Universitatea de Stat din Moldova

Catedra Militară

Tactica generală
Material didactic pentru studenţii Catedrei Militare

Chişinău
2008

1
 Introducere
Instrucţia tactică este baza instruirii de companie a trupelor. Ea asigură pe deplin
instruirea personalului privind acţiunile iscuşite şi coordonate în condiţiile complicate
ale luptei moderne, precum şi educarea unor calităţi morale şi de luptă înalte.
Instruirea militară la catedrele militare se efectueză în conformitate cu
prevederile legislaţiei Regulamentului cu privire la activitatea catedrelor militare în
cadrul instituţiilor de învăţămînt superior universitar de stat, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.587 din 20 mai 2003, ordinele Ministerului Apărării
Republicii Moldova, Ministerului Învăţămîntului al Republicii Moldova,
regulamentelor, programelor pregătirii de luptă a subunităţilor de infanterie motorizată.
În lupta modernă un rol considerabil în obţinerea rezultatelor aparţine
subunităţilor mici şi celor ce exercită comanda acestora. La baza pregătirii sergenţilor-
comandanţi trebuie să stea o înaltă instruire de companie a acestora, care să
condiţioneze şi însuşirea deprinderilor de executare a îndatoririlor funcţionale.
Sarcinile principale ale instrucţiei tactice sînt:
- instruirea privind executarea cu iscusinţă a datorioei de soldat în luptă;
- studierea modalităţilor de acţiune a grupei şi maşinii de luptă în ofensivă, în
apărare, în cercetare, în marş şi în siguranţa marşului, în staţionare şi în siguranţa
staţionării;
- instruirea sergenţilor privind comanda grupei şi maşinii de luptă, precum şi
efectuarea exerciţiilor de instrucţie individuală a soldatului şi exerciţiilor tactice de
front cu grupa;
- educarea calităţilor psihologice necesare pentru expluatarea efectivă a
maşinilor de luptă.
Materialul didactic de faţă este elaborat în conformitate cu cerinţele
regulamentelor, instrucţiunilor, programei de pregătire de luptă a subunităţilor de
infanterie motorizată, ţinînd cont de experienţa instruirii trupelor,
Recomandările expuse trebiue aplicate creator, luînd în consideraţie condiţiile
concrete, pentru sporirea eficienţei exerciţiilor privind instruirea grupelor.
Generalităţi
Scopul şi sarcinile instruirii privind instrucţia tactică.
Instrucţia tactică constituie instruirea personalului, subunităţilor, unităţilor şi a
marilor unităţi privind pregătirea şi ducerea luptei. Instrucţia tactică este obiectul
principal al instruirii şi constituie baza instruirii de companie a trupelor. Studierea
altor discipline sînt subordonat acesteia.
Scopul principal al instrucţiei tactice constă în formarea la fiecare ostaş, precum
şi la subunitate în întregime, a deprinderilor practice, priceperilor şi calităţilor necesare
luptei moderne.
Sarcinile instruirii privind instrucţia tactică a grupei:
- a instrui personalul privind diferite procedee şi metode ale acţiunilor de luptă în
componenţa subunităţilor privind aplicarea iscusită a armamentului individual, a
armelor de grup şi a tehnicii de luptă în condiţii complicate ale situaţiei de luptă pe
teren diferit, ziua şi noaptea;
2
 - a forma şi a perfecţiona deprinderile şi priceperile comandantului în
organizarea, asigurarea acţiunilor de luptă şi comandă continuă a grupei şi a focului în
luptă;
- a pregăti grupa pentru executarea unor acţiuni chibzuite şi coordonate în lupta
modernă cu armele întrunite, în condiţiile de aplicare a armamentului nuclear şi celui
obişnuit;
- a forma la personal calităţi înalte morale şi de luptă, psihologice, fizice şi de
disciplină militară conştientă.
Exerciţiile de instruire tactică au scopul de a-l învăţa:
- comandantul grupei a organiza lupta pe teren; a recepţiona rapid la comenzile
(semnalele) comandantului de pluton (de companie) şi a-i da clar misiuni personalului;
a conduce iscusit grupa şi focul acesteia în luptă, a folosi cu pricepere terenul,
capacitatea armamentului propriu şi a tehnicii de luptă; a supraveghea permanent
cîmpul de luptă; a determina iscusit cele mai importante obiective şi a da comenzi
oportune de nimicire a acestora; a menţine armamentul şi tehnica de luptă în stare
combativă permanentă şi capacitatea grupei de a executa acţiunile de luptă în condiţiile
cînd inamicul aplică armament de nimicire în masă;
- ochitorul-operator a supraveghea permanent cîmpul de luptă; a descoperi la
timp obiectivele şi le nimici la comanda comandantului de pluton (de grupă) sau de
sinestătător; a opera priceput cu staţia radio şi instalaţia de intercomunicaţie; a pregăti,
a examina şi a aranja corect muniţiile; a verifica sistematic armamentul şi a-l menţine
în stare combativă permanentă;
- mecanicul-conductor (conducător) a folosi cu iscusinţă terenul la conducerea
MLI (TAB) în orice situaţii, orice anotimp, ziua şi noaptea; a trece obstacolele,
barajele şi cursurile de apă; a respecta locul stabilit în dispozitivul de luptă şi în cel de
marş al plutonului; a asigura cele mai favorabile condiţii pentru executarea focului cu
tunul (mitraliera); a raporta despre descoperirea obiectivelor şi a corecta focul; a
proteja MLI (TAB) contra tragerii de ochire a inamicului în timpul mişcării pe cîmpul
de luptă; a înlătura neajunsurile sau deteriorările la MLI (TAB);
- restul personal al grupei a acţiona coordonat în diferite genuri de luptă, în orice
situaţii, în orice anotimp, ziua sau noaptea; a supraveghea permanent cîmpul de luptă şi
a raporta comandantului de grupă despre obiectivele descoperite, la comanda
comandantului sau de sinestătător a le nimici cu foc; a folosi cu iscusinţă armamentul
şi tehnica de luptă, mijloacele de protecţie.
Ca rezultat al instrucţiei tactice, grupa trebuie să însuşască:
- a trece organizat la apărare din timp sau în timpul luptei, în lipsa contactului
nemijlocit cu inamicul sau în condiţiile de contact cu acesta;
- a duce ofensiva asupra inamicului ce se află în apărare din mişcare şi din
contactul nemijlocit cu acesta atît ziua cît şi noaptea;
- a executa marşuri şi transportări cu diferite tipuri de transport, avînd în vedere
intrarea în luptă sau în lipsa pericolului de ciocnire cu inamicul, de regulă, noaptea sau
în alte condiţii de vizibilitate limitată;

3
 - a efectua dispunerea secretă pe teren şi acţiunile privind siguranţa în staţionare,
precum şi acţiunile chibzuite în toate tipurile de asigurare de luptă.
Organizarea exerciţiilor de instrucţie tactică a grupei
Instrucţia tactică a grupei se efectuiează în conformitate cu cerinţele
Regulamentului de luptă a trupelor de uscat, cursurilor, instrucţiunilor, programelor
pregătirii de luptă, programuluii şedinţelor de pregătire ale companiei şi ale altor
documente călăuzitoare.
Instruirea individuală a ostaşului privind instruirea tactică se efectuiează pe
parcursul pregătirii efectivului de completare sosit recent. Forma principală de instruire
în acest caz sînt exerciţiile tactice de front unde se însuşeşte tehnica executării
procedeelor şi metodelor de acţiune a ostaşului în luptă.
La instrucţia tactică a grupei se folosesc următoarele forme de instruire:
exerciţiile tactice de front, exerciţiile tactice, exerciţiile practice, exerciţii în cîmp,
precum şi tragerea de luptă în componenţa grupei, perfecţionarea măsurilor privind
concordanţa de luptă a grupei se efectuiează în componenţa plutonului în cadrul
exerciţiilor în teren, aplicaţiilor tactice ale companiilor.
Exerciţiile tactice de front
Exerciţiile tactice de front constituie forma iniţială de instruire a ostaşului şi
prima treaptă a pregătirii de luptă a grupei. Metoda principală de instruire în cadrul
exerciţiilor tactice de front este exerciţiul (antrenamentul) privind executarea
procedeelor şi modurilor de acţiune. În caz de necesitate pot fi folosite explicaţiile şi
demonstraţiile. Fiecare procedeu şi mod de acţiune se execută la început pe elemente în
ritm încetinit, apoi în întregime în limitele timpului stabilit de normative. În caz de
nereuşită privitor executarea fermă a unui procedeu sau însuşirei calitativă şi completă
a unei sarcini de instruire, nu trebuie trecut la însuşirea următoarului procedeu.
Situaţia tactică se crează pentru executarea fiecărei sarcini de instruire separat şi
nu se îmbină într-o concepţie unică. Ea trebuie să fie simplă şi totodată, să asigure
executarea calitativă a sarcinii de instruire. Durata exerciţiilor tactice de front în cazul
grupei constituie de regulă trei ore şi include însuşirea a două-trei sarcini.
Exerciţiile tactice
Exerciţile tactic sînt destinate pentru concordanţa de luptă a grupei, pentru
perfecţionarea deprinderilor comandanţilor de grupe privind organizarea luptei şi
conducerea subalternilor în timpul executării misiunilor de luptă. Pe parcursul
efectuării exerciţiilor, sarcinile de instruire se execută în strictă succesiune de timp şi în
ritm propriu caracterului şi felului acţiunilor de luptă studiate în contextul unei situaţii
tactice unice.
Exerciţiile practice se efectuiează în scopul studierii şi însuşirii practice a
armamentului, tehnicii de luptă, aparatelor, mijloacelor de transmisiuni, perfecţionarea
deprinderilor practice dobîndite de către studenţi privind conducerea subunităţilor sau
formarea deprinderilor în timpul instrucţiilor cu personalul subordonat. Instrucţiile se
efectuiează de regulă prin metoda de antrenare.
Exerciţiile în cîmp
Exerciţiile în cîmp se efectuiează cu scopul consolidării şi perfecţionării
deprinderilor practice, îndemînărilor (iscusinţei) studenţilor în organizarea şi ducerea

4
luptei la etapa de săvîrşire a cursului de studiu. Pentru efectuarea lor din rîndul
studenţilor se numesc soldaţi, comandaţi de grupe.
Tragerea de luptă în componenţa grupei
Tragerea de luptă în componenţa grupei constituie forma superioară de instruire
a grupei în condiţii maxim apropiate de condiţiile de luptă. Lupta este destinată pentru
instruirea comandantului de grupă şi a personalului privind ducerea acţiunilor de luptă
cu un inamic real, executarea focului din mijloacele de foc din dotare. Tragerea de
luptă a grupei este efectuată de către lectorii Catedrei Militare.
Metoda principală de instruire în cadrul exerciţiilor tactice şi tragerii de luptă o
constituie lucrul practic al celor instruiţi privind executarea de către aceştia a
îndatoririlor funcţionale şi de serviciu, inclusiv şi efectuarea practică a şedinţelor de
foc.
Capitolul 1
Actele legislative şi normative în domeniul apărării.
Forţele Armate ale Republicii Moldova
1.1. Doctrina militară a Republicii Moldova
Dispoziţii generale
Doctrina militară a Republicii Moldova este determinată de politica ei externă şi
internă, de neutralitatea permanentă proclamată constituţional, are caracter exclusiv
defensiv, bazîndu-se pe următoarele priorităţi:
- în domeniul politic - soluţionarea paşnică a contradicţiilor apărute între state şi
excluderea confruntării militare prin eforturile colective ale ţărilor, pornind de la
principiile şi normele dreptului internaţional; stabilirea relaţiilor politice, economice şi
militare, care exclud lezarea suveranităţii şi independenţei statului;
- în domeniul military: - menţinerea capacităţii de apărare a statului la nivelul
care asigură securitatea militară; întărirea măsurilor de încredere, extinderea
colaborării militare reciproc avantajoase bazată pe principiile respectării suveranităţii,
independenţei şi neamestecului în treburile interne ale altor state.
Prevederile doctrinei militare servesc drept călăuză în coordonarea eforturilor
autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii militare.
Aspectul militar – politic.
Scopul principal al politicii militare a Republicii Moldova este asigurarea
securităţii militare a poporului şi statului, prevenirea războaielor şi conflictelor armate
prin mijloacele de drept internaţional.
Pentru atingerea acestui scop, Republica Moldova aplică un sistem de măsuri
care preconizează:
- la nivel global: - participarea la activitatea comunităţii mondiale în vederea
prevenirii războaielor şi conflictelor armate şi soluţionării paşnice a problemelor
litigioase; crearea condiţiilor care, în cazul unui pericol militar extern, vor asigura
realizarea dreptului republicii la asistenţa organizaţiilor internaţionale; participarea
activă la edificarea sistemului internaţional unic de securitate colectivă;
- la nivel regional: - stabilirea relaţiilor prieteneşti bilaterale şi multilaterale cu
statele din regiune, care vor asigura un nivel înalt de încredere reciprocă şi deschidere

5
în domeniul militar, precum şi ajutorul reciproc în cazul pericolului securităţii
colective;
- la nivel naţional: - crearea unui potenţial militar suficient pentru asigurarea
securităţii militare a statului.
Realizînd cursul său militar-politic, Republica Moldova:
- nu acceptă războiul (cu excepţia cazurilor de autoapărare) ca mijloc de atingere
a scopurilor politice;
- promovează o politică externă de pace;
- asigură securitatea militară fără a prejudicia securitatea altor state şi securitatea
generală;
- nu admite folosirea teritoriului propriu pentru acţiuni agresive contra altor state
şi pentru dislocarea trupelor străine, cu excepţia cazurilor prevăzute de acordurile
internaţionale privind la dislocarea contingentelor forţelor pacificatoare.
Republica Moldova consideră parteneri în activităţile de menţinere a păcii şi
securităţii internaţionale, de prevenire a conflictelor armate toate statele şi organizaţiile
internaţionale, politica cărora nu cauzează prejudicii intereselor ei şi nu contravine
Statutului Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pornind de la aceasta, Republica Moldova:
- respectă principiile inviolabilităţii frontierelor de stat şi reglementării paşnice a
litigiilor internaţionale;
- nu consideră nici un stat drept inamic al său;
- nu înaintează pretenţii teritoriale altor state şi nu acceptă nici un fel de pretenţii
teritoriale faţă de sine;
- nu admite utilizarea armatei sale pentru atingerea scopurilor politice în interesul
unor factori de răspundere, partide, organizaţii şi mişcări social-politice aparte;
- nu va începe prima acţiuni militare.
Totodată, Republica Moldova este nevoită să ţină cont de riscurile, ameninţările şi
pericolele la adresa securităţii ţării privind suveranitatea, independenţa şi integritatea
teritorială, inclusiv de cele care ţin de relaţiile nereglementate dintre diferite state din
regiune. Astfel de riscuri, ameninţări şi pericole la adresa securităţii ţării pot fi:
- pretenţii teritoriale ale altor state;
- tentative de amestec în treburile interne, de destabilizare a situaţiei politice
interne din republică;
- prezenţa pe teritoriul republicii a trupelor străine;
- activitatea organizaţiilor separatiste, orientarea spre violarea armată a integrităţii
teritoriale a republicii;
- crearea formaţiunilor militare ilegale.
Ţinînd cont de cele expuse, Republica Moldova îşi realizează dreptul inalienabil
la autoapărare şi îşi asigură securitatea militară prin toate mijloacele de care dispune,
prin urmare, consideră legal şi necesar a avea forţe frmate pentru apărarea

6
suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi altor interese vitale ale ţării dacă
va deveni obiectul unei agresiuni pentru localizarea şi lichidarea conflictelor armate,
precum şi a oricăror altor acte de violenţă militară în interiorul republicii care
periclitează orînduirea ei de stat.
Statul asigură crearea şi optimizarea cadrului legislativ al securităţii militare,
perfecţionează mecanismul elaborării politicii militare, al controlului asupra adoptării
deciziilor militar-politice, are grijă de pregătirea cetăţenilor şi Forţelor Armate pentru
apărarea Patriei, de creşterea prestigiului serviciului militar, de asigurarea socială a
militarilor.
Republica Moldova consideră drept sarcină primordială a statului activitatea
pentru puritatea mediului înconjurător şi, în legătură cu aceasta, acceptă numai acele
genuri de activităţi militare, armamente, tehnologii militare care nu pun în pericol
echilibrul ecologic. Ea nu produce, nu păstrează şi nu va procura arme de nimicire în
masă, precum şi nu va admite dislocarea, tranzitarea şi depozitarea pe teritoriul său a
mijloacelor de nimicire în masă care aparţin altor state.
Responsabilitatea pentru asigurarea securităţii militare a statului, perfecţionarea şi
dezvoltarea Forţelor Armate o poartă Preşedintele Republicii Moldova, Parlamentul şi
Guvernul.
Aspectul militar-organizatoric
Republica Moldova efectuează construcţia militară în volum suficient pentru
asigurarea securităţii militare a statului.
Pregătirea statului pentru apărare este asigurată pe timp de pace prin crearea
infrastructurii militare şi Forţelor Armate, a unui sistem stabil al administraţiei publice
şi militare, acumularea rezervelor resurselor materiale de mobilizare, precum şi prin
pregătirea din timp a economiei naţionale pentru asigurarea necesităţilor populaţiei şi
ale Forţelor Armate pe timp de război.
Infrastructura militară a republicii, structura şi efectivul Forţelor Armate,
înzestrarea şi pregătirea lor sînt determinate de caracterul pericolului militar posibil, nu
depăşesc, dar nu pot fi nici sub nivelul necesar pentru organizarea apărării eficiente a
statului.
Forţele Armate se compun din Armata Naţională, Trupele de grăniceri şi Trupele
de carbinieri, care au menirea să asigure securitatea militară, paza frontierei şi
menţinerea ordinii publice.
Conducerea supremă a Forţelor Armate este exercitată de Preşedintele Republicii
Moldova, Parlament şi Guvern; administrarea publică centrală de specialitate este
exercitată de ministerele în structurile cărora funcţionează unităţile şi instituţiile
militare; conducerea militară este exercitată de Marele Stat Major al Armatei
Naţionale, de Departamentul Trupelor de grăniceri şi Departamentul Trupelor de
carabinieri.
Pe timp de pace, Marele Stat Major al Armatei Naţionale elaborează planurile
operative şi de mobilizare ale Forţelor Armate, organizează pregătirea lor pentru
apărarea statului, iar în cazul apariţiei unui pericol militar sau pe timp de război acesta
se transformă în Marele Stat Major al Forţelor Armate pe lîngă Comandantul Suprem
al Forţelor Armate - Preşedintele Republicii Moldova şi conduce toate unităţile militare
pe parcursul organizării şi desfăşurării acţiunilor de apărare a ţării.

7
 Construcţia Forţelor Armate se efectuează în corespundere cu următoarele
principii:
- controlul democratic asupra sferei apărării, controlul asupra organelor de
conducere militară şi factorilor de răspundere ai Forţelor Armate de către autorităţile
publice supreme;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor de cetăţean, asigurarea protecţiei sociale a
militarilor în corespundere cu specificul serviciului militar;
- centralizarea conducerii militare şi conducerea unică pe baze legale; divizarea
atribuţiilor şi împuternicirilor ministerelor ca organe ale administraţiei publice centrale
de specialitate şi ale Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, Departamentului
Trupelor de grăniceri, Departamentului Trupelor de carabinieri ca organe de conducere
militară;
- corespunderea structurii de organizare a efectivului numeric şi de luptă al
trupelor cu sarcinile ce le revin, legislaţia, posibilităţile economiei naţionale, precum şi
cu obligaţiunile internaţionale ale Republicii Moldova;
- asigurarea unui nivel înalt al profesionalismului efectivului Forţelor Armate;
- asigurarea materială şi financiară prioritară a subunităţilor de luptă şi tehnice;
- completarea Forţelor Armate pe baza principiului mixt - atît prin recrutare, cît şi
prin contract, cu trecerea treptată în viitor la completarea trupelor în volum deplin pe
bază de contract;
- educaţia militaro-patriotică a tineretului, a efectivului Forţelor Armate pe baza
tradiţiilor de istorie militară;
- departidizarea Forţelor Armate.
Indicii calitativi ce caracterizează construcţia Forţelor Armate sînt: capacitatea de
luptă, eficacitatea, rezistenţa, mobilitatea, informatizarea, capacitatea de dirijare a
acţiunilor, capacitatea de manevră, vitalitatea, pregătirea de mobilizare şi de executare
a sarcinilor de luptă.
Asigurarea financiară a Forţelor Armate se efectuează exclusiv de la bugetul de
stat.
Înzestrarea tehnico-materială a Forţelor Armate se efectuează cu sisteme eficiente
de arme, tehnică militară şi specială, precum şi cu alt echipament, în cantităţile
necesare şi suficiente pentru realizarea sarcinilor ce le revin. Armamentul, tehnica
militară şi specială se procură după hotare, iar în cazuri justificate din punct de vedere
economic se produc în republică. Colaborarea tehnico-militară a Republicii Moldova
cu alte ţări este prerogativa statului şi se efectuează în baza legislaţiei în vigoare şi
acordurilor internaţionale la care republica este parte.
Sistemul de instruire şi educaţie a cadrelor militare pentru Forţele Armate este
parte componentă a sistemului de învăţămînt de stat şi asigură pregătirea cadrelor
militare în instituţiile de învăţămînt militar din republică şi de peste hotare, precum şi
din rîndurile absolvenţilor instituţiilor de învăţămînt civile, la cursuri speciale de
pregătire militară.
Temelia potenţialului militar al republicii o constituie Armata Naţională, care se
compune din trupe cu pregătire permanentă şi din rezervă de militari instruiţi.

8
Pregătirea şi folosirea lor combinată va permite a mobiliza în timp scurt şi a folosi
eficient resursele umane şi economice ale republicii în scopul reţinerii şi respingerii
posibile, localizării şi lichidării împreună cu Trupele de grăniceri şi Trupele de
carabinieri a conflictelor armate, precum şi contracarării altor pericole militare.
În cazul unei agresiuni împotriva Republicii Moldova, Armatei Naţionale îi revin
sarcinile de a respinge loviturile aeriene şi terestre ale inamicului şi de a cauza
distrugeri maximal posibile agresorului, de a nu admite pătrunderea lui în adîncul
teritoriului ţării şi de a crea condiţii pentru încetarea acţiunilor de luptă la un stadiu
începător şi încheierea păcii în condiţii ce corespund intereselor Moldovei.
Unităţi şi subunităţi aparte ale Armatei Naţionale pot fi utilizate în scopul
sprijinirii formaţiunilor Trupelor de grăniceri şi Trupelor de carabinieri la paza
frontierei de stat, la protecţia populaţiei contra violenţei armate, la localizarea, blocarea
raioanelor conflictelor posibile şi prevenirea ciocnirilor armate, la paza şi apărarea
obiectelor importante, precum şi formaţiunilor protecţiei civile la lichidarea avariilor,
catastrofelor şi calamităţilor naturale în corespundere cu legislaţia.
Caracterul local al acţiunilor militare posibile nu admite şi face lipsită de sens
utilizarea armei nucleare împotriva republicii. O agresiune armată împotriva Republicii
Moldova poate fi declanşată cu aplicarea mijloacelor convenţionale de distrugere şi va
fi respinsă prin acţiuni de apărare ale Armatei Naţionale cu organizarea şi desfăşurarea
concomitentă a apărării teritoriale pe o parte sau pe întreg teritoriul ţării. În acest caz
poate fi efectuată mobilizarea parţială sau generală a resurselor umane şi economice,
precum şi trecerea economiei naţionale şi autorităţilor administraţiei publice pe picior
de război.
Principalul gen al acţiunilor de luptă ale Armatei Naţionale, indiferent de forma
lor de declanşare şi desfăşurare, este apărarea efectuată de trupele de pregătire
permanentă şi unităţile apărării teritoriale în formă de operaţie de apărare. Totodată, o
atenţie deosebită se acordă apărării mobile.
În acelaşi timp, marile unităţi şi unităţi ale Armatei Naţionale vor fi pregătite
pentru desfăşurarea acţiunilor ofensive de luptă în cadrul operaţiei de apărare.
Conducerea generală a Armatei Naţionale este exercitată de Preşedintele
Republicii Moldova.
Conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale este exercitată de ministrul apărării
(de regulă, persoană civilă).
Conducerea operativă a Armatei Naţionale este exercitată de Marele Stat Major al
Armatei Naţionale. În cazul numirii în funcţia de ministru al apărării a unei persoane
civile, şeful Marelui Stat Major este concomitent şi Comandantul Armatei Naţionale.
Doctrina militară se va completa, concretiza şi se va perfecţiona în procesul
devenirii statului moldovenesc şi formării noului sistem de relaţii internaţionale.
În baza Doctrinei militare se elaborează Concepţia Construcţiei Forţelor Armate şi
legislaţia în problemele militare.
1.2. Destinaţia şi structura organizatorică a Forţelor Armate ale
Republicii Moldova
Forţele Armate constituie fundamentul întregului sistem de asigurare a securităţii
militare a statului. La baza reformei Forţelor Armate se află ideea creării unor trupe
regulate, bine pregătite şi dotate, cu un înalt nivel de profesionalism, optimizate

9
numeric, precum şi a rezervei.
Construcţia Forţelor Armate se efectuează pe baza următoarelor principii:
a) controlul democratic asupra Forţelor Armate;
b) conducerea unică şi centralizată;
c) asigurarea unui nivel înalt al profesionalismului efectivului Forţelor Armate;
d) completarea cu efectiv a Forţelor Armate după principiul mixt;
e) asigurarea materială şi financiară în conformitate cu necesităţile reale;
f) respectarea drepturilor şi libertăţilor, asigurarea protecţiei sociale şi juridice a
militarilor şi membrilor familiilor lor.
Misiunile strategice ale Forţelor Armate rezidă în realizarea capacităţilor militare
necesare garantării (prin folosirea, în ultimă instanţă, a mijloacelor militare)
suveranităţii, independenţei, unităţii, integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei
constituţionale, precum şi în continuarea eforturilor de pregătire pentru participarea la
operaţiunile de menţinere a păcii în conformitate cu angajamentele internaţionale ale
Republicii Moldova. Pornind de la aceste orientări fundamentale şi de la principiile
strategiei militare, obiectivele militare naţionale constau în următoarele:
a) prevenirea, descurajarea şi contracararea unei eventuale agresiuni împotriva
ţării;
b) sporirea contribuţiei la menţinerea stabilităţii în regiune.

