Curs 1.

Tehnica procedeului craul

Scurt istoric
Denumirea a fost dată de către antrenorul american George Fonnan, care urmărind cum
înoată sportivul australian Alik Wickhan, a exclamat: "Priviţi cum se târăşte acest copil!"-(cum
craulează, în limba engleză: to crawl = a se târâ), în unele lucrări mai vechi este denumit şi craul
pe piept iar în cele prelucrate din limba engleza, liber.
Tehnica de înot craul apare în anul 1897, fiind demonstrată pentru prima oara la înotătorii
australieni. Mai târziu, în anul 1922, a apărut tehnica de înot craul a lui Weissmuller, care a
reuşit pentru prima data să înoate 100 de metri sub un minut, tehnica lui fiind considerată
clasică, coordonarea fiind de 6 mişcări de picioare la un ciclu de braţe.
Prin anii 1930, procedeeul craul a fost perfecţionat de înotătorii japonezi care înotau cu 10
mişcări de picioare la un ciclu de braţe. Tendinţa actuală a tehnicii de înot în procedeeul craul
este cea utilizată de Weissmuller, adică coordonare 6-2, binenţeles cu o poziţie adecvată a
capului.

Utilizarea procedeului
În competiţii
Procedeul craul se înoată în probele de liber, probe olimpice: 50m, l00m, 200m, 400m,
800m, (feminin) 1500m, (masculin), în probele de ştafetă, 4x50m, 4xl00m,4x200m, ultimii
schimb în ştafetă de 4xl00m mixt, precum şi ultimul procedeu înotat în probele individuale de
200m mixt şi 400m mixt.
Utilitar şi de agrement:
Este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru scopuri utiltare (salvare de la înec, aplicaţii
militare, curse de mare fond, triatlonuri, traversări de cursuri de apa, etc).
Pentru tratamentul unor afecţiuni prin utilizarea unor elemente ale procedeului suţinute de
unele obiecte ajutătoare,
Pentru agrement, este unul din cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor pe care le poate
dezvolta, (este utilizat frecvent şi sub forme tehnice mai puţin perfecţionate - voiniciasca, ower).
Procedeul craul a evoluat devenind cel mai rapid dintre procedeele înotului sportiv.
Tehnica acestui procedeu implică următoarele:
• Mişcarea membrelor superioare;
• Mişcarea membrelor inferioare;
• Coordonarea membrelor superioare;
• Coordonarea dintre membrele inferioare şi superioare;
• Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia;
• Startul şi întoarcerea la capătul bazinului

Mişcarea braţelor.
Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul membrele superioare lucrează
alternativ ciclic. Alternanţa presupune că atunci când un membru superior vâsleşte, celălalt revine
prin aer la locul de unde a plecat. Parcurgerea completă cu fiecare membru superior a unui drum
acvatic şi a ununia aerian, constituie un ciclu.
Vâslitul acvatic cu membrele superioare se compune din următoarele mişcări: intrarea
membrului superior în apă, apucarea apei, întinderea şi revenirea.
 Întrarea membrului superior în apă
Trebuie făcută în faţa capului, membrul trebuie sa fie uşor îndoit, cu cotul mai sus decât mâna
în aşa fel încât vârfurile degetelor să fie primele care pătrund în apă, locul de intrare în apă trebuie
să fie la 5 cm în spatele punctului care poate fi atins cu membrul superior întins complet.
Mâna trebuie să alunece în apă, cu palma orientată spre în afară la 30°- 40° fată de poziţia
orizontală. O tehnică foarte bună şi eficientă este atunci când articulaţia mâinii, cotului şi a
umărului se introduc în apă printr-un singur punct.
După introducerea intrarea membrului superior în apă, următoarea mişcare este de întindere a
acestuia spre înainte favorizând astfel alunecarea pe apă.
Apucarea apei
După terminarea fazei de alunecare a braţului în apă, urmează tracţiunea acvatică prin
apucarea apei cu palma întinsă spre în afară, urmată de răsucirea palmei din articulaţia pumnului
spre înăuntru. Urmează mişcarea de tracţiune spre în jos sau de apăsare a apei concomitent cu
flexia din articulaţia cotului, schimbarea direcţiei de tracţiune spre înăuntru până când mâna
ajunge în dreptul pieptului, cu flexia cotului până la un unghi de 100°- 110°.
În acest moment al vâslirii, vârful palmei este orientat în direcţia umărului opus. Vâslirea
este uniform accelerată şi se realizează cu "cotul înalt", peste nivelul mâinii.
Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei "S".
Întinderea
După depăşirea momentului maxim de flexie din articulaţia cotului, urmează tracţiunea spre
în jos concomitent cu extensia cotului şi orientarea palmei spre înapoi până la punctul maxim de
întindere a acestuia.
Revenirea
Este mişcarea pe care o execută membrul superior pe deasupra apei până la intrarea în apă.
Dupâ terminarea tracţiunii, membrul superior execută o mişcare de rotaţie spre înainte, din
articulaţia umărului, cu flexia progresivă a cotului până la un unghi cuprins între 130°-150° la
sprinteri şi 130°-100° la fondişti, în punctul maxim situat în dreptul capului. Mişcarea se continuă
prin ducerea membrul superior spre înainte concomitent cu extensia din articulaţia cotului aşa
încât, la momentul contactului cu suprafaţa apei, unghiul format la nivelul articulaţiei cotului să
fie de aproximativ 170°.

