PLAN-CONSPECT

pentru desfăşurarea şedinţei la „Topografia militară”

TEMA: 1. Orientarea în teren fără hartă.

ŞEDINŢA Nr.1 Orientarea şi indicarea obiectivelor în teren fără hartă.

DETALII ORGANIZATORICE

Durata: 80 min.
Loc de desfăşurare: clasa de studiu
Forma de organizare: exerciţiu în grup
Metode didactice: demonstrarea arătare
Mod de organizare a lucrului: frontal
Bibliografie: topografia militară
Asigurarea materială: manuale, planşe, proiect didactic.

PLANUL DESFĂŞURĂRII ŞEDINŢEI

SECVENŢA INDTRODUCTIVĂ ................................................5 min.

primesc raportul;
verific prezenţa;
controlul asigurării (pregătirii) materialelor;
aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei.

SECVENŢA DE INSTRUIRE ...................................................70 m

III. SECVENŢA FINALĂ .....................................................................10 min.

1
 DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI

CONŢINUTUL ORIENTĂRII ÎN TEREN.

Obiectul şi importanţa topografiei militare

Topografia este o ramură a ştiinţei geodezice care se ocupă cu studiul metodelor de măsurare a terenului
şi reprezentarea acestuia pe o suprafaţă plană, sub formă de harţi.
în prezent, topografia se bazează pe două tehnici de reprezentare în plan a terenului, şi anume pe tehnica
măsurărilor terestre (topografia clasică sau generală) şi pe tehnica fotogram-; metrică (topo-
fotogrammetria).
Topografia militară este o parte a topografiei generale şi are ca obiect metodele de studiere a terenului,
de folosire a hărţilor şi fotogramelor, executarea unor măsurări expeditive în teren şi întocmirea unor
schiţe ale terenului în scopul organizării, planificării şi conducerii acţiunilor de luptă ale trupelor. Astăzi
sînt de neînchipuit organizarea, planificarea şi pregătirea oricărei acţiuni de luptă fără folosirea hărţilor
topografice de către comanr danţi şi statele majore.
Ţinînd seama de importanţa terenului în organizarea şi desfăşurarea luptei, topografia militară trebuie
considerată ca un element de bază, ca parte componentă a pregătirii tactice şi operative a comandanţilor.
Arta de a studia terenul, de a aprecia just influenţa pe care o are în observare, mascare şi luarea hotă-
rîrilor este de aceeaşi importanţă cu cercetarea inamicului şi cu judicioasa folosire a tehnicii şi
armamentului.
Terenul de orice natură este multilateral prin el însuşi, cuprinzînd multe detalii şi elemente care nu pot fi
prevăzute în nici o descriere, nu pot fi cuprinse în nici o indicaţie. Trupele, în desfăşurarea diferitelor
acţiuni de luptă, au de întîlnit toată varietatea de detalii şi caracteristici specifice terenului, ale căror pro-
prietăţi tactice vor depinde la rîndul lor de condiţiile climaterice şi atmosferice, de anotimp. Toate
acestea impun cu necesitate o studiere amănunţită şi continuă a terenului.
Orientarea în teren şi indicarea obiectivelor (fără hartă)
Noţiuni de bază

A ne orienta în teren înseamnă a determina punctele cardinale şi punctul de staţie, în raport cu detaliile
înconjurătoare de planimetrie şi relief. Pentru a ne putea orienta uşor trebuie să ştim a determina
direcţiile (a măsura unghiurile) şi distanţele în teren.
Direcţia liniei drepte (OC) din teren (fig. 1) este determinată de unghiul orizontal (A) format de această
direcţie şi oricare altă direcţie (OB), considerata drept origine. Se numeşte unghi orizontal unghiul
format de proiecţiile liniilor drepte (aliniamentelor drepte din teren) pe planul orizontal. Drept origine
poate fi luată oricare dreaptă bine determinată care trece prin punctul de staţie şi un detaliu bine văzut
pe teren, numit reper.

Fig.1

2
Cînd orientarea se face după punctele cardinale, drept origine se consideră linia imaginară care
corespunde direcţiei nord-sud şi care trece prin polii geografici ai Pămîntului, adică meridianul
geografic sau meridianul adevărat.
Cînd orientarea se face după punctele cardinale determinate cu ajutorul busolei, de obicei se consideră
drept meridian (linia nord-sud) direcţia care trece prin vîrfurile acului magnetic. Dar vîrfurile acului
magnetic nu arată direcţia meridianului geografic, ci meridianul magnetic, polii magnetici. Unghiul
format de aceste două direcţii (direcţia meridianului geografic şi direcţia meridianului magnetic) este
denumit declinaţie magnetică si se olâţine aşa cum vom arăta la cap. 13.
Poziţia polilor magnetici se schimbă încet cu timpul şi de aceea, într-un punct oarecare de pe suprafaţa
Pămîntului, se modifică treptat şi direcţia indicată de acul magnetic. Aşadar acul magnetic dă o valoare
aproximativă a direcţiei nord-sud.
După determinarea în teren a direcţiei nord se pot stabili uşor şi celelalte puncte cardinale, precum şi
direcţiile intermediare.

In cele ce urmează ne propunem să prezentăm unele metode şi procedee expeditive de orientare care
satisfac cel mai adesea nevoile militare.

Determinarea punctelor cardinale după aştri şi prin alte procedee

După poziţia Soarelui

Pe latitudinile mijlocii se poate considera cu aproximaţie că Soarele se află în

poziţiile următoare:

luna
Poziţia Soarelui februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulienoiembrie, decembrie, ianuarie
august, septembrie,
La est la oia 6 la ora 8 nu se vede

La sud la ora 12 la ora 12 la ora 12

La vest la osa 18 la ora 18 nu se vede

Se înţelege că în zilele din lună cînd Soarele n-a răsărit sau a apus la orele indicate în tabel metoda de
orientare nu poate fi folosită.

După Soare şi ceas

Pentru a ne orienta în teren cu ajutorul ceasului şi Soarelui vom ţine ceasul în faţa noastră, în plan
orizontal, rotiiidu-1 astfel încît acul orar să fie îndreptat spre acel punct de pe linia orizontului în dreptul
căruia se află Soarele (fig. 2). Bisectoarea unghiului format de acul orar şi linia ce trece prin cifra 12 de
pe cadran, considerînd sensul de la centrul ceasului spre exterior, va arăta direcţia spre sud.
Aceasta rezultă din faptul că Soarele parcurge drumul său aparent în jurul Pămîntului în decurs de 24
ore, iar acul care indică orele parcurge tot cadranul în 12 ore. In consecinţă, dacă îndreptăm scul orar al
ceasului spre Soare la amiază, cînd arată ora 12, atunci el ne indică direcţia spre sud. Cum acul are o
mişcare de două ori mai repede decît Soarele trebuie să considerăm numai jumătate din unghiul format
pe cadran de acul orar şi direcţia spre cifra 12. Cînd acul orar este îndreptat spre Soare, bisectoarea
unghiului arată direcţia unde ar trebui să fie Soarele la amiază, adică direcţia spre sud. Evident că
înainte de amiază va trebui împărţit la doi unghiul de pe cadran pe care acul orar trebuie să-1 parcurgă
pînă la ora 12, iar după-amiază, unghiul pe care 1-a parcurs după ora 12.
Trebuie avut în vedere faptul că primăvara şi mai ales vara (în luna iunie) determinarea direcţiilor
punctelor cardinale este mai puţin precisă, eroarea ajungînd pînă la 25°.

3
Pentru mărirea preciziei se poate folosi o variantă a acestui procedeu, care impune următoarele
operaţii:

se ţine ceasul într-o poziţie oblică sub un unghi de 40°-50° (pentru latitudinea de 40°-
50°);
- ceasul se va ţine între degetul mare şi degetul arătător în dreptul cifrelor 3, respectiv
9, avînd cifra 12 pusă privirii noastre;
se caută pe cadran mijlocul arcului de cerc între acul orar şi cifra 12 şi în acest punct se
ţine un beţişor subţire perpendicular pe cadran;
- fără a schimba înclinarea ceasului ne întoarcem împreună cu el faţă de Soare, în aşa
fel încît umbra lăsată de beţişor să treacă
prin centrul cadranului; în acest moment cifra 12 se va găsi spre sud.

Fig.3

După Steaua Polară

Pe timpul nopţii se poate afla poziţia punctelor cardinale luîndu-se în considerare faptul că dacă ne
îndreptăm cu faţa spre Steaua Polară, aceasta ne va indica întotdeauna direcţia spre nord Problema se
pune cum se găseşte pe bolta cerească Steaua Polară, care face parte din constelaţia „Carul mic" (Ursa
mică)? Pentru aceasta procedăm astfel:

4
găsim constelaţia Carul mare (Ursa mare); această constelaţie se prezintă sub forma unui grup de stele,
suficient de vizibile,, format din 7 stele strălucitoare, dispuse larg (fig. 4);
prelungim imaginar dreapta ce trece prin ultimele două stele (roţi) ale Carului mare, după cum se poate
vedea în figură; la o depărtare de aproximativ 5 ori distanţa dintre roţi se află Steaua Polară, tot atît de
luminoasă ca şi stelele oc şi P ale Carului mare.

Fig.4
După Lună

Atunci cînd condiţiile meteorologice nu permit vizibilitatea spre Steaua Polară, dar se vede Luna, pentru
determinarea punctelor cardinale se poate considera, cu aproximaţie, că Luna se găseşte în
următoarele poziţii:

Fazele Lunii (fig. 32) La ora 18 La ora

La24
ora 6

Primul pătrar (se vede numai jumătateala sud la vest

din dreapta a Lunii)
Lună plină (se vede tot discul Lunii) la est lalasud
vest

Ultimul pătrar (se vede numai jumătatea la est

sud
din stînga a Lunii)

Fig.5

5
După Lună şi ceas

Impărţim din vedere raza discului Lunii în 6 părţi egale (diametrul în 12 părţi) apreciindu-se cîte din
aceste părţi se cuprind în secţiunea transversală a părţii vizibile a Lunii (fig.5).
Dacă Luna creşte (se vede jumătatea din dreapta a discului), numărul apreciat se scade din ora cînd se
face observarea; dacă Luna descreşte (se vede jumătatea din stînga a discului), numărul apreciat se
adaugă la ora cînd se face observarea. Pentru a nu se crea confuzii privind adunarea sau scăderea
numărului apreciat se poate folosi regula arătată în figura 5. Suma sau diferenţa astfel obţinută ne va
indica ora la care Soarele se va găsi în acel loc unde în momentul observării se află Luna.
Determinînd în acest fel ora pentru poziţia Soarelui şi considerînd Luna drept Soare se obţine direcţia
spre sud, aşa cum s-a determinat în cazul orientării după Soare şi ceas. Va trebui să îndreptăm spre Lună
nu acul orar, ci cifra de pe cadran a orei astfel obţinute.
Pentru a stabili cînd creşte sau descreşte Luna se mai poate folosi şi următoarea regulă: dacă arcul Lunii
reprezintă partea rotundă din litera „73", Luna creşte (inversul cuvîntului „descreşte"); dacă arcul Lunii
seamănă cu litera „C", Luna descreşte (inversul cuvîntului „creşte").

Pentru o mai bună înţelegere a celor expuse mai sus dăm următorul exemplu: Să considerăm că
observarea se face la 4'1 şi 30m. Apreciem din vedere că 9/12 din diametru se cuprind în partea vizibilă a
Lunii, secţionată transversal (fig. 6). Faptul că se vede partea din stînga înseamnă, aşa după cum am
arătat mai sus, că Luna descreşte. Soarele se va găsi pe locul unde se află Luna la 13h şi 30"' (4h
30m+!)h ), deci cînd acul orar al ceasului ar indica lh 30™. Dacă in această poziţie a acului orar
orientăm ceasul spre Lună, direcţia sud va fi indicată de bisectoarea unghiului format în centrul cadra-
nului de ora 1,30 şi ora 12.

De reţinut este faptul că atunci cînd observaţiile se fac pe Lună plină discul se vede în întregime, avînd
deci 12 diviziuni, ceea ce corespunde celor 12 ore; prin adunarea sau scăderea lor după regulile stabilite
nu se modifică cu nimic ora indicată de ceas. In această situaţie se va îndrepta spre Lună chiar acul
orar.
În afară de procedeele descrise^mai sus, orientarea în teren fără hartă se mai poate face şi pe baza
observaţiilor asupra unor obiecte sau fenomene din natură, ca de exemplu:
-pe partea de nord copacii au coaja neregulată, crăpată, umedă şi uneori acoperită cu muşchi;
-inelele de creştere anuală observate la trunchiurile de copaci tăiaţi sînt mai îndepărtate unele de
altele în partea dinspre sud a trunchiului;
-la copacii izolaţi sau la cei de la marginea pădurilor ramurile si frun
zele sînt mai dese în partea de sud;

6
 FIG. 6
-muşchii acoperă stîncile şi pietrele mari pe partea de nord a lor;
-în partea de nord a poienelor din pădure iarba este mai deasă decît pe partea de sud;
-zăpada se menţine timp mai îndelungat în partea de nord a clădirilor si pomilor;
-la bisericile ortodoxe altarele sînt îndreptate spre est;
-în regiunile deluroase, viile se cultivă mai ales pe pantele orientate spre sud.

Orientarea în teren cu busola

Descrierea busolei şi reguli de manipulare

Pentru determinarea în teren a azimutului magnetic se folosesc diverse procedee şi metode, în funcţie de
precizia cerută întiebuinţîndu-se instrumente si aparate adecvate.
Instrumentul cel mai des întâlnit în astfel de măsurări este busola. In forma sa cea mai simplă ea este
construită dintr-un ac magnetic mobil în jurul unui ax vertical, aşezat în centrul unui disc gradat,
denumit cadran, pe care sînt indicate şi punctele cardinale.
Gradaţiile sînt exprimate în gradef sau miimi. Gradaţia zero pe cadran mai este notată şi cu litera N
(nord). Valoarea unei gradaţii pe cadran depinde de tipul şi precizia busolei. Acul magnetic poate fi
blocat cu ajutorul unui •opritoT», âvînd posibilitatea de a-1 lăsa să oscileze cînd se
întrebuinţează.
Cînd se lucrează cu busola, pentru a se asigura funcţionarea ei corectă, trebuie să fie respectate
următoarele reguli:
pentru ca părţile fosforescente să lumineze mai bine pe întuneric busola se ţine deschisă timp de 15-20
minute la soare sau lumină electrică;
în timpul deplasării sau nefolosirii acul magnetic este blocat, ferindu-1 astfel de uzură;
punctul de staţie trebuie astfel ales încît să se situeze cît mai departe de obiectele de fier sau de oţel care
ar putea influenţa acul magnetic;
se va evita lucrul cu busola pe timp de furtună cu descărcări electrice sau în apropierea liniilor electrice
de înaltă tensiune.

Verificarea busolei
Pentru a se stabili dacă o busolă este bună de întrebuinţat trebuie verificată sensibilitatea acului
magnetic. Pentru aceasta se aşază busola în poziţie orizontală (pe pămînt, pe o masă, pe o buturugă) şi
se lasă acul liber. După ce acul magnetic s-a oprit se apropie de eîteva ori un obiect de fier sau oţel (un
cuţit etc), deplasînd astfel acul magnetic din poziţia de echilibru. Dacă •după fiecare asemenea mişcare
acul magnetic revine repede cu ambele capete în dreptul aceloraşi gradaţii de pe cadran înseamnă că
acul este suficient de tensibil. Dacă însă nu revine la aceleaşi gradaţii sau revine foarte încet în-
seamnă că' acul magnetic nu este suficient de sensibil sau vîrful acului de otel pe care este suspendat s-a
uzat şi trebuie ascuţit sau că bucşa acului magnetic s-a defectat (noroi sau zgîrieturi în interior, care
trebuie îndepărtate). în aceste cazuri busola trebuie reparată.

Determinarea azimutului unei direcţii cu busola

Pentru determinarea azimutului se procedează în felul următor:

militarul se îndreaptă cu faţa spre obiectul căruia urmează să-i determine azimutul;
se deblochează acul magnetic lăsîndu-1 să oscileze, se întoarce busola în plan orizontal în aşa fel, ca
vîrful acului magnetic ce reprezintă nordul să coincidă cu gradaţia zero de pe cadran;
menţinîndu-se în permanenţă acul magnetic în poziţia iniţială sa roteşte capacul busolei pînă cînd
cătarea, ţelul şi obiectul vizat se găsesc în acelaşi plan vertical;
se citeşte pe cadran valoarea gradaţiei din dreptul indicelui, care este chiar azimutul direcţiei spre
obiectul considerat.

7
Dacă busola nu are capac rotitor cu dispozitiv de vizare, pe geamul busolei se aşază un băţ de chibrit,
astfel încît să treacă prin centrul cadranului, la capătul căruia se va citi gradaţia.
\
Deplasarea după un azimut dat

Deplasarea în teren necunoscut sau în afară de drumuri, pe timp de ceaţă, în pădure, noaptea implică
unele greutăţi din punctul de vedere al orientării după detalii din teren; în aceste cazuri se foloseşte
busola.
Pentru a ajunge la un punct dat fără a avea posibilitatea să-1 vedem va trebui să ştim direcţia şi distanţa
de deplasare. în acest caz este necesar să determinăm pe teren o direcţie spre acel punct, definită prin
azimutul magnetic. Dacă direcţia este definită prin azimutul adevărat va trebui să-1 transformăm în
azimut magnetic, ţinînd seama de declinaţia magnetică. în cazul cînd valoarea declinaţiei magnetice este
mai mică decît precizia de determinare a busolei folosite atunci azimutul adevărat poate fi considerat
egal cu cel magnetic.
Să presupunem că urmează să ne deplasăm dintr-un punct pe o direcţie al cărui azimut magnetic
este stabilit dinainte.
In punctul de plecare rotim capacul busolei pînă ce indicele ajunge în dreptul valorii stabilite, pe care o
citim pe cadran. Deblocăm acul magnetic şi ţinînd busola cu cătarea spre noi, ne întoarcem pînă cînd
vîrful nord al acului magnetic se aşază în dreptul gradaţiei zero a cadranului. Vizînd prin cătare şi ţel,
fără să mişcăm busola, căutăm pe această direcţie un detaliu de planimetrie (reper) care marchează în
teren direcţia pe care ne deplasăm. Ajungînd la detaliul stabilit, repetăm operaţiile,fixînd un alt reper pe
azimutul dat şi aşa, din aproape în aproape, vom ajunge la punctul final ce ne-a fost indicat. între reperii
astfel fixaţi se măsoară distanţa cu pasul, parcur-gînd prin însumare depărtarea de la punctul iniţial pînă
la punctul dat.
Cînd deplasarea se face pe o linie frîntă se stabilesc prin misiunea dată iungimea şi azimutul magnetic
ale fiecărei porţiuni de drum în linie dreaptă. Toate datele referitoare la deplasarea după azimut se
înscriu într-un tabel sau pe o schiţă (fig.7).

8
 FIG. 7

Nr.Traseul
crt. Azimutul magnetic Distanţa
în paşi
Fîntîna-pomul
1 stufos 340° 250

Pomul
2 stufos-colţul pădurii 100

Colţul
3 pădurii-crucea izolată 130

Cruceaizolată-pomul
4 „pară" 336° 320

Trebuie avut în vedere faptul că în determinările cu busola chiar în condiţiile respectării tuturor
regulilor se introduc unele erori, nefiind posibilă stabilirea precisă a direcţiei de deplasare. Cu
aproximaţie se poate considera că o eroare de citire pe cadran de 1° dă o abatere laterală de cea 20 m
pentru ţiecare kilometru. De aceea, dacă după ce am parcurs distanţa dată nu găsim reperul care trebuie
să fie în punctul respectiv de schimbare a direcţiei, el va trebui căutat în apropiere, într-un cerc a cărui
rază este aproximativ egală cu 1/10 din distanţa parcursă.

Procedee de indicare a obiectivelor în teren

9
Urgenţa cu care este cerută uneori poziţia unor obiective în teren face imposibilă indicarea lor cu
ajutorul aparaturii speciale sau al planurilor şi harţilor. Indicarea obiectivelor în asemenea situaţii
prezintă o mare importanţă şi trebuie să se facă în aşa fel încît o altă persoană să înţeleagă repede simplu
şi precis locul unde se află un obiectiv pe teren.
Greutatea indicării obiectivelor constă în faptul că acelaşi obiectiv văzut din observatoare diferite se
prezintă sub diverse aspecte; ceea ce se observă dintr-un observator spre dreapta, poate fi observat din
alt observator spre stînga; dintr-un observator un obiectiv este mai departe, din alt observator este mai
aproape; unele obiective se văd dintr-un observator, în timp ce din alt observator nu pot fi văzute
etc.
Înţelegerea dintre cel care transmite şi cel care primeşte se realizează prin cunoaşterea precisă a
procedeelor de indicare şi prin îndemînarea de a alege procedeul care, în condiţiuni date, poate
indica mai bine obiectivul.

Indicarea obiectivelor prin vedere directă

Pentru indicarea unui obiectiv transmiţătorul şi primitorul îrebuie să aibă un program comun privind
ordinea operaţiilor ce urmează să fie efectuate. La indicarea unui obiectiv trebuie să se aibă în vedere
următoarea succesiune a datelor transmise:
indicarea poziţiei obiectivului faţă de un punct fix, de o direcţie de referinţă, de un reper din teren etc;
comunicarea denumirii obiectivului (după un cod stabilit anterior sau după denumirea sa reală), cu
redarea uhor caracteristici ale acestuia privitor la activitate, culoare, natură, formă, dimensiuni etc;
indicarea unor detalii de planimetrie din imediata apropiere a obiectivului şi, în general, a unor
caracteristici ale terenului înconjurător.
Comunicările pentru indicarea obiectivelor se fac într-un anumit ritm, pentru a fi excluse confuziile şi
întrebările repetate ale primitorului.
Pentru indicarea obiectivelor există mai multe procedee. Se alege de fiecare dată procedeul cel mai
potrivit, în funcţie de situaţia creată, în raport cu timpul disponibil, condiţiile de observare, poziţia
relativă a transmiţă-torului faţă de primitor etc. Primitorul trebuie să ia asemenea măsuri, încît să poată
identifica în minimum de timp obiectivul indicat, schimbînd, dacă este nevoie, chiar poziţia
observatorului. Cînd primitorul nu poate găsi detaliul indicat, din cauză că poziţia lui nu i-a fost
suficient lămurită, comunică acest lucru transmiţătorului. în această situaţie transmiţătorul repetă indi-
carea prin alt procedeu, care să asigure înţelegerea de către primitor.
Cînd transmiţătorul şi primitorul se află în acelaşi observator şi cînd obiectivul se vede, acesta se indică
direct pe teren, cu ajutorul unuia din următoarele procedee:
prin fixarea pe obiectiv a firelor reticulare ale unui aparat optic sau chiar a unui binoclu, cînd acesta
poate fi aşezat şi fixat cu încrucişarea firelor pe obiectiv şi dacă primitorul se poate apropia de aparat;
cu ajutorul detaliilor din teren (repere) sau prin indicarea unghiului orizontal si a celui vertical, cînd
primitorul nu poate să se apropie de aparat.
Cînd transmiţătorul şi primitorul se află în puncte diferite, indicarea obiectivelor se face în funcţie de
poziţia obiectivului faţă de direcţia de obser vare sau faţă de un reper. Direcţia se dă în unităţi
unghiulare faţă de direcţia de referinţă sau de reper, iar distanţa/— în metri sau în diviziuni.
In general observatorul care transmite elementele trebuie să aibă grijă de a le transforma, pentru ca
primitorul să le poată folosi. Să considerăm că primitorului aflat în observatorul său Ox i se dau
elementele neschimbate aşa cum le-a obţinut transmiţătorul. De exemplu: „Reper 4, dreapta 40, mai
puţin 500, puşcă-mitralieră, neutralizaţi". Dacă aceste date sînt folosite aşa cum le-a primit înseamnă să
măsoare unghiul faţă de reperul 4 (dreapta 40) şi pe această direcţie, la o distanţă mai mică cu 500 m
faţă de reper, să caute obiectivul în zona Z, deci în dreapta liniei de observare. In realitate obiectivul se
găseşte în punctul P, la stînga liniei de observare şi la o distanţă corespunzătoare faţă de reper (fig. 8).
In concluzie rezultă că primitorul poate găsi obiectivul numai după ce transmiţătorul a transformat
elementele observate; de exemplu: „Reper 4, stînga 20, mai puţin 450, puşcă-mitralieră, neutralizaţi".

