ÎNOTUL APLICATIV

Înotul aplicativ prezintă valoare igienică şi social-utilă. Vara oamenii de vîrstă

diferită vin pe malul bazinelor ca să se scalde în scop de relaxare, fortificare, şi
igienic. Cine poate înota nu se va expune accidentelor în apă şi va putea acorda ajutor
celor sinistraţi de submersie.
Pentru a soluţiona problemele înotului aplicativ în situaţii neobişnuite trebuie să
însuşim tehnica sportivă, să ne putem cufunda în apă, să practicăm înotul subacvatic,
să ridicăm obiecte de la fund, să-1 transportăm pe submersat şi să-i acordăm ajutorul
necesar.
Înotul aplicativ include procedeele aplicative şi plonjarea în apă, transportarea
greutăţilor prin apă, înotarea îmbrăcat şi salvarea de la înec.

TEHNICA PROCEDEELOR APLICATIVE DE ÎNOT ŞI PLONJAREA SUB

APĂ

Bras pe spate. Fiind culcat pe spate, înotătorul execută (pentru a se deplasa)

mişcări simultane de braţe şi picioare.
Mişcările de picioare au importanţă pentru deplasarea corpului înainte. In faza
de pregătire picioarele se îndoaie din genunchi sub un unghi drept şi se depărtează
lateral la lăţimea umerilor, tălpile se răsucesc în lateral.
În continuare înotătorul îndreaptă energic picioarele pe o semicircumferinţă şi
le apropie.
Această mişcare o execută cu viteză crescîndă. După ea urmează faza de
alunecare.
Braţele execută vîslirea cu viteză mărită prin lateral spre şolduri. Palmele se
aranjează perpendicular faţă de direcţia mişcării, la adîncimea de 15—20 cm.
Mişcările de pregătire cu braţele se execută deasupra apei (braţele revin prin lateral —
în sus în poziţia iniţială.
Respiraţia se execută în felul următor: mişcarea braţelor deasupra apei —
inspiraţie, vîslirea — expiraţie.
Coordonarea mişcărilor este următoarea: braţele întinse în direcţia mişcării
(timpul 1), înotătorul execută simultan o tracţiune cu braţele prin apa, descriind cîte
un semicerc plan aproape orizontal pînă cînd palmele ajung la coapse, în acest timp
picioarele nu execută nici o mişcare. In continuare (timpul II) braţele uşor întinse
revin prin aer în poziţia iniţială, picioarele se îndoaie din genunchi şi gambele se
întind înapoi, în prelungirea coapsei. La timpul III braţele rămîn întinse, iar picioarele,
bine întinse, se apropie cu forţă, dînd o propulsie puternică corpului, care alunecă
înainte pe suprafaţa apei. Cele trei faze ale acţiunii picioarelor— îndoirea şi apropie-
rea — se succed într-o alternanţă desăvîrşită, altfel va lipsi efectul propulsiv al
acţiunii lor. Deplasarea nu este uniformă, înotătorul inspiră la timpul II. Cînd braţele
revin prin aer in poziţia iniţială şi expiră cînd braţele execută tracţiunea.
Înotul pe o parte (se utilizează pentru salvarea de la înec, trecerea apelor
îmbrăcat şi purtînd o mică încărcătură, precum şi la cel subacvatic, numai cu ajutorul
picioarelor. In descriere membrele deasupra le vom numi de sus (braţul şi piciorul de
sus), iar cele de desubt — de jos (braţul şi piciorul).
Poziţia de alunecare este următoarea: corpul e culcat pe o parte, orizontal, la
suprafaţa apei, picioarele — întinse, fără a fi încordate; braţul de jos este întins
înainte, palma orientată în jos cu degetele apropiate, la adîncimea de 10—12 cm;
braţul de sus e de-a lungul coapsei de sus, puţin îndoit, capul este pe aceeaşi linie cu
trunchiul, obrazul e culcat în âpă. Braţele şi picioarele execută mişcări asimetrice.
Picioarele execută mişcări pregătitoare şi de lucru. Piciorul de sus se mişcă
înainte, îndoindu-se din articulaţia şoldului şi din genunchi, iar la sfîrşitul mişcării se
răsuceşte în afară şi se îndoaie glezna, pregătindu-se pentru propulsie; în acest timp
piciorul de jos se mişcă înapoi-în sus, îndoindu-se din genunchi, talpa imediat apare la
suprafaţa apei. Din această poziţie picioarele execută mişcarea de propulsie,
apropiindu-se de şi cu forţă, ca foarfecele. La mişcarea propulsivă picioarele se întind
mai repede din genunchi decît din articulaţia şoldului; după mişcare picioarele rămîn
întinse în relaxare.
Braţele se mişcă succesiv, cel de jos execută mişcarea numai sub apă. Din
poziţia iniţială culcat înainte, ele încep mişcarea de vîslire în plan vertical spre coapsa
de jos, tot mai puternic şi mai repede. După terminarea mişcării de vîslire braţul
începe mişcarea pregătitoare — se relaxează, se îndoaie din cot, se întinde pe sub
piept înainte, cu palma în jos . Brațele se mișca asimetric și alternativ.
În timp ce braţul de jos face mişcarea de vîslire, cel de sus iese din apă, cu cotul
în sus şi îndoit, se mişcă repede înainte deasupra apei ca la, craul pe piept, apoi se lasă
liber în apă, cu cotul îndoit în sus şi se mişcă repede înainte. Aceasta este mişcarea
pregătitoare a braţului de sus. In continuare trunchiul se răsuceşte puţin şi braţul de
sus execută mişcarea de vîslire, tot mai puternică. In acest timp, braţul de sus se
îndoaie sub corp şi se întinde înainte. Înotătorul ajunge în poziţia iniţială de alunecare,
cu braţul în jos întins şi cel de sus de-a lungul coapsei.
Coordonarea mişcărilor la înotul pe o parte se face în felul următor: din poziţia
iniţială de alunecare braţul de jos începe mişcarea de vîslire (tracţiunea), cel de sus se
pregăteşte să iasă din apă, înotătorul face inspiraţia, picioarele sînt întinse liber. In
continuare braţul de jos termină mişcarea de vîslire (împingerea) pînă la coapsă;
braţul de sus execută drumul aerian şi ajunge pe apă înainte, înotătorul termină
inspiraţia, picioarele încep să se depărteze în lateral. Braţul de jos se îndoaie din cot
sub piept, cel de sus se cufundă uşor în apă şi execută prima jumătate a mişcării de
vîslire (tracţiunea), înotătorul expiră în apă; picioarele se depărtează şi mai mult,
pregătindu-se pentru propulsie. Aproi el se întinde înainte pe sub apă, cel de sus exe-
cută a doua parte a vîslirii (împingerea), înotătorul termină expiraţia pe gură şi pe nas
şi se pregăteşte pentru o nouă inspiraţie; picioarele execută mişcarea de propulsie,
apropiindu-se repede şi cu forţă continuă alunecarea înainte în poziţia iniţială. Înotul