Greşeli
a)La intrarea membrului superior în apă
• Pătrunderea mâinii uşor în exterior- modifică aliniamentul lateral.
• Introducerea mâinii lângă cap - produce o contraforţă la extinsia cotului sub apă
şi scurtează tracţiunea.
• Plesnirea braţului sau a mâinii pe apă- creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa
valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer.
• Întinderea pronunţată a membrului superior înainte, sau introducerea sa în interior,
peste mediana corpului - modifică aliniamentul prin deplasarea în lateral a
bazinului şi a picioarelor, generând o înaintare şerpuită.
b)La vâslire:
• Relaxarea articulaţiei pumnului - mâna nu exercită presiune pe apă, ea fiind în
uşoară extensie.
• Coborârea cotului - antebraţul şi palma nu vâslesc.
 • Vâslirea cu cotul în extensie - modifică aliniamentul orizontal, determinând
înălţarea şi apoi coborârea corpului.
• Scoaterea membrului superior prea devreme din apă - scurtează împingerea şi, în
compensaţie, măreşte ritmul mişcărilor.
• Orientarea palmei în sus la finalul împingerii -coboară bazinul c)Pe drumul
aerian
• Extensia cotului - corpul se scufundă.
Mişcarea membrelor inferioare
Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea subiectului pe apă,
facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul corporal şi aliniamentul lateral, corectând
deplasările în plan orizintal generate de alternanţa mişcărilor membrelor superioare.
Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsura şi propulsia. Deşi picioarele nu sunt plasate
într-o poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui
delfin. Cu toate că mişcările cozii la delfin sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de
presiune (pozitiv dedesupt şi negativ deasupra), care generează portanţa, propulsând delfinul
înainte. Având în vedere consumul energetic de patru ori mai mare al membrelor inferioare decât
cel al celor superioare, această sarcină propulsivă este preluată preponderent de segmentele
superioare. Actiunea membrelor inferioare este alternativă şi se realizează în plan vertical, sub
forma unei mişcări de forfecare, având două faze distincte: faza descendentă şi faza ascendentă.
• Faza descendenta, cu rol în înălţare se desfăşoară prin flexia activă a şoldului (m.
iliopsoas, drept anterior şi sartorius), flexia pasivă a genunchiului şi extensia gleznei (prin
presiunea apei). În punctul final, când coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea
spre fundul bazinului prin extinderea genunchiului şi "biciuirea" apei, în principal cu partea
dorsală a labei piciorului. În punctul maxim de flexie a genunchiului, unghiul dintre coapsa şi
gambă nu depăşeşte 140°-150°, iar adâncimea maxima pe care o aitinge vârful labei piciorului nu
depăşeşte 40 cm.
• Faza ascendentă, sau pregătitoare, are rol în învingerea inerţiei loviturii descendente, prin
schimbarea direcţiei de mişcare în sus, fară efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea
simultană a şoldului şi genunchiului, mişcări ajutate de presiunea hidrostatică a apei. Finalul
acţiunii presupune "spargerea" suprafeţei apei cu călcâiul.
Dacă întâlnirea membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal al corpului,
presiunea apei se exercită chiar asupra centrului de greutate al corpului, asigurând portanţa.
Amplitudinea mişcărilor variează între 30-40 cm, fiind determinată de constituţia înotatorului şi
de ritmul loviturilor. Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară inversie
(adducţie, supinaţie, extensie).
Faza descendentă este accentuată, reprezentând principalul element al propulsiei şi al
alunecării înotătorului pe apă.

Greşeli:
a) Faza descendentă:
• Flexia dorsală a gleznei -limitează suprafaţa de presiune pe apă.
• Hiperextensia şoldului -coapsa se deplasează spre verticală.
b) Faza ascendentă:
• Flexia pronunţată a genunchiului - gamba este scoasă din apă, lovitura
descendentă consecutivă fiind realizată parţial în aer.
c) Mişcarea în ansamblu:
 • Executarea mişcării la o adâncime prea mare.
Mişcări cu frecvenţă mare şi cu amplitudine mică.
Mişcări neregulate sau sacadate.
Acţiuni iniţiale din articulaţia genunchilor -se depărtează doar gambele
în plan sagital.
Menţinerea genunchilor în extensie -determină încordarea întregului
membru inferior.

Coordonarea membrelor superioare

Coordonarea apucării presupune ca în timp ce un membru superior se întinde relaxat,
alunecând spre înainte pe sub apă, celălalt execută vâslirea.
Coordonarea continuă este net superioară şi semnifică o suprapunere mai scurtă a
drumurilor acvatice. În timp ce un membru superior intra în apa şi alunecă, celălalt realizează
împingerea (ultima parte a vâslirii).
Mişcarele sunt sincronizate astfel încât, extinderea cotului avansat sub apă spre înainte,
coincide temporar apropierii de corp a membrului superior care finalazează vâslirea. Este greşită
afirmaţia că un braţ intră în apa în momentul în care celălalt braţ iese din apă.

Coordonarea dintre membrele superioare şi cele inferioare

Numărul bătăilor de picioare la un ciclu de mişcări ale membrelor superioare (două mişcări
de braţe) este variat, 2,4,6,8, chiar şi 10 bătăi de picioare. În general se execută 6 bătăi de picioare
la un ciclu de braţe, fiecărei mişcări de braţ corespumzandu-i trei bătăi de picioare. În probele de
fond se utilizează coordonarea la 2 şi 4 bătăi de picioare la un ciclu de braţe.
Pentru procedeul craul cu 6 bătăi de picioare la un ciclu de braţe, coordonarea este după cum
urmează: mişcarea în jos a braţului stâng are loc simultan cu bătaia în jos a piciorului stâng,
mişcarea spre înăuntru a braţului stâng este simultană cu bătaia în jos a piciorului drept, şi
mişcarea în sus a braţului stâng concomitent cu a doua bătaie a piciorului stâng. Astfel, la o
singură mişcare de braţ, se execută trei mişcări de picioare ceea ce rezultă că la cealaltă mişcare
cu braţul care compune un ciclu complet de braţe se execută alte trei bătăi ale picioarelor.
Aplicarea simultană a forţei membrelor superioare cu cea a membrelor inferioare, trebuie să
mărească viteza de înaintare şi de propulsie.
Sportivii care revin cu superioare prin lateral preferă o coordonare cu două bătăi încrucişate
la un ciclu de braţe. Astfel sunt diminuate pendulările laterale ale şoldurilor, generate de
modificările aliniamentului lateral. Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează răsucirea
corpului.

Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia.

Se expiră în timp ce un membru superior pătrunde în apă şi celălalt efectuiază împingerea.
Capul este scufundat, iar privirea orientată înainte jos. Continuând expiraţia, capul se răsuceşte şi
bărbia urcă spre membrul superior care finalizează vâslirea.
Prin răsucirea umerilor, faţa este degajată în depresiunea produsă la înaintarea capului. Gura
se întredeschide şi inspirul se realizează sub valul format. El continuă până când membrul superior
aflat în revenire are mâna, cotul şi umărul în acelaşi plan.
În acest moment, axa umerilor se răsuceşte în sens contrar, iar membrul superior îşi
continuă drumul spre înainte, iar celălalt sfârşeşte tracţiunea. Faţa se scufundă şi ciclul se reia.
 Se recomandă respiraţie alternantă, care presupune inspirul aerului şi pe o parte şi pe cealaltă
a corpului. Aceasta asigură echilibrul corpului, a vâslitului şi revenirea membrelor superioare cu
cotul ridicat. Fiziologii consideră că, spre deosebire de respiraţia convenţională, cea alternantă
măreşte capacitatea pulmonară de difuzie a oxigenului.
Cantitatea de aer inspirată este medie, şi este inhalat rapid pe gură, şi expirat profund pe nas
şi pe gură. Când faţa revine în apă nu se recomandă apneea. Nu se inspiră imediat după revenirea
la suprafaţă, la start sau la întoarcere, deoarece scade mult viteza de înaintare.

