Topografia militară

TEMA: 1. Orientarea în teren fără hartă.

ŞEDINŢA 2. Lecţie ----2 ore.

Subiectele de studiu
l. Azimutul magnetic. Determinarea azimutului detaliilor din teren.
2. Orientarea în teren după azimut.
3.Ordinea deplasării în teren după azimut.
4. Respectarea direcţiei indicate şi distanţei. Ocolirea obstacolelor.

l. Azimutul magnetic. Determinarea azimutului detaliilor din teren.

 Determinarea azimutului magnetic este o operaţie curentă, care se face cu ocazia pregătirii
pe hartă a datelor necesare executării deplasării în teren după azimut.
După ce s-au fixat, pe hartă, punctul de plecare şi cel de sosire, precum şi punctele de
frântură ale itinerarului de deplasare, acestea se unesc între ele cu ajutorul unei rigle şi al unui
creion bine ascuţit, trasînd astfel pe hartă itinerarul în cauză, respectiv direcţiile de deplasare de la
un reper la altul.
Urmează apoi determinarea azimutului magnetic al acestor direcţii. Pe hărţile topografice
militare, pe care este trasat caroiajul rectangular (kilometric), este mai uşor să se măsoare mai întîi
orientările, ca apoi acestea să fie transformate în azimute magnetice. După cum se ştie, orientarea
(6) este unghiul format dintre direcţia nord a liniei verticale de caroiaj şi direcţia spre un detaliu
considerat de pe hartă ; acest unghi se măsoară (ca şi azimutul, în sensul acelor ceasornicului, de la
0° Ia 360° sau de la 0° la 400°). Legătura dintre azimutul magnetic (A,„) şi orientare se exprimă
cu ajutorul relaţiei A,„ =8 — (D,„ — y), în care 8 este orientarea măsurată pe hartă, iar D,
„ (declinaţia magnetică) şi y = convergenţa meridianelor, care se deduc din textul situat în stînga
jos din afara cadrului hărţii.
Declinaţia magnetică (D,„), ca şi convergenţa meridianelor (6), poate fi estică sau vestică (fig.
2).

Fig. 2. — Declinaţia magnetică, convergenţa meridianelor, poziţia meridianului geografic

faţă de caroiajul rectangular al unei hărţi şi modul de deducere a orientării (G). a azimutului
magnetic (Am) şi geografic (Ag)
 2. Orientarea în teren după azimut.

Orientarea în teren constă în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în

raport de detaliile înconjurătoare de planimetrie şi relief.
După cum este cunoscut, în afară de punctele cardinale est, vest, sud, nord se mai folosesc
şi puncte intermediare cu : nord-est, nord-nord-est ş.a. aşa cum se indică în fig. 1.1.
Prin noţiunea de ,.punct de staţie se înţelege locul pe care îl ocupă în teren, la un moment
dat, un militar, o maşină de luptă sau o subunitate.
Precizarea punctului de staţie se formează prin antrenamente repetate executate în condiţii
variate, pe timp de zi şi de noapte, precum şi în condiţii de vizibilitate redusă (ploaie, ninsoare,
ceaţă, praf. fum de mascare etc).

Fig. 1.1 — Punctele cardinale

Pe timpul de luptă apar situaţii în care militarii trebuie sa determine punctele cardinale în
oricare punct de staţie s-ar găsi.
Principalele mijloace cu ajutorul cărora se determină punctele cardinale sînt următoarele :
a) Cu busola. Se deblochează acul magnetic al busolei şi se roteşte aceasta în plan
orizontal, pînă cînd vîrful acului care reprezintă nordul va coincide cu gradaţia zero de pe cadran.
Literele N, S, E, "V de pe cadran vor indica direcţiile spre punctele cardinale respective (fig. 1.2).
 fig. 1.2—Orientarea în teren cu busola