Misiunile strategice ale Forţelor Armate pot fi grupate în trei categorii:

a) misiuni realizate pe timp de pace;
b) misiuni realizate în situaţii de criză;
c) misiuni realizate pe timp de război.
Pe timp de pace, Forţelor Armate le revin următoarele misiuni strategice:
a) pregătirea pentru curmarea unei eventuale agresiuni prin menţinerea capacităţii
de luptă a trupelor, prin dezvoltarea sistemului de conducere, prin pregătirea populaţiei
şi a economiei naţionale pentru mobilizare şi prin amenajarea operativă a teritoriului
pentru apărare;
b) participarea la operaţiunile multinaţionale de menţinere a păcii desfăşurate sub
egida ONU sau OSCE;
c) pregătirea pentru prevenirea crizelor interne, în cooperare cu instituţiile
corespunzătoare.
În situaţii de criză, Forţele Armate pot participa, în conformitate cu prevederile
legislaţiei în vigoare şi în cooperare cu alte instituţii de stat, la următoarele acţiuni:
a) prevenirea acţiunilor destabilizatoare;
b) neutralizarea elementelor terorist-diversioniste şi a altor formaţiuni armate
ilegale;
c) paza căilor de comunicaţie ce duc spre anumite obiective;

10
 d) prevenirea proliferării armelor convenţionale şi de distrugere în masă;
e) intervenţia în scopul protejării cetăţenilor şi a infrastructurii de bază.
Forţele Armate pot fi utilizate în cazul unor calamităţi naturale, avarii şi
catastrofe, la solicitarea Guvernului, în condiţiile legii.
Pe timp de război, misiunile Forţelor Armate se stabilesc în conformitate cu
obiectivul politic declarat şi cu evaluarea situaţiei strategice. Obiectivul politic trebuie
să fie definit de autorităţile publice constituţionale şi să reflecte voinţa poporului.
Structura şi efectivul Forţelor Armate, înzestrarea şi pregătirea lor sînt
determinate de caracterul pericolului militar posibil şi trebuie să corespundă nivelului
necesar pentru organizarea unei apărări garantate a ţării.
Forţele Armate se compun din Armata Naţională, Trupele de Grăniceri şi Trupele
de Carabinieri şi se menţin în componenţa şi structura care le permite, pe timp de pace,
de a fi garantul statalităţii, neutralităţii şi democraţiei constituţionale, iar din momentul
apariţiei premiselor unei agresiuni reale, de a se desfăşura în măsura care ar garanta
apărarea ţării şi constrîngerea agresorului de a renunţa la planurile sale.
Pentru timp de război se va prevedea o asemenea structură a Forţelor Armate a
cărei desfăşurare ar obliga agresorul să depună eforturi suplimentare considerabile
pentru realizarea intenţiilor sale, transformîndu-l într-un factor destabilizator în zonă,
fapt ce ar impune implicarea organismelor internaţionale competente în acţiunile de
stopare sau contracarare a unei eventuale agresiuni.
Componenta principală a Forţelor Armate este Armata Naţională, ale cărei
sarcini sînt de a respinge loviturile aeriene şi terestre ale forţelor agresoare, de a aduce
agresorului distrugeri maximal posibile, de a nu permite pătrunderea lui în adîncul
teritoriului ţării, de a crea premise pentru încetarea acţiunilor militare şi încheierea
păcii în condiţii care corespund intereselor naţionale ale Republicii Moldova.
Trupele de Grăniceri asigură securitatea militară a statului prin executarea
misiunilor de pază a frontierei de stat şi pregătirea trupelor pentru participarea la
acţiuni de luptă în conformitate cu planul de aplicare a Forţelor Armate.
Pe timp de pace, Trupele de Grăniceri activează în componenţa Departamentului
Trupelor de Grăniceri de pe lîngă Guvern. Din momentul declarării stării de asediu sau
a stării de război, Trupele de Grăniceri trec în subordonarea operativă a Statului Major
General al Forţelor Armate şi, în caz de necesitate, sînt folosite ca unităţi (subunităţi)
de trupe terestre.
Trupele de Carabinieri asigură securitatea militară a statului prin executarea
misiunilor de menţinere a ordinii constituţionale şi de drept, de pază a obiectivelor
importante şi de pregătire a trupelor pentru participarea la acţiuni de luptă în
conformitate cu planul de aplicare a Forţelor Armate.
Pe timp de pace, Trupele de Carabinieri activează în componenţa
Departamentului Trupelor de Carabinieri al Ministerului Afacerilor Interne. Din
momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Trupele de Carabinieri trec
în subordonarea operativă a Statului Major General al Forţelor Armate şi asigură
menţinerea regimului stării de asediu sau de război, paza şi apărarea obiectivelor de
importanţă de stat şi a celor ale infrastructurii militare, contracararea tentativelor de
destabilizare a ordinii constituţionale, distrugerea grupelor diversioniste şi a
desanturilor inamicului.

11
 Pe timp de pace, Trupele de Grăniceri şi Trupele de Carabinieri activează în
structura şi conform planurilor de aplicare, aprobate de conducerea departamentelor
respective, incluzînd unele elemente ale pregătirii de luptă determinate de Statul Major
General al Forţelor Armate.
Din punct de vedere operativ-tactic, Forţele Armate sînt constituite din trupe de
gătinţă permanentă şi trupe de rezervă.
Trupele de gătinţă permanentă includ:
a) unităţile şi subunităţile cu capacitate permanentă de intervenţie (de reacţie
rapidă) ale Armatei Naţionale, ale Trupelor de Grăniceri şi ale Trupelor de Carabinieri,
completate cu efectiv şi tehnică potrivit statelor de război şi capabile să-şi
îndeplinească misiunile conform destinaţiei. Structura şi efectivul lor se determină de
către Statul Major General al Forţelor Armate şi se aprobă de Comandantul Suprem al
Forţelor Armate;
b) unităţile şi subunităţile cu capacitate redusă de intervenţie, care au nevoie de
10-15 zile pentru completarea cu efectiv şi cu tehnică şi pentru închegarea de luptă în
vederea îndeplinirii misiunilor conform destinaţiei.
Trupele de rezervă includ organele de conducere şi unităţile terestre create din
momentul declarării în stat a stării de asediu sau a stării de război, care au nevoie de
30-40 de zile pentru completarea cu militari din rezerva activă şi cu tehnică şi pentru
închegarea de luptă în vederea folosirii lor conform destinaţiei.
Trupele de rezervă se desfăşoară în conformitate cu Planul de mobilizare a
Forţelor Armate. Componenţa, structura, principiile de completare, pregătire,
desfăşurare şi aplicare ale trupelor de rezervă se stabilesc de către Statul Major General
al Forţelor Armate.
Completarea cu efectiv a Forţelor Armate se efectuează pe baza principiului mixt,
cu perspectiva completării unităţilor cu capacitate permanentă de intervenţie (de reacţie
rapidă) preponderent cu militari prin contract.
Completarea unităţilor cu capacitate redusă de intervenţie se efectuează pe baza
principiului mixt, precum şi cu rezervişti prin contract.
Preşedintele Republicii Moldova este Comandantul Suprem al Forţelor Armate şi
poartă răspundere pentru starea sistemului naţional de apărare în limitele
împuternicirilor prevăzute de Constituţie şi de alte acte normative.
Preşedintele Republicii Moldova are următoarele atribuţii:
a) exercită conducerea generală a sistemului naţional de apărare şi coordonează
activitatea autorităţilor administraţiei publice în domeniul apărării naţionale;
b) prezintă Parlamentului spre aprobare proiectele:
- concepţiei securităţii naţionale;
- doctrinei militare a statului;
- structurii generale şi efectivelor componentelor Forţelor Armate;
- Regulamentului disciplinei militare al Forţelor Armate;

12
 c) aprobă:
- regulamentul Consiliului Suprem de Securitate;
- regulamentul Marelui Stat Major;
- programele şi planurile privind construcţia şi dezvoltarea Forţelor Armate;
- planul de mobilizare a Forţelor Armate;
- planul de întrebuinţare a Forţelor Armate;
- regulamentele militare;
d) coordonează activitatea de colaborare militară internaţională;
e) efectuează conducerea generală privind acumularea resurselor pentru
necesităţile sistemului naţional de apărare;
f) emite decrete privind încorporarea cetăţenilor în serviciul militar în termen şi în
cel cu termen redus şi trecerea lor în rezervă;
g) poartă tratative, încheie tratate internaţionale în domeniul militar în numele
Republicii Moldova şi le prezintă, în modul stabilit prin lege, spre ratificare
Parlamentului;
h) înaintează Parlamentului propuneri privind participarea cu efective, armament
şi tehnică militară la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii sau în scopuri
umanitare;
i) numeşte în şi destituie din funcţie, în modul stabilit de legislaţie, ofiţerii
Comandamentului Suprem al Forţelor Armate şi viceminiştrii apărării;
j) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
k) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie.
Pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, în calitate de organ consultativ,
activează, pe timp de pace, Consiliul Suprem de Securitate, care elaborează şi prezintă
recomandări în probleme ce ţin de asigurarea apărării naţionale.
Atribuţiile şi activitatea Consiliului Suprem de Securitate sînt reglementate de
regulamentul acestuia, aprobat prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova.
Din momentul declarării stării de asediu sau a stării de război, Consiliul Suprem
de Securitate se transformă în Consiliul Suprem de Apărare şi activează în
conformitate cu atribuţiile prevăzute de legislaţie. În această perioadă, în unităţile
administrativ-teritoriale de nivelul al doilea se formează consilii teritoriale de apărare
subordonate Consiliului Suprem de Apărare.
Guvernul răspunde de organizarea activităţilor şi de realizarea măsurilor privind
apărarea naţională în limitele împuternicirilor prevăzute de legislaţie.
Guvernul are următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea ministerelor şi a altor autorităţi ale administraţiei
publice pentru realizarea măsurilor de asigurare a capacităţii de apărare a ţării;
b) asigură alocarea şi utilizarea, în condiţiile legii, a resurselor financiare şi
materiale necesare organizării, înzestrării şi mobilizării Forţelor Armate, întreţinerii şi
pregătirii trupelor, menţinerii în stare de operativitate a tehnicii şi armamentului,

13
pregătirii pentru mobilizare a economiei naţionale;
c) elaborează şi realizează programele de stat privind construcţia şi dezvoltarea
Forţelor Armate, direcţiile principale ale colaborării militare internaţionale;
d) propune spre aprobare volumul alocaţiilor bugetare pentru necesităţile apărării;
e) asigură încorporarea anuală a cetăţenilor în serviciul militar în termen şi în cel
cu termen redus;
f) asigură, pe timp de pace, constituirea rezervelor materiale necesare pe timp de
război;
g) elaborează şi înaintează Parlamentului spre aprobare planul de mobilizare a
economiei naţionale, stabileşte sarcinile ce revin ministerelor, departamentelor şi
agenţilor economici în conformitate cu acest plan;
h) creează şi desfiinţează instituţii de învăţămînt militar;
i) ia hotărîri privind asigurarea cu pensii a cetăţenilor eliberaţi din serviciul
militar, privind protecţia socială şi juridică a militarilor şi a membrilor familiilor lor, a
cetăţenilor care trec pregătirea în cadrul rezervei, precum şi a membrilor familiilor
militarilor căzuţi, decedaţi sau daţi dispăruţi în timpul îndeplinirii serviciului militar, în
conformitate cu legislaţia;
j) asigură îndeplinirea tratatelor internaţionale în domeniul militar;
k) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie.
Ministerul Apărării este autoritatea publică centrală de specialitate, care
organizează, coordonează şi conduce activităţile în domeniul apărării naţionale şi este
responsabil de construcţia şi dezvoltarea Armatei Naţionale şi de pregătirea ei pentru
executarea misiunilor de apărare a ţării.
Ministerul Apărării are următoarele atribuţii:
a) studiază şi apreciază situaţia politico-militară, determină riscurile şi
ameninţările cu caracter militar, necesităţile ce ţin de asigurarea apărării naţionale şi
propune autorităţilor publice competente măsurile privind organizarea şi pregătirea
sistemului naţional de apărare;
b) participă la elaborarea doctrinei militare, a direcţiilor principale ale politicii de
apărare şi a principiilor construcţiei militare, la întocmirea propunerilor privind
completarea şi perfecţionarea cadrului normativ în domeniul apărării, la formarea
bugetului militar;
c) organizează cercetările ştiinţifice în domeniul militar, asigură implementarea
rezultatelor acestora în activitatea Armatei Naţionale;
d) planifică, organizează şi exercită controlul asupra activităţilor de menţinere a
capacităţii permanente de luptă şi de mobilizare a Armatei Naţionale pentru
îndeplinirea sarcinilor conform destinaţiei;
e) asigură financiar Armata Naţională, în modul stabilit de legislaţie, din contul
alocaţiilor bugetului de stat şi al mijloacelor extrabugetare;
f) realizează măsuri pentru înzestrarea cu armament, tehnică şi resurse tehnico-

14
materiale în volumul necesar; este principalul beneficiar de stat în ce priveşte
achiziţionarea, crearea, fabricarea, repararea şi testarea armamentului, a tehnicii
militare şi a altor bunuri tehnico-militare; realizează excedentul neutilizat de tehnică
militară, armament şi alte bunuri în conformitate cu legislaţia;
g) colaborează cu ministerele, cu alte autorităţi ale administraţiei publice şi cu
agenţii economici în ce priveşte fabricarea unor tipuri de armament, tehnică şi altor
produse cu destinaţie militară;
h) conduce activitatea organelor administrativ-militare, desfăşoară încorporarea
cetăţenilor în serviciul militar în termen sau în cel cu termen redus, chemarea lor la
concentrări militare, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, la declararea mobilizării,
precum şi trecerea în rezervă sau demobilizarea lor;
i) organizează pregătirea efectivului Armatei Naţionale pentru îndeplinirea
sarcinilor ce îi revin;
j) organizează, în comun cu alte autorităţi ale administraţiei publice în care este
prevăzut serviciul militar, activitatea instituţiilor de învăţămînt militar, pregătirea,
reciclarea şi recalificarea cadrelor militare în instituţiile de învăţămînt din ţară şi din
străinătate;
k) angajează personalul militar şi civil necesar îndeplinirii sarcinilor ce îi revin;
l) realizează măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de îndeplinire a
serviciului de către militari, organizează activitatea instituţiilor medicale din subordine,
elaborează planuri privind construcţiile capitale şi asigură realizarea lor;
m) asigură plata pensiilor cetăţenilor care au îndeplinit serviciul militar prin
contract în cadrul Armatei Naţionale, protecţia socială şi juridică a militarilor şi a
membrilor familiilor lor, în conformitate cu legislaţia;
n) stabileşte şi întreţine relaţii internaţionale de colaborare în conformitate cu
atribuţiile ce îi revin;
o) întreţine relaţii cu publicul, cu organizaţiile obşteşti, realizează măsuri de
informare a societăţii asupra activităţii Armatei Naţionale;
p) îndeplineşte alte atribuţii în domeniul apărării naţionale prevăzute de legislaţie.
Modul de organizare şi structura Ministerului Apărării se stabilesc de Guvern.
Cerinţele Ministerului Apărării în domeniul apărării naţionale sînt executorii
pentru toate autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, pentru instituţiile
publice, agenţii economici şi cetăţenii Republicii Moldova.
Pe timp de pace şi de război, conducerea Forţelor Armate se efectuează de către
Comandamentul Suprem al Forţelor Armate în frunte cu Preşedintele Republicii
Moldova - Comandant Suprem al Forţelor Armate.
Întru îndeplinirea atribuţiilor sale, Comandantul Suprem al Forţelor Armate emite
ordine şi directive, obligatorii pentru întreg efectivul Forţelor Armate.
În componenţa Comandamentului Suprem intră, de asemenea, ministrul apărării,
şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, comandantul Trupelor de Grăniceri,
comandantul Trupelor de Carabinieri.
Ministrul apărării este locţiitorul Comandantului Suprem al Forţelor Armate.

15
 Organul principal care asigură Comandamentului Suprem, pe timp de pace şi de
război, planificarea, organizarea, comanda şi controlul trupelor Forţelor Armate la
pregătirea lor şi la executarea misiunilor de apărare a ţării este Statul Major General al
Forţelor Armate condus de şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.
Statul Major General al Forţelor Armate se constituie în baza Marelui Stat
Major al Armatei Naţionale şi activează conform regulamentului aprobat de
Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
În componenţa Statului Major General al Forţelor Armate intră, de asemenea,
şefii statelor majore ale Trupelor de Grăniceri şi Trupelor de Carabinieri, alte persoane
cu funcţii de răspundere numite de Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
Conducătorii componentelor Forţelor Armate, conducătorii structurilor de stat ce
au în componenţa lor subdiviziuni militarizate sau speciale sînt obligaţi să prezinte, la
cererea şefului Statului Major General, date despre starea trupelor (subdiviziunilor) din
subordine şi propuneri pentru întrebuinţarea lor în sprijinul Forţelor Armate în operaţii
(acţiuni) de apărare sau pentru executarea altor misiuni date de Comandantul Suprem
al Forţelor Armate.
Departamentul Trupelor de Grăniceri şi Departamentul Trupelor de
Carabinieri al Ministerului Afacerilor Interne efectuează conducerea unităţilor
(subunităţilor) din subordine privind executarea misiunilor ce le revin în conformitate
cu Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova şi Legea cu privire la trupele
de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne şi asigură pregătirea
acestor unităţi (subunităţi) pentru participarea la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării în
conformitate cu Planul de întrebuinţare a Forţelor Armate.
La declararea stării de asediu sau de război, unităţile (subunităţile) Trupelor de
Grăniceri şi ale Trupelor de Carabinieri participă la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării
sub conducerea Statului Major General al Forţelor Armate.
1.3. Destinaţia şi componenţa Armatei Naţionale a Republicii Moldova
Armata Naţională este componenţa de bază a Forţelor Armate, care asigură, pe
timp de pace şi de război, integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor tuturor
forţelor care participă la acţiunile de apărare a ţării.
Misiunea principală a Armatei Naţionale constă în asigurarea apărării naţionale
prin prevenirea, contracararea şi anihilarea ameninţărilor şi agresiunilor cu caracter
militar îndreptate împotriva ţării.
Armata Naţională se foloseşte în corespundere cu destinaţia ei constituţională în
scopul garantării suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării şi
democraţiei constituţionale.
Folosirea Armatei Naţionale în soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de
apărarea statului se efectuează în exclusivitate în temeiul hotărîrii Parlamentului, iar în
situaţii extreme, prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova.
Participarea unor unităţi (subunităţi) ale Armatei Naţionale în afara teritoriului
ţării cu efective, armament şi tehnică militară la exerciţii militare comune cu unităţi
militare ale altor state se aprobă de către Comandantul Suprem al Forţelor Armate.
Conducerea nemijlocită a Armatei Naţionale este exercitată de ministrul apărării
prin intermediul Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.
Atribuţiile şi competenţele Marelui Stat Major al Armatei Naţionale sînt

16
determinate de regulamentul acestuia, aprobat de ministrul apărării.
Ministrul apărării este comandantul Armatei Naţionale.
În cazul numirii în funcţia de ministru al apărării a unei persoane civile, şeful
Marelui Stat Major al Armatei Naţionale devine concomitent şi comandantul Armatei
Naţionale.
Structura generală şi efectivul Armatei Naţionale şi a instituţiilor Ministerului
Apărării se aprobă de către Parlament.
Ministrul apărării se învesteşte cu dreptul de a modifica structura organizaţională
a statelor Armatei Naţionale şi a instituţiilor Ministerului Apărării în limitele aprobate
ale structurii generale şi ale efectivului.
Conform gradului de pregătire, Armata Naţională include:
a) forţe operaţionale (cu capacitate permanentă de intervenţie);
b) forţe cu efectiv redus (cu capacitate redusă de intervenţie);
c) unităţi nou-formate (de rezervă).
Forţele operaţionale includ unităţi militare (subunităţi) completate cu efectiv,
armament şi tehnică la un nivel ce asigură executarea misiunilor specifice.
Forţele cu efectiv redus includ mari unităţi şi unităţi militare (subunităţi), baze,
depozite de păstrare a armamentului, tehnicii şi patrimoniului militar, care au nevoie de
completare cu efectiv, armament şi tehnică, precum şi de interoperabilitate în vederea
îndeplinirii misiunilor ce le revin.
Unităţile nou-formate includ unităţi militare de luptă şi de asigurare ce se
constituie conform Planului de mobilizare a Forţelor Armate.
Atribuirea forţelor (unităţilor militare) la categoria funcţională respectivă se face
de către ministrul apărării.
Сapitolul 2
Bazele luptei moderne de arme întrunite
2.1. Esenţa, tipurile şi cerinţele înaintate faţă de lupta modernă de arme
întrunite
Esenţa luptei moderne de arme întrunite
Esenţa luptei moderne de arme întrunite constă în deosebirea ei de alte fenomene
şi procese ale luptei armate, în primul rînd, de luptele care se duceau în războaiele
precedente.
Din timpurile străvechi pînă la apariţia armelor de foc, esenţa luptei era instruirea
corp la corp a luptătorilor înarmaţi cu arme speciale.
Odată cu apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea armelor de foc, un element de
mare însemnătate devine focul care a dat posibilitate părţilor organizate de a duce lupta
la distanţă, fără un contact nemijlocit (dar nici excluzînd aceasta) şi în acest mod s-a
mărit amploarea spaţială, suprafaţa de acţiuni, care la fel a fost esenţială pentru
evoluţia societăţii şi domeniului militar.
Înzestrarea în masă a trupelor cu artilerie, mitraliere, întrebuinţarea tancurilor şi
aviaţiei a condus de faptul, că succesul pe cîmpul de luptă a devenit posibil în
rezultatul eforturilor concordate, comune ale subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi
ale tuturor genurilor de arme folosite în luptă. Lupta a început să capete trăsături de

17
luptă de arme întrunite, amploarea spaţială, suprafaţa (teritoriul) de acţiuni ale ei s-au
mărit şi mai mult.
Lupta – confruntarea armată şi organizată a subunităţilor şi unităţilor dintre
părţile beligerante (luptătoare sau opuse) pentru obţinerea victoriei. Ea este forma de
bază a acţiunilor tactice a trupelor şi prezintă lovituri, foc şi manevră, care sînt
coordonate după scop, loc şi timp, în scopul nimicirii (distrugerii) inamicului sau
luarea prizonierilor, cucerirea raioanelor importante (aliniamentelor, obiectivelor) în
ofensivă sau menţinerea lor în apărare, precum şi îndeplinirea altor misiuni tactice.
Esenţa ei constă în cauzarea (producerea) unei lovituri de foc inamicului şi în
ruperea apărării de poziţie cu dezvoltarea ulterioară a succesului în lupta de ofensivă
sau în provocarea loviturii de foc inamicului care înaintează în combinare cu
menţinerea trainică a poziţiilor ocupate în apărare.
2.2 Tipurile luptei de arme întrunite.
Deoarece forţele armate ale tuturor statelor sînt dotate cu diferite tipuri de tehnică
modernă, armament puternic, lupta poate să se desfăşoare în diferite condiţii: pe uscat,
pe apă şi în aer.
De aceea lupta poate fi:
- aeriană, care se desfăşoară în aer cu mijloacele aeriene;
- antiaeriană, care se duce cu mijloacele antiaeriene împotriva ţintelor aeriene a
inamicului;
- maritimă, care se desfăşoară pe apă (mare, rîu, ocean) cu mijloacele maritime;
- de arme întrunite, care se desfăşoară cu întrebuinţarea diferitelor genuri de
arme.
Lupta modernă a trupelor de uscat este lupta de arme întrunite, deoarece participă
subunităţile şi unităţile tuturor genurilor de armă şi armă specială, aviaţia, iar în
apropiere de litoral şi trupele maritime.
Scopul luptei este nimicirea sau capturarea personalului inamicului, distrugerea
sau capturarea armamentului şi tehnicii de luptă şi înfrîngerea voinţei lui de a opune
rezistenţă mai departe.
Scopul se atinge prin următoarele momente:
- executarea unor lovituri puternice a tuturor tipurilor de arme;
- acţiunile active şi hotărîtoare ale subunităţilor şi unităţilor îmbinate cu
efectuarea unei manevre îndrăzneţe (curajoase);
- încordarea deplină a eforturilor morale şi fizice ale efectivului, gradului lui de
închegare (coeziune) de luptă şi voinţei de a obţine victoria (de a învinge).
Începînd cu anii 50 ai secului XX, odată cu introducerea în dotarea unui şir de
state a armei nucleare, apoi şi a rachetelor, caracterul luptei de arme întrunite s-a
schimbat esenţial. De aceea lupta modernă de arme întrunite poate să se desfăşoare în
condiţiile:
- cu întrebuinţarea armei nucleare şi altor mijloace de nimicire în masă;
- cu întrebuinţarea numai a armei obişnuite.

18
 În condiţiile de întrebuinţare a armelor obişnuite (clasice) metoda de bază de
ducere a luptei este nimicirea (distrugerea) consecutivă a grupărilor inamicului.
Aici o deosebită importanţă au:
- eficienţa loviturii cu foc a inamicului concomitent cu acţiunile asupra rezervelor
lui şi obiectivelor importante în adîncime (din spatele lui);
- concentrarea la timp a mijloacelor şi forţelor pentru menţinerea poziţiilor şi
raioanelor importante şi acumularea eforturilor pentru dezvoltarea succesului în
direcţia principală.
Componentele principale ale luptei moderne de arme întrunite sînt:
- lovitura;
- focul;
- manevra.
Lovitura – nimicirea concomitentă a grupărilor de trupe şi obiective ale
inamicului prin acţiuni puternice asupra lor cu toate mijloacele şi trupele.
Tipurile de lovitură:
a) după tipul de armament folosit şi forţele participante:
- nucleare;
- de foc;
- lovituri cu trupe.
b) după mijloacele de transportare:
- de rachete;
- de artilerie;
- de aviaţie.
c) după cantitatea mijloacelor ce participă şi a obiectivelor de nimicire:
- masate;
- grupate;
- izolate.
Focul – constituie mijlocul principal al subunităţilor pentru nimicirea inamicului.
Focul înseamnă nimicirea inamicului din diferite tipuri de arme. Se execută cu scopul
nimicirii, neutralizării şi hărţuirii inamicului, distrugerea obiectivelor acestuia şi
îndeplinirea misiunii de luptă de către subunităţi. Eficacitatea focului în timpul luptei
se realizează prin mascarea lui, executarea prin surprindere, precizie şi conducerea
iscusită a lui.
Rolul focului în lupta modernă de arme întrunite a crescut esenţial. Focul
pregăteşte şi însoţeşte lovitura trupelor, asigură dezvoltarea ei rapidă, creează condiţiile
necesare pentru executarea manevrei.
Puterea acţiunii prin foc constă în coordonarea focului artileriei, loviturilor
aviaţiei, elicopterelor de luptă, rachetelor cu încărcătură obişnuită, precum şi a focului
subunităţilor de tancuri şi infanterie motorizată. Posibilităţile sporite ale mijloacelor de

19
foc permit ducerea luptei de foc îndepărtată. La rîndul său, tendinţa creşterii rolului
luptei de foc îndepărtat are o mare influenţă asupra caracterului luptei de arme întrunite
şi procedeele de ducere a ei.
Focul se clasifică astfel:
a) după misiunile tactice ce le îndeplineşte:
- de nimicire;
- de neutralizare;
- de extenuare;
- de distrugere;
- de fumizare (orbire);
b) după categoriile de armament:
- foc de arme cu glonţ (de infanterie);
- din tancuri;
- din ML;
- din TAB;
- foc de artilerie;
- foc de aruncătoare de mine;
- complexe (instalaţii) de rachete antitanc dirijate;
- alte tipuri de arme şi rachete;
c)după procedeele de executare:
- prin ochire directă;
- prin ochire semidirectă;
- prin poziţiile de trageri acoperite (ochire indirectă);
d) după intensitatea tragerii:
- cu tiruri (împuşcături) izolate;
- cu rafale scurte şi lungi;
- foc pumnal;
- foc metodic;
- foc de salve ş.a.;
e) după direcţia tragerii:
- frontal;
- de flanc;
- încrucişat;

20
 g) după metodele de executare:
- de pe loc;
- din opriri;
- din mers ş.a.;
h) după tipul de executare:
- asupra unei ţinte izolate;
- concentrat;
- de baraj ş.a.
Manevra este mişcarea organizată a unităţilor şi subunităţilor în timpul luptei într-
o direcţie nouă cu scopul ocupării unei poziţii mai avantajoase faţă de inamic şi crearea
(realizarea) unei grupări de forţe şi mijloace necesare în locul şi la timpul stabilit,
precum şi transferarea (schimbul) direcţiei (mascarea, repartiţia) loviturilor şi focului
pentru nimicirea mai eficace a inamicului, respingerea acţiunilor lui sau ieşirea de sub
loviturile acestuia.
Succesele manevrei constă în aplicarea la timp şi cît mai completă a efectelor
nimicirii (distrugerii) prin foc a inamicului.
Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia eşalonului superior,
să corespundă misiunii şi să se execute în ascuns, la timp şi prin surprindere.
Aşadar, manevrele pot fi:
- cu subunităţil (cu forţele şi mijloacele);
- cu focul;
- cu loviturile.
Cele mai simple tipuri de manevră cu subunităţile sînt:
- învăluirea;
- ocolirea;
- îmbinarea lor;
- retragerea.
De regulă învăluirea, ocolirea şi îmbinarea lor se efectuează în timpul luptei de
ofensivă (luptei de întîlnire, contraatacului).
Retragerea se efectuează în lupta de apărare şi numai cu permisiunea
comandantului superior.
Manevra de învăluire este o manevră efectuată de trupe cu scopul ieşirii şi lovirii
inamicului în flanc. Ea se efectuează îmbinînd focu şi acţiunile tactice.
Manevra de ocolire este o manevră mai adîncă ce se realizează cu scopul ieşirii şi
lovirii inamicului din spate. Ea se realizează printr-o cooperare tactică cu subunităţile,
care acţionează din faţă (front) şi desantul tactic.
Manevra de retragere se efectuează cu scopul scoaterii trupelor sale de sub
loviturile inamicului şi ocupării unei poziţii mai avantajoase.