Greşeli
• Capul se răsuceşte odată cu umerii - scade eficienţa vâslirii.
• Capul se ridică - trenul inferior se scufundă.
• Expiraţia continuă la ieşirea capului din apă - scurtează durata inspirului, şi apar
senzaţiile de sufocare şi epuizare.

Startul în procedeul craul

Plonjarea în apă, startul, este un element de tehnică spectaculos, care a apărut odată cu
întrecerile sportive. De-a lungul timpului, întoarcerile au fost perfecţionate continuu pentru a
îmbunătăţi performanţele sportivilor, iar startul pentru scurtarea timpului dintre semnalul de
pornire şi desprinderea din blocstartul competiţional.
Până în anii '60 startul se desfăşura cu balansarea membrelor superioare pe un arc de cerc de
aproximativ 360°. De atunci,"avântarea" lor s-a realizat cu o amplitudine de numai 180°, sau
chiar mai mică, până la 30°.
De exemplu, startul "smuls" se realizează cu o balansare a membrelor superioare de
amplitudine medie, aproximativ 120°. Acest start presupune scurtarea elanului, ceea ce a
contribuit în timp la doborârea recordurilor.
Structura startului, din punct de vedere al fazelor care îl alcătuiesc, este următoarea:
• poziţia în blocstart;
• elanul;
• drumul aerian;
• pătrunderea în apă;
• lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţa apei.
Poziţia în blocstart
Este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii sunt semiflexaţi, picioarele depărtate
la lăţimea umerilor şi în uşoară adducţie (vârfurile apropiate -călcâiele depărtate), iar degetele
prind cu suprafaţa plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corp
sau orientate înainte -jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor coborâtă.
Elanul
Se realizează prin extensi energică a trunchiului şi avântarea membrelor superioare înainte
-sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând corpul spre înainte.
Drumul aerian
Se execută menţinând coloana vertebrală în rectitudine. Pentru a plonja în arc este necesară
coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după atingerea celui mai înalt punct al zborului.
Zborul trebuie să fie uşor ascendent pe prima parte, urmat de o flexie energică a trunchiului pe
coapsă până la un unghi de aproximativ 140° - 160° . Traiectoria centrului de greutate nu mai
poate fi modificată, se poate schimba doar poziţia segmentelor, însă cu efecte negative asupra
lungimii zborului. În concursul preolimpic desfăşurat la Moscova(1890), înotătorii ruşi au
încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar această execuţie nu şi-a
dovedit eficienţa.
Pătrunderea în apă
Se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţa apei, aproximativ 30°-40°. În locul
unde pătrund mâinile trebuie să intre întregul corp, cu braţele cât mai apropiate unul de celalalt
pentru a învinge uşor rezistenţa apei, iar suprafaţa de contact cu apa trebuie să fie cât mai mică
pentru a elimina forţa de frecare a corpului cu apa.
Lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă
După o scurtă alunecare, picioarele încep să bată pentru a asigura înălţarea corpului spre
suprafaţa apei. Urmează o vâslire cu un singur membru superior şi ridicarea capului pentru a
atinge nivelul apei. Acest lucru pe sub apă se poate realiza prin mişcări ale membrelor inferioare
specifice procedeului craul sau prin mişcări ondulatorii specifice procedeului delfin.

Greşeli la start
a) La poziţia iniţială:
• Extensia sau flexia pronunţată a genunghilor - reacţie musculară
necorespunzătoare la semnalul de start
• Degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului - posibilă dezechilibrare
sau alunecare.
b) La elan:
• Mişcări inutile cu braţele - întârzie desprinderea.
c) În zbor:
• Extinderea trunchiului sau a gâtului - coboară trenul inferior, intrarea
în apă realizându-se pe abdomen.
d) Intrarea în apă:
• Suprafaţa mare de contact cu apa, atunci când membrele, pieptul şi
bazinul pleznesc apa în locuri diferite -creează tulburenţă de suprafeţă
şi reduc viteza.
e) În faza lucrului sub apă şi la revenire:
• Mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu - nu este valorificată
alunecarea în imersie.
• Vâslirea prematură cu primul braţ -scade viteza iniţială.
 Curs 2. Tehnica procedeului spate
Scurt istoric
La apariţia sa ca procedeu, era sub altă formă, iar englezii au folosit expresia back crawl,
care se traduce prin craul pe spate. Astăzi procedeul se numeşte spate.
Modalitatea de a înota pe spate este binecunoscută din cele mai vechi timpuri, prima referire
în acest sens datând din anul 1538, în lucrarea profesorului Nicolas Wynman, intitulată
"Colymbetes sive de arti natandi" Pedagogul german Guts-Muts, în lucrarea "Gimnastica pentru
tineret", aprecia valoarea înotului spate, folosit mai ales în tehnicile de salvare de la înec.
Procedeul spate s-a dezvoltat în paralel cu procedeul bras, fiind cunoscut iniţial ca procedeul
bras răsturnat.
În anul 1912, cu ocazia J.O. de la Stokholm, sportivul american Hebner a înotat proba de 100
m într-o tehnică nouă, realizând un timp foarte bun pentru acea vreme (1:21:2), determinând
uitarea brasului pe spate. El folosea o mişcare de forfecare a membrelor inferioare, iar cele
superioare erau scoase alternativ din apă, înotând spate din craul răsturnat.
Între anii 1930-1940 japonezii perfecţionează poziţia pe apă, printr-o poziţie mult mai
culcată a corpului pe apă.
În anul 1936, la J.O. desfaşurete la Berlin, înotătorul american A.Kiefer câştigă proba de 100
m cu timpul 1:05:9, folosind o mişcare redusă a membrelor superioare, care intră în apă flexate la
nivelul cotului, puţin deasupra umărului.
În anul 1948 se practică "vâslitul în elice", prin flexia cotului în momentul în care palma se
aliniază la nivelul umărului. Drumul acvatic nu mai are o traiectorie semicirculară, ci una
dreaptă, paralelă cu corpul.
Structura actuală a procedeului spate se datorează francezului Georges Vallery, care a fost
campion european în anul 1948 în proba de 100 m cu timpul 1:07:6. Îmbunătăţirile ulterioare au
fost aduse de către înotătorii olandezi, americani, dar mai ales de înotătorii australieni, care au
adoptat o poziţie mai orizontală şi au mărit lungimea vâslirilor, acestea realizându-se din acest
moment sub forma literei"S"culcat.

