TEMA 1. Orientarea în teren fără hartă.

1. Esenţa orientării. Orientarea şi indicarea obiectivelor în teren fără hartă.

Orientarea în teren consta în determinarea

punctelor cardinale şi a punctului de staţie în raport cu
detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief,
alegerea direcţiei necesare pentru deplasare şi
menţinerea ei în timpul deplasării.
La baza orientării stă priceperea de a alege în
teren reperele şi folosirea lor în calitate de faruri care
indică direcţiile, punctele şi aliniamentele necesare.
Ca reper poate servi orice obiect, care atrage imediat
atenţia la privirea spre teren conform posibilităţilor,
reperele se aleg uniform în sensul frontului şi în
adâncime pentru a asigura mai exact şi mai rapid
indicarea ţintei care a apărut în orice loc.
Reperele alese se numerotează de la dreapta
la stânga, de la sine spre inamic. Fiecărui reper i se
dă denumire.
Prin „loc de staţie" se înţelege locul pe care
îl ocupă în teren, la un moment dat, un militar, o
maşină de luptă sau o subunitate.
fig. 1.1 — Orientarea în teren

2. Determinarea părţilor orizontului după busolă, cu ajutorul aştrilor, după diferiţi indici
din natură, poziţii proprii în raport cu obiectivele înconjurătoare.

Determinarea părţilor orizontului.

Punctele cardinale se stabilesc cu
ajutorul busolei, corpurilor cereşti şi
semnelor detaliilor din teren. Pentru
stabilirea direcţiilor spre punctele cardinale
e de ajuns să se cunoască doar o singură
direcţie — spre nord. Dacă ea se cunoaşte,
atunci la dreapta va fi est, la stânga vest,
iar în partea opusă nordului — sudul.

Fig. 1.2 — Punctele cardinale. N-nord, E-

est, S-sud, V-vest

a) Cu busola. Se deblochează acul magnetic al busolei şi se roteşte aceasta în plan orizontal,

până când vârful acului care reprezintă nordul va coincide cu gradaţia zero de pe cadran. La o astfel de
poziţie a busolei, literele N, S, E, V de pe scară vor corespunde cu direcţia nordului, sudului, estului şi
vestului. (Fig. 1.4).

1
 Fig. 1.3 — Busola Adrianov:
1 - corpul busolei; 2 - cadran, 3 - acul magnetic; 4 – dispozitivul de ochire; 5 – indicatorul
de citire; 6 – piedică.

Fig. 1.4 — Determinarea părţilor orizontului cu busola.

2
 b) După steaua Polară. Steaua Polară se găseşte pe prelungirea imaginară a dreptei care trece
prin ultimele stele (roţi) ale Carului Mare, la aproximativ de 5 ori distanţa dintre roţi şi face parte din
constelaţia Carului Mic (fig. 1. 4). Direcţia spre steaua Polară indică Nordul.

Fig. 1.5 — Determinarea părţilor orizontului după steaua Polară.

c) După Soare şi ceas punctele cardinale se stabilesc în următorul mod: ceasul se ţine orizontal
astfel ca acul orelor să fie orientat spre Soare. Bisectoarea unghiului format de acul orelor şi linia care
trece prin cifra 12 (vara) sau 1 (iarna) de pe cadran indică direcţia spre Sud (Fig. 1.6).

Fig. 1.6 — Determinarea părţilor orizontului după Soare şi ceas

d) La stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul detaliilor obiectelor din teren, e necesar să se

cunoască următoarele:
— muşuroaiele de furnici se află de regulă, la sudul copacilor, buturugilor, tufarilor din
apropiere; partea de sud a muşuroaielor e mai puţin înclinată decât cea de nord ;

Fig. 1.7. Determinarea părţilor

orizontului după elemente din teren: altarele bisericilor, muşchii copacilor etc.
3
 — muşchii şi lichenele acoperă tulpinile copacilor, pietrele, stânci, construcţiile vechi de
lemn din partea de nord;
— potecile împart, de regulă, masivele mari de pădure, aproape strict pe linia nord-sud şi est-
vest;
— pe plăcile de lemn ale stâlpilor înfipţi la intersecţiile potecilor din pădure, sectoarele se
numerotează de la vest spre est (din stânga spre dreapta). Cifrele cu numere mai mici se află la nord-
vest şi nord-est, iar cu numere mai mari — Ia sud-vest şi sud-est

3. Alegerea punctelor de reper. Indicarea obiectivelor faţă de repere, după azimut şi

distanţa până la ţinta, prin ochirea cu armamentul asupra obiectivului.

În zona de observare, acţiune a subunităţii se apreciază reperele de bază (3-4 repere) şi distanţa
până la ele. Drept reper sunt folosite obiectivele din teren care sunt bine văzute de personal şi nu pot
fi nimicite pe parcursul luptei (înălţimi, copaci singuratici, intersecţie de drumuri, marginea
pădurilor, etc.). În adâncime la numirea reperelor se ţine cont de bătaia eficace a armelor din dotare.

Reperele sunt numite pentru gestionarea subunităţii în luptă şi conducerea focului

(direcţionarea focului). În ofensivă unul din repere se apreciază ca principal, el se alege din cele mai
îndepărtate repere în direcţia ofensivei subunităţii.

Promptitudinea deschiderii focului şi durata primirii hotărârii misiunilor de foc în mare

măsură depinde de modul cât de prompt a fost observată ţinta, stabilit locul şi precizia distanţei până
la ea, adică de precizia indicării ţintei. Indicarea ţintei trebuie să se execute prin metode, care
corespund situaţiei de luptă, condiţiilor de observare şi trebuie să fie scurtă, clară şi sigură.
De exemplu: „Ostaş Moraru, reperul 2, în dreapta 20., 2 soldaţi – FOC!”, „Mitralior, reperul 1, în
spate 90, marginea pădurii, lunetist – FOC!”, „Operator-ochitor, direcţia reperul 3, distanţa 500, 2
genişti, din mitralieră – FOC!”, „Aruncător de grenade, direcţia reperul 1, distanţa 300, după pod
BMP – cu grenade FOC!”, “Grupa! Direcţia reperul 4. La atac – ÎNAINTE!”.

Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin repere sau azimut şi trebuie,
pe cât posibil, să se intersecteze pe limita dinainte a dispozitivului trupelor proprii cu ale posturilor
de observare vecine.

În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin linii convenţionale, astfel
(Fig. 1.7):
- zona apropiată, cuprinde poţiunea de teren în care obiectivele (personalul şi tehnica de
luptă, lucrările genistice, precum şi detaliile de planimetrie) pot fi văzute clar cu ochiul liber (până la
aproximativ 400-500 m în adâncime);
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai îndepărtată a zonei apropiate
şl până unde observatorul poate recunoaşte cu ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele
copacilor şi caselor (până la 750-800m);
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată a zonei mijlocii şi
până la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul aparatelor de observare din înzestrare.

Când terenul limitează posibilităţile de observare în adâncime, sectorul nu se mai împarte în

zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută observarea circulară a
spaţiului terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de observare.
În scopul organizării unei observări cit mai bune şi minuţioase a inamicului şi a terenului,
observatorul întocmeşte o schemă de observare.

4
 Determinarea distanţelor din teren.

a) Determinarea distanţelor din vedere.

Procedeul se bazează pe aprecierea din vedere a distanţelor pe baza unui exerciţiu şi
deprinderi formate în acest sens.
Pentru a avea o precizie corespunzătoare trebuie să ţinem cont de următoarele:
- un detaliu (obiect) din teren pare cu atât mai mare cu cât este mai aproape de observator;
- din două obiecte (detalii) situate la aceeaşi distanţă, cel mai mare pare mai aproape;
- pe timpul nopţii, obiectele mai bine luminate, par mai apropiate decât cele slab luminate;
- obiectele de culori mai deschise par mai aproape decât cele de culori închise;
- obiectele din teren par mai aproape dacă sânt observate din picioare;
- obiectele (detaliile) par mai aproape decât sânt în realitate, în teren descoperit (şes, lac etc.) sau
pe zăpadă;
- cu cât contrastul dintre culoarea unui obiect (detaliu) şi fondul pe care se proiectează este mai
mare, cu atât acel obiect (detaliu) pare mai apropiat;
- obiectele (detaliile) privite de jos în sus, par mai apropiate decât atunci când sânt privite de sus
în jos (de la vârf spre piciorul pantei).

