” se foloseşte ori de cîte ori se încheie de transmis
comunicarea, se întrerupe transmisia, după care corespondentul poate
răspunde, astfel evitându-se coliziunea emisiilor. Atunci cînd se finalizează
comunicarea şi nu mai este nimic de transmis se foloseşte expresia „sfârşitul
legăturii”. Responsabil de „sfârşitul legăturii” este, de obicei, staţia care a
iniţiat apelarea sau staţia principală (după caz).
Expresia „recepţie” nu se foloseşte în lucrul cu staţii radio bazate pe
sistemul duplex.
Primind răspuns la apel, staţia radio confirmă că aude răspunsul prin
expresia „Am recepţionat”.
Exemplu:
Staţia apelată: „Am recepţionat. Sfârşitul legăturii”.
În cazul când răspunsul de la staţia radio apelată nu este primit timp de
cinci-zece secunde, iar controlul arată că staţia apelată nu este ocupată, apelul
se repetă de trei ori la intervale de un minut.
În cazul când răspunsul de la staţia radio apelată nu este primit după
apelul prelungit, operatorul de serviciu este obligat să raporteze şeful
 358

serviciului comunicaţii, să noteze în registrul staţiei radio şi să repete apelul

de mai multe ori, fără a depăşi cinci minute.
Dacă în acest timp legătura nu poate fi stabilită, repetarea apelului se
face numai cu aprobarea şefului serviciului comunicaţii.
În cazul lucrului bilateral în direcţie radio, iar audibilitatea semnalelor
este bună staţia apelată poate răspunde fără a indica indicative.
Dacă recepţionarea semnalelor este îngreunată, în condiţii de bruiaj se
permite chemarea staţiilor corespondente apelând indicativele de două ori.
Exemplu:
Staţia principală: „Alfa Alfa , aici Bravo Bravo , recepţie”
Staţia apelată: „Bravo Bravo , aici Alfa Alfa , recepţie”
Durata stabilirii legăturii radio se determină conform prevederilor
normativelor de stabilire a legăturii în vigoare. Dacă legătura radio nu se
stabileşte în termenii indicaţi, operatorul de serviciu acţionează conform
indicaţiilor şefului serviciului comunicaţii sau comandantului său.
În cazul când recepţia semnalelor pe frecvenţa de baza nu poate fi
stabilită un timp îndelungat, se permite fără indicaţii suplimentare stabilirea
legăturii pe frecvenţa de rezervă. Lucrul pe frecvenţa de bază nu se întrerupe,
dacă se dispun de staţii radio suplimentare. Dacă staţii radio suplimentare nu
sunt, atunci staţia care recepţionează este obligată să alterneze frecvenţa de
recepţie de bază cu cea de rezervă la fiecare trei minute până se stabileşte
legătura.
Staţia radio principală poate lucra cu unii corespondenţi din reţeaua
radio pe frecvenţa de bază, iar cu ceilalţi pe frecvenţa de rezervă, conform
indicaţiilor de rigoare.

Verificarea legăturii radio

Verificarea legăturii radio se execută în scopul menţinerii acesteia în
stare permanent gata pentru trafic şi controlul vigilenţei operatorilor radio de
serviciu.
Verificarea se execută prin apel şi răspuns la apel, prin transmiterea de
semnale scurte sau de radiograme speciale. Verificarea poate fi unilaterală sau
bilaterală. Verificarea bilaterală trebuie să fie extrem de scurtă.
La verificarea unilaterală (fără răspuns la apel) confirmarea
recepţionării semnalelor transmise se face prin alte căi de legătură.
Timpul şi modul de verificare a legăturii prin radio se stabilesc de către
şeful care organizează comunicaţiile radio.
Verificarea arbitrară (la iniţiativă operatorilor radio de serviciu) a
legăturii prin mijloacele radio este interzisă.
Verificarea legăturii radio se efectuează la comanda şefului serviciului
comunicaţii, altor persoane responsabile de comunicaţii, conform indicaţiilor
şefilor superiori.
 359

COMUNICAȚII PRIN FIR

Mijloacele de comunicaţii cu fir sunt totalitatea instalaţiilor tehnice

care permit comunicaţia prin intermediul unui circuit fizic (linii de legătură
telefonice, telegrafice, faximil, transmiteri de date etc.). La mijloacele de
comunicaţii cu fir se referă aparate telefonice, centrale telefonice,
echipamente de curenţi purtători (multiplexare), crosuri etc.
Cea mai simplă comunicaţie telefonică poate fi realizată prin legarea a
două aparate telefonice prin linii cu doi conductori, aerieni sau în cablu,
situate în două puncte diferite. Vorbind în faţa microfonului unuia dintre
aparatele telefonice, unda sonoră (semnalul de vorbire) se va transforma în
semnal electric care va propaga pe linie curenţi variabili, având forma undei
sonore de convorbire. Aceşti curenţi variabili, ajungând la al doilea aparat,
trec prin înfăşurarea capsulei telefonice şi prin membrana acestuia, într-o
mişcare oscilatorie, transformând semnal electric din nou în unda sonoră şi în
capsula telefonică, se va auzi transmisia telefonică.
În timpul propagării pe linie curenţii variabili, având forma undei sonore
de convorbire, se micşorează în mod treptat de-a lungul liniei de legătură.
Acest fenomen se numeşte atenuarea semnalului şi reprezintă fenomenul
reducerii valorii curentului, tensiunii sau puterii unui semnal pe măsura
depărtării de capătul transmiţător al liniei.
Atenuarea se măsoară în unităţi, numite neperi (Nep; 1Nep = 7, 86 Db.)
sau decebeli (Db) . Mărimea atenuării determină raza de acţiune a telefonării
directe. Pe liniile în cablu obişnuit se obţine o distanţă de transmitere de
ordinul 20 – 30Km la organizarea legăturii telefonice directe, fără utilizarea
amplificatoarelor şi a metodelor de reducere a atenuării.

Avantajele mijloacelor de comunicaţii cu fir sunt considerate

următoarele:
- asigură transmiterea directă a convorbirilor;
- permit realizarea legăturilor la distanţe mari;
- nu depind de condiţiile atmosferice sau de faptul că este zi sau noapte;
- convorbirile telefonice sunt simple, comode şi nu necesită o instrucţie
specială pentru cei care le folosesc;
- organizarea şi transmiterea simultană a mai multor convorbiri
telefonice;
- calitate şi stabilitate înaltă a legăturilor;

Dezavantajele mijloacelor de comunicaţii cu fir sunt:

- sunt supuse acţiunii focului artileriei şi bombardamentelor aeriene;
- instalarea lor necesită un consum mare de materiale, timp şi forţe;
 360

- limitarea utilizării mijloacelor de comunicaţii cu fir în toate situaţiile

de luptă;
- sunt supuse acţiunii exploziilor nucleare.

Principiul de organizare a legăturii fir

Transmisiunile cu fir pot fi folosite pentru:

 realizarea legăturii în raioanele de staţionare, în apărare;
 realizarea legăturii între centrele şi staţiile de transmisiuni,
precum şi în interiorul lor;
 punctelor de comandă;
 acţionarea de la distanţă (telecomanda) a staţiilor radio;
 aducerea căilor radioreleu în centrele de transmisiuni ;
 prelucrarea căilor telefonice şi telegrafice din sistemul de
telecomunicaţii teritorial.
Pentru realizarea transmisiunilor cu fir se pot întrebuinţa linii din cablu de
campanie sau linii permanente (aeriene sau îngropate) prin care se pot obţine
legături telefonice, telegrafice, fototelegrafice şi pentru transmiteri de date.
Transmisiunile cu fir se organizează pe ax sau pe direcţie.
Procedeele tehnico-organizatorice folosite pentru realizarea liniilor cu fir
sunt axul fir şi direcţia de transmisiuni cu fir. În dependenţă de situaţia
tactică, timp, de forţe şi mijloace de transmisiuni cu fir existente,
comunicaţiile cu fir pot fi organizate în axul sau direcţia de transmisiuni cu
fir.
Axul de transmisiuni cu fir , folosit în acţiunile din mişcare (ofensivă,
marş, retragere), reprezintă modul de asigurare a legăturii prin construirea
unei linii pe direcţia de deplasare a centrului de transmisiuni al punctului de
comandă al eşalonului, care organizează transmisiunile şi prin executarea
racordurilor de la această linie către celelalte centre de transmisiuni cu care
trebuie asigurată legătura.

Ax de transmisiuni cu fir
Organizarea legăturii cu fir, utilizând procedeul prin axul de
transmisiuni prezintă următoarele:
Avantaje:
- un consum mic de cablu comparativ cu direcţia de comunicaţii cu fir;
- un consum mic de forţe şi timp;
- posibilitatea de a asigura legătura în acţiunile din mişcare;
 361

- legătura se realizează în timp scurt.

Dezavantaje:
- se uşurează cercetarea inamicului;
- se uşurează posibilitatea grupurilor diversioniste de a scoate din funcţiune
sistemul de comunicaţii cu fir;
- capacitatea de trafic este mult mai mică.

Direcţia de transmisiuni cu fir asigură nemijlocit legătura între două

centre (staţii) de transmisiuni direct, sau prin posturi de încercare şi
control.
Direcţie de transmisiuni cu fir

Direcţia de comunicaţii cu fir este unul din procedeele principale de

organizare a legăturii cu fir şi prezintă următoarele:
Avantaje:
- mare stabilitate a legăturii;
- asigură un volum mare de comunicări;
- se îngreunează cercetarea inamicului;
- este mai dificil grupurilor diversioniste de a scoate din funcţiune sistemul
de comunicaţii cu fir.
Dezavantaje:
- un consum mare de timp;
- sunt implicate un număr mare de personal şi un consum mare de cabluri.

Noțiuni generale. Comunicații radio.

Destinaţia, componenţa şi caracteristicile a staţiilor radio din
dotare.

Ce înseamnă comunicaţiile
Comunicaţiile constituie mijlocul de bază prin care se asigură legătura
pentru primirea ordinelor, conducerea subunităţilor, înştiinţarea trupelor,
cooperare. În armatele moderne echipamentele de comunicaţii constituie
mijlocul principal de asigurare a legăturilor, în cadrul cărora întâlnim
mijloacele de comunicaţii prin fir, radio, radioreleu şi altele. Totodată, ele
reprezintă mijlocul principal, care asigură conducerea continuă cu unităţile şi
subunităţile în orice situaţie sau formă a luptei.
 362

Iar definiţia pentru comunicaţiilor radio ar fi următoarea: comunicaţiile

radio sunt comunicaţiile organizate la distanţă (prin eter) în care mediul de
propagare este fără fir, prin unde radio.
În dotarea Armatei Naţionale la moment se întâlnesc staţii radio de
diferite tipuri, digitale sau analogice, de generaţie noi sau vechi, portabile sau
portative, staţionare sau vehiculare, etc. în special Armata Naţională are la
dotare echipamente de comunicaţii de tip HARRIS a căror caracteristici
tactico-tehnici sunt reprezentate aici:
1. Staţie radio portabilă de putere mică „AN/PRC-127A” cu
următoarele caracteristici:
Diapazon: 136-160 MHz
Canal: 25 KHz
Canale programabile: 28
Regim de lucru: comunicaţii voce
Secretizare: NU
Putere: 3W
Antene: baston
Interoperabil în AN: N/A

2. Staţie radio portabilă de putere medie cu următoarele caracteristici:

Diapazon: 1,6-60 MHz
1,6 – 30 MHz (SSB, CW, AME)
30 – 60 MHz (FM)
Canal: 3 KHz – SSB;
8 KHz – FM.
Canale programabile: 100
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje
Secretizare: Datotek
Putere: 5, 10, 20 W (HF)
 363

1, 5, 10 W (FM)
Antene: baston, dipol
Interoperabil în AN: RF-5800H/V, R-130M, R-123M, R-173, R-7800V,
etc.

3. Staţie radio portabilă de putere medie „RF-5800H MP/ RF-5800H

MP 150W” cu următoarele caracteristici:
Diapazon: 1,6-60 MHz
1,6 – 30 MHz (USB, CW, AM, ALE, 3G)
30 – 60 MHz (FM)
Canal: 3 KHz – SSB;
8 KHz – FM.
Canale programabile: 166 (0-99 – ALE, 100-166 – 3G)
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje,
GPS (antenă externă)
Secretizare: Datotek,Citadel I
Putere: 5, 10, 20, 150 W (HF)
1, 5, 10 W (FM)
Antene: baston, dipol
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-130M, R-
123M, R
173 etc.

4. Staţie radio portativă de putere mică cu următoarele caracteristici:

Diapazon: 30-60 MHz
 364

Canal: 25 KHz – FM
Canale programabile: 100
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje, GPS
Secretizare: Citadel I, Citadel II, AES-128, AES-256
Putere: 1, 5, 10 W / 1, 2, 5W
Antene: baston, dipol specializat
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-123M, R-
173, etc.

5. Staţie radio portabilă de putere medie „RF-7800H MP001 / RF-

7800H vehicular” cu următoarele caracteristici:
Diapazon: 1,5-60 MHz
1,5 – 30 MHz (USB, CW, AM, ALE, 3G)
30 – 60 MHz (FM)
Reţele programabile: 75
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje,
GPS (antenă externă)
Secretizare: AES,Citadel I
Putere: 5, 10, 20 W (HF)
1, 5, 10 W (FM)
Antene: baston, dipol
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-130M, R-
123M, R-173 etc.

6. Staţie radio portativă de putere mică „RF-7800V DS01 / ” cu

următoarele caracteristici:
Diapazon: 30-60 MHz
 365

Canal: 25 KHz – FM
Canale programabile: 100
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje, GPS
Secretizare: Citadel I, Citadel II, AES-128, AES-256
Putere: 1, 5, 10, 50 W
Antene: baston, dipol specializat
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-123M, R-
173, etc.

7. Staţie radio portativă de putere mică „RF-7800S-TR” cu

următoarele caracteristici: Diapazon: 350-450 MHz
Canal: 25 KHz – FM
Canale programabile: 14
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje, GPS
Secretizare: Citadel I, Citadel II, AES-128, AES-256
Putere: 2, W
Antene: baston, dipol specializat
Interoperabil în AN: N/A
Acest şir continuă în funcţie de staţiile radio aflate în unităţile militare
ale Armatei Naţionale.

CERCETAREA DE GENIU

AMENAJAREA POSTULUI DE OBSERVARE DE GENIU ( POG )

 366

Cercetarea de geniu este una din cele mai importante activităţi de

asigurare genistică a luptei. Ea se organizează şi se desfăşoară cu scopul de a
procura informaţii privind măsurile genistice ale inamicului şi terenului,
necesare comandantului de arme întrunite la luarea hotărîrii pentru luptă şi
organizarea asigurării genistice, iar comandanţilor unităţilor (subunităţilor) de
geniu – pentru executarea misiunilor primite.
Datele despre teren, măsurile genistice ale inamicului procurate de
cercetarea de geniu se completează din hărţile topografice, îndreptare şi
descrierile terenului, din documentele capturate de la inamic, cu datele primite
de la subunităţile de cercetare ale genurilor de arme şi de la servicii, din
chestionarea populaţiei locale, interogarea prizonierilor, informaţiile şefilor
superiori ai serviciilor de geniu şi din alte surse.
În funcţie de misiunile şi condiţiile situaţiei, cercetarea de geniu se
execută prin: observare, incursiune, vizitare nemijlocită, ambuscadă şi
fotografiere.