10
Se înţelege că acestea sînt numai cîteva din procedeele de indicare a obiectivelor, în practică putîndu-se
folosi şi altele, cu condiţia să răspundă nevoilor cîmpului de luptă şi să poată fi folosite pentru
asigurarea operativităţii.

FIG. 8

PARTEA FINALĂ

anunţ tema şi scopul lecţiei;

anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
anunţ notele;
dau lucru pentru pregătirea individuală.

TEMA: 2. Hărţile topografice.

ŞEDINŢA nr. 1. Noţiuni generale asupra cartografiei. Clasificarea şi reprezentarea semnelor

convenţionale.

SCOPUL 1. Aducerea la cunoştinţa cursanţilor reprezentarea elementelor terenului pe hărţile

topografice.
2. Aducerea la cunoştinţa a modului de clasificare şi reprezentare
a semnelor convenţionale.

DURATA: 80 min.
LOCUL: Clasa de studiu
FORMA DE DESFĂŞURARE: prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA MATERIALĂ: - conspect;
literatură;
cretă;
caiete de lucru;
indicator.

BIBLIOGRAFIA: topografie militară

11
PLANUL DESFĂŞURĂRII ŞEDINŢEI

I. SECVENŢA INDTRODUCTIVĂ .............................5 min.

- primesc raportul;
- verific prezenţa;
- controlul asigurării (pregătirii) materialelor;
- aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei.

II. SECVENŢA DE INSTRUIRE ................................70 min.

III. SECVENŢA FINALĂ ......................................…10 min.

12
 II. SECVENŢA DE INSTRUIRE

HARTA TOPOGRAFICĂ este reprezentarea amănunţită, convenţională, în plan orizontal, într-

o anumită proiecţie cartografică, a suprafeţei terestre sau a unei părţi din ea, generalizată şi
micşorată conform anumitei scări de proporţie.
Bogatul conţinut de detalii, precizia cu care acestea sunt dispuse, aspectul expresiv şi plăcut al
reprezentării lor fac din hărţile topografice mijloace eficiente la îndemâna omului modern. Astfel, ele
pot fi folosite cu succes pentru studierea detaliată a suprafeţei terestre, efectuarea diferitelor măsurări şi
calcule necesare materializării pe teren a unor proiecte tehnice şi concepţii de luptă, indicarea poziţiei
obiectivelor, orientarea şi deplasarea în teren.
Prin reprezentarea convenţională trebuie să se înţeleagă că pe harta topografică sunt redate detaliile de
suprafaţa terestră inclusiv şi elementele de infrastructură, prin senine convenţionale şi prin imaginea
clară a acestora.
Semnele convenţionale sunt însoţite de inscripţii formate din litere şi cifre care aduc u n plus de
informaţii cantitativă asupra detaliilor reprezentate, la care se adaugă denumirile geografice ale
aşezărilor umane, zonelor de teren sau obiectivelor industriale, agricole, culturale.
Pot fi realizate şi combinaţii între elementele de bază ale reprezentării convenţionale a terenului şi
imaginea fotografică a acestora. Astfel de combinaţii posrtă numele de FOTOHĂRŢI.

Noţiuni generale asupra cartografiei

Cartografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul hărţilor privind conţinutul, metodele şi procesele
tehnologice de Redactare, întocmire şi reproducere a lor în tiraj. Fiind o ştiinţă aplicată, ea are ca
scop executarea diferitelor genuri de opere cartografice, necesare nevoilor economiei naţionale şi
apărării patriei.
În principiu cartografia se subdivide în trei părţi şi anume:
— cartografia matematică;
— redactarea hărţilor;
— editarea hărţilor.
Cartografia matematică este acea ramură a cartografiei care se ocupă cu studiul proiecţiilor
cartografice şi al problemelor referitoare la construirea reţelelor cartografice (geografice).
Prin intermediul cartografiei matematice se stabilesc relaţiile funcţionale între coordonatele punctelor de
pe suprafaţa terestră şi coordonatele punctelor corespunzătoare din plan (hartă). De asemenea, pe baza
scopului urmărit, la alegerea proiecţiei şi proiectarea hărţilor se determină deformările de reprezentare
în plan a suprafeţei terestre, precum şi modul de reprezentare a diferitelor curbe de pe suprafaţa
terestră.
Redactarea şi întocmirea constituie acea ramură a cartografiei care studiază metodele şi procedeele de
construcţie a originalelor hărţii. în orbita acestei discipline intră metodele de prelucrare primară a
principalelor elemente din conţinutul hărţilor, teoria şi practica generalizării cartografice, precum şi
asigurarea controlului ştiinţific în toate fazele de creare a hărţilor.
Editarea hărţilor este acea ramură a cartografiei care are ca obiect studierea metodelor şi proceselor
tehnologice de reproducere şi multiplicare a hărţilor.

1. Reprezentarea elementelor terenului pe hărţile topografice

Toate elementele topografice ale terenului – deci şi detaliile de planimetrie - sunt reprezentate pe
hartă prin anumite simboluri sau convenţii numite semen convenţionale. Forma, dimensiunile şi
modul de aplicare (desenare) a acestora sunt reglementate prin atlase de semne convenţionale
topografice, care se folosesc pentru redactarea şi desenarea hărţilor topografice militare. Semnele
convenţionale constituie alfabetul hărţii. Fără o cunoaştere perfectă a acestora nu se poate citi o hartă;
de aceea, oricine învaţă topografia militară trebuie să le cunoască pe dinafară întrucât altfel, oricât de
bună a r fi harta, nu-i foloseşte la nimic.

13
Semnele convenţionale sunt astfel concepute şi desenate pe hărţi, încât să satisfacă următoarele
condiţii:
-să fie distincte, pentru a putea deosebi uşor unele de altele;
- să deştepte repede ideea obiectului pe care-l reprezintă, pentru a putea fi cât mai uşor memorizate şi
„citite”, în acest scop detaliile din teren se reprezintă – pe cât este posibil – fie prin imaginea lor
verticală sau orizontală, după cum una este mai expresivă sau mai caracteristică decât cealaltă şi
răspunde scopului propus;
- detaliile ce nu pot fi reprezentate prin imaginea lor verticală sau orizontală să aibă totuşi simboluri
caracteristice (de exemplu fabricile – coş de fum, minele – două ciocane încrucişate, aerodromurile –
avion etc.);
- elementele topografice de suprafaţă (de exemplu localităţi, păduri, mlaştini) să fie reprezentate prin
conturul exterior şi liniile lor interioare simplificate, în raport cu scara hărţii;
- detaliile izolate care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi reduse la scara hărţii (de exemplu
fântâni, izvoare, pietre kilometrice, cruci izolate) să fie reprezentate prin semne convenţionale
speciale.

2. Clasificarea şi reprezentarea semnelor convenţionale

Pentru a înlesni şi mai mult memorizarea lor, semnele convenţionale de planimetrie se împart, după
modul de reprezentare, în următoarele trei grupe principale; semene convenţionale de contur, de scară
şi explicative.

Semnele convenţionale de contur.

Semnele convenţionale de contur se întrebuinţează pentru reprezentare pe hartă a acelor detalii de
planimetrie care ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică şi care, având un contur închis, pot fi
reprezentate la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pădurile, mlaştinile, grădinile, viile.
Conturul (acestor detalii se desenează pe hartă prin figuri asemenea cu conturile reale din teren şi se
limitează prin linii punctate, dacă ele nu se suprapun pe alte linii ce reprezintă diverse detalii cum sunt
căile de comunicaţii, râurile sau pâraiele, gardurile sau şanţurile şi altele. În figura 79 se dau câteva
exemple de semne convenţionale de contur.
Spaţiul din interiorul conturilor se complectează cu semne convenţionale stabilite prin atlas pentru
fiecare detaliu în parte, care lămuresc natura detaliului de suprafaţă. Aceste semne convenţionale nu
arată – prin ele însele – poziţia reală a unui detaliu anumit din interiorul conturului (de exemplu poziţia
unei cruci într-un cimitir) şi nici dimensiunile lui reale (de exemplu înălţimea şi grosimea unu copac în
pădure), ci numai existenţa şi natura detaliului respectiv. Este de reţinut faptul că lăţimea, lungimea sau
suprafaţa oare cărui detaliu de planimetrie, reprezentat prin semne convenţionale de contur, pot fi
măsurate pe hartă.

Semne convenţionale de scară.

Semnele convenţionale de scară se întrebuinţează pentru reprezentarea pe hartă a acelor detaliilor de
planimetrie care datorită micimii dimensiunilor lor nu se pot reprezenta la scara hărţii. Asemenea
detalii sunt, de exemplu, pietrele kilometrice, fântânile, copacii izolaţi, podurile, căile de comunicaţii,
silozurile, sondele şi altele de acest fel. Densitatea şi dimensiunile acestor semne convenţionale depinde
de scara hărţii; cu cât este scara mai mică, cu atât ele se reduc ca număr şi se micşorează în dimensiuni.
Unele semne convenţionale de scară rămân la fel ca formă pe toate hărţile indiferent de scară,
schimbându-se numai dimensiunile (de exemplu coşurile de fabrică, bisericile, antenele de radio, staţiile
meteorologice), în timp ce latele îşi pot schimba înfăţişarea în funcţie de scara hărţii. În această
categorie întră – de pildă – localităţile care, în timp ce hărţile la scară mare se reprezintă prin semne
convenţionale de contur, pe cele la scări mici – datorită reducerii dimensiunilor lor grafice – ajung să fie
reprezentate doar prin cercuri, deci prin semne convenţionala de scară.
În opoziţie cu semnele convenţionale de contur, cele de scară arată precis pe hartă poziţia detaliilor pe
care le reprezintă astfel:

14
- poziţia izvoarelor, fântânilor, bisericilor, depozitelor sau rezervelor de carburanţi,
caselor izolate, staţiilor sau anterior de radio, castelelor de apă, ocolurilor de vie, punctelor geodezice şi
a altor detalii de planimetrie care sunt reprezentate pe hărţi prin cercuri, pătrate, dreptunghiuri,
triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice, este indicată prin centrul geometric al figurii în cauză;
- poziţia crucilor izolate, staţiilor pentru alimentare a auto, semafoarelor, copacilor
izolaţi sau altor asemenea detalii de planimetrie este determinată prin vârful unghiului drept, format
dintre liniai verticală a semnului convenţional şi baza acestuia;
- poziţia coşurilor de fabrică, oficiilor R.T.T.R., monumentelor sau statuilor este indicată
de mijloc bazei semnului convenţional;
- poziţia căilor de comunicaţii rutiere, digurilor, râurilor şi canalelor desenate prin două
linii (fără a fi redate la scara hărţii), precum şi altor detalii pe planimetrie liniare ce se reprezintă pe
hartă două linii, este determinată prin axului semnului convenţional respectiv.
Ţinând seama de cele de mai sus, semnele convenţionale de scară sunt cele mai sigure elemente de
conţinut, cu ajutorul cărora se pot face măsurări precise de distanţe pe hartă, dacă se ţine seama de
acestea să se facă grijă între punctele sau liniile care prezintă precis poziţia reală a detaliilor
corespunzătoare din teren. Trebuie reţinut faptul că aceste semne convenţionale nu arată – prin ele
însele – dimensiunile detaliilor pe care le reprezintă, datorită cărui fapt nu se pot măsura sau determina
unui pod, înălţimea unui coş de fabrică sau a unui castel de apă, lăţimea unui drum, dimensiunile unei
construcţii izolate şi altele.

Semnele convenţionale explicative

Semnele convenţionale explicative se folosesc în scopul de a oferi o cât mai deplină caracterizare a
detaliilor de planimetrie la care se referă. Din aceste grupă fac parte toate celelalte notări
convenţionale ce se găsesc pe hartă şi care se întrebuinţează întotdeauna în combinare cu semnele de
scară sau de contur. De exemplu: când se reprezintă pe hartă un tufăriş, în interiorul controlului, drept
completare a semnului convenţional de tufăriş, se mai plasează şi un semn explicativ sub forma uni
copac care indică predominat de specii; pentru a se arăta numărul de linii al unei căi ferate,
perpendicular pe semnul convenţional a acesteia se trag un număr de linioare, corespunzătoare cu
numărul de linii al căii ferate; râuri se arată printr-o săgeată sensul de curgere a apei; cotiturile de
drumuri cu raze de curbură sub 25 m sânt însoţite de o săgeată în semicerc.
Tot din această grupă a semnelor convenţionale fac parte toate inscripţiile şi cifrele care însoţesc pe
hartă unele semne convenţionale.
Inscripţiile care se referă la denumirile proprii ale localităţilor şi ale unor detalii naturale de planimetrie
ca: râuri, lacuri, văi, dealuri, se scriu în întregime (de exemplu: Cucuteni, Mureşul, lacul Bâlea, Valea –
Seacă, dealul Galben, vârful Rotund, pădurea Verde, gândul Mare) şi se plasează în dreptul detaliului la
care se referă. Inscripţiile ce dau caracterizare mai deplină unor detalii de planimetrie se plasează alături
de semnele convenţionale respective şi se înscriu prescurtat ca: Au. – mină de aur; cabl. – fabrică de
cabluri; nav. – şantier naval; ptr. – carieră de piatră. De asemenea, tot prin inscripţii explicative
prescurtate se caracterizează şi unele detalii de planimetrie care deşi nu au semne convenţionale
speciale, totuşi ies în evidenţă faţă de celelalte astfel: lângă un debarcader se plasează inscripţia deb.,
lângă un semnele convenţionale de foioase se înscrie stj. Lângă clădirea unui spital se adaugă inscripţia
spt. Toate inscripţiile de mai sus se înscriu pe hartă în culoare neagră, mai cele referitor la elementele
hidrografice, care înscriu cu culoare albastră.
Cifrele înscrise pe hartă se referă la indicarea numărului de case sau de locuitori de localităţi, lăţimea
şoselelor, caracteristice lucrărilor de artă (poduri, tuneluri, viaducte), adâncimea şi lăţimea apelor,
valoarea relativă (înălţimea, adâncimea, lăţimea) a rambleelor, debleurilor, elementelor naturale sau
artificiale de relief de mică întindere (movile, gropi, râpe, viroage, maluri, terase), cota (altitudinea)
punctelor. Cifrele referitoare la lăţimea şi adâncimea apelor, precum şi la cotele acestora se înscriu pe
hartă în culoarea albastră, cele referitoare la curbele de nivel şi la valorile relative ale detaliilor naturale
de relief – în culoarea maro, iar toate celelalte – în culoarea neagră.

15
Colorarea hărţilor se face cu scopul de a scoate în evidenţă, de a caracteriza şi mai deplin detalii de
teren la care se aplică; în acelaşi timp prin colorare se dă un aspect mai plăcut hărţilor topografice şi se
uşurează utilizarea acestora.
La imprimarea hărţilor topografice din dotare se întrebuinţează următoarele culori:
-galben – pentru drumuri naturale îmbunătăţite şi cvartale din localităţi în care predomină clădirile
nerezistente la foc;
-verde – pentru toate vegetaţiile arborescente indiferent de natura acestora (păduri, livezi, pepiniere,
arbuştii, vii, plantaţii) şi cimitire cu pomi;
-albastru . pentru toate elementele geografice naturale sau artificiale, conducte de apă, mlaştini şi
terenuri mlăştinoase sau saturate;
-portocaliu – pentru autostrăzi, şosele modernizate sau şosele cu cvartale din localităţi în care
predomină clădirile rezistente la foc;
-maro - pentru toate formele naturale de relief, curbe de nivel, indicatoare de pantă, albiile lacurilor,
lacurilor şi pâraielor secate, elemente de sol ca suprafeţe nisipoase, pietroase, grohotişuri;
-violet – pentru frontierele de stat;
-negru – pentru toate celelalte detalii de planimetrie şi elemente de conţinut ale hărţi.

Sisteme de coordonate arătate pe hartă

Reprezentarea detaliilor terenului în plan se face după forma lor, dacă dimensiunile acestora, reduse la
scara hărţii, îşi păstrează aspectul sau alura. în caz contrar, redarea în plan se face prin semne
convenţionale specifice scării respective. Aceste semne se dispun pe proiecţia centrului sau axelor de
simetrie ale detaliilor respective.
Pe hărţile topografice, în general, nu sunt trecute acele obiective reprezentate în planul hărţii prin
proiecţia lor generală. Plecându-se de la acest plan, terenul poate fi reprezentat şi spaţial, fie ap* ;ent
(prin: umbriri corespunzătoare, culori complementare pentru vederea stereoscopică, astriaţiuni ; > e o
folie plastică dispusă pe hartă obţinută într-un anumit mod pentru vedere binocular - spaţial), fit: tal
(hărţi topografice în relief din material plastic, ipsos, ceramică).
Reprezentarea într-o proiecţie cartografică a hărţii topografice este impusă de faptul ca suprafaţa terestră
fiind curbă nu poate fi reprezentată pe un plan Tară discontinuităţi.
Sistemele de coordonate ale unui fus sunt definite de ecuator şi de meridianul axial al fiecărui fus în
parte.
Foile de hartă marginale ale fuselor vecine se pot asambla cu uşurinţă prin trasarea unui caroiaj
rectangular unic, indicat pe cadrul ornamental a acestor hărţi.
Mişcarea reprezentării terenului la scara hărţii topografice este făcută în aşa fel încât să fie reprezentate
suficient de amănunţit detaliile acestuia.
Pentru uşurinţa transformării distanţelor de pe teren pe harta topografică şi invers s-au stabilit în
ţara noastră, după cel de-al doilea război mondial, următoarele scări rotunjite: 1:25 000, 1:50 000,
1:100 000, 1:200 000, 1:500 000 şi chiar la scări mai mari ce sunt folosite în special pentru zone cu
aglomerări de detalii cum ar fi: centrele populare, platformele industriale, zonele puternic fortificate
etc.
Atât hărţile cât şi planurile topografice au următoarele calităţi:
elementele reprezentate, inscripţiile şi datele cifrice trecute pe ele corespund cu cele din teren ca poziţie
şi valoare;
- prin mişcarea sau excluderea unor detalii topografice de mai mică importanţă de pe ele nu sunt
denaturate particularităţile zonei;
- sunt clare, expresive şi uşor de citit.

3. Cadrul hărţii şi inscripţiile exterioare ale acestuia

16
Cele patru laturi care limitează harta propriu-zisă poartă numele de cadrul interior (1). Din aceasta
este trasată, în interior, reţeaua kilometrică rectangulară,care la scara 1:25 000 şi 1:50 000 are caroiajul
din lkm în lkm, la scara 1:100 000 din 2km în 2km, iar la scara 1:200 000 din 4km în 4km.
La o mică distanţă de cadrul interior se găseşte cadrul geografic (2) pe care sunt marcate, prin segmente,
minutele de longitudine (pe laturile de Nord şi Sud)şi de latitudine (pe laturile de Est şi Vest), iar pentru
fiecare minut sunt trecute, prin puncte, segmente de un anumit număr de secunde.
Valorile caroiajului kilometric sunt înscrise între cadrul interior şi cel geografic în grupe de 4 cifre în
apropierea colţurilor foii de hartă. Intre acestea se înscriu numai ultimele 2 cifre ale kilometrilor întregi.
Deoarece proiecţia cilindrică transversal conform Gauss-Kruger nu asigură un sistem unitar de
coordonate decât în cadrul fiecărui fus de 6° este necesar să se asigure transformarea coordonatelor
rectangulare dintr-un fus vecin. Pentru aceasta foile de hartă la toate scările, aflate în zona de 2° de la
marginea fusului au şi valorile reţelei kilometrice ale fusului vecin.
Rcbaua rectangulară a fusului vecin nu se transpune pe hărţi deoarece »e-ar încărca, micşorându-le
vizibilitatea. De aceea, pe cadrul ornamental se trec numai ieşirile reţelei kilometrice ale fusului vecin,
însoţite de valorile acesteia care sunt o continuare a numerotării caroiajului rectangular de pe harta
vecină.
Cadrul ornamental al hărţii (3) se află la o mică distanţă de cadrul său geografic. în exteriorul cadrului
ornamental se găsesc: zona de teren cuprins pe hartă (4); nomenclatura hărţii (5); caracterul hărţii (6);
nomenclatura foilor de hartă vecină (7); în text prin care se interzice multiplicarea (8); reprezentarea
schematică elementelor conţinutului hărţii (9); indicaţii privind valorile declinaţiei magnetice şi ale
convergenţei meridianelor (10); scara numerică şi grafică a hărţii (11); sistemul de coordonate şi
sistemul referinţă al înălţimilor (12); scara pantelor (13); schema frontierelor de stat şi limitelor de
judeţe (14); indicaţii referitoarea la actualitatea hărţii (15).