subacvatic include scufundarea în apă, procedeele de deplasare şi ieşire la suprafaţă,
precum şi unele acţiuni de înot sub apă.
Înotul subacvatic este folosit pentru a găsi un obiect căzut la fund, pentru a-1
căuta pe cel înecat sau submersat, pentru a înota pe neobservate sau a executa unele
acţiuni de ordin profesional.
Înotul subacvatic poate fi bras, pe o parte sau mişcînd picioarele ca la craul şi
delfin. Brasul are vîsliri prelungite ale braţelor (pînă la coapsă) şi depărtarea mică a
picioarelor în momentul pregătirii pentru propulsie.
Durata aflării înotătorului sub apă depinde de gradul de antrenare. Durata
medie a reţinerii respiraţiei la om atinge 55 sес. în stare de repaos.
Înotătorul trebuie să facă 5—6 respiraţii profunde pentru a-şi asigura rezerva de
oxigen. Dar nu vom uita, că reţinerea îndelungată a respiraţiei acţionează dăunător
asupra sănătăţii omului. Nu se recomandă înotul subacvatic de cîteva ori la rînd. După
ce înotătorul iese la suprafaţa apei face inspiraţia, apoi încă cîteva inspiraţii şi
expiraţii.
Înotul subacvatic se face cu ochii deschişi, deoarece orientarea sub apă este
dificilă. Deseori, în timpul înotului la adînci-me mare simţim dureri în urechi. Pentru
a le evita trebuie să strîngem nările şi să facem o expiraţie uşoară pe nas, sau, ţinînd
gura închisă — cîteva mişcari, înghiţituri.
Pentru cufundarea la adîncime cu picioarele în jos trebuie de făcut o inspiraţie
profundă şi de ieşit cît mai sus la suprafaţa apei, executînd o propulsie puternică cu
picioarele şi o vîslire în jos cu braţele.
După ce se ia poziţia caracteristică săriturii în apă cu picioarele în jos, se
execută cufundarea.
Mişcarea în jos poate fi accelerată prin executarea unei vîsliri cu braţele de jos
în sus (în apă). În momentul cînd se atinge fundul sau adîncimea propusă înotătorul se
grupează, se întoarce cu capul spre direcţia de deplasare şi începe mişcările de înot.
Cufundarea în apă cu capul în jos se face în felul următor: luînd aceeaşi poziţie
de plecare, înotătorul duce braţele în jos-înapoi, apoi execută o vîslire puternică de jos
în sus, şi, întorcînd capul în jos printr-o mişcare asemănătoare cu cea pregătitoare de
la bras, izbeşte picioarele în sus (ca la luarea poziţiei stînd pe mîni). Sub greutatea pi-
cioarelor ridicate deasupra apei cufundarea poate fi accelerată executînd vîsliri cu
braţele ca la bras.
Atingînd poziţia necesară, înotătorul trece din cea verticală în orizontală prin
mişcarea braţelorşi ducerea capului spre spate şi extensia trunchiului din regiunea
dorsală şi lombară.
Plonjarea înainte de pe suprafaţa apei trebuie însoţită de vîslire cu o mînă şi
mişcări active de picioare la craul; celălalt braţ rămîne întins în, direcţia mişcării şi
bras.
 Transportul greutăţilor prin apă, înotul îmbrăcat. Înotul îmbrăcat se
foloseşte în cazuri extreme. Fiecare trebuie să ştie procedeele mai eficace de
deplasare.
La înotul îmbrăcat se folosesc stilurile craul cu braţele în apă, precum şi înotul
pe o parte cu braţele în apă.
Pentru a uşura executarea mişcărilor înotătorul îşi va scoate încălţămintea, pe
care o poate transporta, prinzînd-o de curea sau atîrnînd-o de gît. Cureaua nu va fi
strînsă prea tare, numai cît să ţină îmbrăcămintea.
Scoaterea îmbrăcămintei în apă începe cu încălţămintea, se execută o
inspiraţie profundă, apoi se cufundă în acest scop capul în apă. Cămaşa se scoate,
întorcînd-o pe dos. Dacă hainele sînt prea strimte, vor fi descheiate, iar buzunarele —
golite, întoarse pe dos.
Transportul greutăţilor în apă începe după ce se însuşeşte înotul îmbrăcat. La
început se transportează greutăţi mici, apoi mai mari, pînă la 2—3 kg. Greutăţile se ţin
la spate sau în mînă.
Înotătorii se obişnuiesc cu deplasarea în condiţii variate. Pe apa cu valuri se
întrebuinţează stilul bras şi pe o parte. Dacă înotătorul a fost prins de un vîrtej, nu
trebuie să lupte contra apei, ci să folosească forţa ei, pentru a se depărta de centrul
bulboanei, executînd anumite mişcări.
Dacă e nevoie să traversăm o apă mai mare este indicat să se înoate cu mişcări
liniştite. Uneori pot surveni încordări musculare la picioare din cauza oboselei sau a
apei rece. In cazul decontracţiilor musculare la picior (cîrcei) se va înota numai cu
ajutorul braţelor.
Dacă înotătorul se află departe de mal, se va întoarce pe spate şi îşi va fricţiona
locul dureros.
Pentru a preveni cîrceii trebuie să evităm înotul extenuant, mai ales dacă apa e
rece.
Traversarea unui spaţiu acvatic cu mijloace ajutătoare. Pentru a traversa
spaţiul acvatic înotătorul poate să folosească obiecte plutitoare de înot şi de salvare
(cheptare, brîuri plutitoare, veste etc). Obiectele care măresc eficacitatea înotului sînt:
labele de gumă, masca, ţeava de respiraţie, acvalangul (pentru înot sub apă) etc.
O altă grupă de obiecte ce poate fi folosită la trecerea apelor sînt bîrne,
scînduri, camere de automobil, mănunchiuri de vreascuri, snopuri, (de stuf, pachete de
celofan, centuri ş. a).
Obiectele de salvare care pot fi aruncate accidentaţilor sînt frînghii subţiri şi
trainice, lungi de 20—30 m, ce se termină cu o buclă, pe care sînt fixate plute.
Accidentatul îmbracă bucla subţiori şi este tras spre mal.
Salvarea de Ia înec necesită respectarea următoarelor reguli:
- trecerea sistematică a controlului medical;
- înotul şi scăldatul practicat numai în locurile bine cunoscute, rezervate special;
- înotul în apă cu temperatura mai joasă de 15—16° este contraindicat;
- se va însuşi înotul numai în apă pînă la brîu;
- toate exerciţiile în apă se vor executa la adîncimea de 1 m (spre mal);
- primele exerciţii se execută sub îndrumarea unor înotători experimentaţi;
- săritura în apă se învaţă după însuşirea unui procedeu de înot şi numai în locurile
cunoscute;
- vom evita scăldatul dacă nu ne simţim bine sau sîntem obosiţi;
- la apariţia senzaţiei de frig imediat vom ieşi din apă;
- nu se recomandă practicarea înotului cel puţin două ore după servirea mesei.