Pentru executarea cercetării sînt destinate: posturi de observare de

geniu; posturi de fotografiere, patrule de cercetare de geniu şi cercetaşi de
geniu (subunităţi) independenţi în componenţa cercetării de arme întrunite.
Componenţa cercetării de geniu poate fi următoarea:
- pentru postul de observare de geniu de 2-4 persoane (se determină în
funcţie de durata acţiunilor lui: pînă la o zi – 2 persoane; mai mult de o zi – 3-
4 persoane);
- postul de fotografiere – 2 persoane;
- patrulele de cercetare de geniu – se determină pentru fiecare caz
concret în funcţie de situaţie şi de misiunea primită (deseori de la 3-4
persoane pînă la o grupă).
Posturile de observare de geniu şi de fotografiere pot fi atît terestre, cît şi
aeriene (din elicopter).
Cercetarea prin observare se execută în cazurile cînd obiectul (terenul)
de cercetat este vizibil, însă inamicul nu permite apropierea de acesta. De
acest procedeu, cel mai des, se face uz în timpul apărării sau pregătirii pentru
ofensivă.
În acest caz, se organizează de regulă, posturi de observare de geniu
(POG) terestre sau aeriene (din elicoptere), care reprezintă nişte grupuri de
pionieri-observatori asiguraţi cu mijloace de observare şi legătură (în cazul
POG aerian şi cu un elicopter) care execută cercetarea dintr-un loc stabilit.
Misiunile posturilor de observare se dau nemijlocit în teren de către
comandanţii acelor subunităţi de geniu, din componenţa cărora ele se
repartizează. Misiunile POG aerian sînt date, de regulă, de către şeful
serviciului de geniu.
 367

Posturile de observare de geniu organizate în apărare şi în timpul

pregătirii pentru ofensivă se amplasează, de obicei, în prima sau a doua
tranşee a primei poziţii a trupelor sale.
Locul POG trebuie să asigure: vizibilitatea apărării inamicului pe o
adîncime mare; cîmp vizual bun în sectorul de observare dat; disimularea şi
mascarea sigură a postului contra observării terestre şi aeriene şi împotriva
focului inamicului; comoditatea pentru lucrul cu aparatele de observare;
siguranţa comunicării cu serviciile.
La alegerea locului pentru POG terestru trebuie de avut în vedere
regula generală – cu cît este mai aproape postul de inamic cu atît mai multe
informaţii concrete el poate să dea.
Pe locul pentru POG se amenajează, de obicei, o lucrare acoperită sau
neacoperită, comodă pentru amplasarea personalului şi aparatelor şi care ar
proteja de focul inamicului (vezi MODEL 1). Lucrările de amenajare a POG
trebuie executate în ascuns (noaptea).
Fiecărui POG terestru i se stabileşte un sector de observare, iar uneori
(în funcţie de situaţie şi caracterul terenului) un obiect sau o direcţie. Limitele
sectorului se indică pe obiectele (reperele) din teren.
POG aerian, care acţionează în elicopter, i se stabilesc traiectul de zbor
(fără a trece limita dinainte), locurile de zbor la punct fix şi fîşiile de
observare.

Postul de observare se asigură cu schema sectorului de teren dat sau cu o

hartă la scară mare, aparate optice de observare, un jurnal de observare,
ceasornic, busolă, telefon sau stație radio, accesorii de scris şi costume de
mascare.
În funcţie de gradul de importanţă a POG şi durata activităţii se
determină componenţa lui şi se numeşte un şef (ofiţer, sergent sau caporal).
Şef al POG aerian, se numeşte, de regulă, un ofiţer.

O componenţă mai raţională a POG este de 3–4 persoane (una dintre

care este numită şef). În acest caz este mai uşor de organizat observarea
neîntreruptă în sectorul dat în cursul tuturor zilelor, înscrierea la timp a
rezultatelor observării, asigurarea odihnei necesare observatorilor. Acţiunile
postului se organizează în felul următor:
- şeful anunţă modul de lucru, ordinea de succesiune a observatorilor de
serviciu, întocmeşte schema reperelor, ţine la curent jurnalul de observare,
raportează comandantului (şefului) despre rezultatele observării;
- observatorii (la indicaţiile şefului de post) execută observarea
neîntreruptă în sectorul dat: studiază terenul, descoperă lucrările şi barajele de
apărare ale inamicului, măsoară distanţa pînă la ele, determină azimutul şi
raportează şefului de post.
 368
Şeful, ascultînd raportul observatorului, trece datele pe schemă şi execută
înscrierea în jurnal (vezi MODEL 2). În caz de necesitate, execută observarea
personal.

MODEL 1
 369

MODEL 2

Registru de observare
al postului de observare de geniu nr. ___
_________________________________________________________
(locul, coordonatele)

Observarea este începută ________________________________

(ora, data, luna, anul)

Finalizată ____________________________________________
(ora, data, luna, anul)

Pe versoul foii de titlu se desenează schema reperelor postului cu

indicarea azimuturilor şi distanţelor pînă la ele.
 370

Celelalte foi ale jurnalului de observare au următoarele rubrici:

Rezultat
ele

Dispoziţiunea
observăr Cînd şi
Scopu Numele şi Data

Şefilor
ii cui i s-
l prenumele şi ora
a
observ observatoru obser

descoperit

descoperit
Unde este
raporta

Ce este
ării lui -vării
t

CERCETAREA ACȚIUNILOR DE GENIU CU AJUTORUL

APARATELOR DE CERCETARE
1. Pentru executarea calitativă şi rapidă a cercetării de geniu există
mijloace speciale: pentru observare – binoclu, periscop de cercetare genstică
PIR–20; periscop cu putere mare de mărire PBU; pentru cercetarea barajelor
de mine şi exploziv – detectoare de mine; pentru cercetarea accesibilităţii
terenului în afara drumurilor – penetrometre de mînă şi telecomandat; pentru
cercetarea cursurilor de apă şi podurilor – complet de aparate individuale,
ecolot; pentru determinarea distanţelor – telemetru de geniu DSP-30; pentru
fotografiere – aparate PDF şi „Fotosnaiper” cu complet de prelucrare în
condiţii de campanie a materialelor fotografice alb-negru, și alte aparate
moderne. Date scurte despre aparate sînt prezentate în tabelul I-1.
Descrierea concisă a mijloacelor de cercetare genistică, a destinaţiei şi
recomandaţiile privind întrebuinţarea acestora se rezumă la următoarele.

Periscopul de cercetare genistică PIR este un aparat monocular ce are

ocular grandangular şi sistem optic cu claritate mărită. Se destinează pentru
cercetarea generală şi detaliată a terenului şi obiectivelor, măsurarea
unghiurilor în plan orizontal şi vertical, pentru determinarea distanţelor pînă
la obiectele de cercetare.
Observarea cu ajutorul aparatului PIR se execută din amplasament pentru
a-şi ascunde acţiunile şi a fi protejat împotriva atacului. Partea periscopului,
care poate fi observată de inamic, trebuie mascată corespunzător fondului
 371

înconjurător, dispusă după posibilităţi în umbră şi printre tufele de iarbă şi

arbuşti pentru a evita apariţia petelor de lumină reflectate de lentila
periscopului.
În timpul observării trebuie folosite filtrele de lumină, care intră în
completul periscopului (de culoare portocalie – la vizibilitate redusă, de
culoare verde – pe fondul zăpezii în condiţii de iarnă).
Măsurarea unghiurilor verticale şi orizontale şi determinarea distanţei se
efectuează cu ajutorul reticulului periscopului cu diviziuni unghiulare,
analogic ca şi la binoclu.
Periscopul, ca şi alte mijloace optice, trebuie protejat împotriva
loviturilor, vibraţiilor, prafului, murdăriei, umidităţii. Trebuie păstrat în husă.
Demontarea periscopului în condiţii de campanie nu se permite.

Fotolunetistul este destinat pentru fotografierea obiectelor îndepărtate.

El reprezintă un aparat de fotografiat alcătuit dintr-un obiectiv fotografic cu
distanţă focală mare „Tair-3-FC” cu o cameră de reflexie „Zenit-ES” instalată
pe acesta, montate pe un suport cu mîner prevăzut cu mecanism de
declanşare.
Aparatul de fotografiat permite atît fotografierea pe cadre separate, cît şi
fotografierea panoramică de pe suport sau ţinîndu-l în mănă. Cu el poate fi
executată fotografierea şi din elicopter.
Tratarea filmelor negative şi tipărirea fotografiilor pot fi executate în
condiţii de campanie sau în încăperi.
Completul de accesorii fotografice la aparatul PDF CF este destinat
pentru prelucrarea în condiţii de campanie a materialelor fotografice alb-
negru. Timpul de lucru cu un complet de baterii de acumulatoare – 3 ore.
Telemetrul de geniu DSP-30 este un telemetru optic cu bază scurtă
monocular şi este destinat pentru măsurarea lăţimii rîurilor şi distanţelor pînă
la obiectele neaccesibile de la 50 pînă la 2000 m. Porţiunea scării de la 1000
pînă la 2000 m poate fi folosită doar pentru aprecierea aproximativă a
distanţei de măsurare.
Cele mai bune rezultate la măsurarea distanţelor sînt obţinute în timpul
vizării asupra obiectelor de formă rectilinie în plan vertical şi orizontal (de
exemplu, după stîlpii de telegraf, garduri, stîlpii de marcaţie, marginile
ambrazurilor etc.). În timpul măsurărilor baza telemetrului trebuie să fie
situată perpendicular liniilor conturului.
Aparatul este utilizabil pentru lucru, ţinîndu-l în mînă – din poziţia în
picioare, culcat sau în genunchi. Pot fi folosite pentru suport diverse obiecte
din teren. Pentru a executa o măsurare cu telemetru este necesar de 1 pînă la 2
min.
 372

Completul de aparate individuale de cercetare genistică include:

aparatul pentru determinarea sarcinii maxime a podurilor CRM, care asigură
citirea parametrilor de calcul necesari ai podului şi calcularea sarcinii
maxime; penetrometrul de mînă RP pentru aprecierea accesibilităţii
sectoarelor de teren şi fundului cursurilor de apă pentru maşinile cu roţi şi pe
şenile; aparatul pentru măsurarea vitezei curgerii apei rîurilor, IST.

2. În condiţiile de luptă poate apărea necesitatea de a executa

cercetarea prin ascultare.
Aceasta se organizează ca o completare la cercetarea prin observare şi se
realizează, de obicei, pe timp cu vizibilitate redusă (noaptea, în pădure, în
oraş, pe timp cu ceaţă, ploaie etc.) atît cu ajutorul detectoarelor acustice, cît şi
fără ele.
Este de dorit ca pentru ascultare să fie numite 1–2 persoane cu auz şi
memorie bine dezvoltate; după posibilităţi – una care cunoaşte limba
inamicului.
Ele se asigură cu aparate de ascultare, ceasornic, compas, lanternă de
buzunar, jurnal pentru înscrierea rezultatelor ascultării.
Înaintea începerii acţiunilor şefului (de regulă, sergentului) i se dă o
misiune concretă, în care se indică: datele necesare despre inamic; locul de
unde trebuie să fie executată ascultarea; semnalele de legătură şi modul de
raportare a rezultatelor; ora începutului şi finalizării cercetării prin ascultare;
ce trebuie de stabilit şi cărui fapt trebuie acordată o atenţie deosebită; modul
de revenire: parola şi răspunsul.
Primind misiunea, observatorii prin ascultare studiază ziua terenul şi
inamicul aflat în dispozitiv, reperele, care pot fi folosite noaptea, itinerarul de
deplasare spre locul de executare a misiunii. Odată cu lăsarea întunericului ei
se apropie în ascuns de limita dinainte a apărării inamicului cît se poate mai
aproape, ocupă locurile indicate de comandant şi execută ascultarea, avînd
mare grijă pentru a nu ieşi în vileag prezenţa sa.
Rezultatele ascultării şi observării se memorizează, în caz de necesitate,
se înscriu în jurnal, indicîndu-se data şi timpul (ora, minutele), direcţiile din
care s-a auzit sunetul sau s-a văzut lumina; distanţa aproximativă pînă la
sursă, puterea şi caracterul sunetului sau al luminii; măsurile genistice
presupuse desfăşurate de către inamic.
După reîntoarcere şeful raportează comandantului, care i-a trimis, despre
rezultatele cercetării. Dacă există date despre lucrări subterane de minare ale
inamicului, atunci ascultarea se execută permanent din puţuri de mină sau
galerii de minare special amenajate.
 373

Tabelul I-1
Mijloacele de cercetare genistică

Abreviere Masa,
Denumirea Caracteristica
a kg
1 2 3 4
Periscop de Distanţa de observare –
cer-cetare PIR 3,4 pînă la 4 km. Puterea de
genistică mărire 15
Periscop cu 6∗¿ Distanţa de observare –
¿
putere mare de PBU 10 pînă la 5 km. Puterea de
mărire mărire 20 şi 40
Aparat Distanţa de fotografiere –
fotografic 16∗¿ pînă la 5 km. O
¿
periscopic cu PDF 22 încărcătură – 36 fotografii
distanţă focală
mare
Fotolunetist Distanţa de fotografiere –
sau - 1,3 pînă la 5 km. O
„Fotosnaiper” încărcătură – 36 fotografii
Complet de ac- Timpul pentru instalare
cesorii fotogra- (strîngere) – 10 min.
fice la aparatul KF 38 Randamentul prelucrării –
PDF 40 copii/h. Prima peste
1-1,5 h
Telemetru de Distanţa de măsurare –
geniu 2,2∗¿ pînă la 2 km. Puterea de
¿ mărire – 12. Precizia de
DSP-30 3,4 măsurare a distanţelor pe
distanţa pînă la 1 km –
4%
Detector de
mine cu
IMP -
inducţie semi-
tranzistorizat
Detector de
MIV -
mine
Detector de Adîncimea de detectare –
mine rutiere cu pînă la 25 cm. Lăţimea
inducţie rutiere DIM 1800 fîşiei de detectare – 2,2
m. Viteza cercetării – 5–
15 km/h
Detector de IFT 190 Adîncimea de detectare –
cor-puri 2,2 m (pînă la 15 m).
feromagne-tice Lăţimea fîşiei de
 374
(detectorul de detectare – 3 m. Timpul
bombe) de lucru fără oprire – 50
h. Servanţi – 5 persoane
Detector de
MBI-1 -
mine magnetic
Ecolot de
cerce-tare de IREL -
geniu

1 2 3 4
Durata determinării sarcinii
Complet de maxime a podurilor cu
apa-rate grinzi cu deschideri pînă la
individuale: 10 m – 3-5 min.
aparat pentru Idem, pentru podurile cu
CRM 8
de-terminarea ferme 10-15 min.
sarci-nii Eroarea constituie 1–5%
maxime a pentru podurile cu grinzi,
podurilor; 10–15% pentru podurile
cu ferme
Precizia – 10–40%. Viteza
penetrometru cercetării–10 m/min.
RP 2 Servanţi – 1 persoană.
de mînă;
Adîncimea sondării – 60 cm
Măsoară viteza curgerii apei
aparat pentru de la 0,6 pînă la 2 m/s cu
măsurarea IST 0,6 precizia ±10%. Durata unei
vitezei curgerii măsurări de pe mijloace
plutitoare – 10-30 s
Percutor Durata determinării – 5
- 1,5 – 3 min. Servanţi – 1 persoană
cu greutăţi
__________________
* La numărător masa în stare de lucru, la numitor – în poziţia de marş.

Forţele şi mijloacele cercetării de geniu.

Cercetarea drumurilor și barajelor de mine şi exploziv.

1. Pentru executarea cercetării de geniu sînt antrenate subunităţile

de cercetare organice de geniu şi alte subunităţi. Totodată, cercetaşii de geniu
organici execută misiuni cu mult mai complexe, datorită faptului că ei dispun
pentru aceasta de mijloace speciale şi de o pregătire corespunzătoare.
Cercetarea poate fi executată de subunităţile de geniu de sine stătător,
în componenţa subunităţilor de cercetare trimise de la unităţile de arme
întrunite, precum şi în comun cu ele.
În unele cazuri subunităţile de geniu execută cercetarea pentru sine cu
scopul de a obţine datele necesare, legate de executarea misiunii primite
(cercetarea cursurilor de apă în locurile şi raioanele de amenajare a punctelor
de trecere sau de construcţie a podurilor; cercetarea itinerarelor şi drumurilor,
 375

care trebuie pregătite pentru deplasarea trupelor; cercetarea obiectivelor care

urmează a fi minate, distruse; cercetarea locurilor de pregătire a materialelor
sau de instalare a punctelor de executare a elementelor construcţiilor
genistice; cercetarea terenului pentru minare etc.).