Utilizarea procedeului
Competiţional:
Procedeul spate se înoată în probele de 100 şi 200m, primul procedeu în ştafeta de 4xl00m
Mixt, şi al doilea procedeu în probele individuale de 200 şi 400m Mixt.
Utilitar şi de agrement:
Este un procedeu foarte des utilizat, deoarece nu ridică probleme din punct de vedere al
respiraţiei, este utilizat sub aspect de agrement, foarte frecvent, mai ales pentru relaxare.
Utilitar şi-a dovedit eficienţa pentru transportul diferitelor obiecte şi în mod special ca
procedeu de transport a accidentaţilor.
Tehnica procedeului spate, implică următoarele:
• Mişcarea membrelor inferioare;
• Mişcarea membrelor superioare;
• Coordonarea dintre membrelor inferioare şi cele superioare;
• Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia;
• Startul şi întoarcerea;
 Mişcarea membrelor inferioare
În procedeul spate, mişcările membrelor inferioare au un mecanism biomecanic
asemănător celor din procedeul craul. Ele asigură înălţarea subiectului, facilitând trecerea umerilor
peste apă. De asemenea, menţin echilibrul şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan
orizontal produse de mişcările alternative ale membrelor superioare.
În general se recomandă conservarea forţei propulsive a membrelor inferioare, obţinută doar
prin lovituri foarte puternice, pentru sprintul final în cursa de 100 m şi partea a doua a probei de
200m.
Acţiunile motrice se realizează în plan vertical, numindu-se şi "mişcări de forfecare" care
sunt realizate din articulaţia coxofemurală şi se execută alternativ, în două faze:

Prima fază, ascendentă

Este inţiată când călcâiul s-a scufundat mai mult decât şezuta. Prin flexia şoldului, coapsa
este deplasată în sus, iar apa este presată pe această direcţie cu faţa dorsală a piciorului. Prin flexia
genunchiului, determinată pasiv de presiunea apei, gamba este mai coborâtă decât coapsa.
Mişcarea de biciuire a apei, iniţiată la nivelul şoldului, continuă cu extinderea energică a
genunchiului şi se finalizează când membrul inferior este poziţionat imediat sub nivelul apei.
Vârfurile picioarelor pot sparge nivelul apei, sau se pot situa sub suprafaţa ei.
Faza a doua, ascendentă sau pregătitoare
Se realizează prin extensia articulaţiei coxofemurale. Această mişcare este activă şi
asigură doar anihilarea inerţiei mişcării ascendente. Când călcâiul se situiază din nou sub nivelul
şezutei se iniţiază un nou ciclu de mişcare.
Din punct de vedere biomecanic, fazei ascendente a mişcării membrelor inferioare
specifice procedeului spate îi corespunde faza descendentă a mişcării membrelor inferioare
specifice procedeului craul. Deosebirea majoră între aceste structuri motrice este că la spate, în
faza ascendentă, genunchiul este mai flexat decât la craul, în faza descendentă.
Amplitudinea mişcărilor variază între 20 şi 30 cm, fiind influienţată de constituţia
înotătorului, de forţa membrelor superioare şi de ritmul loviturilor de picior. Gleznele sunt
relaxate şi în uşoară inversie pe durata ambelor faze, iar în timpul bătăii se pune accent pe faza
ascendentă.
Coordonarea picioarelor
Când un picior atinge punctul cel mai înalt al bătăii, celălalt picior este în poziţia cea mai
adâncă. Există însă o scurtă suprapunere a fazelor ascendente, care favorizează biciuirea apei.

Greşeli
a) În faza ascendentă:
• Hiperflexia genunchiului - gamba este coborâtă aproape la verticală, determinând o
creştere a rezistenţei de formă, prin deranjarea curenţilor paraleli adiţionali;
• Flexia gambei -limitează suprafaţa de presiune a apei;
• Flexia exagerată a şoldului -genunchiul iese din apă; se realizează mişcări de
pedalare prin apă, împiedicând astfel înaintarea.
b) În faza descendentă:
• Menţinerea gleznei în extensie - şoldurile şi trunchiul sunt ridicate
prin contraforţă, reprezentând un element negativ pentru aliniamentul
orizontal;
 c) Mişcarea în ansamblu:
• Extensia executată la o adâncime prea mare;
• Mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
• Mişcări neregulate;
• Acţiuni iniţiate din genunchi -se depărtează gambele în plan sagital, iar eficienţa
lucrului scade simţitor;
• Menţinerea genunchilor în extensie - este încordată inutil musculatura membrelor
inferioare.
În general, aceste toate greşeli produc o creştere substanţială a rezistenţei hidrodinamice -
frontală, de frecare şi turbionară - iar mişcările se realizează cu un consum energetic ridicat.
Ca şi în cazul procedeului craul, în vederea unei execuţii corecte, se sugerează înotătorului să
lovească apa ca şi cum ar şuta într-o minge.

Mişcarea membrelor superioare

Asemănările tehnice între procedeele craul şi spate sunt evidente şi în cazul mişcării
membrelor superioare. Astfel, procedeul spate este considerat o versiune răsturnată a procedeului
craul. Această convingere a apărut după anularea teoriei propulsiei prin rezistenţă, mai precis, odată
cu aplicarea teoriei portanţei asupra mecanismului mişcărilor de înot.
Biomecanic, şi în procedeul spate membrele superioare lucrează alternativ, ciclic, iar rolul
lor este propulsiv, mişcările desfăşurăndu-se predominant în lateral şi pe verticală, cu deplasări
minime înapoi. Astfel, propulsia se bazează pe portanţă şi nu pe forţa de rezistenţă.
Structura globală a acţiunii membrelor superioare include următoarele:
a) Drumul acvatic
Acţiunea propulsivă, care cuprinde trei faze:
• Intrarea membrului superior apucarea apei.Membrul superior pătrunde în apă,
înainte, lângă cap, cu palma orintată în exterior. Degetul mic intră primul în apă şi
prin uşoara flexie a articulaţiei pumnului se realizează prinderea apei în căuşul
palmei;
• Tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, spre exterior, în jos, apoi în sus,
cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a
articulaţiei cotului şi se finalizează când mâna ajunge în dreptul umărului, când între
antebraţ şi braţ se formează un unghi de aproximativ 90º - 100º;
• Împingerea se desfăşoară prin extensia cotului şi presarea apei în jos. Se realizează
şi mişcări de mică amplitudine spre înapoi. În final, braţul este poziţionat lângă
corp, iar palma orintată spre fundul bazinului.

b) Drumul aerian (revenirea)

Necesită o reorientare a palmei spre coapsă, pentru întâmpinarea unei minime rezistenţe
la degajarea din apă a membrului superior. Prin flexia progresivă a umărului, membrul superior
este dus înainte, cu palma orientată iniţial spre interior. Când mâna trece prin dreptul feţei, palma
este reorientată spre exterior, pregătind intrarea în apă.
Vâslirea descrie un parcurs sinusoidal, asemănător literei "S" culcat şi urmăreşte
păstrareasprijinului pe porţiuni de apă care nu se se deplasează sub formă de curent în sensul
opus înaintării. Vâslirea este uniform accelerată şi se efectuează cu "cotul înalt", peste nivelul
mâinii. Mişcările membrelor superioare sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal.
c) Coordonarea membrelor superioare
 Un membru superior pătrunde în apă, când celălalt finalizează mişcarea în jos, cu rol de
înălţare şi facilitare a rulării corpului în ax. Astfel, este posibil ca un membru superior să aplice
forţa propulsivă imediat ce celălalt membru superior a încetat presiunea pe apă sub coapsă.