Șocul termic
In tradiția populară există un mit care ne spune că trebuie păstrat un interval de
timp după ce mâncăm și înainte de a face baie. Acest lucru nu este adevărat sau cel
puțin nu în totalitate. Se poate foarte bine să ne spălăm în timp ce se face digestia fără
ca din această cauză să suferim de șoc termic. Problema nu constă în a se băga în apă
imediat după ce s-a luat masa sau curând după aceasta. Problema este diferența de
temperatură care există între apa în care facem baie și temperatura mediului de care
depinde și cea a pielii noastre.
Când se produce această situație, care poate inclusiv cauza moartea, în funcție de
imprejurările date? Aceasta apare din cauza unei schimbări bruște de temperatură la
care este expus pielea. De exemplu, când facem baie în apă, la mai puțin de 20 de
grade, după ce am fost expuși la soare o bună perioadă de timp (la o temperatură de
30 de grade sau chiar mai mare).Nu este nevoie ca aceasta să se întâmple în timp ce
are loc digestia unei mese; totuși dacă cei doi factori se întâlnesc, cel mai probabil
este să fim afectați de șoc termic, mai ales în cazul mâncărurilor sățioase care cer o
perioadă de digestie mai îndelungată.
Ce se intamplă când temperatura pielii variază brusc? Când temperatura pielii
scade se produce o contracție a vaselor sângelui, mai precis diametrul acestora scade,
ceea ce reduce cantitatea sângelui care traversează aceste vase. Acest sânge curge
înspre vasele din interiorul corpului, cerându-i inimii un efort mult mai mare pentru a-
l pompa.
În funcție de temperatura corpului și de cât de bruscă este această diferență,
cantitatea sângelui care iese din piele și se îndreaptă spre interior variază. Cu cât
diferența este mai mare cu atât o mai mare cantitate de sânge va fi pompată și inima
va fi supusă unui și mai mare efort. Când inima nu este în stare să pompeze o cantitate
de sânge atât de mare se produce ceea ce numim șoc termic. Și ce se întâmplă atunci?
Inima, neputând să pompeze o asemenea cantitate de sânge, sufera un colaps, un fel
de stop. La puțin timp după aceasta își reia activitatea, dar în această perioadă sângele
nu a circulat și s-a oprit, iar prima conseciță este faptul că sângele nu a circulat în
organele corpului, nici în creier care este cel mai afectat de această situație.
În momentul în care se oprește circulația sângelui se produce un leșin sau o
pierdere a conștiinței. Dacă acesta se întâmplă în timpul băii ne confruntăm cu o
situație dificilă. Când inima suferă un șoc termic se întâmplă următoarele; circulația
sangvină este modificată în ansamblu afectând de exemplu rinichii care își încetează
astfel activitatea de curățare a sângelui, sau plămânii, care nu mai oxigenează sângele.
Toate acestea pot produce moartea, aceasta în funcție de timpul care trece până ce
inima reâncepe să pompeze sânge.
Ajutorul direct acordat submersatului. Dacă lipsesc mijloace de salvare sau
salvatorul nu poate să le aplice, el va acorda accidentatului un ajutor direct. Pentru
început se va apropia cît mai repede de victimă. Apoi va aplica un procedeu corect de
apucat pentru remorcare, ca să-1 scoată din apă.
Ultima etapă constă în acordarea primului ajutor pe uscat.
Salvatorul va acţiona repede, pentru ca submersatul să nu dispară sub apă.
Totodată, el va folosi raţional forţele proprii, fără a-şi pierde orientarea se va apropia
de accidentat de la spate, pentru a evita încleştările spasmodice ale acestuia, imediat
va aplica un procedeu de transportare.
Înotătorul care posedă tehnica salvării se apropie de cel ce se îneacă — se
cufundă şi vine spre el pe sub apă. Dacă victima se aiflă cu faţa spre el, o va apuca de
talie, o întoarce cu spatele şi o va scoate la suprafaţă, folosind în acelaşi timp unul din
procedeele de transportare.
Apropierea de cel care se ineacă se poate face cu o barcă sau înotând. Salvatorul
trebuie să se deplaseze cât se poate de repede dar cu mult calm. In cazul apropierii
prin înot de cel ce se îneacă, este bine să se facă pe la spatele acestuia, deoarece atunci
când victima simte în apropiere un punct de sprijn, caută să se agațe de el cu toată
forța. In cazul în care apropierea nu este posibilă prin spate, salvatorul trebuie să-l
apuce de talie, să-l întoarcă cu spatele și să-l scoată la suprafață cu fața deasupra apei.
Dacă accidentatul este îmbrăcat, poate fi menținut la suprafață prin apucarea de haină
de preferință de guler. Un înotator obosit care își păstrează calmul poate fi susținut de
un înotator care înoată craul sau bras și îi oferă ca sprijin umerii săi.
Dacă victima este scufundată sub apă, după ce salvatorul ajunge la locul
dispariției, loc ce poate fi reperat după bulele de aer care ies la suprafață, se va