21
 Pentru executarea manevrei se folosesc rezultatele nimicirii cu foc a inamicului,
flancurile deschise, intervalele, cutele de teren, căile de acces ascunse, aerosolii
(fumurile), iar în apărare, în afară de aceasta, tranşeele şi şanţurile de comunicaţie.
Executarea bruscă a manevrei se efectuează prin organizarea ei în termen scurt,
deplasarea rapidă a unităţilor, deplăsarea din mers a diferitelor obstacole şi puncte de
rezistenţă a inamicului prin folosirea trupelor pe calea aerului, prin asigurarea
multilaterală calitativă şi oportună.
Manevra cu focul se foloseşte pentru nimicirea mai eficace a inamicului.
Există următoarele tipuri de manevră cu focul:
- concentrarea focului asupra unui obiectiv important;
- transferarea focului;
- repartizarea (distribuirea) focului.
Concentrarea focului se foloseşte pentru distrugerea mai eficace, într-un timp cît
mai scurt a unei ţinte (a unui obiectiv) periculoase sau importante şi se efectuează cu
toate mijloacele subunităţilor sau cu o bună parte din ele asupra unei ţinte importante
sau asupra personalului ce se află pe o suprafaţă limitată. Concentrarea focului se
efectuează la comanda comandantului subunităţii.
Transferul focului constă în orientarea oportună a lui asupra unui nou obiectiv
important. Asupra obiectivelor indicate de eşalonul superior, transferul focului se
execută imediat.
Transferul focului se foloseşte în cazul necesităţii schimbării direcţiei de ducere a
focului sau distanţei pentru nimicirea altei ţinte.
Repartizarea (distribuirea) focului se foloseşte în cazul necesităţii ducerii focului
simultan asupra cîtorva ţinte.
Repartizarea focului constă în stabilirea obiectivelor şi procedeelor de tragere
pentru executarea concomitentă a focului cu mai multe mijloace de foc din cadrul
subunităţilor asupra cîtorva obiective. La repartizarea focului prioritate, li se va da
nimicirii blindatelor artileriei şi rachetelor dirijate antitanc.
Pentru executarea focului asupra fiecărui obiectiv e necesar a alege acele mijloace
de foc, care vor asigura nimicirea într-o măsură mai mare.
2.3 Cerinţele luptei moderne de arme întrunite
Cerinţele luptei moderne de arme întrunite înaintate faţă de trupe provin din
caracteristicile ei, şi fiind următoarele:
- executarea permanentă a observării şi cercetării;
- folosirea eficientă a armamentului, tehnicii militare, mijloacelor de protecţie şi
de mascare;
- mobilitatea înaltă şi nivelul înalt de organizare;
- încordarea deplină a tuturor eforturilor fizice şi morale;
- voinţa neclintită de a învinge inamicul;
- deisciplina militară fermă;
- nivelul înalt al închegării de luptă;

22
 - starea gata a armamentului şi tehnicii;
- executarea acţiunilor prin surprindere şi prevenirea surprinderii;
- organizarea şi conducerea cu componenţa acţiunilor de luptă;
- aprovizionarea completă şi la timp a subunităţilor cu toate cele necesare.
Aceasta se obţine astfel:
- prin menţinerea permanentă a nivelului stării de pregătire în vederea luptei;
- prin cunoaşterea multilaterală a inamicului şi devansarea lui în acţiuni;
- prin nimicirea oportună (la timp) a mijloacelor de nimicire în masă;
- prin nimicirea eficientă cu foc a inamicului;
- prin concentrarea cu pricepere (cu iscusinţă) a eforturilor principale a trupelor în
direcţia principală;
- prin cooperare precisă (exactă) a tuturor forţelor şi mijloacelor;
- printr-o protecţie (apărare) antiaeriană a trupelor sigure;
- prin producerea loviturii cu rapiditate pe toată adîncimea dispozitivului de luptă
a inamicului;
- prin executarea cu iscusinţă a manevrei cu toate forţele şi mijloacele;
- prin surprindere;
- prin continuitatea ducerii acţiunilor de luptă;
- prin iniţiativă şi modul de acţiuni creator;
- prin dispersarea trupelor şi folosirea judicioasă a posibilităţilor de protecţie a
terenului;
- prin iscusinţa de care dau dovadă dispozitivele de marş şi dispozitivele
premergătoare de luptă;
- prin organizarea bine chibzuită a conducerii subunităţilor şi asigurării acţiunilor
de luptă a lor;
- prin îndeplinirea conştiincioasă de către toţi militarii a datoriei militare;
- prin fermitate, dîrzenie, vitejie, curaj şi voinţă neclintită de a învinge inamicul în
orice condiţii;
- prin cunoaşterea de către comandanţi a subordonaţilor săi;
- prin contactul personal cu ei, atenţia faţă de nevoile şi cerinţele lor, greutăţile cu
care se confruntă în luptă;
- prin exigenţa înaltă faţă de subordonaţi.

Condiţiile de ducere şi trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme

întrunite
Lupta modernă de arme întrunite poate să se ducă în condiţiile:
- de folosire numai a armei obişnuite (clasice);

23
 - de folosire a armei nucleare şi altor mijloace de nimicire.
Metodele de ducere a luptei moderne sau ordinea de acţiune a forţelor şi mijloacelor
pentru îndeplinirea misiunilor puse depind de situaţie şi tipurile de armament
întrebuinţat.
Metoda de bază a ducerii luptei cu folosirea numai a armei clasice (obişnuite) este
nimicirea succesivă a subunităţilor inamicului.
Astfel, o importanţă deosebită va avea:
- nimicirea sigură cu foc a inamicului care opune rezistenţă, totodată, şi acţiunea
de foc asupra rezervelor inamicului şi obiectivelor importante din adîncime;
- concentrarea la timp a forţelor şi mijloacelor pentru menţinerea raioanelor
importante, poziţiilor şi acumularea eforturilor privind obţinerea victoriei pe direcţia
principală;
- pregătirea permanentă de luptă a trupelor pentru acţiunile în condiţiile de
folosire a ANM.
Trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme întrunite
Fiecare luptă din cadrul aceliaşi operaţii are particularităţile caracteristice numai
ei, determinate de condiţiile concrete ale situaţiei. Cu toate acestea, luptei de arme
întrunite, ca un fenomen al luptei armate, indiferent de tipul şi condiţiile desfăşurării, îi
sînt caracteristice şi unele particularităţi unice.
Dotarea trupelor cu armament modern, cu tehnică nouă a creat condiţii noi pentru
acţiunile de luptă, a produs schimbări radicale în desfăşurarea luptei în urma cărora
lupta de arme întrunite a căpătat noi caracteristici care o deosebesc de luptele
războiului precedent.
Lupta modernă de arme întrunite se caracterizează prin următoarele:
- hotărîrea acţiunilor de luptă;
- dinamismul şi manevrabilitatea înaltă;
- încordarea (intensitatea) înaltă a acţiunilor de luptă;
- durata scurtă a acţiunilor;
- schimbări rapide şi bruşte ale situaţiei;
- diversitatea de forme şi procedee de luptă;
- desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pămînt şi în aer, pe un front larg, la o
adîncime mare şi ducerea lor într-un ritm rapid.
Hotărîrea acţiunilor de luptă este determinată de hotărîrea scopurilor politice şi
militare, de calităţile morale şi de luptă ale efectivului, de folosirea mijloacelor
moderne puternice de luptă. Din punct de vedere tactic, hotărîrea acţiunilor de luptă se
determină pe de o parte prin posibilităţile mijloacelor noi de luptă, iar pe de alta, prin
cerinţele strategiei şi artei militare, de exploatarea (folosirea) maximală a acestor
mijloace pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor ce rezultă din scopurile politice ale
luptei armate.
Hotărîrea se manifestă prin scopurile luptei şi procedeele de realizare a ei, prin
capacităţile comandanţilor de a lua hotărîri îndrăzneţe şi de a le înfăptui perseverent,
prin acţiunile energice, active, pline de spirit şi sacrificiu ale trupelor, prin tendinţa
dîrză şi voinţa neclintită de a îndeplini misiunea de luptă în orice condiţii.

24
 Dinamismul şi capacitatea mare de manevră a luptei moderne constă în
folosirea rezultativă a mijloacelor puternice de distrugere (nimicire), creşterea
mobilităţii unităţilor de arme întrunite datorită motorizării totale şi nivelului înalt de
mecanizare, lipsei frontului neîntrerupt în apărare şi în ofensivă.
Încordarea înaltă a acţiunilor de luptă se datorează tendinţelor şi posibilităţilor
părţilor beligerante de a duce acţiuni de luptă hotărîtoare înpotriva obiectivului bine
determinat.
Durata scurtă a luptei moderne este determinată de capacitatea mijloacelor
contemporane de distrugere folosite, acţiunea lor fulgerătoare, capacitatea trupelor de a
cauza distrugeri hotărîte inamicului, a ataca din mers şi a-l zdrobi definitiv în urma
loviturilor de foc într-un ritm rapid şi a dezvolta succesul în adîncime.
Schimbările rapide şi bruşte ale situaţiei sînt determinate de timpul în care au
locschimbări radicale ale situaţiei, stării şi caracterului acţiunilor trupelor părţilor
beligerante şi depind de capacitatea mijloacelor de distrugere sau de să nimirea a
unelor obiective ale inamicului într-un timp scurt, precum şi de viteza deplasării
trupelor.
Schimbările bruşte ale situaţiei sînt determinate (condiţionate) de schimbările
calitative ale componenţei grupărilor trupelor proprii şi ale inamicului, raportului
forţelor şi mijloacelor, situaţiei radioactive şi chimice, apropierii rapide a rezervelor,
debarcarea desantului, lovituri puternice şi prin surprindere ale elicopterelor de luptă şi
drept urmare modificarea bruscă a procedeelor de acţiuni, trecerea de la o formă de
luptă la alta.
Vorbind despre formele şi procedeele de luptă, se are în vedere ordinea folosirii
forţelor şi mijloacelor la îndeplinirea misiunilor puse. Metodele de ducere a luptei se
modifică neîntrerupt şi se perfecţionează pe măsura dezvoltării bazei materiale. Ele, de
asemenea, depind de misiunile trupelor, condiţiile de îndeplinire a lor, posibilităţile de
luptă ale unităţilor, componenţa şi caracterul acţiunilor inamicului, condiţiile terenului.
Desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pămînt şi în aer, pe un front larg, la o
adîncime mare şi ducerea lor într-un ritm rapid a devenit posibilă datorită creşterii
bruşte a capacităţii de luptă a trupelor la distanţe mari de tragere, eficacităţii
mijloacelor de distrugere.
Creşterea capacităţilor de luptă ale unităţilor, schimbarea caracterului de apărare,
a metodelor de înaintare, necesitatea dispersării trupelor au contribuit la sporirea
măsurilor privind luarea hotărîrilor speciale, precum şi a ritmului desfăşurării luptei
moderne.
Forţele şi mijloacele luptei moderne de arme întrunite. Mijloacele pentru
nimicirea inamicului şi caracteristicile lor
Noţiunea forţe şi mijloace cuprinde efectivul şi armamentul subunităţilor şi
unităţilor destinat pentru ducerea şi asigurarea acţiunilor de luptă.
Mijloacele de luptă armată influenţează cel mai mult asupra caracterului luptei şi
metodelor de acţiune a trupelor. Apariţia armamentului nou întotdeauna conduce la
schimbări în tactica trupelor.
În lupta modernă de arme întrunite se folosesc atît armele clasice (obişnuite), cît şi
armele de nimicire în masă. Dar în ultima perioadă pericolul folosirii ANM a scăzut

25
considerabil şi conform opiniilor multor politicieni şi militari occidentali, practic s-a
redus la zero.
Însă armele clasice (obişnuite) contemporane care poseda forţă limită este norma
de distrugere (nimicire).
Din cele mai răspîndite arme clasice (obişnuite) fac parte:
- rtileria (obuziere, tunuri, aruncătoare de mine, RATD, artileria reactivă);
- tancurile (uşoare, medii şi grele);
- mijloacele antitanc (RATD);
- maşinile de luptă de infanterie (TAB) MLD,
- mijloacele de apărare antiaeriană;
- armele de foc de infanterie (cu glonţ);
- forţele şi mijloacele de neutralizare radioelectronică;
- aviaţia.
Armele clasice sînt constituite din toate mijloacele de foc şi de şoc (lovire), care
folosesc muniţii de artilerie, aviaţie, cu glonţ, de geniu, rachete cu amorsă (încărcătură)
obişnuită, incendiare şi amestecuri incendiare.
Artileria. Rolul artileriei, ca mijloc de luptă în condiţiile contemporane, se
determină de necesitatea şi posibilitatea folosirii largi a ei pentru lupta cu mijloacele
tactice de lovire nucleare, pentru nimicirea artileriei, tancurilor, mijloacelor antitanc şi
de foc, personalului punctelor de conducere, mijloacelor antiaeriene, mijloacelor
radioelectronice, pentru distrugerea fortificaţiiilor a inamicului în apropierea trupelor
sale şi a numeroaselor obiective din adîncime.
Artileria de cîmp contemporană este reprezentată de obuziere, tunuri, aruncătoare
de mine, rachete antitanc dirijate şi de artileria reactivă.
Obuzierele au unele priorităţi faţă de tunuri. Ele au greutate mai mică, un proiectil
mai mare şi, respectiv, au capacitatea de îndeplinire a misiunilor de foc cu o mai mare
eficacitate.
O prioritate importanţă a tunurilor o constituie bătaia la o distanţă mare a loviturii
directe. În afară de aceasta, tunurile în toate condiţiile sînt un mijloc de luptă de mare
siguranţă cu tancurile.
Un tip important al armamentului de artilerie sînt aruncătoarele de mine. Ele sînt
simple după construcţie, au o greutate comparativ mică şi permit utilizarea minelor
fugase (explozive) cu o greutate mare a încărcăturii explozive, asigurînd distrugerea
pe o suprafaţă mare, la executarea focului cu minele cu schije şi cu minele cu efect prin
schije şi suflu.
În legătură cu creşterea preciziei a focului tancurilor în luptă, îmbunătăţirii
caracteristicilor tactico-tehnice, un mare rol, în condiţiile contemporane, îi revine
artileriei antitanc, dezvoltarea căreia se efectuează în cîteva direcţii.
Cel mai eficace mijloc de luptă cu tancurile şi alte blindate ale inamicului sînt
rachetele antitanc dirijate. Prioritatea lor faţă de alte sisteme de artilerie antitanc constă
în distanţa mare a focului eficace, a preciziei şi a capacităţii perforante mari,
manevrabilitatea şi simplitatea în deservire.
În ultimul timo se dezvoltă intens artileria reactivă de cîmp. Prioritatea principală
26
a ei constă în susţinerea unui foc masiv şi capacitatea mare de manevre. Perfecţionarea
sistemelor reactive de foc în salve se efectuează în direcţia lărgirii domeniului de
utilizare, despre ce ne mărturiseşte faptul elaborării pentru acest sistem a muniţiilor cu
casete pentru lupta cu tancurile, minării la distanţă a terenului, precum şi a muniţiilor
cu explozie în volum pentru nimicirea personalului, mijloacelor de foc şi deminarea
suprafeţelor minate.
Tancurile. Rolul tancurilor în lupta contemporană a crescut considerabil,
deoarece ele au o capacitate mare de rezistenţă la loviturile atomice ale inamicului,
capacitatea de a desfăşura acţiuni de luptă pe o suprafaţă infectată, atît ziua, cît şi
noaptea, într-un ritm rapid.
Tancurile moderne au o capacitate de foc cu mult mai mare decît tancurile din
perioada celui de-al doilea război mondial. Aceasta se datoreşte folosirii tunurilor de
calibru mare, cu viteza iniţială mare a proiectilelor, unor sisteme de ochire mai
performante, precum şi mecanizării încărcării.
Tancurile se înzestrează cu stabilizatoare şi armament în două planuri. Sînt dotate
cu telemetru cuantic, aparat de ochire pe timp de noapte cu raze infraroşii, sisteme de
protecţie antiatomică şi antichimică, aparat pentru stingerea automată a incendiului ş.a.
O mare atenţie se acordă ermetizării tancurilor, necesară la trecerea obstacolelor
acvatice, care asigură protecţia echipajului împotriva armelor de nimicire în masă.
Blindajul turelei tancurilor moderne atinge pînă la 500 mm şi mai mult. Însă ea
poate fi spartă de către mijloacele antitanc moderne existente. De aceea se efectuează
lucrări în diferite domenii cu scopul ridicării capacităţilor de protecţie a tancurilor cum
ar fi:
- căutarea unor materiale noi pentru blindaje;
- construirea blindajului din mai multe straturi;
- micşorarea gobaritului tancului;
- ridicarea capacităţii de manevră pe cîmpul de luptă ş.a.
În funcţie de greutate, armament şi întrebuinţarea lor, tancurile se divizează astfel:
- tancuri uşoare (pînă la 20 t, recunoaştere);
- tancuri medii (20–40 t, tipul de bază);
- tancuri grele (n-au respingere).
Cele mai răspîndite mijloace antitanc sînt rachetele antitanc dirijate:
- prima generaţie – 400–1000 m.
- a doua generaţie – 25–6000 m.
Probabilitatea loviturii = 90%.
Capacitatea perforantă pînă la 600 mm.
Densitatea mijloacelor antitanc ajung pînă la 50 buc./1 km de front, iar în direcţia
concentrării eforturilor principale pînă la 100 buc./1 km de front.
Maşinile de luptă (ML) şi-au mărit considerabil capacităţile de manevră, puterea
(forţa) de lovire, puterea de foc şi capacităţile de protecţie blindată a infanteriei. ML
moderne au o protecţie blindată cu siguranţă contra armelor cu glonţ (de infanterie) şi
schijelor proiectilelor, o accesibilitate înaltă (urcă o pantă de 30) viteza de deplasare

27
60–75 km/h, ele pot fi transportate cu avionul şi pot traversa cursurile de apă cu V = 6–
7 km/h.
Majoritatea ML au motor diesel cu puterea de 260–600 c/p.
Perfecţionarea ML este orientată spre ridicarea puterii de foc şi întărirea
capacităţii de protecţie.
Prima problemă se rezolvă prin majorarea calibrului armamentului de bază,
mărirea puterii muniţiilor, stabilizarea armamentului şi aparatelor de ochire în două şi
chiar în trei planuri, precum şi prin înzestrarea ML cu rachete antitanc dirijate.
Pentru întărirea capacităţii de protecţie a ML se preconizează folosirea pe larg a
materialelor noi, planşelor blindate de construcţii speciale (blindajul ecranat, combinat
şi importat).
Mijloacele de apărare antiaeriene
Pentru lupta cu inamicul aerian în sistemul de apărare antiaeriană se folosesc
diferite tipuri de rachete şi mijloace radiotehnice. În afară de aceasta, pentru lupta
împotriva ţintelor aeriene la înălţime mică se folosesc armele cu glonţ.
Un mijloc mai eficace al apărării antiaeriene sînt rachetele dirijate. Ele au o viteză
mare, înălţimea şi distanţa de zbor de cîteva zeci de kilometri, precizie şi de lovitură,
care este obţinută datorită dirijării rachetelor de zbor.
Dirijarea zborului rachetelor şi orientarea ei spre ţintă se efectuează de către
staţiile de dirijare terestră. În afară de aceasta, rachetele pot avea un sistem de
autodirijare care asigură precizie în distrugerea ţintelor aeriene.
Sistemul de artilerie antiaeriană se împarte în artilerie de calibru mic (20–60 mm),
mediu (60–100 mm) şi mare (peste 100 mm). Unităţile de rachete sînt dotate cu staţii
de radiolocaţie şi sisteme automate de dirijare a focului. Ele permit depistarea
inamicului aerian la distanţe mari şi determinarea coordonatelor lui în orice timp al
zilei şi nopţii în diferite condiţii climaterice.
Rachetele. Există diferite tipuri de rachete, dirijate şi nedirijate: tactice, operativ–
tactice şi strategice.
În dependenţă de locul aflării startului şi ţintei, toate tipurile de rachete se pot
clasifica în patru clase:
- sol–sol;
- sol–aer;
- ser–aer;
- aer–sol;
Cele mai răspîndite sînt rachetele sol–sol.
Aviaţia de front şi de trupe este destinată pentru acţiuni comune cu trupele de
uscat, dar pot îndeplini şi misiuni independente. Rolul aviaţiei în acţiunile de luptă ale
trupelor de uscat constă îndeosebi în capacitatea mare de manevrare, capacitatea de a-şi
concentra repede forţele într-o direcţie oarecare, de a transfera lovitura de la un
obiectiv la altul, combinarea cercetării de sine stătătoare cu nimicirea spontană a
obiectivelor descoperite şi determinarea rezultatelor loviturii.
Aviaţia este un mijloc eficace al apărării antiaeriene, al recunoaşterii, al nimicirii
ţintelor mici şi mobile. Are un mare rol în transportarea, desantarea trupelor şi a
mijloacelor materiale.

28
 Armele de precizie înaltă
La aceste arme se referă sistemele de arme în care precizia determinării
coordonatelor ţintei, timpul reacţiei armei şi calitatea ochirii asigură nimicirea ţintei
din prima lansare (împuşcătura) cu o probabilitate nu mai mică de 0,6 într-o scară reală
de timp. Aceasta se asigură cu o rapiditate mare şi perfecţiune tehnică a mijloacelor
automate ale recunoaşterii şi folosirea muniţiilor şi rachetelor dirijate sau autodirijate.
La armele de precizie înaltă se atribuie:
- complexele de recunoaştere şi lovire;
- sistemele automate de dirijare a focului;
- complexul de rachete de cîmp;
- rachetele dirijate de diferite clase;
- rachete antiradiolocaţie;
- bombele de aviaţie dirijate şi casetele.
Complexele de recunoaştere şi lovire (foc) sînt cele mai eficace tipuri ale armelor
de mare precizie. Mijloacele de recunoaştere şi de distrugere de precizie înaltă sînt
reunite într-un sistem automatizat de dirijare ce permite îndeplinirea misiunilor de
recunoaştere şi nimicire practic în scara reală a timpului.
Complexele includ de regulă o îmbinare a patru elemente de bază:
- sistemul de recunoaştere şi ochire automatizată (sistemul automat de dirijare a
focului);
- centrul de dirijare terestru mobil (punct de dirijare a focului);
- mijloacele de distrugere de precizie înaltă;
- sistemul de determinare precisă a dislocaţiei elementului complexului.
Unele dintre aceste elemente pot coincide.
Mijloacele de recunoaştere se pot afla pe elicoptere şi la punctele de dirijare
terestră. Centrul de dirijare terestru mobil include mijloace automate de colectare,
prelucrare a informaţiei în urma recunoaşterii şi elaborarea comenzilor pentru
orientarea proiectelor (rachetelor) spre ţintă. Aparatajul se instalează în cîteva
autovehicule speciale. Punctul de dirijare a focului complexului de recunoaştere şi foc,
folosind sisteme automatizate, elaborează datele de luptă. Bateriile de artilerie şi
rachetele, de regulă se află la punctele de comandă ale brigăzilor.
Mijloacele de distrugere de precizie înaltă sînt:
- rachetele dirijate şi autodirijate de clasa sol – sol şi aer – sol;
- bombe de aviaţie dirijate cu elemente de luptă autodirijate;
- muniţii de artilerie dirijate cu raza laser (o rachetă T-22 (CR “Lans-2”) sau T-
16).
Racheta„Patriot” poate nimici pînă la 10 obiective pe o suprafaţă cu raza de 120
m.
Armele cu glonţ rămîn a fi armele de masă (de bază) ale formaţiunilor de
infanterie. Ele au o utilizare largă în lupta apropiată.

29
 Particularităţile armelor cu glonţ sînt:
- automatizarea completă;
- comoditatea folosirii în timpul tragerii din mers, din ML, TAB şi alte maşini
blindate;
- nivelul înalt de unificare;
- manevrabilitatea înaltă;
- construcţia simplă;
- simplitatea în exploataţie;
- siguranţa în lucru;
- universalitatea ş.a.
Un tip important de armament al unităţilor de infanterie motorizată sînt şi
aruncătoarele de grenade pe afet (SPG-9). D = 400–1300 m. Ele sparg blindajul de
pînă la 300 cm şi nimicesc forţa vie a inamicului.
Un tip de armament a efectivului sînt grenadele de mînă.
În rînd cu dezvoltarea mijloacelor de luptă în ultimii ani s-au obţinut succese mari
în dezvoltarea tehnicii de geniu, mijloacelor de transmisiuni, recunoaştere, conducere,
mijloacele de transportare a trupelor.
Modificările calitative ale mijloacelor de luptă, apariţia unor tipuri noi de arme şi
tehnică de luptă, precum şi posibilităţile crescute ale trupelor au impus modificări
radicale şi în caracterul luptei de arme întrunite modernă.
Capitolul 3
Organizarea şi înzestrarea grupei (plutonului) de infanterie.
Capacităţile de luptă
3.1. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a grupei I.Mo
Trupele de uscat sînt cele mai numeroase şi diverse după compunerea de luptă şi
forţe. Ele au o mare putere de foc şi forţă de lovire, înalte capacităţi de manevră şi
independenţă de acţiuni. Trupele de uscat sînt destinate pentru respingerea loviturilor şi
zdrobirea (înfrîngerea) inamicului. Ele sînt utilate cu diferită tehnică de luptă şi
armamente ce includ în componenţa sa:
- unităţile de infanterie motorizată;
- subunităţile de tancuri;
- unităţile de desant aerian;
- artilerie;
- unităţile de apărare antiaeriană;
- subunităţile speciale;
- subunităţile de cercetare;
- subunităţile de geniu;
- subunităţile de protecţie chimică;

30
 - subunităţile de transmisiuni;
- subunităţile de luptă radioelectronică;
- subunităţile de asigurare tehnică;
- subunităţile de geodezie;
- subunităţile de hidrometeorologie;
- subunităţile de asigurare materială;
- subunităţile de logistică.
Trupele de infanterie motorizată alcătuiesc baza trupelor de uscat şi îndeplinesc
următoarele misiuni:
În apărare – menţinerea raioanelor, aliniamentelor şi poziţiilor ocupate,
respingerea loviturilor inamicului şi înfrîngerea trupelor ce înaintează;
În ofensivă – ruperea apărării inamicului, zdrobirea grupărilor de trupe ce se
apără, cucerirea raioanelor, aliniamentelor şi obiectelor importante, urmărirea
inamicului care se retrage, ducerea luptelor de întîlnire.
Trupele de infanterie, avînd de o mare independenţă de luptă, sînt capabile să
îndeplinească misiunile stabilite în diferite condiţii ale terenului, în orice condiţii de
stare a vremii, pe direcţii principale sau secundare, în primul sau al doilea eşalon din
componenţa rezervelor şi desantului aerian.
Subunităţile de infanterie sînt înzestrate cu armament şi tehnică militară,
dispunînd de mare putere de foc, mobilitate mare şi capacitate de manevră. Ele sînt
capabile să ducă o luptă dîrză şi de lungă durată, în orice condiţii de teren, ziua sau
noaptea, acţionînd în cadrul eşalonului superior, în cooperare cu alte unităţi şi
subunităţi, independentă sau izolată de trupele proprii, pentru nimicirea inamicului
pătruns pe teritoriul naţional.
Infanteria, ca gen de armă din cadrul trupelor de uscat, este constituită din unităţi
şi subunităţi de infanterie.
Subunitatea este un grup de militari bine instruiţi, întruniţi sub un comandament
unic înzestrat cu armament, muniţii şi tehnică de luptă, destinat pentru ducerea cu
succes a acţiunilor de luptă.
Cea mai mică subunitate primară (inferioară) tactică este grupa de infanterie.
Grupa de infanterie motorizată intră în componenţa plutonului de infanterie motorizată.
De regulă, ea acţionează în cadrul plutonului, iar uneori poate acţiona şi independent:
- în siguranţa de marş (grupa de patrulare);
- în siguranţa staţionării (post de pază);
- în cercetare (ambuscadă).
Grupa de infanterie motorizată avînd în dotare armament modern are
posibilitatea:
- să folosească rezultatele focului artileriei şi aviaţiei;
- să nimicească forţa vie a inamicului, mijloacele de foc, tancurile, mijloacele
aeriene care zbooară la înălţimi mici şi altă tehnică a inamicului;
- să ducă cu succes ofensiva;

