Anatomia si fiziologia cavitatii abdominale

ZONA ABDOMINALĂ

Cuprinde spaţiul dintre cuşca toracică şi oasele centurii pelvine. Singurele repere osoase
aparţin zonelor învecinate: coastele, sternul, pubisul, ilionul şi coloana vertebrală.

poza

MUŞCHII ZONEI ABDOMINALE

Muschiul drept abdominal, lat simetric, formează partea ventrală a peretelui

abdominal. Originea se situează pe creasta pubisului şi simfiza pubiană, de unde urcă şi se
inseră prin trei fâşii dinţate pe coastele şi cartilajele costale VII – VIII şi apendicele xifoid.
Sunt înveliţi în teaca aponevrotică a muşchilor oblici şi transvers, care se unesc în dreptul
zonei mediane prin intermediul unei formaţiuni ligamentare puternice, linia albă. Muşchii
drepţi abdominali apropie apendicele xifoid de pubis, prin flexia toracelui pe bazin; - muşchiul oblic
extern este un muşchi lat, subţire, superficial, situat pe faţa antero –
laterală a peretelui abdominal şi toracelui inferior. Are originea pe coastele V – XII prin
digitaţii musculare şi tendinoase, alternând cu cele ale dinţatului anterior şi ale marelui dorsal.
De acolo, fibrele grupate în fascicule ajung să se insere pe linia albă, o largă aponevroză, pe
marginea superioară a simfizei pubiene, linia pectineală, spina iliacă antero – posterioară şi pe
partea anterioară a marginii exterioare a crestei iliace. În contracţie unilaterală produce
înclinarea şi rotaţia trunchiului spre acea parte; în contracţie bilaterală produce flexie;

- muşchiul oblic intern este un muşchi lat, triunghiular, situat sub oblicul extern.
Originea sa este pe creasta iliacă, ligamentul inghinal şi fascia toraco – lombară, de unde
fibrele pleacă în evantai, astfel: cele superioare către marginea inferioară a ultimelor trei
coaste, cele cu originea pe ligamentul inghinal se inseră pe creasta pubisului şi linia 9 pectineală, iar
restul fibrelor, inferioare, se unesc în linia albă. Are acţiune similară muşchiului oblic extern;

- muşchiul transvers este cel mai profund muşchi abdominal, cu originea pe creasta
iliacă internă, feţele interne ale cartilajelor ultimelor şase coaste şi treimea laterală a
ligamentului inghinal, şi inserţia prin aponevroză pe creasta şi linia pectineală a pubisului şi
pe linia albă.
poza

Abdomenul - Principalele trunchiuri arteriale si venoase din abdomen

AORTA ABDOMINALA Segmentul abdominal al aortei se intinde de la a 2-a vertebra toracala pana la
marginea inferioara a celei de-a patra vertebra lombara. Din acest segment pornesc ramuri parietale:
- artera frenica sau diafragmatica inferioara, se desprinde in dreptul celei de-a 12-a vertebre
toracale
 - 4 perechi de artere lombare

- artera sacrata medie

Tot din acest segment pornesc si ramurile viscerale: truchiul celiac, artera mezenterica
superioara, artera mezenterica inferioara, arterele renale, arterele suprarenale mijlocii, arterele
genitale. Urmatoarele ramuri terminale: arterele iliace comune stanga si dreapta