4. Nomenclatura hărţilor topografice militare

Prin noţiunea de nomenclatura hărţii se înţelege sistemul convenţional de însemnare, prin litere şi cifre,
a foilor de hartă la diferite scări, într-o anumită proiecţie. în vederea găsirii rapide şi uşoare, precum şi a
nominalizării unice a hărţilor pentru o anumită zonă sau pentru o scară dată, se folosesc nişte grafice
numite schelete. Scheletul este o hartă schematică la o scară mică, împărţită prin linii orizontale şi
verticale ce coincid cu anumite meridiane şi paralele, formând o reţea compactă din figuri trapezoidale
al căror laturi constituie cadrul interior a foilor de hartă la diferite scări. Nomenclatura fiecărei foi de
hart; se înscrie deasupra laturii de nord a cadrului ornamental şi este însoţită de denumirea celei mai
importanţi localităţi din cuprinsul hărţii.
în proiecţia Gauss, globul terestru se consideră împărţit în zone şi fuse. Zonele se obţin cu ajutoru
pătratelor trasate din 4° în 4° şi se notează cu literele mari ale alfabetului latin, de la A la V, începând d
la Ecuator spre poli. Fusele se obţin cu ajutorul meridianelor trasate din 6° în 6° şi se notează cu cifr
arabe de la 1 la 60, începând de la meridianul de 180° (care este opus meridianului origine), în sensu
invers mersului acelor de ceasornic. Această împărţire convenţională determină pe globul terestru figui
geometrice corespunzătoare foilor de hartă la scara 1:100 000 a căror nomenclatură se compune din liter
cu care se notează zona şi din litera care se notează fusul, de exemplu L-35. Teritoriul Republic
Moldova este cuprins de foile de hartă L-35 şi o parte mică din M-35. Foaia de hartă 1: 1 000 00
constituie baza împărţirii hărţilor topografice la scări mai mari cuprinzând un număr întreg de foi di
acestea. Pentru a obţine foile de hartă la scările mai mari, foia de hartă la scara 1:1 000 000 se împarte
după cum urmează:
- în patru foi la scara 1:500 000, notate cu litrele mari al alfabetului latin A, B, C, D. L nomenclatura
foilor de bază adăugându-se litera corespunzătoare, de exemplu: L - 3 5 - D

17
în 36 foi la scara 1 : 200 000, numerotate cu cifre romane de la I la XXXVI, la nomenclatura foii

VIII

XIII XIV XVI XVII XVIII

XIX XXI XXII XXIII XXIV

XXV XXVI XXVII XXVIII XXIX XXX

XXXI XXXII XXXIII XXXIV XXXV XXXVI

în 144 foi la scara 1: 100 000, numerotate cu cifre arabe de la 1 a 144, la nomenclatura foii

Pentru obţinerea hărţilor la scările 1 : 50 000, 1: 25 000 şi a planurilor topografice la scara 1 : 1 0 000 se
ea de bază foaia de hartă la scara imediat mai mică, aceasta fiind împărţită în 4 după cum urmează. -
pentru scara 1: 50 000 se împarte foaia de hartă la scara de 1: 100 000, se notează cu literele mari ale
alfabetului latin, la nomenclatura foii la scara 1: 100 000 adăugându-se litera

18
pe scara 1:25 000 se împarte foaia de hartă la scara de 1:50 000, se notează cu literele mari ale
alfabetului latin, la nomenclatura foii de hartă la scara 1:50 000 adăugându-se litera corespunzătoare, de
exemplu L- 35- 144 - D-d

pe scara 1:10 000 se împarte foaia de hartă 1:50 000, se notează cu cifre arabe, la nomenclatura foii la
scara 1:25 000 adăugându-se litera corespunzătoare, de exemplu L- 35 -144-D-d-4

4. Noţiuni despre scara hărţilor şi a planurilor

SCARA HARŢII reprezintă raportul dintre o distanţă (d) măsurată pe hartă şi cea
corespunzătoare ei de pe teren.
In cuprinsul unei forme de hartă, scara este constantă, în sensul că raportul pe carel reprezintă este
acelaşi, indiferent de poziţia distanţei pe care o luăm pentru comparaţie.
Hărţile şi planurile topografice din ţara noastră, ca şi din majoritatea ţărilor lumii, folosesc ca unitate de
măsură a distanţelor pe hartă şi pe teren metrul cu multiplii şi submultiplii săi. Se face această precizare
deoarece, pe de o parte nu în toate ţările este folosit în exclusivitate sistemul metric, iar pe unele hărţi
vechi întocmite de ţara noastră s-au folosit şi alte unităţi de măsură, indigene sau împrumutate
(stângenul, fâlcea, degetul). Aşa bunăoară pe Harta Moldovei întocmită de domnitorul Dimitrie
Cantemir, tipărită în anul 1737, scara este redată în două tipuri de unităţi de măsură:
- ceasul turcesc şi mila italiană, iar pe Planul Oraşului Bucureşti la scara 1:5000, tipărită în anul 1852, s-
a folosit stângenul, vechea unitate de lungime folosită de români.
Şi în prezent se pot întocmi anumite schiţe ale terenului având scări exprimate în „dubli paşi" ai unei
persoane, sau „paşi" ai unui cal mergând.
I_dN D
D D DNd Nd Nd
1: 1000 000
cm pe harta = 1 0 km pe teren la pas, la trap sau la galop, în unităţi de timp (ore, minute), parcurse pe jos
cu un vehicul.
Indicaţiile referitoare la scară sunt dispuse pe hărţi şi planurile topografice în partea de jos, sub cadrul
ornamental şi sunt, de regulă, sub următoarele forme:
- scara numerică;
- scara naturală;
- scara grafică.
Scara numerică exprimă raportul scării sub formă cifrică. Oricare din cele trei valori (N, d şi D) se poate
duce dacă se cunosc celelalte două.
Scara naturală respectă egalitatea: d (cm) de pe hartă = D (m) de pe teren. Şi în acest caz, calculele de
ducere a distanţelor atât de pe teren cât şi de pe hartă sunt simple.

19
Scara grafică este o reprezentare liniară a scării numerice. Distanţele de pe hartă sunt redate prin
segmente de dreaptă, iar cele din teren prin valori cifrice urmate de unităţile lor de măsură (m, km),
corespunzătoare mărimii segmentelor respective. Această scară grafică poate fi simplă sau compusă.
Pe hărţile şi planurile topografice tipărite se trece, de regulă, numai scara grafică simplă. Aceasta se
compune din două părţi separate între ele, printr-o origine. Partea din dreapta are mărimea unui carou de
pe hartă şi este divizată în mai multe segmente de dreaptă, iar cele din teren prin valori cifrice urmate de
unităţile lor de măsură (m, km), corespunzătoare mărimii segmentelor respective. Această scară grafică
poate fi simplă sau compusă.
Valorice cifrice corespunzătoare distanţelor din teren sunt înscrise atât pentru segmentele din dreapta
cât şi pentru cele din stânga originii.
Pe schiţe pot fi trecute scări grafice care au, în partea de sus a lor, notaţii corespunzătoar3e în metri, iar
în partea de jos şi în alte unităţi de măsură (dubli paşi şi minute).
Scara grafică compusă se reprezintă, de regulă, pe anumite şabloane necesare lucrului pe hartă sau la
întocmirea planurilor şi hărţilor. Ea permite aprecierea lungimilor raăsuraie cu precizia de o Sutime de
„bază".
în raport de scară, hărţile şi planurile topografice se împart în (planşele 2-9 din ANEXA).
- planuri topografice la scările 1 : 5 000 şi 1 : 10 000; hărţi topografice la scări mari (1 : 25 000 şi 1 : 50
000);
- hărţi topografice la scări medii (1 : 100 000 şi 1 : 200 000);
- hărţi topografice la scări mici (1 : 500 000 şi 1 : 1 000 000).

5.Sisteme de coordonate arătate pe hartă.

Pe câmpul de luptă, cu ocazia exerciţiilor tactice sau la aplicaţii deseori se iveşte necesitatea indicării
sau determinării poziţiei unor obiective şi a unor detalii topografice, nemijlocit în teren sau pe hartă.
Astfel de situaţii se întâlnesc, spre exemplu, la indicarea ţintelor, la pregătirea datelor pentru tragere, la
darea misiunilor de luptă, la raportarea rezultatelor cercetării inamicului precum şi a terenului şi cu alte
ocazii. Este limpede că această problemă constă în a indica poziţia obiectivului, detaliului din teren,
punctului de staţie în funcţie de nişte valori de referinţă, faţă de punctul în cauză poate fi determinat atât
în teren cât şi pe hartă.
Valorile care determină poziţia punctelor pe suprafaţa globului terestru sau mai întrebuinţate în
topografia militară sânt coordonate geografice şi cele rectangulare.

Coordonate geografice

Coordonatele geografice sânt valori unghiulare care determină poziţia punctelor pe suprafaţa
globului terestru; ele se numesc latitudini şi longitudine şi să exprimă în grade, minute şi secunde.
Latitudinea (se notează cu litera grecească q> care se citeşte „fi") unghiul format de planul Ecuatorului
cu vertical locului în punctul considerat. în figura 68 latitudinea punctul M este unghiul AOM.
Latitudinea se măsoară în lungul arcului de meridian în ambele sensuri de la Ecuator şi are valori
cuprinse între 0° la Ecuator şi 90° la cei doi poli; în emisferă nordică se numeşte latitudine nordică, iar
în cea sudică - latitudine sudică. Toate punctele situate pe suprafaţa globului terestru pe aceiaşi
latitudine.
Longitudinea (se notează cu litera grecească y care se citeşte „lambda") este unghiul format dintre
planul meridianului origine şi planul meridianului locului (adică al meridianului ce trece prin punctul
considerat). în figura 68 longitudinea punctul M este unghiul BOA.
EE - planul Ecuatorului PP - axa Polilor
PB - meridianul originii PMP - meridianul locului
(p - unghiul AOM - latitudinea punctului M
y - unghiul BOA - longitudinea punctului M.
La ţara noastră (ca de altfel în majoritatea ţărilor lumii) se consideră drept meridian origine meridianul
ce trece prin observatorul din Grenwich situat în apropierea Londrei. Longitudinea se măsoară în lungul

20
arcului de ecuator sau de paralelă în ambele sensuri de la meridianul origine şi are valori cuprinse între
0-180°. Punctele situate la este de meridianul origine au longitudine estică, iar cele situate la vest -
longitudine vestică. Toate punctele situate pe suprafaţa globului terestru pe acelaşi meridian geografic
au aceeaşi longitudine.
Latitudinile cresc de la sud spre nord, iar longitudinile de la vest spre est.
Hărţile topografice conţin anumite elemente şi inscripţii cu ajutorul cărora pot fi determinate
coordonatele geografice ale oricărui detaliu din teren reprezentat pe hartă; aceste elemente de desen şi
inscripţii sânt comune tuturor hărţilor indiferent de scară, iar altele sânt diferite la scările mari şi la
scările mici. în cele ce urmează se descriu numai cele ce apar pe hărţile la scările 1 : 1 0 000 - 1 : 200
000 (dintre care unele apar pe toate hărţile indiferent de scară).
Hărţile sunt limitate de un cadru interior constând din linii subţiri orizontale (pe cadrul de nord şi de
sud) şi verticale (pe cadiul de est şi de vest); acestea nu sunt altceva decât arce de paralele si de
meridiane de o anumită latitudine şi longitudine, care limitează suprafaţa de teren care reprezintă pe
hartă. Valorile unghiulare ale acestora sunt înscrise pe fiecare colţ al harţii in afara cadrului inferior; ele
constituie coordonatele geografice ale colturilor. în exemplu de pe figura 69, coordonatele geografici ale
colţului de SV al hărţii sunt 24°22'30" longitudinea estică.
In afara cadrului interior al hărţii se găseşte imprimat cadrul geografic (se mai numeşte şi cadrul
minutelor). Aceasta se compune dintr-o linie dublă continuă, sedimentată la fiecare minut de latitudine
şi de longitudine; pentru o mai uşoară deosebire, segmentele corespunzătoare minutelor fără soţ sunt
înnegrite. Minutele mai sunt marcate şi pe cadrul interior al hărţii, prin câte un segment de dreaptă, tras
perpendicular pe aceasta. în interiorul cadrului geografic mai sunt marcate şi zecile de secunde, prin
punctişoare plasate la intervale corespunzătoare. Cu ajutorul coordonatelor geografice ale colţurilor şi al
cadrului geografic se determină valorile coordonatelor geografice ale oricărui punct cuprins în hartă.

Coordonatele rectangulare

Coordonatele rectangulare sunt valori liniare care stabilesc poziţia în plan, deci pe hartă, a uni
obiectiv sau detaliu din teren; cu ajutorul acestora se determină poziţia unui obiectiv sau detaliu
din teren; cu ajutorul acestora se determină poziţia unui punct faţă de un sistem de axe
considerat. Acest sistem de axe se compune din două drepte perpendiculare una pe alta care formează
axele de coordonate, dintre care cea verticală se notează cu X iar cea orizontală cu Y, intersecţia lor -
notată cu 0 - fiind originea coordonatelor. După cum poziţia punctului A din figura 70, este determinată
pe valorile liniare ak segmentelor Xa şi Ya, duse paralel cu axele de coordonate. Aceste valori liniare
sunt coordonatele rectangulare ale punctului A, se notează cu x şi y şi se exprimă în metri.
Pe hărţile topografice la scările 1: 10000 - 1: 200 000 coordonatele rectangulare se determină cu
ajutorul caroiajului rectangular (căruia i se mai spune şi reţea kilometrică). Acest caroiaj este compus
din linii verticale şi orizontale paralele între ele şi la distanţe egale, perpendiculare unele pe altele,
formând o reţea de pătrat (carouri).

Liniile verticale şi orizontale ale caroiajului rectangular sunt paralele la axele de coordonate se
Distantele

Scara hărţii pe hartă (în cm) în teren (în km)

1:10 000
1.25 000
1:50 000
1:100 000
1:200 000

Liniile caroiajului rectangular se numerotează pe cadrul interior şi cel geografic. Aceste numere arată
depărtarea în km a liniilor în dreptul cărora sânt înscrise, faţă de originea axelor de coordonate; ele se

21
înscriu în întregime la cele mai apropiate linii de caroiaj faţă d e colţurile hărţii, iar ia celelalte linii se
înscriu numai zecile şi unităţile de kilometri. Valorile kilometrice pentru x sânt înscrise în dreptul
liniilor orizontale de caroiaj şi cresc de la sud spre nord (ca şi latitudinea), măsurarea X-lor fâcându-se
în lungul liniilor verticale, iar cel pentru Y în dreptul liniilor de caroiaj şi cresc de la vest spre est (ca şi
longitudinea), măsurarea Y-lor fâcându-se în lungul liniilor orizontale.
Caroiajul rectangular serveşte la indicarea sau la raportarea poziţiilor obiectivelor pe hartă, prin
coordonatele prescurtate sau prin coordonatele întregi. Coordonatele prescurtate sunt cele exprimate în
km. Pentru a indica prin coordonate prescurtate poziţia unui obiectiv pe hartă se stabilesc valorile
kilometrice ale colţului de sud-vest al caroului în care se găseşte obiectivul. De exemplu: pentru punctul
A de pe figura 69, coordonatele prescurtate se notează astfel: x = 50 - 91 y = 50 şi 2-97. coordonatele
întregi sunt cele exprimate în metri pentru acelaşi punct A, ele se notează: x = 5 091 500; y - 5 297 500
şi se exprimă x = 5 - 091-500 y = 5-297-500. Modul concret de indicare a obiectivelor prin coordonate
rectangulare se tratează la capitolul V.

6. Reprezentarea elementelor terenului pe hărţile topografice

Toate elementele topografice ale terenului - deci şi detaliile de planimetrie - sunt reprezentate pe hartă
prin anumite simboluri sau convenţii numite semen convenţionale. Forma, dimensiunile şi modul de
aplicare (desenare) a acestora sunt reglementate prin atlase de semne convenţionale topografice, care se
folosesc pentru redactarea şi desenarea hărţilor topografice militare. Semnele convenţionale constituie
alfabetul hărţii. Fără o cunoaştere perfectă a acestora nu se poate citi o hartă; de aceea, oricine învaţă
topografia militară trebuie să le cunoască pe dinafară întrucât altfel, oricât de bună a r fi harta, nu-i
foloseşte la nimic.
Semnele convenţionale sunt astfel concepute şi desenate pe hărţi, încât să satisfacă următoarele condiţii:
- să fie distincte, pentru a putea deosebi uşor unele de altele;
să deştepte repede ideea obiectului pe care-1 reprezintă, pentru a putea fi cât mai uşor memorizate şi
„citite", în acest scop detaliile din teren se reprezintă - pe cât este posibil - fie prin imaginea lor verticală
sau orizontală, după. cum una este mai expresivă sau mai caracteristică decât cealaltă şi răspunde
scopului propus;
- detaliile ce nu pot fi reprezentate prin imaginea lor verticală sau orizontală să aibă totuşi simboluri
caracteristice (de exemplu fabricile - coş de fum, minele - două ciocane încrucişate, aerodromurile -
avion etc);
- elementele topografice de suprafaţă (de exemplu localităţi, păduri, mlaştini) să fie reprezentate prin
conturul exterior şi liniile lor interioare simplificate, în raport cu scara hărţii;
- detaliile izolate care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi reduse la scara hărţii (de exemplu fântâni,
izvoare, pietre kilometrice, cruci izolate) să fie reprezentate prin semne convenţionale speciale.

7.Determinarea vizibilităţii între puncte

Determinarea vizibilităţii între puncte se face prin două procedee:

- determinarea vizibilităţii prin procedeul triunghiului; determinarea vizibilităţii cu ajutorul profilului
simplificat.

Determinarea vizibilităţii prin procedeul triunghiului

Un procedeu practic şi rapid pentru determinarea pe hartă a vizibilităţii ăntre două punct este procedeul
triunghiului. Operaţi'le necesare aplicării acestui procedeu se execută în următoarea ordine:
- se unesc pe hartă - printr-o linie dreaptă trasă cu creionul - punctul de observare şi ţinta;
- se determină pe hartă cotele PO, Ţ şi O;
-cota cea mai mică dintre PO şi Ţ se consideră egală cu zero, faţă de care se calculează diferenţele de
nivel m metri la celelalte două puncte;

22
- în dreptul cotei cele mai mici se înscrie pe hartă cifra „zero", iar în dreptul celor două puncte se înscriu
diferenţele de nivel calculate anterior;
- în dreptul celor două puncte cu diferenţe de nivel se ridică câte o perpendiculară pe linia PO -O - Ţ,
(această linie constituie raza vizuală de la un punct la celălalt). Dacă raza vizuală trece deasupra
perpendicularei ridicate în O sau dacă atinge doar capătul acesteia, atunci există vizibilitate între PO şi
Ţ, iar dacă raza vizuală întretaie această perpendiculară, atunci nu există vizibilitate între aceste două
puncte. Se mai poate proceda astfel: se unesc printr-o linie dreaptă capetele celor două perpendiculare;
dacă prelungirea acestei drepte întretaie linia PO - O - Ţ, atunci există vizibilitate, iar în caz contrar nu
există.

8.Cunoştinţ e generale despre profiluri

Prin profil se înţelege secţiunea verticală făcută într-o porţiune oarecare a suprafeţei terestre pe o
direcţie dată sau, figura reprezentată din intersectarea suprafeţei terestre cu un plan vertical.
Pentru fixarea ideilor este necesar să se facă o comparaţie între curba de nivel şi profil, întrucât
amândouă sunt figuri rezultate din secţionarea suprafeţei terestre. Astfel, trebuie reţinut faptul că în timp
ce curba de nivel este rezultatul unei secţionări a suprafeţei terestre cu un plan orizontal - deci curba
obţinută este figura plan-orizontală în orice punct al ei - profilul este rezultatul unei secţionări a
suprafeţei terestre cu un plan vertical - deci conturul obţinut este figura în spaţiu, cu atât mai neregulată
cu cât relieful suprafeţei terestre este mai frământat.
în afara determinării vizibilităţii între două puncte date pe hartă, profilul mai serveşte şi pentru studiul
pantelor, determinarea unghiului de pantă al terenului, stabilire i zonelor văzute sau nevăzute ale
terenului în observaţii şi trageri, precum şi pentru determinarea grafică , Î distanţelor reale în teren
înclinat între diferite puncte date pe hartă.
După diferite criterii de apreciere profilurile se clasifică astfel:
Din punct de vedere al preciziei reprezentării grafice:
- profil complet este profilul a cărui construcţie se face cu luarea în consideraţie a liniilor caracteristice
ale reliefului şi a tuturor curbelor de nivel; un astfel de profil redă cu cea mai mare fidelitate şi
amănunţime configuraţia terenului pe direcţia dată;
- profil simplificat este profilul care se construieşte luarea în consideraţie a liniilor caracteristice ale
reliefului şi numai a celor curbe de nivel care redau punctele de schimbare de pantă, eliminându-se deci
curbele de nivel în pante uniforme; un asemenea profil este asemănător cu cel complet şi de cele mai
multe ori satisface toate nevoile militare. Din punct de vedere al valorii:
- profil normal este profilul construit în întregime la scara hărţii şi la care scara înălţimilor este egală cu
acea a lungimilor; un astfel de profil redă adevăratul raport dintre lungimile şi înălţimile din teren, adică
valoarea rezultată din intersectarea suprafeţei terestre cu planul vertical;
- profilul mărit este profilul la care scara înălţimilor este mai mare decât acea a lungimilor, din care
cauză relieful terenului este redat mărit de un număr convenabil de ori; în consecinţă un asemenea
profil, pantele au o valoare mai mare decât în realitate, şi anume cu atât mai mare cu cât raportul dintre
scara înălţimilor şi scara lungimilor este mai mare.
Din punct de vedere al direcţiei şi formei:
- profilul longitudinal este cel construit în lungul unei forme de relief, deci paralel (mai mult sau mai
puţin) sau chiar pe însăşi liniile caracteristice ale reliefului;
- profil transversal este cel construit dea curmezişul formelor de relief, deci tăind liniile caracteristice
ale reliefului;
- profil drept este cel construit în linie dreaptă între două punote date pe hartă;
profil frânt este ceî construit în linie frântă dintre două puncte date pe hartă (de exemplu, în lungul unui
drum sau pe traseul unui itinerar de deplasare în teren după azimut), în concluzie, sunt de reţinut
următoarele idei principale referitoare la profiluri:
- profilul complet şi normal dau o imagine corectă, fidelă amănunţită asupra caracterului reliefului
suprafeţei terestre şi privind determinarea precisă a valorii unghiurilor de pantă, a distanţelor reale în
terenul înclinat, a vizibilităţii între puncte şi a zonelor văzute şi nevăzute;

23
- profilul complet, dar mărit deformează (măreşte) pantele, redă însă mai expresiv caracteristicile
neregularităţile terenului şi permite doar studiul pantelor determinarea vizibilităţii între puncte şi a
zonelor văzute sau nevăzute;
- profilul mărit se foloseşte cu deosebire atunci când se urmăreşte scoaterea în evidenţă a formelor de
relief, precum şi în terenurile uşor ondulate cu diferenţe de nivel mici; raportul de mărire al scării
înălţimilor faţă de cea a lungimilor se alege astfel încât să se poată reda reliefului terenului cât mai
expresiv (nu trebuie pierdut din vedere faptul că prin aceasta pantele se deformează, valoarea acestora
crescând în raport cu scara înălţimilor);
- profilul simplificat nu se deosebeşte în mod esenţial de unul complet; de aceia pentru studiul
pantelor, determinarea vizibilităţii şi a zonelor văzute sau nevăzute este mai convenabil - dar în acelaşi
timp suficient - să se construiască profilul simplificate.

Construirea profilului simplificat.

în cele ce urmează se explică modul de construire a unui profil simplificat pe o hartă la scara 1:25 000,
de la punctul de observare situat la cota 512,2 la ţinta ce se găseşte la cota 542,0, ordinea operaţiilor
fiind următoare:
- se uneşte pe hartă PO cu Ţ printr-o linie subţire şi dreapta trasă cu creionul bine ascuţit în lungul unei
rigle; această linie se numeşte linie de profil:
- se aşează pe o hartă o hârtie milimetrică pe care se v a construi profilul, în aşa fel, încât marginea ei să
se suprapună pe linia de profil; întotdeaur a se caută o astfel de poziţie a hârtiei milimetrice, încât PO să
se găsească în stânga iar Ţ în dreapta privirii executantului;
- pe marginea hârtiei milimetrice se semnează prin line scurtă toate punctele ce caracterizează relieful
liniei de profil (vârfuri, creste, fire de văi, puncte de schimbare de pantă etc), înscriindu-se în dreptul lor
valorile curbelor de nivel corespunzătoare; de asemenea, se însemnează şi eventualele detalii de
planimetrie ce ar putea împiedica vizibilitatea (de exemplu pădurib, construcţiile situate chiar pe linia de
profil etc);
- se ridică hârtia milimetrică de pe hartă şi se trece la realizarea scării verticale, în funcţie scara
înălţimilor la care se construieşte profil...
- se stabileşte în continuare punctele de contur ale profilului, car se obţin la intersecţia perpendicularelor
coborâte din linioarele de pe marginea hârtiei milimetrice cu liniile orizontale de pe scara înălţimii, car
aceiaşi valoare altitudinală;
- punctele obţinute se unesc printr-o linie continuă uşor rotunjită, în virtutea principiului de continuitate
a pantelor în natură, rezultând o linie curbă continuă car reprezintă figura profilului simplificate şi mărit
al terenului pe direcţia dată.
Pentru a determina vizibilitatea cu ajutorul profilului simplificat, este suficient să traseze pe aceasta o
rază vizuală de la PO la Ţ; dacă această rază virtuală nu întâlneşte în calea sa nici un obstacol, înseamnă
că existenţa vizibilităţii nu este realizată. De exemplu, dacă pe vârful formei de teren din mijlocul
profilului ar exista o pădure înaltă de 20 m (reprezentată pe profil printr-un contur întrerupt), nu ar
exista vizibilitatea de la PO la Ţ.

