TIPOGRAFIA MILITARA

Tema nr. 1
Orientarea în teren fără hartă

Şedinţa nr. 1
Probleme:
1. Noţiuni generale despre formele terenului şi caracteristicele lui din punct de vedere
tactic.
2. Orientarea topografică şi orientarea tactică.
3. Determinarea direcţiilor punctelor cardinale.
3.1. Cu ajutorul busolei;
3.2. După Steaua Polară;
3.3. După Lună;
3.4. După poziţia Soarelui;
3.5. După diferite semne ale detaliilor de planimetrie.
4. Alegerea punctelor de reper şi indicarea obiectivelor faţă de repere.

Topografia este ştiinţa care studiază metodele de măsurare a terenului şi de

reprezentarea lui pe hârtie, sub formă de planuri şi hărţi.

1. Noţiuni generale despre formele terenului şi caracteristicile lui din punct de vedere tactic.

Prin relief înţelegem forma suprafeţei pământului (munţi, dealuri, văi, şes etc.).
Detaliile de nivelment sunt formele regulate sau neregulate care dau formă
Pământului (relieful terenului).
Detalie de planometrie sunt toate obiectele dispuse în teren, fie că sunt de la natură
sau făcute de mâna omului.
Prin formele tip ale terenului, liniile şi punctele caracteristice ale reliefului sunt:
- colina;
- dealul;
- muntele;
Prin colină înţelegem ridicătura de pământ mai mică decît dealul.
Dealul este ridicătură a Pământului mai mică decît muntele, dar mai mare decît
colina.
Muntele este ridicătură a Pământului mai mare decît dealul, de obicei stâncoasă şi
depăşeşte înălţimea de 800 m.
La munte şi la deal deosebim:
- creasta, care este partea cea mai înaltă a muntelui (dealului);
- pante (versanţi) laterale – părţile care coboară de la creastă spre piciorul pantei
(fig. 1);
 Linia care uneşte punctele cele mai înalte în lungul crestei şi din care pantele se
despart de o parte şi de alta a muntelui (dealului) se numeşte creastă topografică (fig. 2).

Prin depresiune înţelegem forma de teren situată la un nivel mai jos decît terenul
înconjurător (ca o oală). Partea cea mai mică a depresiunii se numeşte fund. O
depresiune mai mică se numeşte groapă.
Şaua este partea lăsată a unei creste care se află între două vârfuri învecinate. Punctul
cel mai jos al şeii se numeşte mijlocul şeii.

2. Orientarea topografică şi orientarea tactică.

Orientarea topografică înseamnă a afla direcţiile punctelor cardinale şi locul de staţie
faţă de detaliile de planimetrie şi de nivelment înconjurătoare, a găsi direcţia indicată
pentru deplasare şi a păstra această direcţie pe timpul deplasării. Prin punctele cardinale
înţelegem cele patru puncte cunoscute sub denumirea: Nord (N), Est (E), Sud (S) şi Vest
(V).
Pe cînd prin orientarea tactică se înţelege determinarea locului de staţie pe câmpul de
luptă, cunoaşterea dispozitivului trupelor proprii şi al trupelor inamicului, cunoaşterea
datelor asupra acţiunilor inamicului, precum şi a misiunilor de luptă ale subunităţilor
proprii.
Detaliile de planimetrie şi de relief faţă de care se determină locul de staţie se numesc
repere.
Datoria fiecărui soldat şi gradat pe câmpul de luptă este să cunoască: unde se află,
care sunt localităţile apropiate sau care sunt obiectele de pe teren ori în jurul său,
denumirea lor şi la ce distanţă sunt; unde este inamicul; unde este grupa şi plutonul; iar
gradatul, în plus, - unde este compania din care face parte; care este misiunea lui. Cînd
militarul cunoaşte aceste probleme înseamnă că este orientat.

3. Determinarea direcţiilor punctelor cardinale.

3.1. Cu ajutorul busolei.
Punctele cardinale N, E, S şi V se determină cel mai repede şi mai uşor cu ajutorul
busolei, deoarece acul ei magnetic indică întotdeauna derecţia N. Celelalte puncte se vor
determina astfel: ne întorcem cu faţa spre N, direcţia opusă – S, în dreapta va fi E iar în
stânga – V.
3.2. După Steaua Polară.
Steaua Polară se găseşte în prelungirea roţii din dreapta şi dinapoi a Carului Mare, la
distanţa de 5 ori depărtare dintre aceste roţi şi în capul oiştii Carului Mic. Ea arată
întotdeauna nordul (fig. 3).
3.3. După Lună.
 Luna se deplasează de la est spre vest. La ora 24.00 Luna se află spre sud. Atunci
cînd Luna este în creştere şi are forma , colţurile sunt orientate spre est. Atunci
cînd se află în descreştere şi are forma , colţurile ei sunt orientate spre vest.
3.4. După poziţia Soarelui.
La ora 6.00 Soarele se află la est, la ora 12.00 – la sud, iar la ora 18.00 – la vest.
Pentru determinarea punctelor cardinale cu ajutorul Soarelui şi al ceasului este
nacesar:
- să se aşeze ceasul în poziţia orizontală şi să se rotească în aşa fel , încît acul orar
să fie îndreptat spre Soare;
- unghiul format între acul orar al ceasului şi direcţia marcată de centrul cordanului
şi cifra 12 se împarte în două;
- linia care împarte acest unghi în două va indica direcţia S.
Pînă la amiază trebuie să se împartă pe cordan unghiul pe care acul orar al
ceasului îl face pînă la orele 12.00, iar după amiază unghiul pe care acul orar l-a făcut
după ora 12.00.
3.5. După diferite semne ale detaliilor de planimetrie:
- coaja copacilor izolaţi este de obicei mai groasă (aspră), iar uneori acoperită cu
muşchi pe partea de nord;
- pietrele mari, stâncile sunt, de asemenea, acoperite cu muşchi pe partea de nord;
- gaura mişuroiului de cârtiţă care are ieşirea, de regulă, spre nord;
- altarul bisericii este orientat spre est;

4. Alegerea puntelor de reper şi indicarea obiectivelor faţă de repere.

În condiţiile de luptă (apărare, ofensivă) pentru conducerea focului şi a subunităţilor
şi pentru realizarea cooperării se stabilesc repere unice şi se respectă cu stricteţe regulile
pentru conducerea în secret.
De regulă, în calitate de repere se aleg detalii de nivelment sau planimetrie din teren
bine vizibile (crestele înălţimilor, copaci, case, piloni izolaţi, intersecţii de drumuri,
colţurile pădurilor, livezilor ş.a.). Reperile se numerotează de la dreapta spre stânga şi în
dependenţă de depărtare dinspre sine spre inamic. Unul din ele se consideră reper de
bază.
Pe tot parcursul luptei este interzisă schimbarea numerelor reperilor stabilite de
comandantul eşalonului superior. Comandantul de pluton (grupă) poate să stabilească la
nevoie repere suplimentare, care nu se numerotează, ci se denumesc prin ceea ce
reprezintă ele (copac, casă, pilon, tufăriş etc.).
Pentru realizarea conducerii şi cooperării poziţiile obiectivelor din teren se indică faţă
de repere în metri, în dreapta (stânga), mai aproape (departe).
Exemplu: “Aruncătorul de grenade, reperul 1, dreapta 20, tancul inamicului,
nimiciţi!”
 Tema nr. 1
Orientarea în teren fără hartă
Şedinţa nr. 2
Probleme:
1. Orientarea în teren după azimut.
1.1. Azimutul magnetic.
1.2. Succesiunea activităţilor pentru determinarea punctului de staţie cu ajutorul
azimutului magnetic.
2. Deplasarea cu ajutorul azimutului. Respectarea direcţiei indicate şi a distanţei.
Ocolirea obstacolelor.

1. Orientarea în teren după azimut.

1.1.Azimutul magnetic.
Prin orientarea în teren după azimutul magnetic înţelegem:
- determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei;
- determinarea punctului de staţie în raport cu detaliile, de planimetrii şi relief după
azimutul magnetic.
Prin punct de staţie înţelegem locul pe care-l ocupă în teren la momentul dat un
militar, o subunitate sau o maşină de luptă.
Azimutul magnetic este unghiul format între direcţia NORD şi direcţia spre punctul
observat (reper) şi poate fi măsurat în grade sau miimi (∟A, fig. 1).
1.2.Succesiunea activităţilor pentru determinarea punctului de staţie cu
ajutorul azimutului magnetic.
Succesiunea activităţilor pentru orientarea în teren fără hartă cu ajutorul busolei este
următoarea:
a) se determină direcţia punctelor cardinale;
b) se determină punctul de staţie faţă de reperele din teren;

a) Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei începe prin stabilirea

direcţiei Nord astfel:
- se roteşte capacul busolei pînă cînd indicile de la cătare se suprapune pe gradaţia
00 de pe cordan;
- se aşează busola în palmă pe poziţia orizontală şi se deblochează acul magnetic cu
ajutorul opritorului;
 - se lasă acul să se stabilească şi se întoarce cu busola ţinută în palmă, pînă cînd
vârful acului magnetic ajunge în dreptul gradaţiei 0 de pe cordan, respectiv în
prelungirea indicaţiei cătării;
- fără a schimba poziţiia corpului şi a busolei, se ridică cu atenţie palma cu busola
şi se reperează în teren un detaliu ce se găseşte pe această direcţie care
materializează direcţia N din punctul de staţie;
- celelalte puncte cardinale se determină succesiv prin întoarcerea exactă a cîte 90 0,
iar direcţiile spre acestea se materializează deasemenea prin repere.
După determinarea punctelor cardinale se raportează astfel: ”Nordul – pe direcţia
turnului de retlanslaţie din faţă; Estul – pe direcţia podului din piatră de pe pârâu;
Sudul – pe direcţia casei izolate din vale; Vestul – pe direcţia pomului izolat de pe
panta dealului.”
b) Pentru a determina punctul de staţie se va proceda astfel:
- se aleg în teren cîteva detalii de planimetrie sau relief situate mai aproape de
punctul de staţie şi dispuse pe cît posibil de uniform în jurul acestuia sau în
sectorul de observare repartizat şi se determină azimutul magnetic în următoarea
succesiune: se lasă ca acul magnetic să se stabilească spre N, după ce se roteşte
capacul busolei pînă cînd cătarea se va opri în direcţia reperului ales (pilon izolat)
şi se citeşte indicaţia de pe cordan (360);
- se apriciază sau se măsoară (după caz) distanţele pînă la aceste repere,
determinînd în acest fel poziţia punctului de staţie.
După determinarea punctlui de staţie se va raporta astfel: “Grupa noastră se află în
câmpul de grâu, avînd la N-E 320, distanţa 150 m un pilon izolat; S-E 1250, distanţa
300 m dealul cu cota 220,5; S-V 2100, distanţa 1500 satul Grătieşti.”
2. Deplasarea cu ajutorul azimutului. Respectarea direcţiei indicate şi a
distanţei. Ocolirea obstacolelor.
Pentru deplasarea după azimut se procedează în felul următor:
- după primirea misiunii de a executa deplasarea se studiază pe hartă terenul dintre
punctul de plecare şi punctul de sosire şi se alege un itinerar uşor de parcurs
pentru a ocoli obstacolele şi barajele din teren;
- se trasează pe hartă itinerariul ales;
- se delimitează pe porţiuni itinerariul în aşa fel ca fiecare segment se fie pe linie
dreaptă;
- se determină pe hartă lungimea fiecărei porţiuni a itinerariului şi azimutul direcţiei
de deplasare;
- toate datele privind deplasarea se înscriu în carnet sub forma unui tabel sau a unei
scheme (fig. 2).
Deplasarea începe din punctul de plecare (de la stâlpul kilometric situat la cotitura
drumului).
În punctul de plecare, înainte de începerea mişcării se procedează astfel:
- se eliberează acul busolei;
 - se aşează indicele capacului (cercului) mobil al busolei în aşa fel încît acesta să
vină în dreptul numărului egal cu valoarea azimutului primei laturi (segment) a
itinerariului (în cazul nostru 3350);
- se întoarce încet busola pînă cînd diviziunea 0 0 a busolei va coincide cu vârful
acului magnetic care indică direcţia N.
În această poziţie dispozitivul de vizare (crestătura şi cătarea) al busolei arată direcţia de
mers după azimutul 3350;
- se alege pe această poziţie un reper oarecare (pom izolat) şi se începe deplasarea
pe direcţia acestui reper.
Ajunşi la reperul ales, trebue să ne oprim şi să ne orientăm din nou cu ajutorul busolei şi
cu acelaş azimut alegem un alt reper (3 pomi izolaţi) pe aceiaş direcţie şi continuăm
deplasarea pe direcţia acestui reper. Procedăm astfel pînă cînd ajungem la primul punct
de schimbare a direcţiei şi ne deplasăm spre el în acelaş fel.
De reţinut, că atunci cînd deplasarea se face după azimut trebue să se numere paşii
(în dubli paşi şi să se transforme în metri), începînd de la fiecare punct de schimbare a
direcţiei.
Pe timpul deplasării după azimut important este să măsurăm corect azimutul şi
distanţa pe hartă, iar după aceasta să reperăm corect direcţia pe teren după azimutul dat
şi să nu greşim la numărarea paşilor pentru a respecta strict distanţa parcursă.
 Tema nr. 2
Hărţile topografice
Şedinţa 1
Probleme:
1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.
2. Semnele convenţionale.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel. Determinarea cotelor.
4. Citirea hărţii.
5. Determinarea distanţelor pe hartă şi a unghiurilor de direcţie.
6. Determinarea coordonatelor.