Distanţa la care
Obiectivele şi caracteristicile
sunt vizibile
Casă individuală nu mare 5 км.
Hogeagul pe acoperişul casei 3 км.
Tancul pe loc 2 км.
Trunchiul copacilor, pilonii liniilor de comunicaţii 1 км.
Mişcare mâinilor şi picioarelor omului în mişcare 0,7км.
Aruncător de bombe, tun antitanc, stâlpii baragelor din sârmă, ramele
0,5 км.
ferestrelor
Mitraliera de mână, pistol mitraliera, culoarea şi detaliile îmbrăcămintei,
0,3 км.
ovalul feţii omului

b) Determinarea distanţelor cu ajutorul sunetului şi luminii.

Acest procedeu se utilizează, de regulă, pe timpul nopţii pentru stabilirea distanţei până la
poziţiile de tragere ale artileriei, rampele de lansare a rachetelor, până la organele de foc etc.
Distanţa se calculează cu formula: Dm = Vs x Ts,
unde:
Dm - distanţa până la obiectiv exprimată în m.
Vs - viteza sunetului ( 340 m/s);
Ts - nr. de secunde trecute de la apariţia luminii până la detunătură;
Ştiind că sunetul parcurge 1 km în aproximativ 3 secunde (Vs = 340 m/s), putem obţine
distanţa până la obiectiv exprimată în idiometri: Dm = Ts/3
La aplicarea acestui procedeu s-a considerat instantaneu momentul vederii fumului sau
luminii cu momentul plecării proiectilului sau rachetei.
c) Determinarea distanţelor cu ajutorul riglei gradate
Acest procedeu se bazează pe recunoaşterea dimensiunilor unor obiecte (detalii) din teren şi
lungimea braţului uman.
Pentru măsurare, rigla se tine în poziţie verticală, cu mâna întinsă în faţa ochilor.

5

B
h dxH
A B
d D
Fig. 1.9. Determinarea distanţei în teren
cu ajutorul riglei gradate.
C
Conform fig. 6. distanţa pînă la
obiectiv (detaliu) se determină prin
H formula:
C D = 
h
care rezultă din asemănarea
celor două triunghiuri ABB' şi
ACC', unde:

D - distanţa până la obiectivul (detaliul) din teren;

d - lungimea braţului;
h - porţiunea de riglă gradată, sub care se vede obiectivul în teren;
H - dimensiunea (înălţimea), presupusă cunoscută a obiectivului (detaliului) din teren.

Fig. 1.10. Determinarea distanţei cu rigla.

Atunci când militarul este antrenat să ţină rigla la distanţa de 0,5m. de la ochi, formula poate
fi simplificată:

Obiectivul Înălţime, m Lăţimea (lungimea), m

Infanteristul în picioare 1,7 0,5
Stâlp telegrafic: din lemn 6,0 -
de beton 8,0 -
Casă cu un etaj 5,0 -
Un etaj a casei cu multe etaje 3,0 -
Vagon cu 4 osii: marfar 4,0 14 - 15
de pasageri 4,0 20,0
Autovehicul 2,0 – 3,0 2,0 – 3,5 (5,0 – 6,0)
Tanc mijlociu 2,0 – 2,5 3,0 – 3,5 (6,0 – 7,0)
Transportor auto blindat 2 2,0 – 2,4 (5,0 – 6,0)
Autoturism 1,5 1,5 (3,8 – 4,5)
Capul omului: fără cască 0,25 0,2
cu cască 0,3 0,3
Cărămidă: grosimea 6 - 7 cm., lungimea 25 cm., capăt 12 cm.

6
 e) Determinarea distanţelor prin formula miimii.

În practica tragerilor cu armamentul de infanterie se foloseşte următoarea formulă, cunoscută

sub denumirea de formula miimii:
1000 x Î
D =  ,
U
unde:
U – unghiul sub care se văd diferite obiective, exprimat în miimi;
D – distanţa până la obiective, exprimată în metri;
Î – înălţimea (lăţimea, lungimea) obiectivelor , exprimată în metri.

Această formulă ajută la calcularea rapidă a distanţelor până la diferite obiecte (elemente)
dimensiunea cărora este cunoscută, de asemenea pentru corectarea focului armamentului de
infanterie şi artilerie. Semnificaţia metodei de determinare a distanţelor prin formula miimii constă în
faptul, că orice obiect privit la distanţă, în afară de dimensiunile lineare are şi dimensiuni unghiulare,
care depind de distanţa până la obiect şi dimensiunile lui liniare (vezi fig. 1.9). Adică, dacă
cunoaştem de exemplu lungimea obiectului şi dimensiunea lui unghiulară, este uşor de calculat
distanţa până la obiect.
Unghiurile pot fi măsurate cu ajutorul unor aparate (goniometru – busolă, lunetă de
observare, periscop, binoclu) sau cu mijloace aflate la îndemână (linia gradată, palma, degetele,
creionul, cutia de chibrituri etc.). Pentru măsurarea unghiului cu mijloace aflate la îndemână (linia
gradată, palma, degetele, creionul, cutia de chibrituri etc.) e necesar de ţinut obiectul orizontal sau
vertical în faţă la 50cm. distanţă de ochi cum este arătat în fig. 1.10.
Valoarea unui milimetru de pe linia gradată este egală cu 0 – 02 (2 miimi). În exemplele
din fig. 1.12 se vede că distanţa între piloni ocupă 16 mm. pe linia gradată, iar înălţimea copacului
-10,5 mm.

Fig. 1.12. Măsurarea unghiului cu linia gradată

Presupunem că intervalul între piloni este 50m. şi copacul are înălţimea 8m., atunci distanţa
va fi egală:
1000 x Î 1000 x 50
D1 =  =  ≈ 1560m.
U 32

1000 x Î 1000 x 8
D2 =  =  ≈ 380m.
U 21

7
 Valoarea altor mijloace aflate la îndemână sunt indicate în Fig. 1.13.

Fig. 1.13. Valoarea unghiulară a mijloacelor aflate la îndemână.

4. Azimutul magnetic. Determinarea azimutului detaliilor din teren.

Azimutul magnetic (Am) – unghiul orizontal măsurat de

la direcţia de nord a meridianului magnetic după mersul acelor de
ceasornic până la direcţia spre reper. Azimutul se măsoară în
grade de la 0º până la 360º.
Determinarea azimutului magnetic este o operaţie curentă,
care se face pentru aprecierea direcţiei spre obiectele (reperele)
din teren şi pentru deplasarea în teren. Azimutul să determină cu
ajutorul busolei.
Pentru determinarea azimutului unei direcţii cu busola se
procedează astfel:
- militarul se îndreaptă cu faţa spre obiectivul (detaliul) căruia
urmează să-i determine azimutul;
- se deblochează acul magnetic, lăsîndu-1 să oscileze, se
întoarce busola în plan orizontal în aşa fel ca vârful acului Fig. 1.18. Determinarea
magnetic să coincidă cu gradaţia zero de pe cadran; azimutului magnetic.
- se menţine acul magnetic în poziţia iniţială, se roteşte
capacul busolei până când cătarea, ţelul şi obiectivul vizat se găsesc în acelaşi plan vertical;
- se citeşte pe cadran valoarea gradaţiei din dreptul indicelui, care este chiar azimutul direcţiei spre
obiectul considerat.

