O-ORIENTARE & TEHNICI DE SUPRAVIEȚUIRE

Principalele instrumente de orientare sunt harta și busola.

Elemente componente ale busolei și hărții

Înainte de a prezența efectiv modul în care ne orientăm cu ajutorul hărții și a busolei este
necesar să cunoaștem elementele componente ale acestora. Acest lucru este necesar deoarece
citirea unei hărți se poate realiza numai printr-o cunoaștere temeinică a elementelor care o compun:
scară hărții, semnele convențional, nordul hărții (linile nordului), etc. Toate acestea crează celui
care mânuiește harta o imagine reală a terenului care-l înconjoară, precum și a viitorului traseu
care va fi parcurs.

Citirea hărții

Scară hărții

Scară hărții este raportul care ne arată de câte ori a fost micșorat terenul (lungimile și
suprafețele), pentru a fi reprezentate pe harta. Ea poate fi reprezentată sub două forme: numeric
sau grafic, de unde și denumirile de scară numerică și scară grafică.

- scară numerică este cea mai des întâlnită pe hărțile de orientare turistică. Ea este exprimată
sub formă unei fracții al cărei numărător este egal cu unitatea, iar numitorul este numărul care arată
de câte ori liniile din teren sunt reduse pe harta. Astfel, scările numerice 1/10.000; 1/25.000;
1/50.000 arată că toate dimensiunile liniare de pe harta sunt reduse de 10.000, 25.000 ºi respectiv
50.000 ori sau că un centimetru de pe harta reprezintă 100, 250, sau 500 m. Este bine să se rețînă,
pentru ușurarea utilizării scării numerice, următoarea regulă: dacă de la numitorul scării se vor tăia
ultimele două zerouri, atunci numărul rămas va arată câți metri reprezintă pe teren un centimetru
de pe harta.

-scară grafică nu se folosește de regulă pe hărțile de orientare turistică decât foarte rar, în
schimb este folosită pe celelalte hărți, în cazul nostru pe hărțile turistice. Ea este reprezentată pe
latura de sud a hărții printr-o linie dreapta divizată în părți egale. Pe scările grafice se arată prin
cifre vâre este distanță în metri corespunzătoare unei diviziuni. De exemplu, pe o harta cu scară
1/25.000, o lungime de pe harta care este că dimensiune egală cu o diviziune corespunde în teren
cu o lungime de 250 metri.

Echidistantă

Reprezintă distanță pe verticală dintre două curbe de nivel. Curba de nivel reprezintă linia
sinuoasă închisă care unește punctele aflate la aceeași altitudine față de nivelul mării. De exemplu,
echidistanta de 5 m arată că distanță dintre curbele de nivel este de 5 metri.
Direcția nord

Această apare pe hartă sub formă unor linii subțiri, verticale, paralele între ele, indicând
direcția nord prin săgețile de la unul din capete. Dacă nu există aceste linii, obligatoriu harta va
avea indicată direcția nord printr-o săgeata, împreună cu litera N, sau o rozetă a punctelor
cardinale.

Reprezentarea reliefului pe hărți prin curbe de nivel

Deși curbele de nivel aparțin semnelor convenționale, ne vom ocupă în mod special de ele,
dată fiind importanta deosebit de mare pe care acestea le au în citirea hărții. Aglomerarea liniilor
nivel este un indiciul că terenul pe porțiunea respectivă este in pantă. Dacă curbele de nivel se află
la distanțe relativ mari între ele, înseamnă că gradul de înclinare a terenului din zona respectivă
este mic. Dacă o curbă de nivel al cărei contur închis nu conține în interiorul său nici o altă curbă
de nivel, înseamnă că aceasta reprezintă cota cea mai înlata (vârful) din aceea zonă.

Când citim harta și încercam să deslușim formele de relief, se recomandă să se urmărească

mai întâi harta, arcându‑ne privirea asupra formelor de relief extreme, asupra unui vârf sau asupra
unui curs de apă, reprezentat printr‑o linie continuă sau întreruptă de culoare albastră. Vom
înțelege, astfel, că, dacă privim harta de la cursul de apă înspre vârf și vom urma această direcție,
va trebui să urcăm, iar dacă urmărim invers harta și urmăm același traseu, va trebui să să cobaram.
De asemenea, vom reuși să facem corelația între imaginea de pe hartă și imaginea râlă din zona
câmpului nostru vizual.

Prin urmare, citirea curbelor de nivel este primordială în ceea ce privește ordinea învățării
semnelor convenționale, deoarece ea ne crează o imagine de ansamblu destul de clară asupra
înțelegerii formelor de relief.