31
 - să se apere cu dîrzenie şi fermitate;
- să acţioneze în cercetare şi siguranţă;
- să îndeplinească alte misiuni de luptă.
Să examinăm în continuare componenţa grupei de infanterie motorizată pe TAB.
În componenţa sa întră:
Efectivul grupei I.Mo Armamentul şi tehnica
Total – 9 oameni: TAB – 1 un.
- sergenţi – 1; KPVT – 1 buc.
- soldaţi – 8 PKT – 1 buc
AK – 6 buc.
RPK – 1 buc.
SVD – 1 buc.
AG – 1 buc.
3.2. Organizarea, armamentul şi tehnica de luptă a plutonului I.Mo.
Plutonul de infanterie motorizată este o subunitate tactică de luptă, care
acţionează, de regulă, în cadrul companiei în cooperare cu subunităţile de tancuri şi de
celelalte arme, precum şi independent sau izolat, fiind în stare:
- să lupte victorios împotriva inamicului superior în forţe şi mijloace, folosind din
dotare, mijloacele împotrivă sau alte resurse locale, precum şi terenul;
- să ducă acţiuni în toate formele luptei, inclusiv în cadrul apărării zonale, în
cooperare cu subunităţile de alte arme, cu grăniceri, carabinieri, cu alte formaţiuni de
apărare teritorială, să folosească judicios focul armamentului, să execute manevre
iscusite în scopul loviturii inamicului în flanc şi spate, să-i cauzeze cît mai multe
pierderi prin lupte dîrze de apărare pentru respingerea atacului acestuia, să se
organizeze repede şi să treacă prin surprindere la acţiuni de înaintare hotărîtoare pentru
a-l nimici sau hărţui permanent;
- să lupte în situaţiile cele mai dificile, în condiţii variate, de teren, anotimp şi
starea vremii, de supra efort fizic, ziua şi noaptea, în condiţiile întrebuinţării armelor de
nimicire în masă şi mijloacelor incendiare;
- să acţioneze oportun şi cu eficacitate pentru nimicirea blindatelor şi mijloacelor
de atac ale inamicului, folosind focul armamentului şi mijloacelor din dotare;
- să ducă acţiuni de luptă în mod independent şi izolat, timp îndelungat, cu
asigurarea tehnică şi materială de care uneori nu dispune complet şi să îndeplinească
frecvent misiuni de cercetare şi siguranţă în toate formele luptei;
- să ducă lupta în localităţi, în teren împădurit şi deluros, cu cursuri de apă şi
culturi înalte, în zone industriale, în raioane fortificate, contaminate radioactiv, chimic
şi biologic cu baraje şi fugase incendiare, în adîncimea dispozitivului propriu.
Dintre acestea putem evidenţia unele misiuni pe care le poate îndepli plutonul în
principalele forme de luptă:

32
 În apărare:
- a da inamicului lovituri în faţa LDA printr-un foc organizat;
- ce respinde atacul tancurilor şi infanteriei inamicului;
- a duce lupta împotriva ţintelor aeriene ale inamicului care zboară la înălţimi
mici;
- a apăra cu dîrzenie şi fermitate punctul de sprijin.
În ofensivă:
- aataca fulgerător pe inamic folosind cu iscusinţă focul şi deplasarea;
- a nimici forţa vie şi mijloacele lui de foc;
- a duce lupta cu mijloacele aeriene ale inamicului;
- în ritm de dezvoltare ofensivă arespinge contra atacurile, a urmări inamicul care
se retrage;
- a forţa cursurile de apă din mers, a trece barajele şi distrugerile, precum şi a
întări aliniamentele cucerite.
În timpul îndeplinirii misiunilor de luptă plutonul de infanterie acţionează, de
regulă în cadrul companiei. Plutonul poate acţiona:
- în cercetare (patrula de cercetare, patrula de cercetare de luptă, ambuscada de
cercetare);
- în siguranţă de luptă;
- în siguranţă de marş (pichet mobil de cap, patrulă de cap);
- în siguranţă de staţionare (pichet de pază);
- în grupă de asalt.
Independent de misiunea îndeplinită, caracterul terenului şi alte condiţii de
situaţie plutonul de infanterie motorizată poate acţiona:
- pe jos (pe timp de iarnă pe schiuri);
- pe maşini de luptă;
- ca desant pe tancuri.
Plutonului infanterie motorizată i se pot da ca întărire:
- o subunitate de grenade;-
- o subunitate antitanc;
- o subunitate antiaeriană;
- o subunitate pionieri–genişti (în unele cazuri);
- cercetaşi chimici (în unele cazuri);
- tancuri.
Plutonul infanterie motorizată este constituit din:
- conducerea plutonului;
- 3 grupe de infanterie motorizată.
Conducerea plutonului este compusă din:
- comandantul plutonului;

33
 - puşcaşul sanitar.
Efectivul plutonului Armamentul Tehnica
Total – 29 oameni: AK – 20 TAB – 3 un
- ofiţeri – 1 PM – 1 buc. (MLI– 3 un)
- sergenţi – 3 SVD – 3 buc.
- soldaţi – 25 RPK – 3 buc.
AG-7 – 3 buc.
PKT – 3 buc.
KPVT – 3 buc.
(Grom – 3 buc.)

Capitolul 4
Conducerea subunităţilor în luptă
4.1. Conţinutul şi condiţiile conducerii subunităţilor.
Esenţa conducerii constă într-o activitate special orientată a comandanţilor
pentru:
- menţinerea unei capacităţi înalte de luptă a subunităţilor;
- pregătirea lor pentru luptă;
- conducerea (dirijarea) lor în timpul îndeplinirii misiunii primite.
De regulă, conducerea include următoarele activităţi:
1. Organizarea şi executarea măsurilor pentru menţinerea (ridicarea) stării
pregătirii de luptă şi asigurarea (restabilirea) capacităţii de luptă a lor.
2. Obţinerea continuă şi oportună, colectarea şi analiza datelor, situaţiei, îndeosebi
a inamicului şi terenului.
3. Luarea hotărîrii.
4. Darea misiunilor de luptă subordonaţilor la timp.
5. Asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă.
6. Organizarea şi menţinerea cooperării.
7. Organizarea conducerii.
8. Activitatea practică (controlul şi îndrumarea permanentă) în subunităţile
subordonate privind conducerea (dirijarea) pregătirii nemijlocite a acestora pentru
luptă.
9. Organizarea îndeplinirii misiunilor primite în timpul luptei:
- precizarea misiunilor de luptă;
-.executarea cu rapiditate a acţiunilor;
- executarea loviturilor asupra inamicului prin surprindere;
- transmiterea misiunilor şi comenzilor la timp;
- cucerirea şi menţinerea iniţiativei;

34
 - executarea manevrelor necesare;
- restabilirea rapidă a capacităţii de luptă.
Comandantul este figura principală care conduce subunităţile în luptă, luînd
hotărîrile de rigoare
Conducerea este un proces complex, foarte complicat şi cu un înalt nivel de
previziune care cuprinde activitatea comandanţilor de subunităţi pentru pregătirea şi
ducerea luptei de la primirea misiunii pînă la îndeplinirea ei. Toate aceste activităţi se
desfăşoară în condiţii deosebit de dificile.
Aceste condiţii reiesă din trăsăturile caracteristice a luptei moderne de arme
întrunite:
1. Apariţia noilor genuri de armă şi a trupelor speciale.
2. Dotarea trupelor cu noi tipuri de armament şi tehnică de luptă.
3. Creşterea mobilităţii şi capacităţilor de manevră ale subunităţilor.
4. Desfăşurarea acţiunilor de luptă independente, pe direcţii separate sau chiar
izolat, pe teren contaminat în zone de distrugeri, incendii şi inundaţii.
5. Trecerea frecventă şi rapidă de la o formă a acţiunilor de luptă la alta determină
necesitatea de a organiza lupta pe parcursul acţiunilor de luptă precedente sau în timpul
deplasării trupelor.
6. Conducerea deseori se efectuează într-o situaţie insuficient de clară,
comandantul luînd hotărîrea nu întotdeauna dispune de date precise despre unele
momente importante ale situaţiei.
7. Uneori comandantul este nevoit să organizeze concomitent (simultan) acţiunile
subunităţii pentru îndeplinirea misiunii primite şi să conducă cu nimicirea punctelor de
rezistenţă a inamicului în dispozitivul propriu, lichidarea urmărilor întrebuinţării de
către inamic a armelor de nimicire în masă şi a mijloacelor incendiare.
8. Creşterea amplorii spaţiale a acţiunilor de luptă conduce la majorarea
distanţelor dintre punctele de conducere, la necesitatea de a coordona eforturile
subunităţilor dispuse pe suprafeţe imense.
9. Ritmurile înalte de desfăşurare a acţiunilor de luptă, schimbările rapide şi
bruşte ale situaţiei cer o frecventă deplasare a punctelor de comandă şi impun
comandanţii să conducă subunităţile din mers, în corespundere cu lupta – să colecteze
(să adune) date (informaţii) despre situaţie, să ia hotărîri şi să le transmită executanţilor
nemijlociţi în termen scurt.
10. Necesitatea executării rapide a unor calcule tactice complicate cu o mare
precizie.
11. Creşterea vulnerabilităţii punctelor de comandă şi mijloacelor de conducere în
urma întrebuinţării ANM, armelor de precizie înaltă, grupurilor de cercetare
diversioniste, sistemelor de neutralizare a mijloacelor radiotehnice.
12 Deşi volumul activităţilor (măsurilor) pentru conducerea subunităţilor a crescut
incomparabil, termenul de îndeplinire a lor se reduce permanent.

35
 4.2. Cerinţele şi principiile de bază ale conducerii.
Odată cu complicarea condiţiilor privind conducerea au crescut considerabil şi
cerinţele faţă de conducerea subunităţilor în lupta modernă de arme întrunite.
Conducerea trebuie să fie:
- stabilă şi fermă;
- continuă;
- operativă şi oportună;
- secretă;
- gradul necesar de centralizare să se îmbine cu acordarea iniţiativei
subordonaţilor în îndeplinirea misiunii primite.
Stabilitatea conducerii înseamnă rezistenţa sau menţinerea capacităţii de lucru a
forţelor şi mijloacelor de conducere împotriva acţiunii diferitelor mijloace de nimicire
a inamicului, precum şi mijloacelor de luptă radioelectronică.
Continuitatea conducerii constă în influenţa permanentă a comandantului asupra
desfăşurării luptei cu scopul de a îndeplini cu succes misiunile primite.
Stabilitatea şi continuitatea conducerii sînt cerinţe indivizibile şi trebuie analizate
(examinate) ca un ansamblu unic.
Ele se realizează prin următoarele:
- cunoaşterea permanentă de către comandant a situaţiei reale şi prevederea
schimbărilor posibile;
- însuşirea corectă a misiunii primite;
- luarea la timp a hotărîrii argumentate, raportarea ei comandantului superior şi
darea corectă a misiunilor de luptă subordonaţilor;
- asigurarea unor legături stabile cu subordonaţii, subunităţile cu care cooperează
şi comandantul superior, precum şi cu vecinii;
- folosirea cu pricepere a diferitelor mijloace de transmisiuni;
- dispunerea dispersată şi în secret a punctelor de comandă şi deplasarea lor
oportună în timpul ducerii luptei;
- protecţia sigură a forţelor şi mijloacelor de conducere împotriva mijloacelor de
nimicire a inamicului;
- restabilirea rapidă a conducerii dezorganizate şi a mijloacelor de transmisiuni
(legăturii deteriorate);
- formarea deprinderilor la comandaţi de a lucra cu mijloacele de transmisiuni;
- pregătirea (gătinţa) permanentă a comandanţilor să ia asupra lor sa conducerea
în cazul ieşirii din funcţie (deteriorării) PC;
- prezentarea la timp a rapoartelor;
- hotărîrea şi consecvenţa, perseverenţa, curajul şi simţul de răspundere cu care se
execută misiunile de luptă întocmai şi la timp;
- controlul permanent asupra executării misiunilor date.

36
 Operativitatea constă în capacitatea de a executa repede, devansînd inamicul,
activităţile cu privire la conducerea subunităţilor în cadrul pregătirii şi în timpul ducerii
luptei, a reacţiona rapid la orice situaţie sau schimbare a acesteia.
Aceasta se realizează prin următoarele:
- cunoaşterea permanentă a situaţiei (colectarea rapidă a datelor despre inamic,
oportunitatea rapoartelor subordonaţilor, mai ales despre schimbările bruşte şi prin
surprindere ale situaţiei, existenţa unei informaţii bine organizate din partea
comandantului superior şi a vecinilor);
- reacţia rapidă a comandantului la schimbările situaţiei (luarea în timp scurt cu
iniţiativă şi îndrăzneală a măsurilor corespunzătoare noii situaţii);
- elaborarea sau precizarea în timp scurt a hotărîrii luate, darea la timp
(precizarea) a misiunilor de luptă (ordinelor, dispoziţiilor, comenzilor, semnalelor) şi a
modului lor de cooperare în funcţie de schimbările intervenite;
- deprinderile comandanţilor de a lucra cu mijloacele de transmisiuni, de a duce
convorbirile şi folosirea documentelor codificate;
- cunoştinţele temeinice şi iscusinţa profesională a comandantului de a pregăti şi
duce lupta;
- concordanţa şi organizarea acţiunilor tuturor organelor de conducere.
Păstrarea secretului înseamnă a păstra secretul de inamic asupra tuturor
activităţilor referitoare la pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă.
Ea se realizează prin următoarele:
- respectarea unei vigilenţe sporite a întregului efectiv;
- respectarea riguroasă a regulilor de întocmire şi executare a documentelor de
luptă şi a celor privind executarea convorbirilor prin mijloacele de transmisiuni;
- limitarea strictă a numărului de persoane informaţi (înştiinţaţi) despre concepţia
viitoarelor acţiuni de luptă;
- păstrarea în secret a activităţii celor care iau nemijlocit parte la elaborarea celor
mai importante documente de conducere;
- respectarea cu stricteţe a regulilor de convorbiri radio prin mijloacele de
transmisiuni;
- codificarea tuturor comunicărilor cu conţinut secret, folosind hărţile codificate şi
tabelele de indicative şi semnale;
- dispunerea şi deplasarea PC în ascuns şi asigurarea pazei cu siguranţă;
- mascarea tuturor acţiunilor şi elementelor în special a elementelor de conducere;
- înlăturarea posibilităţilor care conduc la deconspirarea viitoarelor acţiuni;
- folosirea reperelor şi detaliilor din teren codificate (denumite convenţional);
- limitarea după posibilitate a lucrului mijloacelor tehnice de conducere în special
de transmisiuni ş.a.

37
 4.3 Principiile de bază ale conducerii
Organizarea şi metodele de lucru ale comandanţilor în fiecare caz concret depind
de situaţia creată, adică de foarte multe condiţii concrete. Însă acestui lucru îi sînt
specifice şi unele principii de bază, înţelegerea (însuşirea) şi respectarea cărora este
necesară în orice situaţii.
Experienţa războaielor precedente şi aplicaţiilor tactice ne permit să afirmăm că
principalele principii de bază ale conducerii sînt:
- conducerea unică;
- răspunderea personală a comandantului de hotărîrea luată şi rezultatele
îndeplinirii misiunilor primite;
- centralizarea conducerii în îmbinare cu iniţiativa subordonaţilor;
- caracterul ştiinţific al conducerii;
- prevederea (previziunea) acţiunilor;
- cunoaşterea permanentă şi analiza profundă a situaţiei;
- fermitatea şi perseverenţa în realizarea hotărîrilor luate şi a planurilor;
- gradul înalt de organizare şi activitatea creatoare a comandanţilor;
- cunoaşterea efectivului, sprijinirea pe comandanţii subordonaţi ş.a.
4.4. Obligaţiile comandantului în conducerea subunităţilor
Comandantul este figura centrală în conducerea subunităţii. El conduce cu
subunitatea în conformitate cu drepturile acordate de legile statului şi reglementate de
regulamentele militare, instrucţiuni şi ordine ale comandanţilor superiori.
Concentrarea celor mai importante funcţii de conducere în mîinile comandantului
– ca un conducător unic, solicită cerinţe mai mari şi calităţi morale şi profesionale
înalte, iscusinţa de a consolida colectivul şi a-l mobiliza la acţiuni reuşite în orice
condiţii complicate ale situaţiei.
Comandantul de subunitate îşi asumăă întreaga răspundere pentru capacitatea
de luptă, asigurarea conducerii neîntrerupte a forţelor subordonate, pregătirea
subunităţilor, acţiunile lor corecte, îndeplinirea cu succes a misiunilor de luptă în
termenele stabilite, precum şi pentru educarea, disciplina, pregătirea psihologică şi
morală a efectivului.
În cadrul pregătirii luptei şi desfăşurării (ducerii) ei comandantul este obligat:
- să menţină capacitatea de luptă permanentă şi integritatea înaltă a subunităţilor
în luptă;
- să cunoască permanent situaţia de pe cîmpul de luptă, starea şi posibilităţile
subunităţii pe care o conduce, ale celor venite ca întărire, şi în sprijin, ale formaţiunilor
cu care cooperează, precum şi ale inamicului împotriva căruia duce lupta;
- să ia repede hotărîrea şi să dea la timp misiuni subordonaţilor, să utilizeze
mijloacele primite ca întărire şi sprijin şi să facă tot posibil pentru îndeplinirea
întocmai a misiunilor;
- să aibă permanent în vizor cîmpul de luptă;
- să execute cercetarea inamicului în faţa frontului subunităţii şi în flancuri;

38
 - să organizeze sistemul de foc şi de baraje;
- să organizeze şi să menţină legătura neîntreruptă;
- să ia măsuri pentru asigurarea acţiunilor de luptă;
- să se preocupe de ridicarea continuă a moralului subordonaţilor;
- să conducă acţiunile de luptă şi să folosească eficient mijloacele de foc de care
dispun;
- să se folosească de momentele loviturilor aviaţiei, focului artileriei şi altor
mijloace;
- să stabilească măsurile de protecţie şi de înlăturare a efectelor în cazul
întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare de către inamic;
- să cunoască şi să organizeze întreţinerea tehnicii şi a armamentului, iar în cazul
deteriorării să raporteze comandantului superior şi să organizeze reparaţia;
- să folosească cu pricepere lanşaftul (priorităţile) terenului;
- să raporteze comandantului superior despre rezultatele luptei şi toate schimbările
circumstanţelor;
- să urmărească consumurile muniţiilor şi carburanţilor – lubrefianţilor, să ia
măsuri privind completarea plinurilor şi să urmărească primirea lor, să raporteze
comandantului superior despre consumarea a ½ şi ¾ din unitatea de foc şi plinul de
carburanţi. Stocul intangibil poate fi folosit numai cu aprobarea (permisiunea)
comandantului superior.
- să dea exemplu de vitejie, rezistenţă, voinţă, spirit de organizare, mai ales în
minutele grele ale luptei.
Prin urmare, comandantul are foarte multe obligaţii referitor la conducerea
subunităţii.Aşadar, numai un comandant cu o pregătire temeinică profesională şi
capacităţi organizatorice deosebite, poate îndeplini cu succes şi cinste misiunile
primite, poate obţine victorie
4.5. Forţele şi mijloacele de conducere
Procedeele de conducere cu subunităţile în luptă
Pentru conducerea sigură a subunităţilor care acţionează într-un spaţiu mare sînt
necesare de unele forţe şi mijloace prin intermediul cărora se efectuează această
conducere.
În general, pentru trupe sistemul de conducere include din 4 elemente
(componente), strîns legate funcţional între ele.
Aceste elemente sînt:
- organele de conducere;
- mijloacele de conducere;
- punctele de comandă;
- sistemul de legătură (transmisiuni).
Cele patru elemente sînt specifice numai marilor unităţi şi unităţilor.

39
 Organele de conducere sînt persoanele din comandament care îndeplinesc
funcţiile de conducere a subunităţilor în timpul pregătirii şi ducerii luptei.
În pluton şi în companie aceste persoane sînt comandanţii şi locţiitorii lor.
Prin mijloacele de conducere se înţelege un ansamblu de maşini, aparate,
dispozitive, instalaţii, mecanisme şi obiecte folosite în procesul de conducere a
subunităţilor în scopul măririi eficacităţii şi reducerii timpului.
Pentru a conduce lupta de arme întrunite se folosesc:
- mijloacele de transmisiuni (legătură);
- mijloacele de observare;
- maşinile de conducere;
- mijloacele de mecanizare a conducerii;
- mijloacele de automatizare a conducerii.
Punctele de comandă sînt locuri special amenajate şi înzestrate (echipate) cu
mijloace de conducere, de unde se efectuează conducerea în timpul pregătirii şi ducerii
luptei. Denumirea, numărul şi componenţa PC sînt diferite şi depind de proporţiile
subunităţilor.
În subunităţi se amenajează PCO.
În eşaloanele superioare (se amenajează) se organizează cîteva PC care
funcţionează în acelaşi timp (simultan): PC, PCS (punctul de comandă al serviciilor);
PCA (punct de comandă auxiliar); PCÎ (punct de comandă înaintat); PCR (punct de
comandă de rezervă) ş.a.
Prin sistemul de transmisiuni (legături) se înţelege ansamblul mijloacelor de
transmisiuni, care asigură schimbul la timp şi calitativ de date şi informaţii în procesul
de conducere a trupelor.
Baza sistemului de transmisiuni îl constituie centrele de transmisiuni mobile.
Fiecare centru de transmisiuni include în componenţa sa diferite mijloace tehnice.
Legătura este mijlocul principal de conducere.
Sistemul de legătură al subunităţilor este relativ simplu.
Forţele şi mijloacele de conducere ale subunităţilor mici: pluton, companie.
Pentru conducerea subunităţilor se folosesc următoarele forţe şi mijloace:
1. Punctul de comandă şi observare (PCO;.
2. Persoanele de conducere şi deservire;.
3. Mijloacele de conducere.
Punctul de comandă şi observare (PCO) al subunităţii este destinat pentru
conducerea subunităţilor şi focului, precum şi pentru observarea terenului, inamicului,
acţiunilor subunităţilor sale şi a vecinilor. El este înzestrat (echipat) cu mijloace tehnice
necesare şi se dispune (se instalează) într-un loc anumit sau se află în mişcare.
PCO poate fi instalatîn maşinile de luptă sau pe jos (în apărare, ofensivă).
Persoanele (organele) de conducere şi deservire.Componenţa PCO al
comandantului de pluton (companie) în fiecare caz concret se determină de forma de
luptă şi prezenţa forţelor şi mijloacelor.

40
 În componenţa PCO al plutonului I.Mo intră:
- comandantul plutonului;
- locţiitorul lui (dacă există);
- puşcaşul sanitar;
- unetistul (dacă există).
În componenţa PCO al companiei I.Mo intră:
În TAB (MLI):
- comandantul companiei;
- ajutorul comandantului pentru lucrul cu efectivul;
- instructorul sanitar;
- mitraliorul TAB (comandantul MLI);
- mecanicul – conductor superior
Pe jos:
- comandantul companiei;
- ajutorul comandantului pentru lucrul cu efectivul;
- instructorul sanitar.
Mijloacele de conducere
În pluton, companie se întrebuinţează:
- mijloacele de transmisiuni radio (şi cu fir);
- mijloacele de semnalizare
- mijloacele mobile
Mijloacele de transmisiuni radio sînt principalul, iar uneori şi unicul mijloc ce
asigură conducerea subunităţii în momentele hotărîtoare şi mai ales în mişcare. Pluton
şi companiea se întrebuinţează staţiile radio instalate pe TAB (MLI) şi cele portative
repartizate de batalion. Toate staţiile radio dintr-un batalion sînt unite într-o reţea
radio.
Mijloacele de semnalizare se întrebuinţează pentru transmiterea semnalelor
optice (vizuale) şi acustice (prin ascultare) condiţionate din timp şi cunoscute de toţi
Mijloacele optice (vizuale): Mijloacele acustice:
- panouri (pînze) de identificare; - sirena;
- fanioane; -fluierele;
- indicatoare; - goarna;
- reflectoare; - sirena maşinilor.
- proiectile fumigene;
- lumînări fumigene;
- grenade fumigene de mînă;
- cartuşe şi mine de semnalizare;
- cartuşe şi proiectile trasoare;
- semne luminate şi luminiscente;

41
 - surse de raze infraroşii;
- ruguri;
- lanterne de semnalizare;
- cu arma;
- cu lopata mică;
- cu braţele.
Mijloacele mobile se întrebuinţează pentru transmiterea dispoziţiilor şi
rapoartelor:
- agenţii de legătură;
- maşini (TAB, MLI, automobil);
- motociclete;
- biciclete;
- cai.
4.6. Procedeele care se întrebuinţează pentru conducerea subunităţilor
Comandantul de pluton şi de companie conduce subunitatea prin staţia radio,
mijloacele cu fir (telefon), cu ajutorul semnalelor, agenţilor de legătură, prin voce (prin
comenzi).
Conducerea focului este o obligaţie importantă a comandantului. Ea include:
- cercetarea inamicului şi descoperirea obiectivelor;
- aprecierea importanţei lor şi stabilirea urgenţei (ordinii) de nimicire;
- stabilirea categoriei de armament, felul muniţiei şi procedeului de executare a
focului;
- indicarea corectă a obiectivelor, darea comenzii de deschidere a focului sau
darea misiunii de foc;
- observarea efectului focului şi corectarea tragerii;
- manevra focului;
- controlul şi evidenţa consumului de muniţii.
Pentru conducerea focului şi a subunităţilor, cît şi pentru realizarea cooperării, se
stabilesc repere unice şi se determină semnale, se codifică hărţile topografice şi
obiectele din teren, se aduce la cunoştinţa comandanţilor datele radio şi semnalele.
Ca repere se aleg obiecte şi detalii bine vizibile în teren atît ziua, cît şi noaptea,
rezistente contra (împotriva) distrugerilor. Ele se numerotează de la dreapta spre stînga
şi pe aliniamente de la trupele proprii către inamic la adîncimea:
în apărare – la distanţa maximă de tragere a mijloacelor de foc;
în ofensivă – la adîncimea misiunii de luptă, însă pot fi instalate (numite) şi la o
distanţă mai mare.
Unul dintre aceste repere se consideră de bază.
Reperele determinate (numite) de comandantul superior nu pot fi schimbate.
Indicarea obiectivelor se execută de la repere (obiectele din teren) sau de la
direcţia de deplasare indicată cu glonţ şi proiectile trasoare, exploziile proiectilelor şi

42
mijloacele de semnalizare, precum şi prin orientarea aparatelor de ochire şi a
armamentului asupra obiectivelor.
Comandantul de subunitate conduce subunitatea de la PCO, care se alege în
locul de unde se asigură o observare mai bună asupra terenului, inamicului, acţiunilor
subunităţii pe care o comandă şi vecinilor, precum şi o conducere neîntreruptă. El nu
trebuie să se evidenţieze cu nimic din dispozitivul de luptă, iar pentru amplasarea şi
deplasarea lui se folosesc mijloacele de protecţie şi mascare ale terenului şi a obiectelor
din teren. Comandanţii subunităţilor date ca întărire şi în sprijin, de regulă, se află la
PCO al acelei subunităţi cărea ele sînt supuse.
PCO se deplasează în ascuns, de asemenea, folosind avantajele terenului.
Cînd se acţionează pe jos, comandantul conduce lupta folosind staţia radio
portativă, pentru legătura cu comandantul superior şi subordonaţi, precum şi cu
echipajele permanente de pe TAB (MLI). În acest caz comandantul mai foloseşte
semnalele şi agenţii de legătură.
Cînd se acţionează cu infanteria îmbarcată, comandantul se găseşte în TAB
(MLI), iar legătura pentru conducerea acţiunilor de luptă se efectuează prin staţia de
radio de pe acesta.
În timpul folosirii staţiei radio se vor respecta cu stricteţe regulile executării
convorbirilor radio în regim de recepţie de serviciu.
În luptă toate comenzile prin radio se transmit clar, pe cînd subunităţile,
comandanţii şi comenzile se transmit prin indicativele şi detaliile din teren – prin
denumiri codificate convenţional, iar obiectivele se indică faţă de repere.
În cazuri urgente cu ar fi pericolul atacului prin surprindere al inamicului terestru
sau aerian, pericolul contaminării radioactive sau chimice, întrebuinţării ANM,
alarmarea şi înştiinţarea se execută prin semnalele de alarmare şi înştiinţare care
acţionează permanent. Aceste semnale trebuie să fie unice, cunoscute de toţi militarii şi
uşor de transmis şi recepţionat. Comandantul subunităţii din timp stabileşte ordinea de
acţiune a subunităţilor la semnalele de alarmare (înştiinţare), iar cînd le recepţionează
dă comenzile corespunzătoare.
În cadrul TAB (MLI) comandantul conduce cu echipajul prin instalaţia de
intercomunicaţie (interfon), prin voce şi semnalele stabilite.
Raportarea situaţiei comandantului superior şi informarea la timp a subordonaţilor
şi vecinilor asupra acesteia reprezintă una din cele mai importante obligaţiunile a
comandanţilor în luptă.
În rapoarte se indică, cînd, unde şi ce misiune îndeplineşte subunitatea, situaţia
vecinilor, valoarea şi caracterul de acţiuni ale inamicului, pierderile, hotărîrea.
Indiferent de situaţie, comandanţii subunităţilor sînt obligaţi să raporteze fără
întîrziere despre:
- atacul prin surprindere al inamicului sau apariţia acestuia acolo unde nu se
aşteaptă;
- barajele şi zonele contaminate descoperite;
- capturarea de prizonieri, documente, armament şi tehnică militară;
- mijloacele şi procedeele noi folosite de inamic în luptă;
- schimbările bruşte în acţiunile desfăşurate de inamic (retragerea, trecerea în
apărare ş.a.);

43
 - schimbările bruşte ale situaţiei vecinilor şi pierderea contactului cu ei;
- fiecare hotărîre de luptă luată din iniţiativa proprie în legătură cu schimbările
situaţiei.