Acţiunile cercetaşilor de geniu în componenţa cercetării trupelor

sau în comun cu ea
Într-un şir de cazuri pionierii execută misiunile de cercetare în
cooperare cu cercetarea trupelor, acţionînd sau în componenţa ei, sau în
comun cu ea. În cele mai dese cazuri cercetarea se execută în comun, dacă
misiunea se execută în spatele inamicului. Subunitatea de cercetare de geniu
sprijinindu-se pe posibilităţile de foc ale cercetării trupelor, obţine date despre
măsurile genistice ale inamicului şi despre teren. Pentru a însuşi aceasta, este
nevoie de cunoştinţe ferme, deprinderi practice şi experienţă.
La acţiunile în comun cu un grup de cercetare de arme întrunite deseori
acţionează o grupă de cercetare de geniu (de pionieri). În acest caz misiunea
grupei pentru executarea cercetării o dă şeful serviciului de geniu. Tot el
indică comandantului grupei unde şi la care oră să sosească şi cu cine şi cum
să coopereze, cum să raporteze (înştiinţeze) despre executarea misiunii, îi
comunică indicativele, timpul şi regimul emisiunilor radiofonice.
Grupa acţionează, de obicei, pe un transport blindat. Sosind la
comandantul grupului de cercetare, comandantul grupei de cercetare de geniu
raportează despre misiunea primită, componenţă, echipament. Se coordonează
în detalii problemele de cooperare dintre grupul de cercetare şi pionieri, apoi
începe pregătirea pentru acţiuni.
Cercetaşii de geniu pot fi numiţi şi în componenţa cercetării trupelor,
dacă ea acţionează în spatele inamicului şi are misiuni, pentru executarea
cărora este nevoie de pionieri specialişti cu mijloacele lor de cercetare.
Totodată, în componenţa patrulei de cercetare de luptă pot fi repartizaţi 2–3
cercetaşi de geniu, iar în componenţa grupului de cercetare – o grupă de
cercetare de geniu (de pionieri).
Pentru grupa de pionieri (cercetaşi de geniu), care este repartizată în
componenţa cercetării trupelor, la darea misiunilor se determină locul, timpul
şi la dispoziţia cui se duce, se indică cu ce misiune şi cu care mijloace să
sosească.
Comandantul grupului de cercetare a trupelor, la dispoziţia cărui au fost
puşi pionierii, le concretizează misiunea şi în comun cu cercetarea trupelor îi
pregăteşte pentru acţiuni. Împreună cu patrula de cercetare de luptă pionierii
acţionează de obicei pe motociclete sau maşini ale patrulei. Însă în
componenţa grupului de cercetare ei acţionează pe transportorul blindat din
dotare.
 376

În ambele cazuri cercetaşii de geniu intră în subordinea comandanţilor

de arme întrunite. Transmiterea tuturor informaţiilor obţinute se realizează
prin comandanţii de patrulă sau de grupă. Comandantul grupei de pionieri,
acţionînd cu grupul de cercetare pe maşina blindată, poate raporta cu ajutorul
staţiei de radio proprii comandantului, care a trimis pionierii în cercetare.
Acest lucru e posibil în cazul, dacă la darea misiunii lui i-au fost comunicate
indicativele, undele şi timpul de lucru cu staţia radio.
În cursul executării cercetării, cercetaşii de geniu pot asigura acţiunile
grupului de cercetare din punct de vedere genistic.

Cercetarea prin observare se execută

în cazurile cînd obiectul (terenul) de cercetat este vizibil, însă inamicul nu
permite apropierea de acesta. De acest procedeu, cel mai des, se face uz în
timpul apărării sau pregătirii pentru ofensivă. În acest caz, se organizează de
regulă, posturi de observare de geniu (POG) terestre sau aeriene (din
elicoptere), care reprezintă nişte grupuri de pionieri-observatori asiguraţi cu
mijloace de observare şi legătură (în cazul POG aerian şi cu un elicopter) care
execută cercetarea dintr-un loc stabilit. Misiunile posturilor de observare se
dau nemijlocit în teren de către comandanţii acelor subunităţi de geniu, din
componenţa cărora ele se repartizează. Misiunile POG aerian sînt date, de
regulă, de către şeful serviciului de geniu.

Cercetarea prin vizitare (control) nemijlocită se execută

cînd este posibilă apropierea de obiectivul ce trebuie cercetat, examinarea
amănunţită a acestuia, executarea măsurărilor necesare.
Datele obţinute prin vizitarea nemijlocită, sînt de regulă, cele mai
verosimile, de aceea un asemenea procedeu urmează a fi utilizat în toate
cazurile admisibile.
De cele mai dese ori acest procedeu se utilizează de către patrula de
cercetare de geniu la cercetarea barajelor, abatizelor, podurilor, drumurilor,
construcţiilor hidrotehnice, mlaştinilor etc. E de dorit ca totodată să fie
executată şi fotografierea.

Cercetarea prin fotografiere

poate fi atît terestră, cît şi aeriană. Fotografierea terestră, se execută de obicei,
din posturi special organizate sau de la POG. În funcţie de misiunile primite
ea poate fi executată de la unul sau de la cîteva posturi simultan sau succesiv.
 377

La pregătirea ofensivei şi în apărare e raţional ca fotografierea, să fie

executată de două ori pe zi – dimineaţa şi pe înserat, iar în condiţii favorabile
şi mai des. Compararea fotografiilor făcute în diferit timp dă posibilitatea
studierii mai pe deplin a gradului de amenajare genistică a terenului
inamicului.
E raţional de avut astfel de panorame fotografice ale terenului la POG
pentru a trece pe ele noile obiective descoperite în apărarea inamicului. În
afară de aceasta, folosind panorama, pot fi recercetate prin observare unele
obiective, care au fost fixate pe ea mai înainte.
Cercetarea este executată cu aparatele „Zorchii”, „Fotosnaiper” sau cu
aparatul periscopic cu distanţă focală mare, ș.a. aparate moderne. Această
aparatură în condiţii de vizibilitate normală permite executarea fotografierii la
o distanţă de pînă la 4–5 km.
De regulă, posturile terestre de fotografiere sînt mobile şi au la
dispoziţie o motocicletă cu ataş. Componenţa unui astfel de post de obicei o
constituie un fotograf şi un motociclist.
Posturile aeriene se asigură cu elicopter. Ele se întrunesc cu posturile de
observare şi au în componenţa lor: un şef (ofiţer), unul-doi fotografi şi tot
atîţia observatori.

Completul de aparate individuale de cercetare genistică include:

aparatul pentru determinarea sarcinii maxime a podurilor CRM, care asigură
citirea parametrilor de calcul necesari ai podului şi calcularea sarcinii
maxime; penetrometrul de mînă RP pentru aprecierea accesibilităţii
sectoarelor de teren şi fundului cursurilor de apă pentru maşinile cu roţi şi pe
şenile; aparatul pentru măsurarea vitezei curgerii apei rîurilor, IST.
Cu ajutorul aparatului CRM poate fi determinată sarcina maximă a
podurilor de lemn şi de metal cu deschideri de pînă la 20 m. Totodată, erorile
pot constitui la podurile cu grinzi – 1–5%, la cele cu ferme – 10–15%.
Penetrometrul RP permite determinarea accesibilităţii terenurilor slabe şi
sectoarelor mlăştinoase pentru maşinile cu roţi şi pe şenile cu o precizie de
10–40%.
Cu ajutorul aparatului pentru măsurarea vitezei curgerii apei IST pot fi
determinate curgeri de la 0,6 pînă la 2 m/s cu o precizie ± 10%. Măsurarea
poate fi efectuată de pe orice mijloc plutitor. Durata unei măsurări – 10–30 s.

2. Cercetarea de geniu a drumurilor de deplasare

 378

Cercetînd drumurile de deplasare, trebuie de constatat existenţa şi

starea drumurilor existente, cele mai bune direcţii în teren ale drumurilor de
coloană sau posibilitatea construirii drumurilor noi.
Drumurile existente se cercetează pentru a obţine date mai precise
despre starea lor tehnică, gradul de utilitate pentru deplasarea trupelor,
caracterul şi volumul de lucrări, care trebuie executate pentru aducerea
drumurilor în stare carosabilă.
Cercetarea de geniu în acest caz trebuie să evidenţieze: existenţa şi
caracterul distrugerilor, barajelor, locurile şi dimensiunile lor; tipul drumului
(de pămînt, şosea etc.); lăţimea şi starea părţii carosabile (existenţa pe ea a
făgaşelor, gropilor, pîlniilor etc.), posibilitatea de a amenaja ocolişurile
porţiunilor distruse (infectate) şi greu accesibile; posibilitatea deplasării
maşinilor şenilate paralel cu drumul; existenţa în apropierea drumului a
adăposturilor naturale pentru tehnică; tipurile, dimensiunile, tonajul şi starea
construcţiilor pentru scurgerea apelor şi altor construcţii rutiere; existenţa
materialelor locale pentru construcţia de drumuri, condiţiile de aducere a
acestora; existenţa izvoarelor de apă lîngă drum bune pentru utilizare.
Pentru cercetarea drumului se numeşte, de obicei, o grupă. Ea se
asigură cu binoclu, telemetru de geniu, penetrometru manual, aparat pentru
determinarea tonajului podurilor, ruletă sau panglică de măsurat, detector de
mine, mijloace de înlăturare a barajelor (cel mai bine un tanc echipat cu
dragor antimină), staţie de radio. Comandantul grupei trebuie să aibă o hartă,
o busolă şi un set de rechizite de birou. Pentru deplasare grupei i se
repartizează o maşină cu capacitate ridicată de trecere (de obicei un
transportor blindat). În misiunea pentru cercetarea drumului se indică:
itinerarul (direcţia de deplasare) cu punctele iniţial, final şi intermediare;
indiciile de exploatare faţă de drum (capacitatea de trafic, viteza de circulaţie,
termenul aproximativ, la care trebuie să fie îndeplinită); modul şi termenele
de prezentare a rapoartelor.
Comandantul grupei, înaintea executării misiunii, trebuie: să studieze
minuţios, după hartă şi alte materiale, reţeaua de drumuri şi terenul pe direcţia
indicată; să treacă pe hartă itinerarul de cercetare, notînd datele existente
despre baraje, distrugeri; să verifice mijloacele eliberate pentru cercetare,
mijloacele de deplasare şi legătură; să chibzuiască modul de acţiune şi de
prezentare a rapoartelor.
Deplasîndu-se pe direcţia indicată, grupa execută cercetarea de geniu în
modul următor. Comandantul se orientează după hartă, observă în ce stare se
află îmbrăcămintea rutieră, determină dacă e posibilă deplasarea în afara
drumului. În locurile cu distrugeri şi baraje, lîngă construcţiile pentru
scurgerea apelor, pe porţiunile greu accesibile, precum şi acolo, unde e
necesară cercetarea materialelor locale pentru construcţia de drumuri se fac
opriri.
 379

La indicaţia comandantului, personalul grupei face controlul şi

măsurările necesare ale obiectivelor (podurilor, podeţelor tubulare, barajelor,
porţiunilor distruse etc.). Misiuni concrete comandantul le indică cercetaşilor
în fiecare caz aparte, în funcţie de situaţie. Cele mai tipice pot fi următoarele
acţiuni ale acestora. Doi cercetaşi măsoară lăţimea terasamentului drumului şi
părţii carosabile, determină starea construcţiilor rutiere şi dimensiunile
elementelor lor, verifică dacă nu există baraje şi distrugeri, iar dacă există,
care sînt ele, locurile şi dimensiunile lor. Toate datele se raportează
comandantului grupei. Un cercetaş caută şi cercetează materialele locale
pentru construcţia de drumuri, iar altul, în mod obligatoriu, execută
observarea pe direcţiile indicate şi a spaţiului aerian.
Comandantul grupei conduce acţiunile acesteia, întocmeşte schema
porţiunii de drum cercetate cu indicarea pe ea a datelor, în baza cărora va fi
posibilă aprecierea posibilităţilor de deplasare pe drum sau luarea hotărîrii
pentru organizarea lucrărilor de aducere a drumului în stare carosabilă.
După terminarea cercetării unui obiectiv sau a unei porţiuni de drum
grupa se deplasează spre următorul. Deteriorările neînsemnate ale drumului
sînt înregistrate de către comandantul grupei în timpul deplasării.

Fig. 1. Schema porţiunii cercetate a itinerarului

Forma finală a schemei porţiunii de drum cercetate trebuie să arate

aproximativ ca cea prezentată în fig.1.
Itinerarul pe hartă trebuie să fie toaletat, marcat pe porţiuni numerotate.
Se prezintă clar locurile barajelor (distrugerilor), construcţiilor de scurgere a
apelor, porţiunilor greu practicabile, vadurilor şi căile de acces spre ele,
locurile materialelor de construcţie a drumurilor şi căile spre ele. Acestea
trebuie evidenţiate mai vizibil (mai bine să fie luate într-un cerc colorat).
În cazurile necesare trebuie să fie prezentate suplimentar schemele
schiţele profilului transversal al drumului, ocolirilor porţiunilor distruse,
barajelor, distrugerilor şi construcţiilor de scurgere a apelor.
În timpul iernii, pe lîngă datele generale, cercetarea trebuie să
determine adîncimea şi densitatea stratului de zăpadă, existenţa locurilor
 380

acoperite cu polei, hîrtoapelor, porţiunilor care pot fi înzăpezite, locurilor

unde pot fi amenajate fundăturile şi haltele de încrucişare, ieşirile de pe drum,
grosimea stratului de gheaţă de pe rîuri şi rîuleţe în locurile de trecere pe
gheaţă.
Cercetarea de geniu a drumului de coloană se execută sau în prealabil,
sau concomitent cu construirea lui. Cercetarea prealabilă se execută
întotdeauna cînd e posibilă.
În timpul cercetării trebuie de apreciat itinerarul şi unele porţiuni ale lui
referitor la accesibilitate şi mascarea împotriva observării inamicului; de
determinat volumul de lucrări care urmează a fi efectuate, necesarul în
materiale, mecanisme, mijloace de transport şi în personal pentru executarea
acestora; de găsit locurile cu materiale de construcţie (buşteni, lemn rotund,
vreascuri, nisip etc.); de determinat orientativ forţele şi mijloacele necesare
pentru construirea drumului de coloană pe direcţia stabilită. În această
misiune este foarte importantă precizarea şi marcarea clară în teren a
direcţiilor drumului de coloană cu indicatoare. Drumul de coloană se alege, de
regulă, prin depresiuni, pe contrapantele înălţimilor, prin păduri şi tufişuri,
astfel încît inamicului să-i fie greu să execute observarea circulaţiei pe acesta.
Construind drumul, se tinde să se folosească locurile unde este mai tare
pămîntul, unde nu există pante abrupte, unde e mai uşor de amenajat treceri în
cazul porţiunilor greu accesibile, de construit diguri provizorii, poduri, de
executat alte lucrări rutiere.
De obicei, pentru cercetarea drumului de coloană se numeşte o grupă.
În cazurile necesare ea acţionează sub conducerea unui ofiţer. Grupa se
înzestrează, de obicei, cu o hartă sau schemă cu itinerarul de cercetare
toaletat, un ceasornic, o busolă, un binoclu, un telemetru de geniu, cu
detectoare de mine, sonde, penetrometru manual, sfoară de trasare, unelte
pentru lucrări de terasament, un aparat „Fotosnaiper”, rechizite de birou, staţie
radio şi maşină cu capacitatea ridicată de trecere (mai bine un amfibiu) pentru
deplasare. În toate cazurile se ia un set de indicatoare, iar pentru acţiunile pe
timp de noapte – lanterne luminescente de mai multe culori.
Repartizarea obligaţiilor în cadrul grupei poate fi asemănătoare cu cea
de la cercetarea drumului existent. Comandantul stabileşte direcţia drumului
de coloană, determină azimuturile porţiunilor, conduce lucrul grupei şi
întocmeşte documentaţia necesară. Doi cercetaşi jalonează axa drumului de
coloană la indicaţiile comandantului, o marchează în teren, măsoară traseul şi
la indicaţia comandantului determină volumul de lucrări. În timpul iernii
măsoară grosimea stratului de zăpadă, densitatea lui, grosimea gheţii pe
sectoarele care trec peste rîuri, mlaştini, rîuleţe. Un cercetaş caută locurile cu
materiale de construcţie şi căile spre ele, iar celălalt execută observarea
situaţiei.
 381

Documentul de bază al cercetării de geniu şi în acest caz este schema

amănunţită a drumului (ea se execută, de obicei, de asemenea pe hartă). Pe ea
se trec: direcţia drumului cu numerotarea fiecărei porţiuni, reperele principale
în zona de deplasare, azimuturile direcţiei generale şi ale porţiunilor drepte ale
traseului, barajele şi obstacolele, porţiunile greu accesibile, locurile unde va fi
necesară amenajarea construcţiilor de scurgere a apelor şi executarea altor
feluri de lucrări, locurile materialelor de construcţie şi căile pentru aducerea
lor. În schemă se indică, de asemenea, volumul aproximativ al misiunilor de
construire a drumului de coloană şi modul raţional de executare a acestora.
Dacă cercetarea se execută în timpul iernii, trebuie măsurată adîncimea
zăpezii. Se face aceasta cu ajutorul unei rigle de măsurat zăpada. Măsurările
se execută pe axa traseului peste fiecare 100 m, iar în teren accidentat cu
adîncimea zăpezii ce variază brusc – în cele mai caracteristice locuri.
Cînd cercetarea drumului de coloană se execută din timp, atunci
schema dată reprezintă documentul după care se ia hotărîrea pentru
executarea misiunii primite. Dacă cercetarea drumului se face concomitent cu
construirea lui, atunci datele despre barajele şi obstacolele întîlnite se
raportează imediat prin radio (sau prin alte mijloace de legătură)
comandantului, care a trimis cercetarea. Schema însăşi a drumului de coloană
se întocmeşte concomitent cu pregătirea drumului; schema reprezintă
documentul de dare de seamă.