scufunda spre fundul apei.
Dacă victima nu este găsită imediat, salvatorul revine la suprafață, unde va face o
inspirație profundă, apoi se va scufunda din nou.
Intr-o apă curată corpul victimei se poate observa de la 4-5 metrii. Dacă fundul
apei este mâlos, salvatorul va căuta să nu tulbure apa, călcând ușor sau evitând să
calce.Dacă înecatul este găsit cu fața în jos, apropierea se face dinspre picioare care
trebuiesc depărtate, apoi se apucăcorpul pe sub brațe și este ridicat în poziție verticală
printr-o mișcare bruscă scoțându-l la suprafața apei. Dacă înecatul este găsit cu fața în
sus apropierea se facedinspre cap, ridicându-l de umeri și aducându-l în poziție
verticală la suprafață. Când înecul se produce într-o apă curgătoare, salvatorul trebuie
să alerge pe mal în sensul curentului și să sară în apă la vale de cel înecat pentru a-l
putea prinde.
Pe valurile mari se recomandă înotul pe sub coamele valului, ținându-se seama
de sensul curentului. Valurile mici și repezi sunt periculoase și pentru salvatorul
încercat. De asemenea este foarte periculos locul unde valurile se sparg, de obicei spre
mal unde valurile întâlnesc bancurile de nisip. In apa pe care nu o cunoaște salvatorul
va sări cu picioarele înainte.
Procedeele de transportare şi de eliberare de încleştările victimei. Pentru
transportarea celui care se îneacă se pot utiliza mişcările de înot la bras şi pe o parte.
Alegerea procedeului de transportare depinde de procedeul de înot mai accesibil
salvatorului şi de comportamentul victimei. Dacă acesta nu opune rezistenţă se va
folosi unul din procedeele indicate:
- submersatul se întoarce pe spate, cu faţa la suprafaţa apei;
- salvatorul se întoarce pe spate din urma victimei astfel, încît capul să fie de
asupra abdomenului sau pieptului său. Intinzînd braţele şi apucîndu-i capul cu
palmele din ambele părţi, el va înota, lucrînd ou picioarele ca la bras pe spate.
- întorcîndu-1 pe submersat pe spate şi susţinîndu-i capul deasupra apei, îşi
trece braţul stîng pe sub cel omolog al acestuia şi îi apucă bărbia cu degetele. In
continuare va înota pe partea dreaptă, lucrînd cu braţul drept şi ou picioarele;
- întorcînd victima pe spate, salvatorul va trece braţul sţîng pe sub cel omolog
al ei pe deasupra apei, astfel, încît să ajungă cu mînape sub spatele victimei şi să-i
apuce; braţul drept, răsucindu-1 la spate. Salvatorul va lucra cu braţul drept şi cu
picioarele;
- victima pierzîndu-şi conştiinţa, se agaţă disperat de tot ce găseşte în cale, chiar
şi de salvator şi acesta va trebui să scape de încleştările fatale, pentru a-1 putea salva
şi a.nu pieri împreună.
Eliberarea de apucarea din spate. Apucarea ambelor braţe. Salvatorul se
grupează şi, întorcîndu-se ou capul în jos, pune picioarele pe abdomenul sau pe
pieptul celui care se îneacă, executînd o împingere lină, dar puternică cu picioarele,
scăpînd de încleştare.
Apucarea trunchiului sub braţe. Înotătorul prinde degetul mare al. Mîinii celui
care se îneacă, îl depărtează, desprinzîndu-se de încleştare, şi printr-o mişcare bruscă
a trunchiului se smulge, întorcîndu-se cu faţa la victimă, pe care o răsuceşte cu spatele
spre sine.
Apucarea trunchiului deasupra braţelor. Salvatorul desface brusc coatele în
lateral în sus, cufundîndu-se în acelaşi timp.
Apucarea de gît. Salvatorul se lasă la tund, trăgînd bărbia spre piept şi
împingînd în sus braţele victimei.
Eliberarea de apucările din faţă. Apucarea antebraţului сu o mină. Salvatorul
execută o zvîcnire energică a braţului, în partea degetului mare al submersatului.
Zvâcnirea se execută prin întinderea braţului apucat, însoţind-o şi de o răsucire.
Apucarea antebraţului salvatorului cu ambele mîini. Dacă încercarea de
eliberare a braţului printr-o zvîcnire bruscă nu reuşeşte, salvatorul foloseşte braţul său
liber ca pîrghie.
Cînd accidentatul îl apucă pe salvator de ambele braţe, acesta se eliberează
printr-o mişcare bruscă în direcţia degetelor mari ale mîinilor celui care se îneacă.
 Apucările de braţ se lichidează cu ajutorul braţului liber prin prinderea şi
tragerea degetului mare al mîinii victimei.
Apucările cu ambele mîini de trunchi. In această situaţie salvatorul, cuprinzînd
ou braţul drept sau stîng talia celui care se îneacă, apasă palma mîinii drepte (sau
stîngi) pe bărbia acestuia şi îi împinge capul înapoi.
Această împingere poate fi executată cu ambele braţe.
Eliberarea de apucare începe cu apucarea victimei cu spatele la salvator şi
transportarea ei la mal.
Apucarea trunchiului şi braţului salvatorului cu ambele mîini. Ridicînd brusc
coatele în lateral în sus, salvatorul se lasă în jos — în adîncime.
Apucarea de gît sau de cap. Împingînd în sus, braţele celui care se îneacă,