TRUNCHIUL CELIAC Este voluminos, cu diametrul de 6mm, lung de 10cm. Ia nastere la nivelul
discului intervertebral dintre a 12-a vertebra toracala si prima vertebra lombara. La nivelul colului
pancresului se imparte in cele 3 ramuri: hepatica comuna, artera gastrica stanga si artera splenica.
ARTERA MEZENTERICA SUPERIOARA Este un trunchi median nepereche, isi are originea cu
un cm sub trunchiul celiac. Are un traiect descendent, posterior de pancreas. Acompaniata de o
proeminenta desprinsa din capul pancreasului care are forma de carlig=proces uncinat. Apoi trece
anterior de protiunea a treia a duodenului unde se gaseste in mezenter, descrie o curba cu
concavitatea la dreapta. Se termina in fosa iliaca dreapta. Vascularizeaza pancreasul, intestinul
subtire si jumatatea dreapta a intestinului gros. Putin mai jos isi au originea arterele suprarenale
mijlocii stanga si dreapta dest glandelor suprarenale. Mai jos, pe partile laterale ale aortei, in dreptul
primei vertebre lombare isi au originea arterele renale pereche stanga si dreapta avand ca destinatie
rinichii. Inferior de arterele renale se gasesc arterele genitale. La barbat arterele testiculare, trec pe
peretele abdominal posterior, trec prin canalul inghinal, patrund in scrot si se termina la testicul. La
femei arterele ovariene care se distribuie la tuba uterina si la ovare. Pe fata anterioara a aortei la
nivelul celei de-a treia vertebre lombare isi are originea artera mezenterica inferioara. Patrunde in
mezoul colonului sigmoidian. Se distribuie la jumatatea stanga a intestinului gros.
SISTEMUL NERVOS AL ABDOMENULUI Vena cava inefrioara.Are un diametru de 22mm,
colecteaza sangele venos din regiunea subdiafragmatica, ia nastere din unirea celor 2 vene iliace
comune; unirea se produce in dreptul celei de-a 4-a vertebra lombara dupa care are un traiect
ascendent pe flancul drept al coloanei vertebrale. Se intinde pana la difragm. Colecteaza ram
parietale:venele lombare si frenic si ram viscerale: venele testiculare/ovariene, venele renale, v.
suprarenale, v. porta din v. hepatice, v. ombilicare la embrion. Vena porta.Dreneaza sangele venos al
tubului digestiv, al pancreasului, al splinei, al cailor biliare extrahepatice precum si venele din
peritoneul visceral si parietal. Dreneaza venele corespunzatoare a 5 artere: cele 3 ram ale trunchiului
celiac si celor 2 artere mezenterice sup
si inf. De cele mai multe ori se formeaza prin unirea venelor mezenterice sup, mezenterica inf si cu
vena lienala. Aceasta unire se produce la marginea superioara a celei de-a 2-a vertebra lombara, la
dreapta liniei mediane de unde trunchiul venei porte intra in componenta pediculului hepatic.

CONŢINUTUL ABDOMINAL

Conţinutul cavităţii abdominale include:

■ Mare parte din tractul intestinal
■ Ficatul
■ Pancreasul

■ Splina poza
■ Rinichii.
Pe lângă aceste organe cavitatea abdominală mai conţine vase de sânge, vase limfatice şi
nervi, care merg la organe, precum şi o cantitate variabilă de ţesut gras.

OMENTUL
Cea mai mare parte a conţinutului cavităţii abdominale este învelită într-o foiţă fină,
umezită, care este cunoscută sub numele de peritoneu. Cutele pe care le face peritoneul
ancorează viscerele abdominale de pereţii cavităţii abdominale şi permit acestor organe să
alunece uşor unele peste altele.

Cea mai amplă parte a peritoneu lui este omentul mare, care atârnă în jos, pornind de la
marginea inferioară a stomacului şi acoperă colonul transvers şi ansele intestinului subţire, ca
un şorţ. Omentul mare conţine o cantitate importantă de ţesut gras, care îi dă acestuia un
aspect gălbui.

ROLUL DE PROTECŢIE Omentul mare se mai numeşte şi „poliţistul abdomenului" datorită