Greşeli
a) La intrarea membrului superior:
• Pătrunderea membrului superior în apă în exterior sau în interior, peste linia
mediană a corpului, modifică aliniamentul lateral şi determină o înaintare şerpuită,
prin deplasarea bazinului şi membrelor inferioare în lateral;
• Trântirea braţului pe apă - scade viteza de înaintare aproape la jumătate şi creşte
turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor;
• Introducerea membrului superior cu cotul în flexie - creşte rezistenţa la înaintare
şi scurtează lungimea tracţiunii.
b) La vâslire:
• Relaxarea articulaţiei pumnului - mâna nu exercită presiuni pe apă, fiind în uşoară
extensie;
• Coborârea cotului - antebraţul şi palma nu vâslesc. Cotul coborât este cea mai mare
greşeală mecanică. Ea provoacă dureri cronice ale umărului. Acestea sunt
determinate de frecarea pe capul humeral a tendonului supraspinosului şi bicepsului
porţiunea lungă, dar şi a ligamentului coracoacromial (Kenedy, 1978);
• Vâslirea cu cotul extins pe un traseu semicircular - modifică aliniamentul
orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului;
• Scoaterea membrului superior prea devreme din apă - scurtează împingerea şi în
compensaţie creşte ritmul mişcărilor;
• Neorientarea palmei spre fundul bazinului la finalul împingerii -generează o
scufundare pronunţată a corpului.
c) Pe drumul aerian:
• Scoaterea mai întâi a degetului mic din apă - mişcarea este restrictivă şi obositoare;
• Revenirea executată cu deplasarea membrului superior prin lateral aproape de
suprafaţa apei - mişcarea este grea şi nu permite trecerea umărului peste apă;
aliniamentul lateral deranjat prin scoaterea şoldurilor şi a picioarelor de pe linia de
înaintare;
• Menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei, fără rotarea corpului în ax - mâna este
scoasă înaintea umărului şi corpul se scufundă.
Greşelile amintite mai sus, determină dominaţia în vâslire a forţei de opunere comparativ cu
portanţa. În acest caz, creşte rezistenţa de formă în detrimentul forţei propulsive.

Coordonarea dintre membrele superioare şi cele inferioare

Coordonarea membrelor superioare cu cele inferioare în procedeul spate este simplă. Se
execută şase mişcări ale membrelor inferioare la un ciclu de mişcări ale membrelor superioare,
fiecărei vâsliri corespunzându-i trei bătăi de picioare. Suita completă a coordonării este
următoarea:
• Membrul superior drept bate în sus în timpul mişcării iniţiale în jos a membrului
superior drept;
• Membrul superior stâng bate în sus în timpul mişcării spre în sus a vâslirii
membrului superior drept;
 • Membrul superior drept bate în sus, din nou, în timpul mişcării în jos a membrului
superior drept;
Acestă suită se repetă în timpul vâslirii membrului superior stâng. Acesta înseamnă că
membrul inferior stâng bate în sus în timpul mişcării iniţiale spre în jos a membrului superior stâng,
membrul inferior drept bate sus în timpil mişcării în sus şi membrul inferior stâng bate în sus în
timpul mişcării finale în jos.
Asemănarea între coordonarea acestei vâsliri şi cel cu şase mişcări ale membrelor
inferioare a procedeului craul este remarcabilă, creând suport teoriei care susţine că o coordonare
de şase mişcări, poate fi cea mai eficientă variantă pentru ambele procede.

Coordonarea dintre membrele superioare cu respiraţia

Deşi pentru a respira nu sunt probleme deosebite, gura fiind menţinută în permanenţă
deasupra nivelului apei, precizăm că momentul favorabil pentru inspir este vâslirea unui membru
superior, iar pentru expir, vâslirea celuilalt membru superior.
Se inspiră pe gură o cantitate medie de aer, iar expirul se execută pe gură şi pe nas
concomitent.

Startul în procedeul spate

În poziţia iniţială, subiectul este cu faţa spre peretele bazinului, cu picioarele în sprijin
ghemuit pe acesta şi cu apucă mânerele blocstartului. Vârfurilepicioarelor realizează sprijinul
imediat sub nivelul apei, uşor asimetric şi depărtat la nivelul umerilor. Această poziţie este
abordată de către înotător după primul semnal al arbitrului.
La comanda "Luaţi locurile" se execută flexia coatelor şi se apropie pieptul de perete,
concomitent cu ridicarea şezutei. Bărbia este menţinută în piept.
După semnalul sonor, fluer, sirenă, pistol, elanul se realizează printr-o extensie energică
întregului corp, concomitent cuducerea membrelor superioare spre înapoi, uşor prin lateral, iar
privirea este energic înreptată spre celălalt capăt al bazinului.
Drumul aerian se execută cu corpul arcuit, peste nivelul apei. După depăşirea celui mai înalt
punct al traiectoriei, se realizează o uşoară flexie şoldurilor, pentru a reuşi trecerea picioarelor
peste apă. Membrele superioare pot fi duse peste apă cu coatele în extensie sau în flexie. În acest
caz, umerii sunt mai aproape de axa de rotaţie, iar după ce au depăşit capul, coatele se extind
energic.
Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţa apei, aproximativ
300 - 400. Şoldurile pătrund la foarte mică distanţă în urma locului unde a intrat capul, iar
picioarele puţin în urma şoldurilor.
Lucrul sub apă pregăteşte revenirea la suprafaţă. Se efectuează o uşoară redicare a
membrelor superioare şi o coborâre a bărbiei în piept pentru a schimba direcţia de deplasare
dinspre în jos înspre sus, către suprafaţa apei. După o scurtă alunecare, membrele inferioare incep
să bată pentru a înălţa corpul la suprafaţa apei. Mişcarea membrelor inferioare poate sub formă de
ondulaţie, specifică procedeului fluture.
Printr-o singură vâslire cu unul din membrele superioare, se revine la suprafaţa apei
executându-se inspirul şi continuarea cursei prin mişcări ritmic coordonate