1. Noţiuni generale despre hartă şi scara hărţii.

Harta este reprezentarea unei porţiuni de teren pe o bucată de hârtie la o scară
anumită.
Scara hărţii ne arată de câte ori a fost micşorat terenul (lungimile şi suprafeţele)
pentru a fi reprezentat pe hartă.
Pe hărţile militare scara hărţii este reprezentată sub două forme: numeric şi grafic, de
unde şi denumirile de scară numerică şi scară grafică.
Scara numerică este reprezentată sub forma unei fracţii al cărei numărător este egal
cu unitatea, iar numitorul este numărul care arată de câte ori liniile din teren s-au
micşorat pe hartă. Astfel scările numerice 1/25 000; 1/50 000; 1/100 000 arată că toate
dimensiunile liniare de pe teren sunt micşorate (reduse) pe hartă respectiv de: 25 000,
50 000 şi 100 000 ori sau că un centimetru pe hartă reprezintă 250 m, 500 m şi respectiv
1000 m.
Scara grafică este reprezentată pe latura de jos a hărţii printr-o linie dreaptă
împărţită în părţi egale. Pe hărţile a căror scară este de 1/25 000 şi 1/50 000 drept bază
a scării grafice serveşte un segment a cărui lungime este de un centimetru, iar linioarele
mai mici sunt egale cu un milimetru. Acestor linioare (diviziuni) de un milimetru le
corespunde în teren – pentru scara 1/25 000 – o lungime de 25 m, iar pentru scara 1/50
000 – o lungime de 50 m. Pe scările grafice se arată prin cifre care este distanţa în metri
din teren corespunzătoare unei diviziuni a scării.
Hărţile topografice militare sunt tipărite de regulă în patru culori:
- apele în albastru;
- relieful în cafeniu;
- pădurile în verde;
- iar toate celelalte detalii ale terenului în negru.
2. Semnele convenţionale.
Spre deosebire de tablouri şi de fotografii pe care terenul este reprezentat aşa
cum se vede el în natură, pe hărţile topografice toate obectele sunt reprezentate prin
semne convenţionale. Aceste semne sunt alfabetul hărţii şi fără cunoaşterea lor nu se
poate citi o hartă.
Pentru ca semnele convenţionale să fie reţinute uşor, li se dă o înfăţişare
asemănătoare detaliilor pe care le reprezintă. De exemplu, semnele convenţionale ale
coşurilor de fabrică ( ), semafoarelor ( ), copacilor izolaţi ( ), morilor ( ),
fântânilor ( ) etc. după forma lor seamănă chiar cu detaliile din teren.
Semnele convenţionle se împart în două grupe mari:
a) de planimetrie – cu ajutorul cărora se reprezintă detaliile de pe suprafaţa
reliefului (localităţi, comunicaţii, poduri, copaci izolaţi etc.);
b) de nivelment – cu ajutorul cărora se reprezintă detaliile reliefului
(înălţimi, văi, depresiuni etc.).
a) La rândul lor semnele convenţionale de planimetrie se împart:
- în semne convenţionale de scară;
- în semne convenţionale de contur;
- în semne convenţionale explicative.
Semnele convenţionale de scară reprezintă pe hartă detaliile de planimetrie care
datorită suprafeţei lor (mică în roport cu scara hărţii) nu pot fi reprezentate la scara
hărţii cum sunt: coşuri de fabrică, fântâni, stâlpi kilometrici, pomi izolaţi, monumente,
comunicaţii etc. Deci mărimea reală a detaliilor de planimetrie reprezentate prin semne
convenţionale de scară nu poate fi determinată după hartă prin măsurare. Poziţia exactă
a detaliilor reprezentate prin semne convenţionale de scară este determinată de centrul
(mijlocul) bazei acestora.
Semnele convenţionale de contur se folosesc pentru reprezentarea detaliilor de
planimetrie care după dimensiunea lor pot fi reprezentate la scara hărţii (lacuri, păduri,
cursuri de apă mijlocii sau late, livezi, grădini, mlaştini, etc.). Conturul acestor detalii
este reprezentat pe hartă prin linii continue sau punctate, formînd figuri asemănătoare
detaliilor reale, însă micşorate la scara hărţii. Aceste detalii reprezentate prin semne
convenţionale de contur pot fi măsurate după hartă.
Semnele convenţionale explicative servesc pentru caracterizarea suplemintară a
detaliilor de planimetrie şi se folosesc în combinaţie cu semnele convenţionale de
contur şi de scară. Spre exemplu după reprezentarea pe hartă a conturului unei păduri,
în interiorul acesteia se arată printr-un semn convenţional explicativ specia pădurii.
b) La rândul lor semnele convenţionale de nivelment se împart:
- în semne convenţionale de contur (curbele de nivel, conturul mâncăturilor,
viroagelor, etc.);
- în semne convenţionale de scară (cele folosite pentru indicarea punctelor
terenului deasupra nivelului mării);
- în semne condiţionale explicative.
3. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel.
Determinarea cotelor.
Pe hărţile topografice militare relieful este reprezentat prin curbe de nivel care de
obicei se imprimă în culoare cafenie.
Curba de nivel se numeşte o linie şerpuită închisă care uneşte puncte ce se află
la aceiaş altitudine (înălţime) faţă de nivelul mării.
Curbele de nivel se trasează la intervale de altitudine egală şi dinainte stabilită
numită echidistanţă şi care este reprezentată printr-un număr întreg de metri. Pentru a
se uşura numărătoarea fiecare a 5-a curbă de nivel este mai îngroşată. Diferenţa de
înălţime dintre două curbe de nivel vecine luate pe aceiaş pantă se numeşte
echidistanţă. Echidistanţele se scriu pe latura de Sud a hărţii, de obicei sub scara
grafică.
Curbele de nivel sunt:
- normale;
- ajutătoare;
- principale.
Curbele de nivel normale se trasează printr-o linie continuă, respectîndu-se
echidistanţa normală care este: la hărţile scara 1/25 000 de 5 m; la scara 1/50 000 de 10
m; la scara 1/100 000 de 20 m etc.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează printr-o linie curbă întreruptă şi sunt
situate exact la jumătatea echidistanţei. Ele se folosesc pentru redarea tuturor cutelor
sau a formelor caracteristice ale terenului care sunt situate între planurile curbelor de
nivel normale.
Prin curbele de nivel principale înţelegem fiecare a cincea curbă normală
îngroşată care au valoarea:
- la scara 1/25 000 – 25, 50, 75, 100, 125 m ...
- la scara 1/50 000 – 50, 100, 150, 200 m ...
- la scara 1/100 000 – 100, 200, 300, 400 m ...
 fig. 1: Model de reprezentare a terenului prin curbe de nivel.
Cota muntelui (dealului) se determină după formula H = N x h, unde H –
înălţimea muntelui în m; N – numărul curbelor normale; h – este distanţa în m.
4. Citirea hărţii.
A citi o hartă înseamnă a ne face o imagine reală asupra terenului reprezentat pe
ea după semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de nivelment.
Pentru a învăţa să se citească o hartă, este necesar să se cunoască bine semnele
convenţionale şi să se determine după curbele de nivel formele de relief ale terenului.
La citirea hărţii, semnele convenţionale ale detaliilor de planimetrie şi de
nivelment trebuie studiate în legătură reciprocă unele cu altele pentru a forma o
imagine cât mai reală a terenului.
La citirea hărţii terenul se studiază cu un scop bine definit. Spre exemplu, într-
un fel se studiază terenul în scopul de a determina pe hartă căile de apropiere cele mai
favorabile de un anumit obiectiv fără a fi văzut de inamic şi într-un alt fel pentru
stabilirea poziţiilor de tragere ale puştii-mitraliere, a aliniamentului limitei dinainte a
apărării, a itinirariilor de deplasare.
Citirea hărţii începe cu studierea scării la care a fost editată şi a echidistanţei
acesteia, care se găsesc înscrise pe laturile de jos ale fiecărei hărţi. Aceste elemente ne
indică cât de amănunţit a fost reprezentat terenul pe harta respectivă. Citirea hărţii se
învaţă iniţial pe o direcţie (itinerar) şi apoi într-un raion sau o fâşie.
a) Citirea hărţii pe o direcţie
Se unesc cu ajutorul riglei două puncte situate pe hartă, la o distanţă minimă de
20 cm. Apoi urmărind această direcţie se descrie fiecare detaliu întâlnit, inclusiv
pantele, contrapantele, firul văilor, platourile etc. La întâlnirea unor detalii mai
principale se face descrierea cît mai completă a acestora. Spre exemplu, la întâlnirea
unui râu trebuie să se arate: denumirea lui, în ce direcţie este orientat cursul, viteza
curentului, natura şi înălţimea malurilor (malurile abrupte, înalte de 8 m, sau în plaje,
malul de Est este descoperit, malul de Vest este acoperit cu lăstăriş etc.) iar la întâlnirea
unei păduri trebuie să se arate: distanţa în metri pe care aceasta o acoperă pe direcţia
studiată, specia copacilor, înălţimea şi grosimea acestora.
b) Citirea hărţii într-un raion sau într-o fâşie
Avînd la bază scara şi echidistanţa hărţii, se determină caracterul general al
terenului în porţiunea stabilită pentru studiu. La început printr-o privire de ansamblu a
hărţii se stabilesc localităţile mari, cursurile de apă, formele principale ale reliefului,
căile de comunicaţie. Apoi se determină felul terenului după caracterul reliefului
(muntos, deluros sau şes) şi natura acestuia după elementele de vegetaţie (acoperit,
semiacoperit sau descoperit); după existenţa obstacolelor terenul poate fi accidentat sau
neaccidentat. În acelaş timp cu studierea reliefului se analizează sistemul hidrografic,
care permite să se stabilească în ce direcţie terenul coboară sau urcă.
După însuşirea caracterului general al terenului se trece la studierea amănunţită
al acestuia, care se face diferenţiat, după scopul propus (executarea unui marş,
stabilirea aliniamentului limitei dinainte a apărării, ducerea acţiunilor ofensive etc.).

5. Determinarea distanţelor pe hartă şi unghiurilor

de direcţie (azimutul direcţiei).
Pentru determinarea distanţelor după hartă se măsoară distanţa în centimetri
dintre două puncte date pe hartă şi apoi folosind scara hărţii se înmlţeşte numărul de
centimetri găsit cu numitorul scării numerice (S = n x N, unde S – distanţa reală în m; n
– distanţa măsurată pe hartă în cm; N – numitorul scării numerice în m). Spre exemplu,
pe hartă la scara 1/25 000 distanţa măsurată între două repere este de 6,4 cm; cunoscînd
că un cm de pe hartă este egal cu 250 m în teren, înmulţim cele două numere şi aflăm
distanţa reală din teren (6,4 x 250 = 1 600 m).
Mai simplu, fără a efectua calcule, distanţa dintre două repere se poate determina
folosind scara grafică. Pentru aceasta este suficient să se măsoare cu busola sau cu rigla
gradată în milimetri distanţa dintre punctele date pe hartă şi aşezînd busola sau rigla pa
scara grafică se citeşte direct distanţa reală din teren.
Dacă se cere să determinăm distanţa după o linie frântă sau curbă, atunci trebuie
deterninată fiecare porţiune unde se schimbă direcţia liniei frânte (curbe), după care se
face suma măsurătorilor. Mai exact această măsurare se face cu ajutorul curbometrelor.
Pentru determinarea azimutului direcţiei, harta se orientează cu ajutorul busolei
spre Nord. Apoi se determină pe hartă punctul de staţie care se uneşte cu o linie dreaptă
cu reperul dat. Busola se aşează orizontal, centrul căreia se suprapune cu locul de staţie,
acul magnetic al busolei trebuie să coincidă cu gradaţia „0” de pe cadran. În această
poziţie se citeşte azimutul direcţiei reperului dat. Mai uşor azimutul direcţiei se
determină cu ajutorul „transportirului”.
6. Determinarea coordonatelor.
 Valorile care determină poziţia punctelor fie pe hartă, fie în spaţiu se numesc
coordonate.
Pe hărţile topografice militare sunt tipărite linii verticale şi orizontale,
perpendiculare unele pe altele, care formează o reţea de pătrate (caroiaj).
Pe liniile verticale distanţele (coordonatele) se înseamnă cu litera „X”, iar pe
liniile orizontale distanţele (coordonatele) se înseamnă cu litera „Y”.
Coordonatele „X” cresc de la Sud spre Nord, iar coordonatele „Y” de la Vest spre
Est.
Coordonatele punctului M (fig. 2) se determină faţă de punctul de intersecţie al
axelor X şi Y şi sunt: XM = 2; YM = 4.
Pe hărţile topografice de diferite scări distanţele dintre liniile caroiajului sunt
indicate în următorul tabel:
Distanţa
Scara hărţii Pe Pe
hărţi în cm teren în km
1 : 25 000 4 1
1 : 50 000 2 1
1 : 100 000 2 2

Câte o dată caroiajul se mai numeşte şi reţea kilometrică (caroiajul kilometric),

iar liniile caroiajului se numesc linii kilometrice.
Caroiajul serveşte pentru indicarea obiectivelor şi locului de staţie, atât
obiectivele cât şi punctele de staţie pot fi indicate prin coordonate prescurtate sau prin
coordonate precise.
Coordonatele prescurtate ale unui reper oarecare sunt coordonatele colţului de
Sud-Vest ale pătratului în care este trecut pe hartă reperul (detaliul) respectiv şi ele se
citesc pe marginea hărţii în ordinea: „X”, „Y” (se numesc prescurtate întrucât distanţele
sunt indicate în km).
Coordonate precise. Coordonatele prescurtate ne arată numărul pătratului de pe
hartă în care se află detaliul respectiv. În unele cazuri acest lucru nu este suficient.
Pentru a determina coordonatele precise se măsoară pe hartă în milimetri distanţele de
la reper (detaliu) până la marginea de Sud a pătratului (X) şi până la marginea de Vest
(Y), folosind scara hărţii, se află cu cât corespund acestea în teren (m); această distanţă
se adaugă la coordonatele prescurtate şi se determină prin urmare coordonatele precise.
 Tema nr. 2:
Hărţile topografice
Şedinţa 2. (practica)
Probleme:
1. Reprezentarea reliefulzi pe hartă. Esenţa reprezentării reliefului cu curbe de
nivelment.
2. Tipurile si formele elementare de relief.
3. Deterninarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce .
4. Deterninarea ridicărilor si coborîrilor.
5. Reprezentarea pe hartă a obiectivelor din teren.