Semne convenționale

O altă problema pe care o ridică citirea hărtii este cea a cunoașterii semnelor convenționale.
Astfel, pe lângă curbele de nivel, pe hartă întâlnim și o mulțime de semne care prin modul de
prezentare sugerează simbolizarea unor elemente din teren, care pot reprezenta un bun indiciu
asupra locului unde ne‑am putea situa la un moment dat.
Pădurea este sugerată de culoarea albă de pe harta propriu‑zisă însoțită de curbele de nivel
care vor apărea tot timpul asemeni unui fundal, împreună cu toate semnele convenționale.
Marginea (liziera) pădurii apare sub forma unei linii curbe care va urmării formă reală a acesteia
din teren. Există și situații când pădurea poate fi redată și cu altă culoare (este cazul desișurilor
care apar pe harta sub forma unor pete de culoare verde, care va fi cu atât mai închisă cu cât desișul
este mai greu accesibil).
Poiana apare pe harta colorată galben și de asemenea, conturul ei va fi determinat de cel
real din teren.
Stâncile sunt sugerate de triunghiuri mici sau puncte de culoare neagră.
Ruinele sunt reprezentate sub forma unor linii întrerupte, iar construcțiile apar sub forma
unor linii continue (în cazul reprezentării unei așezări umane mai compacte, interiorul acesteia
apare hașurat).
 Potecile apar sub forma unor linii întrerupte, de grosime variabilă, în funcție de mărimea
lor din teren. Drumurile forestiere sau potecile foarte late apar pe harta ca niște linii continue.

Busola

Busola face parte din echipamentul oricărui turist, având un rol deosebit în asigurarea încrederii
celui care o mânuiește că se afla pe drumul cel bun, mai ales în condiții meteorologice deosebite
(vizibilitate redusă și precipitații). În ceea ce‑i privește pe participanții la concursurile de orientare
turistică, aceștia folosesc foarte des busola, mai ales în scopul orientării corecte a hărții, precum și
a orientării după viza, atunci când traseul impune acest lucru. Pentru a reuși să ne folosim de
busola, va trebui mai întâi să cunoaștem elementele care o compun. Iată, în continuare, principalele
elemente care compun busola:

• placă de bază (suprafața suport) - are drept scop asigurarea unui suport pentru celelalte
elemente.
• lupa - se folosește în cazul în care elementele de pe harta sunt greu observabile și este
necesară mărirea acestora pentru o vizualizare mai bună.
• rigla - se afla pe marginile plăcii‑suport; cu ajutorul ei putem măsura distanță între două
repere de pe hartă, transformând lungimea măsurată pe harta în lungime adevărată aeriană
(unele busole au rigla gradată la o anumită scara, citirea distanțelor făcându‑se direct).
• cadranul gradat - are un rol foarte important în orientarea cu harta și după azimut sau viza
(unghiul dintre o direcție oarecare și direcția nordului, măsurat în direcție inversă acelor de
ceasornic); cadranul este mobil, putându‑se roti la 360 și are însemnate punctele cardinale.
• acul magnetic - este elementul cel mai important al busolei și arăta tot timpul direcția nord
- sud. Jumătatea acului care arăta nordul este colorată de regulă, cu roșu, iar la unele busole
vârful acestui ac este fosforescent, asigurând în acest fel orientarea și pe timp de noapte.
• liniile nordului - împart cadranul și se rotesc odată cu el, având indicată direcția nordului;
se folosesc pentru orientarea hărții și luarea vizei.

Utilizarea busolei și a hărții

Următorul pas pe care îl vom face după ce am învățat elementele care compun harta și
busola va fi cunoașterea modului în care le putem utiliza. Astfel să ne imaginăm că am fi în situația
de a ne deplasa în timpul concursului de orientare între două posturi de control, când datorită
vizibilității reduse, terenul fiind lipsit de detalii distincte, am fi nevoiți să folosim hata și busola,
orientându‑ne după viza. Iată etapele care trebuiesc urmărite astfel încât să ajungem la destinația
dorită:

a) Poziționarea busolei pe direcția dintre cele două posturi (repere). Pentru explicarea acestui
luceu trebuie făcută precizarea că, inițial, concurentul său cel care utilizează busola și harta
va avea într‑o mâna busola și în cealaltă harta.Pentru realizarea poziționării busolei între
cele două posturi este necesară suprapunerea busolei peste harta urmărindu‑se ca marginea
ei (plăcii de bază) să indice direcția dintre cele două posturi sau să le unească.
b) Aducerea liniilor care indică nordul de pe cadranul busolei într‑o poziție paralelă cu nordul
hărții. Acest lucru se realizează prin menținerea busolei în poziția explicată la punctul
 anterior și rotirea cadranului gradat astfel încât liniile de pe aceasta să devină paralele sau
să coincidă cu liniile care indică direcția nord de pe hartă. În acest mod liniile de pe cadran
vor indica nordul hârtii. (Atenție ! Nu vor fi neapărat orientate după nordul magnetic).