a) În poziţia iniţială:
• dispunerea greşită a vârfurilor picioarelor pe perete - împingerea în perete este
ineficientă şi poate produce alunecarea picioarelor la start;
 • lipsa ridicării în braţe prin flexia coaielor pentru apropierea pieptului
de perete -elan scurt datorită deplasării bazinului prin apă;
b) La elan:
• nevalorificarea rolului conducător al capului; nu se realizează extensia gâtului -
"cade" şezuta;
• membrele superioare sunt deplasate lângă cap doar prin înainte şi nu prin lateral-
înainte -nu sunt ridicate peste apă, spatele şi bazinul;

c) În zbor:
• deplasarea picioarelor prin apă sau atingerea ei cu spatele, în poziţie
aproape orizontală - creaşte rezistenţa la înaintare;
d) În faza lucrului sub apă şi la revenire:
• mişcări ale membrelor inferioare prin apă, executate prea devreme sau prea târziu -
nu este valorificată alunecarea în imersie;
• vâslire prematură executată cu primul membru superior - scade viteza de deplasare;
 Curs 3. Salvarea de la înec

Gravitatea unui accident petrecut în apă este, de regulă mare, iar acţiunile legate de salvarea
şi acordarea primului ajutor sunt complexe şi deosebit de importante.
Formarea deprinderii de a înota are în vedere şi însuşirea cunoştinţelor necesare pentru a
interveni prompt în cazurile de înec, de a acorda primul ajutor celui expus pericolului.
Înecul se produce ca urmare a unui stop respirator sau cardiac, în special când apa este rece.
De asemenea, poate fi cauzat de oboseală asociată cu frica de apă, de crampe musculare sau
traumatisme. În aceste situaţii victima se sufocă datorită blocării căilor respiratorii, apoi înghite
apă, suprapunându-se stării de asfixie şi diluarea sângelui (hemoliză). Decesul se produce datorită
unui edem pulmonar, unei fibrilaţii ventriculare sau anoxiei creierului.
Acest tip de accident, îl pot suferi atât cei care nu ştiu să înoate cât şi cei care ştiu să
înoate.
Valurile, curenţii, vârtejurile, bancurile de nisip deplasăbile sau fixe, apele repezi, apele reci,
cu plante acvatice agăţătoare, fund de apă stâncos, maluri abrupte, nerespectarea zonelor de
restricţie delimitate cu balize sau geamanduri şi a regulamentelor publice, răsturnarea bărcilor,
lovirea în apă în timpul răsturnărilor, naufragii, constituie fiecare în parte, condiţii care pot
favoriza sau declanşa înecul.
Chiar şi cei care ştiu să înoate bine, sunt expuşi la înec, dacă nu ţin seama de starea sănătăţii
lor, sau sunt foarte obosiţi, consumă bauturi alcoolice sau foarte reci înainte de a intra în apă, stau
la soare şi intra de multe ori într-o apă rece sau fac prea multe sărituri succesive şi scufundări.
În cazul înecului prin epuizare fizică sau morală, accidentatul se zbate, face mişcări
necoordonate, iraţionale, contribuind astfel la epuizarea forţelor. Cel care se îneacă astfel, este
dominat de frică, se agaţă cu disperare de oricine, orice, strigă ridicând braţele ceea ce
favorizează scufundarea victimei. În cazul înecului prin sincopă respiratorie, cardiacă sau mixtă,
sau hidrocuţie, victima îşi pierde cunostinţa şi se scufundă brusc, fără semne de disperare, fără
strigăte, fără luptă.
Înecatul scos la mal are aspectul unui asfixiat: mişcările respiratorii pot fi neregulate, slabe
sau absente, pulsul se poate prezenta normal, slăbit sau imperceptibil. În 10% din cazuri
tegumentele sunt albe lucioase, în 20% albastre-violacee, iar în restul de 70% culoarea lor se
modifică în funcţie de starea clinică. Cianoza (culoarea vânătă a pielii) este mai pronunţată la
nivelul buzelor şi a unghiilor fără a exista o legătură directă între intensitatea şi gradul de asfixie.
După aspectul exterior al înecatului se descriu două tipuri:
- înecatul alb, palid care nu a înghiţit apă;
- înecatul cianotic, vânăt, la care apa a patruns în plămâni şi stomac; la nivelul gurii şi
nasului el poate prezenta o spumă aerată rozacee, semn al edemului pulmonar. Temperatura
corpului victimei este scăzută. Uneori se pot observa diferite traumatisme şi leziuni datorita
loviturilor.
Moartea prin înec se produce astfel: după căderea în apă are loc o inhibiţie reflexă
cardiovasculară caracterizată prin oprirea respiraţiei sau respiraţie rară, puls scăzut, scăderea
tensiunii arteriale, fenomene ce duc la sincopa prin scăderea aportului de oxigen la sistemul
nervos central.
Urmează reacţia cardio-respiratorie a excitării centrilor nervoşi cu CO2 acumulat în exces.
Se reia respiraţia frecvent şi anarhic ducând la umplerea bronhiilor şi alveolelor pulmonare cu
apă.
Urmeză asfixie progresivă, oprirea respiraţiei, inima continuând să bată, apoi după câteva
mişcări respiratorii spasmodice scade tensiunea arterială, sincopa respiratorie devine mixtă, se
opreşte şi inima şi ne aflăm în faţa morţii clinice (aparente), urmată de moartea biologică
(definitivă).
Salvarea de la înec constituie o acţiune care urmăreşte scoaterea victimei din pericolul prin
care trece, acordarea primului ajutor şi aplicarea unor măsuri terapeutice eficiente. Toate acestea
trebuie să aibă ca rezultat supravieţuirea.
Toate acţiunile care au ca scop salvarea unui om care se îneacă, având în vedere gravitatea
situaţiei în care se află victima, trebuie să se facă rapid, cu mult calm şi pricepere, ştiut fiind
faptul că nu se poate readuce la viaţă un organism care se află în stare de limită extremă, de
moarte clinică (sau aparentă).
În cazul în care cel care se îneacă este conştient şi ştie să înoate, poate fi ajutat de pe mal cu
anumite indicaţii, cu o prăjină, frânghie, colac de salvare. În situaţia în care victima nu ştie să
înoate sau este în stare de inconştienţă, este absolut necesară o intervenţie rapidă fie prin
deplasare cu o ambarcaţiune, fie înot.
Salvatorul trebuie să fie un foarte bun înotator care să cunoască pericolele legate de înec şi
manevrele de salvare. Înainte de a intra în apă, salvatorul trebuie să se dezbrace de haine şi
încalţăminte. Este foarte important să anunţe pe cei aflaţi eventual în apropiere pentru a obţine
ajutoare. Când victima se află la suprafaţa apei, salvatorul se va apropia de acesta cautând să o
susţină şi să o aducă la mal. Daca victima nu mai iese la suprafaţă, atunci prima acţiune va fi
plonjarea în adâncime şi căutarea ei.
Dacă cel care se îneacă ştie să înoate şi se menţine la suprafaţa apei, salvatorul se poate
apropia mai încet pentru a-şi menaja forţele în vederea susţinerii şi transportării victimei. În cazul
în care victima se scufundă, este necesară o viteză maximă care totuşi să nu epuizeze forţele
salvatorului şi să ducă la un alt accident. Daca înecul se petrece la o distanţă mare de mal, se
indică folosirea unei ambarcaţiuni aflate la îndemână.
În toate situaţiile este nevoie de mult calm, hotărâre, sânge rece, tenacitate. Procesul salvării
unui om care se îneacă poate fi împărţit în trei etape:
1 - apropierea de cel ce se îneacă;
2 - transportul victimei
3 - primul ajutor şi reanimarea.