faptului că se adună în jurul unui organ inflamat pentru a preveni răspândirea infecţiei către alte
organe. Tot el ajută
şi la protejarea organelor abdominale de traumatisme şi izolează termic abdomenul, prevenind
pierderea de căldură.
Pentru a putea descrie poziţia organelor din interiorul abdomenului, sau localizarea
durerilor abdominale, medicii au considerat utilă împărţirea abdomenului în regiuni delimitate de
planuri imaginare, verticale şi orizontale.
Abdomenul poate fi împărţit în nouă regiuni, care se pot delimita precis. Aceste regiuni sunt
delimitate de două planuri orizontale (subcostal şi inter-spinos) şi două planuri verticale (pe
linia de mijloc a fiecărei clavicule). Cele nouă regiuni sunt următoareele:
■ Hipocondrul drept
■ Epigastrul
■ Hipocondrul stâng
■ Flancul drept (zona lombară)
■ Zona ombilicală
■ Flancul stâng (zona lombară)
■ Regiunea inghinală dreaptă
■ Regiunea suprapubiană
■ Regiunea inghinală stângă
INTESTINUL SUBTIRE
Intestinul subţire este porţiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac şi intestinul gros. Are o
lungime de 6—8 m, un diametrul de 4—5 cm şi prezintă o porţiune iniţială fixă, care
descrie un segment de cerc numită duoden şi o porţiune mobilă numită jejun-ileon. Jejun-ileonul este
dispus în 15—16 anse în cavitatea abdominală şi este legat de peretele
posterior al acestei cavităţi printr-o formaţiune peritoneală, numită mezenter.
Cu lupa se observă că suprafaţa valvulelor prezintă numeroase proeminenţe de formă conică, numite
vilozităţi intestinale, care dau un aspect catifelat mucoasei intestinale (20—60de vilozităţi pe mm2).
Valvulele conivente şi vilozităţile intestinale măresc suprafaţa de absorbţie a intestinului subţire.
Peretele intestinului subţire este alcătuit, dinăuntru în afară, din următoarele patru tunici :
o mucoasă, o submucoasa conjunctivă, o musculoasa şi seroasa peritoneală. Mucoasa şi submucoasâ
participă la alcătuirea valvulelor conivente.

COLONUL
Colonul formează cea mai mare parte a intestinului gros din corpul uman. Deşi
constituie un tub continuu, colonul este format din patru segmente: colonul ascendent,
colonul transvers,colonul descendent şi cel sigmoid.

poza

In colon ajunge conţinutul lichid al intestinului subţire, din care se reab-soarbe apa pentru
a forma produsul de eliminare de consistenţă semisolids, care va fi evacuat prin rect şi canalul
anal, sub formă de materii fecale. La nivelul colonului există două curburi pronunţate,
denumite şi flexuri, respectiv flexura colică dreaptă (sau hepatică! şi flexura colică stângă (sau
splenică).

COLONUL ASCENDENT
Colonul ascendent se întinde de la valva ileocecală, până la flexura colică dreaptă, de unde începe
colo-nultransvers. Are aproximativ 12 cm lungime şi se află la nivelul peretelui
abdominal posterior (din spate), fiind acoperită pe partea din faţă şi pe laturi numai de
peritoneu, foiţa subţire de ţesut conjunctiv care înveleşte organele abdominale.
COLONULTRANSVERS Colonul transvers începe de la nivelul flexurii colice drepte, situată sub
lobul drept al ficatului şi traversează cavitatea abdominală până la nivelul flexurii colice stângi, din
vecinătatea splinei.
Cu o lungime de aproximativa cm, colonul transvers reprezintă segmentul cel mai lung şi mai
mobil al intestinului gros, fiind susţinut doar de un pliu peritoneal (sau mezenter).

COLONUL DESCENDENT

Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la marginea bazinului, de unde începe
colonul sigmoid. Deoarece flexura colică stângă este situată mai sus decât cea
dreaptă, colonul descendent are o lungime mai mare decât colonul ascendent.
COLONUL SIGMOID SI MUCOASA COLONICA Colonul sigmoid - de forma literei S - reprezintă
o continuare a colonului descendent, care începe la marginea superioară a pelvisului (bazinului).

poza

CARACTERISTICI

Are circa 40 de cm lungime şi, spre deosebire de colonul descendent, este destul de
mobil, fiind susţinut de propriul său mezenter (sau pliu peritoneal). La capătul distal, colonul
sigmoid se deschidem rect. Funcţia colonului sigmoid constă în depozitarea materiilor fecale
înainte de defecaţie, iar mărimea şi poziţia sa variază după cum este plin sau gol şi în funcţie de
aportul alimentar.
MUCOASA COLONULUI

Mucoasa colonului este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu numeroase depresiuni
adânci, sau cripte, care conţin celule secretoare de mucus. Mucusul este important pentru
lubrifierea conţinutului fecal şi protejarea pereţilor de acţiunea acizilor şi a gazelor produse de
bacteriile intestinale.