1. Reprezentarea reliefului pe hartă prin curbe de nivel.

Determinarea cotelor.
Pe hărţile topografice militare relieful este reprezentat prin curbe de nivel care de
obicei se imprimă în culoare cafenie.
Curba de nivel se numeşte o linie şerpuită închisă care uneşte puncte ce se află la
aceiaş altitudine (înălţime) faţă de nivelul mării.
Curbele de nivel se trasează la intervale de altitudine egală şi dinainte stabilită
numită echidistanţă şi care este reprezentată printr-un număr întreg de metri. Pentru a se
uşura numărătoarea fiecare a 5-a curbă de nivel este mai îngroşată. Diferenţa de înălţime
dintre două curbe de nivel vecine luate pe aceiaş pantă se numeşte echidistanţă.
Echidistanţele se scriu pe latura de Sud a hărţii, de obicei sub scara grafică.
Curbele de nivel sunt:
- normale;
- ajutătoare;
- principale.
Curbele de nivel normale se trasează printr-o linie continuă, respectîndu-se
echidistanţa normală care este: la hărţile scara 1/25 000 de 5 m; la scara 1/50 000 de 10
m; la scara 1/100 000 de 20 m etc.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează printr-o linie curbă întreruptă şi sunt
situate exact la jumătatea echidistanţei. Ele se folosesc pentru redarea tuturor cutelor sau
a formelor caracteristice ale terenului care sunt situate între planurile curbelor de nivel
normale.
Prin curbele de nivel principale înţelegem fiecare a cincea curbă normală
îngroşată care au valoarea:
- la scara 1/25 000 – 25, 50, 75, 100, 125 m ...
- la scara 1/50 000 – 50, 100, 150, 200 m ...
- la scara 1/100 000 – 100, 200, 300, 400 m ...

fig. 1: Model de reprezentare a terenului prin curbe de nivel.

Cota muntelui (dealului) se determină după formula H = N x h, unde H –

înălţimea muntelui în m; N – numărul curbelor normale; h – este distanţa în m.

2. Tipurile si formele elementare de relief.Reprezentarea

reliefului pe hărţile topografice
 A reprezenta relieful pe hartă înseamnă a reda în planul şi la scara hărţii, cu ajutorul unor
metode sau procedee adecvate, configuraţia generală a suprafeţei terestre, sub aspectul care se
înfăţişează în natură toate neregularităţile. Desigur o hartă topografică ce ar conţine numai detalii de
planimetrie – fără să redea formele de relief ale zonei pe care le cuprinde, fără să conţină locul de
dispunere reciprocă a diferitelor neregularităţi ale suprafeţei terestre – ar fi incompletă şi nu ar fi de
mare folos în scopuri militare. De-a lungul timpurilor s-au conceput şi aplicat felurite metode sau
procedee de reprezentare a reliefului, care evoluat odată cu însăşi tehnica întocmirii hărţilor, reuşind să
redea din ce în ce mai clar, mai plastic şi mai complet înfăţişarea variată a suprafeţei globului
pământesc.

Pe hărţile topografice moderne reprezentarea reliefului se face prin:

- curbe de nivel – la scările 1:200 000 şi mai mari;
- tente hiposometrice – la scările 1:500 000 şi mai mici (metoda constă în a colora
pe hartă – după un anumit diapazon de culori dinainte stabilit – suprafeţele ce se cuprind
în limitele unor zone altitudinale);
- hărţi în relief – tind să capete o extindere din ce în ce mai mare, mai ales în domeniul
hărţilor operative şi strategice.
Un mijloc în plus pentru caracterizarea mai deplină a formelor de relief –
întrebuinţat la fiecare din metodele de sus, dar mai cu seamă în cazul reprezentării
reliefului prin curbe de nivel – este acela de a înscrie pe hartă înălţimea exactă la care se
studiază în spaţiul unele caracteristice din teren (vârfuri, depresiuni, şei, puncte de
schimbare de pante, confluenţa de văi, puncte de bază, intersecţii sau bifurcări de
drumuri, detalii izolate ce pot constituie repere de orientare etc.). cifrele înscrise pe hărţi
în dreptul unor asemenea puncte se numesc cote şi reprezintă altitudinea punctelor
respective faţă de nivelul mării.
Indiferent de metoda ce se întrebuinţează pentru reprezentarea reliefului, se
urmăreşte să se asigure rezolvării pe hartă a următoarelor probleme:
- determinarea aspectului general al reliefului, scoaterea în evidenţă a formelor
sale caracteristice şi a poziţiilor reciproce în spaţiu ale acestora;
- determinarea cotelor şi a diferenţelor de nivel;
- determinarea pantei terenului;
- determinarea gradului de accidentare şi de accesibilitate a terenului.

3.Deterninarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce .

A determina cota unui punct pe hartă înseamnă a afla înălţimea la care se

găseşte acel punct pe teren faţă de nivelul mării. Harta topografică conţine un număr
apreciabil de puncte (puncte de bază, detalii izolate de planimetrie ce pot construit
repere de orientare, vârfuri, şei, confluenţe de văi şi altele) ale căror cote sunt înscrise
pe hartă; aflarea valorii acestora constă în simpla citire a inscripţiilor cifrice care
sunt plasate alături de semnele convenţionale, prin care asemenea puncte sunt
prevăzute pe hartă.
 Determinarea cotelor tuturor celorlalte detalii sau obiective din cuprinsul hărţii se
face în funcţie de dispunere a acestora faţă de cele mai apropiate curbe de nivel sau
puncte cotate, deosebindu-se următoarele situaţii caracteristice:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat chiar pe o curbă de
nivel; în acest caz cota este egală cu valoarea acestei curbei de nivel;
Exemplu: se cere să se determine cota crucii izolate. Elementele de pornire pentru
stabilirea cotei crucii izolate sunt valoarea înscrisă pe curba de nivel de 375 m (de unde
se trage concluzia că echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m), precum şi
indicatoarele de pantă, care arată că terenul coboară de la nord spre sud pe linia de
despărţire a apelor. Cunoscând aceste elemente de pornire, se face următorul
raţionament: curba de nivel se trece prin baza semnului convenţional al crucii izolate
este mai mare în valoare cu echidistanţă normală faţă de curba de nivel de 375 m ce
trece dedesubtul ei, având deci valoarea de 380 m; prin urmare cota crucii izolate este de
380 m:
- semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat între două curbe de
nivel învecinate; în acest caz se stabileşte mai întâi direcţia pantei terenului (semnul de
urcare sau de coborâre); în continuare se precizează valoarea celei mai apropiate curbe
de nivel şi apoi cota punctului respectiv, prin aprecierea din vedere a distanţei orizontale
la care aceasta se găseşte faţă de cea mai apropiată curbă de nivel.

4. Deterninarea ridicărilor şi ciborîrilor.

Pentru a aprecia prin acest procedeu valoarea unghiurilor de pantă, se compară
din vedere intervalul dintre două curbe de nivel alăturate cu un segment de 1cm.
Aplicarea acestui procedeu se bazează pe următoarea regulă simplă, reieşită din
cunoaşterea dependenţei dintre echidistanţă, distanţă orizontală şi unghi de pantă: cu
cât distanţa orizontală dintre două curbe de nivel alăturate este mai mică (sau mai
mare) decât 1 cm, cu atât unghiul de pantă este mai mare (sau mai mică) decât cel
corespunzător unui segment de 1 cm.
Pentru a se putea aprecia în acest mod valoarea unghiului de pantă, este necesar ca
în prealabil să se cunoască valoarea unghiului de pantă care corespunde unei distanţe
orizontale egală cu 1 cm pe harta care se întrebuinţează. Pe hărţile noastre (la întocmirea
cărora se păstrează un raport constant între care şi echidistanţa) această valoare este
egală cu 1°,2 (sau rotunjit 1°); rezultă că pentru o distanţă de 1 cm între două curbe de
nivel normale alăturate, unghiul de pantă este de 1°,2. Cunoscând se poate întocmi
tabelul alăturat, care poate fi folosit cu uşurinţă pentru aprecierea din vedere a unghiului
de pantă.

0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 1,0 2,0 4,0

Distanţa pe hartă
cm cm cm cm cm cm cm cm
Unghiul de pantă 12°,0 6°,0 4°,0 3°,6 2°,4 1°,2 0°,6 0°,4
 Astfel, de exemplu, dacă s-au măsurat pe hartă între două curbe de nivel normale
alăturate intervalele de câte 1 mm, 2 mm, 3 mm sau 5 mm, unghiurile de pantă
corespunzătoare locurilor unde s-au făcut măsurarea, pot fi apreciate (cu ajutorul
tabelului de mai sus) că sunt de 12°, 6°, 4°, sau 2°,4 iar pe baza aceluiaş raţionament, se
mai poate judeca şi astfel: dacă un segment de 1 cm măsurat pe o pantă ce acoperă 6
echidistanţe normale, atunci valoarea unghiului de pantă este de 1°,2 x 6 = 7°,2 .
Procedeul sus amintit dă rezultate corespunzătoare numai pentru unghiuri de pantă
mai mici de 25°.

5.Reprezentarea elementelor terenului pe hărţile topografice

Toate elementele topografice ale terenului – deci şi detaliile de planimetrie - sunt

