Sunteți pe pagina 1din 12

TEMA: 1. Orientarea în teren fără hartă.

SUBIECTE DE STUDIU:

l .Esenţa orientării. Determinarea părţilor orizontului.


2.Alegerea punctelor de reper. Indicarea obiectivelor faţă de reper.

1. Orientarea în teren
Esenţa orientării.
Orientarea în teren consta în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în
raport cu detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief, alegerea direcţiei necesare pentru
deplasare şi menţinerea ei în timpul deplasării. La baza orientării stă priceperea de a alege în teren
reperele şi folosirea lor în calitate de faruri care indică direcţiile, punctele şi hotarele necesare. Ca
reper poate servi orice obiect, care atrage imediat atenţia la privirea spre teren conform
posibilităţilor, reperele se aleg uniform în sensul frontului şi în adâncime pentru a asigura mai exact
şi mai rapid indicarea ţintei care a apărut în orice loc. Reperele stabilite se selectează de la dreapta
spre stânga şi pe hotare — de la sine în direcţia inamicului.
Determinarea părţilor orizontului.
Punctele cardinale se stabilesc cu ajutorul busolei, corpurilor cereşti şi semnelor detaliilor.
Pentru stabilirea direcţiilor spre punctele cardinale e deajuns să se cunoască doar o singură direcţie
— spre nord. Dacă ea se cunoaşte, atunci la dreapta va fi est, la stânga vest, iar în partea opusă nor-
dului — sudul.
Pentru stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul busolei, trebuie să se ţină busola orizontal şi,
lăsând în jos acul, să se întoarcă busola astfel ca vârful de nord al acului magnetic să coincidă cu
diviziunea zero a scării. La o astfel de poziţie a busolei, literele N, S, E, V de pe scară vor co-
respunde cu direcţia nordului, sudului, estului şi vestului.
Cu ajutorul soarelui şi ceasului, punctele cardinale se stabilesc în următorul mod: ceasul se
ţine orizontal astfel ca acul ceasului să fie orientat spre Soare ; unghiul dintre acul ceasului şi
direcţia din centrul cadranului spre cifra 1 se va împărţi în două. Linia care împarte acest unghi în
două părţi va indica direcţia spre Sud.
Punctele cardinale se pot stabili, de asemenea, cu ajutorul Stelei Polare. Ea totdeauna se
află la nord şi se caută după constelaţia Ursa Mare.
La stabilirea punctelor cardinale cu ajutorul detaliilor, e necesar să se cunoască următoarele:
— muşuroaiele de furnici se află de regulă, la sudul copacilor, buturugilor, tufarilor din
apropiere ; partea de sud a muşuroaielor e mai puţin înclinată decât cea de nord ;
— muşchii şi lichenele acoperă tulpinile copacilor, pietrele, stânci, construcţiile vechi de
lemn din partea de nord;
potecile împart, de regulă, masivele mari de pădure, aproape strict pe linia nord-sud şi est-
vest;
— pe plăcile de lemn ale stâlpilor înfipţi la intersecţiile potecilor din pădure, sectoarele se
numerotează de la vest spre est (din stânga spre dreapta). Cifrele cu numere mai mici se află la
nord-vest şi nord-est, iar cu numere mai mari — Ia sud-vest şi sud-est

2.Alegerea punctelor de reper. Indicarea obiectivelor faţă de reper.

Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin repere sau azimut şi
trebuie, pe cât posibil, să se intersecteze pe limita dinainte a dispozitivului trupelor proprii cu ale

2
posturilor de observare vecine.
În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin linii convenţionale,
astfel (Fig. 14.):
- zona apropiată, cuprinde poţiunea de teren în care obiectivele (personalul şi tehnica de
luptă, lucrările genistice, precum şi detaliile de planimetrie) pot fi văzute clar cu ochiul liber;
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai îndepărtată a zonei apropiate
şl până unde observatorul poate recunoaşte cu ochiul liber siluetele tehnicii de luptă, formele
copacilor şi caselor;
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată a zonei mijlocii şi
până la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul aparatelor de observare din înzestrare.
Când terenul limitează posibiltătile de observare în adâncime, sectorul nu se mai împarte în
zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută observarea circulară a
spaţiului terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de observare.

3
TEMA: 1. Orientarea în teren fără hartă.

ŞEDINŢA 2.

SUBIECTELE DE STUDIU

l. Orientarea în teren după azimut.