5. Orientarea în teren după azimut. Ordinea deplasării după azimut.

Respectarea direcţiei indicate şi distanţei. Ocolirea obstacolelor.
Esenţa deplasării după azimut constă în iscusinţa de a găsi şi menţine cu ajutorul busolei a
direcţiei indicate. Pentru aceasta e necesar de a cunoaşte datele pentru deplasare — azimutule
magnetice de la un reper la altul şi distanţa dintre repere. De obicei, comandantul plutonului indică
comandantului grupei datele pentru deplasare. De asemenea, în acelaşi timp cu darea misiunii îi
înmânează şi schema itinerarului sau tabelul azimutulor. Câte odată aceste date sunt pregătite de
însuşi comandantul grupei.
Deplasarea după azimut se efectuează atât pe jos, cât şi cu autovehiculul. Modul de deplasare pe
jos după azimut va fi examinat după modelul indicat pe schemă.
În punctul iniţial al itinerarului (primul reper PCO CIM1) se stabileşte cu ajutorul busolei
azimutul direcţiei de la PCO CIM1 spre Movilă (reperul al doilea), adică 20°. Orientând busola se
vizează prin gaură şi cătare în faţă şi se observă în teren un oarecare obiect care se află strict pe
această direcţie.
Sectoare de drum Azimutul magnetic Distanţa, Distanţa, perechi

8
 (AM), grade m de paşi
PCO CIM1– Movilă 20 950 633
Movilă – Casa pădurarului 330 900 600
Casa pădurarului – Viroagă 25 250 167
Viroagă – PCO BIM3 335 1400 933
Aceasta va fi un reper intermediar sau secundar care se va folosi în continuare pentru
menţinerea direcţiei. Se începe deplasarea spre acest reper, calculându-se concomitent paşii dubli. în
exemplul nostru, pe primul sector de cale, în calitate de reper intermediar (secundar) poate fi ales un
tufar separat. Ajungând până la el, din nou se stabileşte cu ajutorul busolei direcţia deplasării spre
reperul al doilea conform aceluiaşi azimut 20º ca şi în punctul iniţial. Pe această direcţie se observă
următorul reper intermediar (de exemplu o grămadă de pietre) şi se continuă deplasarea spre el şi aşa
mai departe până se va trece distanţa dată (633 de dubli paşi) de la primul reper (PCO CIM1) până la
reperul al doilea (Movilă).
La reperul al doilea, indicatorul cătare se
deplasează la o nouă diviziune ce corespunde
azimutului magnetic pentru reperul al treilea,
direcţia de la Movilă până la Casa pădurarului
cu alta, adică cu 330°, apoi se repetă aceleaşi
acţiuni ca şi în timpul deplasării spre reperul
al doilea. Astfel, deplasarea după azimut se
efectuează prin treceri succesive de la un reper
ia altul folosindu-se pe parcurs reperele
intermediare. Dacă direcţia deplasării coincide
cu detaliul, care este dispus într-o linie dreaptă
(linia de transmisiuni, poteca, malul canalului,
şanţul, etc.), deplasarea se efectuează de-a
lungul lui şi rămâne doar de a socoti paşii
dubli.
Deplasarea după azimut cu
autovehiculul.
În calitate de repere pe itinerarele de
deplasare trebuie să fie alese astfel de obiecte
care lesne vor fi văzute nemijlocit din
Fig. 1.19. Schema deplasării după azimut.
autovehicul: înălţimi, păduri separate, localităţi,
intersecţii şi cotituri bruşte ale drumurilor, poduri,
pasaje de nivel, etc.
E raţional de a stabili repere la distanţe de 15—29 min. de deplasare (10—15 km). Datele pentru
deplasare se încadrează în schema, care, în comparaţie cu schema de deplasare pe jos, se deosebeşte
prin parametri, distanţe mărite care se exprimă nu prin paşi, ci în kilometri. în afară de aceasta, pe
schema itinerarului e raţional de a indica amănunţit caracterul şi configuraţia drumurilor adiacente
itinerarului, reperele caracteristice de-a lungul itinerarului şi din părţile laterale ale lui şi alte
amănunte care ar putea înlesni orientarea pe drum fără a schimba viteza de deplasare.
La punctul iniţial al itinerarului se notează indicele vitezometrului, cu ajutorul busolei se
stabileşte azimutul deplasării, în direcţia deplasării se controlează reperul secundar şi se începe
deplasarea. Pe parcursul drumului se confruntă corespunderea deplasării cu reperele marcate pe
schemă, cu reperele din părţile laterale ale itinerarului reprezentate pe schemă, precum şi cu reperele
intermediare. La apropierea de cotitură e necesar să se micşoreze întrucâtva viteza de deplasare, să se
recunoască reperul pe care e reprezentat cotitura itinerarului şi, dacă locul şi direcţia cotiturii nu
trezesc îndoieli, se face cotitura şi se continuă deplasarea fără a opri autovehiculul. La ieşirea într-un
nou teren, se va verifica azimutul direcţiei deplasării după busolă.
La aceasta trebuie de ţinut cont, că în timpul deplasării în autovehicul, indicii busolei pot fi
incorecţi din cauza influenţei câmpului magnetic al autovehiculul. Greşelile pot fi până la 10—15°.
De aceea, în caz de necesitate de a preciza azimutul direcţiei deplasării de mai departe, trebuie de ieşit
din autovehicul şi de îndepărtat de el la 30—40 m.
9
 Şedinţa 2 (practică).

1. Orientarea în teren fără hartă.

- determinarea punctelor cardinale după ceasornic;

- determinarea punctelor cardinale după busolă;
- determinarea punctelor cardinale cu ajutorul detaliilor obiectelor din teren;
- determinarea reperelor;
- indicarea obiectivelor faţă de repere;
- aprecierea zonelor de observare: apropiată, mijlocie, îndepărtată;
- determinarea distanţei din vedere;
- determinarea distanţei cu pasul;
- determinarea distanţei cu rigla gradată;
- determinarea distanţelor prin formula miimii şi mijloacele aflate la îndemână;
- determinarea distanţei cu binoclul;
- determinarea azimutului obiectelor din teren;

2. Deplasarea după azimut ziua.

Studenţii se grupează în 3 grupe, fiecare grupă primeşte câte o busolă şi datele pentru
deplasare după azimut. În locul adunării (alături de Poligonul de tragere „Dinamo”, partea de nord),
se prelungeşte discutarea întrebărilor despre orientarea în pădure.

a) Itinerarul de deplasare Nr. 1

Azimutul magnetic Distanţa, Distanţa, perechi
Sectoare de drum
(AM), grade m de paşi
Blocul 6 – Semafor 185 160 107
Semafor – Intersecţie de drumuri 75 210 140
Intersecţie de drumuri – Drumul pădurarului 180 220 147
Drumul pădurarului – PCO 95 120 80

b) Itinerarul de deplasare Nr. 2

Azimutul magnetic Distanţa, Distanţa, perechi
Sectoare de drum
(AM), grade m de paşi
Blocul 6 – Drum str. Pîntea 5 140 93
Drum str. Pîntea – Garaje 115 480 320
Garaje – PCO 180 220 147

c) Itinerarul de deplasare Nr. 3

Sectoare de drum Azimutul magnetic Distanţa, Distanţa, perechi
10
 (AM), grade m de paşi
Blocul 6 – Semafor 185 160 107
Semafor – Drumul de pădure 75 320 213
Drumul de pădure – PCO 180 90 60

Capitolul II

TEMA 2. Hărţile topografice.

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu:
1. Citirea hărţii. Cunoştinţe generale despre semnele convenţionale.
2. Determinarea distanţelor şi unghiurilor de direcţie.
3. Determinarea cotelor, diferenţelor de nivel, vizibilităţii între două puncte.
4. Determinarea coordonatelor.

