Note de curs - Înotul utilitar aplicativ și salvarea de la înec

I. Înotul utilitar aplicativ

Valoarea practică a înotului a fost din cele mai vechi timpuri. În Grecia antică circula o
maximă despre omul nepregătit pentru viaţă, care” nu ştia să scrie, nici să înoate”.
Dintre cele mai vechi forme ale înotului utilitar amintim: pescuitul de scoici, bureţi, corali
la adâncime, transportul diferitelor obiecte prin apă, salvarea oamenilor aflaţi în pericol de înec,
parcurgerea cursurilor de apă şi înotul îmbrăcat.
Înotul aplicativ s-a dezvoltat odată cu iniţierea cercetărilor marine, ce a impus crearea
unor echipamente adecvate imersiei.

I.1. Procedeele de înot aplicativ

Cele mai vechi procedee de înot aplicativ sunt procedee accesibile, însuşite ca urmare a
nevoii de traversare a cursurilor de ape şi de a înfrunta furia apelor.
Câineasca – braţele vâslesc trăgând apa spre piept şi revin înainte pe sub apă. Bătaia
picioarelor sunt alternative, iar capul este menţinut la suprafaţa apei. Mişcările sunt realizate cu
frecvenţă mare şi amplitudine mică, imitând înotul câinilor.
Voiniceasca – mişcările braţelor sunt asemănătoare celor executate în procedeul craul, iar
mişcările picioarelor sunt asemănătoare celor de bras. Deplasarea este săltată şi permite
înfruntarea valurilor, capul fiind situat deasupra apei.
Spate dublu - se înoată spate, vâslind cu amândouă braţele simultan. Când picioarele
execută mişcări de bras, procedeul este numit bras pe spate.
Over - denumit şi înotul indian, se realizează din decubit lateral, cu un braţ înainte, celălalt
înapoi, poziţionat imediat sub nivelul apei. Se vâsleşte cu braţul avansat, iar celălalt susţine
echilibrul corpului pe apă. Picioarele execută mişcări de forfecare în plan lateral, iar capul este
la suprafaţa apei pentru a respira.
Înotul subacvatic - are o mare însemnătate utilitară, fiind folosit în primul rând pentru
salvarea de la înec, sau a celor aflaţi în pericol.
A fost practicat din cele mai vechi timpuri, iar din prima jumătate a secolului al XIX- lea,
s-a desfăşurat şi sub formă de concurs, cuprinzând probe de viteză, de rezistenţă, de adâncime,
de durată, de culegere a unor obiecte, de precizie cu ieşire la suprafaţă într-un loc dinainte
stabilit,
Fiziologii consideră că înotul în imersie poate fi dăunător sănătăţii, prin producerea unui
mare deficit de oxigen, şi în timp a unor deficienţe cardiace. De aceia, în anul 1957 FINA a
interzis probele de bras subacvatic. Înotul subacvatic include procedee de deplasare pe sub apă
şi procedee de scufundare:
Procedee de deplasare:
a) Bras - prezintă aceeaşi structură motrică ca înotul bras executat după start şi întoarcere,
particularizat printr-o vâslire mai lungă până la nivelul coapsei. Poate fi folosită şi tehnica
brasului obişnuit, când braţele vâslesc până la nivelul pieptului, însă eficienţa este mai mică,
deşi frecvenţa mişcărilor este mai mare.
b) Craul - este o denumire improprie, deoarece nu este realizat sub forma procedeului
integral, ci doar a mişcărilor de picioare craul. Mişcările propulsive sunt lente şi ample, putând
fi combinate cu vâsliri ale braţelor specific procedeului bras, procedeul numindu-se în acest caz
- înot braţe bras cu picioare craul.
c) Delfin - se execută mişcări de picioare delfin şi mişcări ondulatorii ale întregului corp,
iniţiate şi amplificate la nivelul coloanei cervicale.
Dintre toate procedeele enumerate mai sus, cel mai eficient procedeu este brasul cu vâslire
lungă.
I.2. Procedeele de scufundare
a) Scufundarea în picioare care se realizează din săritură de pe marginea apei cänd
aceasta este suficient de adâncă, sau de la suprafaţa apei.
Scufundarea din săritură se poate executa cu braţele apropiate de corp sau ridicate la
verticală. În ambele situaţii, corpul se menţine drept şi încordat, iar în poziţia braţelor nu există
ezitări, pentru a se evita plesnirea de apă sau producerea unor luxaţii ale articulaţiei umărului.
Scufundarea de la suprafaţă necesită o înălţare a corpului peste nivelul apei până la nivelul
taliei, urmată de o vâslire energică executată în sens ascendent către suprafaţa apei.
b) Scufundarea în cap se execută din săritură - vertical sau oblic – şi de la suprafaţa apei.
În scufundarea de la suprafaţa apei, înotătorul trece din decubit ventral în ghemuit şi, prin
executarea unei vâsliri energice de bras, se scufundă extinzând picioarele la verticală, deasupra
apei. Datorită greutăţii corpului, se realizează o alunecare în imersie, această deplasare fiind
accelerată prin mişcări de braţe şi picioare.