3. La cercetarea barajelor de geniu

ale inamicului trebuie de descoperit indiciile de demascare ale acestora,
dispunerea în teren, caracterul, întinderea, adîncimea şi limitele, existenţa
culoarelor, posibilitatea ocolirii, paza şi acoperirea barajelor.
În afară de aceasta, în cursul cercetării se determină gradul de pregătire
a cîmpurilor de mine, numărul de rînduri la cîmpul de mine şi distanţele
dintre ele şi dintre mine pe rînduri, tipurile de mine şi procedeele de plantare a
acestora, precum şi existenţa minelor plantate cu asigurare împotriva
deminării.
Barajele de mine şi exploziv pot fi descoperite vizual după indiciile de
demascare, cu ajutorul aparatelor sau maşinilor speciale. Indiciile de
demascare a cîmpurilor de mine: pămînt afînat neînlăturat după instalarea
minelor, ambalaj uitat sau etichete lăsate de la mine şi focoase, scule şi
accesorii pentru minare, ţăruşi de orientare şi plantare, semne de marcare şi de
delimitare a minelor şi cîmpurilor de mine lăsate, moviliţe amplasate într-o
anumită succesiune şi deosebirea acestor locuri de fondul terenului
înconjurător, sfori, sîrmă întinse deasupra suprafeţii pămîntului etc.
 382

Cercetarea barajelor genistice ale inamicului se realizează, de regulă,

noaptea de către patrulele de cercetare de geniu, deseori în componenţa unei
grupe. Aceasta trebuie să aibă neapărat în dotare: arme personale, detectoare
de mine, sonde, gheare de pisică cu funii, steguleţe (jaloane), panglică albă-
neagră şi accesorii mărunte (cuţite, cleşte de tăiat, cuie de siguranţă etc.).
Modul de acţiune a patrulei de cercetare de geniu în componenţa
grupei, care este dotată cu cinci detectoare de mine şi şapte sonde scurte e
prezentat în fig. 2.

Fig. 2. Schema cercetării cîmpului de mine de către grupă:

a – cîmp de mine al inamicului; b – cîmp de mine al propriilor trupe;
c – panglică albă-neagră; 1–6 cercetaşi de geniu

Deplasarea cercetaşilor la executarea misiunii poate fi eşalonată spre

dreapta sau spre stînga. Fiecare cercetaş, care acţionează cu detectorul de
mine şi cu sonda (cu excepţia celui de-al cincilea), trage după sine un capăt de
panglică albă-neagră cu lungimea de 10–15 m, după care se orientează
cercetaşul vecin. Comandantul grupei înaintează între cercetaşii „trei” şi
„patru” la o distanţă de 5–7 m, iar alături de el (în spatele cercetaşului „trei”)
se deplasează cercetaşul „şase”, desfăşurînd panglica albă-neagră axială,
capătul căreia este fixat la aliniamentul de plecare. La detectarea minei
comandantul grupei se apropie de ea determină tipul, modul de plantare şi dă
comanda de continuare a cercetării. De panglica albă-neagră axială el fixează
o etichetă cu numărul de ordine al soldatului, care a detectat mina. Spre
aliniamentul de plecare pionierii se întorc după panglica axială. Pentru a
asigura siguranţa deplasării înapoi, toate minele depistate de cercetaşul „trei”
trebuie să fie marcate cu steguleţe. Pentru a sigura securitatea deplasării
echipei, pe cîmpul de mine minele descoperite se marchează cu steguleţe, care
la întoarcere spre baza de plecare se scot, iar minele însemnate pentru
deplantare în calitate de modele se smulg cu ajutorul ghearelor de pisică.
Locurile de unde au fost deplantate minele se maschează minuţios.
 383

Cercetarea barajelor de mine şi exploziv în cursul ofensivei (la

executarea marşurilor în adîncimea apărării inamicului) se execută de o
patrulă de cercetare de geniu, care se dotează cu mijloace de căutare
individuale, detector de mine rutiere sau un dragor tăvălug. Cu o deosebită
minuţiozitate se verifică în privinţa minării podurile şi alte construcţii rutiere.

Pentru verificarea terenului în privinţa existenţei minelor sau

muniţiilor neexplodate în raioanele de dispunere (de concentrare) a trupelor se
folosesc, de obicei, detectoarele de mine rutiere şi dragoarele antimină, iar în
caz de lipsă a acestora – verificarea se execută manual cu ajutorul
detectoarelor de mine. În primul rînd, verificării se supun toate drumurile
raionului destinat pentru amplasarea trupelor, iar apoi – locurile şi sectoarele
de teren indicate. Dacă verificarea în privinţa existenţei minelor se execută
manual, atunci grupei, de obicei, i se destinează un sector de 0,5x2 km. Grupa
se divizează în două grupuri cîte trei persoane. Un grup execută verificarea
dintr-o parte a drumului, al doilea – din cealaltă. Ele se deplasează în zigzag
de la limitele exterioare ale sectorului spre terasamentul drumului cu distanţe
între punctele de întoarcere de 40–50 m. Cercetaşii grupurilor urmează
eşalonat unul după altul la distanţe de 10–15 m, verificînd fiecare, totodată, o
fîşie cu lăţimea de 2-2,5 m. În toate cazurile minele şi muniţiile neexplodate
descoperite se marchează cu steguleţe roşii (jaloane), apoi se distrug pe loc.

Bazele asigurării genistice a acţiunilor de luptă.

Asigurarea genistică este unul dintre felurile asigurării de luptă. Scopul
acesteia constă în crearea pentru trupe a condiţiilor necesare pentru executare
rapidă a marşurilor, desfăşurare din dispozitive de marş în cele de luptă,
ofensivă impetuoasă, în asigurarea protecţiei personalului, contribuţiei la
stabilitatea şi activitatea apărării, împiedicării acţiunilor inamicului şi
producerii de pierderi acestuia prin intermediul mijloacelor genistice.
Misiunile asigurării genistice a acţiunilor de luptă ale trupelor se determină
bazîndu-se pe hotărîrea comandantului, care organizează lupta, şi se execută
de subunităţile tuturor genurilor de armă şi ale trupelor speciale cu
întrebuinţarea pe larg a mijloacelor de înzestrare genistică la o independenţă
maximă şi stare de pregătire permanentă pentru luptă. Succesul asigurării
genistice se obţine prin pregătirea genistică bună a genurilor de armă şi
întrebuinţarea cu pricepere a subunităţilor de geniu şi tehnicii acestora.

Din sarcinile principale ale asigurării genistice fac parte:

cercetarea de geniu a inamicului şi terenului;
 384

amenajarea de fortificaţie a poziţiilor şi raioanelor ocupate;

pregătirea şi întreţinerea drumurilor pentru circulaţia şi manevra trupelor,
aprovizionare şi evacuare;
executarea şi întreţinerea culoarelor prin baraje şi dărîmături;
crearea barajelor şi producerea distrugerilor;
căutarea minelor şi deminarea raioanelor de dispunere a trupelor;
amenajarea şi întreţinerea punctelor de trecere peste cursurile de apă;
construirea lucrărilor de fortificaţie la punctele de conducere pentru
executarea focului, precum şi pentru protejarea personalului şi tehnicii de
luptă;
extragerea şi epurarea apei, amenajarea şi întreţinerea punctelor de
aprovizionare cu apă;
mascarea obiectelor şi a acţiunilor trupelor;
aprovizionarea trupelor cu mijloace de înzestrare genistică şi asigurarea
reparaţiei acestora.

Pentru executarea acestor misiuni subunităţile genurilor de armă

(infanterie, artilerie, tancuri, transmisiuni, cercetare...) folosesc dragoarele de
mine şi alt echipament suspendabil, elemente prefabricate ale lucrărilor
genistice, muniţie de geniu, mijloace de mascare, de extracţie şi de epurare a
apei, unelte de amenajare genistică a terenului, echipament genistic, mijloace
tehnice şi alte mijloace. În afară de mijloacele din dotare, trupele folosesc pe
larg materiale industriale şi locale.

Subunităţilor geniu (pionieri) li se încredinţează misiuni de asigurare

genistică mai complicate, pentru executarea cărora e necesară pregătirea
specială a personalului şi întrebuinţarea tehnicii de geniu şi muniţiei de geniu
variate şi complicate.

Pentru executarea misiunilor de asigurare genistică, trupele geniu au în

componenţa sa subunităţi de diferită destinaţie: de cercetare genistică, de
pionieri, de pontonieri, de treceri desant, de maşini de drumuri, de geniu-
construcţii poduri, de mascare, de aprovizionare de campanie cu apă ş.a.
Ele sînt înzestrate cu maşini de mare productivitate pentru amenajare
genistică a poziţiilor trupelor, pregătirea drumurilor, transportarea trupelor
peste cursuri de apă şi construirea podurilor, pentru executarea şi trecerea
diferitelor baraje şi obstacole, fasonarea materialului lemnos şi producerea
construcţiilor, cercetare, extracţia şi epurarea apei, mascare şi pentru reparaţia
tehnicii de geniu.
Subunităţile trupelor de geniu (echipaj, echipă de servanţi, pluton,
companie) cu tehnica de geniu din dotare se întăresc, în caz de necesitate, cu
 385

subunităţi de infanterie motorizată, de tancuri şi alte subunităţi. La rîndul său

subunităţile de pionieri, maşini de drumuri, de treceri desant şi altele, pe
timpul luptei pot fi supuse la subunităţile şi unităţile de infanterie şi tancuri.
La toate felurile de acţiuni de luptă pentru executarea barajelor pe
direcţiile expuse atacului cu tancuri, din subunităţile trupelor de geniu se
formează detaşamente mobile de baraje (DMB), iar pentru asigurarea
nemijlocită a deplasării coloanelor de trupe în timpul marşului, în lupta de
întîlnire, în ofensivă şi la retragere – detaşamente de asigurare a mişcării
(DAM).

Acțiunile grupei la instalarea cîmpului de mine

antiinfanterie. Plantarea cu asigurare împotriva deplantării.
Înregistrarea cîmpului de mine. Punerea misiunilor.

1. Cîmpurile de mine din mine antiinfanterie cu acţiune la apăsare se

plantează, de obicei, pe 2-4 rînduri. Distanţa dintre rînduri şi densitatea
plantării minelor în fiecare caz sînt indicate.
Cîmpurile de mine antiinfanterie din mine cu acţiune la tracţiune se
plantează, de obicei, pe două rînduri. Distanţa dintre rînduri şi mine se
indică, de asemenea, de către comandant.
Plantarea cîmpurilor de mine antiinfanterie poate fi executată prin unul
din următoarele procedee: prin procedeul de minare în formaţie; după sfoara
de minare, întinsă paralel pe frontul cîmpului de mine; după sfoara de minare
întinsă perpendicular pe frontul cîmpului de mine. Totodată, primul procedeu
se aplică numai la plantarea cîmpurilor de mine din mine cu acţiune la
apăsare. Minarea în acest caz se execută la fel ca şi plantarea minelor antitanc.
În funcţie de numărul de rînduri, la cîmpul de mine fiecare soldat poate să
planteze la o singură intrare cîte două sau patru mine. Focoasele se eliberează
de către comandantul grupei la locul de plantare a minelor.
Plantarea minelor cu acţiune la apăsare după sfoara de minare întinsă
paralel pe front, se execută de grupuri a cîte 3 persoane: soldaţii „unu” şi
„doi” aduc cîte 25–30 mine, întind sfoara, pun lîngă ea minele corespunzător
distanţelor indicate şi sapă adîncituri; soldatul „trei”, mergînd după soldatul
„doi” la distanţa de 8–10 m, plantează minele şi le maschează. Pe un alt loc
sfoara o mută primii doi soldaţi.
Misiunea de plantare a cîmpurilor de mine antiinfaterie cu mine prin
acţiune la tracţiune se execută de către pionieri în felul următor: soldaţii
„unu” şi „doi”, avînd cîte 10–15 mine cu ţăruşi, întind sfoara, pun minele şi
bat în pămînt ţăruşii lîngă semnele de pe ea, prind de ţăruşul bătut un capăt al
sîrmei şi, întinzînd-o pînă la mină, o prind temporar de alt ţăruş sau de corpul
minei, mută sfoara pe un loc nou; soldatul „trei” pune mina pe ţăruş sau o
îngroapă în sol (pe cea săritoare), o amorsează, maschează şi se deplasează
pentru plantarea următoarei mine. Fiecare grup următor acţionează eşalonat la
20–25 m de la cel din faţă, astfel încît după finalizarea plantării minelor pe
rîndul său să iasă fără a intersecta rîndurile de mine plantate anterior.
 386

Procedeele examinate de plantare a cîmpurilor de mine antiinfanterie se

aplică în caz de lipsă a contactului nemijlocit cu inamicul (în caz de contact
cu inamicul cîmpurile de mine antinfanterie din mine cu acţiune prin apăsare
se plantează după sfoara de minare întinsă perpendicular pe front).
Înaintea începerii plantării grupa se împarte în grupuri cîte două
persoane. Fiecare grup ia sfoara de minare, 8 mine (cîte 4 pentru fiecare
pionier), lopeţile de infanterie mici, pentru săparea adînciturilor. Înaintarea se
execută numai tîrîş, în modul indicat la plantarea prin acest procedeu a
cîmpurilor de mine antiinfanterie (fig. II-10). Soldaţii „unu” ai grupelor
plantează cîte 4 mine la stînga de la sfoară şi se reîntorc la tranşee, ţinîndu-se
de sfoara de minare cu mîna stîngă; soldaţii „doi” plantează minele sale la
dreapta de la sfoară şi, scoţînd cuiul care o fixează, se reîntorc la baza de
plecare, ţinîndu-se de sfoară cu mîna dreaptă.

Fig. II-10. Schema plantării minelor antiinfanterie după sfoara de minare

întinsă perpendicular pe front:
1 şi 2 – soldaţii grupurilor; nr. 1 şi nr. 2 – minele, plantate de către soldaţii „unu” şi „doi”
ai grupului; I, II, III şi IV – succesiunea plantării minelor de către fiecare soldat.

2. Elementele de asigurare împotriva deplantării minelor

Orice mină antitanc sau antiinfanterie poate fi plantată cu asigurare

împotriva deplantării. Şi atunci la încercarea de a le neutraliza minele vor
exploda. În calitate de elemente de asigurare împotriva deplantării se
utilizează focoasele cu acţiune la tracţiune sau la descărcare, și mine cu
acționare la descărcare.
Asigurarea împotriva deplantării minelor cu focoase cu acţiune la
tracţiune se obţine prin faptul că în locaşul de aprindere lateral sau de fund, se
înşurubează focosul de la care se trage o sîrmă (o sfoară) spre un ţăruş bătut
sub mină sau alături. Uneori un capăt al tirantului se leagă de corpul sau
mînerul minei, iar celălalt – de focosul cu acţiune prin tracţiune al unei mine
 387

(încărcături de explozie) plantate la o parte, adică se amenajează o mină–

cursă. Trebuie de avut în vedere că inamicul poate să aibă focoase cu acţiune
combinată, care acţionează la tracţiunea tiranţilor, tăierea (ruperea) lor şi la
apăsarea asupra mecanismelor de acţionare. Minele-cursă pot fi
plantate şi separat de alte mine pentru minarea intrărilor în clădiri, bunurilor
lăsate, tehnicii de luptă, armamentului şi obiectelor de uz casnic cu folosirea
focoaselor (contactoarelor) din dotare sau improvizate. Focoasele şi
contactoarele improvizate pot avea cea mai diversă construcţie. Recomandări
univoce privind amenajarea minelor-cursă nu există. Eficacitatea
întrebuinţării lor depinde deseori de ingeniozitatea personală a pionierilor, de
existenţa mijloacelor.
Minele plantate cu asigurare împotriva deplantării şi minele-cursă
descoperite se nimicesc pe loc cu încărcături suprapuse de SE, sau prin
tragerea lor cu ajutorul ghearelor de pisică de la o distanţă de siguranţă.
Numai în cazuri excepţionale, cînd tipurile focoaselor întrebuinţate sînt bine
cunoscute şi e necesară neutralizarea (păstrarea) obiectivului minat, se
permite neutralizarea acestor mine. Totodată, se examinează minuţios minele
şi obiectivul minat, fără a mişca din loc minele, se introduc cu precauţie
dispozitivele de siguranţă necesare în focoase (contactoare) ş.a.m.d. Fiecare
tirant se taie numai avînd convingerea fermă că după aceasta nu se va produce
explozia.