1. Citirea hărţii. Cunoştinţe generale despre semnele convenţionale.

Hărţile topografice.
Cele mai ample şi detaliate informaţii despre teren le dă harta topografică care conţine
reprezentarea precisă, detaliată şi intuitivă a obiectelor din teren şi a reliefului. După hartă se poate
studia şi analiza terenul, se pot determina coordonatele obiectivelor, indica obiectivele şi rezolva alte
probleme.
Harta care redă detaliat imaginea suprafeţei terestre şi pe care toate dimensiunile liniare sunt
micşorate nu mai puţin de un milion ori, se numeşte hartă topografică.

Hărţile topografice sunt executate la scări diferite. Se numeşte scară a hărţii raportul care
indică de câte ori sunt micşorate toate liniile din teren la reprezentarea lor pe hartă. Distanţa în metri
sau kilometri pe teren ce corespunde unui centimetru pe hartă se numeşte valoarea scării.
Hărţile topografice sunt elaborate cu valoarea scării:
- 1 : 1000000 - 1cm = 10000m (10km); - 1 : 100000 - 1cm = 1000m;
- 1 : 500000 - 1cm = 5000m (5km); - 1 : 50000 - 1cm = 500m;
- 1 : 250000 - 1cm = 2500m (2km); - 1 : 25000 - 1cm = 250m;

Harta cu valoarea scării 1:1000000 stă în baza tuturor hărţilor topografice. Pentru formarea
hărţii 1: 000000 globul pământesc este împart în 60 zone, câte 6º fiecare. Numărul zonelor se începe
de la meridianul Greenwich. Zonele se
marchează prin cifre, de la 1 până la 60.
(Moldova se găseşte în zona 35). La rândul său
fiecare zonă este împărţită în fuse în latitudine,
câte 4º fiecare, care se marchează prin litere (A,
B, C. D … S, T, U, V), cum este arătat în fig. 1. L-35
(Moldova se găseşte în fusul L). Aşa dar
marcarea hărţii este constituită din litere şi cifre,
care arată poziţia foii de hartă cu scara
1:1000000 pe globul pământesc. De exemplu
L-35, K-45, etc. (Moldova se găseşte pe foaia Fig. 2.1. Formarea hărţii 1:1000000 L-

11
35).

Semnul convenţional al hărţii care este constituit din cifre şi litere şi arată poziţia hărţii
pe globul pământesc, se numeşte nomenclatura hărţii. Nomenclatura fiecărei foi de hartă se
înscrie deasupra laturii de nord a cadrului ornamental şi este însoţită de denumirea celei mai
importante localităţi din cuprinsul hărţii.
Hărţile 1:500000 şi 1:250000 se formează din harta 1:1000000, care se împarte respectiv în 4
sau 12 părţi (vezi fig.2.2.). Harta 1:100000 se formează în baza hărţii 1:250000 (vezi fig.2.3.). În
baza hărţilor 1:50000 şi 1:25000 stă harta 1:100000 (vezi fig.2.4. şi fig.2.5).

Fiecare foaie de hartă reprezintă un pătrat cu dimensiunile ~ 40 x 40 cm. În cazul când pentru
studierea unei porţiuni de teren, care este reprezentat pe două şi mai multe foi a hărţii, hărţile pot fi
compuse din mai multe foi încleiate una cu alta.

L-35-A
L-35-09

Fig. 2.2. Formarea hărţilor 1:500000 şi 1:250000

L-35-09-1

L-35-09-1-C
Fig. 2.3. Formarea hărţii 1:100000
Fig. 2.4. Formarea hărţii 1:50000

Hărţile topografice în partea de jos conţin

informaţii despre declinaţia liniei reţelei de coordonate
şi meridianul magnetic de la meridianul real şi corecţia
anuală; scara hărţii şi gradarea în milimetri şi
centimetri; anul pregătirii pentru elaborare, alte date şi
semne principale convenţionale. Pe părţile laterale a
pătratului hărţii – denumirea foii învecinate. În partea
opusă se dă informaţia despre localităţi, reţeaua de
drumuri, relief şi sol, hidrografie, vegetaţie, condiţiile
climaterice şi schema solului.
L-35-09-1-C-b

Fig. 2.5. Formarea hărţii 1:25000

12
 Fig. 2.6. Exemple de semne convenţionale.
Semnele
topografice convenţionale.
Pentru citirea (studierea) hărţii un rol important î-l au semnele topografice convenţionale, care
conţin informaţie despre teren şi toate obiectele, inclusiv şi proprietăţile lor.
Semnele convenţionale pot fi reprezentate în valoarea hărţii (relieful, pădurile, lacurile,
râurile, unele clădiri, etc.) sau nu. În cazul când semnul convenţional nu este reprezentat în valoarea
hărţii, e important de cunoscut punctul de bază al semnului, care arată poziţia obiectului pe hartă. De
exemplu la semnele convenţionale în formă de figură geometrică: pătrat, triunghi, cerc,
paralelogram, stea, cruce, punctul de bază este în centrul figurii.
Pentru a concretiza destinaţia sau caracteristica obiectelor pe care le reprezintă unele semne
convenţionale, alături pot fi nişte inscripţii cu conţinut deplin, abrevieri, sau cifre. Toate înălţimile
pe hartă se dau la nivelul mării. În cazurile când nu e posibil de redat toate proprietăţile terenului, de
exemplu proprietăţile solului, aceste proprietăţi se descriu schematic pe partea opusă a hărţii.

13
 La semnele convenţionale formate din două figuri geometrice sau figură geometrică şi altă
figură, punctul de bază e centrul figurii de jos. La figurile, partea de jos a cărora reprezintă un unghi
drept (copaci, moară de vânt, benzinărie şi altele, punctul de bază e vârful unghiului drept. A patra
grupă de semne: turnuri, staţii meteo, monumente, punctul de bază î-l au la mijlocul părţii de jos a
semnului.

2. Determinarea distanţelor şi unghiurilor de direcţie.

Pentru a determina distanţa dintre punctele terenului trebuie de măsurat pe hartă cu compasul
sau cu rigla distanţa dintre aceste puncte în centimetri şi, folosind scara numerică, de înmulţit
numărul obţinut cu valoarea scării.
La determinarea lungimii itinerarului după hartă trebuie introduse corecţii de relief (urcuşuri
şi coborâşuri) şi de sinuozitate a drumurilor. Corecţia de mărire a lungimii itinerarului după o harta

14
cu scara 1:50000 pe teren muntos – 1.15, pe teren deluros – 1.05.; după o hartă cu scara 1:100000
corespunzător 1.20 şi 1.10. Exemplu pentru 1:50000 distanţa = 150 km. 150 x 1.15 = 172.5 km.
Măsurarea lungimilor pe hartă, în vederea determinării distanţelor corespunzătoare din teren
se poate face cu ajutorul riglei gradate şi a scării simple.

Cu ajutorul riglei gradate.

Aceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe hartă a distanţelor, la care
instrumentul ajutător este o simplă riglă gradată în milimetri.
Ordinea de lucru este următoarea:
- se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei gradate, distanţa d în milimetri dintre cele două detalii
(obiective) între care se face determinarea (dacă distanţa grafică nu se încadrează într-un număr exact
de milimetri, se apreciază sfertul acestuia);
- se calculează distanţa D
corespunzătoare în teren, cu ajutorul
formulei scării numerice
D = d x N.
Exemplu pe harta la scara
1:50000 s-a măsurat o distanţă d = 71
mm. În acest caz, distanţa
corespunzătoare din teren este D = 71
mm x 50 000 mm = 3550 m.
Fig. 2.7. Măsurarea distanţei cu ajutorul riglei gradate

Cu ajutorul scărilor grafice simple.