9. Determinarea zonelor văzute şi nevăzute dintr-un punct pe o direcţie dată

Pe câmpul de luptă, la aplicaţii sau în diverse exerciţii tactice deseori se iveşte necesitatea cunoaşterii
exacte a zonelor ce pot fi văzute sau nu dintr-un punct de observare sau care pot fi bătute ori nu, prin
tragere directă dint-o anumită poziţie de tragere. Importanţa covârşitoare a observării şi focului în luptă
cere ca orice comandant de grupă să ştie să determinepe hartă zonele văzute şi nevăzute ale terenului,
pentru ca în funcţie de aceasta să poată alege, de pe o parte căile de acces sau poziţiile de aşteptare ferite
de vederea inamicului ori punctele de unde sar putea observa mai bine şi pe o întindere mai mare
mişcările acestuia, iar pe de altă parte, punctele de unde mijloacele de foc cu tragere directă pot
cuprinde o rază mai mare şi o eficacitate maximă.
Determinarea zonelor văzute şi nevăzute se face cu ajutorul profilului; acesta poate fi complet sau
simplificat, dar în orice caz trebuie să fie mărit în mod convenabil pentru a se putea da o mare

24
expresivitate reliefului terenului. Se arată mai jos succesiunea operaţiilor, luându-se ca exemplu situaţia
reprezentată, unde se cere să se determine zonele văzute şi nevăzute pe direcţia PO (situat la cota 300,6)
-R.1:
- se construieşte profilul terenului pe direcţia PO - R.1, astfel cum s-a explicat la punctul 19.Bb din
prezentul capitol (în exemplu s-a construit un profil complet, scara înălţimilor fiind de 1:1 000, ce se
înseamnă că echidistanţei normale de 5 m de pa hartă corespunde 5 mm pe scara verticală a profilului);
- din PO se trag limi tangente la fiecare vârf al profilului conturat care se prelungesc până întâlnesc
versantele opuse; aceste linii sunt de fapt raze vizuale (prelungite) dese din punctul de observare la
fiecare obstacol întâlnit pe direcţia către repenil dat;
se trece la stabilirea zonelor văzute şi nevăzute, haşurând pe hârtia milimetrică spaţiile ce se găsesc sub
fiecare rază vizuală după ce trece de un obstacol întâlnit în calea sa; procedându-se în felul acesta, se
stabileşte faptul că din PO spre R. 1 sunt vizibile porţiunile cuprinse între PO -A, B-C şi D-R.l, dar nu
se văd porţiunile cuprinse A-B, C-D şi cele de după R.1; zonele ce nu se văd se proiectează şi se
marchează astfel cum se arată pe o linie orizontală trasată pe marginea jos a hârtiei milimetrice - numită
baza profilului - după care de pe această bază se transpun şi pe hartă, în lungul liniei de profil trasată
pe aceasta, în cazul în care se cere să se determine zonele văzute şi nevăz ite, dintr-un punct de
observare în întregul sector de observare repartizat, atunci este necesar să se stabilească mai multe
direcţii în limitele acestea (numărul direcţiilor depinde de configuraţia generală a reliefului), pe care se
construiesc profiluri succesive şi se determină porţiunile văzute şi nevăzute; apoi se transpun pe hartă şi
se unesc în mod succesiv aceste porţiuni, obţinându-se prin haşurare zonele ce nu se văd în întregul
sector de observare repartizată.

10.Determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor

A. Determinarea cotelor
A determina cota unui punct pe hartă înseamnă a afla înălţimea la care se găseşte acel punct pe teren
faţă de nivelul mării. Harta topografică conţine un număr apreciabil de puncte (puncte de bază, detalii
izolate de planimetrie ce pot construit repere de orientare, vârfuri, şei, confluenţe de văi şi altele) ale
căror cote sunt înscrise pe hată; aflarea valorii acestora constă în simpla citire a inscripţiilor cifrice care
sunt plasate alături de semne] e convenţionale, prin care asemenea puncte sunt prevăzute pe hartă.
Determinarea cotelor tuturor celorlalte detalii sau obiective din cuprinsul hărţii se face în funcţie de
dispunere a acestora faţă de cele mai apropiate curbe de nivel sau puncte cotate, deosebindu-se
următoarele situaţii caracteristice:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat chiar pe o curbă de nivel; în acest caz cota
este egală cu valoarea acestei curbei de nivel;
Exemplu: se cere să se determine cota crucii izolate. Elementele de pornire pentru stabilirea cotei crucii
izolate sunt valoarea înscrisă pe curba de nivel de 375 m (de unde se trage concluzia că echidistanţa
curbelor de nivel normale este de 5 m), precum şi indicatoarele de pantă, care arată că terenul coboară
de la nord spre sud pe linia de despărţire a apelor. Cunoscând aceste elemente de pornire, se face
următorul raţionament: curba de nivel se trece prin baza semnului convenţional al crucii izolate este mai
mare în valoare cu echidistanţă normală faţă de curba de nivel de 375 m ce trece dedesubtul ei, având
deci valoarea de 380 m; prin urmare cota crucii izolate este de 380 m:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat între două curbe de nivel învecinate; în
acest caz se stabileşte mai întâi direcţia pantei terenului (semnul de urcare sau de coborâre); în
continuare se precizează valoarea celei mai apropiate curbe de nivel şi apoi cota punctului respectiv,
prin aprecierea din vedere a distanţei orizontale la care aceasta se găseşte faţă de cea mai apropiată
curbă de nivel.

B. Determinarea diferenţelor de nivel.

A determina pa hartă diferenţa de nivel între două puncte, înseamnă a afla diferenţa cotelor acestea, cu
alte cuvinte, dacă se scade cota cea mai mică din cota cea mai mare, se obţine diferenţa de nivel.
La determinarea pe hartă a diferenţelor de nivel se întâlnesc minatoarele cazuri:

25
- punctele a căror diferenţe de nivel trebuie determinate se află pe aceiaşi curbă de nivel, în acest caz
punctele în cauză au aceiaşi cotă, deci diferenţa de nivel dintre ele este egală cu zero. Acest caz este
ilustrat, unde între bifurcaţia drumurilor de ţară şi copacul izolat de foioase nu este nici o diferenţă de
nivel;
- punctele a căror diferenţe de nivel trebuie determinată cu cotele înscrise pe hartă sau prin semnele lor
convenţionale trec două curbe de nivel de valori diferite; în acest caz diferenţa de nivel care dintre sie
este egală cu diferenţa cotelor acestora, sau cu diferenţa dintre valorilor curbelor de nivel care trec prin
punctele considerate. Diferenţa de nivel de la punctul cu cotă 3 5 2 m - 3 1 7 m = - 3 5 m .
în toate celelalte cazuri care se pot întâlni, este necesar să se cunoască echidistanţa curbelor de nivel de
pe harta ce se întrebuinţează, deosebindu-se următoarele situatii:
- prin semnul convenţional al unuia dintre puncte trece o curbă de nivel de o valoare oarecare, iar cota
celuilalt punct este înscrisă pe hartă. în acest caz mai întâi se determină valoarea acelei curbe de nivel,
urmând ca apoi să se calculeze diferenţa dintre aceasta şi cota celuilalt punct. Echidistanţa curbelor de
nivel este de 5 m, ceia ce se poate deduce din faptul că între curba de nivel principală cu valoare de 200
m şi cota 216,3 m se găsesc 3 curbe de nivel normale. Cunoscând echidistanţa, se poate determina cu
uşurinţă valoarea curbai de nivel ce trece prin semnul convenţional al troiţei, care este de 195 m, deci
cota troiţei este de 195 m; în acest caz diferenţa de nivel dintre troiţă şi punctul cu cota 216,3 m =
216,3m - 195m = +21m (rotunjit),
- punctele sunt plasate între curbe de nivel cu valori diferite, iar în apropierea unuia dintre puncte este
înscrisă pe hartă valoarea unei curbe de nivel. în acest caz mai întâi se determină echidistanţa, apoi
cotele ambelor puncte printr-unul din procedeele cunoscute, după care se face diferenţa cotelor şi se
obţine diferenţa de nivel. în cazul prezentat echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m ceia ce se deduce
simplu din faptul că pe curba de nivel principală este valoarea de 175 m. Cunoscând echidistanţa, se
trece la determinarea cotelor acestor două puncte. Cota bifurcaţiei drumurilor este de 171 m (punctul
fiind plasat la o cincime din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 170 m şi 175 m), iar cota tufei
izolate este 182 m (aceasta găsindu-se la două cincimi din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de
180 m şi 185 m); prin urmare, diferenţa de nivel dintre tufă şi bifiircaţie este de 182m - 171m = +1 lm. -
punctele se află între curbe de nivel de valori diferite, iar în apropierea unuia dintre ele se află înscrisă
cota unui al treilea punct. în acest caz se procedează identic ca în situaţia precedentă, cu deosebirea că
echidistanţa curbelor de nivel se deduce în funcţie de valoarea cotei înscrisă pe hartă. în exemplificarea
echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m, ceia ce se deduce din faptul că între cota 211,8 şi curba de
nivel principală se găsesc două curbe normale, deci valoarea acestei curbe de nivel este de 200 m.
Cunoscând aceasta, se determină cotele celor două puncte şi anume 208m pentru pomul izolat (care se
găseşte la trei cincimi din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 205 m şi 210 m) şi 192,5 m
pentru stână (aceasta se află la jumătatea distaaţei orizontale dintre curbele de nivel de 190m şi 195m);
prin urmare, diferenţa de nivel dintre stânga şi pomul izolat este de 208m - 192,5m = +15m (rotunjit).
După cum se poate constata cele de mai sus, determinarea cotelor punctelor pe hartă, precum şi a
diferenţelor de nivel, dintre acestea, sunt operaţii destul de simple ce se pot rezolva uşor şi repede cu
ajutorul hărţii şi care nu presupun de cât cunoaşterea clasificării curbelor de nivel şi a echidistanţei
hărţii.
Este important de reţinut faptul că atunci când se indică diferenţele de nivel, întotdeauna este necesar să
se precizeze sensul acestora, aşa cum s-a arătat în exemplul de mai sus.
11.Determinarea unghiului de pantă
prin diferite procedee.

Cunoaşterea unghiului de pantă al terenului are o deosebită însemnătate, mai ales în situaţiile când
diferitele acţiuni de luptă se duc într-un teren cu relief frământat. Faptul că pe hărţile noastre relieful
este reprezentat prin curbe de nivel contribuie la determinarea cu uşurinţă a unghiului de pantă al
terenului, care se poate determina cu ajutorul hărţii folosind unul din procedeele ce se descriu în cele ce
urmează.

Determinarea unghiului de pantă din vedere, prin apreciere

26
Pentru a aprecia prin acest procedeu valoarea unghiurhor de pantă, se compară din vedere intervalul
dintre două curbe de nivel alăturate cu un segment de lcm. Aplicarea acestui procedeu se bazează pe
următoarea regulă simplă, reieşită din cunoaşterea dependenţei dintre echidistanţă, distanţă orizontală şi
unghi de pantă: cu cât distanţa orizontală dintre două curbe de nivel alăturate este mai mică (sau mai
mare) decât 1 cm, cu atât unghiul de pantă este mai mare (sau mai mică) decât cel corespunzător unui
segment de 1 cm.
Pentru a se putea aprecia în acest mod valoarea unghiului de pantă, este necesar ca în prealabil să se
cunoască valoarea unghiului de pantă care corespunde unei distanţe orizontale egală cu 1 cm pe harta
care se întrebuinţează. Pe hărţile noastre (la întocmirea cărora se păstrează un raport constant între care
şi echidistanţa) această valoare este egală cu 1°,2 (sau rotunjit 1°); rezultă că pentru o distanţă de 1 cm
între două curbe de nivel normale alăturate, unghiul de pantă este de 1°,2. Cunoscând se poate întocmi
tabelul alăturat, care poate fi folosit cu uşurinţă pentru aprecierea din vedei e a unghiului de pantă.

Distant
a pe
hartă
Unghiu 12°, 6°,0 4°,0 3°,6 2°,4 1°,2 0°,6 0°,4
1 de
pantă

Astfel, de exemplu, dacă s-au măsurat pe hartă între două curbe de nivel normale alăturate intervalele de
câte 1 mm, 2 mm, 3 mm sau 5 mm, unghiurile de pantă corespunzătoare locurilor unde s-au făcut
măsurarea, pot fi apreciate (cu ajutorul tabelului de mai sus) că sunt de 12°, 6°, 4°, sau 2°,4 iar pe
baza aceluiaş raţionament, se mei poate judeca şi astfel: dacă un segment de 1 cm măsurat pe o pantă ce
acoperă 6 echidistanţe normale, atunci valoarea unghiului de pantă este de 1°,2 x 6 = 7°,2 .
Procedeul sus amintit dă rezultate corespunzătoare numai pentru unghiuri de pantă mai mici de 25°.

Determinarea unghiului de pantă cu ajutorul scării pantelor.

Scara pantelor este plasată în afara cadrului hărţii, pe latura de sud a acesteia, fiind construită atât
pentru echidistanţa normală cât şi pentru cea principală. Pentru ca aceasta să se poată folosi în vederea
determinării unghiurilor de pantă, este necesar să se cunoască modul de construire care este următorul:
pe linia orizontală a bazei scării se înscriu unghiurile de pantă, iar perpendicular pe aceasta se ridică
linii ale căror lungimi sunt egale cu distanţele orizontale la scara hărţii, corespunzătoare unghiurilor de
pantă înscrise sub ele; capetele acestor linii se unesc printr-o linei curbii continuă, cu ajutorul căreia se
determină valorile unghiurilor de pantă.
Determinarea unghiurilor de pantă din cuprinsul hărţii cu ajutorul scării pantelor se execută astfel:
- se măsoară pe hartă distanţa orizontală dintre curbele de nivel alăturate între care se determină unghiul
de pantă; această măsurare poate fi făcută folosind un compas distanţier sau o bandă de hârtie;
- se încadrează această distanţă (care este marcată pe hârtie sau luată în deschizătura compasului
distanţier) pe scara pantelor, astfel încât o extremitate să fie în poziţie verticală faţă de prim -pe curba
scării;
- se citeşte pe baza orizontală a scării valoarea unghiului de pantă ce se determină, la nevoie fâcându-se
aprecierea din vedere a fracţiunilor de grad.
în cazul când relieful terenului este frământat şi în consecinţă pantele sunt mari, este indicat ca
determinarea unghiurilor de pantă să se facă între două curbe de nivel principale, imediat următoarele;
în această situaţie se foloseşte, al fel cum s-a descris mai sus, scara pantelor pentru echidistanţa
principală, care este desenată pe hartă în combinaţie cu cea pentru echidistanţa normală.
Mai este necesar de reţinut că - indiferent de procedeul aplicat - determinarea unghiurilor de pantă nu se
face pentru un versant întreg, de la vârf până la piciorul pantei, decât în situaţia când în situaţia când
panta terenului este perfect uniformă,

27
adică atunci când curbele de nivel se găsesc la intervale egale între ele. In cazul pantelor neuniforme,
determinarea unghiurilor de pantă se face pe porţiuni, între punctele sau liniile de schimbare de pantă,
care se recunosc pe hartă după locul unde curbele de nivel încep să se apropie sau să se rărească între
ele.

12.Determinarea distanţelor

în capitolul II au fost prezentate diferite procedee de măsurare, de determinare sau de apreciere a

distanţelor în teren. Spre deosebire de aceste procedee, harta topografică oferă posibilitatea determinării
distanţelor într-un timp scurt, cu eforturi minime şi fără a parcurge terenul. Acest fapt constituie un
mare avantaj, dacă se are în vedere rapiditatea cu care este necesar să s(; execute unele misiuni de luptă,
cum sunt de exemplu, stabilirea distanţelor până la ţinte sau alte obiective descoperite de către
observatori în dispozitivul de luptă al trupelor inamice, pregătirea datelor pentru deplasarea în teren
după azimut, stabilirea lăţimii unui curs de apă, determinarea distanţelor dintre diferite obiective în
localităţi. Pe timpul ducerii acţiunilor de luptă, harta constituie, în majoritatea cazurilor, unica
posibilitate de a determina distanţele dintre detaliile din teren sau obiective situate în zona ocupată de
trupele inamice.
Determinarea distanţelor cu ajutorul hărţii constă în măsurarea pe hartă a distanţei grafice dintre
detaliile sau obiectivele îr. cauză şi aflarea distanţei naturale (dine teren) corespunzătoare, cu ajutorul
hârtii.
Pentru a se putea executa diferite măsurări de distanţe pe hartă, în toate cazurile este necesar să se
cunoască poziţia precisă pe hartă a detaliilor (obiectivelor) între care se face determinarea distanţei
precum şi scara hărţii ce se întrebuinţează; de asemenea, este nevoie de unele rechizite simple cum sânt
rigla gradată în milimetri, compasul distanţier sau - în lipsa acestora - o bandă de hârtie. Determinarea
pe hartă a distanţelor se poate executa prin mai multe procedee, ce se aleg în funcţie de timpul şi de
instrumentele avute la dispoziţie şi de precizia ce se urmăreşte a fi obţinută.

Determinarea distanţelor cu ajutorul scării numerice

Aceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe hartă a distanţelor, la care instrumentul ajutător
este o simplă riglă gradată în milimetri. Ordinea de lucru este următoarea:
- se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei gradate, distanţa d în milimetri dintre cele două detalii
(obiective) în care se face determina rea (dacă distanţa grafică nu se încadrează într-un număr exact de
milimetri, se apreciază sfertul acesta);
- se calculează distanţa D corespunzătoare în teren, cu ajutorul formulei scării numerice D = d X N.
Exemplu pe harta la scara 1:25 000, între cota 632,6 şi bifurcaţia drumurilor de legătură s-a măsurat o
distanţă d = 35 mm. în acest caz, distanţa corespunzătoare din teren este D = 35 mm X 25 000 mm =
875 m. mai simplu, valoarea unui milimetru ia scara hărţii fiind de 25 metri în teren, se înmulţeşte
numărul de milimetri măsuraţi pe hartă cu aceasta valoare şi se obţine 35x25 = 875 m.
Procedând identic după acelaşi raţionament, se pot face determinări de distanţe pe orice hartă, indiferent
de scara aceasta.

Determinarea distanţelor cu ajutorul scărilor grafice simple

Un procedeu simplu şi mai rapid, care nu solicită nici un fel de calcule, este acela al determinării
distanţelor cu ajutorul scării grafice, simple, folosind ca instrument ajutorul unui compas distanţier.
Aplicarea acestui procedeu se execută în următoarea succesiune:
se ia între vârfurile unui compas distanţier mărimea de pe hartă dintre detaliile (obiectivele) în care se
face determinarea (pentru corectitudinea măsurării, vârfurile compasului se fixează aşa cum se arată în
exemplu;
fără a schimba deschizătura compasului, acesta se aşează pe scara grafică simplă (ce se găseşte sub
latura de sud a cadrului ornamental al hărţii) în aşa fel, încât vârful piciorului drept să coincidă cu
diviziunea zero sau o altă diviziune din dreapta acesteia, iar vârful piciorului stânga să se găsească în
interiorul talonului;

28
se citeşte pe rând distanţele şi din stânga diviziunii zero şi apoi se adună, obţinându-se direct distanţa
din teren cele două detalii (obiective).
în exemplu în dreapta diviziunii zero se citeşte lkm, iar pe talonul încă 150 m, ceea ce înseamnă că
distanţa în teren dintre punctele geodezice cu cota 245,0 şi crucea izolată este de 1 150m.
în cazul când nu se dispune de compas distanţier, distanţa pe hartă poate fi determinată cu ajutorul unei
rigle gradate în milimetri - sau mai simplu - folosind o bandă de hârtie, care să aibă o margine dreaptă.
în acest caz, marginea a benzii de hârtie se aşează astfel pe hartă, încât să atingă punctele între care se
face determinarea distanţei. Apoi cu un creion bine ascuţit se trag două linioare scurte pe marginea
hârtiei în dreptul punctelor considerate, după care hârtia se suprapune pe scara simplă şi se citeşte
distanţa cuprinsă între cele două linioare, ca şi în cazul folosirii compasului distanţier. în exemplu
distanţa dintre colţul de nord - est al fâneţii şi copacul izolat de foioase de 775 m.
Dacă sunt de măsurat distanţe mai mari decât cele cuprinse pe scara grafică simplă, ele se măsoară pe
porţiuni în acest scop, detaliile (obiectivele) între care se face determinarea cu un creion bine ascuţit, în
lungul unei rigle drepte. Se fixează apoi deschizătura compasului distanţier la 1 km sau la 500 m pe
scara grafică simplă şi cu această deschizătură - numită „pasul compasului" - se începe măsurarea
distanţei numărând fiecare „pas", ultima porţiune - care este mai mică decât pasul compasului - se
măsoară exact şi se citeşte pe scara grafică simplă. Pentru obţinerea distanţei se înmulţeşte numărul de
paşi cu valoarea acestuia şi se adaugă ultima porţiune măsurată. De exemplu, dacă pasul compasului
este de 500 m şi s-au măsurat 5 paşi şi încă 12.5 m; distanţa căutată este de 5 X 500 m + 125 m = 2 500
m + 125 m = 2 625 m. în cazul când trebuie determinată o distanţă în linie frântă (de exemplu lungimea
în teren a unei tranşe reprezintă pe hartă), ea se descompune şi se măsoară în segmente de linii drepte,
după care se adună valoarea tuturor segmentelor, obţinându-se în felul acesta totalul distanţei de
determinat. Dacă este necesar determinarea distanţei în lungul unei linii curbe (de exemplu pe o şosea în
serpentină), se fixează pasul compasului la o deschizătură aleasă în mod convenabil, în aşa fel, încât
segmentul de linie dreaptă şi segmentul corespunzător îr linie curbă să difere cât mai puţin posibil în
lungime; apoi se procedează aşa cum s-a mai descris mai sus. în exemplu valoarea este de 175; de la
bifurcaţia şoselelor până la grupul de case, sau măsurat un număr de 8 paşi, distanţa din teren fiind de 8
X 175 m = 1 400 m.
Harta topografică permite, pe lângă determinarea distanţelor, şi raportarea unei distanţe date pe o
direcţie cunoscută. Astfel de cazuri se ivesc deseori pe câmpul de luptă, de pildă în situaţiile când este
necesar să se transpună pe hartă poziţia unei ţinte pe o direcţie cunoscută şi o distanţă dată. In astfel de
situaţii se procedează în felul următor:
- se identifică pe hartă poziţia punctului de observare şi a reperului, care se unesc printr-o linie subţire,
trasă cu un creion ascuţit în lungul unei rigle drepte obţinând astfel pe care se găseşte ţinta;
- pe scara grafică simplă se măsoară cu ajutorul compasului distanţier distanţa dată între punctul de
observare şi ţinta;
- fără a schimba deschizătura compasul distanţier, aceasta se aşează pe hartă cu unul din vârfurile sale
cu punctul de observare marcat şi cu celelalte pe direcţia trasată spre repere; punctul astfel obţinut pe
această direcţie este chiar locul ţintei, raportată pe hartă.