3. Formularele cîmpurilor de mine

Înregistrarea cîmpului de mine include întocmirea formularului

cîmpului de mine pentru fiecare cîmp, iar pentru fiecare mină plantată
separat – întocmirea unei fişe-raport.
Pentru cîmpul de mine plantat, grupul de mine se întocmesc formulare
(fişe-raport). Ele permit la deminare, determinarea limitelor cîmpurilor de
mine şi locurilor obiectivelor minate, uşurează căutarea unor mine separate,
măresc securitatea acţiunilor la rezolvarea unor astfel de probleme. Conform
datelor formularelor, cîmpurile de mine pot fi însemnate pe hartă. Formularul
este alcătuit din partea textuală, care conţine datele principale despre cîmpul
de mine, schema cîmpului de mine, care reflectă amplasarea minelor, şi
schema legării de repere a cîmpului de mine, care indică poziţia limitelor
(punctelor de la colţuri) cîmpului de mine în raport cu reperele existente pe
hartă şi în teren. Schema cîmpului de mine se întocmeşte la scara 1:500 –
1:200 cu indicarea contururilor lui, amplasării rîndurilor, distanţelor dintre
rînduri şi mine, poziţiei minelor nedeplantabile, culoarelor lăsate.
În schema legării de repere se indică conturul cîmpului de mine şi cel
puţin un reper de bază, precum şi azimuturile şi distanţele de la reper pînă la
 388

punctele de la colţurile cîmpului de mine. Direcţia măsurării azimuturilor se

indică cu săgeţi, reperele alese se descriu în detalii. De exemplu: „Reperul nr.
1 – stîlpul de culee al podului de lîngă s. Budeşti”, Reperul nr. 2 – intersecţia
axelor drumurilor la periferia vestică a s. Budeşti (fig. II - 11).
E de dorit ca reperele să fie alese în apropierea obiectivului supus
minării, ceea ce simplifică legarea şi uşurează găsirea ulterioară a acestuia.
Nu se permite alegerea reperelor din partea inamicului, precum şi indicarea
azimuturilor, la deplasarea pe care va fi nevoie de a trece prin cîmpul de
mine. Reperele alese trebuie să fie greu de distrus (intersecţia drumurilor, o
înălţime caracteristică, un vad etc.).

Fig. II-11. Schema legării de repere a cîmpului de mine plantat manual

În funcţie de condiţiile situaţiei şi de procedeul de plantare a cîmpului de

mine legarea acestuia poate fi realizată cu folosirea compasului azimutal,
busolei sau a aparatului special. Înregistrarea cîmpului de mine este
executată de un grup compus din trei soldaţi. Înainte a o începe se marchează
cu jaloane punctele de la colţurile cîmpului de mine, se alege reperul de bază
sau terestru. Soldatul „unu” măsoară azimuturile de la acesta spre jaloanele
instalate, iar ceilalţi doi măsoară distanţele. Rezultatele măsurărilor se trec pe
schemă. Cu ajutorul telemetrului DSP-30 şi al busolei legarea topografică a
cîmpului de mine, care se plantează cu plantatoarele de mine (fig. II-12) în
cursul luptei, se execută destul de repede.
Se caută cîmpul de mine în teren conform formularului cu ajutorul
aparatelor, cu care s-a executat legarea. Această misiune se execută de un
grup compus tot din trei soldaţi. Soldatul „unu” (şeful de grup) duce cu sine
busola şi formularul, ceilalţi – sfoara de trasare, ruleta, jaloanele (ţăruşii). Mai
întîi găsesc reperul de bază şi instalează busola. Soldatul „unu” intersectează
cu ajutorul busolei reperele pe liniile de livrare găsite după azimuturile
 389
direcţiilor şi indică soldaţilor „doi” şi „trei” distanţele de la reperul de bază
pînă la cele alese de el, în teren. Ultimii se deplasează în direcţia indicată,
măsurînd distanţa. După determinarea conturului cîmpului de mine se poate
începe căutarea şi deplantarea minelor.

Fig. II-12. Schema legării de repere a cîmpului de mine în cursul plantării lui
cu întrebuinţarea plantatoarelor (distribuitoarelor) de mine:
1 – jaloane pentru marcarea rîndurilor cîmpului de mine; 2 – mine plantate;
3 – plantatoare (distribuitoare) de mine; 4 – locurile dispozitivelor pentru înregistrare;
5 – repere

4. Darea misiunilor.

După luarea hotărîrii comandantul de subunitate dă misiuni

subalternilor. Misiunile se dau, de regulă, pe locul de executare a acestora sub
formă de ordin de luptă dat verbal. În cazul cînd nu e posibil de dat misiunile
personal, ele se dau sub formă de dispoziţiuni de luptă scurte prin mijloacele
de legătură (radio, telefon) sau în scris.
La darea misiunii (ordinului de luptă) se indică:
- reperele (obiecte din teren codificate);
- informaţiile necesare despre inamic, limita dinainte a acestuia şi măsurile
genistice, cu care el se preocupă;
- misiunea de luptă a subunităţii, care trebuie asigurată în volum necesar
pentru orientarea subalternilor, precum şi misiunile subunităţii de geniu
superioare.
După aceea se dau misiuni sub formă de ordin fiecărui echipaj, echipe
de servanţi, grupe în care se determină:
- componenţa întăririi, conţinutul, volumul, locul şi procedeele de
executare a misiunii;
 390

- modul de primire a mijloacelor de înzestrare genistică şi altor mijloace

materiale, precum şi locul pentru reparaţia tehnicii defectate şi pentru punctul
medical;
- semnalele de înştiinţare, de conducere şi de cooperare;
- ora terminării pregătirii pentru executarea misiunii;
- locul punctului de comandă şi observare şi cine sînt locţiitorii.
Ordinul trebuie enunţat, astfel încît subalternii să poată nu numai să
înţeleagă, să prindă sensul misiunilor sale, dar şi să-şi treacă în fişele
(schemele) sale de lucru datele necesare şi să facă notiţe scurte.
După darea misiunii (ordinului de luptă) comandantul de subunitate
organizează cooperarea, determinînd şi coordonînd ordinea acţiunilor
subunităţilor (echipelor, echipajelor) subordonate în cursul executării misiunii
ca scop, loc şi timp.

Elementele de asigurare împotriva deplantării minelor

Orice mină antitanc sau antiinfanterie poate fi plantată cu asigurare

împotriva deplantării. Şi atunci la încercarea de a le neutraliza minele vor
exploda. În calitate de elemente de asigurare împotriva deplantării se
utilizează focoasele cu acţiune la tracţiune sau la descărcare.
Asigurarea împotriva deplantării minelor cu focoase cu acţiune la
tracţiune se obţine prin faptul că în locaşul de aprindere lateral sau de fund se
înşurubează focosul de la care se trage o sîrmă (o sfoară) spre un ţăruş bătut
sub mină sau alături. Uneori un capăt al tirantului se leagă de corpul sau
mînerul minei, iar celălalt – de focosul cu acţiune prin tracţiune al unei mine
(încărcături de explozie) plantate la o parte, adică se amenajează o mină–
cursă. Trebuie de avut în vedere că inamicul poate să aibă focoase cu acţiune
combinată, care acţionează la tracţiunea tiranţilor, tăierea (ruperea) lor şi la
apăsarea asupra mecanismelor de acţionare. Minele-cursă pot fi plantate şi
separat de alte mine pentru minarea intrărilor în clădiri, bunurilor lăsate,
tehnicii de luptă, armamentului şi obiectelor de uz casnic cu folosirea
focoaselor (contactoarelor) din dotare sau improvizate. Focoasele şi
contactoarele improvizate pot avea cea mai diversă construcţie. Recomandări
univoce privind amenajarea minelor-cursă nu există. Eficacitatea
întrebuinţării lor depinde deseori de ingeniozitatea personală a pionierilor, de
existenţa mijloacelor.
Minele plantate cu asigurare împotriva deplantării şi minele-cursă
descoperite se nimicesc pe loc cu încărcături suprapuse de SE sau prin
tragerea lor cu ajutorul ghearelor de pisică de la o distanţă de siguranţă.
Numai în cazuri excepţionale, cînd tipurile focoaselor întrebuinţate sînt bine
cunoscute şi e necesară neutralizarea (păstrarea) obiectivului minat, se
permite neutralizarea acestor mine. Totodată, se examinează minuţios minele
 391

şi obiectivul minat, fără a mişca din loc minele, se introduc cu precauţie

dispozitivele de siguranţă necesare în focoase (contactoare) ş.a.m.d. Fiecare
tirant se taie numai avînd convingerea fermă că după aceasta nu se va produce
explozia.

Trecerea cîmpurilor de mine

Cîmpurile de mine, se trec în fond prin culoarele executate în ele.

Culoarele se execută prin următoarele procedee:
- prin explodare – minele se distrug prin explozia încărcăturilor de
deminare cu contact sau fără contact;
- manual – minele se descoperă cu detectoarele de mine şi sondele,
deplantîndu-le din pămînt şi îndepărtîndu-le dincolo de limitele culoarului;
- mecanizat – minele se distrug prin folosirea dragorului de mine instalat
în fața tancului.
Culoarele prin cîmpurile de mine ale inamicului din faţa limitei dinainte
a apărării trebuie să fie executate strict către timpul indicat; pe ele nu trebuie
să fie lăsate nici o mină, iar limitele culoarelor să fie bine marcate şi vizibile
pentru propriile trupe. Axele culoarelor din propriile baraje şi barajele
inamicului trebuie să coincidă.
Lăţimea culoarelor în cîmpurile de mine din faţa limitei dinainte a
inamicului trebuie să fie de 6–8 m, iar în adîncimea apărării lui – cel puţin de
4 - 5 m. Ulterior o parte a culoarelor poate fi lărgită pînă la 10 m şi mai mult.
Limitele culoarelor se marchează cu indicatoare standard unice instalate
şi ascunse cu minuţiozitate de observarea inamicului. În timpul nopţii pentru
marcarea culoarelor pot fi folosite lanterne cu filtru de lumină care se
instalează împreună cu semnele unilaterale. Simultan pot fi instalate semne de
avertizare cu inscripţii „Mine” şi „Culoar”.
Pentru executarea manuală a culoarului în cîmpul de mine, grupa de
pionieri se înzestrează cu detectoare de mine, sonde, panglici albe-negre,
sfori, gheare de pisică pentru scoaterea minelor, semne pentru marcarea
culoarelor, lopeţi mici.
În funcţie de existenţa mijloacelor de căutare, executarea misiunii de către
grupă poate fi organizată prin diverse procedee. De exemplu, grupa înzestrată
cu detectoare de mine fără sonde.
În acest caz soldatul „unu”, menţinînd direcţia indicată, se deplasează
conform reperului sau azimutului stabilit. Ceilalţi soldaţi, orientîndu-se după
bucăţile de panglici albe-negre, se deplasează eşalonat spre dreapta (stînga) la
distanţele indicate unul faţă de altul.
Soldatul „unu”, finalizînd căutarea minelor (se desfăşoară toată pan-glica
albă-neagră), rămîne pentru paza culoarului. Soldaţii „doi” şi „trei”, ajungînd
 392

la aliniamentul atins de soldatul „unu”, se reîntorc la baza de plecare după

panglica albă-neagră întinsă de aceasta iau indicatoarele unilaterale şi mar-
chează cu ele limitele culoarului (al doilea – din stînga, al treilea – din
dreapta).
Minele detectate în timpul cău-tării ori se deplantează şi se îndepărtează după
limitele culoa-rului, ori se marchează cu steguleţe pentru scoaterea ulterioară
cu gheara de pisică sau distrugerea cu încărcături de SE suprapuse.
Examinarea, deplantarea şi îndepărtarea minelor după limitele culoarului
sau prinderea lor de sfoară cu ajutorul capetelor de diferite lungimi se execută
de către comandantul grupei cu antrenarea soldaţilor „patru” şi „cinci”.
Scoaterea minelor din locurile de plantare se execută după marcarea
culoarului şi reîntoarcerea tuturor soldaţilor la aliniamentul de plecare.
Locurile de unde au fost deplantate minele se maschează.
Grupa poate să execute culoarul în cîmpul de mine şi cu ajutorul sondelor
şi detectoarelor de mine cu sonde.
În acest caz după finalizarea căutării minelor primul grup rămîne pentru
paza culoarului, iar soldatul „unu” al grupului al doilea şi soldatul „doi” al
grupului al treilea se reîntorc la aliniamentul de plecare, orientîndu-se după
panglicile întinse de către ei, iau indicatoarele unilaterale şi marchează
limitele culoarului (soldatul „unu” – din stînga, soldatul „doi” – din dreapta).
Executarea misiunilor în ambele cazuri se execută numai la deplasarea
soldaţilor tîrîş. Dacă cîmpul de mine nu este cercetat sau în timpul cercetării
au fost detectate mine antiinfanterie cu acţiune la tracţiune, atunci pentru
distrugerea lor sînt numiţi doi soldaţi cu gheare de pisică pe o funie cu
lungimea de 30–50 m. Prin aruncarea succesivă a ghearelor de pisică de-a
lungul axei culoarului ei draghează o porţiune a cîmpului de mine de 15–20 m
pe lăţimea stabilită a culoarului. Pe urmă se execută căutarea de mine cu
sondele şi detectoarele de mine la aceeaşi adîncime. Şi astfel se repetă pînă la
executarea culoarului pe toată adîncimea cîmpului de mine.
Detaşamentele cu destinaţie specială
Detaşamentele cu destinaţie specială ce se constituie din subunităţi
geniu sunt următoarele:
a) detaşamentul mobil de baraje - D.M.B.;
b) detaşamentul de distrugeri - D.D.;
c) detaşamentul de asigurare a mişcării - D.A.M.
La ordin, batalionul geniu destină subunităţi pentru constituirea
detaşamentului de salvare-evacuare - D.S.E.

1. Detaşamentul mobil de baraje

 393

- Detaşamentul mobil de baraje (D.M.B.) are rolul de a interveni cu

baraje explozive în sprijinul acţiunilor forţelor luptătoare, pentru asigurarea
protecţiei acestora şi realizarea contramobilităţii acţiunilor inamicului în toate
formele luptei armate.
- D.M.B. se constituie odată cu dispozitivul de luptă, la ordinul
comandantului grupării de forţe/marii unităţi operative, potrivit concepţiei
operaţiei, din plutoanele puitor mine ale companiei puitor mine, care intră în
compunerea forţei de sprijin de geniu păstrată la dispoziţia comandantului.
Comandanţii D.M.B. sunt comandanţii de plutoane sau companiei puitor
mine.
- D.M.B. se dispune pe direcţia principală de efort, de regulă, într-un
raion, între forţele de pe direcţia principală de efort şi forţele de sprijin
nemijlocit al efortului principal, în vederea intervenţiei rapide cu baraje
explozive pe direcţiile de atac cu blindate ale inamicului.
- Pe timpul planificării şi organizării operaţiei, pe baza planului
protecţiei şi sprijinului de geniu, prin ordin de operaţie, emis de ofiţerul de
geniu din modulul operaţii, D.M.B. i se stabilesc:
a) raioane de dispunere de bază şi de rezervă;
b) itinerare de deplasare în cadrul zonei/fâşiei de responsabilitate a
grupării de forţe/marii unităţi operative;
c) 1- 2 direcţii probabile de acţiune;
d) 2- 3 aliniamente de intervenţie pe fiecare direcţie;
e) detaşamentele cu destinaţie specială/subunităţile cu care
cooperează;
f) raioanele de dispunere şi punctele de comandă ale acestora;
g) raioane de regrupare după fiecare intervenţie, în vederea
reaprovizionării cu mine şi pregătirii intervenţiei pe aliniamentul următor.