Un procedeu simplu şi mai rapid, care nu solicită nici un fel de calcule, folosind ca instrument un
compas distanţier. Scara grafică este o reprezentare liniară a scării numerice. Scara numerică exprimă
raportul scării sub formă cifrică:
1 d
 =  unde: d - distanţa măsurată pe hartă;
N D D - distanţa corespunzătoare din teren;
N - numitorul scării hărţii topografice.
Scara grafică simplă se compune din
două părţi separate între ele printr-o
origine. Partea din dreapta are mărimea
unui carou de pe hartă şi este divizată în
mai multe segmente egale, numite baze,
iar partea din stânga originii, de
dimensiunea unei baze şi împărţită în
subdiviziuni (1/10 din bază) se numeşte Fig. 2.8. Scara grafică simplă
talon.
Valorile cifrice corespunzătoare distanţelor din teren sânt înscrise atât pentru segmentele din
dreapta cât şi cele din stânga originii. Distanţa corespunzătoare din teren se determină prin însumarea
părţii din dreapta originii cu partea din stânga originii (fîg. 2.9).
Aplicarea acestui procedeu se execută în următoarea succesiune:
- se ia între vârfurile unui compas distanţier mărimea de pe hartă dintre detaliile (obiectivele)
în care se face determinarea (pentru corectitudinea măsurării, vârfurile compasului se fixează);
- fără a schimba deschizătura compasului, acesta se aşează pe scara grafică simplă în aşa fel,
încât vârful piciorului drept să coincidă cu diviziunea zero sau altă diviziune din dreapta acesteia, iar
vârful piciorului stâng să se găsească în interiorul talonului;
- se citeşte pe rând distanţele şi din stânga diviziunii zero şi apoi se adună, obţinându-se direct
distanţa din teren celor două detalii (obiective).

15
 În exemplu (Fig. 2.9. ) în dreapta diviziunii zero se citeşte 1km, iar pe talonul încă 250 m, ceea
ce înseamnă că distanţa în teren
dintre puncte este de 1 250m.
În cazul când nu
se dispune de compas
distanţier, distanţa pe hartă
poate fi determinată cu ajutorul
unei rigle gradate.
Dacă sunt de măsurat
distanţe mai mari decât cele
cuprinse pe scara grafică
simplă, ele se măsoară pe
porţiuni.
Fig. 2.9. Deducerea distanţei dintre două puncte de pe hartă
Cu ajutorul compasului
distanţier.
În acest scop se fixează deschizătura
compasului distanţier la 1 km sau la 500 m
pe scara grafică simplă şi cu această
deschizătură – numită „pasul compasului” –
se începe măsurarea distanţei numărând
fiecare „pas”, ultima porţiune - care este
mai mică decât pasul compasului – se
măsoară exact şi se citeşte pe scara grafică
simplă.
Pentru obţinerea distanţei se
înmulţeşte numărul de paşi cu valoarea
acestuia şi se adaugă ultima porţiune
măsurată. (Vezi Fig. 2.10).
Acest metod se foloseşte şi în cazul
când trebuie determinată o distanţă în linie
frântă sau sinuasă (de exemplu lungimea
unui drum), ea se descompune şi se măsoară
în segmente de linii drepte, după care se
adună valoarea tuturor segmentelor,
obţinându-se în felul acesta totalul distanţei de Fig. 2.10. Măsurarea distanţelor cu ajutorul
determinat. Compasului distanţier.

Pentru măsurarea cu o precizie înaltă distanţelor (lungimii) elementelor din teren reprezentate
prin linii frânte şi sinuoase (drumurilor) se folosesc dispozitive speciale, numite curbimetru.
Cadranul curbimetrului este gradat în centimetri
sau/şi inch.
Distanţa D corespunzătoare în teren se
calculează prin formula: D = d x N.

Pentru indicarea în teren a obiectivelor,

Fig. 2.11. Măsurarea distanţelor cu
curbometru.
- miimi, rezultate din împărţirea cercului în 6000 de părţi egale. O miime reprezintă valoarea
măsurarea indirectă a distanţelor şi precizarea unor
misiuni de luptă este necesar să se măsoare
valoarea unor unghiuri, atât orizontale cât şi
verticale.
Valoarea unghiurilor se exprimă în:
- grade sexazecimale, rezultate din împărţirea unui
cerc în 360 părţi egale. Un cerc este egal cu 360,
gradul în 60, şi minutul în 60.
16
unghiulară sub care se vede un metru la o distanţă de 1 km. (Vezi pagina 8, 9). Folosind miimile se
poate executa:

Î x 1000 I x 1000 UxD

U =  D =  Î = 
D U 1000
unde: U – unghiul sub care se văd diferite obiective, exprimat în miimi;
D – distanţa până la obiective, exprimată în metri;
Î – înălţimea (lăţimea, lungimea) obiectivelor , exprimată în metri.

Unghiul de poziţie () – unghiul format de direcţiile spre reper.

Unghiurile de poziţie pot fi determinate prin următoarele procedee:
a) azimutul geografic
b) azimutul magnetic
Azimutul magnetic (Am) – unghiul orizontal măsurat de la direcţia de nord a meridianului
magnetic după mersul acelor de ceasornic până la direcţia spre reper.

3. Determinarea cotelor, diferenţelor de nivel, vizibilităţii între două puncte.

Forma terenului (înălţimile, depresiunile) pe harta topografică este reprezentată prin curbe de
nivel (orizontale). Se numeşte curbă de nivel linia sinuoasă imaginară care uneşte pe hartă toate
punctele din teren care au aceiaşi cotă. Se mai poate spune că curba de nivel este proiecţia orizontală
a liniei ce rezultă din intersectarea suprafeţei terestre cu un plan orizontal.

Distanţa între curbele de nivel neîntrerupte în dependenţă de valoarea hărţii şi relief poate fi
2.5, 5,0, 10, 20, 40, 80, 100 metri. În scopul uşurării citirii reliefului fiecare a cinci-ea curbă de nivel
normală, care se reprezintă pe hartă prin linii continui îngroşate, se numesc curbe de nivel
principale.
Terenurile puţin frământate pot fi reprezentate şi prin curbe de nivel discontinuu (întrerupte).
70

106,7
• 0
10

a) b)

Fig. 2.12. Prezentarea reliefului pe hartă. a) înălţime, b) depresiune

Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel (orizontale) permite asigurarea rezolvării pe hartă
a următoarelor probleme:
- determinarea aspectului general al reliefului, scoaterea în evidenţă a formelor sale
caracteristice şi a poziţiilor reciproce în spaţiu ale acestora;
- determinarea cotelor şi a diferenţelor de nivel;
- determinarea pantei terenului;
- determinarea gradului de accidentare şi de accesibilitate a terenului.

Determinarea cotei a unui punct de pe hartă.

Pentru determinarea precisă a cotei unui punct P situat între două curbe de nivel de valori
cunoscute se procedează astfel:
- prin punctul P se duce perpendiculara AB la ambele curbe de nivel (segmentul AB fiind
drumul cel mai scurt între cele două curbe, prin acest punct, vezi figura 2.13.);

17
 - admitem că terenul coboară în pantă A
relativ uniformă;
- se măsoară distanţa AB şi distanţa P
AP (sau BP). Presupunem că AB = 15 mm
AP = 6 mm. Diferenţa de nivel dintre cele 2 B
curbe de nivel (punctele A şi B) este de 20 m.
(230 – 210 = 20).
Cota punctului P este: Fig. 2.13. Determinarea cotei absolute a unui
Hp = 230 – (20 : 15) x 6 ) = 222 m. punct de pe hartă
sau Hp = 210 + (20 : 15) x 9 ) = 222 m.

Determinarea diferenţei de nivel dintre două puncte (obiective).

Diferenţa de nivel dintre două puncte P şi N de pe harta topografică se determină cu relaţia:
HPN = /HP — HN/
unde: HP = cota punctului P.
HN = cota punctului N;

Determinarea unghiului de pantă cu ajutorul scării pantelor.

Cunoaşterea unghiului de pantă este necesară pentru planificarea diferitelor acţiuni militare cu
tehnică de luptă în zone cu teren frământat (deluros şi muntos).
Scara pantelor este construită atât pentru echidistanţa curbelor de nivel normale, cât şi pentru
cea a curbelor de nivel principale situate în jurul hărţii.