c) Orientarea busolei și hărții după direcția nordului magnetic. Având busola poziționată că
în punctul precedent, se vor roti atât harta, cât și busola, menținându‑se în poziție fixă una
față de cealaltă, până când acul magnetic care indică nordul (cel de culoare roșie) va ajunge
în poziția nord indicată de liniile de pe hartă și de pe cadranul busolei (este paralel cu
aceasta). În sfârșit, în acest moment avem direcția pe care o vom urma pentru a ajunge la
postul 2, aceasta fiind indicată de marginea busolei care unește cele două posturi sau de
săgeata de pe placa de bază.

ATENȚIE !

În timpul realizării ultimei etape, harta și busola nu se vor mișca una față de cealaltă, iar
rotirea lor se va face prin pivotarea corpului concurentului (ținând în mână harta și busola) astfel
încât aceasta să poată avea posibilitatea, prin poziția pe care o are, să vizualizeze terenul, urmând
direcția arătată de busola.
După ce ne‑am luat viza în direcția dorită, pentru menținerea direcției de mers este necesar să ne
luăm un reper de direcție, reprezentat de una din formale naturale de relief sau vegetație care se
disting de celelalte elemente din jur (o stâncă impunătoare, un copac deosebit, etc. ); reperul trebuie
să se afle pe direcția arătată de busola, să fie ușor de vizualizat în timpul deplasării și să fie la o
direcție mai mare, astfel încât urmărindu‑l să ne apropiem cât mai mult de locul vizat pe hartă.
Pe timpul deplasării pe direcția luată e necesară o verificare frecventă a corectitudinii
acesteia, urmărindu‑se ca acul busolei care arăta nordul magnetic să se mențină paralel cu liniile
de pe cadran și harta. De asemenea înainte de plecare se va calcula cu aproximație distanță până
la post cu ajutorul riglei de pe marginea busolei și a scării hărții. De exemplu dacă distanță
măsurată între postul 1 și postul 2 este de 2,5 cm, iar scara hărții este 1:10.000, lungimea aeriană
între cele două posturi este L 2,5 100 250 m.

Orientarea pe hartă fără busolă

În cazul în care u avem busolă și vrem să ne orientăm pe hartă dorind să găsim locul în
care ne aflăm, este necesară determinarea unor repere vizibile clar. După detectarea poziției lor pe
hartă, se va mișca harta astfel încât poziția reperelor alese din jurul nostru să corespundă cu poziția
lor de pe hartă (reorientată în noua poziție). De exemplu, dacă în stânga noastră avem o iesle, vom
poziționa harta astfel încât vom ține cont că dacă am pune degetul pe hartă în punctul unde ne
aflăm ar trebui că ieslea să se afle pe hartă în stânga degetului; astfel, vom avea certitudinea că ne
aflăm în acea zonă. Continuarea traseului spre un alt punct de pe hartă se face urmărindu‑se că pe
parcurs harta să fie reorientată după poziția reperelor din jurul nostru, ca în exemplul dat anterior
Alte mijloace de orientare

Orientarea după Soare, după Steaua Polară şi cu ajutorul stelelor mai strălucitoare

Când avem o hartă, orientarea sau stabilirea locului unde ne aflăm şi unde vrem să ajungem
este destul de simplă, dar sunt situaţii când din diferite motive, nu avem o hartă sau pe hartă nu ne
este indicat nici un punct cardinal (pe hărţi, în special pe cele noi, este indicat Nordul) şi atunci
lucrurile la prima vedere se complică, dar totul se poate rezolva foarte simplu.

Orientarea cu ajutorul ceasului

Dacă avem un ceas cu afişaj cu limbi indicatoare (nu unul cu afişaj electronic), cu ajutorul
Soarelui, putem afla direcţia Sud.

Se ţine ceasul orizontal cu limba mică (cea care indică ora) îndreptată în direcţia în care se
află Soarele. Bisectoarea unghiului format de direcţia limbii mici şi direcţia imaginară ce trec prin
centrul ceasului şi ora 12 de pe cadran, indică directia S.

Orientarea cu ajutorul umbrei

Dacă Soarele este destul de puternic încât să se vadă clar umbra, cu ajutorul unui băţ putem
să stabilim Estul şi Vestul.

Se înfige băţul în pământ şi se marchează “vârful” umbrei. Se aşteaptă circa.o jumătate de

oră, o oră sau cât este nevoie, pentru ca umbra sa să se deplaseze suficient de mult şi apoi se
marchează noua poziţie a vârfului umbrei. Linia care uneşte cele două puncte indică direcţia Est
(înspre cel de-al doilea punct) .Vestul (înspre primul punct).