salvatorul se lasă la fund.
Toate aceste tipuri de desprindere de victimă sînt necesare doar în cazuri
excepţionale. De cele mai multe ori pentru a se elibera e suficientă o cufundare sub
apă. Victima îşi va pierde sprijinul şi-şi va desface involuntar mîinile pentru a se
menţine la suprafaţă.
Toate aceste acţiuni salvatorul le va executa repede şi energic. In toate situaţiile
create submersatul trebuie împins la suprafaţa apei?
Dacă salvatorul n-a dovedit să salveze victima la suprafaţa apei, ajungînd la
looul dispariţiei ei, el se va cufunda, cercetînd în prealabil locul de dispariţie în
funcţie de două puncte fixe.
Locul de dispariţie a victimei se poate determina după bulelele de aer ce se
ridică la suprafaţa apei.
Transportul victimei în mediul acvatic și cel terestru
Este la fel de important ca și salvarea în sine, pentru că dacă victima se află înte-
o stare avansată, stop respirator sau cardiac, timpul scurs este esențial pentru a evita
eventualele sechele ireversibile care pot apărea la nivelul sistemului nervos central,
datorită lipsei de oxigen.
Este important ca transportul victimei la mal să se efectueze într-un mod cât mai
efficient și fără a înrăutăți starea victimei, aflată în unele cazuri în stare de
inconștiență.
Transportul victimei se poate efectua asfel:
Remorcarea victimei prinse de mijlocul salvamarului din față fără imodilizarea
brațelor. Salvatorul se întinde pe apă înotand bras pe spate cu victima la suprafață.
Această manevră este valabilă atunci când victima colaborează cu salvamarul și nu
este agresivă. Pentru a fi pusă în practică acestă metodă victima trebuie să fie
conștientă și să își păstreze calmul.
Transportul în doi: victima este sprijinită de umeri și de cap de unul dintre
salvamari, iar al doilea oferă sprijin pentru plutire, mișcarea celor doi salvamari nu
trebuie să provoace dezechilibru sau valuri, pentru a nu panica victima. Ca și în cazul
de mai sus victima trebuie să colaboreze cu cei doi salvamari și trebuie să fie
conștientă.
 Transportul victimei cu priza de cap: capul victimei se apleacă cu ambele maini,
degetele ușor sub bărbie, policele orientat în sus, victima se ridică ușor până ce gura
iese din apă. In acest fel victima și salvamarul vor pluti pe spate, cel din urmă înotând
cu membrele inferioare. Dacă salvamarul se împiedică de picioarele victimei, care pot
cădea la fund, printr-o împingere făcută cu genunchiul de către salvamar va readuce
picioarele acestuia pe linia de plutite, continuând remorcarea făcută întotdeauna cu
brațele întinse.
Transportul victimei cu priza sub axilă: aceasta se aplică în cazul în care victima
este agitată. Salvamarul trece brațul drept sau stâng care îi vine mai la îndemână, sub
axila stângă sau dreapta a victimei prinzându-i mâna respectivă și imobilizând-o pe
piept, capul victimei se menține deasupra apei, pe umărul salvatorului care înoată pe o
parte cu picioarele și mâna libere. In acest fel salvamarul nu poate fi apucat de către
victimă, iar mâna liberă poate fi folosită la înot sau la apucarea unui utilaj de de
salvare.
Transportul victimei cu priza sub axilă cu imobilizarea antebrațului la spatele
victimei: un braț al salvamarului trece pe sub axila victimei și prinde la spate
antebrațul celeilalte mâini. Se înoataăpe o parte folosind picioarele și brațul liber. Se
va urmări ca tot timpul victima să fie cu capul deasupra apei.
De luat in considerare: dacă victima prinde salvamarul în "cleștele instinctului de
apărare" și dacă salvamarul prin diferite parade nu reușește să scape, acesta se va
scufunda cu victima. Scufundarea salvamarului cu victima este cea mai bună metodă
de apărare deoarece victima slăbește strânsoarea în care l-a prins pe salvamar, acesta
se desprinde de ea și aplică priza cea mai convenabilă, pentru a reuși să salveze
victima.
Pentru cazurile când victima suferăun traumatism la nivelul coloanei vertebrale
este nevoie de intervenția a doi salvamari în apă și unul pe uscat. Victima este
imobilizată pe o targă chiar în apă pentru a evita o eventuala agravare a stării victimei,
după fixarea victimei pe targă în jurul gâtului se aplică gurelul cervical pentru a
preîntâmpina agravarea eventualelor traumatisme la nivelul coloanei cervicale.
Transportul victimei de la apă mică pe uscat: salvamarul odată ajuns la apa mică
și victima fiind inconștientă, salvamarul ridică victima și o fixează în treimea
superioară a spatelui, victima practic stă pe gâtul salvamarului și pe umerii săi,
salvamarul are grijă să prindă brațele și picioarele victimei, mișcarea se va efectua
încet fără a brusca gâtul victimei. Odată ajuns pe mal, salvamarul lasă cu grijă partea
superioară pe sol urmând încet și restul corpului după care pot începe manevrele de