reprezentate pe hartă prin anumite simboluri sau convenţii numite semen convenţionale.
Forma, dimensiunile şi modul de aplicare (desenare) a acestora sunt reglementate prin
atlase de semne convenţionale topografice, care se folosesc pentru redactarea şi
desenarea hărţilor topografice militare. Semnele convenţionale constituie alfabetul hărţii.
Fără o cunoaştere perfectă a acestora nu se poate citi o hartă; de aceea, oricine învaţă
topografia militară trebuie să le cunoască pe dinafară întrucât altfel, oricât de bună a r fi
harta, nu-i foloseşte la nimic.
Semnele convenţionale sunt astfel concepute şi desenate pe hărţi, încât să satisfacă
următoarele condiţii:
- să fie distincte, pentru a putea deosebi uşor unele de altele;
- să deştepte repede ideea obiectului pe care-l reprezintă, pentru a putea fi cât mai
uşor memorizate şi „citite”, în acest scop detaliile din teren se reprezintă – pe cât este
posibil – fie prin imaginea lor verticală sau orizontală, după cum una este mai expresivă
sau mai caracteristică decât cealaltă şi răspunde scopului propus;
- detaliile ce nu pot fi reprezentate prin imaginea lor verticală sau orizontală să
aibă totuşi simboluri caracteristice (de exemplu fabricile – coş de fum, minele – două
ciocane încrucişate, aerodromurile – avion etc.);
- elementele topografice de suprafaţă (de exemplu localităţi, păduri, mlaştini) să
fie reprezentate prin conturul exterior şi liniile lor interioare simplificate, în raport cu
scara hărţii;
- detaliile izolate care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi reduse la scara hărţii
(de exemplu fântâni, izvoare, pietre kilometrice, cruci izolate) să fie reprezentate prin
semne convenţionale speciale.
Pentru a înlesni şi mai mult memorizarea lor, semnele convenţionale de
planimetrie se împart, după modul de reprezentare, în următoarele trei grupe principale;
semene convenţionale de contur, de scară şi explicative.
a) Semnele convenţionale de contur.
Semnele convenţionale de contur se întrebuinţează pentru reprezentare pe hartă a
acelor detalii de planimetrie care ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică şi care,
având un contur închis, pot fi reprezentate la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de
exemplu, pădurile, mlaştinile, grădinile, viile. Conturul (acestor detalii se desenează pe
hartă prin figuri asemenea cu conturile reale din teren şi se limitează prin linii punctate,
dacă ele nu se suprapun pe alte linii ce reprezintă diverse detalii cum sunt căile de
comunicaţii, râurile sau pâraiele, gardurile sau şanţurile şi altele. În figura 79 se dau
câteva exemple de semne convenţionale de contur.
Spaţiul din interiorul conturilor se complectează cu semne convenţionale stabilite
prin atlas pentru fiecare detaliu în parte, care lămuresc natura detaliului de suprafaţă.
Aceste semne convenţionale nu arată – prin ele însele – poziţia reală a unui detaliu
anumit din interiorul conturului (de exemplu poziţia unei cruci într-un cimitir) şi nici
dimensiunile lui reale (de exemplu înălţimea şi grosimea unu copac în pădure), ci numai
existenţa şi natura detaliului respectiv. Este de reţinut faptul că lăţimea, lungimea sau
suprafaţa oare cărui detaliu de planimetrie, reprezentat prin semne convenţionale de
contur, pot fi măsurate pe hartă.
b) Semne convenţionale de scară.
Semnele convenţionale de scară se întrebuinţează pentru reprezentarea pe hartă a
acelor detaliilor de planimetrie care datorită micimii dimensiunilor lor nu se pot
reprezenta la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pietrele kilometrice,
fântânile, copacii izolaţi, podurile, căile de comunicaţii, silozurile, sondele şi altele de
acest fel. Densitatea şi dimensiunile acestor semne convenţionale depinde de scara
hărţii; cu cât este scara mai mică, cu atât ele se reduc ca număr şi se micşorează în
dimensiuni.
Unele semne convenţionale de scară rămân la fel ca formă pe toate hărţile
indiferent de scară, schimbându-se numai dimensiunile (de exemplu coşurile de fabrică,
bisericile, antenele de radio, staţiile meteorologice), în timp ce latele îşi pot schimba
înfăţişarea în funcţie de scara hărţii. În această categorie întră – de pildă – localităţile
care, în timp ce hărţile la scară mare se reprezintă prin semne convenţionale de contur,
pe cele la scări mici – datorită reducerii dimensiunilor lor grafice – ajung să fie
reprezentate doar prin cercuri, deci prin semne convenţionala de scară.
În opoziţie cu semnele convenţionale de contur, cele de scară arată precis pe hartă
poziţia detaliilor pe care le reprezintă astfel:
- poziţia izvoarelor, fântânilor, bisericilor, depozitelor sau rezervelor de carburanţi,
caselor izolate, staţiilor sau anterior de radio, castelelor de apă, ocolurilor de vie,
punctelor geodezice şi a altor detalii de planimetrie care sunt reprezentate pe hărţi prin
cercuri, pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice, este indicată
prin centrul geometric al figurii în cauză;
- poziţia crucilor izolate, staţiilor pentru alimentare a auto, semafoarelor, copacilor
izolaţi sau altor asemenea detalii de planimetrie este determinată prin vârful unghiului
drept, format dintre liniai verticală a semnului convenţional şi baza acestuia;
- poziţia coşurilor de fabrică, oficiilor R.T.T.R., monumentelor sau statuilor este
indicată de mijloc bazei semnului convenţional;
 - poziţia căilor de comunicaţii rutiere, digurilor, râurilor şi canalelor desenate prin
două linii (fără a fi redate la scara hărţii), precum şi altor detalii pe planimetrie liniare ce
se reprezintă pe hartă două linii, este determinată prin axului semnului convenţional
respectiv.
Ţinând seama de cele de mai sus, semnele convenţionale de scară sunt cele mai
sigure elemente de conţinut, cu ajutorul cărora se pot face măsurări precise de distanţe
pe hartă, dacă se ţine seama de acestea să se facă grijă între punctele sau liniile care
prezintă precis poziţia reală a detaliilor corespunzătoare din teren. Trebuie reţinut faptul
că aceste semne convenţionale nu arată – prin ele însele – dimensiunile detaliilor pe care
le reprezintă, datorită cărui fapt nu se pot măsura sau determina unui pod, înălţimea unui
coş de fabrică sau a unui castel de apă, lăţimea unui drum, dimensiunile unei construcţii
izolate şi altele.
c) Semnele convenţionale explicative
Semnele convenţionale explicative se folosesc în scopul de a oferi o cât mai
deplină caracterizare a detaliilor de planimetrie la care se referă. Din aceste grupă fac
parte toate celelalte notări convenţionale ce se găsesc pe hartă şi care se întrebuinţează
întotdeauna în combinare cu semnele de scară sau de contur. De exemplu: când se
reprezintă pe hartă un tufăriş, în interiorul controlului, drept completare a semnului
convenţional de tufăriş, se mai plasează şi un semn explicativ sub forma uni copac care
indică predominat de specii; pentru a se arăta numărul de linii al unei căi ferate,
perpendicular pe semnul convenţional a acesteia se trag un număr de linioare,
corespunzătoare cu numărul de linii al căii ferate; râuri se arată printr-o săgeată sensul
de curgere a apei; cotiturile de drumuri cu raze de curbură sub 25 m sânt însoţite de o
săgeată în semicerc.
Tot din această grupă a semnelor convenţionale fac parte toate inscripţiile şi
cifrele care însoţesc pe hartă unele semne convenţionale.
Inscripţiile care se referă la denumirile proprii ale localităţilor şi ale unor detalii
naturale de planimetrie ca: râuri, lacuri, văi, dealuri, se scriu în întregime (de exemplu:
Cucuteni, Mureşul, lacul Bâlea, Valea – Seacă, dealul Galben, vârful Rotund, pădurea
Verde, gândul Mare) şi se plasează în dreptul detaliului la care se referă. Inscripţiile ce
dau caracterizare mai deplină unor detalii de planimetrie se plasează alături de semnele
convenţionale respective şi se înscriu prescurtat ca: Au. – mină de aur; cabl. – fabrică de
cabluri; nav. – şantier naval; ptr. – carieră de piatră. De asemenea, tot prin inscripţii
explicative prescurtate se caracterizează şi unele detalii de planimetrie care deşi nu au
semne convenţionale speciale, totuşi ies în evidenţă faţă de celelalte astfel: lângă un
debarcader se plasează inscripţia deb., lângă semnele convenţionale de foioase se înscrie
stj. Lângă clădirea unui spital se adaugă inscripţia spt. Toate inscripţiile de mai sus se
înscriu pe hartă în culoare neagră, mai cele referitor la elementele hidrografice, care
înscriu cu culoare albastră.
Cifrele înscrise pe hartă se referă la indicarea numărului de case sau de locuitori
de localităţi, lăţimea şoselelor, caracteristice lucrărilor de artă (poduri, tuneluri,
viaducte), adâncimea şi lăţimea apelor, valoarea relativă (înălţimea, adâncimea, lăţimea)
a rambleelor, debleurilor, elementelor naturale sau artificiale de relief de mică întindere
(movile, gropi, râpe, viroage, maluri, terase), cota (altitudinea) punctelor. Cifrele
referitoare la lăţimea şi adâncimea apelor, precum şi la cotele acestora se înscriu pe hartă
în culoarea albastră, cele referitoare la curbele de nivel şi la valorile relative ale
detaliilor naturale de relief – în culoarea maro, iar toate celelalte – în culoarea neagră.
Colorarea hărţilor se face cu scopul de a scoate în evidenţă, de a caracteriza şi mai
deplin detalii de teren la care se aplică; în acelaşi timp prin colorare se dă un aspect mai
plăcut hărţilor topografice şi se uşurează utilizarea acestora.
La imprimarea hărţilor topografice din dotare se întrebuinţează următoarele culori:
- galben – pentru drumuri naturale îmbunătăţite şi cvartale din localităţi în care
predomină clădirile nerezistente la foc;
- verde – pentru toate vegetaţiile arborescente indiferent de natura acestora
(păduri, livezi, pepiniere, arbuştii, vii, plantaţii) şi cimitire cu pomi;
- albastru . pentru toate elementele geografice naturale sau artificiale, conducte de
apă, mlaştini şi terenuri mlăştinoase sau saturate;
- portocaliu – pentru autostrăzi, şosele modernizate sau şosele cu cvartale din
localităţi în care predomină clădirile rezistente la foc;
- maro - pentru toate formele naturale de relief, curbe de nivel, indicatoare de
pantă, albiile lacurilor, lacurilor şi pâraielor secate, elemente de sol ca suprafeţe
nisipoase, pietroase, grohotişuri;
- violet – pentru frontierele de stat;
- negru – pentru toate celelalte detalii de planimetrie şi elemente de conţinut ale
hărţi.
Universitatea de Stat din Muldova

Catedra Militară

Pregătirea geniu
material didactic pentru studenţii catedrei militare

Chişinău 2008
 Tema 1: Amenajarea genistică şi mascarea poziţiilor.
Şedinţa 1-2.

Subiecte de studiu:
1. Rolul asigurării genistice în acţiunile de luptă.
2. Alegerea locului pentru amenajarea locaşurilor individuale, amenajarea
genistică.
3. Tranşeele de tragere pentru grupa de infanterie. Adăposturile pentru efectiv şi
tehnica de luptă, amenajarea lor.
4. Mascarea adăposturilor pentru efectiv şi tehnică de luptă.

1. Rolul asigurării genistice în acţiunile de luptă.

Asigurarea genistică se organizează şi se execută, cu scopul de a crea plutonului
(grupei) condiţii favorabile, pentru îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă şi protecţia
efectivului şi tehnicii de luptă, contra mijloacelor de nimicire al inamicului.
Sarcinile asigurării genistice.

1. Cercetarea obiectivului (lucrărilor) genistice ale inamicului şi executarea

culoarelor între ele.
c) Scoaterea (distrugerea) din funcţie a obiectivelor inamicului.
d) Amenajarea genistică a punctului de sprijin (poziţiei).
e) Executarea barajelor genistice.
f) Cercetarea drumurilor şi cursurilor de apă.
g) Efectuarea lucrărilor de mascare.
 Pentru îndeplinirea acestor sarcini plutonul (grupa) utilizează utilajul din dotare şi
materialele din zonă.
Comandantul de pluton (grupă) organizează asigurarea genistică în baza sarcinii şi
indicaţiilor primite de la comandantu companiei (plutonului).
Comandantul de pluton (grupă) organizând asigurarea genistică, indică:
În apărare:
- Succesiunea şi termenii amenajării genistice a punctului de sprijin
(poziţiei) şi ordinea de mascare.
- Toate mijloacele din dotare şi materiale din zonă care sunt necesare de întrebuinţat la
amenajarea locaşurilor în punctul de sprijin (la poziţie).
3. Locul şi termenii executării barajelor.
În ofensivă:
7. Locul executării culoarelor în câmpul de mine (barajelor de sârmă) sau locurilor,
culoarelor executate, indicativele lor şi ordinea de trecere.
8. Alegerea locului pentru amenajarea locaşurilor. Săparea locaşurilor de tragere
individuală, amenajarea genistică.
în apărarea fiecare soldat, cu pricepere folosind arma sa, proprietăţile terenului
(localităţii) şi barajele, este în stare cu succes să nimicească forţa vie a inamicului, de
asemenea tancurile şi TAB ale lui care atacă.
Soldatul nu are dreptul de a lăsa poziţia ocupată de el fără ordinul comandantului.
Pentru ducerea luptei de apărare fiecare soldat amenajează locaşul, care serveşte pentru
poziţie de foc şi cel mai simplu adăpost contra tuturor mijloacelor contemporane de
nimicire şi considerabil slăbeşte
radiaţia penetrantă, micşorează influenţa undii de şoc şi emisiunea de lumină.
Amenajarea poziţiilor include:
- locaşurile individuale pentru soldaţi;
- şanţurile de tragere pentru pluton (grupă);
- tranşeele;
 - adăposturile pentru efectiv şi tehnica de luptă, mijloacele de
transmisiuni, muniţii, etc.
Amenajarea poziţiilor se realizează în secret cu o încordare totală a forţelor, cu
folosirea maximă a proprietăţilor topografice ale configuraţiei terenului.
Eficienţa poziţiilor amenajate depinde în mare măsură de corectitudinea
alegerii locului de amplasare, a lucrărilor de fortificaţie.
Locul pentru locaş, trebuie să fie ales în aşa mod, ca el să asigure apărarea,
observarea şi mascarea şi să servească ca adăpost contra focului inamicului. El trebuie să fie
comod în timpul ducerii focului. Dacă locul indicat nu pe deplin acoperă soldatul, este
necesar cu ajutorul lopeţii sau cu materialele din zonă de a-1 amenaja şi masca.
Înainte de a săpa locaşul fiecare soldat se adaptează la teren, amplasându-se astfel
încât să aibă, o vizibilitate de tragere bună în sectorul dat la o depărtare de până la 400m de
la poziţie şi să nu fie observat de inamic.
Şanţurile de tragere pot fi amplasate pe pantele din faţă şi pe contrapantele
înălţimilor. Cele mai comode locuri din punct de vedere tactic pentru amplasarea
subunităţilor sunt crestele pantelor, deoarece amplasarea la poalele pantei îngreunează
comunicarea între subunităţi.
Locaşurile individuale se amenajează succesiv pentru poziţia de tragere „culcat",
în „genunchi" şi în „picioare", atât în afara contactului, cât şi în contact nemijlocit cu
inamicul.
Locaşurile individuale de tragere trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii de luptă:
- să fie orientate pe direcţia de înaintare a inamicului;
- să asigure posibilităţi de observare şi tragere la distanţa maximă
eficace a armamentului individual;
- să ofere posibilităţi de legătură, vedere şi de sprijin cu foc a vecinilor;
- să asigure protecţia efectivului împotriva schijelor şi gloanţelor;
- să fie mascate corespunzător terenului.
 Locaşul individual pentru tragere cu pistolul-mitralieră din poziţia „culcat"
constă dintr-o săpătură în sol cu:
- lungimea de - 170cm;
- lăţimea - 60cm;
- adâncimea - 20-30 cm;
- h (parapetului) – 30 cm.
Pentru comoditatea tragerii în partea anterioară a săpăturii se face o treaptă cu l=25-
30cm.
Volumul solului scos 0,5m .
Pentru amenajare e nevoie de 0,5 om/oră.
Amenajarea locaşului individual sub focul inamicului se petrece în ordinea următoare:
- culcat pe locul ales, soldatul pune automatul în dreapta, de la sine la distanţa de o
mână întinsă, cu ţeava spre inamic;
- întorcându-se pe partea stângă, el scoate lopăţica mică de infanterie, o apucă de
mâner cu ambele mâini şi cu lovituri spre sine taie brazda cu iarbă sau stratul bătăturit de
pământ, indicând dinainte şi din părţi hotarele locaşului, pământul înţelenit îl pune în
faţă pentru apoi să formeze parapetul. Pământul săpat se aruncă înainte spre
inamic lăsând între marginea săpăturii şi parapet o mică platformă numită bermă; cu
lăţimea de 20-40 cm. Capul se ţine mai aproape de pământ, ţinând permanent
inamicul sub observare. Când în partea din faţă a săpăturii locaşului va fi obţinută
adâncimea necesară, soldatul retrăgându-se înapoi, continuă săpatul până la lungimea
necesară pentru a-şi adăposti corpul şi picioarele.
La terminarea săpatului, parapetul se nivelează şi se maschează
conform aspectului şi culorii, terenului cu materialele aflate la
îndemână.
 Fig. 1. Locaş individual pentru tragere din poziţia „culcat".

Locaşul individual de tragere din poziţia în „genunchi" şi în „picioare" se amenajează

pe calea săpării suplimentare a adâncimii locaşului respectiv până la 60cm şi 110 cm.
Parapetul se ridică până la 50-60cm.
Volumul solului scos conţine l,4mJ.
Pentru amenajare este nevoie respectiv - 2,5 om/oră cu lopăţica de infanterie şi 1,5
om/oră cu lopata BSL (1l 0cm).