2. Detaşamentul de distrugeri

- Detaşamentul de distrugeri (D.D.) se constituie şi îndeplineşte

misiuni în apărare, în scopul de a mina şi distruge obiectivele prevăzute prin
planul protecţiei şi sprijinului de geniu al grupării de forţe/marii unităţi
operative, în scopul realizării contramobilităţii acţiunilor inamicului şi de a
interzice acestuia să le ocupe pentru a le folosi în scop propriu.
- D.D. se constituie odată cu dispozitivul operativ, la ordinul
comandantului grupării de forţe/marii unităţi operative, potrivit concepţiei
operaţiei, din plutoanele pionieri ale companei pionieri şi subunităţi de
infanterie necesare asigurării siguranţei nemijlocite. Comandantul D.D. este
comandantul plutonului 1 pionieri.
 394

- D.D. se dispune, de regulă, pe direcţia principală de efort a grupării de

forţe/marii unităţi operative, într-un raion, între forţele de pe direcţia
principală de efort şi forţele de sprijin nemijlocit al efortului principal.
- D.D. acţionează independent sau în cooperare cu D.M.B., când
constituie detaşamentul mixt de baraje şi distrugeri, în scopul blocării unor
direcţii, noduri de comunicaţie şi puncte obligatorii de trecere, pentru
interzicerea sau întârzierea acţiunilor inamicului.
(1) Pe timpul pregătirii apărării, D.D. îndeplineşte următoarele
misiuni:
a) minarea obiectivelor ordonate;
b) amenajarea posturilor de dare a focului;
c) amenajarea genistică a raionului de dispunere.
(2) Pe timpul desfăşurării apărării, D.D. îndeplineşte următoarele
misiuni:
a) distrugerea, la ordin, a obiectivelor minate;
b) minarea şi distrugerea altor obiective, dacă necesităţile operaţiei
impun acest lucru.

3. Detaşamentul de asigurare a mişcării

- Detaşamentul de asigurare a mişcării (D.A.M.) ce se constituie

pentru ofensivă are rolul de a asigura mobilitatea structurilor din compunerea
grupării de forţe/marii unităţi operative pe baza de plecare la ofensivă şi în
fâşia de ofensivă în scopul realizării oportune a manevrei, introducerii în
operaţie a forţelor de sprijin nemijlocit al efortului principal (rezervei) şi
realizării transporturilor logistice.
- D.A.M. se dispune, de regulă, pe direcţia principală de ofensivă a
grupării de forţe/marii unităţi operative, într-un raion, între forţele de pe
direcţia principală de efort şi forţele de sprijin nemijlocit al efortului principal.
- D.A.M. se constituie odată cu dispozitivul de luptă, la ordinul
comandantului grupării de forţe/marii unităţi operative, potrivit concepţiei
operaţiei, din compania tehnică,, subunităţi de cercetare de geniu şi subunităţi
de infanterie. Comandantul D.A.M. este comandantul companiei.

- Pe timpul planificării operaţiilor, pe baza planului protecţiei şi

sprijinului de geniu, prin ordin de operaţie emis de ofiţerul de geniu din
compartimentul operaţii, D.A.M. i se stabilesc:
a) raionul de dispunere;
b) locul în cadrul dispozitivului ofensiv pe timpul desfăşurării
operaţiei;
 395

c) drumurile cărora le asigură viabilitatea pe timpul pregătirii

ofensivei;
d) drumurile cărora li se asigură viabilitatea în scopul deplasării şi
introducerii în operaţie a forţele de sprijin nemijlocit al efortului
principal(rezervei);
e) drumurile pentru realizarea transporturilor logistice;
f) forţele date în întărire/sprijin şi cele cu care cooperează;
g) raioane de regrupare după îndeplinirea fiecărei misiuni în parte;
h) itinerare de deplasare în cadrul zonei/fâşiei de responsabilitate a
grupării de forţe/marii unităţi operative.

(1) Pe timpul pregătirii ofensivei, D.A.M. execută următoarele misiuni:

a) asigurarea viabilităţii drumurilor de pe baza de plecare la ofensivă
în funcţie de nevoile de deplasare şi manevră ale forţelor grupării de
forţe/marii unităţi operative;
b) asigurarea viabilităţii drumurilor necesare transporturilor logistice;
c) amenajarea genistică a raionului de dispunere.

(2) Pe timpul desfăşurării ofensivei, D.A.M. execută următoarele

misiuni:
a) asigurarea viabilităţii drumurilor de deplasare a forţelor de sprijin
nemijlocit al efortului principal (rezervei), din raionul de
dispunere/concentrare până pe aliniamentul de introducere în operaţie;
b) asigurarea viabilităţii drumurilor pentru transporturile logistice;
c) asigurarea viabilităţii drumurilor necesare refacerii dispozitivului
operativ.

1. Reguli generale

Pentru diferite nevoi de reprezentare, semnele convenţionale pot fi combinate,

colorate, completate cu litere, cifre şi abrevieri.
Semnele convenţionale şi abrevierile ale căror reprezentări sunt stabilite pe plan
internaţional (Crucea Roşie, Semiluna Roşie, Protecţia civilă, denumirea ţărilor etc.) se
redau prin simbolurile respective.
Pentru desfăşurarea acţiunilor militare în cadrul ONU şi parteneriatului, se vor
întrebuinţa semnele convenţionale, abrevierile şi culorile ce sunt stabilite sau se vor stabili
de (conveni cu) organismul care coordonează acţiunile.
Semnele convenţionale şi înscrisurile se redau pe hărţi (scheme), în principiu,
orientate paralel cu marginea de sus (jos) a acestora.
______________
 396
* Prin “parte adversă”, în sensul prezentului regulament, se înţelege forţele care

marchează “inamicul” în exerciţiile şi aplicaţiile tactice.

** Prin “unitate”, în sensul prezentului regulament, se înţelege structurile militare

destinate să desfăşoare acţiuni militare.

2. Un semn convenţional este alcătuit din trei componente: conturul (o formă geometrică),
interiorul conturului (umplutura) şi iconul. Conturul indică afilierea. Afilierea se referă la faptul,
dacă obiectul reprezentat este propriu sau inamic. Principalele categorii de afiliere sunt: propriu,
necunoscut, neutru şi inamic. Conturul pentru reprezentarea unui obiect necunoscut se foloseşte, în
general, doar pentru aeronave sau nave. Forma conturului pentru reprezentarea unui obiect
suspectat ca aparţinând trupelor proprii, inamice sau neutre se utilizează pentru unităţile terestre
care nu au fost identificate.
Formele de bază ale contururilor utilizate pentru reprezentarea unităţilor, instalaţiilor, activităţilor şi
amplasamentelor logistice sunt prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1 Contururile semnelor convenţionale pentru reprezentarea unităţilor,

instalaţiilor şi amplasamentelor
Unităţi / Unităţi / Unităţi /
Echipament
Unităţi proprii echipament echipament echipament
propriu
necunoscut neutru inamic

Suprafaţă

Subteran

În zbor

3. Umplutura se referă la spaţiul cuprins în interiorul conturului. Dacă se utilizează o anumită

culoare pentru un semn convenţional, aceasta va indica afilierea. În general, culoarea neagră se
utilizează pentru contur şi icon, când semnele convenţionale sunt reprezentate pe un fundal deschis
la culoare. Culoarea albă se utilizează pentru aceleaşi elemente, când sunt reprezentate pe un fundal
 397
închis la culoare.
4. Iconul este cel care indică “rolul” unităţii la sol, în aer sau pe apă. Un exemplu îl constituie
puştile încrucişate, care reprezintă o unitate de infanterie.

Tabelul 1.2 Exemple de simboluri

Echipament (tehnică
Aviaţie Structuri (unităţi)
militară)
Aparat de zbor cu elice Infanterie motorizată Mortier de calibru mediu
Negru Color Negru Color Negru Color

SIMBOLURI GRAFICE DESENATE

SIMBOLURI GENERATE PE CALCULATOR

5. Simboluri tip.
Tabelul 1.3 Simboluri tip
Simulare / înşelare Instalaţie

6. Pentru diferite nevoi de reprezentare, semnele convenţionale pot fi combinate, colorate,

completate cu litere, cifre şi abrevieri.
Când se folosesc semne convenţionale, abrevieri şi culori altele decât cele din prezentul atlas,
semnificaţia acestora se va explica pe documentele respective sub formă de legendă (notă).
7. Semnele convenţionale şi înscrisurile se redau pe hărţi (scheme), în principiu, orientate
paralel cu marginea de sus (jos) a acestora.
8. Semnele convenţionale care reprezintă unităţile proprii nu trebuie să conţină atribute care ar
putea fi confundate cu semnele convenţionale care reprezintă unităţile inamice. Totodată, trebuie să
se poată face distincţia între semnele convenţionale fără utilizarea de culori (afişare monocromă).
9. Gradul de detaliere şi mărimea semnelor convenţionale care nu se reprezintă la scară, ale
înscrisurilor, precum şi numărul de situaţii succesive redate pe acelaşi document sunt în funcţie de
scara hărţii (schemei), imperativele conducerii şi ale lucrului de stat major, ele putându-se,
totodată, stabili de comandanţi (şefi de state majore) pentru fiecare situaţie în parte.
 398

10. Câmpurile semnului convenţional

Câmpul reprezintă un loc amplasat în interiorul sau în jurul semnului convenţional, în care se
redau informaţii suplimentare printr-o combinaţie de simboluri, litere, cifre şi/sau abrevieri.
Câmpul se caracterizează prin poziţia sa faţă de semnul convenţional şi prin lungimea
exprimată în numărul maxim de caractere alfanumerice ce pot fi înscrise în acesta.
Poziţia şi lungimea câmpurilor sunt arătate în diagrama de mai jos; cifrele reprezintă numărul
maxim de caractere alfanumerice.

6
6
15 21
15 21
15 21
15 21
6
6

În fiecare câmp pot fi înscrise una sau mai multe informaţii, cu condiţia ca lungimea maximă
a câmpului să nu fie depăşită. Tipurile de informaţii înscrise în acelaşi câmp se separă printr-o linie
oblică.
La completarea câmpurilor laterale trebuie avut în vedere să nu se depăşească
limita superioară a semnului convenţional; limita inferioară a acestuia poate fi depăşită.
Dacă informaţia este nesigură, se pune semnul întrebării.
Câmpurile semnului convenţional şi semnificaţia informaţiilor marcate prin litere
sunt prezentate în diagrama de mai jos şi în tabelul de la p. 9 – 17.

D
B C
W E
W A F / G
V H / J / K / L
T M / N / P
 399
S
R

Q
 400
Nr. maxim

de
Litera
Aplica-
câm- caractere Destinaţia Observaţii
bilitatea
pului
alfanu-
merice
2
1 3 4 5

A - Indicator de rol (semn Toate

convenţional, abreviere semnele
pentru armă, specialitate, conven-
tehnică, activităţii, lucrări ţionale U
etc.)

Depozit de carbu
B 6 Semn convenţional de rang Unităţi Permite semnul
întrebării

Unitate de infan
C 6 Număr de mijloace Tehnică Permite semnul
întrebării

1 2 3 4 5
D 6 Semn convenţional pentru Unităţi La nevoie
destinaţie specială

Unitate cu alcăt
 401

Batalio
Semn convenţi
sub comandă n

E 1 Informaţie nesigură (ne- Unităţi, Semnul întrebării.

confirnată) tehnică, Se pune în câmpul E,
elemente dacă întreaga
de dispo- informaţie este
zitiv nesigură. Batalion m
Dacă numai unele
informaţii sunt
nesigure, semnul 3?
întrebării se pune în
câmpurile respective Compunere de

Compania

1 2 3 4 5
F 3 Întăriri şi deficit Unităţi Întotdeauna între
paranteze

Brigada 4 întărit

Com
G 21 Adnotări Toate Informaţiile nu se
semnele transmit la alte
conven- eşaloane 1
ţionale
Brigada 12 I.M
ceru
 402
H 21 Text liber. Toate Permite să fie semnul
Informaţii suplimentare care semnele întrebării
completează datele din alte conven-
câmpuri ţionale

10
Brigada 10 Mec

1 2 3 4 5
J 2 Sursa şi gradul de Pentru Dacă este folosit şi
certitudine ale informaţiei inamic câmpul H. informaţia
din câmpul J se trece 1
prima Batalionul 15 i
g

K 5 Capacitate de luptă Unităţi Dacă este folosit şi

(combativă). câmpul H, informaţia
Se redă prim “CL” (“CC”) + din câmpul K se trece
două cifre care reprezintă prima
procentajul Batalion de
capac

Pierderi.
Se redau prin “P” + două
cifre care reprezintă
procentajul Batalion de in

L 1 Tehnică de luptă în Tehnica de Semnul exclamării

funcţiune luptă a
inamicului

Staţie de radi

1 2 3 4 5
 403
M 21 Eşalonul superior Toate Permite semnul
(numerotaţia şi după caz, semnele întrebării.
natura şi valoarea convenţio Dacă se reprezintă mai 3
acestuia) nale multe eşaloane, aces-
tea se separă prin linie Batalionul 3
oblică.
Când se reprezintă
mai multe unităţi
înregimentate, acestea
se separă prin cratimă. 2 (CA
Când pentru o unitate Brigada 2 Canad
se reprezintă mai
multe eşaloane şi unul
din acestea este sărit,
numerotaţia următo-
rului eşalon este 2
redată în câmpul M, Plutonul 2, din
iar indicatorul de rang
pentru acel eşalon este
trecut în câmpul H.
2

Compania 2,

1 2 3 4 5
N 2 Indică tehnica de luptă a Tehnica de Numai pentru
inamicului cu literele “IN” luptă reprezentările
monocromatice, când
semnul convenţional
nu poate fi dublat. T

P 21 Număr convenit. Pentru Se pune între

Se atribuie pentru inamic paranteze şi poate
desemnarea arbitrară a avea maximum trei
unităţilor, atunci când cifre
informaţiile despre acestea
sunt incomplete sau
nesigure Batalion de
 404
Q - Săgeată ce indică direcţia Toate Indică direcţia
deplasării. semnele generală, nu itinerarul
conven- exact
ţionale 2

Punct de coma

R - Indicator de mobilitate Unităţi şi -

tehnică de
luptă

Compania de i

1 2 3 4 5
S 6 Tipul punctului de comandă Puncte de Permite semnul
comandă întrebării

Punc

T 15 Denumirea abreviată Unităţi Permite semnul

(numerotaţia) a unităţii. întrebării
Când batalionul (divizionul)
este înregimentat,
numerotaţia se desparte de Co
cea a eşalonului superior
prin cratimă

Baza 123

Ba

1-32

Batalionul 1 d
 405

1 2 3 4 5
V 15 Date privind specificul Unităţi şi Poate fi o informaţie
misiunii unităţii sau tipul tehnică de complementară celei
tehnicii de luptă luptă prezentate în câmpul
T.
Permite semnul
întrebării Patrula constitu

D În

Detaşament de î

1 2 3 4 5
W 15 Gruparea dată-oră. Toate Poate ocupa două
Se poate completa cu “de semnele câmpuri
la”, “Până la” pentru a convenţio- 03050
preciza semnificaţia nale
grupului Punct de coman
şi Tran
l

0705

Unitate care înc

De la 110508
Pînă la 1305
 406

Punct de decont
11 mai, ora 0

11. Întrebuinţarea abrevierilor

Abrevierile se întrebuinţează pentru completare informaţiilor şi a datelor referitoare la un semn

convenţional sau la redactarea unor documente sub formă de text.
Abrevierile (siglele) care completează semnul convenţional se înscriu cu culoarea acestuia,
fără însă a reprezenta punctul care marchează sfârşitul prescurtării.
Abrevierile sunt aceleaşi atât pentru singular şi plural, cât şi pentru cuvintele cu aceeaşi
rădăcină, cu condiţia ca sensul acestora să fie clar.

Exemplu:
Batalion, batalioane: B.

Denumirile date grupărilor de forţe constituite temporar şi cele onorifice ale unităţilor nu se
abreviază.

Exemple:
Gruparea tactică “FĂCĂRAŞ”: G.Ta. “FĂCĂRAŞ”.
Brigada 4 Motorizată “MIHAI VITEAZUL”: Bg. 10 Mc. “MIHAI VITEAZUL”.

Pentru a indica mai multe unităţi ale unui eşalon, acestea se redau sub formă de fracţie, înscriindu-
se la numărătordenumirea acestora, iar la numitor, denumirea eşalonului din care fac parte.

Exemple:
Batalioanele 2 şi 3 infanterie din Brigada 4 infanterie B.2,3 I.Bg. 4 I.;

Indicarea numărului de unităţi de aceeaşi valoare se redă prin cifre.