Orientarea cu ajutorul busolei

Orientarea în teren nemarcat şi necunoscut se poate face folosind busola şi cunoscând

azimutul(Unghi cuprins între meridianul unui loc și planul vertical al direcției respective) direcţiei
spre care dorim să ne îndreptăm, sau dacă reuşim să identificăm un obiectiv (arbore, o stâncă, o
plantă, etc), tot azimutul ne ajută să ajungem la el fără a exista riscul de a ne rătăci.

Busola are cadranul împărţit în 360 de grade, iar gradaţia 0 (zero) sau 360 corespunde
Nordului. Cu ea putem determina cu uşurinţă direcţia Nord şi azimutul unei direcţii care ne
interesează.

Se caută în teren un obiectiv cunoscut – un punct fix, pe direcţia la care dorim să ajungem.
Apoi stabilim direcţia Nord, acul magnetic să fie cu vârful pe litera “N” sau “360”. Din această
poziţie se roteşte cadranul gradat până când, privind cu ochiul prin cătare spre înălţător, se observă
obiectivul ales. Valoarea gradaţiei de pe cadran, din dreptul semnului, este chiar azimutul direcţiei
pe care dorim să o urmăm. Respectând această valoare putem ajunge la obiectivul propus chiar
dacă datorită înaintării, nu mai avem posibilitatea să vedem reperul ales datorită denivelărilor de
teren, a pădurii, a ceţii, a nopţii, etc.
Notă: Trebuie să se aibă în vedere faptul că determinarea direcţiei se realizează cu aproximaţie. O
eroare de citire de 1 grad de pe cadran, poate da o eroare de 20 de m în teren pentru fiecare km
distanţă.

Orientarea cu ajutorul Stelei Polare

Prin poziţia ei Steaua Polară fixează direcţia nordului şi ne oferă posibilitatea de a ne putea
orienta. Prelungind direcţia nord în sens contrar Stelei Polare avem direcţia sud.

Direcţia nord-sud este direcţia meridianului geografic al locului. Privind spre nord avem la
dreapta răsăritul (sau estul) şi la stânga apusul (sau vestul) Cele patru puncte ale orizontului-
punctele nord, sud, est, vest – se numesc puncte cardinale.

Cunoaşterea poziţiei Stelei Polare determină orientarea noastră pe timpul nopţii. În acest
scop, prelungim linia care leagă ultimele două roţi ale Carului Mare cu o distanţă de cinci ori mai
mare decât distanţa dintre ele. Unghiul dintre raza vizuală îndreptată spre Steaua Polară şi planul
orizontului reprezintă înălţimea deasupra orizontului pentru această stea. Referitor la ea, facem
următoarele constatări: când ne deplasăm de-a lungul meridianului în direcţia nord, din cauză că
Pământul este sferic observăm că Steaua Polară are o înălţime din ce în ce mai mare. La Polul
Nord, Steaua Polară se vede chiar deasupra capului (la zenit). Dacă însă ne deplasăm spre ţinuturile
ecuatoriale, Steaua Polară se vede din ce în ce mai jos, având o înălţime deasupra orizontului tot
mai mică. La Ecuator această coordonată devine zero.

După cum se ştie, valoarea în grade de la ecuator până la o localitate dată (măsurată de-a
lungul meridianului acelei localităţi)se numeşte latitudinea localităţii.

Înălţimea deasupra orizontului corespunzătoare Polarei coincide cu latitudinea localităţii

în care ne găsim. De exemplu, dacă înălţimea Polarei este de 470, latitudinea localităţii respective
este tot 470.

Orientarea cu ajutorul poziţiei în care se află Luna

Se stabileşte cu ajutorul orei, a fazei şi a poziţiei în care se află Luna, punctele cardinale
Est, Vest, Sud.

Procedeul este asemănător cu orientarea după poziţia Soarelui, diferenţa constă în faza în
care se află Luna. De exemplu, la ora 18, dacă Luna este în faza Primului Pătrar, poziţia ei ne
indică Sudul, dacă la aceeaşi oră, Luna se află în faza de Lună Plină, indică Estul, etc.
Alte metode de orientare

- -muşchii de pe coaja arborilor izolaţi sunt orientaţi spre Nord;