II.Salvarea de la înec
Gravitatea unui accident petrecut în apă este, de regulă mare, iar acţiunile legate de
salvarea şi acordarea primului ajutor sunt complexe şi deosebit de importante.
Formarea deprinderii de a înota are în vedere şi însuşirea cunoştinţelor necesare pentru a
interveni prompt în cazurile de înec, de a acorda primul ajutor celui expus pericolului.
Înecul se produce ca urmare a unui stop respirator sau cardiac, în special când apa este
rece. De asemenea, poate fi cauzat de oboseală asociată cu frica de apă, de crampe musculare
sau traumatisme. În aceste situaţii victima se sufocă datorită blocării căilor respiratorii, apoi
înghite apă, suprapunându-se stării de asfixie şi diluarea sângelui (hemoliză). Decesul se
produce datorită unui edem pulmonar, unei fibrilaţii ventriculare sau anoxiei creierului.
Acest tip de accident, îl pot suferi atât cei care nu ştiu să înoate cât şi cei care ştiu să
înoate.
Valurile, curenţii, vârtejurile, bancurile de nisip deplasăbile sau fixe, apele repezi, apele
reci, cu plante acvatice agăţătoare, fund de apă stâncos, maluri abrupte, nerespectarea zonelor
de restricţie delimitate cu balize sau geamanduri şi a regulamentelor publice, răsturnarea
bărcilor, lovirea în apă în timpul răsturnărilor, naufragii, constituie fiecare în parte, condiţii care
pot favoriza sau declanşa înecul.
Chiar şi cei care ştiu să înoate bine, sunt expuşi la înec, dacă nu ţin seama de starea sănătăţii
lor, sau sunt foarte obosiţi, consumă bauturi alcoolice sau foarte reci înainte de a intra în apă,
stau la soare şi intra de multe ori într-o apă rece sau fac prea multe sărituri succesive şi
scufundări.
În cazul înecului prin epuizare fizică sau morală, accidentatul se zbate, face mişcări
necoordonate, iraţionale, contribuind astfel la epuizarea forţelor. Cel care se îneacă astfel, este
dominat de frică, se agaţă cu disperare de oricine, orice, strigă ridicând braţele ceea ce
favorizează scufundarea victimei. În cazul înecului prin sincopă respiratorie, cardiacă sau
mixtă, sau hidrocuţie, victima îşi pierde cunostinţa şi se scufundă brusc, fără semne de
disperare, fără strigăte, fără luptă.
Înecatul scos la mal are aspectul unui asfixiat: mişcările respiratorii pot fi neregulate, slabe
sau absente, pulsul se poate prezenta normal, slăbit sau imperceptibil. În 10% din cazuri
tegumentele sunt albe lucioase, în 20% albastre-violacee, iar în restul de 70% culoarea lor se
modifică în funcţie de starea clinică. Cianoza (culoarea vânătă a pielii) este mai pronunţată la
nivelul buzelor şi a unghiilor fără a exista o legătură directă între intensitatea şi gradul de asfixie.
După aspectul exterior al înecatului se descriu două tipuri:
- înecatul alb, palid care nu a înghiţit apă;
- înecatul cianotic, vânăt, la care apa a patruns în plămâni şi stomac; la nivelul gurii şi
nasului el poate prezenta o spumă aerată rozacee, semn al edemului pulmonar. Temperatura