Pentru a determina un unghi de

pantă (conform figurii 2.14.) se
procedează astfel:
- cu ajutorul compasului se
măsoară distanţa pe hartă dintre
curbele de nivel între care se caută
unghiul de pantă;
- se caută apoi încadrarea acestei
distanţe din deschizătura compasului
pe scara pantelor astfel încât un braţ al
compasului să se suprapună pe baza
orizontală a scării, iar celălalt braţ în
poziţie verticală faţă de prima, pe
curba scării;
- se citeşte apoi pe baza orizontală
a scării unghiul de pantă căutat,
interpolându-se dacă este cazul. Fig. 2.14. Determinarea unghiului de pantă cu ajutorul
scării pantelor

Determinarea vizibilităţii prin procedeul triunghiului

Un procedeu practic şi rapid pentru determinarea pe hartă a vizibilităţii între două punct este
procedeul triunghiului. Operaţiile necesare aplicării acestui procedeu se execută în următoarea
ordine:
- se unesc pe hartă – printr-o linie dreaptă trasă cu creionul – punctul de observare (PO) şi
ţinta (Ţ);
- se determină pe hartă cotele PO, Ţ şi O (obstacol);
- cota cea mai mică dintre PO şi Ţ se consideră egală cu zero, faţă de care se calculează
diferenţele de nivel în metri la celelalte două puncte;
- în dreptul cotei cele mai mici se înscrie pe hartă cifra „zero”, iar în dreptul celor două puncte
se înscriu diferenţele de nivel calculate anterior;

18
 - în dreptul celor două puncte cu diferenţe de nivel se ridică câte o perpendiculară pe linia PO
– O – Ţ, (această linie constituie raza vizuală de la un punct la celălalt). Dacă raza vizuală trece
deasupra perpendicularei ridicate în O sau dacă atinge doar capătul acesteia, atunci există vizibilitate
între PO şi Ţ, iar dacă raza vizuală întretaie această perpendiculară, atunci nu există vizibilitate între
aceste două puncte.
Se mai poate proceda astfel: se unesc printr-o linie dreaptă capetele celor două
perpendiculare; dacă prelungirea acestei drepte întretaie linia PO – O – Ţ, atunci există vizibilitate,
iar în caz contrar nu există.

Fig. 2.15. Determinarea vizibilităţii prin procedeul triunghiului.

Determinarea vizibilităţii cu ajutorul profilului simplificat.

Construirea profilului simplificat pe hartă (între punctele D şi E) se execută în următoare
ordine:
- se uneşte pe hartă punctul D cu punctul E printr-o linie subţire şi dreapta; această linie se
numeşte linie de profil;
- se aşează pe o hartă o hârtie milimetrică pe care se va construi profilul, în aşa fel, încât
marginea ei să se suprapună pe linia de profil;
- pe marginea hârtiei milimetrice se semnează prin line scurtă toate punctele ce caracterizează
relieful liniei de profil (vârfuri, creste, fire de văi, puncte de schimbare de pantă etc.), înscriindu-se în
dreptul lor valorile curbelor de nivel corespunzătoare; de asemenea, se însemnează şi eventualele
detalii de planimetrie ce ar putea împiedica vizibilitatea (de exemplu pădurile, construcţiile situate
chiar pe linia de profil etc.);
- se ridică hârtia milimetrică de pe hartă şi se trece la realizarea scării verticale, în funcţie de
scara înălţimilor la care se construieşte profil ...
- se stabileşte în continuare punctele de contur ale profilului, care se obţin la intersecţia
perpendicularelor coborâte din linioarele de pe marginea hârtiei milimetrice cu liniile orizontale de
pe scara înălţimii, care au aceiaşi valoare altitudinală;
- punctele obţinute se unesc printr-o linie continuă uşor rotunjită, în virtutea principiului de
continuitate a pantelor în natură, rezultând o linie curbă continuă car reprezintă figura profilului
simplificate şi mărit al terenului pe direcţia dată.

Pentru a determina vizibilitatea cu ajutorul profilului simplificat, este suficient să traseze pe

aceasta o rază vizuală între punctele D şi E; dacă această rază virtuală întâlneşte în calea sa vre-un
obstacol, înseamnă că existenţa vizibilităţii nu este realizată. De exemplu, dacă pe vârful formei de
teren din mijlocul profilului ar exista o pădure înaltă de 20 m (reprezentată pe profil printr-un contur
întrerupt), nu ar exista vizibilitatea de la punctul D la punctul E.

19
 Fig. 2.16. Construirea profilului simplificat pe hartă.

4. Determinarea coordonatelor.
Coordonatele rectangulare.
Coordonatele rectangulare sunt valori liniare care stabilesc poziţia pe hartă, a uni obiectiv sau
detaliu din teren. Cu ajutorul acestora se determină poziţia unui obiectiv sau detaliu din teren. Acest
sistem de axe se compune din două drepte perpendiculare una pe alta care formează axele de
coordonate, dintre care cea verticală se notează cu X iar cea orizontală cu Y. După cum poziţia
punctului A din figura 2.16., este determinată pe valorile liniare ale segmentelor X şi Y, duse paralel
cu axele de coordonate. Aceste
valori liniare sunt coordonatele
rectangulare ale punctului A, se
notează cu x şi y şi se exprimă în
metri.
Pe hărţile topografice la
scările 1:25000 – 1:250000
coordonatele rectangulare se
determină cu ajutorul caroiajului
rectangular (căruia i se mai spune şi
reţea kilometrică). Acest caroiaj este
compus din linii verticale şi
orizontale paralele între ele şi la
distanţe egale, perpendiculare unele
pe altele, formând o reţea de pătrat
(carouri). Fig. 2.17. Sistemul de coordonatele rectangulare.

Liniile caroiajului rectangular se numerotează pe cadrul interior şi cel geografic. Aceste

numere arată depărtarea în km a liniilor în dreptul cărora sânt înscrise, faţă de originea axelor de
coordonate; ele se înscriu în întregime la cele mai apropiate linii de caroiaj faţă de colţurile hărţii, iar
la celelalte linii se înscriu numai zecile şi unităţile de kilometri. Valorile kilometrice pentru x sânt
înscrise în dreptul liniilor orizontale de caroiaj şi cresc de la sud spre nord (ca şi latitudinea),
măsurarea X-lor făcându-se în lungul liniilor verticale, iar cel pentru Y în dreptul liniilor de caroiaj şi
cresc de la vest spre est (ca şi longitudinea), măsurarea Y-lor făcându-se în lungul liniilor orizontale.

Liniile verticale şi orizontale ale caroiajului rectangular sunt paralele la axele de coordonate
se tratează pe hartă la valori kilometrice întregi, la distanţe arătate în tabelul de mai jos.
20
 Distanţele
Scara hărţii
pe hartă (în cm) în teren (în km)
1.25 000 4 1
1:50 000 2 1
1:100 000 2 2
1:250 000 2 4

Caroiajul rectangular serveşte la indicarea sau la raportarea poziţiilor obiectivelor pe hartă,

prin coordonatele prescurtate sau prin coordonatele întregi. Coordonatele prescurtate sunt cele
exprimate în km. Pentru a indica prin coordonate prescurtate poziţia unui obiectiv pe hartă se
stabilesc valorile kilometrice ale colţului de sud-vest al caroului în care se găseşte obiectivul.
De exemplu: pentru punctul A de pe figura 2.16., coordonatele prescurtate se notează astfel:
x = 74560; y = 15410 şi se exprimă x = 74-560 y = 15-410
Coordonatele întregi sunt cele exprimate în metri pentru acelaşi punct A, ele se notează:
x = 6074560; y = 4315410 şi se exprimă x = 6 – 074-560 y = 4-315-410.