2.Determinarea azimutului detaliilor din teren.
3.Ordinea deplasării în teren după azimut.

l. Orientarea în teren după azimut.


Orientarea în teren constă în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în raport
de detaliile înconjurătoare de planimetrie şi relief.
După cum este cunoscut, în afară de punctele cardinale est, vest, sud, nord se mai folosesc şi
puncte intermediare cu : nord-est, nord-nord-est ş.a. aşa cum se indică în fig. 1.1.
Prin noţiunea de ,.punct de staţie se înţelege locul pe care îl ocupă în teren, la un moment dat,
un militar, o maşină de luptă sau o subunitate.
Precizarea punctului de staţie se formează prin antrenamente repetate executate în condiţii
variate, pe timp de zi şi de noapte, precum şi în condiţii de vizibilitate redusă (ploaie, ninsoare, ceaţă,
praf. fum de mascare etc).

Fig. 1.1 — Punctele cardinale

Pe timpul de luptă se ivesc situaţii în care militarii trebuie sa determine punctele cardinale în
oricare punct de staţie s-ar găsi.
Principalele mijloace cu ajutorul cărora se determină punctele cardinale sînt următoarele :
a) Cu busola. Se deblochează acul magnetic al busolei şi se roteşte aceasta în plan orizontal,
pînă cînd vîrful acului care reprezintă nordul va coincide cu gradaţia zero de pe cadran. Literele N, S,
E, "V de pe cadran vor indica direcţiile spre punctele cardinale respective (fig. 1.2).

4
fig. 1.2 — Orientarea în teren cu busola

b) După Steaua Polară. Steaua Polară se găseşte pe prelungirea imaginară a dreptei care trece
prin ultimele stele (roţi) ale Carului Mare, la aproximativ de 5 ori distanţa dintre roţi şi face parte din
constelaţia Carului Mic (fig. 1. 3). Direcţia spre ea indică nordul.

5
c) După Soare şi ceas. Se ţine ceasul în plan orizontal şi se roteşte pînă ce indicatorul orar se
îndreaptă pe direcţia Soarelui. Bisectoarea unghiului format de indicatorul orar şi linia care trece prin
cifra 12 de pe cadran indică direcţia sud (fig. 1.4).

6
Fig. 1.4 — Orientarea în teren după Soare şi ceas

Fig. 1.5 — Orientarea în teren după elemente ale acestuia : altarele bisericilor, muşchii
copacilor etc.

7
2.Determinarea azimutului detaliilor din teren.
Determinarea azimutului magnetic este o operaţie curentă, care se face cu ocazia pregătirii
pe hartă a datelor necesare executării deplasării în teren după azimut.
După ce s-au fixat, pe hartă, punctul de plecare şi cel de sosire, precum şi punctele de
frântură ale itinerarului de deplasare, acestea se unesc între ele cu ajutorul unei rigle şi al unui
creion bine ascuţit, trasînd astfel pe hartă itinerarul în cauză, respectiv direcţiile de deplasare de la
un reper la altul.
Urmează apoi determinarea azimutului magnetic al acestor direcţii. Pe hărţile topografice
militare, pe care este trasat caroiajul rectangular (kilometric), este mai uşor să se măsoare mai întîi
orientările, ca apoi acestea să fte transformate în azimute magnetice. După cum se ştie, orientarea
(6) este unghiul format dintre direcţia nord a liniei verticale de caroiaj şi direcţia spre un detaliu
considerat de pe hartă ; acest unghi se măsoară (ca şi azimutul, în sensul acelor ceasornicului, de la
0° Ia 360° sau de la 0° la 400°). Legătura dintre azimutul magnetic (A,„) şi orientare se exprimă
cu ajutorul relaţiei A,„ =8 — (D,„ — y), în care 8 este orientarea măsurată pe hartă, iar D,
„ (declinaţia magnetică) şi y = convergenţa meridianelor, care se deduc din textul situat în stînga
jos din afara cadrului hărţii.
Declinaţia magnetică (D,„), ca şi convergenţa meridianelor (6), poate fi estică sau vestică (fig.
2).