corpului victimei este scăzută. Uneori se pot observa diferite traumatisme şi leziuni datorita
loviturilor.
Moartea prin înec se produce astfel: după căderea în apă are loc o inhibiţie reflexă
cardiovasculară caracterizată prin oprirea respiraţiei sau respiraţie rară, puls scăzut, scăderea
tensiunii arteriale, fenomene ce duc la sincopa prin scăderea aportului de oxigen la sistemul
nervos central.
Urmează reacţia cardio-respiratorie a excitării centrilor nervoşi cu CO2 acumulat în exces.
Se reia respiraţia frecvent şi anarhic ducând la umplerea bronhiilor şi alveolelor pulmonare cu
apă.
Urmeză asfixie progresivă, oprirea respiraţiei, inima continuând să bată, apoi după câteva
mişcări respiratorii spasmodice scade tensiunea arterială, sincopa respiratorie devine mixtă, se
opreşte şi inima şi ne aflăm în faţa morţii clinice (aparente), urmată de moartea biologică
(definitivă).
Salvarea de la înec constituie o acţiune care urmăreşte scoaterea victimei din pericolul prin
care trece, acordarea primului ajutor şi aplicarea unor măsuri terapeutice eficiente. Toate
acestea trebuie să aibă ca rezultat supravieţuirea.
Toate acţiunile care au ca scop salvarea unui om care se îneacă, având în vedere gravitatea
situaţiei în care se află victima, trebuie să se facă rapid, cu mult calm şi pricepere, ştiut fiind
faptul că nu se poate readuce la viaţă un organism care se află în stare de limită extremă, de
moarte clinică (sau aparentă).
În cazul în care cel care se îneacă este conştient şi ştie să înoate, poate fi ajutat de pe mal
cu anumite indicaţii, cu o prăjină, frânghie, colac de salvare. În situaţia în care victima nu ştie
să înoate sau este în stare de inconştienţă, este absolut necesară o intervenţie rapidă fie prin
deplasare cu o ambarcaţiune, fie înot.
Salvatorul trebuie să fie un foarte bun înotator care să cunoască pericolele legate de înec
şi manevrele de salvare. Înainte de a intra în apă, salvatorul trebuie să se dezbrace de haine şi
încalţăminte. Este foarte important să anunţe pe cei aflaţi eventual în apropiere pentru a obţine
ajutoare. Când victima se află la suprafaţa apei, salvatorul se va apropia de acesta cautând să o
susţină şi să o aducă la mal. Daca victima nu mai iese la suprafaţă, atunci prima acţiune va fi
plonjarea în adâncime şi căutarea ei.
Dacă cel care se îneacă ştie să înoate şi se menţine la suprafaţa apei, salvatorul se poate
apropia mai încet pentru a-şi menaja forţele în vederea susţinerii şi transportării victimei. În
cazul în care victima se scufundă, este necesară o viteză maximă care totuşi să nu epuizeze
forţele salvatorului şi să ducă la un alt accident. Daca înecul se petrece la o distanţă mare de
mal, se indică folosirea unei ambarcaţiuni aflate la îndemână.
În toate situaţiile este nevoie de mult calm, hotărâre, sânge rece, tenacitate. Procesul
salvării unui om care se îneacă poate fi împărţit în trei etape:
1 - apropierea de cel ce se îneacă;
2 - transportul victimei
3 - primul ajutor şi reanimarea.