Corecţia de relief
Indiferenţa de procedeul ce se întrebuinţează pentru determinarea pe harta distanţelor, trebuie avută
Valoarea în grade a unghiului de Corecţia de relief pentru 100
pantă metri din distantă

29
uniformă, adică atunci când curbele de nivel se găsesc la intervale egale între ele. In cazul pantelor
neuniforme, determinarea unghiurilor de pantă se face pe porţiuni, între punctele sau liniile de
schimbare de pantă, care se recunosc pe hartă după locul unde curbele de nivel încep să se apropie sau
să se rărească între ele.

13.Determinarea coordonatelor geografice

Operaţiile în vederea determinării pe hartă a poziţiei unui obiectiv prin coordonate geografice se
execută în următoarea succesiune:
- din punctul a cărui poziţie trebuie determinată se coboară perpendiculare pe cadrul minutelor (pentru
măsurarea latitudinii se coboară o perpendiculare pe cadrul de este sau de vest, iar pentru măsurarea
longitudinii - pe cadrul de nord sau de suri);
- se numără şi se notează minutele şi secundele din dreptul selor două perpendiculare coborâte, citirile
făcându-se de la sud spre nord pentru latitudi rea şi de la vest spre est pentru longitudine; minutele se
citesc pe cadrul geografic numărându-se segmentele albe şi negre ce se alternează pe acesta pentru
zecile de secunde se numără punctele plasate în intervalul dintre cadrul geografic ş: cel ornamental, iar
unităţile de secunde se apreciază din vedere;
- valorile citite (minutele şi secundele) se adună la coordonatele geografice ale colţului de sud-vest al
hărţii, obţinându-se astfel coordonatele geografice ale obiectivului.
în exemplul de pe figura 180, coordonatele geografice ale podului de la intersecţia şoselei cu calea
ferată dublă sunt: B - 45°55 25", L = 24°00'45".

14.Determinarea coordonatelor rectangulare

Determinarea pe hartă a poziţiei unui obiectiv prin coordonatele rectangulare se face în felul următor:
- se identifică pe hartă obiectivul a cărui poziţie se determină;
- se stabileşte şi se notează coordonatele prescurtate ale acestuia (care sunt coordonatele colţului de sud
- vest al jaroului în care se găseşte obiectivul);
- pentru măsurarea în continuare a coordonatelor întregi, în punctul în cauză se coboară perpendiculare
pe liniile cele mai apropiate de caroiaj (pentru x pe linia orizontală de la latura de sud a caroului, pentru
y pe linia verticală latura de vest a acestuia);
- se măsoară în mod succesiv (cu ajutorul unui compas distanţier sau al unei benzi de hârtie) lungimea
celor două perpendiculare şi se citesc distanţele exprimate în metri pe scara grafică simplă;
aceste valori se adună la coordonatele prescurtate notate iniţial, obţinându-se coordonatele întregi ale
obiectivului.
în exemplul dat de pe figura 181, coordonatele prescurtate ale intersecţiei drumurilor de tarla sunt: y =
5092, y = 5294; iar cele întregi sunt: x = 5092625 m, y = 5294475 m.
Folosind măsurătorul de coordonate la determinarea poziţie unui obiectiv prin coordonate rectangulare
se face astfel:
- mărimea gradată a scării orizontale a măsurătorului de coordonate se aşează pe latura de sud a caroului
în care se găseşte obiectivul, astfel încât marginea gradată a scării verticale să treacă prin semnul
convenţional al acestuia;
- fără a schimba poziţia măsurătorului, se fac citirile pe cele două scări, mai întâi pe scara verticală x,
apoi pe scara orizontală pentru y;
- aceste valori se adună la coordonatele prescurtate ale obiectivului, obţinându-se coordonatele întregi
ale acestuia.
în exemplul dat pe figura 182, coordonatele prescurtate ale punctului geodezic cu cota 145,0 sunt: x =
5216, y = 4758; iar coordonatele întregi sunt: x = 5216475 m, y = 4758325 m.

PARTEA FINALĂ

- anunţ tema şi scopul lecţiei;

- anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
30
- anunţ notele;
- dau lucru pentru pregătirea individuală.

31
 TEMA: 2. Reprezentarea reliefului pe hărţi.

ŞEDINŢA 2. Reprezentarea reliefului pe hărţi. Esenţa reprezentării reliefului cu curbe de nivel.

SCOPUL: De a adduce la cunoştinţă tipurile şi formele elementare de relief, esenţa reprezentării
reliefului prin curbe de nivel.
DURATA: 4 ore
LOCUL: Clasa de studiu
FORMA DE DESFĂŞURARE: prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA MATERIALĂ: - conspect;
literatură;
cretă;
caiete de lucru;
indicator.
BIBLIOGRAFIA: topografie militară

PLANUL DESFĂŞURĂRII ŞEDINŢEI

I. SECVENŢA INDTRODUCTIVĂ .............................5 min.

- primesc raportul;
- verific prezenţa;
- controlul asigurării (pregătirii) materialelor;
- aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei.

II. SECVENŢA DE INSTRUIRE ................................70 min.

III. SECVENŢA FINALĂ ......................................…10 min.

32
 Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice
A reprezenta relieful pe hartă înseamnă a reda în planul şi la scara hărţii, cu ajutorul unor
metode sau procedee adecvate, configuraţia generală a suprafeţei terestre, sub aspectul care se
înfăţişează în natură toate neregularităţile. Desigur o hartă topografică ce ar conţine numai detalii de
planimetrie - fără să redea formele de relief ale zonei pe care le cuprinde, fără să conţină locul de
dispunere reciprocă a diferitelor neregularităţi ale suprafeţei terestre - ar fi incompletă şi nu ar fi de
mare folos în scopuri militare. De-a lungul timpurilor s-au conceput şi aplicat felurite metode sau
procedee de reprezentare a reliefului, care evoluat odată cu însăşi tehnica întocmirii hărţilor, reuşind să
redea din ce în ce mai clar, mai plastic şi mai complet înfăţişarea variată a suprafeţei globului
pămâatesc.
Pe hărţile topografice moderne reprezentarea reliefului se face prin:
- curbe de nivel - la scările 1:200 000 şi mai mari;
- tente hiposometrice - la scările 1:500 000 şi mai mici (metoda constă în a colora pe hartă -după
un anumit diapazon de culori dinainte stabilit - suprafeţele ce se cuprind în limitele unor zone
altitudinale);
- hărţi în relief - tind să capete o extindere din ce în ce mai mare, mai ales în domeniul hărţilor
operative şi strategice.
Un mijloc în plus pentru caracterizarea mai deplină a formelor de relief - întrebuinţat la fiecare din
metodele de sus, dar mai cu seamă în cazul reprezentării reliefului prin curbe de nivel - este acela de a
înscrie pe hartă înălţimea exactă la care se studiază în spaţiul unele caracteristice din teren (vârfuri,
depresiuni, şei, puncte de schimbare de pante, confluenţa de văi, puncte de bază, intersecţii sau bifurcări
de drumuri, detalii izolate ce pot constituie repere de orientare etc). cifrele înscrise pe hărţi în dreptul
unor asemenea puncte se numesc cote şi reprezintă altitudinea punctelor respective faţă de nivelul mării.
Indiferent de metoda c e se întrebuinţează pentru reprezentarea reliefului, se urmăreşte să se
asigure rezolvării pe hartă a următoarelor probleme:
- determinarea aspectului general al reliefului, scoaterea în evidenţă a formelor sale caracteristice
şi a poziţiilor reciproce în spaţiu ale acestora;
- determinarea cotelor şi a diferenţelor de nivel;
- determinarea pantei terenului;
- determinarea gradului de accidentare şi de accesibilitate a terenului.

Sînt cunoscute în tehnica cartografică mai multe modalităţi de reprezentare a reliefului pe hărţi, ca
metoda planului cotat, curbelor de nivel, perspectivă, haşurilor, tentelor, hipsometrică, stereoscopică şi a
hărţilor în relief. De asemenea, unele elemente ale reliefului se reprezintă prin semne convenţionale. In
cele ce urmează, ne vom ocupa mai pe larg de acele metode prin care, în mod curent, se reprezintă
relieful pe hărţile topografice militare şi anume metoda planului cotat şi a curbelor de nivel, amintind pe
scurt şi caracteristicile celorlalte metode enumerate mai sus.

Metoda planului cotat

Această metodă constă în a scrie pe plan, în dreptul proiecţiei orizontale a fiecărui punct determinat,
cota sa. Pentru a da o oarecare expresivitate planului cotat astfel obţinut se obişnuieşte să se traseze pe
acesta şi liniile caracteristice ale reliefului. Toate cotele înscrise pe hărţi reprezintă altitudinea punctelor
respective faţă de nivelul mării şi constituie cote absolute.

33
 Fig.1
Studiind cu atenţie planul cotat din figura 1, după valorile cotelor şi dispunerea reciprocă a liniilor
caracteristice ale reliefului, se poate constata unde este mai înalt sau mai jos terenul. însă unui astfel de
plan îi lipseşte o doză mare de expresivitate, plasticitatea este total inexistentă, iar formele de teren şi
amănuntele caracteristice ale neregularităţilor suprafeţei terestre rămîn neclare.
Deşi metoda planului cotat — în anumite limite — răspunde nevoilor unor lucrări de proiectare şi are
aplicaţii în lucrările de construcţii şi ingine» reşti, această metodă, aplicată singură, nu satisface nici pe
de parte nevoile militare. După cum vom vedea însă în cele ce urmează, combinată cu metoda curbelor
de nivel, exigenţele noastre specifice sînt total satisfăcute.
Metoda curbelor de nivel
Cea mai corespunzătoare metodă de reprezentare a reliefului pe hărţile topografice, cunoscută pînă în
prezent, este metoda curbelor de nivel. Această metodă este sugestivă şi plastică, orientarea din punctul
de vedere al recunoaşterii înălţimilor şi adîncimilor făcîndu-se foarte repede, în urma unei scurte
familiarizări cu modul respectiv de reprezentare.

Fig.2 Fig.3

34
Curba de nivel este locul geometric al punctelor de pe suprafaţa terestră ce au aceeaşi cotă. Tîn
exemplu de curbă de nivel din natură este linia după care apele liniştite ale mărilor şi lacurilor
udă malurile lor sau linia de intersecţie dintre suprafaţa terestră şi nivelul apelor, în cazul unei
inundaţii.
Curbele de nivel se obţin prin intersectarea imaginară a suprafeţei terestre cu planuri de referinţă, situate
la înălţimi succesive, la distanţe egale şi paralele între ele (fig. 2). Curbele de nivel mai pot fi definite ca
fiind proiecţiile orizontale ale secţiunilor terenului cu planuri orizontale duse la diferite înălţimi. Ele
apar pe hărţile topografice ca orice altă figură de pe teren, în proiecţia lor pe planul de proiecţie şi
reduse la scara hărţii, fiind figuri asemenea cu corespondentele lor de pe teren.
Distanţa constantă, măsurată pe verticală între două suprafeţe consecutive de secţiune, se nunteşte
echidistanţă naturală şi se notează cu E, iar echidistanţa naturală redusă la scara hărţii se numeşte
echidistanţă grafică şi se notează_cu e (fig. 3). Intre ele există" relaţia
Ee = — n sau E = n ■ e, în care n este numitorul scării hărţii.
Echidistanţa, de regulă, se alege în funcţie de scara hărţii şi de acciden-taţia terenului; cu cît scara este
mai mică, cu atît echidistanţa este mai mare şi invers. Se ţine însă seamă de faptul ca echidistanţa
grafică să nu fie mai mică de 0,2 mm, întrucît în acest caz curbele de nivel trasate pe hartă nu ar mai fi
distincte, putîndu-se atinge între ele. Hărţilor topografice militare pe care le folosim li s-a stabilit în
principiu o valoare a echidistanţei grafice egală cu 0,2 mm.

Fig.4
Echidistanţa grafică de 0,2 mm corespunde bine reprezentării pe harta topografică militară a zonelor
deluroase. Aceasta însă este prea mare pentru terenurile de şes (unde multe dintre formele de teren, fiind
mici, nu pot fi reprezentate pe hartă) şi, din contră, prea mică pentru regiunile muntoase, unde pantele
sînt mari, aducînd neajunsul prin apropierea prea pronunţată a curbelor de nivel. In ambele cazuri se
fixează o echidistanţă astfel determinată, încît să permită redarea cît mai exactă şi plastică a formelor de
teren.
Adeseori, în vederea reprezentării mai amănunţite a reliefului, se întrebuinţează şi echidistanţe
ajutătoare sau accidentale (fig. 4). Echidistanţele ajutătoare sînt situate la jumătatea echidistanţei
normale, iar cele accidentale se întrebuinţează, indiferent de valoarea echidistanţei normale, pentru a
evidenţia o formă de teren mică, dar caracteristică, a zonei reprezentate.
Curbele de nivel cu ajutorul cărora se reprezintă relieful pe hărţile topografice militare se
clasifică astfel (fig. 5):

35
 Fig.5

— normale, care sînt desenate pe hartă prin linii subţiri continue, la echidistanţa stabilită în
funcţie de scara hărţii;
— principale, care sînt desenate pe hartă din 5 în 5 echidistanţe normale, prin linii /continue mai
groase (întotdeauna şi Ia orice scară, a cincea curbă de nivel este principală);
— ajutătoare, care sînt desenate pe hartă la jumătatea echidistanţei normale, prin linii subţiri
întrerupte;
— accidentale, care sînt desenate pe hartă prin linii subţiri întrerupte, cu segmente mai mici decît
ale celor ajutătoare. Aceste curbe de nivel se' desenează numai pe anumite porţiuni, pentru a preciza o
formă caracteristică sau complicată de relief, fără să se ţină seamă de valoarea echidistanţei normale. Pe
aceste curbe de nivel se înscrie în mod obligatoriu valoarea corespunzătoare, întrucît aceasta nu este un
multiplu din echidistanţa normală adoptată, ci o valoare oarecare.

Reprezentarea pe hartă a formelor de relief prin curbe de nivel

înainte de a ne ocupa de modul de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel să facem cîteva
consideraţii generale asupra reprezentării prin acest procedeu a unor forme geometrice.
In figura 6 s-au reprezentat prin curbe de nivel cîte un con drept şi unul înclinat, cu bază circulară şi
eliptică, conurile avînd aceeaşi înălţime. Din desen se Vede că, în cazul conului drept, curbele de nivel
sînt reprezentate prin cercuri (respectiv elipse) concentrice, iar în cazul conului înclinat, acestea sînt
amplasate excentric. De asemenea, se observă că la acelaşi unghi de înclinare a suprafeţei obiectului
reprezentat distanţa dintre curbele de nivel este egală, iar acolo unde unghiul de inelinare este mai mare,
curbele denivelau tendinţa să se apropie. Această apropiere este direct proporţională cu mărimea
unghiului de înclinare a suprafeţei obiectului reprezentat.

36
 Fig.6

Fig.7

In figura 7 s-au reprezentat prin curbe de nivel o emisferă (a), un vîrf ascuţit (b) şi o cupă sferică (c). In
toate cele trei cazuri curbele de nivel sînt cercuri concentrice, iar emisfera şi cupa sferică au o
reprezentare absolut identică. Dacă în cazurile (a) şi (c) curbele de nivel se răresc spre centru,
dimpotrivă în cazul (b) ele se apropie spre centru. Se observă deci, ca şi în cazurile precedente, că cu cît
unghiul de înclinare a suprafeţei obiectului reprezentat este mai mare, cu atît mai apropiate sînt şi
curbele de nivel corespunzătoare.

37
 Fig.8
In figura 8 s-a exemplificat reprezentarea prin curbe de nivel a unor forme alungite şi anume a unui plan
înclinat (a), a unei suprafeţe cilindrice convexe (b) şi concave (c). După cum se observă din desenul
respectiv, în toate cazurile s-au obţinut curbe de nivel sub formă de linii drepte paralele, însă la (a)
acestea sînt la distanţe egale, la (b) se apropie de bază, iar la (c) se îndepărtează de bază; deci şî de aici
concluzia că, cu cît panta obiectului reprezentat este mai înclinată, cu atît curbele de nivel sînt mai
apropiate.
În figura 9 s-a exemplificat reprezentarea prin curbe de nivel a pantelor uniforme (a), concave (b),
convexe (c) şi neunifprme (d). Aceste exemplificări întregesc explicaţiile de mai sus, referitoare la
reprezentarea prin curbe de nivel a obiectelor avînd grade diferite de înclinare.
Este important de reţinut faptul că obiectele de aceeaşi formă, indiferent dacă sînt ridicaturi sau
adîncituri, se reprezintă în acelaşi fel prin curbe de nivel. Acest lucru reiese clar din figura 7 (a şi c). De
asemenea, o ridicătură în formă de con se reprezintă în mod analog cu o adincitură în formă de pîlnie,
iar reprezentările unei ridicaturi prelungite sub forma unei creste şi a unei adîncituri prelungite sub
forma unei văi au acelaşi aspect.
La elucidarea problemei, dacă avem de-a face cu o ridicătură sau cu o adîncitură, este important de a se
ţine seamă de hidrografia hărţii, întrucît rîurile se află totdeauna în văi, lacurile — în depresiuni şi, în
general, elementele hidrografice ocupă în toate cazurile locuri relativ joase.

Fig.9

38
 Fig.10 Fig.11
Însă harta topografică militară conţine şi alte elemente care ne ajută la clarificarea acestei probleme.
Astfel, valorile curbelor de nivel sînt. aşezate întotdeauna în asa fel, încît baza cifrelor să fie orientată
spre baza pantei şi, implicit, cum se spune în practică, „apa să curgă în capul cifrelor" De asemenea,
semne foarte comode pentru deosebirea ridicaturilor de adîncituri sînt aşa-numitele indicatoare de pantă.
Acestea sînt liniuţe scurte, trase perpendicular pe curbe de nivel şi îndreptate în josul pantei.
În figura 10 s-au reprezentat prin curbe de nivel o ridicătură (a), indicatoarele de pantă aflîndu-se la
exteriorul curbelor de nivel, precum şi o adîncitură (b), aceleaşi indicatoare situîndu-se în interiorul
curbelor de nivel.
După aceste consideraţii generale vom exemplifica cum sînt reprezentate pe hartă, prin curbe de nivel,
formele de relief principale şi caracteristice.
Dealul şi mamelonul sînt reprezentate prin curbe de nivel închise, indicatoarele de pantă fiind orientate
spre exteriorul acestora; curba de nivel din interior are valoarea cea mai mare (fig. 11).
Depresiunsa (căldarea, găvanul) este reprezentată prin curbe de nivel închise, indicatoarele de pantă sînt
orientate spre interiorul acestora; curba de nivel din interior are valoarea cea mai mică (fig. 12).
Creasta (culmea, botul de deal, crupa) este reprezentată prin curbe de nivel de forme alungite, avînd
convexităţi mai mult sau mai puţin rotunde, îndreptate în sensul de coborîre a liniei de despărţire a
apelor. Indicatoarele de pantă sînt orientate spre exteriorul curbelor de nivel şi sînt aşezate în vîrful
convexităţii acestora, deci pe linia de despărţire a apelor. Curba de nivel din interior are valoarea cea
mai mare (fig. 13).

Fig.12 Fig.13

39
 Fig.14 Fig.15

Valea este reprezentată prin curbe de nivel de forme alungite, ca si în cazul crestelor, dar convexităţile
acestora — în general mai ascuţite — sînt dirijate în sensul de urcare a talvegului. Indicatoarele de
pantă sînt trasate tot din vîrful convexităţilor curbelor de nivel, dar sînt orientate spre interiorul acestora.
Curba de nivel din interior are valoarea cea mai mică (fig. 14).
Şaua se reprezintă prin curbe de nivel închise, remarcîndu-se prezenţa a două vîrfuri şi a gîtului şeii.
Cele două curbe de nivel din interior au valoarea cea mai mare, gîtul şeii avînd cotă mai mică decît
valoarea acestora. Indicatoarele de pantă sînt orientate spre exteriorul curbelor de nivel (fig. 15).
In natură şi în consecinţă şi pe hartă nu se întîlnesc niciodată aceste forme de teren în mod izolat. Ele
există şi sînt reprezentate pe hărţile topografice într-o strînsă corelaţie, interdependenţă, într-o com-
plexitate mai mică sau mai mare, în funcţie de caracteristicile zonei reprezentate. Pentru exemplificare
dăm în figura 16 o porţiune de teren reprezentată prin curbe de nivel, unde se găsesc majoritatea
formelor de relief întîlnite în natură.
Pe hărţile topografice militare folosite în mod curent, versanţii ale căror pante depăşesc unghiul de
înclinare de 40° nu se mai reprezintă prin curbe de nivel, întrucît acestea nu mai pot fi trasate cu
echidistanţa grafică admisă; asemenea pante se reprezintă printr-un semn convenţional. De asemenea
sînt şi alte elemente ale reliefului ce nu pot fi reprezentate prin curbe de nivel şi care sînt trecute ps
hărţile topografice cu ajutorul unor semne convenţionale. Din categoria acestor elemente ale reliefului
fac parte: movilele, gropile, malurile de diferite categorii, debleurile şi rambleele, stîncile, grohotişurile,
rîpele, ravenele, viroagele şi altele.

Din cele de mai sus rezultă că o hartă în care relieful este reprezentat prin metoda curbelor de nivel are
o serie de proprietăţi foarte valoroase şi că această metodă de reprezentare, pe lîngă faptul că este
simplă, este în acelaşi timp şi cea mai precisă, pînă în prezent. Dar reprezentarea reliefului prin curbe de
nivel nu este suficient de ilustrativă. Curbele de nivel nu poseda destulă plasticitate şi nu sînt suficient
de expresive, mai ales în cazurile cînd se pre tinde să fie apreciate repede formele de relief şi diferenţele
de nivel pe suprafeţe mai întinse. Din acest motiv pe hărţile topografice la scară mică, care servesc mai
ales pentru studierea generală a unor mari suprafeţe de teren, se folosesc şi alte metode de reprezentare
a reliefului.

40
Fig.16

41
 Alte metode de reprezentare a reliefului

Reprezentarea reliefului prin haşuri

Prin această metodă toţi versanţii se acoperă cu haşuri. Se stabilesc din timp cîteva categorii de unghiuri
de pantă; fiecăreia din aceste categorii îi corespunde un anumit raport între grosimea haşurii şi spaţiul
dintre ele. Terenurile aproape orizontale (şesurile, podişurile, platourile), precum şi versanţii cu pantă
mică nu se haşurează; se creează în acest fel impresia unor umbre ce acoperă pantele, lumina căzînd pe
verticală. Cu cît panta este mai mare, cu atît va primi mai puţină lumină, deci va fi mai întunecată. Toate
haşurile se trasează pe linia de cea mai mare pantă (fig. 16).
Prin această metodă sînt reprezentate mai plastic, mai expresiv, aspectul şi poziţia reciprocă a formelor
de teren decît prin metoda curbelor de nivel; de asemenea rezultă mai clar atît direcţia, cît şi valoarea
relativă a pantelor. Metoda este însă foarte greoaie şi cere multă meticulozitate, precum şi mult timp
pentru executarea desenului; de asemenea, pe aceste hărţi nu se pot determina cotele punctelor.