Capitolul 5
Bazele apărării subunităţilor de infanterie
Apărarea este o formă de luptă de bază care se adoptă în scopul respingerii
atacului unui inamic superior numeric şi bine utilat tehnic şi oprirea pătrunderii lui în
dispozitivul de apărare, menţinerii cu fermitate a poziţiilor încredinţate, cauzării de
pierderi cît mai mari, slabirii continue a capacităţii de luptă, limitării pătrunderii în
adîncime şi opririi ofensivei acestui, precum şi pentru a cîştiga iniţiativa, creînd
condiţii favorabile trecerii la ofensivă.
Scopurile apărării se realizează prin:
a) pregătirea temeinică a acţiunilor subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor
primite;
b) ajustarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi mijloacelor extreme pe
direcţiile de acţiune ale inamicului;
c) slăbirea capacităţii ofensive a inamicului;
d) menţinerea unor porţiuni de teren (obiective) dinainte stabilite şi împiedicarea
pătrunderii inamicului;
e) temporarea ofensivei inamicului în vederea creării tuturor condiţiilor pentru
trecerea la ofensivă;
f) preluarea iniţiativei.
Apărarea trebuie să fie:
- stabilă, fermă, activă în toate mediile;
- adînc eşalonată (cînd e cazul);
- capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu toate categoriile de forşe şi
mijloace.
Aceste caracteristici sînt determinate, în principal, de următorii factori:
volumul de informaţii deţinute, modul de folosire a teritoriulul, eşalonarea în
adăncime, cooperarea şi sprijinul reciproc, concentrarea puterii de luptă, manevre,
sistemul de lovire, unitatea de acţiune a forţelor, reacţiile ofgensive, existenţa
rezervelor, modul de realizare a surprinderii şi inducerea în eroare.
5.1. Locul, misiunile şi posibilităţile de luptă ale grupei în lupta de apărare
În punctul de sprijin al plutonului grupa se poate apăra aflîndu-se la mijloc, în
stînga, în dreapta flangului. Distanţa dintre grupe poate fi pînă la 50 m. La punctul de
sprijin grupa (efectivul) este dislocată astfel, încît între soldaţi să fie distanţa de 15 m.
Comandantul de grupă de regulă, se află în locul, de unde e mai comod să conducă
grupa, să observe terenul şi semnalele comandantului de pluton. De regulă,
comandantul grupei se află în centrul poziţiei, alături de el se află mitralieristul şi
grenadierul. La poziţia grupei pistolarii, mitralieriştii, aruncătorii de grenade se
amplasează în ascuns de inamic. Toate drumurile de acces la poziţia grupei înaintea
frontului şi în flancuri trebuie să se afle sub foc, iar barajele şi obstacolele să se
observe bine şi să fie ţinute sub foc. Grupa de infanterie trebuie să fie gata pentru

44
manevră în direcţia periculoasă de ducere a focului, noaptea şi în condiţii cu vizibilitate
redusă.
Poziţia MLI se alege într-un loc care asigură aşezarea ei secretă astfel, încît să
fie executate observările asupra inamicului şi focul la distanţe mari, a acoperi cu foc
efectivul grupei în timpul amenajării genistice a poziţiei, a asigura apărarea circulară,
posibilitatea de a duce foc concentrat.
Grupa are misiunea:
- a apăra poziţia;
- a respinge atacul tancurilor şi a infanteriei inamicului;
- a nu admite pătrunderea tancurilor şi infanteriei pe poziţia grupei de apărare şi
punctul de sprijin al plutonului.
Grupa apără un teren (şanţ) ori un locaş care se numeşte "poziţie". Poziţia grupei
poate fi pînî la 100 m pe front, iar soldaţii trebuie să fie aranjaţi într-o linie sinuasă ori
ruptă. Lungimea generală în acest caz poate atinge pînă la 120-150 m.
Capacităţile de luptă ale grupei în apărare:
- posibilităţile de foc;
- posibilităţile de manevră.
Puterea de foc este aşteptarea matematică a numărul de ţinte nimicite ale
inamicului care se compune din posibilităţile armamentului de infanterie pentru
nimicirea efectivului şi ţintelor blindate ale inamicului cu focul AG şi blindalelor.
Manevră - indicii grupei, ce caracterizează gradul de mişcare (mobilitate) a
grupei, capacitatea de deplasare în termene stabilite, desfăşurarea şi manevra în timpul
luptei.
Capacităţile de luptă:
1. Lăţimea frontului de asigurare cu foc a grupei:
Lf =F+1/2 (11 + 12) =100 + 25 + 25 = 150 m.
2. Cantitatea gloanţelor aruncate de grupă într-o minută:
- mitraliera calibru 7,62 – 250-PCT;
- puşca mitralieră calibru 7,62 – 150 RPK;
- pistol mitralieră — 100.
- Cg = Mx l +PMx l +PsMx4 = 250x l \ 150x1 + 100x4 = 800.
Concentrat.
PL = Cg/Lf = 800/150 = 5 gloanţe/min pe 1 m de front.
Grupa de infanterie poate avea o putere de foc de 5 gloanţe/min. pe l m de front.
Puterea de foc nu poate fi stabilită, deoarece în timpul pregătirii de foc a
inamicului putea avea pierderi ale efectivului de 10–20 %. Atunci şi puterea de foc va
fi mai slabă (circa 3 gloanţe pe l m). Pe frontul de apărare a grupei se pot afla în atac
pînă la 2 grupe ale inamicului întărite cu 2 tancuri. În timpul ducerii focului din poziţia
culcat pentru nimicirea unei ţinte sînt necesare 4 cartuşe; în apărare focul are un efect
de 4-6 ori mai înalt decît în atac.
Lupta cu tancurile
Coeficientul efectului de luptă
- a:maşinii de luptă a infanteriei = 2;
- a AG-7 =0,3;
- a MLI=(3xl) + AG-7= (3x 0,3) = 3T + 0,9=aprox 4.

45
 Pornind de posibilităţile de luptă a grupei tragem concluzia:
Grupa de infanterie în cooperare cu vecinii poate respinge atacul a două grupe
ale inamicului întărit cu l-2 tancuri şi poate apăra poziţia grupei pe frontul cu lungimea
de 100 m. În punctul de sprijin al plutonului grupa poate apăra poziţia găsindu-se în
centru ori în flancul drept sau stîng. Intervalele dintre grupe pot avea pînă la 50 m. La
poziţia grupei se amenajează poziţii de foc principale şi de rezervă pentru MLI, puşca
mitralieră, AG-7 şi mijloacelor de foc date ca întărire.
Conform destinaţiei lor, poziţiile de foc se subîmpart astfel:
- principale, pentru executarea misiunii de foc principale;
- de rezervă, pentru executarea manevrei sau în caz de părăsire forţată a poziţiei
principale;
- temporare, pentru executarea unor misiuni individuale.
Poziţiile principale se aleg conform misiunilor misiunilor de îndeplinire şi
condiţiilor terenului. Ele se arnenajează din punct de vedere genistic şi se maschează.
Pentru MLI poziţia de foc poate fi amenajată în centrul poziţiei grupei, în flanc ori
după poziţia grupei la depărtarea de 50 m cu misiunea: de asigurat apărarea grupei la
poziţie cu focul MLI. Pentru MU se pregătesc l–2 poziţii de rezervă.
5.2. Obligaţiunile comandantului de grupă în luptă. Dispunerea efectivului şi
maşinii de luptă pe poziţia de tragere.
Pe poziţia grupei personalul şi MLI (TAB) se amplasează în secret faţă de inamic.
Toate căile de acces spre poziţia frontului şi la flancuri trebuie să se afle sub foc
eficace (în special de flanc), iar barajele şi obstacolele trebuie să fie vizibile şi ţinute
sub foc.
Grupa trebuie să fie gata pentru manevră în direcţia expusă pericolului, pentru
executarea focului noaptea şi în alte condiţii de vizibilitate limitată.
Comandantul grupei se află pe poziţie într-un loc de unde îi este mai comod să
conducă grupa, să observe terenul şi semnalele comandantului de pluton. Poziţia de
tragere a MLI (TAB) poate fi amenajată în centru, în flanc sau în spatele poziţiei
grupei la o depărtare de pînă la 50 m.
În lupta de apărare comandantul grupei este obligat:
- să organizeze şi personal să observe inamicul, terenul şi semnalele
comandantului de pluton, să menţină în permanenţă starea combativă a grupei;
- să determine la timp poziţiile de tragere pentru MLI (TAB), poziţiile de tragere a
mitarilior, servantul aruncătorului de grenade şi locurile pentru pistolari, să organizeze
sistemul focului, amenajarea genistică şi mascarea poziţiei grupei;
- să dea ordin de luptă şi să întocmească harta pentru conducerea focului;
- să conducă iscusit focul grupei, asigurînd menţinerea stabilă a poziţiei ocupate;
- să nu părăsească personal şi să nu admită părăsirea poziţiei de către ostaşi fără
permisiunea comandantului de pluton;
- să susţină permanent cooperarea cu grupele învecinate, cu tancul şi cu
mijloacele de foc de sprijin, să efectueze iscusit manevrele;
- să folosească iscusit terenul, mijloacele de protecţie individuală în caz de
aplicare de către inamic a armei de nimicire în masă, a armelor de înaltă precizie si a
celor incendiare, să efectueze prelucrarea specială, să planteze minele;
- să servească drept exemplu pentru subalterni de tărie şi perseverenţă în apărare,
de fermitate, activitate, vitejie şi rezistenţă;

46
 - în caz de rănire sau de leziuni provocate de substanţele radioactive, toxice,
mijloacele bacteriale (biologice), precum şi de armele incendiare să ia măsurile
necesare de ajutor şi de ajutor reciproc şi să continue a-şi îndeplini misiunea;
- să urmărească consumul de muniţii, să raporteze la timp comandantului
plutonului despre consumul a 0,5 şi 0,75 din unitatea de foc, să ia măsuri penlru
completarea ei;
- în caz de deteriorare a MLI (TAB), să raporteze comandantului plutonului şi să
ia măsuri pentru recondiţionarea ei.
5.3. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de grupă pentru
organizarea luptei de apărare în contact nemijlocit şi în afara contactului cu
inamicul
Primind misiunea de luptă de la comandantul de pluton pentru lupta de apărare,
comandantul de grupă desfăşoară următoarele activităţi în afara contactului cu
inamicul:
- însuşeşte misiunea;
- analizează situaţia;
- ia hotărîrea;
- plăsează grupa pe poziţia indicată;
- organizează observarea;
- determină poziţiile de foc de bază şi rezervă, pentru MLI (TAB), precom şi
poziţiile de foc ale mitraliorului, agheistului, şi locurile puşcaşilor;
- dă ordinul de luptă;
- organizează amenajarea genistică, mascarea poziţiei,
- organizează sistemul de foc;
- întocmeşte fişa de foc a grupei;
- execută pregătirea grupei în vederea îndeplinirii misiunii de luptă;
- controlează cunoaşterea de către subalterni a misiunilor de luptă;
- organizează asigurarea subalternilor cu mijloace necesare pentru executarea
misiunii;
- raportează comandantului superior despre pregătirea pentru luptă.
I. În timpul însuşirii misiunii comandantul grupei înţelege:
- misiunea plutonului, grupei;
- misiunea vecinilor;
- timpul de pregătire;
- ordinea şi termenul de îndeplinire a misiunii.
II. La. analiza situaţiei studiază:
- inamicul;
- grupa;
- terenul;
- barajele (obstacplele);
- condiţiile de observare şi ducere a focului.
III. Comandantul grupei la luarea hotărîrii determină:
- misiunile efectivului, locul fiecărui subaltern în dispozitivul de luptă (pe
poziţie);
- ordinea de observare şi ducere a focului.
47
 IV. În ordinul de luptă comandantul grupei trebuie să indice:
- reperele;
- componenţa, situaţia şi caracterul acţiunilor inamicului;
- misiunea plutonului şi a grupei (poziţia, fîşia focului şi sectorul de tragere
suplimentar);
- ordinea observării şi executării focului asupra obiectivelor terestre şi aeriene,
locurile din sectoarele de foc concentrat ale plutonului, asupra cărora grupa trebuie să
execute focul;
- misiunile vecinilor.
după cuvîntul “Ordon”:
- misiunile personalului (fiecărui subaltern);
- semnalele de înştiinţare, de conducere, de cooperare şi ordinea de acţiune
conform acestora;
- ora cînd trebuie să fie gata de apărare şi locţiitorul comandantului.
După darea ordinului de luptă, comandantul grupei organizează amenajarea
genistică şi mascarea poziţiei, indică ordinea săpării şanţului de tragere pentru grupă şi
amplasamentul pentru MLT (TAB), pentru alte mijloace de foc, pregăteşte datele
pentru executarea focului ziua şi noaptea, în continuare rezolvă problemele de
asigurare a grupei cu muniţii, cu combustibil şi lubrefianţi, cu mijloace de protecţie, cu
provizii şi medicamente.
Personalul grupei execută, de regulă, următoarele:
Ochitorul operator (ochitorul mitralierei) participă la pregătirea poziţiilor de
tragere de bază şi de rezervă, controlează armamentul, muniţia şi aranjamentul lor,
aparatele de ochire, mecanismele de încărcare şi de dirijare, înlătură defecţiunile
descoperite; controlează ajustarea aparatelor de ochire şi a mitralierei; îşi
sistematizează ordinea observării şi ducerii luptei.
Mecanicul-conductor pregăteşte poziţiile de tragere de bază şi de rezervă şi
efectuează mascarea acestora, îşi planifică calea de ieşire, verifică starea tehnică a MLI
(TAB), existenţa şi starea sculelor, pieselor de schimb, combustibilului şi
lubrefianţilor, înlătură defecţiunile descoperite, în caz de necesitate efectuează
realimentarea MLI (TAB).
Restul personalului pregăteşte armamentul, muniţiile, echipamentul şi mijloacele
de protecţie pentru întrebuinţarea în luptă, se ocupă de săparea şanţurilor de tragere,
adăposturilor, de amenajarea barajelor genistice, de curăţarea fîşiei de apărare şi de
tragere.
Despre starea gata de apărare a grupei comandantul grupei raportează
comandantului de pluton.
Organizînd amenajarea genistică a poziţiei, comandantul grupei întocmeşte fîşia
de foc pentru conducerea focului grupei.
Fîşia de foc include:
- reperele, numărul lor, denumirea şi distanţa pînă la ele;
- situaţia inamicului;
- poziţia grupei;
- fîşia de foc şi sectoarele suplimentare de tragere;
- locaşurile principale şi rezerva MLI (TAB), mitraliorului, grenadierului şi
instalaţiilor RAD;
48
 - sectoarele principale şi suplimentare de tragere;
- poziţiile vecinilor şi hotarele fîşiiior de foc în flancurile grupei;
- sectoarele focului concentrat a plutonului şi locul lor din care duce focul grupa;
- barajele amenajate în apropierea poziţiei grupei şi acoperite cu foc.
Succesiunea lucrărilor la întocmirea acesteia (fişei de foc) poate fî următoarea:
Stînd cu faţa spre locul de dislocare a inamicului, pe sa o foaie cu marginea de sus
paralelă cu limita din faţă a apărării, comandantul grupei se orientează după linia
orizontului şi trasează pe marginea foii săgeata Nord-Sud.
În partea de jos a foii de hîrtie marchează punctul poziţiei sale, apoi depune pe
hartă reperele stabilile. În primul rînd, se recomandă a fi depus cel mai îndepărtat
reper. Direcţia trasată spre el ulterior poate fi folosită pentru orientarea desenului la
vizarea altor repere, iar distanţa trasată pînă la el serveşte drept scară pentru marcarea
altor repere, obiecte şi obiective din teren.
Apoi comandantul de grupă notează reperele şi determină distanţa pînă la ele,
marchează poziţia inamicului, determină poziţia grupei după obiectele din teren, arată
poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi provizorii ale MLI (TAB), mitralierului,
aruncătoarelor de grenade, instalaţiilor RATD şi ale altor mijloace de foc, sectoarele de
tragere de bază şi suplimentare de pe fiecare poziţie, trasează poziţiile vecinilor şi
limitele fîşiilor de foc ale acestora faţă de flancurile grupei, sectoarele de foc
concentrat ale plutonului şi locurile asupra cărorea grupa execută focul, barajele
amplasate în apropierea poziţiei grupei şi acoperite cu foc. După aceasta el notează
timpul, data întocmirii şi semnează harta.
Clasificînd misiunea primită, în cazul trecerii la apărare în condiţiile de contact
nemijlocit cu inamicul, comandantul grupei ia hotărîrea, dă misiunea personalului de a
cuceri (ocupa) şi a consolida poziţia, organizează observarea, sistemul focului şi
cooperarea, asigurarea de luptă, conducerea şi amenajarea genistică a poziţiei. Poziţia
de tragere a MLI (TAB) se alege,; astfel încît să fie asigurată nu numai dispunerea
secretă a acesteia, ci şi acoperirea personalului ce execută lucrările de amenajare
genistică; în continuare comandantul grupei studiază terenul, precizează misiunile
subalternilor şi ordinea cooperării, iar în caz de necesitate soluţionează alte chestiuni.
5.4. Acţiunile grupei pînă la începutul luptei şi odată cu începerea ei
Pînă la trecerea inamicului în ofensivă, pe poziţia grupei fac permanent serviciul
observatorul şi mitraliorul (pistolul) de serviciu, care se dispun, de regulă, pe poziţia de
tragere provizorie sau de rezervă şi sînt permanent gata pentru respingerea atacului
prin surprindere a inamicului, precum şi pentru nimicirea grupelor mici, care execută
corectarea sau încearcă să execute culoare în baraj. Restul personalului, în funcţie de
situaţie, execută completarea amenajării genistice a poziţiei, acordă ajutor mecanicului-
conductor la deservirea tehnică a MLI (TAB) sau se odihnesc.
Dacă MLI (TAB) este de serviciu pe pluton, ea se dispune pe poziţia de tragere
provizorie sau de rezervă în stare gata de a deschide imediat focul. În MLI (TAB) se
află mecanicul-conductor (conducătoru) şi ochitorul-operator gata de a deschide focul.
În timpul pregătirii de foc a atacului inamicului observatorul continuă observarea,
iar restul personalului grupei se ascunde în şanţul de adăpost acoperit, blindaj sau în
MLI (TAB), fiind gata la comanda comandantului să ocupe rapid locurile sale pe
poziţia grupei. Cînd inamicul trece la ofensivă, la comanda comandantului grupei
efectivul ocupă repede locurile sale şi e gata să deschidă focul.
La început focul asupra inamicului se execută la comanda comandantului grupei.
Focul asupra inamicului la apropierea lui în zona focului eficace al armamentului
grupei se execută de sinestătător la depărtarea de 400–600 m, din maşinile de luptă
(MLI) - 1000–1300 m, iar din tancuri – 1800 - 2500 m. Tancurile şi alte maşini

49
blindate ale inamicului la început se nimicesc cu instalaţiile RATD şi cu foc din MLI,
apoi din aruncătorul de grenade, iar la apropierea lor de şanţul de tragere al grupei – cu
grenade antitanc. Infanteria se separă de tancuri prin focul mitralierelor şi pistoalelor-
mitralieră şi se nimiceşte.
La apropierea infanteriei inamicului de poziţia grupei la distanţa de 30–40 m
grupa o nimiceşte cu grenadele de infanterie şi cu foc drept în faţă. Inamicul pătruns pe
poziţia grupei este nimicit cu foc drept în faţă, cu grenade şi prin lupta corp la corp.
Dacă inamicul atacă poziţia grupei din front şi simultan o parte din forţele sale a
pătruns în adîncul apărării, grupa nimiceşte mai întîi inamicul ce atacă din front.
Tancurile şi infanteria care au rupt apărarea şi au pătruns vor fi nimicite de subunităţile
ce se apără în adincime. În caz de ocolire a poziţiei de către inamic, grupa trebuie să
continuie lupta în încercuire, în care scop comandantul organizează apărarea circulară,
precizează misiunile mijloacelor de tragere; o parte din aceasta se îndreaptă pentru
acoperirea căilor de acces spre poziţia grupei din flancuri şi din spate.
După respingerea atacului inamicului se restabileşte sistemul focului şi
fortificaţiile distruse, se completează muniţiile, se acordă primul ajutor medical celor
răniţi. În timpul acestor lucrări grupa trebuie să fie gata de respingerea atacurilor
repetate ale inamicului. Despre rezultatele luptei comandantul grupei raportează
comandantului de pluton.
În lupta de apărare poate interveni situaţia cînd grupa este nevoită să-şi părăsească
poziţia şi să treacă pe alta mai favorabilă pentru situaţia dată. Această manevră se
execută numai la ordinul şefului superior. Pentru trecerea pe altă poziţie inamicul
trebuie oprit cu foc şi impus a se culca sau a se retrage, folosind tranşeele si şanţurile
de comunicaţie se efectuează manevra şi se ocupă o poziţie nouă pe un aliniament mai
favorabil.
5.5.Acţiunile grupei în apărare în condiţii de iarnă şi pe timp de noapte
Apărarea în condiţii de iarnă:
Schimbarea bruscă a temperaturii şi grosimii stratului de zăpadă, prezenţa gheţii şi
poleiului pe drumuri (poteci), în munţi şi pante stîncoase, precum şi căderea
precipitaţiilor diferite (ninsoare, lapoviţă, ploaie) au o mare influenţă asupra militarilor,
funcţionării armamentului şi motoarelor, precum şi asupra pregătirii şi ducerii
acţiunilor, îngreunînd traiul şi lupta subunităţilor.
Limita dinainte a apărării se stabileşte, de regulă, după obstacolele greu accesibile
pentru blindatele şi infanteria inamicului (rîpe, cursuri de apă şi lacuri cu maluri
abrupte, mlaştini). Pe drumurile şi căile de acces spre acestea se instalează cîmpuri de
mine şi alte baraje genistice, se planifică focul artileriei (aruncătoarelor), tancurilor,
mijloacelor antitanc şi se pregăteşte distrugerea lor.
O atenţie deosebită se acordă măsurilor de prevenire a degerării personalului şi
avariilor autovehiculelor (prin îngheţarea apei în sistemul de răcire); amenajării
punctelor de încălzire (unde militarii pot servi ceaiuri calde) şi înlocuirii periodice a
militarilor care se găsesc pe poziţie, în misiuni de cercetare şi siguranţă; asigurării la
timp a personalului, în condiţiile prevăzute de norme, cu îmbrăcăminte călduroasă,
costume de mascare, hrană caldă, ceai şi dispunerea în adăposturi.
Comandantul de grupă trebuie să asigure:
- funcţionarea permanentă a armamentlui, tehnicii militare şi mijloacelor de
protecţie;
- posibilitatea de a folosi în orice moment lucrările de apărare, prin curăţirea de
zăpadă a tranşeelor, şanţurilor de comunicaţie, poziţiilor de tragere ale puştilor
mitraliere, mitralierelor, a crenelurilor (ambrazurilor) şi vizoarelor din pereţii laterali ai
transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) şi tancurilor;

50
 - consolidarea taluzurilor şanţurilor de comunicaţie şi scurgerea apei în timpul
dezgheţului;
- efectuarea observării circulare, în special spre flancurile şi spatele dispozitivului
de luptă, pentru a nu permite infiltrarea elementelor de cercetare şi a detaşamentelor de
întoarcere pe schiuri ale inamicului;
- acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor în timp scurt;
- executarea unui control riguros asupra îndeplinirii serviciului pe poziţii
(îndeosebi noaptea, pe viscol şi ninsoare abundentă) şi asigurarea încălzirii periodice a
militarilor;
- amenajarea adăposturilor pentru încălzire şi luarea măsurilor pentru prevenirea
incendiilor.
Pentru mascarea sînt folosite costumele de mascare de iarnă, acoperirea cu zăpada
a urmelor rămase în urma tragerilor, a pîrtiilor noi deschise şi vopsirea transportoarelor
amfibii blindate (maşinilor de luptă) la culoarea terenului.
Şanţurile de tragere şi celelalte lucrări, dacă stratul de zăpadă este mic, se sapă în
pămînt şi se maschează cu zăpadă. Dacă stratul de zăpada este mare, se execută pe
scară largă şanturi şi locaşuri de tragere (tranşee) în zăpadă, şanţuri de comunicaţie cu
parapete din zăpadă bătătorită (cu apă îngheţată).
Pentru menţinerea stabilităţii apărării, în cazul dezgheţului se execută şanţuri
pentru scurgerea apei şi gropi colectoare în lucrările inundabile; se consolidează
taluzurile traseelor şi şanţurilor de comunicaţie; transportoarele amfibii blindate
(maşinile de luptă) se dispun pe podine, se protejează armamentul şi tehnica militară
împotriva apei şi noroiului.