II.1. Apropierea de cel care se îneacă

Se poate face cu o barcă sau înotând. Salvatorul trebuie să se deplaseze cât se poate de
repede dar cu mult calm. În cazul apropierii prin înot de cel ce se îneacă, este bine să se facă pe
la spatele acestuia, deoarece atunci cand victima simte în apropiere un punct de sprijn, caută să
se agaţe de el cu toată forţa. În cazul în care apropierea nu este posibilă prin spate, salvatorul
trebuie să-l apuce de talie, să-l întoarcă cu spatele şi să-l scoată la suprafaţă cu faţa deasupra
apei. Dacă accidentatul este îmbrăcat, poate fi menţinut la suprafaţa apei prin apucarea de haină,
de preferinţă de guler. Un înotator obosit care îşi păstrează calmul, poate fi susţinut de un
înotator care înoată craul sau bras şi îi oferă ca sprijin, umerii săi.
Dacă victima este scufundată sub apă, după ce salvatorul ajunge la locul dispariţiei, loc ce
poate fi reperat după bulele de aer care ies la suprafaţă, se va scufunda spre fundul apei.
Dacă victima nu este gasită imediat, salvatorul revine la suprafaţa apei, unde va face o
inspiraţie profundă, apoi se va scufunda din nou. Într-o apă curată, corpul victimei se poate
observa de la 4-5 metri. Dacă fundul apei este mâlos, salvatorul va căuta să nu tulbure apa,
călcând uşor sau evitând să calce fundul apei.
Dacă înecatul este găsit cu faţa în jos, apropierea se face dinspre picioare care trebuiesc
depărtate, apoi se apucă corpul pe sub braţe şi este ridicat în poziţie verticală printr-o mişcare
bruscă scoţându-l la suprafaţa apei. Dacă înecatul este gasit cu faţa în sus, apropierea se face
dinspre cap, ridicându-l de umeri şi aducându-l în poziţie verticală la suprafaţa apei. Când înecul
se produce într-o apă curgătoare, salvatorul trebuie să alerge pe mal în sensul curentului şi să
sară în apă la vale de cel înecat pentru a-l putea prinde.
Pe valurile mari se recomandă înotul pe sub coamele valului, ţinându-se seama de sensul
curentului. Valurile mici şi repezi sunt periculoase şi pentru salvatorul încercat. De asemenea
este foarte periculos locul unde valurile se sparg, de obicei spre mal unde valurile întâlnesc
bancurile de nisip. În apa pe care nu o cunoaste, salvatorul va sări cu picioarele înainte.

II.2 Procedeele de salvare

Procedeele de transport ale înecatului sunt practicate cu următoarele prize:

a) Priză sub axilă - se trece braţul pe sub axila victimei, pentru a-i susţine bărbia degetele,
astfel încât capul victimei se sprijină pe umărul salvatorului. Acesta poate înota pe spate sau pe
o parte (over), cu ajutorul mişcărilor de picioare şi al unui singur braţ;

Fig. Priză sub axilă

b) Priză sub ambele axile - victima este susţinută cu mâinile pe sub axile. Se înoată pe
spate cu mişcări de picioare bras;
c) Priză la cap - se apucă cu mâinile faţa înecatului (degetele cuprind maxilarul inferior)
şi se înoată pe spate cu mişcări de picioare bras.
Este indicată apropierea de înecat prin spatele acestuia. Indiferent de tehnica adoptată,
victima trebuie deplasată pe spate, cu faţa afară din apă, evitând trecerea braţului peste pieptul
său.
 Fig. Priză la cap

d) Remorcarea victimei prinse de mijlocul salvatorului, din faţă, fără imodilizarea

braţelor. Salvatorul se întinde pe apă înotând bras pe spate, cu victima la suprafaţa. Această
manevra este valabilă atunci când victima colaborează cu salvatorul şi nu este agresivă. Pentru
a fi pusă în practică acestă metodă, victima trebuie să fie conştientă şi să-şi păstreze calmul.

Fig. Remorcarea victimei prinse de mijlocul salvatorului

e) Transportul în doi: victima este sprijinita de umeri si de cap de unul dintre salvamari,
iar al doilea ofera sprijin pentru plutire, miscarea celor doi salvamari nu trebuie sa provoace
dezechilibru sau valuri, pentru a nu panica victima. Ca si in cazul de mai sus victima trebuie sa
colaboreze cu cei doi salvamari si trebuie sa fie constienta.