2.1. Apropierea de cel care se îneacă

Se poate face cu o barcă sau înotând. Salvatorul trebuie să se deplaseze cât se poate de
repede dar cu mult calm. În cazul apropierii prin înot de cel ce se îneacă, este bine să se facă pe la
spatele acestuia, deoarece atunci cand victima simte în apropiere un punct de sprijn, caută să se
agaţe de el cu toată forţa. În cazul în care apropierea nu este posibilă prin spate, salvatorul trebuie
să-l apuce de talie, să-l întoarcă cu spatele şi să-l scoată la suprafaţă cu faţa deasupra apei. Dacă
accidentatul este îmbrăcat, poate fi menţinut la suprafaţa apei prin apucarea de haină, de
preferinţă de guler. Un înotator obosit care îşi păstrează calmul, poate fi susţinut de un înotator
care înoată craul sau bras şi îi oferă ca sprijin, umerii săi.
Dacă victima este scufundată sub apă, după ce salvatorul ajunge la locul dispariţiei, loc ce
poate fi reperat după bulele de aer care ies la suprafaţă, se va scufunda spre fundul apei.
Dacă victima nu este gasită imediat, salvatorul revine la suprafaţa apei, unde va face o
inspiraţie profundă, apoi se va scufunda din nou. Într-o apă curată, corpul victimei se poate
observa de la 4-5 metri. Dacă fundul apei este mâlos, salvatorul va căuta să nu tulbure apa,
călcând uşor sau evitând să calce fundul apei.
Dacă înecatul este găsit cu faţa în jos, apropierea se face dinspre picioare care trebuiesc
depărtate, apoi se apucă corpul pe sub braţe şi este ridicat în poziţie verticală printr-o mişcare
bruscă scoţându-l la suprafaţa apei. Dacă înecatul este gasit cu faţa în sus, apropierea se face
dinspre cap, ridicându-l de umeri şi aducându-l în poziţie verticală la suprafaţa apei. Când înecul
se produce într-o apă curgătoare, salvatorul trebuie să alerge pe mal în sensul curentului şi să sară
în apă la vale de cel înecat pentru a-l putea prinde.
Pe valurile mari se recomandă înotul pe sub coamele valului, ţinându-se seama de sensul
curentului. Valurile mici şi repezi sunt periculoase şi pentru salvatorul încercat. De asemenea este
foarte periculos locul unde valurile se sparg, de obicei spre mal unde valurile întâlnesc bancurile
de nisip. În apa pe care nu o cunoaste, salvatorul va sări cu picioarele înainte.

2.2. Procedeele de salvare

Procedeele de transport ale înecatului sunt practicate cu următoarele prize:

a) Priză sub axilă - se trece braţul pe sub axila victimei, pentru a-i susţine bărbia degetele,
astfel încât capul victimei se sprijină pe umărul salvatorului. Acesta poate înota pe spate sau pe o
parte (over), cu ajutorul mişcărilor de picioare şi al unui singur braţ;

Fig. Priză sub axilă

b) Priză sub ambele axile - victima este susţinută cu mâinile pe sub axile. Se înoată pe
spate cu mişcări de picioare bras;
c) Priză la cap - se apucă cu mâinile faţa înecatului (degetele cuprind maxilarul inferior) şi
se înoată pe spate cu mişcări de picioare bras.
Este indicată apropierea de înecat prin spatele acestuia. Indiferent de tehnica adoptată,
victima trebuie deplasată pe spate, cu faţa afară din apă, evitând trecerea braţului peste pieptul
său.

Fig. Priză la cap

 d) Remorcarea victimei prinse de mijlocul salvatorului, din faţă, fără imodilizarea braţelor.
Salvatorul se întinde pe apă înotând bras pe spate, cu victima la suprafaţa. Această manevra este
valabilă atunci când victima colaborează cu salvatorul şi nu este agresivă. Pentru a fi pusă în
practică acestă metodă, victima trebuie să fie conştientă şi să-şi păstreze calmul.

Fig. Remorcarea victimei prinse de mijlocul salvatorului

e) Transportul în doi: victima este sprijinita de umeri si de cap de unul dintre salvamari, iar
al doilea ofera sprijin pentru plutire, miscarea celor doi salvamari nu trebuie sa provoace
dezechilibru sau valuri, pentru a nu panica victima. Ca si in cazul de mai sus victima trebuie sa
colaboreze cu cei doi salvamari si trebuie sa fie constienta.

Fig. Transportul în doi

În cazul în care salvatorul este prins energic din faţă, pentru a se elibera, el se scufundă, iar
dacă este prins prea tare, trebuie să împingă cu palmele bărbia înecatului pentru a-i da capul pe
spate.
Dacă este prins din spate, salvatorul se grupează şi se răstoarnă cu capul în jos, aşezându-şi
tălpile pe abdomenul victimei, în care se împinge puternic.
Când cel salvat este doar obosit se recomandă următoarele:
 salvatorul înoată bras, iar victima se sprijină pe umerii săi;
 salvatorul înoată over, menţinând un braţ la suprafaţa apei, braţ pe care se sprijină
victima;
 doi salvatori înoată bras, la distanţă de un metru unul faţă de celălalt, iar cel salvat se
sprijină pe umerii lor. În cazul în care salvatorii înoată unul înaintea celuilalt, victima
se susţine cu mâinile pe umerii celui avansat şi cu picioarele pe umerii celuilalt.
Când nu există materiale de salvare speciale, cum ar fi: barca de salvare, vesta de salvare,
centură sau colac, pot fi folosiţi buşteni, scânduri, bidoane din plastic goale e.t.c.
 2.3. Acordarea primului ajutor