Fig. 2. Locaş de tragere pentru mitralieră.

Pentru amenajarea locaşului cu lopăţica de infanterie este necesar 4 om/oră;

lopata BSL -110 - 2,5 om/oră.
 Fig. 3. Locaş de tragere pentru aruncătorul de grenade RPG-7.
Pentru amenajarea locaşului cu lopăţica de infanterie -2,5 om/oră, cu lopata BSL - 1,5 om/oră

3. Tranşeele de tragere pentru grupă. Adăposturile pentru efectiv şi tehnica de

luptă, amenajarea lor.
În cazul contactului nemjlocit cu inamicul, locaşurile individuale după finisarea
acestora se unesc între ele, formând tranşeea de tragere pentru grupă.
Pentru îmbunătăţirea protecţie efectivului contra lovirii cu focul inamicului
tranşeele de tragere parţial se acoperă.

3anacHaa nnomadna dnn nepexpuman

ny/ieMema (ânundam
flveuKd dna eedemifl
(pnciHZoeozo dnn zpaHamoMema
BblHeceHHQfl
c
nepeHpbimou

Onon dnn âoeeou

nexombi na
j i^ B03MO>KHblU
\\ cooâmemifi
li

OKOTI dn» âoeeou

nexombi HO 3anacHou
ozneeoă
 Fig. 4. Poziţia de apărare a grupei de infanterie motorizată
Amplasamentele pentru MLI (TAB).
Amplasamentele pentru maşinile de luptă creează condiţii mai bune pentru executarea
misiunilor de foc şi măresc protecţia echipajelor contra acţiunilor mijloacelor de foc. Ele se
amenajează având sectoare de tragere limitate sau sectoare de tragere circulară. Acestea se
sapă manual sau cu maşina de săpat. înainte de a începe săparea se trasează conturile
amplasamentului. Pentru amenajarea locaşurilor pentru maşinile de luptă este nevoie de 25
om/oră sau 0,3 maş,oră.

Fig. 5. Locaş pentru maşina de luptă (TAB).

4. Mascarea adăposturilor pentru efectiv şi tehnicii de luptă.

Mascarea o organizează comandantul de pluton (grupă) în concordanţă cu sarcina şi
indicaţiile de mascare primite de la comandantul de companie (pluton) şi situaţia creată, cu
scopul amplasării în ascuns a subunităţilor (efectivului) şi păstrarea capacităţii de luptă.
Mascarea se realizează prin:
- păstrarea secretului militar;
 - amplasarea şi deplasarea pe ascuns a efectivului, armamentului şi tehnici de luptă
a plutonului (grupei), prin utilizarea chibzuită a mijloacelor de mascare din dotare şi
mijloacelor de mascare din teren;
- mascarea prin vopsire;
- folosirea vegetaţiei şi împiestrirea terenului;
- amenajarea lucrărilor false şi aplicarea mijloacelor genistice false;
- camuflarea poziţiilor şi destinaţiei lucrărilor de fortificaţie executate.

Mijloacele de mascare.
Principalele mijloace de mascare sunt:
- costumul de mascare pentru vară (în corespundere cu mediul
înconjurător);
- costumul de mascare pentru iarnă (de culoare albă).
Pentru mascarea efectivului, armamentului şi a lucrărilor genistice sunt destinate plasele
de mascare.
Machetele şi lucrările genistice false se folosesc pentru ducerea inamicului în eroare
(obiectele militare în realitate lipsesc).

Tema 2. Barajele genistice, amenajarea şi trecerea lor.

Şedinţa 1, 2, 3.

Obiective didactice:
2. Destinaţia şi clasificarea barajelor genistice.
3. Studierea destinaţiei şi caracteristicilor tactico-tehnice a minelor.
4. Studierea procedeelor de trecere a barajelor genistice.

Subiecte de studiu:
 1. Destinaţia SE şi accesoriile folosite la lucrările de distrugere a diferitor
obiective a inamicului.
4. Barajele de mine. Caracteristicile minelor AI, AP.
5. Plantarea câmpurilor de mine de către grupa de infanterie. Procedeele de
trecere a câmpurilor minate.

1. Destinaţia substanţelor explozive şi accesoriile folosite la lucrările de distrugere

a diferitelor obiective a inamicului.
Barajele genistice sunt mijloace eficace de luptă împotriva inamicului, care se
execută de către trupele de toate armele, în scopul opririi sau readucerii ritmului de
deplasare a inamicului, în special în punctele obligate de trecere, în teren frământat
(împădurit, mlăştinos) şi în localităţi, urmărind în acelaşi timp şi canalizarea acţiunilor
inamicului pe direcţiile favorabile ducerii luptei de către trupele proprii.
După caracterul lor, barajele se împart în baraje explozive şi baraje
neexplozive. Ambele tipuri sunt antiblindate, antipersonal sau mixte şi se realizează
într-o concepţie comună funcţie de formele luptei.
Lucrările de distrugere constituie una din principalele misiuni de protecţie a
acţiunilor de luptă şi se execută de către toate subunităţile folosindu-se de regulă
explozivi.
Aceste lucrări se execută în scopul:
- distrugerii unor elemente de lemn, beton, zidărie, metalic;
- distrugerii sau deteorării armamentului şi tehnicii militare;
- distrugerii unor obiective de mică amploare (clădiri);
- dislocării pământului şi a rocilor tari;
- înlăturării dărâmăturilor, abatizelor, etc;
- creării culoarelor prin unele baraje genistice ale inamicului.
Explozivii sunt substanţe chimice sau amestecăturii de substanţe chimice, care
sub acţiunea unui impuls de iniţiere, sunt capabile să dezvolte o reacţie chimică
extrem de rapidă, însoţită de o mare degajare de căldura şi gaze, în stare sa efectueze
un lucru mecanic.

Procesul care declanşează explozia se numeşte iniţiere.

Pentru iniţierea unui exploziv sau a unui amestic exploziv trebuie să i se
transmită o anumită cantitate de energie, sub forma unui impuls care poate fi:
- mecanic (percuţie, lovitură, frecare);
- caloric (scânteie, flacără, încălzire);
- explozia unui alt exploziv sau capse detonate.
Principalul exploziv ce se întrebuinţează în scopuri militare, nepericulos la
manipulare şi depozitare, este trotilul (trinitoluen -T.N.T.). Principalele caracteristici
ale trotilului sunt:
- solid, cristalizat, de culoare galbenă;
- viteza de explozie 6700 m/s;
- amar;
- insolubil în apă şi stabil la variaţii de temperatură;
- nu intră în reacţie cu metalele;
- sensibilitatea scăzută la lovire, frecare şi căldură;
- lovit de glonţ nu explodează şi nu se aprinde (presat sau turnat);
- aprins în aer liber, arde cu flacără, degajând fum, tară a exploda, însă într-un
spaţiu închis poate exploda;
- temperatura de explozie 300°C.
Trotilul se foloseşte sub formă de cartuş (cilindric), calupuri (paralelipipedic) de
diferite greutăţi şi ca încărcături explozive pentru minele antiblindate, antipersonal,
etc, sau în unele categorii de muniţii (fig. 1).
Fig. 1.A- cartuş de 0,075 kg; B-cartuş 0,100 kg; C-calup de 0,100 kg; D-calup de 0,200 kg; E -
calup de 0,400 kg. Trotilul se mai fabrică şi în calupuri de 0.500 kg şi 1,000 kg .

încărcătură de exploziv împreună cu capsa pirotehnică, fitilul ordinar, fitilul detonat şi

mijloacele de aprindere (chibrituri obişnuite, chibrituri speciale, aprinzătoare
pirotehnice) formează un sistem pirotehnic:
a) capsa pirotehnică (fig. 2) are rolul de a iniţia explozia unei încărcături de
exploziv, aprinderea capsei se realizează prin intermediul fitilului ordinar sau detonat.

Fig. 2. Capsa pirotehnică tip CA; 1 - tub cupru; 2 - căpăcel de cupru; 3 - încărcătura
de aprindere; 4 -încărcătura de iniţiere; 5 - încărcătura intermediară; 6 - încărcătura brizantă.

Înainte de întrebuinţare, capsele pirotehnice se controlează, dacă nu prezintă

crăpături sau turtiri ale tubului capsei, praf de exploziv pe suprafaţa interioară a
tubului, oxidări.
Notă: Aceste capse cer o mare prudenţă în manipulare, deoarece prin lovire,
frecare, turtire sau încălzire pot exploda. Folosirea capsulelor pirotehnice care
prezintă defecte, este interzisă.
b) Fitilul ordinar (fig. 3.) are rolul de a transmite impulsul caloric şi a iniţia
explozia capselor pirotehnice sau a încărcăturilor de pulbere de fum.
 Fig. 3. Fitil ordinar (colac de 8 m). 1-înveliş exterior; 2-vână de pulbere; 3-fir director .
Viteza de ardere a fitilului ordinar în aer este aproximativ lcm/s; In apă, viteza
de ardere este mai mare şi arde la o adâncime de maxim 5m.
înainte de întrebuinţare, fitilul ordinar se examinează la exterior să nu prezinte
crăpături, frânturi, urme de umezeală, de desfacere a învelişului şi alte degradări, se
taie şi se elimină capătul cerut pe o lungime de 5m şi se verifică viteza de ardere la o
bucată cu lungimea de 60cm (timpul de ardere trebuie să fie 60-70sec).
Notă: Când fitilul ordinar se întrebuinţează la temperaturi scăzute, se va evita
îndoirea acestora deoarece se poate produce întreruperea vanei de pulbere sau ruperea
fitilului, arderea nemai transmiţându-se spre capsă.
c) Fitilul detonat (fig. 4.) are rolul de a iniţia explozia simultană a mai multor
încărcături explozive.

Fig. 4. Fitil detonat (rola de 50m): 1 - înveliş; 2 - exploziv, 3 - fir

director.

Viteza de detonaţie a fitilului detonat este de 6500-7000m/s (explodează

instantaneu după iniţiere).
 Tăierea fitilului ordinar şi detonat se execută în bucăţi de lungimea necesară, pe
o bucată de lemn netedă şi curată, cu ajutorul briceagului bine ascuţit, printr-o apăsare
a lamei. Evitându-se frecarea fitilului pentru a nu provoca scuturarea pulberei.

Notă: Când se taie fitilul detonat colacul se derulează astfel ca de la locul tăierii
până la cel nederulat să fie min. 10 cm.
Pentru iniţierea exploziei pe cale pirotehnică a trotilului se realizează în prealabil
amorsa, adică o capsă pirotehnică sesizată (strânsă) la o bucată de fitil ordinar sau
detonat.
Pentru confecţionarea unei amorse se execută următoarele operaţiuni:
- se examinează şi se verifică viteza de ardere a fitilului ordinar;
- se taie bucata de fitil stabilită (min. 50cm);
- se scoate din ambalaj o capsă pirotehnică şi se examinează starea acesteia;
- se controlează prezenţa pulberii la capătul fitilului (tăiat în unghi drept) după
care se introduce în capsă până la căpăcel, tară a se forţa sau roti;
- se sertizează capsa folosind cleştele de sertizat, prin strângere progresivă.

Notă: Sertezarea capsei în alt mod şi cu alte mijloace este interzisă.

Pentru executarea lucrărilor de distrugere se folosesc diferite încărcături de
exploziv, greutatea acestora determinându-se prin calcul, în funcţie de natura şi
dimensiunile obiectivelor.
După forma lor încărcăturile pot fi:
- concentrate;
- alungite;
- sub forma de figuri geometrice.
După poziţia lor faţă de obiectivul de distrus, acestea pot fi:
- exterioare;
- interioare;
- încastrate.
 Explozivul se poate utiliza în următoarele scopuri:
- distrugeri in lemn (fig. 5 6 7).

Fig. 5. Distrugerea lemnului rotund cu încărcătură

exterioară: 1. încărcătură; 2. legătură; 3. amorsa

Fig. 6. Doborârea unui arbore (săgeata indica direcţia de

cădere): 1 încărcătură; 2. legătură; 3. amorsa; 4. teşitură
d

Fig. 7. Dezrădăcinarea buturugilor: 1. încărcătură; 2. buraj; 3. amorsab)

distrugerea parţială a lucrărilor de fortificaţie de companie sau permanente (fig. 8 9
10). '
 b) distrugerea parţială a lucrărilor de fortificaţie de
campanie sau permanente (fîg- 8):
c) distrugerea barajelor neexplozive

b
.

Fig9. . Distrugerea reţelei de sârma ghimpată; a. modul de aşezare a încărcăturilor alungite (orizontale şi verticale); b. detaliu cu modul deprindere a
încărcăturii verticale la unul din parii reţelei de sârmă: l încărcătură alungată orizontală; 1 încărcătură alungită verticală; 1 şipcă din lemn

c) distrugerea tehnicii de luptaşi a armamentului (fig. 10 11 12 13 14).

 Fig. 10. Distrugerea unui tanc: 1. încărcătură de exploziv aşezată la motor; 2.. încărcătură la baza
turelei; 3. încărcătură la şenilă; 4. încărcătură în ţeava tunului

Fig. 11. Distrugerea unui tun: 1. încărcătură de exploziv aşezată în ţeava tunului; 2. încărcătură de
exploziv aşezată în camera proiectilului; 3. încărcătură de exploziv aşezată la închizător.
Fig. 12. Distrugerea unei nave fluviale: 1. încărcătură aşezată pe arborele port
elice; 2. încărcătură la motor; 3. încărcătură pe fundul navei.
I
 Fig. 13. Distrugerea suporţilor plutitori (pontoanelor): a. cu încărcătură aşezaţi în
exteriorul pontonului; b. interiorul pontonului: 1. încărcătură; 2. greutate; 3. frânghie
 Fig. 14. Distrugerea unui rezervor de benzină: 1. încărcătură de exploziv
2. Barajele de mine. Caracteristicile minelor antitanc şi antipersonal. Plantarea şi
neutralizarea câmpurilor de mine.
Succesul acţiunilor de luptă depinde în mare măsură de crearea
barajelor genistice.
Se numesc baraje genistice, mijloacele genistice, construcţiile şi
distrugerile amenajate sau instalate pe teren cu scopul de a provoca
pierderi inamicului, de a reţine înaintarea acestuia.
După caracterul acţiunilor asupra inamicului barajelor genistice se
împart în baraje de mine şi exploziv, neeplozive şi combinate. Din barajele
neexplozive fac părete:
- şanţurile antitanc;
- escaprele, contraescarpele;
- abatizele antitanc;
- barierile;
- colţii antitanc;
- aricii de sârmă înghimpată;
- baraje antipersonal de sârmă.
Barajele combinate reprezintă combinaţii de baraje de mine şi
exploziv şi baraje neexploziv. Amplasarea barajelor pe teren se îmbină strâns cu
sistemul focului, manevra trupelor şi cu obstacolele naturale.