Coordonatele geografice.
Coordonatele geografice sânt latitudinea şi longitudinea.
Latitudinea - valoarea unghiulară a unui punct de pe Pământ faţă de ecuator măsurată pe
meridianul care trece prin acel punct
(ecuatorul este paralela de latitudine 0°).
Longitudinea - valoarea unghiulară
formată de meridianul punctului respectiv
şi meridianul Greenwich care este
considerat origine.
Ambele coordonate geografice se pot
observa în Fig. 2.17. În Fig. 2.18. s-au
determinat coordonate geografice ale cotei  Latitudinea
167,4 (intersecţia drumurilor). punctului M
=53041’ 
=65047’07 "
Ele sunt ca rezultat a adăugării la Longitudinea
punctului M
coordonatele de sud ale foii de hartă
(=53040' şi =65045') a creşterilor de
coordonate Δ = 0001' şi Δ  = 2' 07". Fig. 2.18. Longitudinea şi latitudinea punctului
M de pe suprafaţa terestră.

Fig. 2.19. Determinarea coordonatelor

geografice ale unui punct de
pe hartă).

Întrebări de control
1. Destinaţia semnelor convenţionale. Reprezentarea semnelor convenţionale pe hartă.
2. Metodele de determinare a distanţelor: cu ajutorul riglei, compasului distanţier, curbimetrului.
3. Reprezentarea terenului pe hartă. Determinarea cotelor, diferenţelor de nivel.
4. Determinarea vizibilităţii între două puncte.
5. Determinarea coordonatelor rectangulare a obiectivelor din teren.
21
 Şedinţa 2 (practică).
Subiecte de studiu
1. Reprezentarea reliefului pe hărţi. Tipurile şi formele elementare de relief. Esenţa reprezentării
reliefului cu curbe de nivel.
2. Determinarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce ale punctelor terenului.
3. Determinarea ridicărilor şi coborârilor, înclinării pantelor.
4. Reprezentarea pe hărţi a obiectivelor acvatice, învelişului vegetal şi solului, localităţilor,
întreprinderilor de producţie, reţelei de drumuri.

Notă: Şedinţa se petrece pe harta Î-41- 84-D-a, scara 1:25000 (Poligonul Bulboaca).

1. Reprezentarea reliefului pe hărţi. Tipurile şi formele elementare de relief. Esenţa

reprezentării reliefului cu curbe de nivel.

- reprezentarea reliefului pe hărţi;

- tipurile şi formele elementare de relief: ridicăturile de teren (câmpia, dealul şi muntele) şi
adânciturile de teren (defileul, valea, depresiunea, viroaga şi lunca);
Diferenţa de nivel (altitudine) a câmpiei ≤ de 25 m., a regiunilor deluroase între 100 şi 300
m. Regiunile muntoase - înălţimile ce depăşesc 800 m. deasupra nivelului mării, cu diferenţe de nivel
mai mari de 200 m, pante în general abrupte (mai mari de 5°).
- esenţa reprezentării reliefului cu curbe de nivel: curbe de nivel normale, curbe de nivel principale,
curbe de nivel ajutătoare;
- determinarea echidistanţei curbelor de nivel reprezentate pe hartă;
- determinarea formelor de teren reprezentate pe hartă.

2. Determinarea înălţimilor absolute şi depăşirilor reciproce ale punctelor terenului.

- determinarea înălţimilor absolute reprezentate pe hartă;

- determinarea cotelor înălţimilor reprezentate pe hartă;
- determinarea diferenţei de nivel între punctele AD, BC, BE, BD indicate pe fragmentul de hartă,
Fig. 2.20;
- determinarea cotei punctelor A, B, C, D, E indicate pe fragmentul de hartă, Fig. 2.20;

3. Determinarea ridicărilor şi coborârilor, înclinării pantelor.

- determinarea ridicărilor şi coborârilor: intersecţia drumurilor, cota 167,4 spre pădurea Dubroviţa;
- determinarea înclinării pantelor: intersecţia drumurilor, cota 167,4 spre pădurea Dubroviţa;
- determinarea unghiului de pantă cu ajutorul scării pantelor între curbe de nivel normale şi
principale (fig. 2.19, fig. 2.20);
Panta se clasifică în funcţie de înclinarea lor, astfel:
a) panta lină - înclinare < 15° - accesibilă pentru automobile şi tancuri;
b) pantă medie - înclinare < 30° - accesibilă pentru tehnica pe şenile;
c) panta abruptă - înclinare < 60° -
inaccesibilă pentru tehnica de luptă;
d) panta foarte abruptă - înclinare > 60° -
inaccesibilă pentru tehnica de luptă.
- determinarea accesibilităţii de trecere a tehnicii
militare pe traseul cota 171,2 (pătratul 5687)
spre lac (pătratul 5887);
- determinarea vizibilităţii prin procedeul
triunghiului din punctul A spre cota 174,4; din
punctul B spre cota 174,4; din punctul D spre
punctul E; (harta Î-41- 84-D-a).
Fig. 2.20. Scara pantelor

22
4. Reprezentarea pe hărţi a obiectivelor acvatice, învelişului vegetal şi solului, localităţilor,
întreprinderilor de producţie, reţelei de drumuri.

- reprezentarea pe hartă a obiectivelor acvatice;

- reprezentarea pe hartă a învelişului vegetal şi solului;
- reprezentarea pe hartă a localităţilor;
- reprezentarea pe hartă a întreprinderilor de producţie;
- reprezentarea pe hartă a reţelei de drumuri.

●B

●C

●D

●A
●E

Fig. 2.21. Fragmentul hărţii Î-41- 84-D-a

23
 Capitolul III

TEMA 3. Lucrul cu harta în teren.

Şedinţa 1.
Subiecte de studiu:
1. Orientarea hărţii conform detaliilor din teren.
2. Determinarea punctului de staţie din vedere, după detalii apropiate, prin intersecţie indirectă, prin
radiere, prin metoda perpendicularelor.

Notă: Şedinţa se petrece pe harta Î-41- 84-D-a, scara 1:25000 (Poligonul Bulboaca).

1. Orientarea hărţii conform detaliilor din teren.

A orienta harta în teren înseamnă a avea o astfel de poziţie încât direcţiile de pe hartă să
coincidă cu cele din teren şi să aibă acelaşi sens, asigurându-se astfel o corespondenţă între detaliile
terenului şi semnele convenţionale prin care acestea sânt reprezentate pe hartă.

a) orientarea hărţii după busolă.

Acest procedeu se aplică atunci, când vizibilitatea este redusă, sau nu avem în teren detalii de
planimetrie care sânt reprezentate pe hartă.
Orientarea hărţii cu busola se poate face fie utilizând cadrul interior al hărţii, fie utilizând
reţeaua rectangulară (caroiaj).

Fig. 3.1. Orientarea hărţii după busolă.

Pentru a orienta harta cu ajutorul busolei procedăm în felul următor:

- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei;
- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest al hărţii, astfel încât nordul
busolei să fie orientat spre nordul hărţii (vezi fig. 3.1);
- se deblochează acul magnetic şi se lasă să se oprească din oscilaţie; se roteşte încet harta, fără a
mişca busola, până când vârful nordic al acului magnetic se stabileşte (ca poziţie şi valoare) în
dreptul gradaţiei de pe cadran, corespunzătoare declinaţiei magnetice actualizate înscrise pe hartă
(partea de stânga-jos). Se obţine astfel poziţia orientată a hărţii.