- -muşchii de pe pereţii izolaţi ai stâncilor sunt orientaţi spre Nord;
- -coaja arborilor este mai groasă în partea de Nord;
- -inelele de creştere ale arborilor sunt mai apropiate între ele în partea Nordică;
- -intrările în cuibul păsărilor sunt direcţionate către Sud;
- -la ora 12.00 Soarele indică Sudul;
- La copacii izolați sau la cei de la marginea pădurilor, ramurile și frunzele sunt mai dese
înspre sud.
- În partea de nord a poienilor din pădure, iarbă este mai deasă decât pe cea de sud
- La bisericile ortodoxe altarele sunt îndreptate spre est.
- Mușuroaiele: de cârtita – intrarea este orientată spre N, de furnici – intrarea este orientată
spre S;
- Zăpadă se adună mai multă în spre N a brazilor și se topește mai repede spre S; iar rășină
este mai abundență spre S;
- Soarele se află

pozitia/luna – ora II,III,IV,VIII,IX,X V,VI,VII XI,XII și I

la Est 6 6 nu se vede
la Sud 12 12 12
la Nord 18 18 nu se vede

- La amiază când ceasul arata ora 12, limba mare acoperind pe cea mica și orientate spre
Soare, indică direcția S;

Tehnici esențiale de supraviețuire în natură

În eventualele cazuri în care ne mai aventurăm în păduri, la munte sau la vânătoare trebuie
să știm niște lucruri de baza privitoare la supraviețuire și să avem asupra noastră niște unelte
ajutătoare. Abilitățile de supraviețuire sunt acele tehnici pe care o persoană le poate folosi pentru
a se ajuta pe sine sau a ajuta alte persoane aflate într-o situație primejdioasă. În general, aceste
tehnici au scopul de a asigura necesitățile de bază pentru a susține viața omului: apă, hrană,
adăpost, habitat, și nevoia de a gândi clar, de a semnala pentru ajutor, de a călători în siguranță,
pentru a ocoli interacțiuni neplăcute cu animale și plante, și de a oferi prim-ajutor. În plus, skill-ul
de a supraviețui este un mod prin care omul se poate simți bine perioade lungi de timp în locuri
nepopulate. Unii oameni folosesc această aptitudine pentru a aprecia mai bine natura și pentru
recreație, nu doar supraviețuire.
Asemenea aptitudini sunt folositoare în situații ca furtuni, cutremure sau în locații
periculoase ca deșertul, muntele și junglă. Fiecare mediu sau locație diferită prezintă o serie de
pericole unice.
 Un concept pentru a stabili prioritățile este "Regula lui 3"

1. Omul nu poate supraviețui mai mult de 3 minute fară aer

2. Omul nu poate supraviețui mai mult de 3 ore expus la temperaturi scăzute extreme.
3. Omul nu poate supraviețui mai mult de 3 zile fără apă.
4. Omul nu poate supraviețui mai mult de 3 săptămâni fără hrană.
Acestea de mai sus sunt reguli generale, dar sunt dovezi clare ca au existat și există oameni
ce trăiesc fără apă și mâncare cel puțin 40 de zile. Exemple putem găsi la sfinții din Sfânta
Scriptură, la monahii din mănăstiri și munți, oamenii pierduți în deșert, pe insule pustii, sau prinși
sub dărâmăturile clădirilor la cutremure.

Cele 6 tehnici de bază pentru supraviețuire sunt: atitudine, adăpost, apă, aprinderea
focului, alimente, ajutor.

1. Atitudinea mentală face de cele mai multe ori diferența între viață și moarte. Panica împiedică
formarea unui plan de supraviețuire și aplicarea lui. Există o regulă a celor trei, care pusă în
aplicare, cu o atitudine pozitivă, dă rezultate bune.

2. . Adăpostul este orice obiect care protejează omul de natură, inclusiv căldură sau frig excesiv
și care permite un somn liniștit. Un adăpost este un lucru de care nu ai vrea să te lipsești când ești
înconjurat doar de natură. De aceea, este important să te ocupi de construirea lui înainte de apusul
soarelui.
Un adăpost poate varia de la un adăpost "eco", ca o peștera sau un copac căzut, până la un adăpost
artificial creat din rămășițe.

Caută orice lucru ce te-ar putea ajuta să construiești unul precum crengi mai puternice pentru a-i
da o formă acestuia. Totodată, vei avea nevoie de și iarbă și frunze uscate fiindcă dormitul direct
pe sol este de evitat, în cazul în care nu ai saci de dormit la dispoziție. Acestea, pe lângă faptul că
îți vor ține de cald, te vor proteja și de ploaie (dacă deții saci de dormit, nu uita să îi menții uscați).
Căldura corpului este un factor vital când vine vorba de vremea rece. Cea mai bună modalitate de
a combate frigul este să nu lași căldura să iasă din corpul tău. Poartă cât mai multe straturi de
textile, iar dacă acestea nu există, frunzele și iarba uscate le pot înlocui cu succes.