Apărarea pe timp de noapte:

La organizarea apărării pe timp de noapte comandantul trebuie să ţină seama de
următoarele:
- observarea terenului, descoperirea şi indicarea obiectivelor sînt îngreuiate;
- se reduce eficacitatea focului tuturor categoriilor de armament;
- orientarea, conducerea subunităţilor proprii şi focului, menţinerea legăturii,
executarea lucrărilor genistice, evacuarea şi repararea armamentului şi tehnicii mililare
deteriorate, aprovizionările de orice fel se efectuează cu mai multă greutate.
Întunericul şi alte condiţii de vizibilitate redusă favorizează apropierea în ascuns
a inamicului şi măresc pericolul de infiltrare a acestuia prin intervale.
Comandantul de grupă trebuie, ca încă în timpul de zi să ia următoarele
măsuri:
- să organizeze observarea cîmpului de luptă, îndeosebi a locurilor favorabile
pătrunderii inamicului în dispozitivul de luptă al subunităţii pe care o comandă (să
indice locul de dispunere a observatorilor, pîndelor şi misiunile acestora, îndeosebi
pentru ascultare);
- să organizeze minuţios sistemul de foc, îndeosebi conducerea acestuia, stabilind
semnale precise;
- să pregătească armamentul pentru trageri pe timp de noapte sau în alte condiţii
de vizibilitate redusă (stabilirea înălţătoarelor, reperelor vizibile, reperarea tragerilor,
aprovizionarea cu muniţii);
- să pregătească aparatele de vedere pe timp de noapte şi mijloacele de iluminare
şi să precizeze modul de folosire a lor;

51
 - să stabilească mijloacele de foc de serviciu şi locul unde să fie amplasate;
- să precizeze sectoarele şi porţiunile de teren în faţă şi în flancuri unde sa se
pregătească direcţii (sectoare) suplimentare de tragere;
- să ia măsuri pentru respectarea cu stricteţe a mascării, interzicerea producerii de
zgomote.
La căderea întunericului sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, subunităţile
acţionează asemănător apărării pe timp de noapte. Militarii de pe limita dinainte a
apărării trebuie sa fie gata de luptă, iar mijloacele de foc de serviciu să ocupe poziţiile
de tragere temporare. În faţă şi în flancurile descoperite se trimit posturi de observare-
ascultare (pînde), care se instalează, de regulă, în apropierea barajelor şi au misiunea să
descopere şi să semnaleze încercările inamicului de a ataca prin surprindere.
Mijloacele de foc de serviciu trag din proprie iniţiativă sau la ordin asupra
inamicului care a trecut la atac.
Grupurile mici ale inamicului sînt nimicite de către mijloacele de foc de serviciu
şi cele dispuse în poziţii de tragere temporară. Focul se deschide la comanda
comandantului de grupă; dacă inamicul a atacat prin surprindere – din iniţiativa
comandantului de grupă sau a trăgătorilor din mijloacele de foc de serviciu. Atacul este
respins cu foc executat prin surprindere, cu toate mijloacele în barajul general, pe
direcţiile pregătite în timpul zilei. Lupta împotriva infanteriei şi a mijloacelor blindate
care se apropie sau pătrund în interiorul punctului de sprijin se desfăşoară ca în timpul
zilei.
În zorii zilei mijloacele de foc care au fost dispuse în poziţiile de tragere
temporară sau de rezervă, precum şi militarii de la posturile de observare-ascultare,
pîndă, patrule revin în ascuns în poziţiile de tragere de bază.
5.6. Acţiunile grupei în lupla de apărare în localilate, în pădure şi pe teren cu
culturi înalte
Apărarea în localitate:
Localităţile, zonele industriale, dispunînd de construcţii simple sau cu multe etaje,
din diferite materiale de construcţie rezistente, se pregătesc ca lucrări de fortificaţii,
completate cu baraje explozive şi neexplozive, astfel încît să permită organizarea unei
apărări ferme, capabile să reziste timp îndelungat acţiunilor inamicului. Localităţile
(oraşele, comunele, satele), întreprinderile şi celelalte unităţi economico-sociale,
pregătite şi transformate în cetăţi de muncă, luptă de apărare, constituie un factor
esenţial în îndeplinirea misiunilor de către subunităţile militare şi formaţiunile de
apărare.
La pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă participă toate subunităţile militare şi
formaţiunile de apărare din localitatea (zona) respectivă.
Limita dinainte a apărării se stabileşte, după caz, în apropierea sau la marginea
localităţilor, zonelor industriale.
În funcţie de mărimea unor localităţi (comune, sate), întreprinderi, îndeosebi cele
de dimensiuni mici şi din zona muntoasă, grupa poate acţiona independent sau izolat
de forţele principale ale eşalonului superior pentru apărarea acestora, cooperînd cu
subunităţile. Acţiunile de luptă sînt favorizate de faptul că acestea sînt pregătite pe
timp de pace pentru muncă, luptă de apărare, dispun de amenajări speciale şi baraje
puternice şi permit apărarea circulară de lungă durată.
Grupa apără o clădire sau, în funcţie de mărime, o parte din aceasta, spaţiul dintre
două clădiri, o stradă, un parc, un loc viran, o intersecţie de străzi, un atelier sau o
clădire din cadrul întreprinderii, zonei industriale.
Comandantul de grupă este obligat:
- să ia măsuri pentru amenajarea clădirii şi a punctului de sprijin pentru apărare
circulară;
52
 - să organizeze observarea şi sistemul de foc, punînd accent pe focul încrucişat
de-a lungul străzilor, focul etajat, focul pumnal şi pe folosirea grenadelor defensive şi
antitanc;
- să creeze în clădiri rezerve de muniţii (îndeosebi grenade de mînă defensive şi
antitanc), alimente, materiale sanitare şi apă potabilă, precum şi materiale de stins
incendiul;
- să stabilească măsuri concrete pentru stingerea incendiilor provocate de inamic
în clădiri sau în afara lor;
- să pregătească l-3 amplasamente de tragere pentru fiecare mijloc de foc şi căi
ascunse pentru executarea manevrei tancurilor, tunurilor şi transportoarelor amfibii
blindate (maşinilor de luptă) prin curţi, spărturi în zidurile împrejmuitoare şi în pereţii
clădirilor pentru executarea focului;
- să asigure tancurile şi transportoarele amfibii blindate împotriva acţiunilor
vînătorilor de blindate;
- să stabilească măsuri concrete pentru conducerea focului şi subunităţilor.
Pentru amenajarea genistică a punctelor de sprijin se folosesc, în primul rînd,
clădirile rezistente care au demisoluri şi subsoluri şi care asigură posibilitatea
executării focului în pieţe, intersecţii de străzi sau în lungul acestora. În spaţiile dintre
clădiri, în parcuri se execută tranşee, şanţuri de tragere şi de comunicaţie, se instalează
baraje; căile de acces se baricadează, se minează şi se acoperă cu foc.
Amenajarea clădirii pentru apărare constă în consolidarea pereţilor, planşeelor,
blocarea ferestrelor şi uşilor cu cărămizi sau saci cu nisip (pămînt), formarea de
creneluri şi ambrazuri pentru mijloacele de foc, executarea de spărturi în ziduri şi
planşee pentru observare şi legătură dintre etaje, amenajarea a 2–3 ieşiri, precum şi a
demisolurilor rezistente ca adăposturi, minarea intrărilor, interioarelor clădirii,
obiectelor din jurul acestora, din curţi şi grădini, blocarea (minarea) gurilor de canal,
pregătirea teraselor (acoperişurilor) pentru lupta antidesant.
Pentru stingerea incendiilor se pregătesc căngi, răngi, găleţi şi alte unelte, se
folosesc formaţiunile de pompieri militari şi de apărare civilă. Clădirile se curaţă de
obiectele uşor inflamabile, pardoselele se acoperă cu nisip şi se fac rezerve de apă şi de
nisip.
Clădirile incluse în punctul de sprijin al grupei trebuie să aibă legătură de loc între
ele şi să fie unite printr-un şanţ de comunicaţie.
Căile de acces .se acoperă cu baraje, în ispaţiul dintre subunităţi se construiesc
baraje antitanc şi antiinfanterie.
Sistemul de foc trebuie pregătit, în primul rînd, la ieşirile spre inamic, la cîteva
etaje, astfel încît toate căile de acces spre punctul de sprijin să fie observate şi bătute cu
foc de flanc şi încrucişat.
Majoritatea forţelor şi mijloacelor grupei se dispun la etajele inferioare şi în
demisoluri. La etajele superioare se instalează observatori, mijloace de foc izolate şi
lunetişti.
Mitralierele pot fi instalate la toate etajele şi în poduri.
Aruncătoarele de grenade antitanc şi aruncătoarele de flăcări se instalează la
etajele inferioare şi în spaţiul dintre clădiri. Poziţiile de tragere pentru aruncătoare se
amenajează în curţi, după ziduri, iar în unele cazuri şi la etajele superioare şi în poduri.
Poziţiile de tragere ale tancurilor şi transportoarelor amfibii blindate se aleg la
intersecţii de străzi, în pieţe, în parcuri şi grădini. Pentru schimbarea poziţiilor de
tragere se execută, după caz, spărturi în zidurile împrejmuitoare şi în pereţii clădirilor.
Cu întregul armament al grupei se execută focul pentru nimicirea inamicului pe
căile de acces şi interzicerea infiltrării acestuia în adîncime. Mijloacele de foc instalate

53
la etajele superioare ale clădirilor de la marginea localităţii, zonei industriale şi de pe
transportoarele amfibii blindate execută focul şi asupra rezervelor inamicului care se
apropie de localitate, zona industrială.
Inamicul care a pătruns în clădiri este nimiceit cu foc executat la distanţă
apropiată, cu mijloace explozive, grenade de mînă, prin lupta corp la corp şi prin
acţiunea minelor cursă. Lupta se duce pentru menţinerea fiecărui etaj şi a fiecărei
încăperi.
Blindatele inamicului se nimicesc cu focul mijloacelor antitanc şi îndeosebi prin
acţiunea militarilor pregătiţi special.
Cînd grupa a fost izolată de trupele proprii, comandantul acesteia trebuie să
organizeze şi să ducă lupta în încercuire, menţinînd cu dîrzenie clădirea pregătită
pentru apărare. Pentru revenirea la trupele proprii, grupa va folosi reţeaua subterană de
canalizare, depărtîndu-se de inamic, la ordinul comandantului de grupă sau, după caz,
din proprie iniţiativă.
Apărarea în pădure:
Terenul împădurit oferă posibilităţi multiple grupei pentru pregătirea unei apărari
puternice, cu forţe şi mijloace puţine, precum şi pentru organizarea traiului şi luptei în
condiţii de izolare pe o durată de timp mai mare.
În pădure grupa apără o poziţie pentru a bara, de regulă, un drum, culoar sau o
poiană, precum şi alte direcţii pe unde pot înainta tancurile şi infanteria inamicului.
Acestea se efectuează cu întregul armament, îndeoseb cel antitanc şi cu cu ajutorul
barajelor. Ieşirile din pădure trebuie folosite pentru executarea focului de flanc,
încrucişat şi pumnal.
În lungul drumurilor, potecilor şi culoarelor se execută abatize şi baraje antitanc şi
antiinfanterie, se pregătesc ambuscade, cîmpuri de mine cursă, capcane, care se
flanchează cu focul mitralierelor şi mijloacelor antitanc.
Tancurile care acţionează în dispozitivul de luptă al grupei se folosesc pentru
executarea tragerilor prin ochire directă la distanţă eficace sau, uneori, de pe poziţii
pregătite din timp; amplasamentele de tragere ale acestora sînt apărate cu focul de
infanterie şi cu baraje. Tancurile se mai folosesc în ambuscade şi, după caz, la
executarea contraatacurilor împreună cu subunităţile de infanterie.
Grupa duce lupta de apărare în cadrul companiei. În unele circumstanţe poate
acţiona independent sau izolat, împreună cu luptătorii din apropiere, pentru apărarea
intervalelor şi flancurilor descoperite.
Comandantul de grupă este obligat:
- să organizeze observarea şi apărarea circulară;
- să organizeze sistemul de foc combinat cu baraje şi obstacole în funcţie de
particularităţile terenului, astfel ca barajele, poienile, drumurile şi culoarele sa fie
flancate cu foc;
- să cureţe terenul pentru a îmbunătăţi condiţiile de observare şi de executare a
focului în faţa poziţiei de apărare şi în adîncimea punctului de sprijin, fără a dăuna
mascării;
- să ia măsuri contra incendiilor.
Limita dinainte a apărării, cînd apărarea se organizează pe marginea pădurii, este
retrasă în interior sau dispusă şi organizată în faţa pădurii la 200–300 m. Dacă limita
dinainte a apărării este retrasă în interior, în faţa ei pădurea se curaţa pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de executare a observării şi focului; pe marginea pădurii se
trimite siguranţa nemijlocită şi se organizează poziţii de tragere temporare pentru
armamentul principal.

54
 Pentru a proteja militarii, armamentul şi tehnica mililară de schijele proiectilelor
ce se sparg în vîrful copacilor, deasupra şanţurilor şi poziţiilor de tragere se
amenajează acoperişuri.
Pe porţiunile de teren joase (mlaştini), în care nivelul apelor subterane este
aproape de suprafaţa solului, şanţurile şi poziţiile de tragere se execută de tip
semiîngropat sau în umplutură.
Lupta în pădure se duce la mică distanţă. Se folosesc pe scară largă acţiunile din
ambuscade şi contraatacuri cu subunităţi mici, focul pumnal şi focul executat din
copaci, precum şi lupta corp la corp.
Elementele de cercetare a inamicului se nimicesc cu focul concentrat al
mitralierelor de pe transportoarele amfibii blindate, pregătit în afara pădurii şi cu focul
altor mijloace în momentul în care acestea au pătruns în pădure şi se infiltrează în
adîncimea apărării.
Incendiile produse în timpul luptei se sting cu mijloacele care sînt la dispoziţie
sau cu cele existente în zonă; raioanele incendiate se izolează de către grupă.
Apărarea în teren cu culturi înalte:
Terenurile cu culturi înalte oferă condiţii pentru mascarea militarilor şi tehnicii de
luptă, precum şi pentru executarea în ascuns a manevrei de forţe şi mijloace; permit
realizarea surprinderii de către atacator, cît şi de către apărător; favorizează crearea
pungilor de foc, atragerea şi nimicirea inamicului în ele prin surprindere, în timp scurt.
Inamicul pătruns în adîncimea apărări se nimiceşte prin contraatacuri cu subunităţi
mici în spatele acestuia, în timp scurt, violent şi prin surprindere. Se foloseşte la
maximum focul la distanţe mici, iar aprovizionările şi evacuările se pot executa şi ziua.
Pentru executarea poziţiilor de tragere şi de apărare, precum şi pentru manevra de
forţe şi mijloace se fac defrişări în limitele strict necesare. În faţa limitei dinainte a
apărării pe o adîncime de 300–400 m se defrişează culturile pentru executarea barajului
general. În direcţiile probabile de înaintare a inamicului se formează culoare oblice
pentru executarea focului din flanc.
Pentru a nu permite inamicului să se infiltreze prin surprindere în punctul de
sprijin al grupei, cînd se dispune de timp, se exucută defrişări în flancuri (în intervale)
şi în spatele dispozitivului de luptă. Defrişările trebuie să favorizeze surprinderea cu
foc a inamicului şi să nu demaşte dispozitivul propriu.
Comandanţii vor lua măsuri de stingere a incendiilor, îndeosebi toamna cînd
culturile sînt uscate (uşor inflamabile).
Organizarea şi executarea minuţioasă a observării asigură evitarea surprinderii
subunităţilor proprii de către inamic.
Observatorii se pot dispune în copaci, mascat, pe înălţimi de unde pot semnala
apariţia inamicului la distanţă mare.În direcţia observatorilor se interzice executarea
focului. Pentru transmiterea la timp a celor observate se stabilesc semnale.
Pentru organizarea sistemului de foc se execută mai multe poziţii de tragere,
îndeosebi temporare şi de rezervă, pentru transportoare amfibii blindate, mitraliere,
piese de artilerie antitanc şi şanţuri de comunicare pentru schimbarea poziţiilor.
Inamicul se nimiceşte pe căile de apropiere şi infiltrare cu focul întregului
armament al grupei. Tancurile şi alte mijloace blindate ale inamicului se nimicesc de
către armamentul antitanc din punctul de sprijin al grupei şi prin acţiunea militarilor
pregătiţi special.
Inamicul pătruns în punclul de sprijin se nimiceşte prin focul concentrat executat
prin surprindere, la distanţă apropiată, prin folosirea frecventă a grenadelor de mină şi
prin lupta corp la corp.
Capitolul 6.

55
 Bazele ofesensivei subunităţilor de infanterie
6.1 Locul, misiunile şi capacităţile de luptă a grupei în ofensivă
Ofensiva este o formă principală a luptei. Ea se efectuează în scopul zdrobirii
inamicului şi cuceririi unor raioane (aliniamente, obictive) importante din teren.
Ofensiva consta în înfringerea inamicului cu toate mijloacele disponibile, atacul
hotărît, avansarea furtunoasă a trupelor în adîncimea dispunerii acestuia, nimicirea
forţei vii şi capturarea prizonierilor, armamentului, tehnicii militare, ocuparea
raioanelor (aliniamentelor) de teren prevăzute.
Scopurile ofensivei se realizează astfel:
a) studierea, aprecierea reală a inamicului şi folosirea cu eficienţă a terenului;
b) executarea frecventă şi la timp a manevrei de foc, forţe şi mijloace pentru
încercuirea, capturarea şi nimicirea inamicului;
c) lovirea prin surprindere a inamicului şi dezvoltarea năvalnică a ofensivei în
adîncimea apărării;
d) consolidarea aliniamentelor (obiectivelor) cucerite şi respingerea
contraatacurilor;
e) aplicarea permanentă a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a
forţelor;
f) conducerea neîntreruptă a subunităţilor.
Ofensiva grupei asupra inamicului în apărare se efectuează din poziţia în contact
nemijlocit cu acesta sau din mişcare. Efectivul grupei infanterie moto trebuie să
continue ofensiva cu forţele depline, cu foc şi atac hotărîtor în cooperare cu celelalte
unităţi pentru nimicirea rezistenţei inamicului.
Ofensiva grupei asupra inamicului care se apără se efectueaza din mişcare sau
din contact nemijlocit cu el. Ofensiva din mişcare asigură pregătirea în ascuns a
ofensivei, acţiuni prin surprindere, protecţia trupelor împotriva ANM. Pînă la trecerea
în ofensiva grupa din cadrul plutonului este dispusă în raionul de plecare şi se găseşte
în afara acţiunilor mijloacelor de radiolocaţie de cercetare terestră, a focului artileriei.
Grupa infanterie moto se dispune în locul stabilit de comandantul de pluton cu
intervalul între ele de pînă la 25–50 m de grupele vecine.
Efectivul grupei se dispune în apropierea maşinilor de luptă (TAB). În
dependenţa de timp, pentru efectiv, apoi pentru MLI (TAB), se amenajează locaşul de
tragere şi se maschează.
Grupa se găseşte în stare permanentă de luptă pentru a respinge atacul terestru,
aerian şi nimicirea grupelor de cercetare-diversiune.
La trecerea în ofensivă în contact nemijlocit cu inamicul, grupa care atacă, de
regulă, iese din tranşee.
Grupa în cadrul plutonului iese pe limita iniţială în ajunul ofensivei, ocupă
poziţia subunutăţilor în apărare sau amenajată special pentru această tranşee. MLI a
subunităţilor ce se află în apărare pînă la începerea ofensivei rămîn în locaşul său, dar
MLI a grupei ce au ocupat aliniamentul de plecare în ajunul ofensivei, ocupă poziţia de
tragere folsind terenul în urma grupei.
Pe aliniamentul iniţial, grupa care atacă trebuie să fie gata în permanenţă pentru
respingerea atacului probabil al inamcului.
Imediat ce grupa ocupă aliniamentul iniţial, comandantul grupei organizează
observarea asupra inamicului şi dă misiuni în cazul atacului posibil al inamicului.
După necesitate, comandantul grupei organizează lucrul de reamenajare a
tranşeei aliniamentului iniţial pentru ofensivă şi pregătirea ei pentru apărare. Tranşeea

56
unde grupa a ocupat aliniamentul iniţial pentru ofensivă va fi totodată limita de trecere
la atac.
6.2. Procedeele de atac asupra inamicului. Dispozitivul de luptă
Prin capacitatea de luptă se înţeleg indicii calitativi şi cantitativi, ce
caracterizează posibilităţile subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă într-un
timp stabilit şi într-o situaţie concretă.
Capacităţile de luptă ale subunităţilor sînt exprimate astfel:
- forţa de lovire;
- manevrabilitatea.
Forţa de lovire este capacitatea subunităţilor de a produce (executa) lovituri
puternice inamicului cu mijloacele antitanc şi armele de infanterie.
Manevrabilitatea este capacitatea grupei de a executa manevra, de a traversa
zonele (porţiunile de teren) contaminate radioactiv, chimic, raioanele de distrugere,
precum şi efectuarea marşului.
Forţa de lovire a grupei de I.Mo în componenţa posibilităţii ei în lupta cu
tancurile şi alte ţinte blindate ale inamicului, precum şi posibilităţile grupei de nimicire
a inamicului cu foc din armele infanteriei. Metodica calculului capacităţii grupei în
lupta cu tancurile MLI (TAB) ale inamicului şi alte obiective se bazează pe aplicarea
coeficientului eficacităţii de luptă a mijloacelor de foc antitanc şi de infanterie.
Posibilităţile de luptă a grupei în ofensivă
Puterea de foc:
a) Pentru nimicirea tancurilor şi altor obiective blindate ale inamicului: luînd în
consideraţie că coeficientul de eficacitate a MLI = l, iar RPG-7 = 0,2 în timpul atacului
de apărare pregătită der grupa de infanterie pe MLI are capacitatea de a nimici un tanc
(aproximativ): IMLI x l + lRPG x 0,2 = 1 +0,2.
b) Posibilităţile de luptă ale subunităţilor de infanterie în ofensivă pentru
nimicirea inamicului cu arme de infanterie:
Indicele principale ale capacităţilor grupei în nimicirea inamicului cu focul
armelor de infanterie este aşteptarea (speranţa) matematică a pierderilor (daunei)
produse forţei lui vii (personalului). Capacităţile de foc pentru nimicirea inamicului cu
focul armelor de infanterie, de regulă, se calculează în subunitate. Metodica de calcul
este bazată pe compararea densităţii focului armelor de infanterie a părţilor adversare
exprimate prin numărul de glonţi pe l m de front într-o minută într-un anumit sector de
producere a focului.
Să examinăm concret capacităţile grupei în ofensivă.
Cadenţa de luptă a armelor de infanterie a grupei este următoarea:
- AK – 100;
- RPK – 150;
- PKT – 250.
Metoda de calculare a capacităţilor de foc pentru nimicirea inamicului cu focul
armelor de infanterie este următoarea:
- se calculează numărul de subunităţi (companii, plutoane, batalioane) care
acţionează în eşalon;
- pentru fiecare dintre ele se calculează numărul armelor de infanterie (AK, PKT,
RPK ş.a.m.d.);
- prin împărţirea cadenţei de luptă sumara a subunităţii la lărgimea frontului de
ofensivă se află cîte gloanţe înlr-o minută vor fi trase untr-un metru de front.
Grupa completată 100% este în stare să producă înaintea frontului de atac:
57
 4 AK x 100 = 400 imp/min;
1 RPK x 150 = 150 imp/min;
1 PKT x 250 = 250 imp/min;
total: 400 + 150 + 250 = 800 imp/min.
Frontul de atac al grupei esle de 50 m.
În felul acesta, grupa este în stare să producă: 800/50 = 16 (16 gloanţe/min la l m
front). În cazul cînd grupa suportă 20% de pierderi ale efectivului din capacitatea
focului va constitui 10–12 gloanţe la l m de front.
Dispozitivul de luptă a grupei în ofensivă:
Grupa atacă în dispozitiv de luptă pe jos, pe transportorul amfibiu blindat (maşina
de luptă sau desant pe tanc). Cînd atacă pe jos grupa acţionează în dispozitiv de luptă
în trăgători pe un front pînă la 50 m. Intervalul între soldaţi trebuie să fie 6–8 m (8–12
paşi), dintre grupe pîna la 50 m.
Misiunea de luptă a grupei (TANC) în ofensivă:
Grupei în ofensivă i se indică obiectul de atac şi direcţia înaintării ulterioare.
Uneori, la indicarea misiunii de luptă, cînd se transmite prin staţia radio grupei i se
poate indica numai direcţia de atac. Drept obiectiv de atac, pentru grupa de infanterie
poate fi inamicul în şanţuri de tragere sau în alte lucrări de fortificaţie ale punctului de
sprijin, precum şi unele lanţuri, tunuri, mitraliere şi alte mijloace de foc ale inamicului
amplasate răzleţ. Direcţia înaintării ulterioare a grupei se determină astfel încît să fie
asigurată executarea misiunii plutonului.
6.3. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de grupa privind
organizarea luptei de ofensivă.
I. Îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă pusă în faţa grupei depinde de
pregătirea minuţioasă a ofensivei. Ea începe odată cu primirea misiunii de la
comandantul de pluton.
Cel mai important şi voluminos lucru pentru comandantul subunităţii este
organizarea luptei.
La ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul toată activitatea cu privire la
organizarea luptei se execută în teren.
Succesiunea şi conţinutul acestor activităţi depind de situaţia tactică, de misiunea
primită şi de timpul de care despune.
Primind misiunea de luptă comandantul de grupă:
- însuşeşte misiunea;
- analizează situaţia;
- ia hotărîrea;
- dă ordinul de luptă;
- organizează pregătirea grupei pentru executarea misiunii primite;
- controlează pregătirea efectivului armamentului şi tehnicii de luptă pentru
ofensivă.
La timpul stabilit raportează comandantului de pluton că grupa este gata pentru
îndeplinirea misiunii de luplă.
II. Succesiunea şi conţinutul activităţilor comandantului de grupă la luarea
hotarîrii.
Pentru a lua hotărîrea, comandantul de grupă trebuie:

58
 - să însuşească misiunea;
- să analizeze situaţia.
Însuşind misiunea primită trebuie să cunoască:
- misiunea plutonului şi grupei;
- misiunea vecinilor;
- timpul de pregătire pentru executarea misiunii primite;
- succesiunea şi termenele de executare a misiunii.
Analizînd situaţia, comandantul de grupă studiază:
a) inamicul;
- unde se află şi ce acţiuni execută;
- locurile amplasării mijloacelor de foc.
b) terenul:
- proprietăţile de mascare şi siguranţa;
- căile de acces favorabile, barajele şi obstacolele (naturale şi genistice);
- condiţiile de executare a observărilor şi de ducere a focului.
La luarea hotărîrii comandantul grupei determină:
- misiunile de luptă ale efectivului.