Busola poate fi aşezată şi pe una din liniile verticale de caroiaj, în acest caz harta se roteşte
până ce vârful nordic al acului magnetic se stabileşte la valoarea gradaţiei de pe cadran,

24
corespunzătoare corecţiei de direcţie (unghiul între nordul caroiaj şi nordul magnetic) înscrisă pe
hartă.
Nu se ţine cont de declinaţia magnetică (unghiul dintre nordul geografic şi nordul magnetic)
şi de corecţia de direcţie (de busolă) dacă valorile acestora sânt mai mici decât cea mai mică gradaţie
de pe cadranul busolei (50 miimi). În aceste situaţii harta este orientată atunci când vârful nordic al
acului magnetic se stabileşte în dreptul gradaţiei zero de pe cadran.
Declinarea magnetică este unghiul dintre meridianele geografice şi magnetice la suprafaţa
pământului. Declinarea magnetică este considerată pozitivă dacă capătul de nord al acului busolei
deviază la est de meridianul geografic şi negativă - în cazul când deviază la vest.
Informaţia despre Convergenţa medie a meridianelor, Declinaţia magnetică în anul elaborării
hărţii, Abaterea acului magnetic faţă de caroiajul rectangular şi Devierea anuală a declinaţiei o găsim
în colţul stâng de jos a hărţii, după cum este arătat în imagine (Fig. 3.2.).

Fig. 3.2. Informaţia pentru calculul declinaţiei magnetice.

În cazul când orientăm busola după linia de caroiaj declinaţia magnetică pentru anul 2010 se
calculă în felul următor:
δ = (4º30' - 1º36‘) + (0º04' x (2010 – 1988)) = 2º54' + (0º04' x 22) =
= 2º54' + 0º88' = 2º54' + 1º28' = 4º22'

Determinarea locului aflării sale prin măsurarea distanţei se foloseşte de obicei la mişcarea pe
drum sau de-a lungul unui alt obiect oarecare din teren, care are o configuraţie liniară.
Prin intersecţie înapoi locul său poate fi determinat uşor după obiectele din teren amplasate în
afara drumului sau a altui reper liniar, în lungul căruia se realizează mişcarea.

Marcarea pe hartă a obiectelor din teren se realizează în următoarea succesiune: se determină

pe hartă punctul său de staţionare; se alătură rigla de punctul de staţionare şi, fără a schimba
orientarea hărţii, se roteşte rigla lângă punctul de staţionare vizând prin ea obiectul văzut pe teren,
apoi se trasează de-a lungul marginii riglei direcţia; pe direcţia trasată se depune de la punctul de
staţionare distanţa măsurată la scara hărţii; punctul obţinut va indica poziţia obiectului pe hartă.

b) Orientarea hărţii după detalii din teren.

Locul aflării sale după hartă poate fi determinat: după cele mai apropiate obiecte din teren,
prin măsurarea distanţei şi prin intersecţie înapoi.
Pentru determinarea locului său după cele mai apropiate obiecte din teren trebuie să orientăm
harta şi să identificăm pe ea şi pe teren unul-două obiecte. Apoi să determinăm din ochi locul său în
raport cu aceste obiecte pe teren.

25
 Pentru a putea aplica acest procedeu, este necesar să se cunoască cel puţin o direcţie din teren,
faţă de care să stabilească poziţia hărţii (de exemplu: şosea, cale ferată etc.).
Orientarea se va face făcând să coincidă sensul şi direcţia traseului căii de comunicaţie de pe
hartă cu cele din teren.

Dacă nu avem detalii liniare,

procedăm astfel Fig. 3.3. Orientarea hărţii după detalii din teren. (vezi fîg. 3.2.b):
- se alege un detaliu distinct,
vizibil şi mai îndepărtat în teren, a cărui poziţie se identifică pe hartă;
- se aşează rigla pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul convenţional al punctului
în care se execută orientarea şi prin acela al reperului ales în teren;
- se ridică harta în poziţie orizontală, la nivelul ochilor astfel, încât semnul convenţional ce
reprezintă detaliul din teren să fie îndreptat către acesta;
- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se suprapune pe reperul ales
din teren;
- se verifică orientarea hărţii, vizându-se spre un alt reper care este reprezentat şi el pe hartă.

2. Determinarea punctului de staţie.

În orice situaţie, când se utilizează harta în teren, trebuie să determine pe ea punctul de staţie.
De multe ori, punctul de staţie nu coincide cu locul de dispunere a unor detalii ce pot fi identificate
uşor pe foile de hartă.
a) Determinarea punctului de staţie după detalii apropiate sau din vedere.
Determinarea după detalii apropiate sau din vedere este cel mai simplu procedeu de
determinare, când în teren
punctul de staţie se află în dreptul
sau lângă un detaliu oarecare (o
movilă, vârful unei înălţimi,
confluenţa a două văi, intersecţia
sau bifurcaţia de drumuri, o piatră
kilometrică, un pod, un izvor, o
fântâna pe câmp etc.). Constă în
identificarea pe hartă a poziţiei
semnului convenţional ce repre-
zintă detaliul respectiv. Sau când
în apropiere sunt câteva repere şi
determinarea distanţei până la ele Fig. 3.4. Determinarea punctului de staţie după detalii
nu este dificilă. apropiate.
b) Determinarea punctului de staţie prin intersecţie indirectă.
Acest procedeu se aplică atunci când în jurul punctului de staţie se află 3-4 sau mai multe
detalii din teren ce pot fi identificate cu uşurinţă pe hartă.
26
 Din intersecţia direcţiilor către aceste detalii, rezultă pe hartă, locul de staţie (vezi figura
alăturată). Harta trebuie mai întâi orientată.

Fig. 3.5. Determinarea punctului de staţie prin intersecţie indirectă

c) Determinarea punctului de staţie prin radiere.

Acest procedeu se aplică atunci când se staţionează
în apropierea unui detaliu de planimetrie din teren
reprezentat prin semn convenţional pe hartă:
- se orientează harta;
- se aşează rigla pe semnul convenţional ce reprezintă
detaliul de planimetrie din teren, astfel încât pe direcţia
riglei să se vadă în teren detaliul considerat;
- se trasează în lungul riglei o linie pe hartă şi se măsoară în
teren (expeditiv) distanţa de la punctul de staţie până la acel
detaliu de planimetrie din teren;
- această distanţă se transformă la scara hărţii şi se
transpune pe linia trasată pe hartă având şi originea în
semnul convenţional al detaliului din teren. Capătul acestui
Fig. 3.6. Determinarea punctului de staţie
segment este punctul de staţie.
prin radiere.

d) Determinarea punctului de staţie prin metoda perpendicularelor.

Se foloseşte în cazul mişcării
pe drum sau de-a lungul unui reper
liniar. Pentru determinarea punctului
de staţie, orientăm harta, găsim pe
hartă un reper bine văzut în teren,
perpendicular faţă de drum. Aşezăm
rigla pe semnul convenţional şi ţintim
spre reper astfel, ca pe direcţia riglei să
se vadă detaliul-reper. Se trasează în
lungul riglei o linie pe hartă până la
intersecţia cu semnul convenţional
drum. Intersecţia liniei cu drumul v-a fi Fig. 3.7. Determinarea punctului de staţie prin metoda
punctul de staţie. perpendicularelor

Şedinţa 2 (practică).
Subiecte de studiu:
1. Lucru practic cu harta pe teren.
27
Notă: Şedinţa se petrece pe harta Î-41- 84-D-a, scara 1:25000 (Poligonul Bulboaca).

 orientarea hărţii conform detaliilor din teren;

 orientarea hărţii după busolă;
 determinarea punctului de staţie din vedere;
 determinarea punctului de staţie după detalii apropiate;
 determinarea punctului de staţie prin intersecţie indirectă;
 determinarea punctului de staţie prin radiere;
 determinarea punctului de staţie prin metoda perpendicularelor;
 semne convenţionale:
- în valoarea hărţii (relieful, pădurile, lacurile, râurile, unele clădiri, etc.)
- prin simboluri;
- obiecte capitale separate: turnuri, piloni, construcţii, linii de comunicaţii şi transportare a
energiei electrice;
- obiective geodezice;
- reţea de drumuri;
- vegetaţie;
- relief.
 determinarea distanţelor (cu rigla gradată şi prin formula miimii şi mijloacele aflate la îndemână);
 determinarea ridicărilor şi coborârilor;
 determinarea înclinării pantelor.

28