Adăpostul este esențial pentru prevenirea hipotermiei. Un adăpost improvizat nu necesită abilități
deosebite ci doar o atitudine pozitivă. Pentru construirea unui adapost trebuie să tinem cont de:
– Locație (departe de locuri periculoase)
– Izolație (față de apă, vânt)
– Sursa de căldură (foc sau doar căldura corpului)
– Dimensiune (pentru o persoană sau un grup)
3. Apa este cel mai important lucru când vine vorba de supraviețuire în natură. Organismul nostru
poate supraviețui fără hrana în jur de trei săptămâni, dar fara apă cam trei zile. Din acest motiv
gasirea apei reprezintă una dintre tehnicile esențiale de supravietuire. Aceasta este ușor de găsit în
natură: doar stai nemișcat și sigur vei auzi susurul acesteia. Este indicat să avem mereu la îndemână
niște pastile de purificare a apei sau să fierbem apa de băut. Cele mai multe surse de apă nu sunt
sigure si pot contine patogeni periculosi. Roua, apa de ploaie, apa din raurile inalte de munte sau
cea rezultata din topirea zapezii poate fi consumata fara probleme. Apa statuta este periculoasa.

O altă metodă pentru a bea apă potabilă reprezintă filtrarea acesteia și se realizează cu o sticlă
găurită în partea de jos în care se adaugă pe rând pietricele, nisip și cărbune. Se toarnă apă, iar
după trecerea acesteia prin toate etapele, va rezulta apă numai bună de băut.

4. Aprinderea focului este foarte importantă . Cu el poți încălzi mâncarea și băutura, usuca
hainele, te încălzești, semnalizezi. Îți dă curaj. Mintea funcționează mai bine. Pentru aprinderea
focului ai nevoie de combustibil + oxigen (aer) + temperatura de aprindere; adică: o scânteie sau
o flacără + amorse + vreascuri. Plus gândire - și răbdare.

Iată și alte sfaturi utile:

- Totdeauna aprinde focul înainte de lăsarea întunericului;
- Nu aprinde focul dacă nu ai nevoie de el;
- Mult mai bine te încălzești cu 2-4 focuri mici, între care să stai ghemuit, decât de la un
singur foc;
- Pregătește și adună mereu, chiar de la început, vreascuri, așchii, rămurele, alt combustibil.
Chiar dacă sunt ude, se vor usca la focul pe care-l vei face;
- Păstrează și economisește vreascurile, așchiile, crenguțele, combustibilul și chibriturile; ele
pot fi încălzite sau uscate cu căldura corpului;
- Alege cu grijă locul unde faci primul foc. Să nu fie sub un copac plin de zăpadă. Nici sub
o stâncă care abia se ține la locul ei. Nu foarte aproape de automobil.
- Totdeauna amenajează, pregătește locul în care faci focul. Pune lemnele și aprinde-le pe o
vatră din pietre, bușteni, sau într-o gaură în pământ - NU direct pe sol, la întâmplare. De
exemplu, câteva bucăți de tablă, resturi de avion, capace de la roți auto, bolovani pot
constitui o vatră minunată pentru foc, plus că re-flectă căldură;
- în jurul focului folosit la prepararea hranei amenajează niște pereți care să reflecte și să
concentreze căldura. Sau fă focul lângă un perete, o stâncă. Ori gătește deasupra găurii sau
vetrei din sol în care ai făcut focul. Oala poate să se rezeme pe pietroaie puse în picioare,
pe crengi verzi, sau bucăți de metal.
- Nu face un foc prea mare: va consuma inutil prea mult combustibil. Deși uneori ar putea fi
bun: la semnalizare, la uscarea hainelor. Oricum, e mai avantajoasă cantitatea unor focuri
succesive mai mici, decât calitatea unuia singur mai mare;
- Nu consuma inutil chibriturile încercând să aprinzi un foc rău pregătit sau ca să aprinzi
țigări, când ai la dispoziție alte metode;
 • Cu ce faci focul:
Amorsele pentru aprinderea focului fac jumătate din treaba chibritului. Cealaltă jumătate
o face scânteia, căldura sau flacăra. Completează-ți și sporește-ți mereu rezerva de amorse pentru
aprinderea focului: iască, praf de la carii de lemn, scame, fire din bumbac, rumeguș uscat, așchii
de lemn, sfoară despletită, scame de la fase sau bandaje, pânză, fire de lână, pene, scame din
buzunar, bucăți din cuiburi de pasăre, orice fel de praf, așchii uscate ciocănite între două pietre,
plută fărâmițată, ace de pin. La care adaugi 1-2 picături de gaz (petrol lampant) - dacă ai. Păzește-
le cu grijă. Păstrează-le uscate. Poartă acest combustibil fragil și valoros într-o cutie, o sticluță sau
în portofel. Ori de câte ori poți, pune-le la soare să se usuce. Sau, expune-le la altă sursă de căldură.
Scopul e să fie foarte uscate (ca tutunul).