Minele antiblindate şi antipersonal.

Minele antiblindate sunt destinate pentru avarierea tancurilor,
autovehiculelor blindate şi a altor maşini de luptă. Minele antiblindate cele mai
moderne şi mai sigure în plantare şi deplantare sunt TM - 57 şi TM - 62 (fig.
15.).
TM -57 TM -62 TMK -2
c) Greutatea totală (kg) - 9-9,5 9,5-10,0
12
d) Greutatea încărcăturii SE (kg) - 6,5-7,0 7,0-7,5 6-
6,7
e) Efortul de declanşare (kg) - 1000-5000 1500-5500
80-120
f) Materialul corpului metal. metal.
metal.

Fig. 15. Mina AT TM-57

Minele antiblindate pot fi plantate manual şi mecanizat.

Pentru plantare manuală a minei antitanc este necesar de respectat
următoarele operaţiuni:
- alegerea (stabilirea) locului de plantare;
 - trasarea şi tăierea brazdelor pe trei laturi (mai puţin spre inamic;
răsturnarea
acesteia către inamic);
- săparea locaşului pentru mină şi aşezarea minei în locaşul executat;
- amorsare totală a minei prin trecerea percutorului din poziţia
înclinată în
poziţia verticală (de funcţionare);
Notă: amorsarea parţială a minei se execută înainte de transportarea
minelor la locul de plantare.
- acoperirea şi mascarea minei cu stratul de brazdă de iarbă sau cu
pământ
(zăpadă).
Surplusurile de pământ rezultat în urma operaţiunilor de plantare, pentru a
nu constitui indice de demascare pentru inamic, se strânge în sacii de pământ
sau în cei de merinde şi se depozitează în locurile stabilite.
Pentru deplantarea minelor se execută operaţiunile în ordine inversă.

Minele antipersonal (AP).

Sunt destinate pentru nimicirea forţei vii a inamicului. Minele antipersonal
după acţiunile distructive sunt de două tipuri - fugase şi cu schije. Minele AP
pot acţiona:
- la tracţiune;
- la apăsare.
Minele AP cele mai moderne sunt:
- ПOMЗ
- 2m;
-ПMD-6m;
- ПMH - 75,68.
Mina AP ПOM3 - 2m - cu schije, cu acţiunea distructivă circulare şi
este compusă din următoarele componente:
- corpul de fontă;
 - SE (cartuşul de trotil 0,075 kg);
- percutorul universal MУB - 2 cu capsa detonată
MD - 5m.
Suplimentar la fiecare complet al minei:
- 2-3 ţăruşe de ancorarea şi plantare;
- carabiniera cu o sârmă cu lungimea 0,5m;
- sârma de tracţiune.
Mina AP ПOM3 - 2m, se plantează manual.
Nr. Caracteristici ПМД-6м ПМН ПОМЗ ОЗМ-4
d/o -2М
1. Masa (gr. ) 490 550 1200 5000
minei
2. Masa SE (gr.) 200 200 75 170
3. DxL (mm) 200x90 110 60 90
4. H (mm) 50 53 107 167
5. Acţionarea La apăsare La apăsare La La tracţiune
minei tracţiune
6. Forţa pentru 60-280 80-250 5-13 5-13
acţionare ( N )
7. Radiusul de Local Local 4 13
nimicire totală
(m )
8. Materialul lemn Masa plast. metal metal
construc-ţiei
corpului

Operaţiunile de plantare:
- alegerea (stabilirea) locului de plantare;
- se fixează ţăruşul de plantare la o distanţă de 6-8m de ţăruşul de
ancorarea;
- se aşează încărcătura de exploziv în corpul minei;
- se armează percutorul universal.
Notă: se introduce obligatoriu splintul de siguranţă în scopul asigurării
minei.
- se amorsează percutorul cu MD - 5m;
- se înşurubează percutorul la mină;
 - cu ajutorul carabinierii se leagă capătul liber al sârmei de tracţiune la
splintul
percutorului de tracţiune de splintul percutorului;
- se maschează mina;
- se scoate splintul de siguranţă de la distanţă.
Mina este pusă în acţiune la smulgerea splintului cuiului percutor în
momentul când sârma de tracţiune este antrenată de o forţă de 0,5-1 kg/f.

Fig. 16. Mina Ap nOM3 - 2m

Pentru neutralizarea minei se procedează în felul următor:

- se taie sârma de tracţiune în apropierea ţăruşului de ancorare;
- se examinează mina şi se introduce splintul de siguranţă la percutor;
- se taie sârma de tracţiune de lângă percutor sau se desprinde
cu grija carabiniera.
 Mina antipersonal ПMД - 6 - este o mină tip fugasă cu acţionare la
apăsare. Mina este alcătuită şi se echipează aşa cum este prezentat în figura
17: greutatea minei 0,380 kg.

Fig. 17. Mina ПМД-6

 Fig18. Capsa detonată MD-5M

Operaţiunile de plantare sunt următoarele:

- alegerea (stabilirea) locului de plantare;
- trasarea lucrării şi scoaterea brazdei de iarbă tăiată pe trei laturi (mai
puţin
inamic) cu grosimea de 2 cm:
- săparea locaşului minei şi aşezarea minei în locaş;
- amorsarea minei şi punerea siguranţei de plantare;
- mascarea minei şi scoaterea siguranţei de plantare de la distanţa de 8-1
Om din
poziţia culcat (adăpostit).
ATENŢIE! Funcţionarea minei se produce la o apăsare pe capac de 2,5-
3,5kg/f.
 Notă: neutralizarea minelor PMD-6 - este interzisă. Minele se distrug pe
locul de plantare cu ajutorul mijloacelor mecanizate sau cu ajutorul
explozibilului.
(1) Mina antipersonal ПMD-75 - este tot o mină tip fugasă cu acţionare
la apăsare. Greutatea minei complet echipată este de 0,300kg şi se echipează şi
este alcătuită aşa cum se prezintă în figura 19.

Fig. 19. Mina antipersonal ПMD-75: a. vederea generală; b. secţiune; 1. capacul superior; 2.
capacul inferior; 3. butonul de acţionare; 4. fi ansa port-capsă; 5. cuiul percutor; 6. arcul
percutorului; 7. cama; 8. cilindrul pentru ghidarea cuiului percutor; 9. capsa MD-8R; 10.
încărcătura de exploziv; 11. siguranţa de transport; 12. garnitura de etanşate superioară;
13. garnitura de cauciuc; 14. inelul de cauciuc .

Fig. 20. Schema plantării minei antipersonal cu acţionarea la apăsare.

Deoarece minele ПMD-75 se amorsează la locul de plantare, din depozit ele se

distribuie neamorsate. Operaţiunile de plantare sunt asemănătoare ca şi
pentru celelalte mine tip fugasă, un specific aparte fiind operaţiunile de
amorsare care sunt următoarele:
- se prinde mina de mână stângă şi cu dreapta se deşurubează capacul
inferior al
corpului minei;
 - se examinează mina pentru a se constata dacă se află în stare bună;
- se înşurubează capsa detonată MD-8R la flanşa port-capsă;
- se înşurubează până la refuz capacul inferior al corpului minei cu
încărcătura de exploziv, la capacul superior.
Scoaterea siguranţei de plantare se execută de la distanţa de cel puţin 8-10,
iar plantarea minelor la o distanţă mai mică de 1 m una de alta este interzisă.

ATENŢIE! Funcţionarea minei se produce la o apăsare pe butonul de

acţionare cu o forţă de 5-2 5kg/f.
Neutralizarea minelor ПMH-75 plantate în teren este interzisă.
Mina antipersonal ПMH-68 este de tip fugasă şi cu acţionare la
apăsarea. Greutatea minei complet echipate este de 0,230kg tară disc de
apăsare şi de 0,240kg cu disc de apăsare. Mina este alcătuită şi se echipează ca
în figura 21 şi 22.
 Fig. 21. Mina antipersonal ПMH-68 a. vederea generală a minei fără disc de apăsare;
b. vederea generală a minei echipată cu disc de apăsare .

Fig. 22. Mina infanterie F1MH-68 (secţiune): 1. capacul de apăsare; 2. elementul de

mijloc; 3. flanşa portcapsă; 4. locaşul încărcăturii; 5. percutorul amelar; 6. capsa
detonantă MD-8R; 7. încărcătura de exploziv; 8. siguranţa de
transport; 9. garnitura de etanşare.

ПMH-68 se plantează în aceleaşi condiţii ca I1MH-75, înlocuirea siguranţei

de transport cu siguranţa de plantare se face înainte de amorsare minei; la
locul dec plantare.
Din depozit minele se distribuie neamorsate, amorsarea lor facându-se
numai la locul de plantare, executând următoarele operaţiuni:
- se examinează mina pentru a se constata dacă se află în stare bună;
- se prinde mina de mână stângă şi se deşurubează locaşul încărcăturii;
 - se înşurubează capsa MD-8R la flanşa port capsă;
- se înşurubează locaşul încărcăturii (cu încărcătura de exploziv) la
elementul de
mijloc.

Amorsarea minei ПMH-68 este strict interzisă.

Mina acţionează la o apăsare pe capac cu o forţă de 15-32kg/f.
Mina OZM-4 cu schije, cu acţiune la tracţiune, săritoare ( sare la înalţime
de 0,6-0,8 m).

3. Plantarea câmpurilor de mine AT şi AP de către grupă.

Procedeele de trecere a câmpurilor minate ale inamicului.

Tipurile principale de baraje de mine şi exploziv sunt câmpurile de

mine
antiblindate.
Câmpurile de mine pot avea diferite densităţi. Densitatea câmpurilor de
mine reprezintă numărul de mine pe l km liniar.
Câmpurile de mine AT se plasează pe terenul accesibil pentru tancuri şi
alte blindate din faţa frontului şi de la Hangurile subunităţilor precum şi pentru
acoperirea poziţiilor de tragere ale artileriei şi de discolare a punctelor de
comandă.
Câmpurile de mine antiinfanterie (antipersonal) se plantează, de regulă în
faţa câmpurilor de mine antiblindate (antitanc) pentru acoperirea acestora.
în unele cazuri pe sectoarele de teren unde mişcarea tancurilor (blindatelor)
este imposibilă sau nu se aşteaptă, se plantează numai câmpuri de mine
antipersonal.
Câmpurile de mine AT - din mine antişenile se plantează în 3-4 rânduri
cu densitatea de 550-100 pe 1 km. Distanţa dintre rândurile de mine se ea de la
10 până la 40m. Adâncimea totală a câmpului de mine poate fi de la 20 până
la 120m (fig. 23.).
 PLANTAREA UNEI MINE AT.

Cuib cu o mină AT, plus câteva mine

AP în interiorul sau pe un semicerc de 2
m de la mina AT.
Cuib de mine cu câteve mine AP în
interiorul sau pe un semicerc la 2 m de
la centru unei mine AP.

Fig. 23. Plantarea câmpului de mine AT şi AP.

Câmpurile de mine antiinfanterie se plantează în 2-4 rânduri. Distanţa

dintre rânduri este 2-5m, iar între mine pe rânduri de cel puţin 1m.
Câmpurile de mine antiinfanterie pe front pot fi până la sute de metri, iar
în adâncime 10-15m şi mai mult. Densitatea de mine pe 1 km de câmpuri de
mine poate fi până la 3000 mine.
Un pluton pregătit pentru plantare minelor pe câmpul de mine poate planta
în 10 ore :
- mine AT – 1000-1200 buc;
- mine AP – 3000-4000 buc.
Formularul câmpului de mine include :
- locul plantării (harta cu coordonatele) ;
- la ordinul cui a fost plantate minele;
- când au fost plantate, cantitatea şi tipul minelor;
- schema câmpului de mine.

Semnele de descoperire a minelor AT şi AP:

- stratul ierbos deranjat sau îngălbenit;
- movilite;
- se vede o parte de mină;
- indicatoarele de plantare a minelor;
 - capete de sârmă ce se înalţă asupra solului;
- pământ împrăştiat pe stratul ierbos.
Barajele genistice ale inamicului, sunt trecute de trupele ce înaintează cu
ajutorul mijloacelor de dragare din dotare sau prin culoarele executate cu
ajutorul drăgarelor de mine şi manual de grupa de pionieri.
Pentru batalion se execută un culoar magistral.
Pentru companie - un culoar, care asigură ieşirea la culoarul magistral.
Pentru deminarea câmpurilor de mine subunităţile de geniu sunt înzestrate
cu detectoare de mine şi complete de deminare.
Pentru executarea manuală a culoarului se înzestrează o grupă cu mijloace
de căutare a minelor, dispozitive pentru distrugerea minelor şi pentru
marcarea culoarului.
Culoarele executate trebuie să aibă o lăţime de 6-8m, dar dacă luptele merg
în adâncimea apărării inamicului - nu mai puţin de 4m.
Pentru fiecare culoar se desemnează un post de comanduire (3-4 persoane).
Superiorul postului organizează reglarea mişcărilor trupelor prin culoare,
întâmpină subunităţile ce se apropie de culoar şi asigură trecerea acestora.
Pentru trecerea peste câmpurile de mine AP, pot fi executate culoare sub
formă de cărare cu lăţimea de 0,4-Im (efectivul trece în coloană câte unul).