Reprezentarea reliefului prin tente cu umbrire

Ca şi în cazul precedent, la baza acestei metode stă îngroşarea umbrelor funcţie de panta terenului.
Umbrirea versanţilor se face de obicei cu tente de culoare gri sau bistru, aplicate cu intensităţi diferite
după gradul de înclinare a pantelor, obţinîndu-se un bun efect plastic. Metoda se foloseşte, în general,
în combinaţie cu metoda curbelor de nivel (fig. 17).
Tentele arata mai clar forma generală a reliefului şi legăturile reciproce ale diferitelor neregularităţi ale
terenului, dar nu permit decît aprecierea generală a valorii pantelor şi diferenţelor de nivel. Metoda este
mult mai simplă şi operativă decît cea a haşurilor.
Reprezentarea reliefului prin tente hipsometrice
Constă în acoperirea cu nuanţe diferite de culori a spaţiilor dintre curbele de nivel, pe zone de înălţimi
stabilite. Zonele de diferite înălţimi succesive sînt acoperite, de obicei, cu culoarea bistru de diferite
nuanţe, după principiul: cu cît terenul este mai ridicat, cu atît nuanţele sînt mai închise. Zonele de şes se
colorează de regulă cu culoarea verde, după principiul: cu cît terenul este mai jos, cu atît nuanţa este
mai închisă (fig. 100). Această colorare

Fig.17
Fig.18
Fig.19

42
pe zone, completînd curbele de nivel, dă o imagine foarte clară şl plastică asupra caracterului
general al reliefului.

Metoda hărţilor în relief

Această metodă constituie cel mai modern mod de reprezentare a reliefului pe hărţile topografice; ea îşi
găseşte aplicarea mai ales în cazul hărţilor strategice, la scări mici, deoarece uşurează considerabil
studiul general al configuraţiei terenului într-o zonă întinsă, pe o anumită porţiune sau pe întreaga
suprafaţă a unui teatru de operaţii militare.
Metoda constă în reprezentarea reliefului cu ajutorul punctelor cotate şi al curbelor de nivel după
procedee obişnuite, pe un material de bază ce poate fi uşor modelat (folii de material plastic de o
anumită compoziţie şi grosime), după care foile respective de hartă sînt supuse unor operaţii de
vacuumare în maşini speciale, cu ajutorul cărora se obţine imaginea în relief a terenului reprezentat.
Pentru a se da o expresivitate şi mai mare reliefului astfel reprezentat, harta se colorează după acelaşi
procedeu ca şi în cazul aplicării metodei hipsometrice. Pe hărţile în relief se reprezintă şi principalele
detalii de planimetrie ca: localităţi, hidrografie, căi de comunicaţii şi altele.

Procedeul perspectivei

O privire retrospectivă asupra diferitelor metode le reprezentare a reliefului pe hărţi, de-a lungul istoriei
acestui document cartografic de mare valoare documentară şi practică, nu poate fi lipsită fie şi de o
amintire în treacăt a acestui procedeu, deşi are doar o importanţă istorică.
Procedeul perspectivei constă în reprezentarea neregularităţilor suprafeţei
terestre şi mai ales a ridicaturilor, prin desenarea în profil a unor movilite fie
singure, fie grupate sau în linii, ele fiind umbrite prin haşuri pe partea estică
sau vestică. Acest procedeu şi-a găsit aplicarea din cele mai vechi timpuri şi
pînă către sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Menţionăm că si pe primele hărţi
româneşti, întocmite de către stolnicul Cantacuzino (1700) şi de către
Dimitrie Cantemir (1737), relieful era reprezentat prin acest procedeu. In
figura 101 este redată o porţiune din harta stolnicului Cantacuzino editată în
anul 1700.

Procedeul stereoscopic

Constă în reprezentarea reliefului tot prin curbe de nivel sau în combinaţie cu tente prin umbrire.
Acestea sînt desenate pe hartă în două culori complementare (de obicei, roşu şi albastru), astfel ca şi
cum aceeaşi porţiune de teren ar fi privită din două poziţii diferite, ele fiind dinainte calculate. Citirea
hărţii se face cu ajutorul unor ochelari cu lentile colorate în aceleaşi culori complementare, prin care se
formează imaginea stereoscopică a reliefului. La baza reprezentării reliefului prin acest procedeu stă
principiul anaglifelor. Acest procedeu îşi găseşte un cîmp din ce în ce mai redus de aplicare în zilele
noastre.

Reprezentarea punctelor geodezice pe hartă

43
Pentru sistematizarea şi în vederea uşurării studiului, semne convenţionale ce se întrebuinţează la
reprezentarea detaliilor de planimetrie se grupează în felul următor: puncte de bază; localităţi (inclusiv
clădiri sau construcţii situate în afara centrelor populate); construcţii industriale, agricole şi social-
culturale; conducte, împrejmuiri, ramblee şi debleuri, limite; reţeaua de comunicaţii (feroviară şi rutieră,
inclusiv anexă şi puncte de trecere); hidrografie elemente de sol şi vegetaţie. In cele ce urmează se
explică şi se exemplifică modul de reprezentare pe hartă la scara 1:25 000 a principalelor detalii de
planimetrie amintite mai sus.

Puncte de bază
Se numesc puncte de bază toate punctele a căror poziţie din teren este exact determinată prin măsuri de
mare precizie; aceste puncte constituie scheletul pe care se sprijină ridicarea topografică a tuturor
detaliilor de planimetrie şi a reliefului ce se reprezintă pe harta topografică. După modul cum au fost
determinate, aceste puncte astronomice, geografice, poligonometrice sau ale reţelei de ridicare bornate
şi de nivelment. Toate aceste puncte, cu excepţia celor de nivelment (care se marchează prin mărci sau
repere speciale), sânt marcate prin borne de beton sau de piatră bine fixate în pământ, având şi centre
sau repere subterane adânc îngropate în subsol (pentru a putea fi uşor reconstruite în cazul când ar
dispărea borna de la suprafaţă). în timpul determinării acestora, pinctele sânt semnalizate în teren prin
construcţii de diferite forme şi mărimi (semnele simple , piramide Va sol, piramide cu unul sau mai
multe poduri). Poziţia punctelor este astfel aleasă în teren, încât din fiecare să se vadă cel puţin altele
trei. Adeseori sânt determinate drept puncte geodezice şi unele detalii de planimetrie proeminenţă şi cu
caracter permanent, cum sânt bisericile, cupole sau turnurile construcţiilor proeminente din localităţi,
coşurile de fabrică, castele d e apă, silozurile sau alte construcţii proeminente în afara localităţilor.
Alături de semne convenţionale al punctelor de bază se înscrie cota acestora (mai puţin la punctele
geodezice situate pe detalii de planimetrie proeminentă.
Punctele de bază au importanţă de stat, deoarece acestea constituie baza pe care se sprijină orice fel de
măsurări, ridicări, proiectări şi trasări în teren; de aceea, printr-un decret a Consiliului de Stat, ele sânt
protejate împotriva oricăror degradări.
Din punct de vedere militar aceste puncte au o importantă deosebită, întrucât servesc la legarea
topogeodezică a dispozitivelor de luptă ale trupelor de artilerie şi rachete, la pregătirea elementelor
topografice necesare tragerilor, cât şi altor scopuri militare. Datorită preciziei mari cu care sunt
determinate şi a importanţei deosebite pe care o au, toate aceste puncte se trec pe hartă cu ajutorul unui
instrument de precizie numit coordonator şi se reprezintă prin semne convenţionale de scară redându-se
astfel cu cea mai mare precizie poziţia pe hartă a detaliului reprezentat.
Se dau mai câteva exemplificări asupra aspectului sub care înfăţişează în teren punctele de bază, precum
şi a modului cum sânt reprezentate acestea pe hartă.

Reprezentarea apelor, vegetaţiei şi a naturii solului

Hidrografia
Aceste categorii de delii de planimetrie cuprinde mările, lacurile, râurile, pâraiele, canalele, şanţurile,
izvoarele, fântânile, precum şi diferite construcţii portuale (porturi, dane, docuri, locuri de acostare sau
de ancorare, faruri sau lumini de navigaţii) sau construcţii hidrotehnice (baraje, ecluze, stăvilare,
diguri). Reprezentării tuturor acestor elemente i se acordă o atenţie sporită, datorită influenţei deosebite
pe care acestea o exercită asupra acţiunilor de luptă.
Liniile de mal ale tuturor apelor curgătoare sau stătătoare se reprezintă diferenţiat, după cum aceasta
sunt permanente, secate temporar sau definitiv. Malurile abrupte se redau diferite dacă sunt cu sau fără
plajă, arătându-se şi înălţimea acestora. Fluviile şi râurile cu lăţimea de peste 15 m se reprezintă prin
semne convenţionale de contur, adică prin două linii şi păstrarea lăţimii reale la scara hărţii; lăţimea
acestora se poate măsura pe hartă. Râurile mai înguste de 15 m şi pâraiele se redau prin semne
convenţionale de scară, astfel: cu două linii dacă au lăţimea cuprinsă între 15-5 m şi o linie dacă au
lăţimea sub 5 metri. Caracteristicile apelor curgătoare (lăţimea, adâncimea, natura fundului) se redau
acestea sânt mai late de 3 m, iar direcţia de curgere a apei se indică prin săgeţi pe care se înscrie şi

44
viteza de curgere la apele reprezentate cu două linii. Calitatea apei se arată numai la lacuri, prin
inscripţii explicative.
Canalele şi şanţurile se reprezintă cu două linii şi cu păstrarea lăţimii reale la scara hărţii dacă sânt mai
late de 15 m, iar cele mai înguste se redau prin semne convenţionale de scară în felul următor: cu două
linii dacă au lăţimea cuprinsă între 15-10 m sau 10-3 m şi cu liniile dacă au lăţimea sub 3 m. La canale
şi şanţuri reprezentate cu două linii se înscriu sub formă de fracţie lăţimea şi adâncimea lor, iar la cele
uscate - numai lăţimea, la canale navigabile nu se dau aceste indicaţii dar denumirea lor se scriu cu
litere majuscule.
Construcţiile hidrotehnice precum şi cele portuare sau legate de navigaţie se reprezintă pe hartă prin
semne convenţionale adecvate.
Izvoarele şi fântânile situate în afara localităţilor se reprezintă toate. La toate fântânile se înscriu cota la
sol, precum şi adâncimea nivelului situate în zonele cu surse reduse de apă se mai indică şi debitul. La
fântânile arteziene se înscriu numai cota la sol şi debitul. în interiorul localităţilor nu se reprezintă decât
fântânile arteziene sau cele care constituie singura sursă de apă.

Dăm mai jos cîteva exemple de reprezentare:

Vadurile rîurilor şi pîraielor, redate cu linie dublă, sînt reprezentate cu semnul convenţional însoţit de
inscripţia „vd".

45
Pe rîuri, pîraie şi canale sînt trecute următoarele date: lăţimea în metri, adîncimea, natura fundului,
direcţia şi viteza de curgere a apei. Toate aceste date, precum şi cotele nivelului apelor, sînt reprezentate
pe hartă în apropierea sau în interiorul acestora, după cum urmează:

Pe hartă sînt reprezentate fîntînile de toate categoriile (arteziene, cu motor etc.) şi izvoarele, în special în
regiunile secetoase şi lipsite de apă. Semnele convenţionale ale fîntînilor sînt însoţite de inscripţia F,
adîncimea şi cota, iar ale izvoarelor, de inscripţia „IZV", astfel:

În ceea ce priveşte construcţiile hidrotehnice, acestea sînt reprezentate cu semnele lor convenţionale.
Printre acestea se pot enumera: ecluzele, digurile, danele, locurile de acostare, porturile cu locuri de
acostare, docurile, precum şi semnele maritime de navigaţie ca: farurile, luminile de navigaţie, farurile
plutitoare etc.

Elementele de sol şi vegetaţie

Elementele d sol ce se reprezintă pe hartă se redau prin semne convenţionale de contur, fiind scoase în
evidenţă terenurile nisipoase, pietroase, sărăturoase şi mlăştinoase. Terenul arabil nu este reprezentat
prin nici un semn convenţional, dar toate suprafeţele albe din cuprinsul hărţii pe care nu sunt desenate
alte conturi sânt terenuri arabile. Terenurile sărăturoase, mlaştinile şi bălţile se reprezintă în mod
diferenţiat în funcţie de practicabilitatea acestora: la cele din urmă se înscrie şi adâncimea. Mlaştinile se
reprezintă dacă suprafaţa lor pe hartă este mai mare de 25 mm2, dar când cu valorile unui reper de
orientare se redau şi cele cu suprafeţe mai mici
Elementele de vegetaţie reprezentate pe hartă se grupează în vegetaţie arborescentă (păduri, lăstăriş,
stuf, păpuriş şi trestie, fâneţe şi ierburi) şi cultivată (livezi de pomi sau arbuşti fructiferi, vii culturi de
orez sau alte culturi tehnice). Marea majoritate a vegetaţiei arborescente se reprezintă prin semne
convenţionale de contur însoţite de unele inscripţii explicative, iar cele de dimensiuni mici (grupuri mici
de copaci sau tufe, mărăciniş şi copaci izolaţi) - prin semne convenţionale de scară. La pădurile cu
suprafaţă de peste 4 cm2 pe hartă se arată toate caracteristicile (esenţa, specia, înălţimea medie în m - la

46
numărător, grosimea medie în m - la numitor distanţa medie în m dintre copaci - în dreptul liniei de
fracţie). La cele cu suprafaţa între 2 - 4 cm2 se arată numai esenţa şi specia, iar între 1-2 cm - numai
esenţa; la fâşiile înguste de pădure sau perdele de protecţie se arată numai înălţimea. La pădurile tinere
sau pitice, lăstărişuri şi pep mere, se redau esenţa, specială şi înălţimea, iar la pădurile rare şi tufărişuri
compacte - numai esenţa şi înălţimea. în interiorul tuturor pădurilor se reprezintă drumurile şi potecile,
precum şi somierele (benzile defrişate) la cele care sânt parcelate.
Vegetaţia ierboasă este reprezentată după cum se arată; dacă această vegetaţie se găseşte în terenuri
sărăturoase, mlaştini sau bălţi, ea se reprezintă combinat cu aceste elemente de sol. Vegetaţia cultivată
se reprezintă în mod diferenţiat.

47
De menţionat că în păduri sînt reprezentate toate liniile de somieră, fie la scara hărţii, fie prin
semn convenţional.
Vegetaţia ierboasă este reprezentată pe hărţi cu semnele convenţionale respective, astfel:

Dacă vegetaţia se găseşte în terenuri mlăştinoase, este reprezentată combinat cu semnul de

mlaştină.
Vegetaţia cultivată este scoasă în evidenţă prin contur, culoare şi semne convenţionale. Din această
categorie fac parte: livezile, viile, culturile de orez, plantaţiile de culturi tehnice şi altele.
Acestea sînt reprezentate pe hartă în modul următor:

48
De menţionat că, atunci cînd plantaţiile mici sînt numeroase, sînt reprezentate generalizat.
In cele mai multe cazuri aceste elemente de sol şi vegetaţie se întîlnesc în combinaţie unele cu altele; în
astfel de cazuri ele sînt reprezentate combinat şi pe hartă.
Se dau mai jos cîteva exemple de combinări ale elementelor de sol şi vegetaţie:

49
Reprezentarea reţelelor de căi de comunicaţie, localităţilor, construcţiilor industriale
Localităţi
Localităţile se reprezintă pe hartă astfel încât să se redea exact controlul lor exterior, dispunerea reţelei
stradale, întreprinderile industriale, clădirile sau construcţiile proeminente care constituie repere de
orientare, precum şi toate celelalte detalii ca pieţe, parcuri, livezi, grădini, râuri, căi ferate şi altele.
Lăţimea străzilor se reprezintă la scara hărţii, iar când aceasta nu este posibilă - prin semne
convenţionale de scară, străzile principale se deosebesc prin lăţimea lor de cele secundare. Când
construcţiile sunt dese, acesta se grupează în cvartale care se colorează în portocaliu (unde predomină
clădirile rezistente la foc). Figurile de culoare neagră din mteriorul cvartalelor colorate reprezintă
dispunerea construcţiilor locuibile. Este de reţinut că la periferiile oraşelor şi în localităţile de tip rural
dispunerea clădirilor se redă exact -prin proiecţia lor orizontală - numai la colţurile şi capetele
cvartalelor, iar celelalte se reprezintă aproximativ. Clădirile proeminente se scot în evidenţă prin
mărirea semnului convenţional.
Alături de reprezentarea grafică a localităţilor se înscrie denumirea acestora, iar dedesubtul denumirii -
numărul de localităţi la oraşe şi numărul de case la localităţile de tip rural; lângă acest număr se
plasează prescurtarea organului local al puterii de stat la localităţile unde acestea îşi au sediul, astfel:
CPJ, CMP, CPO şi CPC. (Consiliul popular judeţean, municipal orăşenesc sau comunal). Mărimea
caracterului de scriere este în raport cu numărul de locuitori la oraşe şi cu numărul de case la localităţile
de tip rural; cu cât o localitate are mai mulţi locuitori sau mai multe case, cu atât denumirea ei pe hartă
este înscrisă cu litere mai m a r i . La grupurile de clădiri din afara localităţilor se plasează inscripţii
explicative referitoare la apartenenţa lor. De exemplu, pentru a se arăta că un grup de case aparţine
localităţii Andreeşti, se scrie alături „de Andreeşti" sau pentru a se arăta că un grup de construcţii
aparţine întreprinderii agricole de stat „Scânteia" specializată în creşterea păsărilor se plasează inscripţia
„I.A.S. - Scânteia", iar dedesubt - „avic". Clădirile izolate cu sau fără curţi din afara localităţilor se
reprezintă, după caz, la scara hărţii sau prin semne convenţionale de scară.

Toate construcţiile din interiorul localităţii sînt grupate în cvartale (sectoare, direcţii, străzi), care
pe hartă apar colorate, în funcţie de caracterul lor (cu oranj cvartalele în care predomină clădirile
rezistente la foc, cu galben cvartalele în care predomină clădirile nerezistente la foc).
50
Aspectul general al reprezentării unei localităţi, pe harta la scară mare este următorul:

51
Lîngă reprezentarea grafică a localităţii este scrisă denumirea acesteia, iar dacă localitatea este reşedinţă
de judeţ sau de comună, sub denumirea localităţii este trecută inscripţia prescurtată a organului local al
puterii de stat (consiliu popular comunal, orăşenesc etc). Se scot în evidenţă următoarele categorii de
localităţi:
— oraşele;
— localităţile de tip orăşenesc (localităţile muncitoreşti, staţiunile balneare şi climaterice);
— localităţile de pe lîngă întreprinderile industriale, staţiile de cale ferată, debarcaderele etc;
— localităţile (cartierele) de vile;
— localităţile de tip rural (comune, sate, cătune, aşezările întreprinderilor agricole de stat etc).

Categoria localităţii se scoate în evidenţă prin caracterul şi mărimea denumirii şi prin numărul de
case, care se scrie sub denumire. După densitatea populaţiei localităţile se împart în:
Oraşe cu:
— peste 1 000 000 de 'locuitori;
— de la 500 000 pînă la 1 000 000 de locuitori;
— de la 100 000 pîna Ia 500 000 de locuitori;
— de la 50 000 pînă la 100 000 de locuitori;
— de la 2 000 pînă la 10 000 de locuitori;
— sub 2 000 locuitori.

Localităţi de tip orăşenesc cu:

52
— peste 5 000 de locuitori;
— sub 5 000 de locuitori.

Localităţi pe lîngă întreprinderile industriale, staţiile de cale ferată,

debarcadere etc. cu:
— peste 1 000 de locuitori;
— de la 100 pînă la 1 000 de locuitori;
— sub 100 de locuitori.
Localităţi (cartiere) de vile cu:
— mai mult de 200 de case;
— sub 200 de case.
Localităţi de tip rural cu:
— mai mult de 200 de case;
— de la 100 pînă la 200 de case;
— de la 20 pînă la 100 de case;
— sub 20 de case;
— curţi (case de locuit) izolate.

Construcţii industrial, agricole şi social-culturale

Pe hărţile topografice se reprezintă toate întreprinderile, uzinele, fabricile, morile şi orice alte construcţii
industriale din localităţi sau din afara acestora. Toate eceste obiective se reprezintă prin semnul
convenţional de clădiri când sânt redate la scara hărţii, iar când dimensiunile lor naturale sânt mici - se
redau prin semne convenţionale de scară. în ambele situaţii alături de seninul convenţional aplicat se
plasează o inscripţie explicativă, care are rolul de a caracteriza (lămun) natura obiectivului caracterizat;
de exemplu: lângă clădirile unei fabric de hârtie redată la scara hărţii se plasează inscripţia hărţii, lângă
o moară fără coş se scrie mr. Tot prin semnul convenţional de clădiri sânt redate pe hartă construcţiile
cu destinaţie agricolă, ale cooperativelor agricole de producţie, întreprindenlor agricole sau formelor de
stat, întreprinderilor pentru mecanizarea agriculturii, cât şi alte construcţii cu destinaţie agricolă, alături
de care se plasează inscripţii explicative spre a lămuri natura, specialitatea sau apartenenţa lor.
Minele sau puţurile de mine, locurile unde se exploatează la suprafaţă diferite bogăţii naturale (carieră
de marmură, piatră, nisip, exploatări de cărbuni, sare), sondele de petrol sau de gaze, depozitele de
carburanţi, silozurile, castelele de apă şi alte asemenea detalii de planimetrie ce constituie obiective
economice se reprezintă la scara hărţii (numai cele care pot fi redate astfel),iar dacă sunt de dimensiuni
mici - prin semne convenţionale de scară.
Obiectivele social - culturale (staţii sau antene de radio, tunuri de televiziune, staţii meteorologice,
monumente) se redau prin semne convenţionale de scară.
În continuare se dau câteva exemple de semne convenţionale cu ajutorul cărora se reprezintă
construcţiile industriale, agricole şi social culturale, precum şi aspectul sub care se înfăţişează în teren
asemenea detalii de planimetrie.

Pe hărţile topografice militare la scările 1:25 000, 1:50 000 şi 1:100 000 sînt reprezentate toate
întreprinderile, construcţiile industriale, agricole şi social-culturale, cu excepţia celor care se reprezintă,
prin generalizare, în cvartale.
Toate obiectivele a căror suprafaţă (la scara hărţii) nu depăşeşte dimensiunile semnului convenţional
sînt reprezentate cu acest semn, iar cînd suprafaţa este mai mare, sînt reprezentate la scară cu semnul
convenţional de clădire sau construcţie. Coşurile uzinelor şi ale fabricilor care se reprezintă la scară sînt
reprezentate cu semn convenţional special; cînd numărul coşurilor este mare, sînt reprezentate cele mai
înalte sau acelea care constituie repere de orientare. Se dau mai jos cîteva exemplificări cu privire la
modul de reprezentare a unor asemenea obiective:

53
54
55
Lîngă semnele convenţionale ale construcţiilor industriale, agricole şi social-culturale sînt trecute
inscripţiile care indică felul obiectului sau al producţiei.
Pentru staţiile de reparaţii tehnice, întreprinderile agricole de stat, C.A.P. şi altele care, în general, sînt
situate în afara localităţilor, reprezentarea pe hartă este însoţită de inscripţii explicative, ca de exemplu:
S.R.T. „30 DECEMBRIE" (Staţia de reparaţii tehnice „30 Decembrie"), A.M.T. „VIITORUL"
(Atelierele de reparaţii maşini şi tractoare „Viitorul") şi altele.
Dacă obiectivele indicate sînt situate în interiorul localităţilor, iar inscripţia nu se poate plasa lîngă
semnul convenţional, atunci pentru localităţile de tip rural este trecută inscripţia sub denumirea
localităţii, iar pentru oraşe şi localităţi de tip orăşenesc inscripţia nu mai este trecută.
De asemenea, şcolile, spitalele, sanatoriile, casele de odihnă, staţiile meteorologice, instituţiile de
cercetări ştiinţifice, gospodăriile de experimentare, gospodăriile anexă, ocoalele silvice etc. sînt
reprezentate toate şi sînt însoţite de inscripţii corespunzătoare.