Tips and tricks pentru supraviețuire: Cu ce aprindem focul?â

- Vreascurile: adună-le de peste tot și păstrează-le la căldură, uscate. Folosește orice

material: hârtie (bani), fotografii, acte de identitate, crenguțe, tufe rășinoase, resturi de
hrană, resturi de hârtie (ambalaje), cârpe, așchii de lemn, plută, pene, iarbă uscată, coajă de
copac, bucăți de crenguțe cojite (astfel ca fâșiile de coajă să se onduleze în afară, ca la o
minge de badminton), rădăcini, cetină, ulei de la motor (dacă nu ai vreun vas - îl scurgi
direct pe sol, înainte de a se congela în motor), cuiburi de pasăre, frunze de palmier, ferigă.
Atenție: NU folosi toate vreascurile pentru focul acesta. Mai lasă câteva și pentru următorul
foc, cel de mâine.
- Cu chibrituri: pentru a valorifica mai bine fiecare chibrit, nu încerca să aprinzi cu el direct
focul, ci aprinde mai întâi o torță - fabricată din hârtie, iarbă, vreascuri uscate; sau cel mai
bine o lumânare. Poți să spinteci un chibrit în lungime ca să faci mai multe. Când aprinzi
un astfel de chibrit subțire, apasă-i măciulia pe cutie cu degetul. Ferește-le de vânt,
aprinzându-le în spațiul dintre palme, cu măciulia în jos -astfel ca eventualul curent care
pătrunde printre degete să împingă flacăra în sus spre băț Dacă s-au umezit, usucă-le prin
ștergere cu părul, sau frecându-le puternic între palme (cu măciulia în afară). Un chibrit
umed trebuie lovit oblic pe cutie -nu frecat în lungul ei. Chibriturile trebuie păstrate într-o
învelitoare impermeabilă, dar astfel încât să nu se frece, să se sfărâme, ciocnească sau să
se autoaprindă.
- Cu bricheta (de buzunar, de la automobil): folosește-o numai pentru aprinderea focului.
- Cu o lentilă convexă - poți aprinde amorsa și vreascurile de la razele soarelui. Anumite
lentile (convergente) dau rezultate mai bune, altele mai slabe, iar unele (cele divergente)
nu aprind deloc. Sunt bune lentilele de la ochelarii persoanelor presbite (cu dioptrii „plus").
Geamul de la ceas este prea puțin convex, nu concentrează suficient razele soarelui. Cel
mai bine e să suprapui două lentile - fie de la aceeași pereche de ochelari, fie de la două
perechi (de la două persoane); și mai bună e o combinație de 4 lentile suprapuse. Lentilele
binoclului sau lunetei de la pușcă sunt foarte bune (pentru aprinderea focului ele trebuie
demontate).
 5. Alimentele uscate și bogate în calorii nu trebuie să lipseasca din rucsacul oricărui
excursionist. Cunostințele de bază în domeniul plantelor comestibile pot fi de mare ajutor. Nu
consumati decat plantele de care sunteți absolut siguri ca nu conțin elemente toxice. Amintiti-vă
că puteți supraviețui fără mâncare timp de trei săptămâni așa că alegeți rădacini, frunze, flori și
fructe sigure, vânați animale mici sau pescuiți dacă aveți la dispoziție cele necesare.

6. Ajutorul și semnalizarea pentru ajutor se poate face prin:

-semnale cu fum, plasate strategic pe înalțimi pentru a fi vizibile;
-semnale cu oglinzi, care pot fi văzute în noapte și sunt mai eficiente decat semnalele luminoase
de la lanterne;

Marcaje turistice

Pentru marcarea traseelor turistice montane se utilizează următoarele semne:

BANDA VERTICALĂ - PE FOND ALB - PENTRU MARCAREA TRASEELOR

PRINCIPALE, NUMITE ȘI MAGISTRALE, CARE SUNT, DE REGULĂ, TRASEE DE
CREASTĂ;

CRUCEA CU BRAȚE EGALE - PE FOND ALB - PENTRU MARCAREA TRASEELOR

DE LEGĂTURĂ;

TRIUNGHIUL ECHILATERAL - PE FOND ALB - ȘI PUNCTUL ÎNTR‑UN CERC - PE

FOND ALB - PENTRU MARCAREA TRASEELOR SECUNDARE;

PUNCTUL CU CERCURI DUBLE DE CULOARE ALBA ȘI ROȘIE PENTRU

TRASEELE DUS‑ÎNTORS (TRASEE CIRCUIT).