Fig. 2. — Declinaţia magnetică, convergenţa meridianelor, poziţia meridianului geografic


faţă de caroiajul rectangular al unei hărţi şi modul de deducere a orientării (G). a azimutului
magnetic (Am) şi geografic (Ag)
3. Ordinea deplasării în teren după azimut.
Esenţa deplasării după azimut constă în iscusinţa de a găsi şi menţine cu ajutorul busolei
a direcţiei indicate. Pentru aceasta e necesar de a cunoaşte datele pentru deplasare —
azimuturile magnetice de la un reper la altul şi distanţa dintre repere. De obicei, comandantul
plutonului indică comandantului grupei datele pentru deplasare. De asemenea, în acelaşi timp cu
darea misiunii îi înmânează şi schema itinerarului sau tabelul azimuturilor. Cîteodată aceste date
sunt pregătite de însuşi comandantul grupei.
Deplasarea după azimuturi se efectuează atât pe jos, cît şi cu autovehicului. Modul de
deplasare pe jos după azimut va fi examinat după modelul indicat pe schemă.
în punctul iniţial al itinerarului (primul reper Nisporeni) se stabileşte cu ajutorul busolei
azimutul direcţiei de la Nisporeni spre Vad (reperul al doilea), adică 34°. Orientând busola se
vizează prin gaură şi cătare în
faţă şi se observă în teren un oarecare obiect care se află srict pe această direcţie.
Aceasta va fi un reper intermediar sau secundar care se va folosi în continuare pentru
menţinerea direcţiei. Se începe deplasarea spre acest reper, calculându-se concomitent paşii dubli.
în exemplul nostru, pe primul sector de cale, în calitate de reper intermediar (secundar) poate fi
ales un tufar separat. Ajungând până la el, din nou se stabileşte cu ajutorul busolei direcţia
deplasării spre reperul al doilea conform aceluiaşi azimut 34 ca şi în punctul iniţial. Pe această
direcţie se observă următorul reper intermediar (de exemplu o grămadă de pietre) şi se continuă
deplasarea spre el şi aşa mai departe până se va trece distanţa dată (633 de dubli paşi) de la primul
reper (Nisporeni) până la reperul al doilea (Vad).
La reperul al doilea, indicatorul cătare se deplasează Ia o nouă diviziune ce corespunde
azimutului magnetic pentru reperul al treilea, direcţia de la vad până la întretăierea potecii cu alta,
adică cu 12°, apoi se repetă aceleaşi acţiuni ca şi în timpul deplasării spre reperul al doilea. Astfel,
deplasarea după azimut se efectuează prin treceri succesive de la un reper ia altul folosindu-se pe
parcurs reperele intermediare. Dacă direcţia deplasării coincide cu detaliul, care este dispus într-o
linie dreaptă (linia de transmisiuni, poteca, malul canalului, şanţul, etc.), deplasarea se efectuează
de-a lungul lui şi rămâne doar de a socoti paşii dubli.
Deplasarea după azimut cu autovehiculul. în calitate de repere pe itinerarele de deplasare
trebuie să fie alese astfel de obiecte care lesne vor fi văzute nemijlocit din autovehicul: înălţimi,
păduri separate, localităţi, intersecţii şi cotituri bruşte ale drumurilor, poduri, pasaje de nivel, etc.
E raţional de a stabili repere la distanţe de 15—29 min. de deplasare (10—15 km). Datele
pentru deplasare se încadrează în schema, care, în comparaţie cu schema de deplasare pe jos, se
deosebeşte prin parametri, distanţe mărite care se exprimă nu prin paşi, ci în kilometri. în afară de
aceasta, pe schema itinerarului e raţional de a indica amănunţit caracterul şi configuraţia
drumurilor adiacente itinerarului, reperele caracteristice de-a lungul itinerarului şi din părţile
laterale ale lui şi alte amănunte care ar putea înlesni orientarea pe drum fără a schimba viteza de
deplasare.
La punctul iniţial al itinerarului se notează indicele vitezometrului, cu ajutorul busolei se
stabileşte azimutul deplasării, în direcţia deplasării se controlează reperul secundar şi se începe
deplasarea. Pe parcursul drumului se confruntă corespunderea deplasării cu reperele marcate pe
schemă, cu reperele din părţile laterale ale itinerarului reprezentate pe schemă, precum şi cu
reperele intermediare. La apropierea de cotitură e necesar să se micşoreze întrucâtva viteza de
deplasare, să se recunoască reperul pe care e reprezentat cotitura itinerarului şi, dacă locul şi
direcţia cotiturii nu trezesc îndoieli, se face cotitura şi se continuă deplasarea fără a opri auto-
vehiculul. La ieşirea într-un nou teren, se va verifica azimutul direcţiei deplasării după busolă.
La aceasta trebuie de ţinut cont, că în timpul deplasării în autovehicul, indicii busolei pot fi
incorecţi din cauza influenţei câmpului magnetic al autovehiculul. Greşelile pot fi până la 10—
15°. De aceea, în caz de necesitate de a preciza azimutul direcţiei deplasării de mai departe,
trebuie de ieşit din autovehicul şi de îndepărtat de el la 30—40 m.
Ocolirea obstacolelor. în timpul stării de luptă pe itinerarul deplasării
nu rareori se pot întâlni nu numai obstacole naturale, ci şi artificiale (câmpuri minate,
grămezi în păduri, etc), pe care e mai uşor să le ocoleşti decât să le învingi. Ocolirea obstacolelor
se efectuează astfel: pe partea opusă a obstacolului, exact după direcţia deplasării se observă un
oarecare obiect de pe teren şi din ochi se stabileşte distanţa : se socoate distanţa traversată până la
punctul de oprire în faţa obstacolului, iar după aceea, ocolind obstacolul, se iese spre obiectul
observat de partea opusă a obstacolului; instalându-se lângă acest obiect, se adaugă la distanţa
traversată până la punctul de oprire lăţimea măsurată a obstacolului şi, stabilind cu ajutorul
busolei direcţia căii de mai departe, se continuă deplasarea.
TEMA: 1. Orientarea în teren fără hartă.