FICATUL CORPULUI UMAN Ficatul omenesc este pozitionat sub diafragma in partea dreapta a
organismului. Ficatul este printre cele mai mari organe ale corpului uman si cantareste in jur de
1kilogram jumate. Functiile ficatului pentru organism sunt vitale. Cele mai importante functii ale
ficatului sunt: - elimina toxinele din organism ( considerat si statia de epurare a organismului) - are
functie de sinteza ( produce proteine) - functie imunitara - un rol foarte important in imunitate
tumorala si celulara. - functie de stocare a mineralelor si vitaminelor, etc

poza

Este compus din doi lobi: cel din stânga mai mic şi cel din dreapta mai mare. O parte din
bila produsă în ficat se elimină direct în duoden, o altă parte se depozitează în vezica biliară
situată sub ficat.

RINICHII SI VEZICA URINARA

Rinichii (ren) sunt nişte organe pereche, în formă de bob de fasole, localizate în spatele foiţei
parietale, pe partea dreaptă şi stângă a coloanei vertebrale, sprijinite de peretele abdominal
posterior. Vezica urinară este un sac cavitar, căptuşit pe interior cu mucoasă, cu perete
musculos, localizată în bazinul mic, în spatele osului sacral.

poza

Glandele suprarenale
Sunt nişte glande endocrine pereche, situate la polul superior al rinichilor.

poza
Splina
Splina cu formă asemănătoare unei felii de pepene este localizată pe partea stângă a
abdomenului, sub diafragmă. Este un organ cu importante funcţii hematice, imunitare şi de
depozitare a sângelui.
poza

Relaţii strânse
Topografia şi funcţionarea organelor abdominale este armonizată şi interdependentă. In viscerele
situate în apropiere şi legate funcţional afecţiunile se pot răspândi, transmite cu uşurinţă de la un
organ la altul.

poza
 Presiunea abdominala si pozitia organelor Pozitia anatomica a organelor situate
in cavitatile viscerale ale trunchiului, toracica abdominala si pelvina, este determinata atat de
formatiunile anatomice care leaga aceste organe de peretii cavitatilor in care se afla sau intre ele, cat
si de presiunile existente in aceste cavitati si de echilibrul dintre aceste presiuni.
Organele nu sunt fixate rigid in regiunile in care se gasesc, ci prezinta diferite grade de mobilitate, in
concordanta cu structura lor si cu functiile pe care le indeplinesc. Acest fapt explica, de altfel,
modificarea partiala a pozitiei organelor in functie de pozitia in care se examineaza bolnavul si care
poate da nastere la erori, privind marimea si proiectia la suprafata a acestora, in semiotica medicala
si chirurgicala. Trecerea omului la ortostatism a influentat in mare masura situsul visceral (asezarea
anatomica a organelor in cavitatile trunchiului). Totodata, pozitia verticala si gravitatia au schimbat la
om gradul de impovarare al peretilor trunchiului in comparatia cu patrupedele. Indeosebi, este
importanta impovararea peretilor musculoaponevrotici antero-laterali ai abdomenului, care prin
contractia lor tonica sau fazica determina si schimba valorile presiunii intraabdominale si pelvine. In
aceste conditii, presiunea maxima se exercita asupra etajului inferior al peretelui antero-lateral al
abdomenului, ceea ce explica la om frecventa crescuta a herniilor inghinale, eventratiilor si
evisceratiilor, dizectazia muschilor drepti abdominali etc. In determinismul acestor afectiuni, la
impovararea crescuta – prin gravitatie, se adauga si alti factori conditionati tot de trecerea la
ortostatism, cum sunt texturile aponevrotice ale peretelui abdominal in regiunile inghinale. Aceasta
structura aponevrotica inlocuieste pe cea musculara de la patrupede. Ea a luat nastere ca urmare a
cresterii diametrului transvers al pelvisului, sub influenta tractiunii muschilor extensori ai coapsei pe
bazin, care a ridicat insertia muschilor lati ai abdomenului, indeosebi a muschiului oblic intern si
muschiului transvers al abdomenului. La patrupede acesti muschi aveau originea pe marginea
ventrala a coxalului, in timp ce la om se ridica pe creasta iliaca si in treimea laterala a ligamentului
inghinal. Acesti factori au determinat si traiectul canalului inghinal la om, cu inelul (orificiul)
superficial, medial si cel profund lateral. La patrupede cele doua inele se suprapun in axul
ventrodorsal al peretelui, se privesc in oglinda, ceea ce determina si scurtarea traiectului inghinal.
Intre presiunile abdominala si pelvina – pozitive – si presiunea negativa din torace, exista o legatura
indisolubila, in sensul ca ele se influenteaza reciproc. Intre cele doua presiuni exista un echilibru care
se schimba in trecerea de la pozitia verticala la decubitus.
Presiunea abdominala si pelvina este determinata de urmatorii factori:
1. contractia tonica si fazica a muschilor peretelui antero-lateral a abdomenului si jocul
contractie-relaxare a diafragmei si diafragmei pelvine;
2. forta de aspiratie toracica, aceasta ajungand in aspiratie in sptiul subfrenic drept si stang la
circa 2kg;
3. presiunea atmosferica ce comprima peretele musculoaponevrotic;
4. gradul de umplere a organelor cavitare din abdomen si pelvis;
5. inchiderea ermetica a cavitatii abdominale si pelvine. Din cele de mai sus, rezulta ca in
pozitia verticala, in axul longitudinal, exista un gradient al presiunii abdominale si pelvine intre
diafragma pelvina si di diafragma, care se micsoreaza de jos in sus si ca numai in functie de
modificarea celor doua categorii de factori se poate intelege dinamica normala si patologica a
peretilor abdomenului si pelvisului si consecintele asupra pozitiei si functiilor viscerale. In sensul
datelor expuse, de exemplu, se poate explica faptul ca ficatul, organ parenchimatos foarte greu de
circa 1500 g, situat in partea superioara a partii peritoneale isi mentine pozitia normala nu numai prin
legaturile peritoneale pe care le are cu peretii cavitatii abdominale si cu organele invecinate, ci si
gratie fortei de aspiratie toracica exercitata asupra spatiului subfrenic si a presiunii intraabdominale
scazuta in aceasta regiune. Se pot da numeroase alte exemple. Totodata, contractia muschilor
anterolaterali ai abdomenului, sustinuta de contractia diafragmei si diafragmei pelvine, inchiderea
glotei, explica in mare parte mecanismele de golire a organelor cavitare cum sunt mecanismul
defecatiei, mictiunii sau al nasterii cu expulzia fatului din uter. Din jocul acestui sistem unitar
toracoabdominal de echilibru presional se intelege, de asemenea, ca modificarea pozitiei unui organ
atrage schimbari in pozitia organelor invecinate.
In acelasi mod se explica schimbarea de topica abdominala in relaxarea patologica a
diafragmei, cand cupola relaxata dreapta sau stanga a diafragmei mult impinsa in torace deplaseaza
in partea opusa inima, pericardul si plamanul. at, in fiecare minut, circula in jur de un litru jumatate
de sange.

