Salvarea de la inec

• Definiție: Înecul reprezintă asfixia (sufocarea)

datorată umplerii cu apă a căilor respiratorii.
Poate apărea în cazul tentativei de suicid sau
accidental, în cazul băilor sau al căderilor
accidentale în râuri sau ape stătătoare (mări, lacuri).
Acest fapt determină asfixierea, prin întreruperea
aportului de oxigen și creșterea concentrației de
dioxid de carbon în sânge.
Salvarea de la înec necesită eforturi fizice mari și o
bună cunoaștere a tehnicilor de înot. De aceea,
înainte de a încerca salvarea de la înec a unei
victime, salvatorul trebuie să se gândească în primul
rând la propria-i siguranță, pentru a nu deveni el
însuși o victimă.
5.6. Înecul - Generalități
O persoană care nu știe să înoate sau nu stăpânește
foarte bine tehnica înotului nu va intra în apă să
salveze o posibilă victimă de la înec; se va limita la a
solicita ajutor calificat și la efectuarea resuscitării
cardio-respiratorii după aducerea victimei la mal.
5.7. Cauzele înecului Înecul se poate produce
din diferite cauze:
-Epuizarea morală
-din cauza spaimei caracteristice celor care nu știu
să înoate sau nu-și pot aprecia forțele și se avântă
prea mult în largul apei.
-Epuizarea fizică
-datorită efortului depus în timpul înotului
- Pătrunderea apei în fosele nazale și în urechi.
- Hidrosucție
-prin simplul contact cu apa, datorită unei
sensibilități crescute a organismului față de apă
(asemănător electrocutării).
- Naufragii.
- Accidente în sporturile nautice.
- Sărituri, asociate cu traumatisme grave: fracturi
craniene sau ale coloanei vertebrale, lovituri în
abdomen, luxații ale diferitelor articulații, spargerea
timpanului etc.
Înecul, ca accident, poate fi întâlnit atât la cei care
nu știu să înoate, cât și la înotători experimentați. -
Valurile, curenții, vârtejurile de apă, bancurile de
nisip fixe sau deplasabile, apele reci, cu plante
acvatice agățătoare, fund stâncos, mâlos, maluri
abrupte, nerespectarea semnelor de restricție
(geamanduri) și a regulamentelor publice
Acordarea primului ajutor în caz de înec
Primul ajutor în caz de înec constă în solicitarea
ajutorului calificat, scoaterea victimei din apă și
efectuarea manevrelor de resuscitare cardio-
respiratorie până la recăpătarea conștienței sau
până la sosirea echipei medicale.

Scoaterea victimei din apă:

- salvatorul trebuie să se dezbrace și să se descalțe
înainte de a intra în apă, pentru ca îmbrăcămintea
să nu-i stânjenească mișcările;
- salvatorul va înota până în dreptul victimei și se va
apropia din spate, apucând-o de sub braț sau de păr,
ținând-o cu fața în sus, la suprafața apei;
- va duce victima la mal, înotând fie pe spate/dorsal,
fie pe burtă/ventral, cu o singură mână și ținând cu
cealaltă mână victima, cu fața deasupra apei;
- la mal, victima va fi răsturnată cu fața în sus;
- se eliberează căile respiratorii și se evaluează
funcțiile vitale;
- se încep manevrele de resuscitare cardio-
respiratorie;
- dacă victima este conștientă, se va așeza în poziția
de siguranță, pe o parte, deoarece pot apărea
vărsături;
- se va transporta victima obligatoriu la spital, unde
va fi examinată și supravegheată cel puțin câteva
ore.
De reținut ! Victimele unui înec pot prezenta și
fracturi de coloană cervicală, de aceea se vor evita,
pe cât posibil, manevrele de transportare și se va
păstra poziția orizontală. - Când salvatorul ajunge la
victimă, aceasta are tendința de a se agăța cu
disperare de acesta, mai ales dacă nu știe să înoate,
fapt ce-i poate pune în pericol viața. În această
situație, pentru a împiedica victima să se mai zbată,
fie se va scufunda împreună cu aceasta pentru
câteva secunde (fapt ce va determina relaxarea
victimei) - cea mai bună metodă, fie va aplica
victimei o lovitură în abdomen.
• Procesul salvării unui om care se îneacă poate fi
împărțit în 3 etape:
1. apropierea de cel care se îneacă;
2. prinderea victimei și transportarea sa pentru
a fi scoasă din apă;
3. primul ajutor și reanimarea. La deplasarea
prin înot către victimă, se disting următoarele
momente: - intrarea în apă prin săritură
plonjon; - deplasarea; - apropierea de
accidentat; - transportul; - acordarea primului
ajutor.
Apucarea accidentatului:
- când victima este cu spatele la salvator, apropierea
la cca. 1 m. prin spate, apucarea bărbiei, culcarea
victimei pe spate și pornirea spre mal, cu mișcări de
picioare, trecerea victimei în sprijin pe piept și șold,
mutând palma spre axilă;
- când victima se află cu fața la salvator, apucarea
încheieturii/articulației mâinii, răsucirea victimei în
culcat pe spate, apucarea bărbiei și trecerea ei în
sprijin pe spate și șold;
- când victima se află deasupra salvatorului,
ridicarea capului peste nivelul apei, mobilizarea
corpului în culcat pe spate, apucarea bărbiei,
trecerea victimei în sprijin la piept și la șold.
• Transportul victimei
- Transportul accidentatului conștient: salvatorul
culcat pe spate, înaintează cu mișcări de picioare,
victima fiindapucată de bărbie pentru a-i menține
gura la suprafața apei;
- Transportul accidentatului agitat: din aceeași
poziție salvatorul imobilizează brațele victimei,
ducându-i-le la spate;
- Transportul în doi: victima este spijinită la umeri și
cap de unul din salvatori, iar al doilea oferă sprijin
pentru plutire, mișcările celor doi salvatori nu
trebuie să provoace valuri sau dezechilibre.
Ieșirea/scoaterea din apă:
- Ieșirtea din apă mică: victima este atârnată pe
umeri; - Ieșirea din apă adâncă: palmele sunt prinse
pe sub victimă, una peste alta.
• Scoaterea apei din plămâni:
- După scoaterea înecatului din apă, acesta va fi
dezbrăcat și i se vor curăța gura și căile respiratorii
superioare de secreție, vărsături, alge, etc. Aceasta
se realizează cu ajutorul degetelor învelite într-o
batistă curată sau cu un respirator special, dacă
există.
- Apoi se va scoate apa din plămâni și din stomac.
Aceasta se poate face folosind unul din următoarele
procedee:
1. Se apucă victima de picioare (cu fața spre
picioarele salvatorului) și salvatorul se învârte cu el
pe loc.
2. Salvatorul stă pe un genunchi ținând pe
înecat pe coapsă culcat înainte cu fața în jos. În
această poziție îl scutură și îl așează ușor pe torace.
3. Se prind picioarele înecatului pe umerii
salvatorului, în așa fel încât capul și corpul să atârne
sprijinite pe spatele salvatorului. În acest mod,
salvatorul merge încet cu 60-80 pași pe minut.
Respirația artificială Metodele de respirație
artificială se împart în două categorii:
- Prin acțiune externă - folosind mișcări care lărgesc
și micșorează cutia toracică pentru a favoriza
pătrunderea aerului în plămâni și evacuarea lui.
- Prin acțiune inversă - insuflarea directă a aerului în
plămâni, eventual, cu ajutorul unor aparate
speciale.
Procedeele de respirație artificială prin acțiune
externă se pot efectua folosind următoarele
metode:
Metoda Silvester Înecatul/victima este culcat/ă pe
spate cu un sul făcut din îmbrăcăminte sub vârful
omoplaților. Cel care efectuează manevrele de
respirație artificială se așează pe genunchi la capul
înecatului. Apucându-i brațele de articulația
pumnului, salvatorul execută o mișcare circulară de
extensie, până când brațele ajung în prelungirea
corpului înecatului și lateral de salvator. Prin această
mișcare se dilată cutia toracică permițând
pătrunderea aerului în plămâni, apoi se duc brațele
îndoite pe torace și salvatorul apasă cu corpul său
pe toracele înecatului. Prin această mișcare cutia
toracică se comprimă, permițând astfel evacuarea
aerului din plămâni. Ritmul optim este de 8-10
mișcări pe minut. În nici un caz nu este permisă
efectuarea acestei mișcări ținând înecatul în poziție
șezând sau ridicându-i trunchiul în timpul flectării
brațelor pe torace.
Metoda Schaffer Înecatul este culcat cu fața în jos,
cu capul răsucit spre stânga și mâinile în dreptul
feței. Cel care execută manevrele de respirație stă
deasupra înecatului prinzându-l între genunchi. Din
această poziție se execută o compresie asupra
trunchiului cu mâinile aplicate pe partea posterioară
a toracelui în așa fel încât vârful omoplatului să fie
cuprins între degetul mare și arătător. Executând
această manevră, salvatorul apasă cu toată
greutatea pe toracele înecatului, având în același
timp brațele întinse, trunchiul aplecat înainte și
genunchii pe sol. Cu ajutorul acestei presiuni se
realizează expirația. Inspirația se realizează prin
revenirea salvatorului cu capul în poziție verticală și
desprinzând ușor, relaxat, mâinile de pe toracele
victimei. În acest fel, toracele revine spontan în
poziție inițială datorită elasticității sale. Ritmul este
de 12-13 mișcări pe minut. Se recomandă ca
expirația să fie mai lungă, numărându-se 1, 2, 3,
pentru expirație și 4, 5 pentru inspirație.
Metoda Heimlich Se recomandă când accidentatul
nu poate fi transportat și terenul nu permite
efectuarea procedeelor specifice manevrei Silvester.
Salvatorul se plasează în spatele înecatului, îi va
cuprinde talia cu mâinile, cu un pumn plasat la
nivelul zonei epigastrice, cealaltă mână susținând
pumnul. Cu pumnul se apasă de 5-8 ori, în mod
brusc, cu o mișcare din față către spate și de jos în
sus. Atunci când înecul se produce departe de mal
sau de vreo ambarcațiune, salvatorul va trebui să
deflecteze capul accidentatului și să aplice acestuia
lovituri scurte cu latul palmei (ca la karate) pe
coloana vertebrală. Această metodă este eficientă
dacă se aplică în primele secunde după un ”înec” de
scurtă durată, la un accidentat ridicat inconștient.
Tehnica respirației gură la gură După o inspirație
profundă, salvatorul suflă victimei până la
destinderea toracelui acestuia, strângându-i în
același timp nasul cu degetele sau cu o pensetă
specială. Expirația se face pasiv. Între gura înecatului
și a salvatorului se poate pune o batistă sau un tifon.
Ritmul manevrei este foarte rapid la început,
ajungând apoi la 20 insuflări pe minut. Ca durată,
manevra se efectuează până la reabilitarea funcțiilor
respiratorii (uneori după o oră și jumătate și mai
mult, chiar) sau până la apariția semnelor certe de
moarte definitivă. Se poate folosi și un tub cu o
capacitate de până la 500 cmc., întregura victimei și
a salvatorului.