4. Barajele antipersonal neexplozive. Ordinea şi succesiunea

amenajării barajelor de sârmă. Metodele de trecere a barajelor
neexplozive.

Barajele neexplozive sunt de 3 categorii:

- antipersonal;
- antiblindate;
- mixte.
Barajele antipersonal neexplozive sunt fixe şi transportabile.
Din categoria barajelor fixe efectivul poate efectua:
a) Reţeaua de sârmă pe pari de lemn sau pari metalici (fig. 24.)
3. gard de sârmă pe un rând de paşi;
4. reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşii de lemn sau metalic;
5. laţuri de sârmă sau sârmă ghimpată încurcată;
6. arici de sârmă;
7. spirale de sârmă;
8. abatize antipersonal;
h) capre de sârmă;
i) capcanele antipersonal;

j) scândurile cu cuie.

Fig. 24. Reţea de sârmă pe trei rânduri de pari. Materiale - sârmă ghimpată - 250kg; agrafe -
25kg; pari - 1,75 - 100 bucăţi.
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

CATEDRA MILITARĂ

PREGĂTEREA DE CERCETARE
material didactic pentru studenţii catedrei miliare
 Chişinău 2008

CUPRINS
Capitolul I
Bazele cercetării......................................................... ......3
Capitolul II
Organizarea, armamentul şi tactica
acţiunilor subunităţilor armatelor străine. 12
Capitolul III
Soldatul în cercetare 21
Capitolul IV
Grupa în cercetare ............................................34
 Caspitolul 1

Bazele cercetării
1. Locul şi rolul cercetării în luptă, scopul şi sarcinile ei.
Obiectivele de cercetare.

Asigurarea acţiunilor de luptă cuprinde totalitatea măsurilor ce se iau în scopul:

procurării datelor despre inamic; menţinerii în permanenţă a capacităţii de luptă a
subunităţilor; evitării acţiunilor executate prin suprindere de către inamic, în special cu
armele de nimicire în masă (ANM), mijloacelor incendiare şi aviaţia; creării condiţiilor
pentru ca subunităţile să intre în luptă la timp şi în mod organizat, desfăşurării cu succes
a acţiunilor de luptă în orice situaţie; asigurării materiale, tehnice şi medicale.
Acţiunile de luptă pot avea succes numai în cazul cînd se vor lua în ansamblu toate
măsurile asigurării acţiunilor de luptă. Din aceste considerente, fiecare comandant poartă
întreaga răspundere pentru organizarea şi realizarea asigurării acţiunilor de luptă.
Formele principale ale asigurării acţiunilor de luptă sunt: cercetarea; protecţia
împotriva ANM şi mijloacelor incendiare; apărarea antiaeriană; siguranţa; lupta
radioelectronică; mascarea; asigurarea genistică, chimică, materială, tehnică şi medicală.
Din cele expuse mai sus se vede că cercetarea este forma principală a asigurării
acţiunilor de luptă.
Cercetarea cuprinde măsuri şi acţiuni executate în scopul procurării, centralizării,
analizării şi expluatării datelor şi infopmaţiilor despre inamic, teren, condiţiile
hidrometeorologice, situaţia sanitaro-epidemică şi resursele materiale din raionul
acţiunilor de luptă, necesare comandantului pentru luarea unei hotărâri juste în
conducerea cu succes a subunităţilor în luptă.
Cercetarea se organizează în toate formele şi situaţiile de luptă, se execută activ şi
neîntrerupt, în orice condiţii de teren şi stare a vremii.

2.Cerinţele înaintate către cercetare.

 Cerinţele de bază ale cercetării sunt: continuitatea, oportunitatea, caracterul activ al
acţiunilor şi autenticitatea datelor obţinute.
Continuitatea cercetării se realizează prin menţinerea permanentă a controlului
asupra inamicului, executarea cercetării în mod neîntrerupt, ziua şi noaptea, în orice
condiţii de teren şi stare a vremii, conducerea fermă şi permanentă a subunităţilor care
execută cercetarea.
Oportunitatea cercetării se realizează prin procurarea şi raportarea în timp a datelor şi
informaţiilor obţinute: centralizarea, analiza şi exploatarea imediată a acestora.
Caracterul activ al cercetării se realizează prin fermitatea şi perseverenţa
comandanţilor şi subunităţilor de a procura date şi informaţii cît mai complete, precum şi
prin desfăşurarea unor acţiuni dinamice şi îndrăzneţe.
Autenticitatea cercetării se realizează prin procurarea unor date şi informaţii reale,
sigure şi complete.

3.Forţele şi mijloacele de cercetare.

În cadrul batalionului (companiei), în funcţie de situaţia şi de forma de luptă, se pot
constitui următoarele elemente de cercetare: observatorul, cercetaşul, postul de
observare, echipa de cercetare, patrula de cercetare şi patrula de cercetare independentă.
Observatorul se numeşte de la echipă, grupă, pluton şi companie.
Observatorul primeşte misiunea în teren unde i se indică:
- reperele;
- inormaţiile necesare despre inamic;
- locul observatorului şi modul de amenajare a acestuia;
- sectorul de observare şi raionul sau direcţia în care observarea trebuie să se
execute cu o atenţie mai mare;
- modul în care se vor transmite datele observării şi informaţiile care trebuie să se
raporteze imediat.
Cercetaşul este militarul trimis de către echipa (patrula) de cercetare sau de o
subunitate şi acţionează în faţa acesteia la distanţa de pînă la 300 m. Pe timpul
îndeplinirii misiunii i se asigură legătura şi sprijinul cu foc.
Postul de observare se numeşte de către regiment, batalion şi este compus din
3-4 militari, unul din care este superior. Postului de observare i se indică sectorul sau
fâşia de observare la o distanţă de pînă la 5-6 km.
Echipa de cercetare se compune , de regulă, din 2-4 militari. Ea se trimite de către
patrula de cercetare independentă, precum şi de alte subunităţi, pentru a executa
cercetarea inamicului şi a terenului pe o direcţie sau a unui obiectiv. Se trimite la
depărtarea legăturii din vedere şi care i-ar asigura sprijinul cu foc (pînă la 600 m).
Patrula de cercetare se trimite în misiune de către batalion, companie şi este
destinată pentru cercetarea inamicului şi terenului sau a unor obiective, pe o direcţie sau
întru-un raion. Ea poate fi trimisă la distanţa de pînă la 10 km.
 Patrula de cercetare independentă se trimite de către batalion sau alte eşaloane
mai mari pentru cercetarea inamicului şi terenului sau a unor obiective importante pe o
direcţie sau într-un raion, la depărtarea de pînă la 10 km.
Patrula de cercetare şi patrula de cercetare independentă au valoarea de la o grupă pînă
la un pluton şi pot fi întărite cu mijloace antitanc, cercetaşi de artilerie, geniu şi chimici.
Subunităţile destinate în cercetare pot fi dotate adăugător cu următoarele mijloace:
- blindate speciale destinate pentru cercetare;
- binocluri, periscoape, aparate de vedere pe timp de noapte;
- dispozitive de cercetare chimică şi de geniu;
- mijloace de iluminare a terenului;
- aparate de fotografiat şi de filmat;
- mijloace de transmisiuni;
- busole;
- arme de foc cu stingătoare de flacără şi cu amortizoare de zgomot;
- substanţe explozive;
- costume camuflate pentru fiecare militar;
- cătuşe, sfoare;
- trusă medicală;
- cartuşe de semnalizare;
- echipament special (pentru munţi, pentru acţiuni sub apă etc.).

4.Tipurile de cercetare şi caracteristicile concise ale lor.

Cercetarea poate fi organizată în folosul statului (cercetarea strategică), în folosul
armatei (cercetarea operativă) şi în folosul unităţilor şi subunităţilor militare (cercetarea
tactică).
Părţile (tipurile de cercetare) componente ale cercetării tactice sunt:
- cercetarea militară;
- cercetarea aeriană;
- cercetarea radio;
- cercetarea chimică, radiaţională şi biologică (bacteriologică);
- cercetarea de artilerie;
- cercetarea genistică şi de mine.
Cercetarea militară se organizează în scopul dobândirii datelor şi informaţiilor
despre inamicul terestru şi teren.
Cercetarea aeriană se organizează în scopul dobândirii oportune a datelor şi
informaţiilor decpre inamicul aerian.
Cercetarea radio se organizează în scopul interceptării convorbirilor, de a pelenda
punctele de comandă şi nodurile de legătură etc.
Cercetarea chimică, radiaţională şi bacteriologică se execută în scopul dobândirii
datelor şi informaţiilor despre contaminarea chimică, radiaţională şi bacteriologică.
 Cercetarea de artilerie se execută pentru dobândirea datelor şi informaţiilor despre
artileria inamicului (poziţiile de tragere, cantitatea, calibrul etc.) prin utilizarea
calculului traectoriei şi exploziei proectilelor lansate de artileria inamicului.
Cercetarea genistică şi de mine se organizează în scopul dobândirii datelor şi
informaţiilor despre amenajarea genistică a punctelor de sprijin şi câmpurile de mine
plantate de inamic.

5.Bazele de organizare a cercetării.

După primirea misiunii, comandantul de grupă (pluton) însuşeşte misiunea,
precizează obiectivul de cercetare, studiază pe hartă itinerariul de deplasare spre
obiectiv, ia hotărârea asupra modului de acţiune şi o raportează spre aprobare
comandantului care a organizat cercetarea şi dă ordinul de luptă.
Dînd ordinul de luptă, comandantul indică:
- reperele;
- ultimile informaţii despre inamicul din raionul de acţiune;
- componenţa şi misiunea grupei de cercetare;
- modul de acţiune (fracţionarea grupei, misiunile fiecărei echipe, itinerariul de
deplasare şi modul de acţiune al echipelor la ducere, pe timpul executării misiunii
şi la întoarcere);
- mijloacele destinate pentru sprijinul grupei şi modul de acţiune al acestora;
- semnalele şi semnele folosite în cadrul grupei şi cu mijloacele de sprijin;
- azimutul direcţiei de deplasare spre obiectivul de cercetare şi la înapoiere;
- ora plecărei în misiune;
- locul său şi înlocuitorul la comandă.

6.Procedee principale de executare a cercetării.

