Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
1. Orientarea în teren .
Orientarea în teren consta în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în raport cu
detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief, alegerea direcţiei necesare pentru deplasare şi menţinerea ei
în timpul deplasării. La baza orientării stă priceperea de a alege în teren reperele şi folosirea lor în calitate de
faruri care indică direcţiile, punctele şi hotarele necesare. Ca reper poate servi orice obiect, care atrage imediat
atenţia la privirea spre teren conform posibilităţilor, reperele se aleg uniform în sensul frontului şi în adâncime
pentru a asigura mai exact şi mai rapid indicarea ţintei care a apărut în orice loc. Reperele stabilite se se-
lectează de la dreapta spre stânga şi pe hotare — de la sine în direcţia inamicului.
Determinarea părţilor orizontului.
Punctele cardinale se stabilesc cu ajutorul busolei, corpurilor cereşti şi semnelor detaliilor. Pentru stabilirea
direcţiilor spre punctele cardinale e deajuns să se cunoască doar o singură direcţie — spre nord. Dacă ea se
cunoaşte, atunci la dreapta va fi est, la stânga vest, iar în partea opusă nordului — sudul.
Pentru stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul busolei, trebuie să se ţină busola orizontal şi, lăsând în
jos acul, să se întoarcă busola astfel ca vârful de nord al acului magnetic să coincidă cu diviziunea zero a
scării. La o astfel de poziţie a busolei, literele N, S, E, V de pe scară vor corespunde cu direcţia nordului,
sudului, estului şi vestului.
Cu ajutorul soarelui şi ceasului, punctele cardinale se stabilesc în următorul mod: ceasul se ţine orizontal
astfel ca acul ceasului să fie orientat spre Soare ; unghiul dintre acul ceasului şi direcţia din centrul cadranului
spre cifra 1 se va împărţi în două. Linia care împarte acest unghi în două părţi va indica direcţia spre Sud.
Punctele cardinale se pot stabili, de asemenea, cu ajutorul Stelei Polare. Ea totdeauna se află la nord şi se
caută după constelaţia Ursa Mare.
La stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul detaliilor, e necesar să se cunoască următoarele:
— muşuroaiele de furnici se află de regulă, la sudul copacilor, buturugilor, tufarilor din apropiere ;
partea de sud a muşuroaielor e mai puţin înclinată decât cea de nord ;
— muşchii şi lichenele acoperă tulpinile copacilor, pietrele, stânci, construcţiile vechi de lemn din
partea de nord;
potecile împart, de regulă, masivele mari de pădure, aproape strict pe linia nord-sud şi est-vest;
3
— pe plăcile de lemn ale stâlpilor înfipţi la intersecţiile potecilor din pădure, sectoarele se numerotează
de la vest spre est (din stânga spre dreapta). Cifrele cu numere mai mici se află la nord-vest şi nord-est, iar cu
numere mai mari — Ia sud-vest şi sud-est
Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin repere sau azimut şi trebuie, pe cât
posibil, să se intersecteze pe limita dinainte a dispozitivului trupelor proprii cu ale posturilor de observare
vecine.
În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin linii convenţionale, astfel (Fig.
14.):
- zona apropiată, cuprinde poţiunea de teren în care obiectivele (personalul şi tehnica de luptă, lucrările
genistice, precum şi detaliile de planimetrie) pot fi văzute clar cu ochiul liber;
4
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai îndepărtată a zonei apropiate şl până
unde observatorul poate recunoaşte cu ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele copacilor şi caselor;
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată a zonei mijlocii şi până la limita
vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul aparatelor de observare din înzestrare.
Când terenul limitează posibiltătile de observare în adâncime, sectorul nu se mai împarte în zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută observarea circulară a spaţiului
terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de observare.
5
Pe timpul de luptă se ivesc situaţii în care militarii trebuie sa determine punctele cardinale în oricare
punct de staţie s-ar găsi.
Principalele mijloace cu ajutorul cărora se determină punctele cardinale sînt următoarele :
a) Cu busola. Se deblochează acul magnetic al busolei şi se roteşte aceasta în plan orizontal, pînă cînd
vîrful acului care reprezintă nordul va coincide cu gradaţia zero de pe cadran. Literele N, S, E, "V de pe cadran
vor indica direcţiile spre punctele cardinale respective (fig. 1.2).
b) După Steaua Polară. Steaua Polară se găseşte pe prelungirea imaginară a dreptei care trece prin
ultimele stele (roţi) ale Carului Mare, la aproximativ de 5 ori distanţa dintre roţi şi face parte din constelaţia
Carului Mic (fig. 1. 3). Direcţia spre ea indică nordul.
6
c) După Soare şi ceas. Se ţine ceasul în plan orizontal şi se roteşte pînă ce indicatorul orar se
îndreaptă pe direcţia Soarelui. Bisectoarea unghiului format de indicatorul orar şi linia care trece prin
cifra 12 de pe cadran indică direcţia sud (fig. 1.4).
7
Fig. 1.5 — Orientarea în teren după elemente ale acestuia : altarele bisericilor, muşchii
copacilor etc.
8
2.Determinarea azimutului detaliilor din teren.
Determinarea azimutului magnetic este o operaţie curentă, care se face cu ocazia pregătirii
pe hartă a datelor necesare executării deplasării în teren după azimut.
După ce s-au fixat, pe hartă, punctul de plecare şi cel de sosire, precum şi punctele de
frântură ale itinerarului de deplasare, acestea se unesc între ele cu ajutorul unei rigle şi al unui
creion bine ascuţit, trasînd astfel pe hartă itinerarul în cauză, respectiv direcţiile de deplasare de la
un reper la altul.
Urmează apoi determinarea azimutului magnetic al acestor direcţii. Pe hărţile topografice
militare, pe care este trasat caroiajul rectangular (kilometric), este mai uşor să se măsoare mai întîi
orientările, ca apoi acestea să fte transformate în azimute magnetice. După cum se ştie, orientarea
(6) este unghiul format dintre direcţia nord a liniei verticale de caroiaj şi direcţia spre un detaliu
considerat de pe hartă ; acest unghi se măsoară (ca şi azimutul, în sensul acelor ceasornicului, de la
0° Ia 360° sau de la 0° la 400°). Legătura dintre azimutul magnetic (A,„) şi orientare se exprimă
cu ajutorul relaţiei A,„ =8 — (D,„ — y), în care 8 este orientarea măsurată pe hartă, iar D,
„ (declinaţia magnetică) şi y = convergenţa meridianelor, care se deduc din textul situat în stînga
jos din afara cadrului hărţii.
Declinaţia magnetică (D,„), ca şi convergenţa meridianelor (6), poate fi estică sau vestică (fig.
2).