Succesiunea activităţilor pentru orientarea în teren fără hartă cu ajutorul busolei este
următoarea:
a) se determină direcţia punctelor cardinale;
b) se determină punctul de staţie faţă de reperele din teren;

a) Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei începe prin stabilirea direcţiei Nord
astfel:
- se roteşte capacul busolei până când indicii de la cătare se suprapune pe gradaţia 0 0 de pe
cadran;
- se aşează busola în palmă pe poziţia orizontală şi se deblochează acul magnetic cu ajutorul
opritorului;
- se lasă acul să se stabilească şi se întoarce cu busola ţinută în palmă, pînă cînd vârful
acului magnetic ajunge în dreptul gradaţiei 0 de pe cadran, respectiv în prelungirea
indicaţiei cătării;
- fără a schimba poziţia corpului şi a busolei, se ridică cu atenţie palma cu busola şi se
reperează în teren un detaliu ce se găseşte pe această direcţie care materializează direcţia
N din punctul de staţie;
- celelalte puncte cardinale se determină succesiv prin întoarcerea exactă a cîte 90 0, iar
direcţiile spre acestea se materializează deasemenea prin repere.
 După determinarea punctelor cardinale se raportează astfel: ”Nordul – pe direcţia turnului
de retlanslaţie din faţă; Estul – pe direcţia podului din piatră de pe pârâu; Sudul – pe direcţia
casei izolate din vale; Vestul – pe direcţia pomului izolat de pe panta dealului.”
b) Pentru a determina punctul de staţie se va proceda astfel:
- se aleg în teren cîteva detalii de planimetrie sau relief situate mai aproape de punctul de
staţie şi dispuse pe cît posibil de uniform în jurul acestuia sau în sectorul de observare
repartizat şi se determină azimutul magnetic în următoarea succesiune: se lasă ca acul
magnetic să se stabilească spre N, după ce se roteşte capacul busolei pînă cînd cătarea se
va opri în direcţia reperului ales (pilon izolat) şi se citeşte indicaţia de pe cordan (360);
- se apriciază sau se măsoară (după caz) distanţele pînă la aceste repere, determinînd în
acest fel poziţia punctului de staţie.
După determinarea punctlui de staţie se va raporta astfel: “Grupa noastră se află în câmpul
de grâu, avînd la N-E 320, distanţa 150 m un pilon izolat; S-E 125 0, distanţa 300 m dealul cu
cota 220,5; S-V 2100, distanţa 1500 satul Grătieşti.”

3.Ordinea deplasării în teren după azimut.