Fig. Transportul în doi

În cazul în care salvatorul este prins energic din faţă, pentru a se elibera, el se scufundă,
iar dacă este prins prea tare, trebuie să împingă cu palmele bărbia înecatului pentru a-i da capul
pe spate.
Dacă este prins din spate, salvatorul se grupează şi se răstoarnă cu capul în jos, aşezându-
şi tălpile pe abdomenul victimei, în care se împinge puternic.
Când cel salvat este doar obosit se recomandă următoarele:
• salvatorul înoată bras, iar victima se sprijină pe umerii săi;
• salvatorul înoată over, menţinând un braţ la suprafaţa apei, braţ pe care se sprijină
victima;
• doi salvatori înoată bras, la distanţă de un metru unul faţă de celălalt, iar cel salvat se
sprijină pe umerii lor. În cazul în care salvatorii înoată unul înaintea celuilalt, victima
se susţine cu mâinile pe umerii celui avansat şi cu picioarele pe umerii celuilalt.
 Când nu există materiale de salvare speciale, cum ar fi: barca de salvare, vesta de salvare,
centură sau colac, pot fi folosiţi buşteni, scânduri, bidoane din plastic goale e.t.c.

II.3. Acordarea primului ajutor

Odată ce a scos victima din apă, salvatorul trebuie să intervină rapid, în maxim 6 minute
de la declanşarea tulburărilor generale de înec, pentru a-l oxigena şi a-i restabili funcţiile vitale.
După scoaterea victimei din apă, primul ajutor începe cu evacuarea apei aflate în căile
respiratorii. Pentru aceasta, se deschide gura victimei, i se scoate limba, se curăţă cavitatea
bucală, apoi se aşează pe genunchi şi se încearcă prin câteva presiuni, evacuarea apei. După
aceste manevre, care trebuie să dureze foarte puţin, se aşează victima cu faţa în sus, cu capul şi
bărbia ridicate şi se începe metodele de respiraţie artificială. Această manevră se execută până
la sosirea personalului calificat, care transportă accidentatul la cel mai apropiat spital. Aceste
manevre se pot efectua 1-2 ore, şi se recomandă în cazul în care victima adusă la mal este în
stare de inconştienţă.
La unii accidentaţi, după eliminarea apei, aceştia îşi revin, iar în acest caz trebuiesc
urmăriţi 2-3 ore pentru a previn complicaţiile reflexe tardive, apoi va fi prezentat medicului.
Accidentatul un are voie să doarmă aproximativ 6-8-ore după accident.

Respiraţia artificial „gură la gură”

Operațiunile de executare a metodei de respirație artificială „gură la gură“ sunt
următoarele:
• se așază victima pe spate, eliberându-i-se căile oro-faringiene;
• se dă capul victimei cât se poate de mult pe spate pentru a elibera calea aerului către
plămâni. Această manevră va trebui însoțită de ridicarea cefei cu o mână și împingerea frunții
către înainte cu palma celeilalte mâini până când gâtul este întins, permițând un acces
corespunzător al aerului.
• pentru a restabili respirația, se pune palma pe fruntea victimei astfel încât degetul mare
și cel arătător să penseze nasul. Aceasta împiedică aerul suflat pe gură să iasă pe nas. Presând
cu palma pe frunte, se menține capul pe spate;
• se deschide maxilarul inferior, nările fiind strânse cu două degete. Se inspiră adânc,
deschizând larg gura și apoi așezând-o ușor peste gura victimei. Se suflă aer de circa 12-15 ori
pe minut.
• se urmărește ridicarea toracelui victimei, îndepărtând gura de victimă, menținându-i
gâtul întins și maxilarul deschis. Aceasta este faza expirației care este cauzată de relaxarea
naturală a mușchilor pectorali care inițial au fost întinși;
• dacă expansiunea toracelui nu are loc sau aceasta este necorespunzătoare sau greu de
obținut, va trebui schimbată poziția maxilarului și a gâtului victimei. Se curăță gura de
eventualele corpuri străine. După aceea se va relua efortul de a realiza expansiunea cavității
toracice. Dacă are loc o eliminare de alimente sau de lichide pe gură, capul victimei va trebui
înclinat într-o parte pentru a se permite drenajul și pentru a preveni pătrunderea de materii
străine pe căile de acces ale aerului;
• dacă, după ce a fost deschis maxilarul și s-a curățat cavitatea bucală, calea de acces a
aerului rămâne totuși blocată, victima va trebui întoarsă pe o parte și lovită o dată sau de mai
multe ori puternic cu podul palmei pe spate, între umeri. În timpul acestor operații va trebui
avut grijă să se mențină libere căile de acces ale aerului. Apoi se reia respirația artificială prin
metoda „gură la gură“.
 Fig. Metoda gură la gură (http://medical-dictionary.thefreedictionary.com)

