PMM

TEMA 3. Evacuarea şi transportarea răniţilor pe câmpul de luptă.

Şedinţa 1. Modul de evacuare a răniţilor din tehnica de luptă, lucrări genistice

şi de fortificaţie, clădiri, zone de distrugeri, infectate, incendiate, etc. Procedee de
transportare a răniţilor pe câmpul de luptă. Modul de adunare şi transportare a
răniţilor la punctul de adunare a răniţilor.

Transportarea răniţilor cu ajutorul mijloacelor improvizate.

Evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă.
Târârea rănitului pe o parte. Instructorul sanitar se apropie de rănit din
spate, aranjează rănitul pe un picior îndoit în genunchi şi coapsă, iar capul rănitului
pe piept, făcând mişcări cu piciorul liber şi cu o mână: rănitul e târât în adăpost,
fiind susţinut cu mâna liberă. În dependenţă de starea sa rănitul ajută la mişcare cu
piciorul sau cu mâna sănătoasă. Distanţa de 15 metri trebuie parcursă în 80 - 90
sec.

Târârea rănitului pe spate. Rănitul se aranjează pe spatele unui militar sau

instructor sanitar. Cu ajutorul picioarelor şi mâinilor sanitarul (instructorul sanitar)
târâie rănitul în adăpost. Distanţă de 15 metri trebuie parcursă în 90 - 100 secunde.

Târârea rănitului pe foaia de cort. Capătul liber al chingii sanitare se trece

prin centură şi se formează o ansă, după aceea se fixează de un colţ ai foii de cort
cu un nod “marinăresc”. Capetele libere ale foii de cort se leagă unul de altul
deasupra rănitului. În caz de lipsă a foii de cort se foloseşte mantaua. După ce se
pregăteşte ansa, capătul liber al chingii sanitare se trece prin mânicile întoarse
înăuntru, şi se leagă cu un nod.
Pe timp de iarnă răniţii se pot târâi cu mijloace improvizate: schiuri, sanie, foi
de metal şi de placaj.

Răniţii pot fi transportaţi pe mâini de un militar sau sanitar prin câteva

metode.

Prima metodă. Aducând rănitul pe un loc ridicat, militarul se întoarce cu

spatele spre el şi se aşează într-un genunchi, rănitul se apucă de umerii militarului.
După aceasta militarul, susţinând rănitul cu ambele mâini de picioare, se ridică şi
transportează rănitul în adăpost.
Metodă a doua. Este folosită când rănitul e fără cunoştinţă sau sunt lezate
membrele superioare. Militarul se aşează într-un genunchi lângă rănit, cu o mână îl
ia de spate, iar cu a doua de sub fese şi se ridică cu el.
 Transportarea rănitului de doi militari pe mâini.

Prima metodă. Se foloseşte când rănitul nu se poate ţine de umerii

militarilor. Militarii se apucă de mâini formând un scăunel din trei mâini, unul din
militari cu mână liberă susţine rănitul.

Metodă a doua. Transportarea rănitului pe scăunel din patru mâini se

foloseşte când rănitul se poate ţine de umerii militarilor.
Metodă a treia. Un militar apucă rănitul de subţiori, alt militar aflându-se
între picioarele rănitului le apucă de sub genunchi şi împreună ridică rănitul.
Metodă a patra. Rănitul e dus în braţe de doi militari fiind ridicat cu mâinile
de un militar de spate şi regiunea lombară, iar de altul de fese şi de genunchi.
Transportarea rănitului cu ajutorul foii de cort şi a unei prăjini.
Rănitul este aranjat pe foaia de cort, capetele opuse ale foii de cort se leagă
deasupra capului şi genunchilor. Prăjina se vâră sub legăturile formate, foaia de
cort se întăreşte de o prăjină suplimentar cu o frânghie sau cu chinga sanitară.
 În dependenţă de starea răniţilor, ei se evacuează cu ajutorul transportului
sanitar şi al transportului militar disponibil, iar în unele cazuri şi cu maşinile
blindate. Serviciul medical e înzestrat cu mijloace de transport sanitar de diferita
tipuri.

Pentru transportarea răniţilor se folosesc diferite automobile şi tehnică

militară specială. În transportul sanitar grav - răniţii sunt amplasaţi pe brancarde,
uşor răniţii sunt aşezaţi pe banchete sau scaune.

Căutarea şi evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă, sunt măsuri de care

depinde succesul lucrului ulterior al efectivului medical – salvarea vieţii răniţilor,
vindecarea şi revenirea lor în formaţiile de luptă. Această se confirmă în mod
convingător de experienţă celui de-al doilea război mondial.
În timpul luptei sanitarii caută răniţii şi le acordă primul ajutor neîntrerupt,
ţinând cont de caracterul terenului şi situaţiei de luptă, folosind momentele
favorabile. Sanitarului i se interzice ca în timpul luptei să târâie rănitul la o distanţă
mai mare de 5 - 10 metri, deoarece aceasta stinghereşte îndeplinirea misiunii
principale – acordarea primului ajutor răniţilor din pluton.
 În condiţiile când căutarea răniţilor este dificilă (în pădure, tufăriş, noaptea, în
timpul viscolului) conform dispoziţiei comandanţilor sunt destinate echipe speciale
de căutare a răniţilor. Militarii acestei echipe sunt aliniaţi în lanţ la aşa o distanţă
unul de altul, care permită menţinerea legăturii vizuale şi cercetarea amănunţită a
câmpului de luptă. Această metodă e numită “greblă sanitară”. Deosebit de
amănunţit, trebuiesc cercetate tranşeele, tufarii, gropile de obuze, iar în centrele
populate – subsolurile clădirilor, beciurile, fântânile de control al comunicaţiilor
subterane.
Pe terenul afectat, căutarea răniţilor se efectuează în două direcţii: la început
în direcţia spate - front, iar apoi în lungul frontului. În focarul armei de nimicire în
masă căutarea se efectuează de la epicentru spre periferie, focarul fiind împărţit în
sectoare. Căutarea şi scoaterea răniţilor de pe câmpul de luptă preîntâmpină
acţiunea adăugătoare a factorilor nocivi ai armei nucleare, moartea lor sub
dărâmături, sub şenilele tancurilor şi roţile maşinilor blindate.