ŞEDINŢA 3.

SUBIECTELE DE STUDIU
1 . Ordinea deplasării după azimut în teren a militarilor singulari şi ocolirea obstacolilor.
2. Ordinea deplasării după azimut în componenţa GrIMo, respectarea direcţiei indicate, distanţei
şi ocolirea obstacolilor.

1 . Ordinea deplasării după azimut în teren a militarilor singulari.


Esenţa deplasării după azimut constă în iscusinţa de a găsi şi menţine cu ajutorul busolei a
direcţiei indicate. Pentru aceasta e necesar de a cunoaşte datele pentru deplasare — azimuturile
magnetice de la un reper la altul şi distanţa dintre repere. De obicei, comandantul plutonului
indică comandantului grupei datele pentru deplasare. De asemenea, în acelaşi timp cu darea
misiunii îi înmânează şi schema itinerarului sau tabelul azi-muturilor. Cîteodată aceste date sunt
pregătite de însuşi comandantul grupei.
Deplasarea după azimuturi se efectuează atât pe jos, cît şi cu autovehicului. Modul de
deplasare pe jos după azimut va fi examinat după modelul indicat pe schemă.
În punctul iniţial al itinerarului (primul reper Nisporeni) se stabileşte cu ajutorul busolei
azimutul direcţiei de la Nisporeni spre vad (reperul al doilea), adică 34°. Orientând busola se
vizează prin gaură şi cătare în
Faţă şi se observă în teren un oarecare obiect care se află srict pe această direcţie.
Aceasta va fi un reper intermediar sau secundar care se va folosi în continuare pentru
menţinerea direcţiei. Se începe deplasarea spre acest reper, calculându-se concomitent paşii
dubli. În exemplul nostru, pe primul sector de cale, în calitate de reper intermediar (secundar)
poate fi ales un tufar separat. Ajungând până la el, din nou se stabileşte cu ajutorul busolei
direcţia deplasării spre reperul al doilea conform aceluiaşi azimut 34 ca şi în punctul iniţial. Pe
această direcţie se observă următorul reper intermediar (de exemplu o grămadă de pietre) şi se
continuă deplasarea spre el şi aşa mai departe până se va trece distanţa dată (633 de dubli paşi)
de la primul reper (Nisporeni) până la reperul al doilea (vad).
La reperul al doilea, indicatorul cătare se deplasează ia o nouă diviziune ce corespunde
azimutului magnetic pentru reperul al treilea, direcţia de la vad până la întretăierea potecii cu
alta, adică cu 12°, apoi se repetă aceleaşi acţiuni ca şi în timpul deplasării spre reperul al doilea.
Astfel, deplasarea după azimut se efectuează prin treceri succesive de la un reper ia altul
folosindu-se pe parcurs reperele intermediare. Dacă direcţia deplasării coincide cu detaliul, care
este dispus într-o linie dreaptă (linia de transmisiuni, poteca, malul canalului, şanţul, etc.),
deplasarea se efectuează de-a lungul lui şi rămâne doar de a socoti paşii dubli.
Ocolirea obstacolelor. În timpul stării de luptă pe itinerarul deplasării nu rareori se pot
întâlni nu numai obstacole naturale, ci şi artificiale (câmpuri minate, grămezi în păduri, etc), pe
care e mai uşor să le ocoleşti decât să le învingi. Ocolirea obstacolelor se efectuează astfel: pe
partea opusă a obstacolului, exact după direcţia deplasării se observă un oarecare obiect de pe
teren şi din ochi se stabileşte distanţa : se socoate distanţa traversată până la punctul de oprire în
faţa obstacolului, iar după aceea, ocolind obstacolul, se iese spre obiectul observat de partea
opusă a obstacolului; instalându-se lângă acest obiect, se adaugă la distanţa traversată până la
punctul de oprire lăţimea măsurată a obstacolului şi, stabilind cu ajutorul busolei direcţia căii de
mai departe, se continuă deplasarea.