Atunci când condițiile nu permit efectuarea respirației artificiale „gură la gură“, va trebui
aplicată respirația „gură la nas“. În acest caz, maxilarul victimei va fi împins înainte plasându-
se degetele sub bărbie și astfel săltând maxilarul. Degetul mare și degetul arătător pot fi folosite
pentru a curăța gura. Gura salvatorului acoperă nasul și nările victimei, ritmul respirației fiind
același ca la respirația „gură la gură“.

Metoda Silvester
Metoda Silvester va fi realizată în poziție înclinată, cu capul în jos cu următoarele
operații:
• sub umerii accidentatului se va pune un pachet de haine rulate, pentru a-i așeza capul în
extensie.
• se imobilizează brațele victimei prin prinderea lor de coate, procedeu care va permite
salvatorului solitar de a câștiga timp când trece la masajul cardiac.
• se vor executa mișcări ale brațelor victimei dinspre piept către lateral și în sus până
ajung de o parte și de alta a corpului, în vederea destinderii toracelui și aspirării de aer în
plămâni, urmate de mișcări de readucere a brațelor la piept cu apăsarea pe torace în vederea
expulzării aerului din plămâni, în ritm de 16-18 respirații artificiale pe minut.

Fig. Metoda Silvester

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Wiederbelebung_nach_Silvester.png)

La aplicarea metodei Silvester se va proceda în felul următor:

• se va evacua înecatul și se va așeza pe un teren în pantă, utilizând pentru transport orice
mijloc. Dacă transportul se va face de către mai mulți salvatori, corpul victimei se va transporta
cu fața în sus și cu capul în extensie pe spate, nivelul capului și al trunchiului fiind mai jos
decât nivelul bazinului;
• transportul victimei se va efectua pe o distanță scurtă, rapid și fără a neglija respirația
„gură la gură“.
 Metoda Heimlich
Metoda Heimlich recomandă când accidentatul nu poate fi transportat și terenul nu
permite efectuarea procedeelor specifice manevrei Silvester.
Salvatorul se plasează în spatele înecatului, îi va cuprinde talia cu mâinile, cu un pumn
plasat la nivelul zonei epigastrice, cealată mână susținând pumnul. Cu pumnul se apasă de 5-8
ori, în mod brusc, cu o mișcare din față către spate și de jos în sus.
Atunci când înecul se produce departe de mal sau de vreo ambarcațiune, salvatorul va
trebui să deflecteze capul accidentatului și să aplice acestuia lovituri scurte cu latul palmei pe
coloana vertebrală. Această metodă este eficientă dacă se aplică în primele secunde după un
„înec“ de scurtă durată, la un accidentat ridicat inconștient.

Fig. Metoda Heimlich la adulţi Fig. Metoda Heimlich la copii peste 1 an

În anumite cazuri, se va începe respirația „gură la gură“ încă din apă.

Dacă înecatul este un scafandru echipat, i se va trage capul pe spate, salvatorul se va plasa în
spatele victimei și îi va aplica direct respirația „gură la gură“ sau va folosi pentru reanimare
tubul de respirat, pensându-se nasul cu degetele.