În ordinul de lupta comandantul grupei indică:

a) reperele;
b) componenţa, situaţia şi caracterul acţiunilor inamicului, locurile de amplasare a
mijloacelor de foc ale acestuia;
c) misiunea plutonului (obiectivul de atac şi direcţia înaintării ulterioare);
d) misiunea grupei (obiectivul de atac şi direcţia înaintării ulterioare);
e) misiunile vecinilor, a tancului pe care va înainta grupa, numărul acestuia
(semnul de recunoaştere); comandantul grupei dă comanda "Ordon";
f) .misiunea efectivului:
ochitorului-operator (ochitorului mitralierei) mitraliorului, aruncătorului de
grenade şi lunetistului – obiectivele pentru lovire; ordinea focului şi cooperării cu
trăgătorii; pentru restul personalului – locul şi ordinea debarcării, locul şi lanţul de
trăgători al grupei, obiectivele pentru lovire şi ordinea executării focului; ordinea
cooperării cu flancul, cu vecinii şi folosirii focului artileriei şi altor mijloace de foc,
ordinea trecerii barajelor şi obstacolelor; mecanicului-conducător, în afară de aceasta –
direcţia şi ordinea mişcării în atac;
g) semnalele de înştiinţare, de conducere, de cooperare şi ordinea de acţiune a
acestora;
h) ora cînd trebuie să fie gata de ofensivă;
i) locţiitorul comandantului.
Pregătirea grupei pentru ofensivă:

59
 - completarea stocurilor de rachete, muniţii;
- deservirea tehnică a MLI;
- executarea lucrărilor indicate pentru asigurarea genistică.
Pînă la trecerea la ofensivă din mişcare, grupa în componenţa plutonului se
dispune în raionul de plecare. Personalul se dispune în apropiere de MLI (TAB).
Dacă se dispune de timp, pentru personal se sapă un şanţ de adăpost, iar pentru
MLI (TAB) – amplasament. Apoi şanţurile de adăpost se acoperă şi se maschează după
posibilităţi. Grupa trebuie să fie în permanenţă gata pentru respingerea inamicului
terestru, aerian şi nimicirea grupurilor de diversiune-cercetare ale acestuia.
Drept poziţie de plecare pentru ofensivă din poziţia de contact nemijlocit cu
inamicul serveşte, de regulă, tranşeea (şanţul de tragere) de pe poziţia subunităţilor
aflate în apărare sau în tranşeea săpată special pentru aceasta în ajunul ofensivei.
Pe poziţia de plecare în ofensivă grupa trebuie să fie în permanenţă gata de
respingerea ofensivei eventuale a inamicului. Imediat ce grupa ocupă poziţia de
plecare, comandantul organizează observarea inamicului şi dă ordinul dicît de a
respinge ofensiva eventuală a lui. În caz de necesitate, comandantul grupei organizează
lucrările de completare a amenajării tranşeei şi pregătirea ei pentru apărare.
Pînă la începutul ofensivei, comandantul grupei pregăteşte personalul,
armamentul şi tehnica pentru lupta apropiată, iar odată cu primirea misiunii de luptă
organizează lupta.
La pregătirea grupei de ofensivă personalul execută următoarele lucrări:
Comandantul grupei organizează observarea şi focul în cazul trecerii inamicului
la ofensivă, precum şi asupra ţintelor aeriene ce zboară la înălţime mică, comunică
semnalele de înştiinţare, locurile de adăpost şi ordinea de ocupare a acestora, dă ordin
personalului privind pregătirea armamentului, tehnicii pentru lupta apropiată,
completarea amenajării poziţiei de plecare în ofensivă, controlează mijloacele de
transmisiune, existenţa muniţiilor, mijloacelor de proiecţie, combustibilului,
lubrefianţilor, proviziei, medicamentelor, ia măsuri pentru completarea acestora,
controlează executarea lucrărilor de pregătire pentru acţiunile de luptă.
Ochitorul-operator (ochitorul mitralierei) examinează armamentul, muniţia,
aparatele de ochire, mecanismele de încărcare şi dirijare, înlătură defecţiunile,
controlează ajustarea aparatelor de ochire şi a mitralierei jumelate; controlează starea
buna de funcţionare a aparatelor de observare, existenţa şi starea sculelor şi pieselor de
schimb pentru armament, acordă ajutor mecanicului conductor la deservirea tehnică a
MLI (TAB).
Mecanicul-conductor controlează starea tehnică a MLI (TAB), existenţa şi starea
sculelor şi pieselor de schimb, existenţa combustibilului şi lubrifeanţilor, înlătură
defecţiunile descoperite şi la ordinul comandantului de grupă efectuează alimentarea.
Restul personalului pregăteşte armamentul propriu, muniţia, echipamentul şi
mijloacele de protecţie pentru acţiunile apropiate şi amenajează adăposturile.
6.4. Acţiunile grupei în ofensivă
În cazul atacului îmbarcarea în maşina MLI (TAB se face odată cu sosirea ei în
starea de plecare pentru ofensivă.
La comanda comandantului de grupă: "La maşină!" sau "Pe locuri!", personalul
se îmbarcă, se pregăteşte pentru luptă din mişcare şi atacă inamicul.
Din raionul de plecare pînă la desfăşurarea plutonului în dispozitiv de luptă
grupa înaintează în coloana plutonului.
Inediat ce începe desfăşurarea plutonului în linie de luptă, comandantul grupei
orientează MLI (TAB) spre direcţia sa, precizează pentru ochitorul-operator (ochitorul

60
mitralierei) şi pentru mecanicul cunductor (conducător) obiectul de atac (ţintele),
direcţia înaintării, locul de trecere în baraje şi conduce focul grupei.
Dacă ofensiva inamicului este neutralizată cu siguranţă, grupa atacă pe maşina
de luptă MLI (TAB) fără debarcare. După desfăşurarea plutonului în linia de luptă,
grupa continuă înaintarea spre limita dinainte a apărării inamicului, nimicind
mijloacele de foc descoperite recent cu foc din armamentul maşinii MLI (TAB) şi din
armamentul de infanterie.
Barajele se trec cu ajutorul dragorului, iar în lipsa acestuia pe culoar în ordinea
indicată de comandantul de pluton.
După trecerea barajului prin culoar grupa trece din nou la locul ei pe linia de
luptă, pătrunde vertiginos pe limită dinainte a apărării inamicului şi-l nimiceşte.
determină gradul de neutralizare a mijloacelor de foc şi a forţei vii ale inamicului în
direcţia de acţiune a grupei şi dă misiunea personalului pentru nimicirea mitralierelor,
aruncătoarelor de grenade, instalaţiilor RADT şi altor mijloace de foc, precum şi a
forţelor vii ale inamicului ramase nevătămate şi descoperite recent.
La apropierea tancurilor de tranşee comandantul grupei ordonă soldaţilor
desemnaţi să marcheze trecerea pentru tancuri peste tranşee. Cînd tancurile se apropie
de poziţia de plecare, comandantul grupei da comanda: ,,Grupă, pregăteşte-te de atac!”.
La această comandă personalul completează încărcarea armelor şi pregăteşte
grenadele; pistolarii cuplează baionetele. Îndată ce tancurile vor trece poziţia,
comandantul de grupă dă comanda „Grupă, la atac, înainte!”, la care soldaţii ies rapid
din tranşee (şanţul de tragere) şi mişcîndu-se cu paşi rapizi sau cu pas alergător din
urma tancului, de sinestătător cu sprijin de foc din partea maşinii MLI (TAB), atacă
inamicul.
Cîmpul de mine se trece, de regulă, din urma tancului pe urmele senilelor acestuia
sau prin culoarul executat cu pas alergător, de regulă, în componenţa plutonului. La
apropierea de culoar comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, după mine,
mitraliorul Cocîrlă, pe culoar, în coloană cîte unul, pas alergător, marş!”. La această
comandă grupa îşi schimbă formaţia în coloană cîte unul şi trece barajul. La comanda
comandantului: "Grupă, spre obiectivul (aliniamentul) cutare - la luplă, înainte!", grupa
se desfăşoară în lanţ şi executînd focul, se apropie rapid de limita dinainte a apărării
inamicului, iar apropiindu-se de aceasta la 25–30 m, înarmîndu-se cu grenade şi cu
strigătul „Ura!”, pătrunde pe limita dinainte a apărării, nimicind inamicul cu foc în
faţă.
MLI (TAB), deplasîndu-se de la adăpost la adăpost sprijină grupa cu foc.
Nimicind inamicul pe limita dinainte, grupa fără a se reţine, înaintează. Pe măsura
reducerii rezistentei inamicului, personalul la comanda comandantului de pluton se
îmbarcă în MLI (TAB) sau se desantează pe tanc şi continuă ofensiva.
În adîncimea apărării inamicului grupa, folosind cutele landşaftul, iese vertiginos
şi energic în flancul sau în spatele inamicului şi îI nimiceşte printr-un atac decisiv.
Nimicind inamicul în adîncimea apărării, grupa fără a se reţine, înaintează pe MLI
(TAB). Dacă inamicul opune o rezistenţă dîrză şi înaintarea pe MLI (TAB) este
imposibilă, grupa la comanda comandantului debarcă rapid, se desfăşoară în lanţ şi
continuă ofensiva executînd focul din mişcare.
Barajele de mine şi exploziv, abatizele, sectoarele greu de trecut din adîncimea
apărării inamicului, grupa le ocoleşte sau le trece printr-un culoar executat.
Cîmpurile de mine plantate de sistemele de minare la distanţă ale inamicului în
faţa subunilăţilor care atacă sînt trecute în coloane de pluton (în linie de grupă) cu
desfăşurarea ulterioară în dispozitiv de luptă. Sectoarele de teren infectate cu substanţe
radioactive şi toxice grupa le trece îmbrăcaţi în mijloace de protecţie individuale sau le
ocoleşte, sau pe MLI (TAB).

61
 Contraatacul inamicului grupa îl respinge cu foc din loc, apoi printr-un atac
vigelios şi curajos, împreună cu vecinii, nimicesc definitiv inamicul şi continuă
ofensiva în direcţia indicată.
Dacă inamicul începe retragerea, grupa îl urmăreşte impetuos nimicindu-1 cu foc
din toate mijloacele.
Comandantul de grupă, deplasîndu-se în lanţ, precizează din mişcare obiectivul de
atac al grupei, ordinea de trecere peste baraje şi formulează (precizează) misiunile
mitraliorului, servantului aruncătorului de grenade şi pistolarilor.
6.5 Acţiunile grupei în ofensivă în condiţii de iarnă şi pe timp de noapte
Ofensiva pe timp de iarnă
Zăpada, ceţurile şi vînturile puternice influenţează asupra acţiunilor de luptă,
deoarece:
- zăpada căzută în straturi mari îngreuiază manevra;
- viscolul, gerul şi vînlul au o influenţă negativă asupra militarilor, înrăutăţind
condiţiile de observare şi de executare a focului;
- gerurile mari (temperaturile scăzute) îngreuiază funcţionarea normală a
armamentului şi tehnicii militare;
- solul îngheţat îngreuiază executarea (amenajarea) şanţurilor de tragere şi
adăposturilor;
- creşte importanţa pădurilor, clădirilor izolate şi localităţilor pentru adăpostirea
personalului împotriva frigului;
- cursurile de apă îngheţate uşurează manevra şi lupta împotriva inamicului care
şi-a organizat apărarea pe acestea;
- timpul de lumină este mai scurt, grupa fiind obligată să desfăşoare acţiuni de
luptă şi noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Grupa trebuie să cunoască permanent situaţia inamicului şi să se deplaseze pentru
manevră pe schiuri (rachete de zăpadă) pe timp nefavorabil (ceaţă, ninsoare, viscol).
Ofensiva pe timp de iarnă se duce, de regulă, din contact cu inamicul, în lungul
comunicaţiilor şi pe direcţiile mai puţin înzăpezite.
Grupa se asigură de la început cu tot ceea ce îi este necesar traiului şi ducerii
luptei: echipamentul prevăzut în normă, sănii, schiuri, unsori speciale pentru armament
şi muniţie. Armamentul, tehnica militară şi celelalte materiale, pe cît este posibil, se
vopsesc în culoarea mediului unde acţionează. Periodic, militarilor li se distribuie ceai
şi alte băuturi calde prevăzute în normă.
Autovehiculele se asigură cu mijloace de trecere şi se ajută de către grupă pentru
depăşirea porţiunilor grele din teren, barajelor şi obstacolelor naturale. Acestora li se
asigură, lichid antiger, mijloace de izolare termică, de încălzire şi de uşurare a pornirii
motoarelor.
În funcţie de natura obiectivului dcare trebuie cucerit, de grosimea stratului de
zăpadă, de situaţia meteorologică (ceaţă, viscol) şi de timp (noapte sau zi), grupa poate
acţiona în dispozitiv de luptă, în dispozitiv premergător de luptă sau combinat.
Transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) se deplasează pe comunicaţii
deszăpezite (în direcţii fără zăpadă) sau după tancurile cu lamă de boldozer, executînd
focul cu armamentul de bord prin intervale, flancuri şi pe deasupra trupelor proprii.
Comaudantul de grupă va reduce la minimum timpul de pregătire a luptei.
Pe poziţia de plecare la ofensivă, cînd zăpada este mare (depăşeşte 80 cm),
lucrările genistice se execută de tipul semiîngropat în zăpadă, gheaţă şi în umplutură.
Pe timp de ger puternic, militarii vor fi antrenaţi permanent în executarea unor
lucrări sau acţiuni, pentru a nu îngheţa; se va evita staţionarea izolată a militarilor.

62
 Ofensiva pe timp de noapte
Acţiunile de luptă pe timp de noapte ale grupei sînt deosebit de frecvente.
Ofensiva pe timp de noapte se execută ca o continuare a acţiunilor din timpul zilei sau
după o întrerupere a acestora, de regulă, din contact nemijlocit cu inamicul. În cel de-al
doilea caz, pentru realizarea surprinderii, grupa poate ataca fără pregătire de foc, fără
transportoare amfibii blindate (maşini de luptă) şi tancuri, respectînd cu stricteţe
măsurile de mascare. Pînă la atacul limitei dinainte sînt interzise convorbirile radio,
staţiile rămînînd pe recepţie, iar aparatura de vedere pe timp de noapte se foloseşte
numai la ordinul eşalonului superior.
Pregătirea pentru acţiunile pe timp de noapte se execută, de regulă, în timpul zilei.
În afară de problemele obişnuite comandantul de grupă, dînd misiunea mai indică:
- reperele vizibile în întuneric, direcţia de ofensivă după azimut şi grupa
(militarul) numită direcţional;
- modul de folosire a armamentului şi mijloacelor de iluminare a terenului;
- aliniamentele de deschidere şi încetare a focului;
- modul de marcare a culoarului prin baraje şi procedeul de trecere prin acesta;
- semnalele pentru indicarea obiectivelor şi identificarea reciprocă a militarilor şi
subunităţilor proprii;
- modul de raportare la ajungerea pe anumite aliniamente.
Grupele înaintează după reperele stabilite după azimut pînă la obiectivul de atac,
folosind acoperirile din teren. În situaţia cînd se iluminează terenul, militarii iau cu
repeziciune poziţia culcat, după care reiau înaintarea fără zgomot.
Cînd grupa a fost descoperită de către inamic, ea se desfăşoară repede în
dispozitiv de luptă şi acţionează cu hotărîre pentru îndeplinirea misiunii.
Apropierea în ascuns (fără a fi descoperit de inamic) şi atacul executat prin
surprindere şi cu rapiditate în flancul şi spatele inamicului asigură nimicirea acestuia în
timp scurt şi cu pierderi minime, folosind cu iscusinţă focul executat la distanţă
apropiată precum şi grenadele de mînă.
Pentru nimicirea inamicului care apără un obiectiv important (pod, viaduct, punct
obligat de trecere, depozit, centru de transmisiuni, punct de comandă, instalaţii şi
aparatură specială), grupa se deplasează în coloană, pe itinerarul slabilit pînă la
ajungerea pe un aliniament care asigură atacul din mişcare şi prin surprindere a
acestuia. Mijloacele de întărire (mitraliere, aruncătoare) sprijină atacul grupei,
executînd trageri asupra mijloacelor de foc ale inamicului care reţin înaintarea.
Dacă atacul în timp de noapte se execută după o pregătire de foc grupa desfăşoară
acţiunile conformă normelor respectate pe timp de zi. În acest caz, în dispozitivul de
luptă al grupei pot intra tancurile de sprijin nemijiocit sau pot ainterveni şi
transportoarele amfibii blindate.
La ora stabilită grupa se deplasează spre inamic şi-l atacă cu hotărîre. Pe timpul
dezvoltării ofensivei în adincime grupa trebuie să păstreze cu stricteţe direcţia de
ofensivă şi să marcheze precis aliniamentele cucerite succesiv.
Legătura cu grupele şi mijloacele de întărire se asigură prin semnale şi prin agenţi
(prin radio, cînd se acţionează cu transportoare amfibii blindate, maşini de luptă).
Terenul se iluminează astfel, încît să nu demaşte dispozitivul de luptă propriu.
În funcţie de situaţie şi de locul unde se acţionează terenul se iluminează numai
atunci cînd inamicul a descoperit acţiunile grupei şi acţiunile de luptă au început din
ambele părţi. Pentru a acţiona cu mai multă siguranţă pe întuneric şi pentru a descoperi
rezistenţele care reţin înaintarea grupei, comandantul foloseşte cartuşe de iluminare şi
mijloace de iluminare artificială din dotare.

63
 6.6. Acţiunile grupei în lupta de ofensivă în localitate, în pădure şi pe teren cu
culturi înalte
Ofensiva în localitate
În ofensiva în localitate sau zonă industrială grupa poate acţiona, în mod obişnuit,
în cadrul plutonului; poate intra în componenţa detaşamentului de asalt sau ca element
de asalt în compunerea subunităţilor din eşalonul întîi.
Grupa poate acţiona în localitate ca grup de asalt cu misiunea de a nimici inamicul
şi a cuceri un obiectiv (compus din l–3 clădiri) organizat puternic pentru apărare, situat
pe una din străzile principale sau un grup de clădiri de mai mică importanţă. Misiunea
se primeşte, de regulă, succesiv pentru fiecare obiectiv care trebuie cucerit.
Cînd nu este constituit ca grup de asalt, grupa poate primi misiunea să acţioneze
în lungul unei străzi largi, prin grădini, locuri virane şi parcuri pentru a nimici inamicul
care se apără în acestea, în unele clădiri mici care nu sînt organizate puternic pentru
apărare, sprijinind în acelaşi timp acţiunile detaşamentului şi grupurilor de asalt care
atacă clădirile mari şi pregătite puternic pentru apărare.
Grupa de infanterie poate acţiona în cadrul grupului de asalt ca grupă de asalt, de
sprijin sau de înlăturare a barajelor şi de distrugeri.
Succesul ofensivei în localitate, zonă industrială este determinat
deurmătoarele:
- cunoaşterea situaţiei şi dispozitivului inamicului;
- conducerea fermă a luptei şi desfăşurarea acţiunilor hotărîte şi îndrăzneţe de
către subunităţi;
- lupta de stradă îndîrjită pentru cucerirea fiecărei clădiri, a celor mai importante
poziţii de apărare de pe arterele principale ale localităţii, a centralelor telefonice şi
telegrafice, a posturilor de radio şi televiziune, podurilor şi staţiilor de cale ferată;
- intensificarea acţiunii unde avansează lupta prin introducerea în luptă a noi forţe
şi mijloace;
- executarea permanentă de acţiuni manevrice în cadrul grupului de asalt, chiar şi
cu ajutorul militarilor izolaţi;
- cooperarea strînsă cu formaţiunile de rezistenţe şi populaţă din localităţi.
Pentru eliberarea unei localilăţi sau zone industriale, ofensiva se execută în
contact nemijlocit sau, în condiţii cu totul avantajoase, din mişcare.
Cînd limita dinainte a apărării inamicului trece pe margine sau prin localitate,
zona industrială, atacul se execută din contact nemijlocit, de pe o bază de plecare, cu
subunităţile în dispozitiv de luptă pe jos. Cînd aceasta este organizată pe un aliniament
în faţa localităţii, zonei industriale, iar apărarea este puternic neutralizată cu artileria şi
aviaţia, atacul acesteia se poate executa şi din mişcare cu infanteria îmbarcată pe
transportoare amfibii blindate.
La pregătirea luptei, în afara măsurilor care se iau în cazul ofensivei obişnuite,
comandantul de grupă este obligat:
- să studieze particularilăţile fiecărui obiectiv în parte sau caracterul apărării
inamicului pe direcţia de acţiune, locurile unde sînt dispuse mijloacele de foc, barajele
şi obstacolele de tot felul, străzile, intersecţiile, pieţele, locurile virane, grădinile şi
parcurile;
- să indice modul de nimicire a mijloacelor de foc ale inamicului dispuse în clădiri
şi pe căile de apropiere de acestea, modul de sprijinire reciprocă cu foc între grupe cînd
duc lupta de-a lungul străzilor, modul de trecere sau ocolire a baricadelor, barajelor şi
altor obstacole;

64
 - să stabilească modul de folosire a mijloacelor fumigene şi aruncătoarelor de
flăcări.
Ca grup de asalt grupa poate acţiona independent, în cadrul eşalonului superior
sau în cadrul detaşamentului de asalt.
Grupa trebuie să acţioneze în strînsă cooperare cu subunităţile (grupurile de asalt)
vecine şi cu cele din compunerea eşalonului din care face parte.
Organizînd ofensiva grupului de asalt, comandantul de grupă studiază amănunţit
caracterul apărării inamicului din obiectivul de atac, sistemul de foc şi posibilitatea
inamicului de a executa foc de flanc din clădirile vecine, căile de apropiere cele mai
favorabile pînă la obiectiv, barajele şi obstacolele existente şi stabileşte misiunile
grupelor şi mijloacelor de foc, precum şi modul de cooperare pînă la nimicirea
completă a inamicului şi cucerirea obiectivului ordonat.
După luarea hotărîrii şi raportarea acesteia, comandantul de grupă trece la
constituirea grupului de asalt, execută cu comandanţii grupelor recunoaşterea
obiectivului de atac, dă ordinul de luptă şi organizează cooperarea.
În ordinul de luptă comandantul de grupă precizează:
şi acţiunilor tuturor elementelor de dispozitiv în vederea sprijinului reciproc cu
subunităţile vecine şi cu mijloacele eşaloanelor superioare, direcţiile de pătrundere spre
obiectiv şi locurile unde se vor executa culoare prin baraje şi obstacole;
- modul de apiopiere de obiectiv şi cum se asigură aceasta;
- locurile de pătrundere în clădiri şi modul de desfăşurare a acţiunilor de luptă în
interiorul acestora;
- măsurile ce se iau şi misiunile grupelor de sprijin pentru izolarea obiectivului
cucerit de celelalte construcţii şi o- concluziile asupra valorii şi capacităţilor
inamicului, misiunea grupului de asalt, subunităţile vecine şi misiunile lor;
- misiunile pe care mijloacele de foc ale eşaloanelor superioare le execută în
folosul grupului de asalt;
- misiunile grupelor de înlăturare a barajelor şi de distrugeri, ale grupelor de
sprijin şi ale celor de asalt şi modul de coordonare a acţiunilor acestora pentru
îndeplinirea misiunii;
- locul comandantului de grupă în dispozitivul grupului de asalt;
- ora cînd subunităţile trebuie să fie gata de luptă şi consumul de muniţii pe
parcursul îndeplinirii misiunii.
Comandantul de grupă, organizînd cooperarea, precizează:
- locul, natura şi activitatea obiectivului inamicului, mijloacele de foc descoperite
ale inamicului şi de către cine vor fi nimicite (neutralizate) fiecare;
- modul de acţiune a fiecărei grupe din compunerea grupului de asalt;
- coordonarea eforturilor biective din apropiere, de apărare a acestuia sau de
continuare a ofensivei;
- modul de respingere a eventualelor contraatacuri executate de inamic.
Comandanţi de grupe dau misiunile de luptă şi pregătesc militarii şi tehnica de
luptă pentru a fi gata, la ordin, să treacă la îndeplinirea misiunii.
În timpul pregatirii de foc tunurile şi tancurile nimicesc prin trageri de ochire
directă personalul şi mijloacele de foc ale inamicului dispuse în obiectivul de atac
(clădiri) şi din clădirile învecinate. Cu mitralierele, puştile-mitralieră, puştile
semiautomate cu lunetă şi cu pistoalele-mitralieră se execută focul asupra ferestrelor,
uşilor şi ambrazurilor; cu aruncătoarele de grenade antitanc se nimicesc mijloacele de

65
foc ale inamicului din clădiri, tancurile şi alte mijloace blindate. Grupele de înlăturare a
barajelor şi de distrugeri execută culoare prin barajele şi obstacolele inamicului cu
ajutorul încărcăturilor alungite sub sprijinul de foc al tancurilor, tunurilor, al
transportoarelor amfibii blindale (maşinilor de luptă) din grupele de sprijin şi al
armamentului grupelor de asalt.
După executarea culoarelor în barajele de mine şi trecerilor prin obstacolele
inamicului, tancurile se apropie cu viteză maximă admisă de teren, executînd focul din
mers şi din opriri scurte asupra mijloacelor de foc ale inamicului din şi dintre clădiri,
care nu au fost distruse pîn timpul pregătirii de foc, trec cu viteză prin culoar şi se
apropie de obiectiv formînd breşe în reţelele de sîrmă ghimpată.
Sub protecţia blindajului tancurilor, grupele de asalt urmează îndeaproape (în
fugă) progresiunea tancurilor, deplasîndu-se în culoană, trec imediat după acestea prin
culoare şi, desfăşurîndu-se în diapozitiv de luplă în trăgători, depăşesc tancurile sub
sprijinul de foc al acestora, al mitralierelor de pe transportoarele amfibii blindate (al
armamentului de pe maşinile de luptă) şi mitralierelor de sprijin, asaltează şi ocupă
clădirile mai mici de la marginea localităţii sau din apropierea obiectivului de atac.
Aruncătoarele, urmînd progresiunea luptei, execută foc asupra inamicului dispus
în tranşee şi şanţuri de comunicaţie.
Tancurile acţionează în urmă sau în dispozitivul infanteriei şi nimicesc prin
trageri de ochire directă armele automate dispuse în clădiri şi mijloacele de foc care
îngreuiază apropierea de obiectiv.
Pe măsura apropierii de obiectivul de atac focul, se duce asupra etajelor
superioare şi asupra podurilor clădirilor. Grupele pătrund cu repeziciune în clădire,
urcînd la etaj pe scări sau prin spărturile din planşee, nimicesc inamicul cu grenade de
mînă, cu focul executat la distanţă apropiată din pistoalele-mitralieră şi din puştile-
mitralieră, cu focul aruncătoarelor de flăcări, precum şi prin lupta corp la corp.
În încăperile de la etaj militarii (luptătorii) pătrund cu ajutorul frînghiilor cu
gheară de pisică aruncate prin ferestre şi al scărilor mobile, în interiorul clădirilor
acţiunile se duc din încăpere în încăpere, înlăturînd barajele de pe scări şi coridoare.
În timp ce lupta se desfăşoară pentru nimicirea inamicului din interiorul clădirii,
grupele de sprijin ocupă poziţii de tragere cu tancurile, tunurile şi aruncătuarele de
grenade antitanc, aruncătoarele şi transportoarele amfibii blindate în spaţiile dintre
clădiri, de unde execută trageri asupra mijloacelor de foc ale inamicului descoperite în
clădirile învecinate, în grădini sau parcuri, împedicînd executarea contraatacurilor pe
direcţia grupului de asalt.
După cucerirea clădirii, grupul de asalt o consolidează şi se pregăteşte pentru
respingerea unui eventual contraatac al inamicului. Pentru consolidarea clădirii
comandantul de grupă ordonă grupelor de asalt să instaleze armamentul automat la
ferestre, saci cu nisip (pămînt) la uşi şi ferestre; grupelor de sprijin să dispună
tancurile, transportoarele amfibii blindate în spaţiul dintre clădiri, folosind denivelările
şi acoperirile existente, tunurile şi aruncătoarele de grenade antitanc – la parterul
clădirii, cu posibilităţi de executare a tragerilor prin spărturile din zid, mitialierile – la
ferestrele de la etaj şi în podul clădirii (poziţii de tragere de rezervă) pentru a lovi
inamicul de la distanţă cît mai mare şi a efectua focul etajat.
Grupul de asalt poate incendia sau distruge clădirile rezistente şi puternic apărate.
Sub acoperirea celorlalte elemente ale grupului de asalt grupa de înlăturare a barajelor
şi de distrugeri se apropie de clădire şi o incendiază sau o distruge, folosind sticle cu
substanţe incendiare şi explozive. Grupele de sprijin şi de asalt neutralizează cu foc
inamicul din clădire, îndeosebi pe cel din imediata apropiere a locurilor unde a izbucnit
incendiul pentru a nu-i da posibilitatea să ia măsuri de localizare şi stingere. Ieşirile din
clădire (inclusiv gurile de acces în canalele subterane) sînt supravegheate şi ţinute sub
foc pentru a împiedica inamicul să se retragă.