2. Ordinea deplasării după azimut în componenţa GrIMo, respectarea direcţiei indicate,


distanţei şi ocolirea obstacolilor.
Deplasarea după azimut în componenţa GrIMo cu autovehiculul. În calitate de repere pe
itinerarele de deplasare trebuie să fie alese astfel de obiecte care vor fi văzute nemijlocit din
autovehicul: înălţimi, păduri separate, localităţi, intersecţii şi cotituri bruşte ale drumurilor,
poduri, pasaje de nivel, etc.
E raţional de a stabili repere la distanţe de 15—29 min. de deplasare (10—15 km). Datele
pentru deplasare se încadrează în schema, care, în comparaţie cu schema de deplasare pe jos, se
deosebeşte prin parametri, distanţe mărite care se exprimă nu prin paşi, ci în kilometri. În afară
de aceasta, pe schema itinerarului e raţional de a indica amănunţit caracterul şi configuraţia
drumurilor adiacente itinerarului, reperele caracteristice de-a lungul itinerarului şi din părţile
laterale ale lui şi alte amănunte care ar putea înlesni orientarea pe drum fără a schimba viteza de
deplasare.
La punctul iniţial al itinerarului se notează indicele vitezometrului, cu ajutorul busolei se
stabileşte azimutul deplasării, în direcţia deplasării se controlează reperul secundar şi se începe
deplasarea. Pe parcursul drumului se confruntă corespunderea deplasării cu reperele marcate pe
schemă, cu reperele din părţile laterale ale itinerarului reprezentate pe schemă, precum şi cu
reperele intermediare. La apropierea de cotitură e necesar să se micşoreze întrucâtva viteza de
deplasare, să se recunoască reperul pe care e reprezentat cotitura itinerarului şi, dacă locul şi
direcţia cotiturii nu trezesc îndoieli, se face cotitura şi se continuă deplasarea fără a opri auto-
vehiculul. La ieşirea într-un nou teren, se va verifica azimutul direcţiei deplasării după busolă.
La aceasta trebuie de ţinut cont, că în timpul deplasării în autovehicul, indicii busolei pot fi
incorecţi din cauza influenţei câmpului magnetic al autovehiculul. Greşelile pot fi până la 10—
15°. De aceea, în caz de necesitate de a preciza azimutul direcţiei deplasării de mai departe,
trebuie de ieşit din autovehicul şi de îndepărtat de el la 30—40 m.
Ocolirea obstacolelor. În timpul stării de luptă pe itinerarul deplasării nu rareori se pot
întâlni nu numai obstacole naturale, ci şi artificiale (câmpuri minate, grămezi în păduri, etc), pe
care e mai uşor să le ocoleşti decât să le învingi. Ocolirea obstacolelor se efectuează astfel: pe
partea opusă a obstacolului, exact după direcţia deplasării se observă un oarecare obiect de pe
teren şi din ochi se stabileşte distanţa : se socoate distanţa traversată până la punctul de oprire în
faţa obstacolului, iar după aceea, ocolind obstacolul, se iese spre obiectul observat de partea
opusă a obstacolului; instalându-se lângă acest obiect, se adaugă la distanţa traversată până la
punctul de oprire lăţimea măsurată a obstacolului şi, stabilind cu ajutorul busolei direcţia căii de
mai departe, se continuă deplasarea.