Stomacul
Stomacul este un organ intraperitonial, cu proiectie abdominala si toracica situat in etajul
supramezocolic al cavitatii peritoniala, cea mai mare parte din loja subfrenica.
Are o mobilitate apreciabila, mijloacele sale de fixare fiind reprezentate maibine la cele doua
extremitati prin continuitatea sa cu esofagul si duodenul.

poza

STOMACUL este segmentul cel mai lung al tubului digestiv.

ASEZAREA: se afla in cavitatea abdominala, in partea stanga , sub diafragma, in loja gastrica (etajul
supramezocolic). La omul viu are pozitia verticala, iar la cadavru este aproape orizontal.
RAPORTURI: aflandu-se situat in regiunea supramezocolica, stomacul are in partea de sus, inainte si
la dreapta, raporturi cu diafragma, ficatul si micul epiplon, la stanga cu splina, in jos cu colonul
transvers, inainte cu peretele abdominal si inapoi cu pancreasul, rinichiul stang si splina).
CONFIGURATIA EXTERNA: are forma literei ―J‖, masurand cand este plin moderat 25 cm. lungime,
10 cm. latime si 8 cm. grosime. Capacitatea mijlocie atinge 1300 ml.

STRUCTURA STOMAC

Stomacul prezinta trei portiuni:

- fundul sau marea tuberozitate este partea cea mai larga si priveste spre diafragm.
Reprezinta camera cu aer a stomacului si nu contine alimente.
- corpul este partea mijlocie;
- portiunea pilorica sau portiunea orizontala este partea inferioara, cea mai ingusta a
stomacului si are doua segmente: - antrul piloric;
-canalul piloric.