Esenţa deplasării după azimut constă în iscusinţa de a găsi şi menţine cu ajutorul busolei a
direcţiei indicate. Pentru aceasta e necesar de a cunoaşte datele pentru deplasare — azimuturile
magnetice de la un reper la altul şi distanţa dintre repere. De obicei, comandantul plutonului
indică comandantului grupei datele pentru deplasare. De asemenea, în acelaşi timp cu darea
misiunii îi înmânează şi schema itinerarului sau tabelul azimuturilor. Cîteodată aceste date sunt
pregătite de însuşi comandantul grupei.
Deplasarea după azimut se efectuează atât pe jos, cât şi cu autovehiculul. Modul de
deplasare pe jos după azimut va fi examinat după modelul indicat pe schemă.
Pentru deplasarea după azimut se procedează în felul următor:
- după primirea misiunii de a executa deplasarea se studiază pe hartă terenul dintre punctul
de plecare şi punctul de sosire şi se alege un itinerar uşor de parcurs pentru a ocoli obstacolele şi
barajele din teren;
- se trasează pe hartă itinerariul ales;
- se delimitează pe porţiuni itinerariul în aşa fel ca fiecare segment se fie pe linie dreaptă;
- se determină pe hartă lungimea fiecărei porţiuni a itinerariului şi azimutul direcţiei de
deplasare;
- toate datele privind deplasarea se înscriu în carnet sub forma unui tabel sau a unei scheme
(fig. 2).
 Fig.2
Deplasarea începe din punctul de plecare (de la stâlpul kilometric situat la cotitura drumului).
În punctul de plecare, înainte de începerea mişcării se procedează astfel:
- se eliberează acul busolei;
- se aşează indicele capacului (cercului) mobil al busolei în aşa fel încît acesta să vină în
dreptul numărului egal cu valoarea azimutului primei laturi (segment) a itinerariului (în
cazul nostru 3350);
- se întoarce încet busola pînă cînd diviziunea 00 a busolei va coincide cu vârful acului
magnetic care indică direcţia N.
În această poziţie dispozitivul de vizare (crestătura şi cătarea) al busolei arată direcţia de mers
după azimutul 3350;
- se alege pe această poziţie un reper oarecare (pom izolat) şi se începe deplasarea pe
direcţia acestui reper.
Ajunşi la reperul ales, trebuie să ne oprim şi să ne orientăm din nou cu ajutorul busolei şi cu
acelaş azimut alegem un alt reper (3 pomi izolaţi) pe aceiaş direcţie şi continuăm deplasarea pe
direcţia acestui reper. Procedăm astfel pînă cînd ajungem la primul punct de schimbare a direcţiei
şi ne deplasăm spre el în acelaş fel.
De reţinut, că atunci cînd deplasarea se face după azimut trebuie să se numere paşii (în
dubli paşi şi să se transforme în metri), începînd de la fiecare punct de schimbare a direcţiei.
Pe timpul deplasării după azimut important este să măsurăm corect azimutul şi distanţa pe
hartă, iar după aceasta să reperăm corect direcţia pe teren după azimutul dat şi să nu greşim la
numărarea paşilor pentru a respecta strict distanţa parcursă.
în punctul iniţial al itinerarului (primul reper ) se stabileşte cu ajutorul busolei azimutul
direcţiei de la R1 spre R2(reperul al doilea), adică 25°. Orientând busola se vizează prin gaură şi
cătare în faţă şi se observă în teren un oarecare obiect care se află srict pe această direcţie.
Aceasta va fi un reper intermediar sau secundar care se va folosi în continuare pentru
menţinerea direcţiei. Se începe deplasarea spre acest reper, calculându-se concomitent paşii dubli.
în exemplul nostru, pe primul sector de cale, în calitate de reper intermediar (secundar) poate fi
ales un tufar separat. Ajungând până la el, din nou se stabileşte cu ajutorul busolei direcţia
deplasării spre reperul al doilea conform aceluiaşi azimut 25 ca şi în punctul iniţial. Pe această
direcţie se observă următorul reper intermediar (de exemplu o grămadă de pietre) şi se continuă
deplasarea spre el şi aşa mai departe până se va trece distanţa dată (633 de dubli paşi) de la primul
reper (Nisporeni) până la reperul al doilea (Vad).
 La reperul al doilea, indicatorul cătare se deplasează Ia o nouă diviziune ce corespunde
azimutului magnetic pentru reperul al treilea, direcţia de la vad până la întretăierea potecii cu alta,
adică cu 12°, apoi se repetă aceleaşi acţiuni ca şi în timpul deplasării spre reperul al doilea. Astfel,
deplasarea după azimut se efectuează prin treceri succesive de la un reper ia altul folosindu-se pe
parcurs reperele intermediare. Dacă direcţia deplasării coincide cu detaliul, care este dispus într-o
linie dreaptă (linia de transmisiuni, poteca, malul canalului, şanţul, etc.), deplasarea se efectuează
de-a lungul lui şi rămâne doar de a socoti paşii dubli.

4. Respectarea direcţiei indicate şi distanţei. Ocolirea obstacolelor.

Nu rareori se pot întâlni nu numai obstacole naturale, ci şi artificiale (câmpuri minate,

grămezi în păduri, etc), pe care e mai uşor să le ocoleşti decât să le învingi. Ocolirea obstacolelor
se efectuează astfel: pe partea opusă a obstacolului, exact după direcţia deplasării se observă un
oarecare obiect de pe teren şi din ochi se stabileşte distanţa : se socoate distanţa traversată până la
punctul de oprire în faţa obstacolului, iar după aceea, ocolind obstacolul, se iese spre obiectul
observat de partea opusă a obstacolului; instalându-se lângă acest obiect, se adaugă la distanţa
traversată până la punctul de oprire lăţimea măsurată a obstacolului şi, stabilind cu ajutorul
busolei direcţia căii de mai departe, se continuă deplasarea