Conducte, împrejmuiri, ramblee şi debleuri, limite

Liniile de transport al energiei electrice se reprezintă diferenţiat în funcţie de materialul stâlpilor de
susţinere, care pot fi de lemn, de beton sau metalici; la cele din urmă, alături de semnul convenţional se
înscrie şi înălţimea stâlpilor. Liniile de transmisiuni telefonice, telegrafice sau de radio - transmisiuni se
reprezintă cu acelaşi semn convenţional. Toate cele de mai sus nu se reprezintă pe hartă în interiorul
localităţilor. în cazurile când liniile de transmisiuni urmează traseul căilor de comunicaţii rutiere,
semnul lor convenţional se plasează în acea parte a drumului în care sunt dispuse pe teren şi nu se
desenează în întregime, ci numai prin segmente de 1-2 cm plasate la intrările sau la ieşirile din localităţi
şi din loc în loc în lungul drumului.
Conductele de petrol, de gaze sau de apă se reprezintă în mod diferenţiat. Conductele de petrol sau de
apă de la suprafaţă se desenează:
- semnele convenţional se plasează (de asemenea întrerupt) între liniile de mal.
Mai jos se dau exemple cu detalii de planimetrie dintre cele de sus amintite, precum şi modul de
reprezentare pe hartă a acestora:
-în interiorul localităţilor liniile de transmisiuni şi electrice nu sînt reprezentate pe

56
-în interiorul localităţilor liniile de transmisiuni şi electrice nu sînt reprezentate pe hartă. Dacă în afara
localităţilor liniile electrice sau de transmisiuni se apropie de şosea şi apoi urmează traseul ei, paralel cu
semnul şoselei se reprezintă numai o porţiune mică a acestora (1-2 cm), prin porţiunile întrerupte
înţelegîndu-se paralelismul; ele se reprezintă în acea parte a drumului pe care sînt în realitate.

În ceea ce priveşte conductele, acestea sînt redate astfel:

în interiorul localităţilor conductele de gaze şi de petrol nu sînt reprezentate.

Pe hartă.sînt reprezentate şi diferitele împrejmuiri de piatră, cărămidă, garduri de metal şi garduri vii,
atunci cînd lungimea acestora este de cel puţin 5 mm la scara hărţii, astfel:

57
Deseori drumurile sînt însoţite de umpluturi (ramblee) şi săpături (debleuri). Acestea sînt
redate astfel:
Rambleele şi debleurile sînt reprezentate pe partea căilor de comunicaţii de-a lungul cărora se află în
realitate:

Limitele (frontierele) sînt reprezentate pe harta topografica, ţ'inîndu-se cont de documentele oficiale
cele mai'recente. Acestea se reprezintă în modul următor:

58
Dacă frontierele sau limitele sînt situate de-a lungul rîurilor, canalelor, drumurilor, digurilor, somierelor
etc, sînt reprezentate întrerupt, prin grupe de elemente (cîte 3-5 elemente în grupă), la schimbările de
direcţie ale acestor contururi, la 4-6 cm o grupă de alta, pentru ca reprezentarea frontierei sau a limitei
să se poată'urmări uşor.
Semnul convenţional al frontierei sau al limitei este reprezentat pe partea conturului unde există în
realitate. In cazul cînd frontiera sau limita se confundă cu alte contururi şi nu poate fi reprezentată pe
locul său, este reprezentată prin grupe de 3-5 elemente dispuse altsrnativ pe o parte şi pe alta a
conturului. Dacă frontiera sau limita este situată pe cursul navigabil al unui rîu reprezentat prin două
linii, aceasta este redată întrerupt, prin grupe de 3-5 elemente, între liniile malurilor.
De asemenea, pe hărţi sînt scoase în evidenţă teritoriile naturale rezervate ale statului, care sînt
reprezentate prin semnul convenţional respectiv, în intsriorul conturului sînt scrise denumirea proprie a
teritoriului natural rezervat şi~ inscripţia „Teritoriu natural rezervat" sau prescurtat T.N.R.

Reţeaua de comunicaţii
In vederea reprezentării lor pe harta topografică, căile de comunicaţii se grupează în: căi ferate (şi alte
comunicaţii pe şine); şosele şi drumuri. Căile ferate se reprezintă pe hartă în mod diferit, clasificarea
acestora făcându-se în funcţie de: lăţimea ecartamentului (normale, înguste), numărul de linii (simple,
duble, triple), felul tracţiunii (electrificate, cu aburi) şi starea lor (în exploatare, în construcţie,
terasamente fără şine).
Tot în această categorie se încadrează funicularele sau telefericele, precum şi liniile de tramvai sau de
troleibuz, care reprezintă cu semne convenţionale adecvate.
în lungul tuturor căilor ferate se reprezintă prin semne convenţionale construcţii de tot felul aferente
acestora, cum sunt staţiile, haltele, cantoanele, triagele, locomotivelor, semafoarelor şi altele, dar nu se
reprezintă oficiile telefonice sau telegrafice aparţinând căilor ferate, liniile de transmisiuni şi pietrele
kilometrice amplasate dea lungul acestora. La staţiile sau haltele ce nu se pot reprezenta la scara hărţii,
dreptunghiului negru din interioml semnului convenţional de scară se plasează pe acea parte a căii ferate
se situează clădirea principală a gării.

Reprezentarea căilor ferate

Căile ferate sînt clasificate astfel:

— după lăţimea ecartamentului: normale şi înguste;
— după numărul liniilor: simple, duble, triple etc;
— după felul tracţiunii: electrificate, cu aburi etc;
— după stare: în exploatare, în construcţie şi terasamente fără şine. Din această categorie fac
parte Şi liniile de tramvai, de troleibuz, căile
ferate suspendate, metrourile, funicularele şi telefericele.

59
Căile ferate, cu excepţia terasamentelor fără şine şi a liniilor de tramvai sau de troleibuz, sînt
reprezentate toate pe hartă, indiferent de densitatea reţelei de comunicaţii. Pe căile ferate sînt trecute
toate construcţiile anexe şi anume staţiile de cale ferată, cantoanele, haltele, tunelurile etc. Repre-
zentarea lor apare în felul următor:

Rambleele şi debleurile pe căile ferate sînt reprezentate cu semnul convenţional corespunzător şi în

funcţie de scara hărţii, astfel: la scara 1 : 25 000 şi 1 : 50 000, toate care au înălţimea sau adîncimea
peste Im; la scara 1 : 100 000, toate care au înălţimea sau adîncimea peste 2m; la scara 1 : 200 000,
toate care au înălţimea sau adîncimea peste 3 m. Lungimea acestor ramblee sau debleuri trebuie să fie
peste 3 mm la scara hărţii.
De asemenea, plantaţiile de-a lungul căilor ferate sînt reprezentate în întregime.
60
Şoselele şi drumurile se reprezintă după calitate şi importanţa lor, astfel:

autostrăzi - se compun de regulă din două părţi carosabile cu lăţimea mai mare de 7 m fiecare şi au o
acoperire reprezentată din beton, pe o fundaţie tare, permiţând circulaţia intensă şi rapidă a mijloacelor
de transport auto de orice tonaj; intersecţiile cu alte drumuri sunt la niveluri diferite, iar traseul lor nu
trece prin localităţi;
şosele modernizate - au fundaţie tare şi sunt acoperite cu asfalt, beton, pavale, clincher, precum şi cu
piatră sau piatră spartă cu substanţe liante; permit circularea intensă a mijloacelor de transport auto în
tot timpul anului;
şoselele - au fundaţia tare numai pe partea lor carosabilă şi sunt acoperite cu pietriş, piatră spartă sau
zgură presată din cilindrare; permis circulaţia de transport auto în tot timpul anului (auto străzile,
şoselele modernizate şi şoselele se mai cunosc şi sub denumirea de drumuri naţionale);
drumuri naturale îmbunătăţite - sunt drumuri consolidate şi întreţinute fără a avea fundaţii sau
acoperire rezistentă; partea carosabilă este îmbunătăţit cu piatră spartă, prundiş, nisip sau impregnată cu
substanţe liante; circulaţia mijloacelor de transport auto de tonaj mediu este posibilă aproape în tot
timpul anului (se mai cunosc şi sub denumirea de drumuri judeţene);
drumuri naturale - (vicinale) - sunt drumuri neprofilate şi fără acoperire, bătătorite prin circulaţia
autovehiculelor şi care leagă pe traseul cel mai scurt localităţile între ele sau cu drumuri de categorie
superioară; carosabilitatea lor este condiţionată de natura solului şi de condiţiile climatice de sezon);
drumuri de exploatare - pe câmp sau prin pădure (drumuri de ţară) - sunt aceste drumuri
neamenajate
pe care circulaţia mijloacelor de transport auto sau cu tracţiune animală se face periodic, cu deosebire în
timpul muncilor agricole sau a c ;lor legate de exploatarea pădurilor.
Poteci pentru transporturi samarizate - sunt principale căi de acces în zone muntoase;
poteci de picior - sunt cele mai simple trasee pentru circulaţia oamenilor şi se găsesc mai greu în
terenuri
greu accesibile (munţi, păduri, mlaştini).

Caracteristicile drumurilor de categoria superioară se indică prin inscripţii explicative, astfel:

- la auto străzi - numărul benzilor, lăţimea unei benzi, materialul de acoperire;
- la şosele modernizate şi la şosele - lăţimea părţii carosabile, lăţimea din şanţ în şanţ, materialul de
acoperire;
61
- la toate drumurile naţionale - numărul drumului, conform clasificării oficiale a reţelei de comunicaţii
rutiere;
- la drumurile naţionale îmbunătăţite - lăţimea din şanţ în şanţ (când lungimea pe hartă a părţii acoperite
este mai mare de 3 cm, se indică şi materialul de acoperire).
Pietrele kilometrice se reprezintă pe toate drumurile unde există, printr-o linie perpendiculară pe semnul
convenţional al drumului, plasată pe partea unde sunt dispuse în realitate pe teren. Cifrele înscrise în
dreptul linioarelor arată numărul de kilometri socotiţi din centrul topografic al municipiului Bucureşti
(Piaţa 1848) la drumurile principale, iar la cele secundare - de la bifurcaţia acestora din drumurile de
categoria superioară.
Podurile, bacurile şi vadurile se reprezintă în lungul tuturor căilor ferate, şoselelor sau drumurilor în
locurile unde acestea traversează diferite cursuri de apă.
Podurile care după lungimea lor se pot reprezenta la scara hărţii se desenează cu semne convenţionale
aparte.
Bacurile se reprezintă diferit pentru căi ferate (feriboturi), vehicule sau pietoni, iar vadurile - în funcţie
de lăţime pe care o traversează.

PARTEA FINALĂ

- anunţ tema şi scopul lecţiei;

- anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
- anunţ notele;
- dau lucru pentru pregătirea individuală.

62
 TEMA: 3 LUCRUL CU HARTA ÎN TEREN.
ŞEDINŢA 1. Orientarea în teren. Orientarea hărţii faţă de detaliile de planimetrie din teren.
Orientarea hărţii cu busola. Determinarea punctului de staţie (din vedere, după detalii apropiate,
prin vedere, prin intersecţie, cu ajutorul hârtiei de calc.

SCOPUL 1. Aducerea la cunoştinţa cursanţilor modul de reprezentare a reliefului pe hărţile

topografice;
2. Aducerea la cunoştinţa cursanţilor modul de reprezentare pe hartă a formelor de
relief prin curbe de nivel;

DURATA: 80 min.
LOCUL: Clasa de studiu
FORMA DE DESFĂŞURARE: prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA MATERIALĂ: - conspect;
literatură;
cretă;
caiete de lucru;
indicator.

BIBLIOGRAFIA: topografie militară

PLANUL DESFĂŞURĂRII ŞEDINŢEI

I. SECVENŢA INDTRODUCTIVĂ .............................5 min.

- primesc raportul;
- verific prezenţa;
- controlul asigurării (pregătirii) materialelor;
- aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei.

II. SECVENŢA DE INSTRUIRE ................................70 min.

III. SECVENŢA FINALĂ ......................................…10 min.

63
 DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI
Conţinutul orientării în teren.

În desfăşurarea diferitelor acţiuni de luptă ale trupelor orientarea are o importanţă deosebită,
mai ales în situaţiile când se acţionează într-un teren necunoscut, în zone păduroase sau muntoase,
pe timp de noapte sau în condiţii meteorologice grele. Orientarea rapidă şi în acelaşi timp corectă
este necesară pentru a determina locul de dispunere a unei subunităţi sau grupe, pentru cunoaşte
precis locul unde se găseşte la un moment dat un militar, pentru a preciza o anumită direcţie în
teren sau pentru a menţine în timpul deplasării o direcţie dată.
Orientarea în teren constă în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în
raport cu detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief.
Se numesc punctele cardinale cele patru puncte cunoscute sub denumirea de nord
(miazănoapte), est (răsărit), sud (miazăzi) şi vest (apus); în afara acestora mai sunt şi alte puncte
intermediare, ale căror dispuneri şi denumiri prescurtate sunt redate în figura 34. Acestea din urmă
sunt necesare pentru orientarea cât mai exactă în situaţia când direcţiile spre anumite detalii din
teren nu coincid cu punctele cardinale.
Prin noţiunea de punct de staţie, în topografie militară se înţelege locul pe care-l ocupă în
teren la un moment dat un militar sau o maşină de luptă, o grupă sau o subunitate. Precizia corectă
şi rapidă a punctului de staţie se poate face numai după dobândirea în acest scop a unor
deprinderi, ce se formează prin antrenamente repetate în condiţii variate, în timp de zi şi de
noapte, precum şi în condiţii de vizibilitate redusă (ploaie, ninsoare, ceaţă, praf, fum etc.).
Pentru a se putea orienta uşor şi repede în teren fără hartă, fiecare militar trebuie să ştie să
determine punctele cardinale, direcţiile spre detaliile înconjurătoare de planimetrie sau de relief şi
să măsoare distanţele până la aceste detalii.
Succesiunea operaţiilor în teren pentru executarea orientării fără hartă este următoarea.:
- se determină punctele cardinale printr-unul din procedeele ce urmează a fi expuse în
continuare şi se materializează direcţiile spre acestea, cu ajutorul unor repere distincte şi cât mai
îndepărtate din teren ce se găsesc la nord, este şi vest faţă de punctul de staţie;
- se aleg în teren câteva detalii înconjurătoare de planimetrie şi de relief – situate mai
aproape de punctul de staţie şi dispuse pe cât posibil uniform în jurul acestuia sau în sectorul de
observare repartiţiile din punctul de staţie spre aceste detalii;
- se apreciază sau se măsoară (după caz) distanţele până la aceste detalii, determinând în
acest fel poziţia punctului de staţie.
Dacă orientarea se execută faţă de punctele cardinale, direcţia originea este linia imaginară
nord – sud ce trece prin poli geografici ai Pământului şi prin punctul de staţie; această linie
imaginară se numeşte meridian geografic (sau adevărat). În situaţiile când orientarea faţă de
punctele cardinale se execută cu ajutorul busolei, direcţia originală, materializată prin poziţia
acului magnetic al busolei, este linia imaginară nord – sud ce trece prin polii magnetici ai
Pământului şi prin punctul de staţie; această linie imaginară se numeşte meridian magnetic. În
urma determinării în teren a direcţiei spre nord, direcţiile spre celelalte puncte cardinale sau spre
orice alt obiectiv se pot stabili cu uşurinţă.

Orientarea în teren
Pentru a putea folosi o hartă în teren, aceasta trebuie încât să fie orientată, adică să aibă o
astfel d poziţie încât toate direcţiile, observate din punctul de staţie către detaliile înconjurătoare
din teren, să aibă acelaşi sens (asigurând-se în felul acesta o dispunere reciprocă între detaliile
terenului şi semnele convenţionale prin care aceasta sânt reprezentate pe hartă).
în raport cu misiunea de îndeplinit, orientarea hărţii se poate face aproximativ sau expeditiv.
Pentru o orientare aproximativă este suficient să ne convinge din vedre asupra corespondenţei
între dispunerea în teren şi pe hartă a aceloraşi detalii de planimetrie. Astfel se procedează, de
exemplu, în timpul deplasărilor de orice fel, cu ocazia recunoaşterilor sau ori de câte ori caracterul
misiunii de luptă nu impune o poziţie precis orientată a hărţii. Procedeele pentru orientarea

64
expeditivă a hărţii în teren sat numeroase Ele pot fi însuşite şi folosite uşor de către orice militar şi
nu ne necesită aparatură specială, fiind suficiente o riglă, o planşetă cu bretele şi o busolă.

Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren.

Numeroasele detalii din teren, care sânt reprezentate şi pe hartă, oferă o multitudine de
posibilităţi de orientare. Cu ajutorul acestora, orientarea hărţii se poate execută fie după delii
liniare (drumuri, căi ferate, linii de transmisiuni, canaluri), fie după o direcţie oarecare către alte
detalii (biserici, silozuri, castele de apă, semafoare, cruci, copaci izolaţi, colţi de stâncă, vârfurile
înălţimilor, confluenţe de văi).

a) După detalii liniare.

Dacă un militar se găseşte în teren pe un astfel de detaliu, de exemplu pe o porţiune de

drum în linie dreaptă, pentru orientarea hărţii se procedează astfel:
- se aşează o riglă (sau chiar un creion) pe hartă în lungul semnului convenţional;
- se ridică harta la o înălţime convenabilă vizurii (fiind ţinută într-o poziţie cât mai
orizontală) şi se roteşte până când direcţia semnului convenţional de pe hartă (materializată prin
poziţia riglei) se confundă cu direcţia drumului din teren;
- se verifică corectitudinea orientării, observînd dacă detaliile din teren ce se găsesc în
dreapta şi în stânga drumului sânt plasate în aceeaşi peste şi pe hartă (în caz contrar harta se
roteşte cu 180°

b) După o direcţie oarecare.

În cazul când un militar se află pe teren lângă un detaliu ce este reprezentat şi a fost
identificat pe hartă, de exemplu lângă o piatră izolată, pentru executarea orientării se procedează
după cum urmează:
- se alege în teren un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat, a cărui poziţie se identifică
pe hartă;
- se aşează o riglă pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul convenţional al
punctului în care se execută orientarea şi prin acela al reperului ales în teren;
- se ridică harta la înălţimea ochilor într-o poziţie cât mai orizontală şi astfel încât semnul
convenţional ce reprezintă detaliul din teren, să fie îndreptat către acesta;
- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se suprapune pe reperul
ales din teren;
- se verifică corectitudinea orientării, vizând asupra unui alt reper care este de asemenea
reprezentat pe hartă, având însă grija de a menţine poziţia iniţială a hărţii, rezultată din orientarea
asupra primei direcţii.
Orientarea hărţii cu busola.
În situaţiile când nu sânt condiţii prielnice de vizibilitate (ceaţă, ploaie, fum), când terenul
este lipsit de detalii distincte şi uşor de identificat (deci nu se pot aplica procedeele sus-amintite)
sau noaptea, orientarea hărţii se execută cu ajutorul busolei, procedându-se în felul următor:
- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei;
- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest al hărţii (se
reaminteşte faptul că acestea sânt segmente de meridiane geografice), astfel încât nordul busolei
să fie orientat spre nordul hărţii;
- se deblochează acul magnetic şi se lasă să se oprească din oscilaţii;'
- se roteşte încet harta, fără a se mişca busola până când vârful al acului magnetic se
stabileşte (ca poziţie şi valoare) în dreptul gradaţiei de pe cadran corespunzătoare declinaţiei
magnetice pe hartă; în acest fel se obţine poziţia orientată a hărţii.
Deseori harta este pliată, părţile ei laterale fiind îndoite în interior, în astfel de situaţii busola

65
se aşează (după aceleaşi reguli ca mai sus) pe una din liniile verticale de caroiaj, iar harta se
roteşte până la vârful nordic al acului magnetic se stabileşte la gradaţia de pe cadran
corespunzătoare corecţiei de direcţie înscrisă pe hartă. Nu se ţine cont de declinaţia magnetică (în
primul caz) sau de corecţia de direcţie (în cel de-al doilea caz) în situaţiile când valorile acestora
sânt mai mici decât cea a unei gradaţii de pe cadranul busolei; în astfel de cazuri, harta poate fi
considerată bine orientată în momentul în care vârful nordic al acului magnetic se stabileşte în
dreptul gradaţiei zero de pe cadran.
Determinarea punctului de staţie.
În orice situaţie când se orientează harta în teren, trebuie neapărat să se determine pe ea
punctul de staţie, cel mai simplu procedeu de determinare, când în teren acest punct se află în
dreptul sau lângă un detaliu oarecare (o movilă, vârful unei înălţimi, confluenţa a două văi,
intersecţie sau bifurcaţie de drumuri, o piatră kilometrică, un pod, un izvor, o fântână pe câmp),
constă în identificarea pe hartă a poziţiei semnului convenţional ce reprezintă detaliul respectiv.
De multe ori însă punctul de staţie nu coincide cu locul de dispunere a unor asemenea detalii ce
pot fi identificate cu uşurinţă în asemenea situaţii, după ce mai întâi se face o orientare atentă a
hărţii (ţinând seamă de faptul că de corectitudinea executării orientării depinde însăşi corecta
determinare a punctului de staţie care se descriu în continuare.
Din vedere, după detalii apropiate.

Operaţiile în vederea aplicării acestui procedeu se execută astfel:

- se aleg în teren 2-3 detalii distincte în apropierea puciului de staţie;
- se identifică pe hartă poziţia acestor detalii, prin recunoaşterea semnelor convenţionale cu
ajutorul cărora au fost reprezentate;
- se apreciază pe rând, din vedere, direcţiile şi distanţele de la fiecare detaliu până la
punctul de staţie;
- se marchează printr-un cerculeţ pe hartă poziţia aproximativă a locului de staţie astfel
obţinută.
Se înţelege că-n acest caz nu poate fi vorba de o determinare precisă; totuşi, o apreciere
atentă a direcţiilor şi a distanţelor din teren, precum şi o transpunere cât mai corectă a acestora pe
hartă, asigură acceptabile de determinare.
B. Prin metoda aliniamentelor.
Această metodă poate fi aplicată cu cea mai mare uşurinţă, pe timpul executării deplasărilor
în lungul unor detalii de planimetrie liniare, pe porţiunile în linie dreaptă ale acestora. începând
deplasarea din dreptul unui detaliu identificat în teren şi pe hartă (de exemplu de la un canton de
cale ferată) se fac numărarea dublilor paşi până la punctul de staţie. Poziţia acestuia se obţine pe
hartă, transformând în metri numărul de dubli paşi parcurşi , reducând această distanţă la scara
hărţii şi raportând-o pe hartă, de la semnul convenţional de canton în lungul semnului
convenţional de cale ferată, în sensul în care s-a făcut deplasarea.
În afara situaţiilor asemănătoare celei descrise mai sus, această metodă mai poate fi
aplicată şi în cazurile când punctul de staţie se află pe aliniamentul a două detalii distincte din
teren care sînt reprezentate şi pe hartă, procedându-se astfel:
- se indică pe hartă poziţia celor două detalii pe aliniamentul cărora se situiază în teren
punctul de staţie şi se unesc pe hartă, printr-o linie subţire trasă în lungul unei rigle, cele două
semne convenţionale;
- se măsoară cu pasul distanţa de la punctul de staţie pînă la detaliul care este mai apropiat
dintre cele două luate în consideraţie (dacă nu se cere o determinare exactă, această distanţă poate
fi apreciată din vedere);
- se transformă numărul de dubli păţi în metri şi se ia această distanţă în deschizătura unui
compas distanţier pe scara grafică simplă de pe hartă (sau se marchează pe o bandă de hîrtie);
- se raportează pe hartă această distanţă pe linia trasată anterior, raportarea făcîndu-se de

66
la semnul convenţional ale detaliului faţă de care s-a măsurat în teren distanţa;
- se marchează pe hartă poziţia punctului de staţie astfele obţinută, printr-un semn
convenţional corespunzător.