CULORILE PENTRU SEMNELE DE MARCAJ SUNT: ROȘU, GALBEN ȘI

ALBASTRU OBLIGATORIU PE FOND ALB.

SEMNELE DE MARCAJ SUNT APLICATE ÎN AMBELE SENSURI DE CIRCULAȚIE,

LA DISTANȚE ASTFEL APRECIATE ÎNCÂT SA FIE UȘOR VIZIBILE DE LA UN SEMN
LA ALTUL, PERPENDICULARE PE DIRECȚII DE MERS ȘI LA ÎNĂLȚIMEA DE 1,5 - 2 M
FAȚĂ DE SOL;

ÎN GOLURILE ALPINE ȘI ÎN POIENILE FOARTE MARI SEMNELE DE MARCAJ

SUNT PE STÂLPI CONFECȚIONAȚI DIN ȚEVI METALICE, SAU DIN LEMN (DACĂ SUNT
PE STÂLPI DIN LEMN EXISTĂ ȘANSE MAI MARI CA RESPECTIVUL STÂLP SA
RĂMÂNĂ ACOLO ȘI SA NU FIE FOLOSIT LA CONSTRUIREA VREUNEI STANI);
 PENTRU PROTECȚIA ARBORILOR SEMNELE DE MARCAJ SUNT APLICATE
DIRECT PE COPACI, PRIN VOPSIRE, FIIND INTERZISĂ FIXAREA ÎN CUIE A ALTOR
INDICATOARE;

ÎN ZONELE STÂNCOASE, GREU ACCESIBILE, SEMNELE DE MARCAJ SUNT

APLICATE PE PALETE METALICE SCURTE SAU PE LESPEZI PLATE DIN PIATRA,
IMPLANTATE ÎN GRĂMEZI DE PIETRE, CIMENTATE, CU O ÎNĂLȚIME DE 0,4 - 0,6 M;

ÎN ZONELE ÎN CARE TRASEUL TURISTIC MONTAN ESTE BINE TRASAT ȘI NU

ARE RAMIFICAȚII, SUNT MARCATE ÎN MOD DEOSEBIT INTRĂRILE ÎN PĂDURE (DIN
DRUMURI, POIENI, GOLURI ALPINE, VĂI) PRIN UNUL SAU MAI MULTE SEMNE UȘOR
VIZIBILE;

PE UN TRASEU COMUN, MARCAT CU SEMNE DIFERITE, SUNT APLICATE

TOATE SEMNELE, ÎN GRUP, UNUL SUB ALTUL, ȘI NU ALTERNATIV, LA DISTANȚE
MARI UNUL DE ALTUL; ÎN ZONELE STÂNCOASE SEMNELE DE MARCAJ SUNT
GRUPATE ORIZONTAL;

ÎN PUNCTELE DE INFLEXIUNE A DIRECȚIEI DE MERS A POTECII SUNT

APLICATE SĂGEȚI BICOLORE (CULOAREA ALBA + CULOAREA MARCAJULUI),
CARE VOR INDICA UNGHIUL DIRECȚIONAL;

ÎN ZONELE DEOSEBIT DE CIRCULATE ȘI EXPUSE FENOMENULUI DE CEAȚĂ

MARCAJUL CARE INDICĂ APROPIEREA REFUGIULUI ALPIN SAU A CABANEI AR
TREBUI SĂ FIE DUBLAT DE UN SISTEM DE ATENȚIONARE ACUSTIC SAU VIZUAL;
ÎN CAZUL CABANELOR FUNCȚIONAREA ACESTUI SISTEM TREBUIE SĂ FIE
RESPONSABILITATEA CABANIERULUI;

LA EXECUTAREA MARCAJELOR SE FOLOSESC (SAU AR TREBUI SĂ SE

FOLOSEASCĂ) VOPSELE REFLECTORIZANTE ȘI REZISTENTE LA GER, CĂLDURĂ,
SOARE, UMEZEALĂ ȘI AGENȚII POLUANȚI COROSIVI

IN ROMÂNIA EXISTA 12 TIPURI DE MARCAJE TURISTICE REZULTATE DIN

ÎMBINAREA A PATRU SIMBOLURI (PUNCT, CRUCE, BANDA SI TRIUNGHI) SI TREI
CULORI (GALBEN, ALBASTRU SI ROSU), REALIZATE PE UN FOND ALB

Procesat cu www.diacritice.infowww.winddiscovery.ro
http://www.magazinoutdoor.ro/
http://sporturi-montane.blogspot.com/
Carpati.org
WWW.MT.RO