Exemplu:
Două batalioane din Brigada 5 infanterie moto: 2B./Bg.5 I.Mo.
 407
În situaţia în care se indică valoarea aproximativă a unor forţe se scrie abrevierea “Apx.”.

Exemplu:
Aproximativ două batalioane de tancuri: Apx. 2 B.Tc.

12. Înscrierea termenilor calendaristici

Ziua, luna, ora şi minutul se redau grupat, prin câte două cifre, înscriindu-se, pentru numerele până la
10, cifra 0 în faţă fiecărui număr. Anul se reprezintă printr-o grupă de 4 cifre.

Grupele de cifre se separă astfel:

- prin punct, între cele care reprezintă ziua şi luna, precum şi între cele care reprezintă ora şi
minutul;
- printr-un spaţiu de mărimea unui caracter, între grupurile de cifre care reprezintă data (ziua
şi luna)şi timpul (ora şi minutul), precum şi între acestea şi cele care reprezintă anul.
Exemple:
8 martie, ora 10 şi 30 de minute: 08.03 10.30
15 mai 2000. ora 14 şi 15 minute: 15.05 2000 14.15.

Pentru indica o noapte, se înscriu numerele ambelor zile între care este cuprinsă aceasta,
despărţite printr-o linie oblică.
Exemple:
Noaptea de spre 6 august: 05/06.08.

În cazul reprezentărilor grafice, când se completează câmpul W al unui semn convenţional,

se elimină punctele şi spaţiile dinte numerele care indică ziua şi luna, ora minutul.
Exemple:
8 martie, ora 10 şi 30 de minute: 08031030/

În unele situaţii, când acţiunile se petrec în aceeaşi lună, aceasta nu se mai redă.

Exemple:

Aliniament antitanc
care urmează să fie
ocupat în ziua de 15 a
lunii curente, la ora
04.30

13. Particularităţi de reprezentare

a) Pentru semnele convenţionale care nu se reprezintă la scara hărţii, dispunerea (amplasarea) exactă
este dată de mijlocul laturii inferioare sau a părţii inferioare a acestora.
 408
Dacă situaţia nu permite să se redea semnul convenţional în locul exact, acesta se redă în alt
loc şi se trasează o linie dreaptă sau frântă (curbă) până la locul real de dispunere.
Exemple:

b) elementele componente ale unei unităţi (grupări) se pot reprezenta în interiorul unei
casete, în acoladă sau în axa de acţiune.
Exemple:

Grupare de forţe având în

compunere: în batalion de
infanterie, o companie de trupe
teritoriale, o baterie de artilerie
antitanc, o baterie de artilerie şi un
pluton de geniu

Brigadă mecanizată având în

compunere: două batalioane
mecanizate, două batalioane de
tancuri, un divizion de artilerie şi o
baterie de artilerie antiaeriană; x
 409
Forţe navale compuse din:
un divizion de fregate, un
divizion de vedere
torpiloare şi un divizion de
vedete purtătoare de rachete,
care acţionează pe
direcţia…

Forţe de infanterie
motorizată compuse din o
brigadă de infanterie x
motorizară, o grupă tactică
de batalion şi o companie de
cercetare care acţionează pe
direcţia

SEMNE CONVENŢIONALE PENTRU

REPREZENTAREA UNITĂŢILOR,
ARMELOR, SPECIALITĂŢILOR,
CATEGORIILOR DE MILITARI
ŞI FUNCŢIILOR ACESTORA

1. Semne convenţionale de bază

Semnul convenţional Ce reprezintă

Unitate
 410
Punct de comandă

Punct (loc) în care se desfăşoară activităţi de verificare,

adunare, întâlnire, regrupare, odihnă, precum şi
activităţi care ţin de domeniul logistic

Militar (persoană)

Grupare de forţe constituită temporar

Post de observare

Punct (loc) pentru instalaţii şi acţiuni electronice

Semnul convenţional de bază reprezintă elementul primar pentru construirea, prin combinări,
a altor semne.

Exemple:
Unitate motorizată (mecanizată);

Punct de comandă de brigadă de artilerie.

x

Comandamentele forţelor armate, Marele Stat Major, organele de transporturi militare,

statele majore de carabinieri, grăniceri protecţie civilă şi alte organisme militare cu rol de conducere
(coordonare) pentru care nu s-au stabilit semne de rang se reprezintă prin înscrierea siglei acestora în
interiorul semnului convenţional de punct de comandă.
 411
Exemple:
Marele Stat Major;

M.St.M.

Centru militar judeţean.

C.M.J.

Pentru a se arăta destinaţia punctului (locului) în care se desfăşoară diferite activităţi, se

combină semnul convenţional de bază de punct (loc) cu abrevieri şi/sau cu semne specifice armei
(specialităţii).
Exemple:
Punct de adunare;
Ad
n

Punct de odihnă al cercetaşilor în dispozitivul inamicului;

Od
h

Punct de întâlnire;
P.Î
nt

Punct de aprovizionare.
P.A
2. Semne convenţionale pentru reprezentarea rangului unităţilor
pr

Semnul convenţional Ce reprezintă

Echipă (similar)

Grupă (similar)

Pluton (similar)

Companie (similar)
 412
Batalion (similar)

Regiment (similar)

Brigadă (similar)
x
Divizie (similar)
xx
Corp de armată (similar)
xxx
Armată (similar)

xxxx

Exemple:
Pluton;

Brigadă.
x

Valoarea grupărilor de forme constituite temporar se reprezintă prin simbolul de rang al

unităţilor de mărime similară.

Exemplu:
Grupare de forţe de valoare brigadă.

Instituţiilor de învăţământ, de cercetare, formaţiunilor, detaşamentelor, centrelor şi

laboratoarelor nu li se atribuie semne pentru rang.
Exemple:
Bază de reparaţie.

Baza 123 XXXX

A.N.
 413

3. Semne convenţionale pentru reprezentarea funcţiei, specialităţii, misiunii ţi stării

militarilor (persoanelor)

Funcţia de comandant (şef) se reprezintă printr-un simbol sub formă de unghi, iar cea de şef de stat
major (locţiitor), printr-o linie orizontală redate deasupra semnului convenţional de militar.
Când trebuie precizat şi eşalonul comandat, deasupra semnului convenţional care reprezintă
comandantul (şeful de stat major) se trece rangul unităţii comandate.

Exemple:
Comandant de brigadă;

Locţiitorii comandantului de batalion.

Pentru a reprezenta arma (specialitatea, misiunea) unui militar, în interiorul semnului

convenţional se trece simbolul specific armei (specialităţii, misiunii).
Exemple:
Cercetaş:

Sanitar;

Agent de legătură.

Starea unui militar (persoane) – prizonier, rănit, mort etc. – se reprezintă printr-o abreviere
care se înscrie în câmpul H.
Exemple:
Cercetaş rănit;

Rnt.
Prizonier;

Pzn.
 414
Infractor.

Infr.

4. Semne convenţionale specifice armei sau specialitîţii*

Semnul convenţional Ce reprezintă

Infanterie

Infanterie moto

Tancuri

Trupe teritoriale

Cercetare

Cercetare în dispozitiv

Transmisiuni

Radio

W
Radioreleu
 415
* În acest subcapitol, semnele convenţionale specifice armei sau specialităţii sunt înscrise în interiorul semnului
convenţional de bază de unitate.
Ce reprezintă
Semnul convenţional
Troposferice

Telefonie – Telegrafie

Construcţii linii

Secretizare

Z
Poştă

Luptă electronică

LE
Interceptare

Emisie

Goniometrare

Bruiaj

Informatică

Mascare
Msc.
 416

Semnul convenţional Ce reprezintă

Transporturi şi comunicaţii

Topogeodezie

Protecţia informaţiilor

Asigurare hidrometeorologică

Protecţie psihologică

Comenduire

Îndrumarea circulaţiei

Artilerie

Antitanc

Rachete

Geniu

Pionieri

Căi ferate

Semnul convenţional Ce reprezintă

 417
Poduri

Drumuri

Pontonieri

Construcţii (lucru)

Chimie militară

Protecţie N.B.C.

Mijloace incendiare

Decontaminare

Aviaţie şi apărare antiaeriană

Aviaţie

Apărare antiaeriană

Paraşutişti
 418
Trupe aeromobile

Semnul convenţional Ce reprezintă

Artilerie antiaeriană

Rachete antiaeriene

Radiolocaţie

Tehnică de rachete

Logistică

Aprovizionare

Transport

Asigurare tehnică
 419
Întreţinere şi reparaţii

Semnul convenţional Ce reprezintă

Evacuare

Medical

Veterinar

Salvare

Carburanţi-lubrifianţi

Muniţie

Contraspionaj
CSp

Informare şi relaţii publice

IRP

Poliţie
Pol

Carabinieri

Grăniceri
 420
Pompieri

Paşapoarte şi poliţie de frontieră

Semnul convenţional Ce reprezintă

Legătură

Mobilizare

Serviciu de informaţii
SI

Instrucţie
Inst

Completare
Cplt

Învăţământ
Înv

Comandă

Teritorial (de teritoriu)

 421

Reprezentarea altor arme (specialităţi) se face prin combinarea semnelor sau adăugarea
abrevierilor la semnele convenţionale de bază sau la cele specifice.
Exemple:
Aviaţie de vânătoare – bombardament;

Cercetare N.B.C.;

Decontaminare personal;

Pers
Poliţie militară;

PM

Unitate de infanterie care

se mobilizează.

SEMNE CONVENŢIONALE PENTRU REPREZENTAREA

TEHNICII MILITARE

1. Infanterie

Semnul convenţional Ce reprezintă

Puşcă mitralieră
 422
Puşcă cu lunetă

Mitralieră

Armament de infanterie prevăzut cu aruncător de grenade

Aruncător de grenade antitanc portativ (tip AG-7)

Aruncător de grenade antitanc (tun fără, recul) (tip AG-9)

2. Blindate

Semnul convenţional Ce reprezintă

Tanc

Maşină de luptă (MLI, MLD)

Transport blindat (transportor amfibiu blindat)

Autovehicul blindat

3. Artilerie şi rachete

Semnul convenţional Ce reprezintă

 423
Aruncător de bombe

Tun

Tun-obuzier

Tun antitanc

Obuzier

Aruncător de proiectile reactive

Semnul convenţional Ce reprezintă

Instalaţie de lansare a rachetelor

Instalaţie de lansare a rachetelor antitanc

Artilerie autopropulsată, aici obuzier autopropulsat

4. Geniu

Semnul convenţional Ce reprezintă

Pod mobil de asalt pe şasiu de tanc

 424

Instalaţie de filtroventilaţie

Indicator pentru utilaj de geniu

Ponton

Portiţă

Bac

Mijloc improvizat de trecere

Semnul convenţional Ce reprezintă

Puncte suspendată

Reflector poliedric

Mină:

a) antipersonal;

b) antiblindate;

c) cursă (surpriză);

d) cu acţiune comandată;
 425
e) direcţională

f) ancorată;

g) de fund;

h) în derivă

i) de protecţie a barajelor;

j) de tip necunoscut

Exemple de tehnică de geniu:

Tanc cu dragor; Dg

Autovehicul blindat cu lamă de buldozer; Bdz

Maşină de săpat tranşee

MST

5. Chimie militară

Semnul convenţional Ce reprezintă

Aruncător de flancări

Aruncător de grenade incendiare

Staţie de calcul analitic

Fugasă

Generator de fum
F
 426

6. Transmisiuni (Comunicații și informatică)

Semnul convenţional Ce reprezintă

Staţie radio
W

Staţie radioreleu

W Receptor radio

Semnul convenţional Ce reprezintă

Radiotelefon
W

Centrală telefonică

Terminal:

a) a) Telefonic;

b) b) Telegrafic, aici cu dispozitiv de secretizare;

c) c) Fax;
FAX

d) d) Date (monitor, imprimantă, Tv)

DATE
 427
7. Luptă electronică

Semnul convenţional Ce reprezintă

Staţie de interceptare (cercetare)

Staţie de goniometrare

Staţie de bruiaj electronic

Semnul convenţional Ce reprezintă

Staţie pentru determinarea condiţiilor de compatibilitate

electromagnetică

Capcană termică

Reflector dipol

Senzor

Marcator radio de obiectiv

 428

8. Informatică

Semnul convenţional Ce reprezintă

Calcul electronic

9. Protecţia informaţiilor

Semnul convenţional Ce reprezintă

Dispozitiv pentru protecţia informaţiilor

Complex de protecţie a informaţiilor

10. Protecţie psihologică

Semnul convenţional Ce reprezintă

Difuzor

Staţie de amplificare

W Staţie de radiodifuziune

Staţie de televiziune teritorială

Studio pentru montaj emisiuni

E
 429
Maşină de reportaj

Tipografie

Materiale scrise

Generator (imitator) de sunet

11. Aviaţie

Semnul convenţional Ce reprezintă

Avion

Avion de vânătoare

Avion de bombardament

Avion de cercetare

Avion fără pilot

Hidroavion
 430
Elicopter

Satelit militar

Aerostat

12. Apărare antiaeriană

Semnul convenţional Ce reprezintă

Mitralieră antiaeriană

Tun antiaerian

Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene

Staţie de radiolocaţie

Radioaltimetru

Staţie de recunoaştere prin radiolocaţie

 431
Staţie de conducere a focului

Staţie de dirijare a rachetelor antiaeriene

13. Transporturi şi comunicaţii

Semnul convenţional Ce reprezintă

Tren (vagon)

Vagon platformă

14. Logistică

Semnul convenţional Ce reprezintă

Abator:

a) de campanie;

b) de teritoriu

Brutărie de campanie

Bucătărie

Bucătărie rulantă

Car
 432
Staţie de alimentare (pompare)

Spălătorie (baie) de campanie

Automobil (maşină)

Autoturism
T

Autocamion

Autospecială

Tractor

Trailer

Remorcă

15. Protecţie civilă

Semnul convenţional Ce reprezintă

Hidrant
 433
Mijloc de stins incendiu

Sirenă

Dispozitiv de întrerupere a iluminatului exterior

Semnul convenţional Ce reprezintă

Centrală de alarmare

Staţie de control a radioactivităţii mediului înconjurător

Semnele convenţionale

1. Semnele convenţionale sunt simboluri grafice întrebuinţate pentru a reda, manual sau digital,
structurile militare, tehnica şi acţiunile acestora pe hărţi, planuri, scheme sau alte suporturi de informaţii.

Întrebuinţarea culorilor
2. Pentru reprezentarea semnelor convenţionale şi abrevierilor se vor folosi următoarele culori:
1) albastru – pentru forţele proprii;
2) roşu – pentru forţele inamicului;
3) galben – pentru forţele necunoscute; suprafeţe contaminate, atât la inamic, cât şi la
trupele proprii;
4) verde – pentru forţele neutre; obstacole, distrugeri şi câmpuri de mine proprii sau ale
inamicului;
5) maro – pentru drumuri;
6) negru – pentru înscrisuri: antet, caracterul documentului, titulatură, semnături, tabele
etc.
Utilizarea altor culori trebuie explicată într-o legendă.
 434

Indicatorii rangului (mărimii) unităţii

Grup Simbol – indicatorul rangului (mărimii) Semnificaţia

1. ● Secţiune
2. ●● Grupă
3. ●●● Pluton (similar)
4. I Companie (similar)
5. II Batalion (similar)
6. III Regiment / Grup de aviaţie
7. X Brigadă
8. XX Divizie
9. XXX Corp de armată
10. XXXX Armată
11. XXXXX Grup de armate

– Grup 1. Cea mai mică structură militară, parte a grupului 2 şi/sau a grupului 3. Necesită suport
administrativ şi logistic.
– Grup 2. O structură mai mare decât cea de la grupul 1, dar mai mică decât cea de la grupul 3.
Necesită suport administrativ şi logistic.
– Grup 3. O structură constituită să îndeplinească misiuni tactice sau de sprijin, compusă din 2 sau
mai multe structuri din grupul 1 şi/sau grupul 2 şi care în mod normal reprezintă o parte a structurii din
grupul 4. Poate necesita sau nu suport administrativ.
– Grup 4. O structură constituită astfel încât să se poată administra dacă acţionează în mod
independent. Este compusă din două sau mai multe structuri din grupul 3. În mod normal este parte a
structurii din grupul 5.
– Grup 5. O structură constituită astfel încât să se poată administra şi să poată acţiona în mod
independent. Este compusă din două sau mai multe structuri din grupul 4. Poate fi întărită cu structuri de
diferite arme din grupurile 1, 2, 3 sau 4 pentru a forma structură mixtă.
– Grup 6. O structură constituită din două sau mai multe structuri din grupurile 5 sau 4, în mod
normal de aceeaşi armă sub o comandă unică.
– Grup 7. O structură compusă din mai mult de două structuri de armă (de luptă) din grupul 5 sau
grupul 6, cu structuri din grupul 1, 2, 3, 4 sau 5 pentru sprijinul armelor şi serviciilor; este o structură mai
mică decât structura de la grupul 8.
– Grup 8. O structură de nivel tactic cu atribuţii de natură administrativă care combină armele şi
serviciile necesare angajării în luptă, mai mare decât structura grupului 7 şi mai mică decât structura grupului
9.
– Grup 9. O structură mai mare decât structura grupului 8 şi mai mică decât structura grupului 10,
care în mod normal este compusă din două sau mai multe structuri din grupul 8 acţionând întrunit cu structuri
de sprijin.
– Grup 10. O structură operativă cu atribuţii de natură administrativă cea mai dezvoltată,
aparţinând Forţelor Terestre, compusă din structuri aparţinând grupului 9 şi grupului 8.
– Grup 11. O structură constituită din structuri aparţinând grupului 10 sau grupului 9 sub o
comandă unică.
 435

3. Semne convenţionale de bază

Semnul convenţional Ce reprezintă

Unitate militară

Punct de comandă

Punct (loc) în care se desfăşoară activităţi de verificare,

adunare, întâlnire, regrupare, odihnă, precum şi
activităţi care ţin de domeniul logistic

Militar (persoană)

Grupare de forţe constituită temporar

Post de observare

Punct (loc) pentru instalaţii şi acţiuni electronice

 436

Exemple:
Pluton;

x
Brigadă.