resuscitare.
Primul ajutor și reanimarea. Dacă cel salvat nu și-a pierdut cunoștința trebuie
dezbrăcat, sters de apă, îmbrăcat cu haine călduroase și să înghită ceaiuri calde. Când
victima și-a pierdut cunoștința se cheamă un medic, iar până la venirea acestuia, se
vor lua toate măsurile pentru readucere la viață. Măsurile care se iau pentru reanimare
trebuie să fie simple eficace și efectuate cât se poate de repede.
 Acțiunea respectivă poate fi îndeplinită de oricine care cunoaște toate aspectele
importante ale reanimării. După scoaterea înecatului din apă, acesta va fi dezbrăcat
așezat cu fața în sus și capul în hiperextensie, i se vor curăța căile respiratorii
superioare de secreții, vărsături, alge, etc.cu o batistă. Mandibula va fi trasă în jos, iar
limba scoasăși legatăcu o batistă sub bărbie, între dinți se va pune o bucățica de lemn
pentru a menține gura deschisă. Apoi i se va scoate apa din plămân și stomac. Aceasta
se poate face folosind unul din procedeele:
- apucarea de picioare a victimei și salvatorul se învârte cu el pe loc;
- salvatorul stă pe un genunchi ținând înecatul pe coapsă culcat înainte cu fața în jos,
în această poziție îl scuturăși îl apasă ușor pe torace ;
- se prind picioarele înecatului pe umerii salvatorului, în așa fel încât capul și corpul
să atârne sprijinite pe spatele salvatorului. In acest mod salvatorul merge în cerc cu
60-80 pași pe minut.
Reanimarea submersatului are trei procedee principale:
- asigurarea trecerii aerului în căile respiratorii;
- respiraţia artificială;
- masajul cardiac extern.
Căile respiratorii pot fi inundate de apă („înecatul albastru”). In unele cazuri
nasul şi gura pot fi umplute cu nisip, nămol etc. După ce submersatul a fost scos la
mal, imediat este chemat medicul. Pînă la venirea lui se iau toate măsurile de
reanimare la viaţă. Victimei i se curăţă gura şi nasul de nisip cu o batistă curată sau cu
o bucată de tifon. Apoi i se va trage limba afară din fundul gîtului. Pentru a evacua
apa din stomac şi plămîni salvatorul se sprijină pe un genunchi, aşează victima cu faţa
în jos peste celălalt şi o loveşte uşor de cîteva ori pe spate.
In continuare îi va face respiraţia artificială, pentru a o readuce la viaţă. Ea
poate fi efectuată fără aparate sau cu ele. Şi începe cu inspiraţia (insiuflaţia).
Insuflaţia directă permite, ca în 15 sec (după 4 insuflaţii) să aibă loc
normalizarea proceselor gazoase din sînge. Metoda cea mai eficace este din gură în
gură şi din gură în nas. Ea se poate realiza direct prin batistă în felul următor: după o
inspiraţie profundă reanimatorul suflă în gura victimei pînă la flexia toracelui,
strîngîndu-i nasul cu degetele sau cu o pensă specială, pentru a evita pierderea de aer.
Expiraţia, după cum am spus, este pasivă. Ritmul procedeului la început este mărit,
apoi ajunge la 14—18 insuflări pe minut.
În timpul respiraţiei artificiale se va face masajul cardiac. Pentru aceasta
salvatorul pune mina ceva mai jos de regiunea inimii victimei, iar cealaltă—pe prima
şi execută apăsări rapide în jos.
După fiecare apăsare mîinile se vor lua imdeiat de pe victimă. Respiraţia
artificială şi masajul se vor executa consecutiv: după fiecare insuflare vor urma trei-
patru apăsări, apoi manevra se va repeta din nou.
Masajul inimii trebuie de coordonat cu tempoul respiraţiei artificiale, presiunea
pe torace se execută numai la expiraţie.
Metoda Heimlich de respiraţie artificială.
Metoda Heimlich recomandă când accidentatul nu poate fi transportat și terenul
nu permite efectuarea procedeelor specifice manevrei Silvester.
Salvatorul se plasează în spatele înecatului, îi va cuprinde talia cu mâinile, cu un
pumn plasat la nivelul zonei epigastrice, cealată mână susținând pumnul. Cu pumnul
se apasă de 5 ... 8 ori, în mod brusc, cu o mișcare din față către spate și de jos în sus.
Atunci când înecul se produce departe de mal sau de vreo ambarcațiune,
salvatorul va trebui să deflecteze capul accidentatului și să aplice acestuia lovituri
scurte cu latul palmei (ca la karate) pe coloana vertebrală. Această metodă este
eficientă dacă se aplică în primele secunde după un „înec“ de scurtă durată, la un
accidentat ridicat inconștient.
În anumite cazuri, se va începe respirația „gură la gură“ încă din apă.
Dacă înecatul este un scafandru echipat, i se va trage capul pe spate, salvatorul se va
plasa în spatele victimei și îi va aplica direct respirația „gură la gură“ sau va folosi
pentru reanimare tubul de respirat, pensându-se nasul cu degetele.
Metodele de respirație artificială se împart în două categorii:
- prin acțiune externă - folosind mișcări care lărgesc și micșorează cutia toracică
pentru a favoriza pătrunderea aerului în plămâni și evacuarea lui,