Odată ce a scos victima din apă, salvatorul trebuie să intervină rapid, în maxim 6 minute de
la declanşarea tulburărilor generale de înec, pentru a-l oxigena şi a-i restabili funcţiile vitale.
După scoaterea victimei din apă, primul ajutor începe cu evacuarea apei aflate în căile
respiratorii. Pentru aceasta, se deschide gura victimei, i se scoate limba, se curăţă cavitatea
bucală, apoi se aşează pe genunchi şi se încearcă prin câteva presiuni, evacuarea apei. După
aceste manevre, care trebuie să dureze foarte puţin, se aşează victima cu faţa în sus, cu capul şi
bărbia ridicate şi se începe metodele de respiraţie artificială. Această manevră se execută până la
sosirea personalului calificat, care transportă accidentatul la cel mai apropiat spital. Aceste
manevre se pot efectua 1-2 ore, şi se recomandă în cazul în care victima adusă la mal este în stare
de inconştienţă.
La unii accidentaţi, după eliminarea apei, aceştia îşi revin, iar în acest caz trebuiesc urmăriţi
2-3 ore pentru a previn complicaţiile reflexe tardive, apoi va fi prezentat medicului. Accidentatul
un are voie să doarmă aproximativ 6-8-ore după accident.

2.3.1. Respiraţia artificial „gură la gură”

Operațiunile de executare a metodei de respirație artificială „gură la gură“ sunt
următoarele:
 se așază victima pe spate, eliberându-i-se căile oro-faringiene;
 se dă capul victimei cât se poate de mult pe spate pentru a elibera calea aerului către
plămâni. Această manevră va trebui însoțită de ridicarea cefei cu o mână și împingerea frunții
către înainte cu palma celeilalte mâini până când gâtul este întins, permițând un acces
corespunzător al aerului.
 pentru a restabili respirația, se pune palma pe fruntea victimei astfel încât degetul mare și
cel arătător să penseze nasul. Aceasta împiedică aerul suflat pe gură să iasă pe nas. Presând cu
palma pe frunte, se menține capul pe spate;
 se deschide maxilarul inferior, nările fiind strânse cu două degete. Se inspiră adânc,
deschizând larg gura și apoi așezând-o ușor peste gura victimei. Se suflă aer de circa 12-15 ori pe
minut.
 se urmărește ridicarea toracelui victimei, îndepărtând gura de victimă, menținându-i gâtul
întins și maxilarul deschis. Aceasta este faza expirației care este cauzată de relaxarea naturală a
mușchilor pectorali care inițial au fost întinși;
 dacă expansiunea toracelui nu are loc sau aceasta este necorespunzătoare sau greu de
obținut, va trebui schimbată poziția maxilarului și a gâtului victimei. Se curăță gura de
eventualele corpuri străine. După aceea se va relua efortul de a realiza expansiunea cavității
toracice. Dacă are loc o eliminare de alimente sau de lichide pe gură, capul victimei va trebui
înclinat într-o parte pentru a se permite drenajul și pentru a preveni pătrunderea de materii străine
pe căile de acces ale aerului;
 dacă, după ce a fost deschis maxilarul și s-a curățat cavitatea bucală, calea de acces a
aerului rămâne totuși blocată, victima va trebui întoarsă pe o parte și lovită o dată sau de mai
multe ori puternic cu podul palmei pe spate, între umeri. În timpul acestor operații va trebui avut
grijă să se mențină libere căile de acces ale aerului. Apoi se reia respirația artificială prin metoda
„gură la gură“.
 Fig. Metoda gură la gură (http://medical-dictionary.thefreedictionary.com)

Atunci când condițiile nu permit efectuarea respirației artificiale „gură la gură“, va trebui
aplicată respirația „gură la nas“. În acest caz, maxilarul victimei va fi împins înainte plasându-se
degetele sub bărbie și astfel săltând maxilarul. Degetul mare și degetul arătător pot fi folosite
pentru a curăța gura. Gura salvatorului acoperă nasul și nările victimei, ritmul respirației fiind
același ca la respirația „gură la gură“.

2.3.2. Metoda Silvester

Metoda Silvester va fi realizată în poziție înclinată, cu capul în jos cu următoarele operații:
 sub umerii accidentatului se va pune un pachet de haine rulate, pentru a-i așeza capul în
extensie.
 se imobilizează brațele victimei prin prinderea lor de coate, procedeu care va permite
salvatorului solitar de a câștiga timp când trece la masajul cardiac.
 se vor executa mișcări ale brațelor victimei dinspre piept către lateral și în sus până ajung
de o parte și de alta a corpului, în vederea destinderii toracelui și aspirării de aer în plămâni,
urmate de mișcări de readucere a brațelor la piept cu apăsarea pe torace în vederea expulzării
aerului din plămâni, în ritm de 16-18 respirații artificiale pe minut.

Fig. Metoda Silvester (http://ro.wikipedia.org/wiki/Wiederbelebung_nach_Silvester.png)

La aplicarea metodei Silvester se va proceda în felul următor:

 se va evacua înecatul și se va așeza pe un teren în pantă, utilizând pentru transport orice
mijloc. Dacă transportul se va face de către mai mulți salvatori, corpul victimei se va transporta
cu fața în sus și cu capul în extensie pe spate, nivelul capului și al trunchiului fiind mai jos decât
nivelul bazinului;
 transportul victimei se va efectua pe o distanță scurtă, rapid și fără a neglija respirația
„gură la gură“.

2.3.3. Metoda Heimlich

Metoda Heimlich recomandă când accidentatul nu poate fi transportat și terenul nu permite
efectuarea procedeelor specifice manevrei Silvester.
 Salvatorul se plasează în spatele înecatului, îi va cuprinde talia cu mâinile, cu un pumn
plasat la nivelul zonei epigastrice, cealată mână susținând pumnul. Cu pumnul se apasă de 5-8
ori, în mod brusc, cu o mișcare din față către spate și de jos în sus.
Atunci când înecul se produce departe de mal sau de vreo ambarcațiune, salvatorul va
trebui să deflecteze capul accidentatului și să aplice acestuia lovituri scurte cu latul palmei pe
coloana vertebrală. Această metodă este eficientă dacă se aplică în primele secunde după un
„înec“ de scurtă durată, la un accidentat ridicat inconștient.

Fig. Metoda Heimlich la adulţi Fig. Metoda Heimlich la copii peste 1 an

În anumite cazuri, se va începe respirația „gură la gură“ încă din apă.

Dacă înecatul este un scafandru echipat, i se va trage capul pe spate, salvatorul se va plasa în
spatele victimei și îi va aplica direct respirația „gură la gură“ sau va folosi pentru reanimare tubul
de respirat, pensându-se nasul cu degetele.