Valoarea grupărilor de forțe constituite temporar, se reprezintă prin simbolul de rang al

unităţilor de mărime similară.

Exemplu:
Grupare de forţe de valoare brigadă.

Instituţiilor de învăţământ, de cercetare, formaţiunilor, detaşamentelor, centrelor şi

laboratoarelor nu li se atribuie semne pentru rang.

Exemple:
Bază de reparaţie.

Baza 123 XXXX

A.N.
 437

4. Geniu

Semnul convenţional Ce reprezintă

Pod mobil de asalt pe şasiu de tanc

Instalaţie de filtroventilaţie

Indicator pentru utilaj de geniu

Ponton

Portiţă

Bac

Mijloc improvizat de trecere

Geniu

Pionieri
 438

Geniu

Semnul convenţional Ce reprezintă

Reflector poliedric

Mină:

k) antipersonal;

l) antiblindate;

m) cursă (surpriză);

n) cu acţiune comandată;

o) direcţională;

p) ancorată;

q) de fund;

r) în derivă;

s) de protecţie a barajelor;

t) de tip necunoscut;

Exemple de tehnică de geniu:

Tanc cu dragor; Dg

Autovehicul blindat cu lamă de buldozer; Bdz

Maşină de săpat tranşee.

MST
 439

Geniu

Ce reprezintă
Semnul convenţional

Tranşee

Adăpost:

a.
a) la suprafaţă;

b.
b) de tip îngropat;

c.
c) subteran;

d.
d) sub parapet;

Şanţ adăpost:
a.
a) acoperit;

b. b) neacoperit;
 440

Semnul convenţional Ce reprezintă

Lucrare de protecție:

a. a) din lemn şi pământ;

b. b) din prefabricate de beton;

c. c) de tip greu (permanentă);

d. d) cu cupolă blindată;

e. e) cu cupolă escamotabilă;

Punct de exploatare şi prelucrare a lemnului

Punct de fabricare betoane

 441
Obstacol punctiform

Abatiză

Capcană explozivă

Obstacol antitanc neexploziv

Obstacol de sârmă, asigurat cu mine cu

percuţie la tracţiune

Semnul convenţional Ce reprezintă

Obstacol liniar nedefinit

Obstacol puţin vizibil

Obstacol împotriva desantului aerian

Baricadă
 442
Reţea de sârmă ghimpată, aici pe două rânduri de
pari, conectată la reţeaua electrică

Şanţ antitanc în curs de execuţie.

Dacă şanţul este terminat, interiorul triunghiurilor
se haşurează

Distrugere:
a. a) planificată;

b. b) pregătită în stadiul 1 (de siguranţă);

c. c) pregătită în stadiul 2 (armat);

d. d) executată;

Semnul convenţional se redă peste simbolul

elementului distrus (de distrus) sau în afara
acestuia. Când nu este necesar să se redea stadiul
distrugerii, se reprezintă numai stadiul 2.

Semnul convenţional Ce reprezintă

Grup de mine

Câmp de mine:
 443
a. a) executat manual sau mecanizat;

b. b) executat prin lansare la distanţă (cu aviaţia,

artileria etc.);
S

Zonă de baraje;

Zonă minată nedeterminată topografic şi

M neîngrădită, aici conţinând mine de tip
necunoscut;
M M

Drum:
a. a) de bază;

b. b) de rezervă;
Rz Rz

c. c) de varientare
 444
Условные обозначения, применяемые в боевых
документах

Наименование условного обозначения Условные обозначения, применяемые в боевых

документах

Новые обозначения

1 2

Автомат

Пулемёт:
- ручной (РПК)
- ротный (станковый) (ПКС)
- крупнокалиберный
Снайперская винтовка
Ручной противотанковый гранатомёт (тип.
РПГ-7)
Станковый противотанковый гранатомёт (тип.
СПГ-9)
Миномёт
Артиллерийское орудие
Противотанковая пушка
Танк
Боевая машина пехоты (БМП)

Бронетранспортёр (БТР)
Военнослужащий
Командир отделения

Командир взвода

Наблюдательный пункт
Позиция мотопехотного отделения
(МПО)
Полоса огня отделения

Сектор стрельбы БМП

Подразделение в засаде

1 2
 445
Инженерные сооружения:
- открытая щель
- перекрытая щель
- блиндаж

Минные поля:
- противопехотное
- противотанковое

Опорный пункт МПВ

Новые знаки, указывающие подразделения (части)

1 2
Отделение
Взвод
Рота
Батальон
Общее обозначение подразделения
(части)
Пехотные
Мотопехотные
Механизированные
Танковые
Разведки
Связи
Артиллерии
Противотанковые
ПВО
Тыловые

Пехотное отделение
Мотопехотный взвод
 446

Далее основные значки специфики подразделения:

1) Базовый знак
2) Пехота (Infanterie)
3) Артиллерия (Artillerie)
4) Инженеры (Pionieri)
5) Разведка (Aufklärung)
6) Танковые войска (Panzertruppe)
7) Мотопехота (Panzergrenadier)
8) Самоходная артиллерия (Panzerartillerie)
9) Броне-инженерные (Panzerpioniere)
10) Моторазведка (Panzeraufklärer)
11) Войска связи (Fernmeldetruppe)
12) Радиоэлектронная борьба (Elektronische Kampfführung)
13) ПВО (Flugabwehr)
14) Поддержка и снабжение (Nachschub)
15) Техническое обслуживание и ремонт (Instandsetzung)
16) ВВС (Luftwaffe)
17) Армейская авиация (Heeresflieger)
18) Обеззараживание (ABC-Abwehr)
 447
19) Военный оркестр (Militärmusikdienst)
20) Транспорт (Transport)
21) Служба питания (Verpflegungsdienst)
22) Десант (Fallschirmjäger)
23) Войска спец. наз. (Spezialkräfte)
24) Горные егеря (Gebirgsjäger)
Pregătirea fizică generală.
Tehnica executării procedeelor şi exerciţiilor la pregătirea fizică.
1. Însuşirea acţiunilor de deplasare şi executare a exerciţiilor de către
militari la executarea exerciţiilor şi procedeelor fizice:
- luarea poziţiei de gimnastică - militarii la comanda: „Poziţia de gimnastică –
PRIMIŢI”, duce piciorul stâng la o jumătate de pas lateral, iar mâinile la spate;
- deplasarea spre locurile de instruire şi de la locurile de instruire - se execută
pe cel mai scurt traseu. Opririle, întoarcerile şi schimbul locurilor de instruire se
execută la comandă. Începerea şi încetarea executării exerciţiilor se efectuează la
comenzile: „Executarea exerciţiilor – „ÎNCEPEŢI”, şi respectiv „ÎNCETAŢI”, în
cazul executării exerciţiilor la aparatele de gimnastică, se dă comanda „ULTIMUL
LA APARAT”;
- schimbul locurilor de instruire se execută la comanda: „Pentru schimbarea
locurilor de instruire înainte - MARŞ”. Prin întoarcere la dreapta se deplasează spre
alt loc de instruire;
- ieşirea militarilor din formaţie pentru efectuarea exerciţiilor se execută la
comanda: „Soldat Tutunaru, la care militarul ia poziţia „DREPŢI” şi răspunde:
„ORDONAŢI”, la poziţia iniţială – „MARŞ”. După care el răspunde: „AM
ÎNŢELES” şi iese din formaţie;
- efectuarea exerciţiilor se execută după comenzile „ÎNAINTE” sau „LA
APARAT”, la care militarul ia poziţia „DREPŢI”, se prezintă şi se deplasează la
aparat, fără altă comandă suplimentară începe executarea exerciţiului (dacă exerciţiul
se execută pentru prima dată, conducătorul şedinţei demonstrează exerciţiul, apoi dă
comanda pentru executarea acestuia).
Paralel cu deplasarea spre locurile de instruire, schimbul locurilor de instruire
şi ieşirea militarilor din formaţie pentru efectuarea exerciţiilor se instruieşte şi
tehnica executării acestora.
Exerciţiile dificile se execută pe părţi. De exemplu, la învăţarea piedicii din
spate, după luarea poziţiei iniţiale se dau următoarele indicaţii şi comenzi:
„Fixaţi priza din regiunea cotului şi de umăr, faceţi un pas înainte şi printr-o
mişcare bruscă în lateral dezechilibraţi-l”, - „FACEŢI - UNU”, „puneţi piciorul drept
(stîng) după piciorul de sprijin al partenerului şi printr-o mişcare bruscă doborâţi-l pe
saltea”, „FACEŢI - DOI”, „imitaţi lovitura cu piciorul sau pumnul în piept”,
„FACEŢI - TREI”. Pentru executarea procedeului integral se dă comanda „Piedica
din spate - EXECUTAŢI”.
 448
La însuşirea şi antrenarea exerciţiilor pot fi utilizate următoarele procedee de
instruire:
- militarii din primul rând execută exerciţiul, cei din rândul doi asigură şi
acordă ajutor, după care, la comanda conducătorului aceştia se schimbă cu locurile;
- executarea exerciţiilor în flux - caracteristic mai mult alergărilor, trecerii
obstacolelor etc.
Pentru mărirea intensităţii şi timpului de lucru se organizează mai multe locuri
de instruire concomitent, sau trecerea succesivă a subunităţii de la un loc de instruire
la altul. Este raţional de început antrenamentul exerciţiilor la viteză, îndemânare,
forţă, iar apoi cele la rezistenţă.
2. Pentru dezvoltarea forţei pot fi însuşite şi antrenate exerciţiile:
- Tracţiuni în braţe la bara fixă - se execută din atârnat, apucat de sus. În
momentul tracţiunii, bărbia se ridică mai sus de nivelul barei. La coborâre braţele se
întind complet. Poziţia atârnat se fixează 1-2 sec. Se permite îndoirea şi depărtarea
neînsemnată a picioarelor. Se interzic balansări şi izbituri de picioare.

- Îndoirea şi dezdoirea braţelor din sprijin la paralele - se execută din sprijin

cu îndoirea şi dezdoirea braţelor. Poziţia sprijin se fixează 1-2 sec. Se permite
îndoirea şi depărtarea neînsemnată a picioarelor. Se interzic mişcări biciuitoare.

- Ridicarea trunchiului din culcat dorsal - se execută din poziţia culcat dorsal,
mâinile în lacăt după cap, picioarele îndoite în genunchi, fixate. Exerciţiul constă în
ridicarea trunchiului până la verticală şi revenirea în poziţia culcat până la atingerea
omoplaţilor de saltea. Exerciţiul poare fu executat şi la bancă, fără fixarea picioarelor
de către partener.
 449

3. Pentru dezvoltarea vitezei se antrenează alergare la 100 m. Pentru alergarea

la 100 m cea mai eficientă este metoda repetărilor care constă în executarea
succesivă a efortului ciclic şi aciclic, cu viteză maximă, în condiţii uşurate şi cu viteză
superioară celei maxime.
Pentru stabilirea parametrilor efortului adecvat:
- durata exerciţiului ciclic neîntrerupt este optimă în cazul în care acesta se
efectuează fără reducerea vitezei maxime (5-6 sec.) şi sub maxime (10-12 sec.);
- repetările exerciţiului ciclic neîntrerupt (de exemplu alergarea 5 x 30 m.)
trebuie efectuate fără reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeşte o
medie eficientă şi accesibilă pentru majoritatea sportivilor;
- intensitatea eforturilor de viteză începe de la circa 80% din posibilităţile
maxime şi cu încercări de a depăşi această limită;
- eforturile de viteză pot fi extinse pe distanţe cu 10-12% mai mari decât cele de
concurs;
- numărul şi natura pauzelor dintre repetări depind, în principiu, de posibilitatea
militarului de a repeta exerciţiul fără să reducă viteza. De exemplu, după o alergare de
100 m., pulsul revine la normal în 40-50 min.
Prin metoda repetărilor se antrenează separat etapele:
- Startul şi elanul de start;
- Alergarea pe distanţă;
- Finişul.
După care se antrenează în complex se antrenează întreaga distanţă.

4. Antrenarea rezistenţei prin alergare la 3000 m. Pentru începători cea mai

eficientă metodă de pregătire este metoda eforturilor uniforme - Efortul îşi menţine
permanent aceeaşi intensitate, se modifică în sens de creştere a volumului, durata,
distanţa, numărul de repetări.
Astfel, la începători se recomandă un tempo echivalent cu 6 - 6,5 min./1000 m.
şi o frecvenţă cardiacă de 140 - 150 bătăi/min., în timp ce militarii mai antrenaţi vor
parcurge cei 1000 m. în 3,5 - 4 min. Se consideră că menţinerea unui tempo de
alergare sub 70 - 75% din VO2 max. nu contribuie la mărirea capacităţii aerobe, dar
asigură menţinerea acesteia la nivelul respectiv.
 450

Testul pentru pregătirea fizică generală a militarilor.

Nivelul pregătirii fizice se verifică la începutul cursului de instruire (în primele

10 zile după încorporare) şi la finele cursului de instruire. Exerciţiile de control
supuse verificării sunt:

1. Exerciţiul nr. 4 Tracţiuni în braţe la bara fixă - se execută din atârnat,

apucat de sus. În momentul tracţiunii, bărbia se ridică mai sus de nivelul barei. La
coborâre braţele se întind complet. Poziţia atârnat se fixează 1-2 sec. Se permite
îndoirea şi depărtarea neînsemnată a picioarelor. Se interzic balansări şi izbituri de
picioare.
2. Exerciţiul nr. 20 Alergare la 100 m. - se desfăşoară pe teren plat sau pe
pista de alergare a terenului sportiv, din startul înalt.
3. Exerciţiul nr. 24 Alergare la 3 km. - se desfăşoară pe pista de alergare a
terenului sportiv sau pe suprafeţe plate cu amenajarea după posibilitate a startului şi
finişului într-un singur loc.

Militarul se apreciază pozitiv, dacă: acumulează 50 puncte pentru executarea

fiecărui exerciţiu (fără să depăşească timpul de execuţie a exerciţiului). Dacă
acumulează mai puţin de 50 puncte la un exerciţiu, pentru apreciere cu notă pozitivă
este necesar ca la toate celelalte exerciţii să acumuleze cel puţin cîte 75 puncte.

Anexa nr.1
la Regulamentul
serviciului interior al Forţelor Armate
ale Republicii Moldova
 451

JURĂMÎNTUL MILITAR

„EU, (numele, prenumele), CETĂŢEAN AL REPUBLICII

MOLDOVA, JUR CREDINŢĂ REPUBLICII MOLDOVA ŞI POPORULUI
EI.

JUR SĂ-MI APĂR PATRIA CHIAR ŞI CU PREŢUL PROPRIEI

VIEŢI, SĂ RESPECT LEGILE REPUBLICII MOLDOVA ŞI
REGULAMENTELE MILITARE.”
452