C. Prin radiere

Dacă punctul de staţie se situiază în apropierea unui detaliu distinct din teren, determinarea
prin metoda radierii a poziţiei acestuia pe hartă se execută astfel.
- se indentifică poziţia pe hartă a detaliului din teren în apropierea punctului de staţie;
- se aşează pe hartă o riglă astfel încât marginea acestei să treacă prin semnul convenţional
al detaliului luat în consideraţie şi se roteşte în jurul acestui semn convenţional, până când se
obţine o poziţie în care - vizând în lungul riglei - să se vadă în prelungirea liniei de vizare detaliul
din teren (în tot acest timp harta se menţine orientată);
- se trasează în lungul riglei o linie pe hartă, de la semnul convenţional al detaliului vizat
spre punctul de staţie;
- se măsoară cu pasul distanţa din teren de la punctul de staţie pînă la detaliul vizat;
- această distanţă, transformată în metri şi redusă la scara hărţii, se transpune pe linia trasată
pe hartă având ca origine semnul convenţional al detaliului luat în consideraţie;
- capătul segmentului raportat constituie chiar poziţia punctului de staţie, care se marchează
pe hartă printr-un semn convenţionale corespunzător.

D. Prin metoda perpendicularelor

În situaţiile când punctul de staţie se găseşte pe un liniament dintre două detalii din teren sau
în lungul unui detaliu liniar, iar în dreptul punctului de staţie - perpendicular pe acest aliniament -
se găseşte un detaliu ce se poate identifica pe hartă, pentru determinarea punctului de staţie se
procedează astfel.
- se marchează pe hartă printr-o linie subţire aliniamentul pe care este dispus punctul de
staţie (dacă acest aliniament nu este reprezentat pe hartă printr-un semn convenţional liniar);
- se identifică pe hartă poziţia semnului convenţional al detaliului din teren, din care - cu
ajutorul unui echer - se coboară o perpendiculară pe aliniamentul trasat anterior sau pe semnul
convenţional liniar, intersecţia acestora constituie materializarea poziţiei pe hartă a punctului de
staţie;
- pentru controlul poziţiei, se aşează în lungul perpendicularei o riglă şi se vizează asupra
detaliului din teren, harta fiind orientată pe aliniament, dacă detaliul nu se găseşte în prelungirea
razei vizuale, se fac paşi la dreapta sau la stânga, realizându-se astfel corespondenţa între punctul
de staţie în teren şi pe hartă.

găsesc 2-3 detalii din teren ce pot fi folosite pentru determinare. Se procedează în felul
următor:
- se aleg în teren 2-3 detalii bine distincte, ale căror poziţii se identifică pe hartă;
- din aceste puncte se trasează în mod succesiv câte o direcţie pe hartă, în acelaşi mod ca în
cazul aplicării procedeului radierii (cu deosebirea că nu se măsoară distanţele);
- intersecţia direcţiilor trasate materializează poziţia punctului de staţie pe hartă, care se
marchează printr-un semn convenţional corespunzător.
La aplicarea acestei metode trebuie să se ţină cont de următoarele considerente:
- detaliile ce se folosesc pentru determinare trebuie alese astfel în teren, în cît direcţiile
trasate pe hartă din acestea să nu se interesez sub unghiuri orizontale mai mici de 30° sau mai
mari de 150°;
- în cazi când se folosesc 3 detalii, este posibil ca direcţiile trasate pe hartă să nu se
intersecteze într-un punct ci să formeze un mic triunghi; dacă laturile acestui triunghi sînt mai
mici de cît un milimetru, drept poziţie a punctului de staţie se ia centrul triunghiului, iar în caz
contrar se repetă determinarea punctului.
67
 Un caz particular al acestei metode este situaţia când punctul de staţie se găseşte în
lungul unui detaliu liniar, în acest caz este suficient să se folosească un singur detaliu din teren,
întrucât direcţia trasată pe hartă din acesta intersectează semnul convenţional al detaliului liniar,
poziţia pe hartă a punctului de staţie putând fi considerată ca fiind determinată Acest procedeu se
numeşte întretăiere.

Cu ajutorul hârtiei de calc

Procedeul cu hârtia de calc se întrebuinţează în aceleaşi situaţii ca şi cel al intersecţiei

indirecte, necesitând folosirea obligatorie pentru determinarea punctului de staţie a unui număr de
cel puţin 3 detalii vizibile în teren care sînt reprezentate şi pe hartă, în scopul determinării pe hartă
a punctului de staţie prin acest procedeu, operaţiile de executat sînt următoarele;
1. se identifică pe hartă poziţia celor trei detalii alese din teren;
2. se fixează pe planşeta cu bretele, cu ajutorul câtorva clame, o hârtie de calc şi
aproximativ la mijlocul ei se marchează un punct cu creionul;
3. ţinând planşeta cu bretele într-o poziţie orizontală şi nemişcată (în acest scop este bine ca
planşeta să fie aşezată pe un obiect oarecare din teren), cu ajutorul unei rigle - aşezată pe pe
planşetă astfel incit marginea ei să atingă punctul marcat iniţial - se vizează succesiv 3 detalii
alese din teren şi trasează cu creionul în lungul riglei câte o dreaptă spre fiecare din aceste detalii;
4. se obţin in felul acesta pe hârtia de calc 3 drepte , ce pornesc din punctul marcat iniţial;
5. se scoate hârtia de calc de pe planşeta cu bretele , se suprapune pe hartă şi se roteşte sau
se mişcă într-o parte s-au alta pînă când se obţine o astfel de poziţie, incit direcţiile trasate pe
hârtia de calc să treacă peste semnele convenţionale ale detaliilor corespunzătoare pe hartă;
6. după ce se realizează această poziţie , se îndreaptă harta prin punctul marcat iniţial pe
hârtia de calc, obţinându-se in acest fel poziţia punctului de staţie

PARTEA FINALĂ

- anunţ tema şi scopul lecţiei;

- anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
- anunţ notele;
- dau lucru pentru pregătirea individuală.

68
 TEMA: 3 Lucrul cu harta în teren.

ŞEDINŢA 2. Lucru practic cu harta pe teren.

SCOPUL:
DURATA: 4 ore
LOCUL: Clasa de studiu
FORMA DE DESFĂŞURARE: prelegere.
METODE DIDACTICE: Expunere, explicare, demonstrare, verificare.
ASIGURAREA MATERIALĂ: - conspect;
literatură;
caiete de lucru;
indicator.

BIBLIOGRAFIA: topografie militară

PLANUL DESFĂŞURĂRII ŞEDINŢEI

I. SECVENŢA INDTRODUCTIVĂ .............................5 min.

- primesc raportul;
- verific prezenţa;
- controlul asigurării (pregătirii) materialelor;
- aduc la cunoştinţa tema şi scopul lecţiei.

II. SECVENŢA DE INSTRUIRE ................................70 min.

III. SECVENŢA FINALĂ ......................................…10 min.

69
 DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI
Orientarea în teren
Orientarea în teren cu ajutorul hărţii presupune efectuarea succesivă a operaţiilor de
orientare a hărţii, determinarea punctului de staţie pe hartă, recunoaşterea detaliilor înconjurătoare
din teren pe hartă, precum şi recunoaşterea în teren a detaliilor reprezentate pe hartă.
Orientarea hărţii constă în stabilirea unei astfel de poziţii, încît să existe o corespondenţă
perfectă între locul de dispunere a detaliilor şi obiectelor din teren şi dispunerea pe hartă a
semnelor convenţionale prin care acestea sînt reprezentate. In acest fel se asigură ca semnele
convenţionale liniare din conţinutul hărţii (drumuri, căi ferate, rîuri etc.) să fie paralele şi în
acela'şi sens cu poziţiile detaliilor din teren pe care le reprezintă.
Din multitudinea procedeelor de orientare a hărţii în teren — unele nece-sitînd aparatură de
specialitate — ne vom referi numai la acele procedee care au o largă aplicabilitate în domeniul
militar, şi anume la orientarea hărţii faţă de detaliile din teren şi cu ajutorul busolei.

1.Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren

Pentru a orienta harta faţă de detaliile din teren este necesar să se.cunoască cel puţin o
direcţie din teren, faţă de care sase stabilească poziţia hărţii, deşi în acest caz nu există o verificare
suficientă a orientării ei corecte. De exemplu, dacă ne aflăm pe o cale ferată (fig. 1), rotim harta
pînă cînd direcţia semnului convenţional corespunde cu direcţia căii ferate din teren. Pentru a
verifica corectitudinea orientării este suficient să ne convingem dacă diferitele detalii din dreapta
şi stînga căii ferate în teren sînt de aceeaşi parte plasate şi pe hartă, faţă de semnul convenţional de
cale ferată. în caz contrar, harta se întoarce cu -180°, obţinînd astfel poziţia corect orientată.
Adeseori este necesar să se facă orientarea hărţii în cazurile cînd ne aflăm într-un detaliu
distinct din teren (fig. 2), ca pom izolat, fîntînă, punct de frîntură pe liziera pădurii, movilă, vîrf de
deal etc. în astfel de cazuri, mai întîi identificăm pe hartă poziţia (reprezentarea prin semn
convenţional) a detaliului în care ne găsim în teren. Apoi alegem în teren 3 detalii bine distincte
(repere), ale căror poziţii le identificăm pe hartă. Aşezăm o riglă (în lipsa acesteia chiar şi un
creion) pe hartă în aşa fel, încît marginea ei să treacă atît prin semnul convenţional al detaliului
în care ne aflăm, cît şi prin cel al unuia

Fig.1
dintre reperele alese în teren. Rotim harta, privind de-a lungul riglei pînă ce reperul
corespunzător din teren se află pe prelungirea acesteia. Pentru asigurarea unei orientări corecte
procedăm în mod asemănător şi cu celelalte repere alese. O eventuală abatere a acestor repere din

70
teren, faţă de linia de vizare ce trece prin semnul convenţional al detaliului în care ne aflăm şi
prin cel al reperului ales, impune refacerea orientării.
în ambele situaţii descrise mai sus este recomandabil ca harta să fie aşezată la o înălţime
convenabilă vizării şi în acelaşi timp sa fie ţinută într-o poziţie cît mai orizontală.

Fig.2

2.Orientarea hărţii cu busola

Cînd vizibilitatea este redusă, sau terenul este lipsii de detalii de plani-metrie care ar putea
să fie identificate — deci nu se poate face orientarea hărţii după procedeele descrise mai sus —
atunci pentru această operaţie se foloseşte busola.
Cadrul interior de est şi de vest al hărţii constituie chiar meridianul geografic (adevărat); ele
pot fi considerate în mod practic, pentru hărţile la scări mari, ca fiind paralele. Drept urmare harta
este orientată dacă o aşezăm într-o asemenea poziţie în care una din laturile cadrului interior de
est sau de vest corespunde cu direcţia meridianului geografic din teren. Aceasta se poate realiza
cu busola, aşezînd-o cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest, rotind harta, împreună
cu busola, pînă cînd vîrful nordic al acului magnetic se stabileşte la gradaţia ce reprezintă valoarea
declinaţiei magnetice (fig. 3). Cînd din diferite motive nu există posibilitatea să se desfacă harta
pentru a aşeza busola pe cadrul ei, aceasta poate fi aşezată pe liniile verticale ale caroia-jului
rectangular. Intrueît direcţia liniilor verticale ale caroiajului rectangular nu corespunde cu
direcţia meridianului geografic trebuie să se aplice corecţia de direcţie. In acest caz orientarea
hărţii se face aducîndu-se acul busolei la o gradaţie corespunzătoare valorii şi semnului acestei
corecţii, care este înscrisă sub cadrul de sud al hărţii. Această corecţie nu se mai aplică dacă
valoarea ei este mai mică decît valoarea unei gradaţii a busolei, considerîndu-se că direcţia liniilor
verticale ale caroiajului rectangular coincide cu direcţia meridianului magnetic.

71
 Fig.3

3.Determinarea punctului de staţie

Determinarea punctului de staţie se face cu suficientă precizie folosind detaliile apropiate

ale terenului, care sînt reprezentate şi pe hartă. Dacă ne găsim lîngă un detaliu cum ar fi o piatră
kilometrică, o intersecţie de drumuri, un pod pe şosea sau pe calea ferată, o movilă etc. se înţelege
că poziţia pe hartă a semnului convenţional ce reprezintă detaliul respectiv constituie chiar punct
ui de staţie.
Dacă însă punctul de staţie nu corespunde cu un detaliu din teren reprezentat pe hartă,
atunci se foloseşte unul din procedeele pe care le descriem în continuare.

4.Din vedere, după detalii apropiate

Se orientează harta după procedeele cunoscute şi se aleg în teren, în apropierea punctului de

staţie, 2—3 detalii reprezentate şi pe hartă. Se apreciază în mod succesiv din vedere direcţiile şi
distanţele de la aceste detalii pînă la punctul de staţie şi se înseamnă cu aproximaţie pe hartă
poziţia astfel obţinută.
Precizia de determinare a punctului de staţie este în funcţie de numărul detaliilor din teren
care au fost folosite pentru determinarea lui, precum şi de aprecierea cît mai reală atît a distanţelor
de pe teren, cît şi a celor de pe hartă.

5.Prin radiere

Cînd se staţionează în apropierea unui d e t a l i u de pl an im e tr i e din leren reprezentat şi pe

hartă atunci punctul de staţie se poate determina prin radiere.
Pentru aceasta se orientează harta după unul din procedeele cunoscute şî se aşază o riglă pe
semnul convenţional ce reprezintă d e t a l i u l de planimetrie din teren, astfel ca pe direcţia riglei să
se vadă în leren detaliul considerat. Se trasează în lungul riglei o linie pe hartă şi se măsoară în
teren, cu pasul, distanţa de la punctul de staţie pînă la detaliul de planimetrie din leren. Această
distanţă, redusă la scara hărţii, se transpune pe linia trasată pe hartă, avind ca origine semnul
convenţional al detaliu lui din teren. Capătul segmentului respectiv constituie chiar punctul de
staţie (fig. 4).

72
 6.Prin intersecţie

Pentru a aplica acest procedeu este necesar să se stabilească in teren două detalii distincte de
planimetrie a căror reprezentare să existe în mod necondiţ ionat şi pe hartă. Pentru determinarea
punctului de staţie se execută spre ambele detalii stabilite operaţiile indicate la procedeul radierii
(exceplînd măsurarea distanţelor din teren care în acest caz nu se face). Se obţin două drepte al
căror punct de intersecţie este chiar în punctul de staţie (fig. 5).

Fig.4 Fig.5

în situaţiile în care punctul de staţie se găseşte pe un detaliu liniar (şosea, cale ferată etc.) nu
mai este necesar să folosim două puncte din teren, fiind suficient unul singur; aceasta pentru
faptul că cea de a doua direcţie este dată chiar de detaliul respectiv. Acest procedeu se mai
numeşte şi întretăiere.
Este de reţinut faptul că în cazul folosirii intersecţiilor direcţiile din teren trebuie astfel
alese, încît unghiurile formate de acestea să nu fie mai mici de 30° şi mai mari de 150°.

7.Cu ajutorul hîrtiei de calc

Acest procedeu se întrebuinţează în aceleaşi cazuri ca şi intersecţia, dar impune în mod
obligatoriu alegerea în teren a unui număr minim de 3 detalii de planimetrie care să fie
reprezentate şi pe hartă.
Hîrtia de calc bine întinsă se aşază pe un suport rigid (de exemplu pe un carton cu bretele) şi
aproximativ pe mijlocul ei se marchează cu creionul un punct. Din acest punct, fără a mişca
poziţia hîrtiei de calc (în acest scop este bine ca suportul cu hîrtia să fie aşezat pe un obiect
oarecare din teren), cil ajutorul unei rigle, se trasează cu creionul cîte o dreaptă spre fiecare din
cele 3 detalii de planimetrie din teren. în acest fel se obţin 3 drepte concurente, avînd ca punct de
concurenţă pe cel marcat de la început (fig. 6). Se scoate hîrtia de calc de pe suport şi se aplică pe
hartă, mişcînd-o în aşa fel încît direcţiile trasate pe calc să se suprapună peste semnul
convenţional al detaliului corespunzător pe hartă. Cînd se obţine această poziţie se înţeapă pe
hartă punctul marcat pe calc, care constituie chiar punctul de staţie (fig. 7).
O dată harta orientată şi stabilită poziţia punctului de staţie se pot rezolva cu uşurinţă orice
probleme legate de folosirea ei.

73
 Fig.6 Fig.7

8.Identificarea sau transpunerea pe hartă a detaliilor din teren

Pentru a identifica pe hartă un detaliu văzut în teren ne îndreptăm cu faţa spre acesta. Apoi,
folosind unul din procedeele cunoscute, orientăm harta şi efectuăm operaţiile necesare
determinării punctului de staţie. Considerînd drept origine punctul de staţie, ducem imaginar pe
hartă o linie în direcţia detaliului de identificat din teren (pentru a obţine o precizie mai mare
putem viza de-a lungul unei rigle, aşezată pe hartă în dreptul punctului de staţie si îndreptată spre
detaliul din teren). Privind pe hartă în lungul acestei linii identificăm semnul convenţional ce
reprezintă detaliul în cauză, avînd în vedere, prin apreciere, atît distanţa în teren, cît şi cea
corespunzătoare redusă la scara hărţii.
Dacă detaliul respectiv nu este reprezentat pe hartă, el se transpune prin semnul
convenţional corespunzător. In acest caz se acordă o atenţie deosebită atît orientării hărţii, cît şi
aproximării distanţei (care poate fi chiar măsurată printr-o metodă adecvată). înainte de raportarea
definitivă, poziţia obţinută se verifică şi prin alte metode la îndemînă, în funcţie de detaliile
din jur.
Prin asemenea transpuneri, pe hartă se pot completa detalii punctiforme sau de suprafaţă
care lipsesc din diferite motive.

9.Identificarea în teren a unui detaliu reprezentat pe hartă

In vederea identificării în teren a unui detaliu reprezentat pe hartă se efectuează următoarele

operaţii:
— folosind unul din procedeele cunoscute se orientează harta şi se determină punctul de
staţie;
—considerînd drept origine punctul de staţie se pune pe hartă o riglă a cărei margine să
treacă atît prin acest punct, cît şi prin semnul convenţional ce reprezintă detaliul din teren;
—privind în lungul riglei se caută şi se identifică în teren detaliul în cauză, ţinînd seamă de
distanţa din teren corespunzătoare distanţei reduse la scara hărţii, care poate fi măsurată.
Utilitatea cunoaşterii acestui procedeu rezidă şi în faptul că uneori este necesar să se
reconstituie poziţia anumitor detalii de planimetrie importante, distruse din diverse cauze;
bineînţeles, această reconstituire se face cu precizia pe care o asigură procedeul folosit. In astfel
de cazuri, distanţa de la punctul de staţie pînă la detaliul în cauză, măsurată pe hartă cu o riglă sau
cu un compas distanţier, se aproximează sau se măsoară în teren, în funcţie de precizia cerută şi de
condiţiile oferite de teren.
Este de la sine înţeles că poziţia în teren a detaliului va fi stabilită cu precizia pe care o
asigură procedeele de orientare a hărţii şi cele de măsurare a distanţei. Pentru, a descoperi
eventualele greşeli şi pentru a mări precizia îi stabilirea punctului reconstituit este indicat să se
74
verifice poziţia acestuia, prin determinări care pleacă şi de la alte delatii existente. Procedeele ce
se vor folosi variază în funcţie de condiţiile oferite de teren, timpul la dispoziţie, îndemînarea
executantului şi precizia ce se impune.

10.Deplasarea în teren după hartă

Modul de deplasare în teren după hartă depinde de unele condiţii naturale ale terenului în
care s-a stabilit itinerarul de deplasare.
Cînd deplasarea se execută pe un drum aflat într-un teren descoperit se procedează astfel:
— p
e harta pusă la dispoziţie în vederea deplasării se scoate în evidenţă itinerarul de deplasare, cu un
creion de culoare bistru;
— d
e-a lungul itinerarului, cît şi lateral faţă de acesta se marchează pe hartă toate detaliile ce pot servi
pentru orientarea cît mai precisă şi rapidă în teren, acordîndu-se o importanţă deosebită ieşirilor
sau intrărilor din sau în localităţi, hifurcaţiilor, schimbărilor de direcţie şi punctelor obligate de
trecere;
— s
e orientează harta în punctul de pornire şi'se execută deplasarea po itinerar pînă ia primul punct de
orientare marcat pe hartă;
—
în acest punct din nou se orientează harta şi se continuă deplasarea pînă la cel de doilea
reper de orientare;
-această operaţie se repetă pînă la capătul itinerarului de deplasare stabilit.

Cînd deplasarea se face pe un teren descoperit, dar în afara reţelei de drumuri, se

procedează asemănător cu cazul precedent, cu deosebirea că se aleg şi se marchează pe hartă un
număr mai mare de repere, pentru a se asigura în permanenţă posibilitatea orientării faţă de
detaliile înconjurătoare de pe itinerarul stabilit.
Cînd deplasarea se execută în pădure, unde orientarea se face anevoios datorită lipsei de
varietate a detaliilor de planimetrie şi unde se impune o atenţie mai mare în alegerea reperelor
şi a modului de deplasare între acestea, se procedează astfel:
- se marchează reperele de orientare pe itinerar şi măsoară distanţele:
- se execută orientarea în punctul de pornire şi se efectuează deplasarea pînă la primul reper
de orientare, măsurînd cu pasul distanţa pînă la acesta dacă deplasarea se face cu un mijloc de
locomoţie se înregistrează timpul si viteza în vederea determinării distanţelor;
-în fiecare reper se face orientarea, pentru a se putea continua deplasarea.
Pentru uşurarea deplasării, la toate intersecţiile sau bifurcaţiile de drumuri care nu sînt
'reprezentate pe hartă se determină direcţia de deplasare după azimut. în acest scop se raportează
pe hartă punctul de staţie, folosind ultima distantă parcursă şi se determină după hartă azimutul
direcţiei pe care urmează să se continue deplasarea. Azimutelc drumurilor ce formează intersecţia
se măsoară cu busola, stabilindu-se apoi drumul al cărui azimut are valoarea mai apropiată de
azimutul determinat pe hartă.
Cînd deplasarea se execută în condiţii de vizibilitate redusă sau prin
teren acoperit şi fără drumuri, aceasta se face numai cu busola, după azimut, sau cum se arată la
4.4.

75
Întocmirea schemei terenului şi celor mai simple documente grafice de luptă

PARTEA FINALĂ

- anunţ tema şi scopul lecţiei;

- anunţ studenţii care sau evidenţiat pozitiv şi cei mai pasivi;
- anunţ notele;
- dau lucru pentru pregătirea individuală.

Lector catedra militară

76