Reeşind din caracterul acţiunilor de luptă şi din natura informaţiilor care urmează să
fie dobândite, elementele de cercetare vor utiliza următoarele procedee:
- observarea şi ascultarea;
- incursiunea;
- ambuscada;
- interogarea prizonierilor şi a transfugilor;
- cercetarea în dispozitivul inamicului;
- cercetarea prin luptă;
- studierea documentelor căpturate şi a trofeelor;
- declaraţiile populaţiei locale;
- interceptarea convorbirilor;
- fotografierea şi filmarea.
Observarea-ascultarea constituie unul din procedeele de bază ale cercetării. Ea se
organizează în toate situaţiile de luptă. Observarea-ascultarea continuă pe timpul luptei
şi raportarea neîntârziată a datelor descoperite la inamic constituie una din îndatoriile
principale ale tuturor militarilor.
 Înafară de aceasta, pentru observarea inamicului se folosesc observatori numiţi
special. Observarea se execută din vedere sau folosind aparate de observare obişnuite
(binoclu, periscop, lunetă), aparate de vedere pe timp de noapte, precum şi mijloace de
iluminare a terenului.
Prin observare se asigură:
- descoperirea şi studierea inamicului, terenului, obiectivelor şi determinarea
distanţelor pînă la ele;
- urmărirea acţiunilor de luptă, a manevrei de forţe şi mijloace executate de inamic;
- descoperirea indicelor care demască prezenţa, activitatea şi acţiunile inamicului,
îndeosebi folosirea ANM şi mijloacelor incendiare;
- urmărirea efectului focului executat de trupele proprii asupra inamicului, a
distrugerilor şi incendiilor produse;
- descoperirea întrebuinţării desantului aerian şi a trupelor aeromobile de către
inamic.
Incursiunea constă în apropierea în ascuns şi în atacarea prin surprindere a unui
obiectiv al inamicului, care a fost ales şi studiat din timp, în scopul de:
- a căptura militari, documente, armament şi tehnică;
- a afla la timp de retragerea trupelor inamicului de pe limita dinainte (care ar putea
indica intenţia inamicului de a lovi cu proiectile nucleare trupele noastre din
prima poziţie).
Obiectivul incursiunii se alege fie pe limita dinainte, fie în adâncimea apărării
inamicului şi poate fi: armament nuclear, soldaţi izolaţi, observatori, servanţii
mijloacelor de foc, noduri de transmisiuni, puncte de comandă, posturi de observare etc.
Ambuscada constă în dispunerea militarilor, din timp şi ferit de vederi, pe dirercţiile
probabile de deplasare a inamicului, în scopul atacării prin surprindere şi al căpturării
de: militari, documente, armament şi tehnică. În unele cazuri ambuscada poate fi
executată şi în scopul de a produce pierderi şi panică în subunităţile inamicului.
Obiectivele care se urmăresc a fi nimicite şi capturate sunt: subunităţi mici sau
soldaţi şi ofiţeri izolaţi.
În raport cu scopul urmărit şi cu mijloacele folosite ambuscadele se organizează, cu
şi fără organizarea focului, în toate formele şi situaţiile de luptă atît în dispozitivul
trupelor proprii, cît şi în faţa şi în adâncimea dispozitivului inamicului.
Cînd ambuscada se execută fără foc se urmăreşte, în special, căpturarea de militari
izoplaţi (agenţi, telefonişti în control pe fir), documente şi armament; cînd se execută cu
foc se urmăresc distrugerea tehnicii, nimicirea forţei vii, căpturarea de militari, de
documente şi de modele noi de armament şi de tehnică.
De îndată ce au fost căpturaţi, prizonierii şi transfugii sunt perchiziţionaţi în mod
amănunţit, li se iau actele şi armamentul şi li se interzic discuţiile între ei, ulterior
aceştea se trimit fără întârziere comandantului care a trimis cercetarea.
Cercetarea în dispozitivul inamicului constă în rămânerea sau pătrunderea unor
subunităţi în dispozitivul inamicului pentru a procura (verifica) date şi informaţii despre
obiectivele şi activităţile acestuia (uneori pentru a nimici prin surprindere sau distruge
unele obiective) şi se execută la ordinul sau cu aprobarea eşalonului superior.
Cercetarea prin luptă se execută atunci cînd elementele de cercetare nu pot dobândi
informaţia necesară prin alte procedee. Cercetarea prin luptă se pregăteşte şi se execută
prin surprindere şi constă într-un atac hotărât, cu obiectiv limitat asupra inamicului din
raionul stabilit, pentru al obliga să-şi descopere dispozitivul de luptă, a căptura militari,
documente şi tehnică militară sau a ocupa aliniamentul prevăzut în misiune.
7.Postul de observare, componenţa, înzestrarea şi misiunile lui.
Observarea se execută neîntrerupt de comandanţi şi întregul personal precum şi de
militarii numiţi ca observatori sau trimişi în posturile de observare.
În apărare şi pe timpul pregătirii ofensivei la batalion se constituie 1-2 posturi de
observare; la companie se numesc 1-2 observatori.
Postul de observare se compune din 3-4 militari-observatori; unul dintre ei se
numeşte şef.
Şeful postului de observare este obligat:
- să stabilească modul de realizare a observării neîntrerupte;
- să organizeze amenajarea locului pentru postul de observare şi pentru mascarea
lui;
- să verifice starea aparatelor de observare şi a mijloacelor de transmisiuni;
- să scrie cele observate în jurnalul de observare;
- să menţină permanent legătura cu comandantul care a numit postul de observare şi
să-i raporteze la timp rezultatele observării.
Soldatul-observator este obligat:
- să poată să amenajeze şi să mascheze locul postului de observare, să se orienteze
în teren ziua şi noaptea, să determine distanţele pînă la obiecte, să folosească
aparatele de vedere şi mijloacele de transmisiuni;
- să ştie indicii categoriilor de armament şi tehnicii militare a inamicului, să
analizeze informaţia, să scrie cele observate în jurnalul de observare şi să
raporteze clar şi la timp rezultatele observării.
Postul de observare se înzestrează cu:
- mijloace de legătură (prin fir şi cu staţii de radio);
- aparate de vedere obişnuite şi pe timp de noapte;
- mijloace de iluminare a terenului;
- harta (schema terenului);
- busolă;
- ceas;
- registru de observare.
Locul postului de observare se alege, se amenajează şi se maschează în aşa fel ca
militarii-observatori să nu fie demascaţi nici printr-un indiciu, în acelaş timp trebuie să
asigure condiţii favorabile de observare şi protecţia împotriva armelor de foc ale
inamicului.
 Pe timpul îndeplinirii misiunii, observarea se execută în primul rând asupra terenului
din apropierea nemijlocită şi se trece treptat la observarea aliamentelor mai îndepărtate.
Toate schimbările care au loc în cadrul trupelor inamicului şi în acţiunile acestuia se trec
pe hartă (schemă) şi în registrul de observare, iar şeful postului de observare le
raportează imediat sau la ora stabilită comandantului care a organizat observarea.
Datele şi informaţia dobândite se înscriu în registrul de observare după cum este
arătat în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1
Formele de înregistrare în registrul de observare
Ora şi data Unde şi ce s-a descoperit Cui şi cînd s-a raportat
observării
8.20 R3, dreapta 20, mai departe 200,în Căpitanului Ionuţ
11.11.03 apropierea tufărişului, tun antitanc 8.25

8. Patrula de cercetare, componenţa ei şi procedeile de cercetare a terenului şi

obictivelor din teren (a localităţilor, pădurilor, înălţimilor, râurilor, câmpurilor cu
culturi înalte.
Patrula de cercetare poate fi numită de către batalion, companie precum şi de către
detaşamentul de cercetare.
Ea poate avea valoarea de la o grupă pînă la un pluton întărit.
De către companie patrula de cercetare se trimite la distanţa de vedere, însă nu mai
departe de 1,5 km; de către batalion – pînă la 10 km.
Patrulele de cercetare trimise de detaşamentul de cercetare pot fi de cap, de flanc sau
de spate şi se trimit la următoarele distanţe:
- cele de cap – pînă la 10 km, cînd acţionează pe autoveicole şi la 5 km cînd
acţionează pe jos;
- cele de flanc – pînă la 5 km, cînd acţionează pe autovehicole şi pînă la 3 km cînd
acţionează pe jos;
- cele de spate – pînă la 2-3 km.
Comandantul patrulei execută cercetarea personal. Pentru cercetarea acoperirilor şi a
obiectelor din teren trimite cercetaşi pe direcţia de deplasare şi lateral cu misiunea de a
descoperi şi a stabili dacă unele obiecte din teren (localităţi, păduri, râpe, înălţimi, râuri,
câmpuri cu culturi înalte) sunt ocupate de inamic.
Cercetarea obiectelor începe prin observarea acestora de la distanţă, studiind-se
amănunţit toate caracteristicile care ar descoperi prezenţa inamicului.
Problemele principale care trebuie să se urmărească şi să se stabilească pe timpul
cercetării terenului şi a obiectivelor sunt arătate mai jos.
La cercetarea unei localităţi:
- dacă localitatea este ocupată sau nu de inamic;
- denumirea localităţii, caracterul terenului; şi ce drumuri duc spre ea,
practicabilitatea acestora pentru diferite arme;
 - planul localităţii (numărul, lungimea şi lăţimea străzilor, ale pieţilor şi parcurilor
etc.);
- caracteristicile clădirilor: cîte etaje, grosimea păreţilor, materialele folosite pentru
construsţii, existenţa subsolurilor şi pivniţelor;
- existenţa şi starea podurilor, caracteristicele cursurilor de apă care străbat
localitatea;
- gradul de pregătire a localităţii pentru apărare;
- locul şi felul clădirilor de interes public (centrală electrică, poştă, primărie, spitale,
şcoală etc.).
La cercetarea unei păduri:
- dimensiunile pădurii;
- unde se începe marginea pădurii şi dacă acolo se găsesc sau nu lucrări genistice
ocupate de inamic;
- desimea pădurii şi căile de acces către ea;
- dacă în pădure există drumuri, cărări, luminişuri, lacuri, râuri, mlaştini, râpe şi ce
particularităţi prezintă: esenţa, grosimea şi înălţimea copacilor;
- care este particularitatea drumurilor din pădure pentru diferită arme în diferite
anotimpuri;
- care direcţii din pădure sunt mai favorabile pentru apropierea ascunsă a trupelor
către dispozitivul inamicului.
La cercetarea unei râpe:
- dacă există sau nu inamic în râpă;
- dimensiunea râpei;
- caracterul pantelor râpei (pantă lină, repede sau abruptă);
- natura solului de pe fundul râpei şi de pe pante;
- locurile pe unde pot trece autovehicolele;
- posibilităţile de ocolire a râpei.
La cercetarea unei înălţimi:
Pentru cercetarea înălţimii cercetaşul se apropie de aceasta şi observă dacă este
ocupată sau nu de inamic, apoi se deplasează pe pantele ei fără să apară la creastă şi
stabileşte:
- caracterul terenului înconjurător;
- dacă există căi de acces spre înălţime şi practicabilitatea lor;
- din ce parte este mai uşor de urcat pe înălţime;
- ce direcţii sunt observate de inamic şi care din ele ar putea fi ţinute sub observarea
continuă;
- posibilitatea întrebuinţării de către inamic a înălţimii ca punct de sprijin;
- sectoarele greu accesibile spre înălţime şi dimensiunile lor;
- dacă în apropiere există vâlcele, râpe adânci şi văi înguste care pot servi ca
acoperire pentru militari şi tehnică.
 La cercetarea unui râu:
După lăţime cursurile de apă se împart în: înguste – pînă la 60m; mijlocii – 60-300
m; late – peste 300 m.
Viteza curentului de apă se clasifică astfel: slab – pînă la 0,5 m/s; mijlociu – pînă la 1
m/s; repede – pînă la 2 m/s; foarte repede – peste 2 m/s.
Pe parcursul cercetării râului trebuie să se determine:
- starea drumurilor care duc spre râu;
- unde şi ce fel de mijloace de trecere şi materiale improvizate se găsesc în zonă
(bărci, butoaie, poduri umblătoare, scânduri etc.);
- unde se găsesc dispuse mijloacele de foc ale inamicului (mitraliere, tunuri,
armament reactiv etc.) şi lucrările genistice ale acestuia;
- locul şi tipul barajelor antitanc şi antiinfanterie ale inamicului (baraj de sârmă,
şanţuri antitanc, câmpuri de mine etc.);
- locul şi felul obstacolelor naturale (canaluri, râpe, mlaştini, pârae etc.);
- dacă pe malul apei există acoperiri naturale (lăstăriş, păduri etc.);
- lăţimea şi adâncimea cursului de apă, viteza curentului;
- natura fundului şi a malurilor;
- înălţimea malurilor deasupra nivelului apei şi înclinarea lor;
- existenţa bancurilor de nisip şi a valurilor în sectoarele de forţare şi la punctele de
trecere.
La cercetarea câmpurilor cu culturi înalte (livezi, vii etc.) se procedează ca la
cercetarea unei păduri.

9. Particularităţile executării cercetării pe timp de noapte şi diferite condiţii ale

anotimpurilor anului.
Pe timp de noapte elementele destinate în cercetare se trimit, de regulă, în misiune pe
jos şi la distanţe mai mici, unde se va acţiona fără zgomot. Militarilor li se interzice să
fumeze, să facă focul, să se deplaseze pe crestele înălţimilor, pe străzile luminoase.
Atunci cînd se acţionează pe tansportoare amfibii blindate (TAB), maşini de luptă
(ML), aparatele de mascare a luminii se trec la regimul maxim de întunecare a farurilor
sau se folosesc aparatele de vedere pe timp de noapte.
Pentru identificarea militarilor din subunitatea proprie, la spatele lor se coase un
semn alb sau pe una din mâini se îmbracă o panglică albă.

Pe timp de noapte observarea se completează cu ascultarea, care capătă o însemnătate

deosebită şi se execută din opriri scurte pentru descoperirea indiciilor care demască
prezenţa inamicului.
Misiunile care revin militarilor destinaţi să execute cercetarea prin ascultare sunt:
- să determine inamicul după zgomot şi după vorbire, locul unde se află şi
caracterul acestuia;
- să descopere deplasarea tancurilor, a artileriei şi a tehnicii inamicului, care se
demască după zgomotul motoarelor;
 - să descopere şi să determine mijloacele de foc ale inamicului (mitraliere,
aruncătoare, artilerie etc.), care să demască prin zgomot şi flacără, atunci cînd
execută trageri;
- să descopere elementele de cercetare ale inamicului etc.
La întâlnirea cu inamicul se acţionează prin surprindere şi cu hotărâre,
deschizînd focul de la distanţe mici, folosind grenade de luptă apropiată.
Pe timp de iarnă cu zăpadă mare şi temperaturi scăzute se vor lua măsuri:
- pentru prevenirea degerării oamenilor;
- pentru pregătirea tehnicii militare să funcţioneze în condiţiile unor temperaturi
scăzute;
- militarii vor fi înzestraţi cu echipament alb iar tehnica este vopsită în culoarea
mediului înconjurător.
În cazul cînd cercetarea se execută pe jos, militarii sunt asiguraţi cu schiuri sau cu
rachete de zăpadă.

10. Obligaţiile persoanelor trimise în cercetare.

Fiecare cercetaş trebuie să aibă o pregătire profesională şi fizică temeinică, să
acţioneze cu îndrăzneală şi prin surprindere.
Militarii şi subunităţile destinate în cercetare au obligaţia să acţioneze cu vitejie şi în
ascuns, dînd dovadă de ingeniozitate, iniţiativă şi dibăcie pentru a dobândi şi transmite
la timp datele şi informaţiile necesare.
Personalului implicat în cercetare i se interzice să poarte asupra sa actele personale şi
documentele de serviciu (legitimaţii de srviciu, medalii şi ordine, scrisori, fotografii,
formularele maşinilor de luptă etc.), iar pe hărţile topografice să treacă date despre
trupele proprii.
Înainte de a pleca în misiune, comandantul de grupă este obligat să verifice
cunoaşterea de către militarii din subordine misiunea subunităţii şi a fiecărui militar în
parte, semnalele de conducere, cooperare şi de înştiinţare şi cum trebuie să acţioneze la
primirea lor, azimutul direcţiei de plecare spre obiectivul de cercetare şi la întoarcere, să
controleze nivelul de pregătire a armamentului, tehnicii din dotare, a muniţiilor,
grenadelor, a echipamentului şi modul de ajustare a lui. În cazurile cînd se descoperă
unele neajunsuri se acordă timp suficient pentru înlăturarea lor.
În timpul deplasării spre obiectivul de cercetare, executării misiunii şi la întoarcere
militarii sunt obligaţi să acţioneze în ascuns şi în secret, fără ca să fie demascaţi nici
printr-un indiciu.
Toate datele şi informaţiile obţinute se raportează neîntârziat comandantului care a
trimis militarii în cercetare prin mijloace de transmisiuni, verbal şi prin reprezentarea
rapoartelor în scris. Datele despre ANM se raportează îndată.
 În raport se indică: ce inamic; cînd şi unde a fost descoperit; caracterul acţiunilor de
luptă a lui; unde se află subunitatea care execută cercetarea şi hotărârea sa privind
acţiunile ulterioare a subunităţii aflate în cercetare.