- prin acțiune internă - insuflarea directă a aerului în plămâni, eventual cu ajutorul
unor aparate speciale.
Procedee de respirație artificială prin acțiune externă:
Inecatul culcat pe spate cu o pătură făcută sul sub omoplați. Cel care efectuează
manevrele de respirație se asează pe genunchi la capul înecatului, apucându-i brațele
de articulația pumnului. Salvatorul execută o mișcare semicirculară de extensie până
când brațele ajung în prelungirea corpului înecatului și lateral de salvator. Apoi se
aduc brațele îndoite petorace și se apasă pe toracele înecatului. Ritmul optim 8 - 10
mișcări pe minut.
Inecatul culcat cu fața în jos, cu capul răsucit spre stânga și mâinile în dreptul feței.
Cel care execută manevrele de respirație stă deasupra înecatului cuprinzând între
genunchi, picioarele acestuia. Din această poziție se execută o compresiune asupra
toracelui cu mâinile aplicate pe partea posterioară a toracelui în așa fel încât vârful
omoplatului să fie cuprins între degetul mare și arătător. Salvatorul apasă cu toată
greutatea sa toracele înecatului realizând expirația. Inspirația se realizează prin
încetarea presiunii și revenirea toracelui în poziția inițială.Ritmul este de 12 -13
mișcări pe minut. Se recomandă ca manevra de expirație să fie mai lungă 3 timpi, iar
inspirația 2 timpi.
Inecatul culcat cu fața în jos -la fel ca mai sus cu brațele lateral. Salvatorul stă la
capul înecatului sprijinit pe un genunchi și pe talpa celuilalt. Expirația se realizează
prin apăsarea pe baza toracelui cu ambele mâini, iar inspirația prin ridicarea brațelor
victimei apucate imediat deasupra cotului și se termină prin așezarea lor încet pe sol.
Ritmul mișcărilor este de 10 - 14 pe minut.
 Insuflarea aerului în plămânii înecatului este recunoscută ca cea mai eficientă în
restabilirea respirației. Se poate face gură la gură sau gură la nas. Poziția înecatului
culcat pe spate cu capul întors la stânga. După o inspirație profundă salvatorul suflă în
gura victimei până la destinderea toracelui acestuia strângându-i în același timp nasul
cu degetele. Expirația se realizează pasiv prin revenirea toracelui la forma inițială.
Ritmul manevrei rapid la început revine la 10 - 20 insuflări pe minut. Manevra se
execută până la restabilirea funcțiilor respiratorii (uneori după o ora și jumatate și mai
mult) sau până la apariția semnelor certe de moarte definitivă. Tehnica respirației gură
la nas este indicată la cei care au convulsii. Metoda are avantajul că victima nu-l poate
mușca pe salvator și aerul insuflat nu riscă să ajungă în stomac.
Insuflarea de aer cu ajutorul aparatelor - aceasta metodă se aplicănumai de persoane
specializate în condițiile existenței unui post de prim ajutor, salvare sau spital.
Indiferent de condițiile în care este facută respirația directă, eficientă se poate
constata prin dispariția culorii cianotice a victimei, caracterul mișcărilor respiratorii,
intercalarea mișcărilor spontane de inspiratie.
In cele mai multe cazuri susținerea sau restabilirea funcțiunilor inimii, impun
folosirea de urgență a masajului cardiac extern. El se impune în orice sincopă cardiacă
dând rezultate bune numai în cazul când este asigurată oxigenarea sângelui.Masajul
cardiac extern se realizează prin presiuni ritmice, orientate dinainte înapoi, efectuate
puternic, scurt cu podul palmei pe stern. Aceste presiuni se execută numai în
expirație.
Poziția victimei este culcat pe spate de preferință pe un plan dur. Ritmul
mișcărilor va fi de 50 - 60 compresiuni pe minut. Mișcările se fac suficient de energic
fără a fi însă brutale pentru a nu produce traumatisme.
Apariția pulsului periferic și a tensiunii arteriale, micșorarea dilatației pupilei și a
cianozei sunt semnele de eficacitate a manevrelor folosite.In orice situație însă se vor
continua toate manevrele de reanimare până la apariția semnelor sigure de moarte
definitivă.Este foarte bine ca tot ajutorul necesar să fie acordat de persoane calificate
și un medic, iar în condiții grave victima să fie transportată la cel mai apropiat spital
unde i se pot aplica intervenții medicamentoase sau chirurgicale speciale.
După ce respirația și circulația s-au restabilit cel salvat va fi ținut la aer curat, va
fi îmbrăcat cu haine călduroase și va fi încălzit progresiv de la o sursă radiantă.
Nu se recomandă folosirea de sticle cu apă caldă sau ale mijloace directe de încălzire.
De asemenea va fi supravegheat permanent un timp îndelungat.
În cazul în care, din diferite motive, metoda respirației artificiale „gură la gură“ nu
poate fi aplicată, se poate utiliza metoda Silvester.
Metoda Silvester va fi realizată în poziție înclinată, cu capul în jos cu următoarele
operații:

- sub umerii accidentatului se va pune un pachet de haine rulate, pentru a-i așeza
capul în extensie.
-se imobilizează brațele victimei prin prinderea lor de coate, procedeu care va permite
salvatorului solitar de a câștiga timp când trece la masajul cardiac.

- se vor executa mișcări ale brațelor victimei dinspre piept către lateral și în sus până
ajung de o parte și de alta a corpului, în vederea destinderii toracelui și aspirării de aer
în plămâni, urmate de mișcări de readucere a brațelor la piept cu apăsarea pe torace în
vederea expulzării aerului din plămâni, în ritm de 16 ... 18 respirații artificiale pe
minut.

La aplicarea metodei Silvester se va proceda în felul următor:

- se va evacua înecatul și se va așeza pe un teren în pantă, utilizând pentru transport

orice mijloc. Dacă transportul se va face de către mai mulți salvatori, corpul victimei
se va transporta cu fața în sus și cu capul în extensie pe spate, nivelul capului și al
trunchiului fiind mai jos decât nivelul bazinului;

-transportul victimei se va efectua pe o distanță scurtă, rapid și fără a neglija respirația

„gură la gură“.

Însuşirea înotului aplicativ este precedată de însuşirea unuia sau a cîtorva

procedee de înot sportiv. Deosebirea dintre tehnica înotului sportiv şi a celui aplicativ
este determinată de sarcinile aplicative concrete. De aceea, pentru a însuşi înotul ap-
licativ, elevii trebuie să înveţe tehnica mişcărilor de picioare, caracteristice
procedeelor care corespund particularităţilor lor individuale.
După ce mişcările de picioare au fost în general însuşite se va trece la cele de
braţe, apoi în coordonare cu respiraţia şi cu mişcările de picioare.
Pentru însuşirea înotului aplicativ vor fi utilizate următoarele exerciţii:
Exerciţiul 1. Craul pe piept, bras pe spate numai cu ajutorul mişcărilor de
picioare (150—200 m). 2. Mers prin apă cu braţele ridicate în sus. 3. Înot pe o parte
cu picioarele (100 m), braţele (50 m). 4. Cufundarea în apă, trecerea diferitelor
obstacole, căutarea şi ridicarea diferitelor obiecte la suprafaţă. 5. Învăţarea aruncării
cu precizie la distanţă a diferitelor obiecte plutitoare de salvare. 6. Diferite moduri de
desprindere din încleştarea directă a victimei. 7. Exerciţii de urcare a unui om în
barcă. In continuare pe uscat se vor executa următoarele exerciţii:
Exerciţiul 1. Deschiderea gurii victimei, curăţirea ei de corpuri străine,
scoaterea limbii. 2. Exerciţii de evacuare a apei din plămîni şi stomac, avînd grijă de
extensia capului, spre a nu inunda din nou căile respiratorii. 3. Exerciţii de
desprindere din braţele victimei. 4. Exerciţii de lansare de pe uscat a obiectelor
plutitoare de salvare. 5. Învăţarea şi perfecţionarea respiraţiei.
Se va atrage atenţia elevilor-salvatori, că ochii trebuie să fie deschişi în timpul
înotului şi plonjării sub apă pentru a nu se expune pericolului şi a se putea orienta.
 Exerciţiul 1. Parcurgerea distanţei de 20—30 m pe piept şi pe spate în
echipament sportiv, numai cu ajutorul mişcărilor de picioare 2. Parcurgerea distanţei
de 15—20 m, numai cu ajutorul mişcărilor de braţe. 3. Parcurgerea distanţei de 15—
18 m sub apă. 4. Parcurgerea distanţei de 30— 50 m îmbrăcat. 5. Înot subacvatic la
adîncimea de 2—3 m. 6. Înot subacvatic cu ridicarea obiectelor de pe fund. 7.
Parcurgerea distanţei de 20— 30 m, numai cu ajutorul mişcărilor de picioare. 8.
Parcurgerea distanţei de 15—20 m, numai cu ajutorul mişcărilor de braţe. 9.
Remorcarea unui obiect sau elev la distanţă de 30—50 m. 10. Scoaterea
îmbrăcămintei în apă. 11. Remorcarea plutei sau luntrei. 12. Parcurgerea distanţei de
30—45 m îmbrăcat şi încălţat.
Succesiunea efectuării exerciţiilor poate fi modificată în funcţie de termenele şi
sarcinile cursului de instruire şi de gradul de pregătire a elevilor.

Însuşirea înotului subacvatic

Pentru salvator este foarte importantă scufundarea, orientarea în apă, păstrîndu-şi
calmul. La început se vor executa exerciţii pregătitoare de imitare pe uscat, care sunt
foarte asemănătoare cu cele expuse mai jos şi se practică în apă;
- o inspiraţie profundă, cufundare în apă şi expiraţie profundă pe gură şi pe nas;
- o inspiraţie profundă, reţinerea expiraţiei 10—15 sec. şi mai mult;
- o inspiraţie profundă, cufundare expiraţiei;
- ieşirea la suprafaţă, o expiraţie;
- o inspiraţie, împingerea în jos cu ieşind mult la suprafaţa apei, ridicarea
braţelor în darea cu picioarele în jos ridicarea la suprafaţa executa cu ajutorul braţelor,
cu vîsliri de sus în jos;
- aceleaşi exerciţii, braţele alipite de coapse. În continuare înotătorul întoarce
capul în jos, vîslind cu braţele şi continuă cufundarea;
- alunecări pe piept, braţele întinse în direcţia mişcării, capul se apleacă în jos,
cu îndoirea simultană a trunchiului şi ridicarea picioarelor în sus;
- acelaşi exerciţiu, cufundarea se va efectua cu ajutorul mişcărilor de braţe la
craul;
- alunecări sub apă pe piept, braţele înainte cu cufundarea treptată, lăsarea
capului în jos şi mişcarea palmelor;
- o inspiraţie, grupare şi semirăsturnare înainte, îndepărtarea picioarelor în sus,
cufundare în apă;
- alunecare sub apă ou schimbarea direcţiei deplasării. Acest exerciţiu decurge
datorită mişcării trunchiului şi corpului;
- cufundare prin orice procedeu la adîncime şi ridicarea la suprafaţă datorită
mişcărilor propulsoare de picioare ca la bras şi vîslirilor lungi de braţe pînă la şolduri;
- cufundări la o anumită adîncime şi ridicarea unui obiect de la fund;
- plonjare sub apă cu mişcări de picioare la craul şi de braţe Ia bras;
- plonjare sub apă cu mişcări de picioare pe o parte, braţele întinse înainte;
- acelaşi exerciţiu, în coordonare cu mişcări de braţe;
 - plonjare sub apă cu mişcări de braţe la bras. Vîslirile se vor executa pînă la
coapse;
- plonjarea sub apă cu mişcări de braţe şi picioare ca la bras.