66
 Atacul asupra unor clădiri se poate executa pe timp de noapte sau în alte condiţii
de vizibilitate redusă şi fără pregătire de foc.
Cînd grupa nu se constituie ca grup de asalt, de regulă, de-a lungul străzilor, prin
grădini, parcuri, locuri virane, nimiceşte inamicul care se apără în acestea, în clădiri
mici sau care nu au fost bine pregătite pentru apărare. Transportoarele amfibii blindate
(maşinile de luptă), tancurile şi celelalte mijloace de foc de întărire (sprijin) se
deplasează în dispozitivul de luptă al grupei sau imediat după acesta, sprijinind cu foc
şi urmărind procesul de luptă pe măsura cuceririi clădirilor de pe direcţia lui de atac, a
grădinilor şi parcurilor, pieţelor şi locurilor virane.
Grupa nimiceşte cu foc şi grenade personalul şi mijloacele antitanc ale inamicului
din subsolurile şi parterele clădirilor care împiedică acţiunea tancurilor şi
transportoarelor amfibii blindate (maşinilor de luptă) proprii.
După cucerirea localităţii grupa iese pe marginea opusă a acesteia şi continuă
ofensiva în direcţia ordonată.
Ofensiva in pădure
La pregătirea şi ducerea luptei de ofensivă în pădure, trebuie să se ţină seama
de următoarele:
- orientarea, observarea, indicarea obiectivelor şi conducerea focului se fac cu mai
mare greutate;
- folosirea transportoarelor amfibii blindate şi tancurilor în afara drumurilor şi
defrişărilor este îngreuiată şi uneori imposibilă;
- apropierea, desfăşurarea în ascuns, amenajarea poziţiei de plecare în ofensivă şi
manevra forţelor şi mijloacelor grupei sînt favorizate;
- pădurea asigură condiţii optime pentru trai şi luptă în condiţii de izolare;
- inamicul are mari posibilităţi de creare a barajelor, ambuscadelor, pungelor de
foc şi de executare a focului încrucişat şi de flanc, în special în lungul drumurilor,
potecilor şi defrişărilor;
- creşte pericolul incendiilor;
- conducerea, cooperarea şi manevra tehnicii se efectuează dificil;
- inamicul are posibilităţi mari de a se masca (în copaci) şi de a executa foc.
În pădure grupa execută atacul, de regulă, paralel cu drumurile sau culoarele
existente, într-o direcţie indicată prin azimut. Acţiunile se desfăşoară pe jos.
În cadrul grupei se organizează observarea circulară, iar pentru siguranţa
nemijlocită în timpul apropierii de pădure şi pe poziţia de plecare la atac se trimit
cercetaşi. O atenţie deosebită se acordă nimicirii lunetiştilor, militarilor dispuşi în
copaci, vînătorilor de blindate şi servanţilor la aruncătoarele de flăcări (de grenade
incendiare).
La pregătirea ofensivei în pădure, comandantul de grupă, în afara măsurilor
obişnuite, este obligat:
- să studieze caracterul pădurii şi particularităţile apărării inamicului pe baza
informaţiilor primite (în special de la populaţia din zonă);
- să stabilească azimutul şi să urmărească menţinerea direcţiei de atac;
- să destineze echipe (militari) pentru înlăturarea barajelor (formarera culuarelor),
să stabileaseă modul de trecere prin acestea;
- să stabilească semnale de recunoaştere reciprocă şi de marcare a aliniamentelor
ocupate;

67
 - să stabilească modul de acţiune în zonele incendiate sau ăn cazul intrării în
ambuscadele inamicului.
La începerea atacului se urmăreşte nimicirea inamicului care se apară pe marginea
pădurii (militarilor dispuşi în copaci), ocuparea ieşirilor din pădure, precum şi
nimicirea mijloacelor de foc care sînt dispuse pe marginea pădurii.
Atacul va continua în pădure prin nimicirea inamicului de la distanţe mici cu foc
şi cu grenade de mînă, precum şi prin lupta corp la corp.
Pentru nimicirea rezistenţelor inamicului se folosesc manevrele de încercuire şi de
întoarcere combinate cu atacul frontal.
Abatizele, barajele şi alte obstacole, de regulă, se ocolesc, iar dacă acest lucru nu
este posibil se execută culoare sau treceri prin acestea.
Cele mai importante intersecţii de drumuri, culuare şi obiectivele ocupate se
consolidează şi se apăra de către grupe, mitraliere, aruncătoare de grenade antitanc, iar
la ordin de către întregul pluton.
Grupa nu se reţine pentru curăţirea pădurii de militarii izolaţi ai inamicului. Ea
pătrunde cu îndrăzneală în dispozitivul inamicului, luînd masuri de asigurare a
flancurilor şi spatelui dispozitivului propriu şi pentru observarea circulară, menţinerea
legăturii şi cooperării cu subunităţile vecine.
Cînd acţiunile de luptă se desfăşoară în condiţii de izolare, comandantul de grupă,
concomitent cu conducerea acţiunilor de luptă, ia masuri de organizare a traiului,
folosind resursele locale. Toate acţiunile desfăşurate în condiţii de izolare trebuie să
aibă ca rezultat hărţuirea inamicului ori de cîte ori sînt create condiţii favorabile,
precum şi sustragerea la timp de la loviturile acestuia. Se va urmări, totodată, realizarea
legăturii şi cooperării cu elemente din sistemul naţional de apărare pentru sprijinul
reciproc în luptă.
Ofensiva în teren cu culturi înaltei
Ofensiva în zone cu culturi înalte este influenţată de caracteristicile terenului,
întinderea, înălţimea şi densitatea culturilor, posibilitatea de a provoca inundaţii şi
incendii de mari proporţii. Aceasta se pregăteşte şi se execută, de regulă, după aceleaşi
principii ca şi ofensiva în pădure, cu deosebirea că subunităţile pot fi sprijinite
nemijlocit de către tancuri şi transportoare amfibii blindate (maşini de luptă) care
acţionează în dispozitivul de luptă al infanteriei sau imediat după acesta.
Dispozitivul de lupta se maschează şi manevra de forţe şi mijloace se efectueaza
cu mai multă uşurinţa. Aceste zone îngreuiază observarea, orientarea, indicarea
obiectivelor şi corectarea focului, deplasarea subunităţilor şi manevra, îndeosebi pe
timp de ploaie şi în caz de inundaţii.
Conducerea grupei, orientarea şi păstrarea direcţiei de atac se efectueaza mai
dificil decît în pădure, îndeosebi cînd culturile înalte se întind pe suprafeţe mari.
Comandanţii şi militarii în termen acţionează cu iniţiativă. Deplasarea se execută după
azimut şi repere (copaci izolaţi, defrişări, cumpene de fîntîni). Se stabilesc semnale
acustice şi se iau măsuri pentru menţinerea legăturii în cadrul subunităţii.
Comandantul de grupă este obligat ca după nimicirea inamicului şi ocuparea
obiectivelor de pe marginile porţiunilor de teren cu culturi înalte să ia măsuri pentru
continuarea atacului în adîncime. Pentru aceasta trimite cercetaşi în faţă şi în flancuri,
organizează observarea circulară pentru a evita surprinderea din partea inamicului,
descoperă la timp punctele de rezistenţa din adîncime. Mijloacele de întărire acţionează
în centrul dispozitivului de luptă al grupei.
Cînd se trece la urmărirea inamicului, cel mai indicat dispozitiv de luptă este un
triunghi cu vîrful înainte.
Tancurile şi transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) trebuie să fie
asigurate împotriva acţiunilor vînătorilor de blindate ale inamicului.
În timpul pregătirii luptei se iau măsuri pentru menţinerea direcţiilor de atac ale
subunităţilor şi marcarea locului unde se află.
68
 Pentru oprirea contraatacurilor culturile pot fi indicate , ţinîndu-se cont de
direcţia vîntului pentru a nu afecta subunităţile (militarii) proprii.
În timpul ducerii luptei în adîncime se intensifică acţiunile prin surprindere şi de
la distanţe mici, lupta corp la corp şi folosirea grenadelor de mînă pentru neutralizarea
rezistenţei inamicului. Se iau măsuri de stingere a incendiilor în zonele care afectează
acţiunile trupelor proprii.
Capitolul 7
Marşul şi siguranţa marşului
7.1. Procedeele de deplasare. Bazele marşului
Deplasarea este acţiunea desfăşurată în mod organizat de către subunităţi pentru
dislocarea dintr-un raion în altul, intrarea în luptă sau executarea manevrei.
Deplasarea trebuie să se facă rapid, dispersat şi în ascuns pentru a asigura
protecţia subunităţilor împotriva loviturilor inamicului terestru şi aerian sau pentru a
limita efectele acestor lovituri.
Subunităţile de infanterie trebuie să fie permanent pregătite în măsură să execute
deplasări în orice condiţii de teren, timp şi stare a vremii, la orice distanţă, în condiţiile
pericolului permanent de întrebuinţare a ANM şi sistemelor de minare la distanţă,
acţionării aviaţiei desanturilor aeriene, grupurilor aeromobile şi cercetare-diversioniste,
contaminării radioactive, chimice şi biologice, distrugerii drumurilor şi trecerilor.
Aceasta presupune cerinţe avansate privind pregătirea minuţioasă a tehnicii,
armamentului şi efectivului pentru deplasare, disciplina înaltă a marşului şi gradul înalt
de inştruire a personalului, precum şi asigurarea multelaterală a marşului.
Subunităţile de infanterie se deplasează prin următoarele procedee:
- în marş (MLI, TAB, autovehicule sau pe jos);
- în transport (pe comunicanţii feroviare, fluviale, aeriene, maritime şi rutiere
(autotren));
- combinat.
Procedeul de deplasare se adoptă în funcţie de situaţie, scop, distanţă şi timpul
destinat deplasării, starea comunicaţiilor de acţiune a inamicului terestru şi aerian şi
existenţa mijloacelor de deplasare.
Procedeul de bază pentru deplasare este marşul. Marşul este deplasarea organizată
a trupelor în coloane pe drumuri de coloane în scopul ieşirii în raionul stabilit sau la
aliniamentul indicat. Scopul principal al marşului constă în sosirea la timp a
subunităţilor în raionul stabilit sau aliniamentul indicat cu capacitatea de luptă
completă, în vederea îndeplinirii misiunii ordonate.
Misiunile ordonate pot fi:
- acoperirea frontierei de stat;
- executarea ofensivei asupra inamicului;
- respingerea atacului lui;
- întărirea (amplificarea eforturilor) subunităţilor care acţionează primele;
- înlocuirea subunităţilor care au pierdut capacitatea de luptă;
- concentrarea într-un nou raion pentru completarea, formarea, executarea
diferitelor lucrări sau odihnă.
În funcţie de condiţiile de deplasare, locul subunităţii la începutul marşului faţă de
linia de contact de luptă a părţilor, caracterul acţiunilor a lor şi depărtarea inamicului,
marşul se poate executa:
69
 - în condiţiile cînd se prevede înlîlnirea cu inamicul şi intrarea în luptă;
- în afara pericolului întîlnirii (ciocnirii) cu el.
După direcţie, marşul poate fi:
- spre front;
- de-a lungul frontului;
- dinspre front.
În orice situaţie marşul trebuie să se execute în ascuns, de regulă, noaptea sau în
alte condiţii de vizibilitate redusă.
În timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, cînd luptaeste impusă de condiţiile
situaţiei şi la depărtări mari după dispozitivul forţelor proprii, marşul se execută şi ziua.
În condiţiile luptei contemporane, luînd în consideraţie numărul mare de aviaţie în
trupe, întrebuinţarea pe larg a desantului aerieni şi grupelor diversioniste, precum şi
caracterul posibil de desfăşurare a acţiunilor de luptă în mai multe focare izolate de
luptă, subunităţile în timpul marşului trebuie să menţină permanent gradul înalt al
pregătrii în vederea luptei, capacitatea de a desfăşura acţiunile de luptă neprevăzută.
Cînd se prevede întîlnirea cu inamicul şi intrarea în luptă cu el, marşul se execută, de
regulă, în timpul deplasării subunităţilor spre front în ultima etapă din marş, în timpul
deplasării de-a lungul frontului, la o depărtare mică (neînsemnată) de linia de contact a
părţilor opozante, precum şi în timpul luptei. El se corectează şi va decurge, de regulă,
în zona razei de acţiune a aviaţiei şi artileriei inamicului.
Toate activităţile cu privire la organizarea unui astfel de marş sînt supuse
intereselor luptei care va avea loc, iar constituirea dispozitivului de marş în acest caz
trebuie să corespundă în întregime concepţiei luptei care va urma, să asigure
posibilitatea de a devansa inamicul în executarea loviturilor cu foc, desfăşurarea rapidă
în dispozitiv de luptă, intrarea în luptă din mişcare şi producerea inamicului a unei
lovituri puternice.
Pericolul permanent de întîlnire cu inamicul prin surprindere obligă la siguranţa
de marş şi nemijlocită, cere ca subunităţile să fie întotdeauna gata pentru desfăşurarea
rapidă şi intrarea în luptă fară schimbări complicate ale dispozitivului.
Marşul în afara pericolului întîlnirii (ciocnirii) cu inamicul se execută mai des în
spatele trupelor proprii. Dispozitivul de marş în acest caz trebuie să asigure
comoditatea (uşurinţa) deplasării, conducerii, asigurarea unei viteze înalte de marş a
coloanei, consumul minim de eforturi fizice a personalului şi păstrarea tehnicii de
luptă. Astfel de marş se execută, de regulă, la distanţe mari.
Batalionul execută marşul într-o singura coloană. Compania (plutonul) execută
marşul în cadrul balalionului (companiei), iar uneori şi independent în siguranţă de
marş.
La distanţă marşul se execută pe drumuri cu praf, în condiţii de vizibilitate redusă,
pe polei, pe drumuri cu urcuşuri şi coborîşuri abrupte, cotituri bruşte. În timpul
deplasării cu o viteză ridicată distanţele dintre maşini se măresc.
La deplasarea pe un teren deschis în condiţiile pericolului întrebuinţării armelor
de precizie înaltă, distanţele dintre maşini, de asemenea se măresc şi pot fi de 100–150
m. Subunităţile de infanterie, cînd este necesar, pot să se deplaseze pe jos sau pe
schiuri.
În scopul începerii şi executării marşului la timp şi în mod organizat, precum şi
pentru menţinerea unui nivel înalt de conducere, disciplină şi organizare a subunităţilor
se fixează:
- punctul iniţial şi timpul trecerii lui;
- punctele de coordonare (îndrumare) şi timpul de trecere a lor;
- locul şi timpul (durata) haltelor;
70
 - locul şi timpul (durata) raioanelor de odihnă de zi (noapte) pe 24 ore.
Punctul iniţial se fixează pentru începerea la timp a marşului.
Ora cînd maşina de cap a coloanei trece la punctul iniţial se consideră începutul
marşului. Această ora este stabilită de către comandantul superior şi trebuie respectată
cu exactitate.
Punctul iniţial se stabileşte la o astfel depărtare de raionul de dispunere
(staţionare), încît să asigure constituirea coloanei subunităţii şi intrarea în viteza şi
distanţele de marş odată cu trecerea lui.
Această depărtare depinde de condiţiile terenului, componenţa subunităţii şi
constituie, de regulă, 5–10 km. Punctul iniţial, de regulă, se fixează în apropierea unui
reper (obiect din teren) bine văzut atît ziua, cît şi noaptea.
Punctele de coordonare se stabilesc pentru executarea marşului în timpul stabilit
şi menţinerea conducerii. Aceste puncte se fixează peste 3–4 ore de deplasare. Nu se
recomandă a stabili punctele de coordonare pe rîuri şi în locurile obligate de trecere, în
apropierea nodurilor de drumurii, la periferiile localităţilor mari, precum şi în
apropierea altor obiecle uşor observatc de către aviaţia inamicului.
Verificarea stării tehnice a autovehiculelor şi armamentului, executarea
întreţinerii deservirii tehnice şi înlăturarea defecţiunilor, servirea mesei şi odihna
personalului se stabilesc inainte, iar la sfîrşitul fiecărei etape de marş – odihna de zi
(noapte) după 2–3 etape de marş, se fixează raionul de odihnă cu durata de 24 ore.
Haltele se stabileşte peste 3–4 ore de deplasare pe o oră şi o haltă cu durata de 2
ore în jumătatea a doua a etapei de marş, iar la sfîrşitul fiecărei etape - odihna de zi
(noapte). Locurile pentru halte şi raioanele de odihnă se aleg în raioanele care oferă
condiţii favorabile de protecţie şi mascare, cu adăposturi naturale şi cu suficiente surse
de apă. De regulă, raioanele haltelor se aleg înaintea aliniamentelor (punctelor) de
coordonare (îndrumare) pe itinerarul de deplasare, iar raioanele de odihnă - într-o parte
de el, astfel, încît subunitatea să aibă posibilitatea a se dispune în coloană de-a lungul
itinerarului deplasării care va urma, luînd în consideraţie caracteristicile de protecţie şi
mascare ale terenului.
Indicii posibilităţilor de marş
Prin posibilităţi de marş ale subunităţii se înţeleg posibilităţile lor de a parcurge
pe roţi în timpul de 24 ore sau de mai multe zile o distanţă maximă menţinînd
capacitatea înaltă de luptă în vederea îndeplinirii misiunii de luptă ordonate.
Indicii principali ai posibilităţilor de marş ale subunităţilor de infanterie sînt:
- viteza medie de marş;
- durata etapei de marş.
Indicele determinant (hotărîtor) al posibilităţilor de marş este viteza medie de
deplasare. Aceasta este viteză reală de deplasare a subunităţii la marş fără a lua în
calcul timpul destinat pentru halte (popasuri).
Viteza medie de deplasare a subunităţilor de infanterie depinde, în primul rînd,
de viteza tehnică (nominală) a maşinilor, care se află în coloane de marş (tanc, MLI
(TAB) pe drum natural de 35–45 km/oră, pe şosea - 45 – 60 km/oră).
Însă, după cum demonstrează experienţa pregătirii de marş a trupelor
(aplicaţiilor tactice), viteza reală de deplasare la marş este cu 25–30 % mai mică decît
viteza medie tehnică (nominală) a maşinii izolate.
Viteza de deplasare în marş depinde de misiune, starea itinerarului, de timp şi
starea vremii, starea tehnică a maşinilor, pregătirea şoferilor (mecanicilor-conductori),
pregătirea de marş a subunităţii, pregătirea comandanţilor privind conducerea coloanei,
precum şi de modul de pregătire şi asigurare a marşului. Viteza medie de deplasare pe
drumuri de cîmp în teren mediu frămîntat pentru MLI (TAB) poate fi 25–30 km/oră

71
(20–25); pentru automobile, cînd se deplasează în coloane independente 30–40 km/oră
(25–30); a coloanelor mixte 25–30 km/oră (20-30).
În condiţii nefavorabile (noroi, zăpadă, gheţuş, dezgheţ, ceaţă, teren mlăştinos şi
alte condiţii nefavorabile) viteza medie poate să se micşoreze pînă la 20 km/oră (15–
20). La executarea marşului pe jos, viteza medie de deplasare poate fi de 4–5 km/ora,
pe schiuri 5–7 km/oră. Cînd marşul se execută pe itinerar cu condiţii uniforme (la fel),
viteza de deplasare se determină prin divizarea (împărţirea) lungimii marşului la timpul
rezervat pentru marş, scăzînd din el timpul destinat pentru halte.
Însă practic itinerarul pe diferite porţiuni va avea diferite condiţii pentru
deplasarea coloanei şi, prin urmare, şi diferite viteze admisibile de deplasare. Viteza
medie de deplasare a coloanei se calculează luînd în consideraţie vitezele admisibile pe
fiecare porţiune de itinerar.
Calculînd marşul, comandantul de companie trebuie sa ia în consideraţie viteza
de deplasare în timpul încolonării (întinderii coloanei) şi concentrării subunităţilor în
raioanele de odihnă (halte) şi raioanele destinate (stabilite). Această viteză se consideră
egală cu 1/2–2/3 din viteza medie a coloanei la marş şi constituie 12–15 km/oră.
Însă în toate cazurile marşul trebuie executat cu o viteză maximă admisibilă
corespunzătoare condiţiilor date.
La planificarea marşului, comandantul de companie (pluton) trebuie să prevadă
din timp distanţele maxime şi minime dintre maşini şi subunităţi în corespundere cu
situaţia şi condiţiile de deplasare. Astfel, conducînd deplasarea coloanei, comandantul
de subunitate pe baza studierii itinerarului de deplasare şi observarea personală a
situaţiei de deplasare trebuie să dea la timp subordonaţilor comenzile (semnalele)
despre schimbarea vitezei, distanţelor şi direcţiei în scopul respectării graficului de
deplasare calculat şi disciplinei marşului.
Al doilea indice este etapa de marş.
Aceasta este distanţa parcursă de subunitate în 24 ore. Durata etapei de marş se
determină prin viteza medie şi durata deplasării coloanei. Durata medie de lucru a
conducătorilor (şoferilor) constituie 10–12 ore. Această durată se consideră ca normă
de calcul a timpului de deplasare a coloanei în marş în timp de 24 ore. Restul timpului
(12–14) se rezervează pentru întreţinerea tehnicii, încolonarea şi concentrarea
subunităţii, odihna personalului, servirea mesei. Durata etapei de marş se determină
luînd în considerare viteza medie de deplasare şi timpul ,,curat’’ de deplasare:
Em = V.Td. Ea poate fi de 250–300 km.
Durata etapei de marş se determină în timpul studierii itinerarului. Pentru
determinarea mai exactă a duratei etapei şi folosirea mai comodă a hărţii în timpul
acţiunilor este mai raţional a împărţit tot itinerarul în porţiuni de 5–10 km.
Timpul total pentru executarea marşului la fel se determină în procesul însuşirii
misiunii. Datele iniţiale pentru acesta servesc ora trecerii punctului iniţial (începutul
marşului) şi ora sosirii în raionul stabilit sau la aliniamentul indicat (sfîrşitul marşului).
Diferenţa în timp dintre începutul şi sfîrşitul marşului va alcătui durata lui.
Rezerva de parcurs a subunităţii după carburanţi se determină prin raportul
cantităţii de combustibil în plinurile (rezervoarele) maşinilor (după minusul 03,
alimentării – stocul intangibil) la cantitatea combustibilului care se coconsumă la 1 km
de drum. El depinde de capacitatea rezervoarelor (plinurilor) maşinii, consumul
carburanţilor la l km de drum şi de existenţa rezervelor de trupe.
Misiunile subunităţilor de marş în fiecare caz concret se determină reieşind din
condiţiile situaţiei şi locul ei în dispozitivul de marş al subunităţii superioare.
Subunitatea poate executa marşul în cadrul subunităţii superioare sau independent
în siguranţa marşului.
Misiunea companiei (plutonului) care execută marşul în cadrul subunităţii
superioare poate fi ieşirea la timp în raionul stabilit sau pe aliniamentul indicat cu
capacitatea completă pentru ducerea luptei.

72
 Subunitatea care acţionează în siguranţa de marş trebuie să asigure deplasarea
nestingherită a forţelor principale, să nu permită pătrunderea cercetării terestre a
inamicului spre ele, să excludă atacul prin surprindere a lui şi să asigure coloanei păzite
condiţii favorabile pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă.
7.2. Organizarea marşului de către comandantul de grupă şi acţiunile grupei
în marş
Odată cu primirea misiunii de executare a marşului, comandantul grupei trebuie
să însuşească misiunea plutonului şi grupei, itinerarul mişcării, raionul de concentrare
(de odihnă) sau aliniamentul şi timpul sosirii în acesta sau ieşirii la aliniament, adunării
coloanei, distanţa dintre maşini, viteza de deplasare, iar în cazul efectuării marşului cu
prevederea intrării în luptă cu inamicul şi ordinea acţiunilor la întîlnirea cu acesta, sau
cînd trebuie să fie gata pentru marş.
Pe parcursul marşului comandantul de grupă este obligat să respecte cu stricteţe
ordinea de mişcare stabilită; să nu admită reţineri în locurile de trecere, măsuri în
munţi, defileuri, tuneluri şi localităţi; să efectueze observarea circulară continuă asupra
inamicului terestru şi aerian şi asupra semnalelor comandantului de pluton; să
înştiinţeze la timp personalul despre inamic, precum şi despre infectarea radioactivă,
chimică şi bacteiriologică (biologică) şi să conducă acţiunile personalului.
Pregătirea grupei pentru marş
Comandantul plutonului dă ordinul de marş, de regulă întregului personal al
plutonului.
Primind misiunea pentru marş, comandantul grupei verifică însuşirea de către
personal a misiunii primite, semnalelor de înştiinţare, de conducere şi de cooperare,
ordinii de acţiune conform acestora şi desemnează observatorul de semnale lansate de
comandantul de pluton.
În cadrul pregătirii pentru marş el este obligat să controlere starea bună de
funcţionare a maşinii, armamentului, aparatelor de vedere pe timp de noapte,
mijloacelor de protecţie şi de stingere a incendiilor, mijloacelor de transmisiuni şi de
mascare luminoasă, existenţa mijloacelor de prelucrare specială, alimentarea cu
combustibil, existenţa şi corectitudinea aşezării muniţiei, uneltelor de amenajare
genistică a terenului, completului de deminare transportat, mijloacelor de mărire a
capacităţii de trecere. Despre starea gata pentru marş comandantul grupei raportează
comandantului de pluton.
Executarea marşului de către grupă
Comandantul grupei efectuează conducerea acesteia în timpul marşului cu
ajutorul semnalelor şi comenzilor stabilite, acordînd atenţie deosebită semnalelor
transmise de comandantul de pluton şi acţiunilor mecanicului-conductor
(conducătorului).
În timpul marşului mecanicul-conductor (conducătorul) conduce MLI (TAB)
numai pe partea dreaptă a drumului, respectînd viteza de deplasare stabilită, distanţa şi
măsurile de securitale. În caz de oprire forţată, el scoate MLI (TAB) pe marginea
dreapta a drumului, raportează comandantului de grupă şi înlătură defectelor. După
înlăturarea defectului continuă marşul, alăturîndu-se la loloana în trecere. Locul său în
dispozitivul de marş al plutonului îl ocupă la haltă. Depăşirea coloanelor în mişcare
este interzisă.
Pe timp de noapte mecanicul-conductor (conducătorul) conduce MLI (TAB)
folosind aparatele de vedere în timp de noapte sau dispozitivele de mascare luminoasă,
iar în cazul mişcării pe sectoarele de teren ţinute de inamic sub supraveghere şi în
nopţile luminoase – cu lumina stinsă şi aparatele de vedere în timp de noapte
deconectate.

73
 La halte mecanicul-conductor (conducătorul) opreşte MLI (TAB) pe marginea
dreaptă a drumului nu mai aproapre de 30 m de la maşina ce stă în faţă sau la distanţa
indicată de comandantul de pluton. La comanda comandantului de grupă, personalul
iese din MLI (TAB) şi se aşează pentru odihnă din partea dreapta a drumului.
Observatorul şi mitraliorul de serviciu rămîn în MLI (TAB). Mecanicul-conductor
(conducătorul) face o revizie de control a maşinii şi în caz de necesitate împreună cu
soldaţii ce i se dau în ajutor înlătură deranjamentele depistate.
La semnalul de înştiinţare despre inamicul aerian grupa continua mişcarea.
Obloanele MLI (TAB), cu excepţia obloanelor din care se va executa focul, se închid.
Personalul pregăşete maştile contra gazelor în poziţia "gata de întrebuinţare". Atacul
inamicului aerian se respinge la comanda comandantului de grupă. Cînd marşul se
execută pe jos, grupa ocupă la comanda comandantului cel mai apropiat adăpost şi
nimiceşte cu foc concentrat avioanele şi elicopterele inamicului ce zboară la mică
înălţime.
Grupa trece peste cîmpul de mine plantat la distanţă în coloana plutonului în urma
grupei externe de deminare, a tancului cu dragor de mine sau a maşinii de cap (prin
culoarul făcut de echipajul ei cu folosirea completului de deminare transportat sau în
alte moduri).
7.3. Grupa infanterie motorizată ca organ al siguranţei marşului
În timpul marşului grupa poate fi desemnată în siguranţa de marş în calitate de
patrulă. Ea este trimisă de către pichetul mobil de cap (de flanc) sau de către patrula de
cap în direcţia mişcării sau de către forţele principate ale batalionului în partea
flancurilor vulnerabile pentru paza nemijlocită, precum şi pentru cercetarea terenului.
Comandantul grupei de patrulare desemnate pentru siguranţa de marş este
obligat:
- să studieze după hartă (schemă) itinerarul mişcării;
- să determine locurile întîlnirii eventuale cu inamicul şi ordinea mişcării şi
acţiunii grupei în caz de întîlnire cu acesta;
- să determine ordinea observării terenului, inamicului terestru şi aerian, precum
şi semnalelor comandantului ce a trimis grupa în patrulă şi ordinea de raportare;
- să dea grupei ordinul de luptă.
În ordinul de luptă comandantul grupei indică:
- informaţiile despre inamic;
- misiunea subunităţii de pază;
- misiunea grupei, itinerarul şi viteza mişcării, ordinea observării, raportul despre
cele observate şi a acţiunile în caz de întîlnire cu inamicul;
- semnalele de înştiinţare, de conducere, de cooperare şi ordinea acţiunilor
conform acestora;
- ora cînd trebuie să fie gata pentru marş şi locţiitorul.
7.4. Organizarea acţiunilor în siguranţa marşului şi conducerea cu patrulei
de sigurauţă de cap
Grupa începe mişcarea la comanda comandantului pichetului mobil de cap (de
flanc) sau al patrulei de cap. Grupa se îndepărtează de coloana păzită la distanţa ce
asigură sprijinul acesteia cu focul subunităţii şi legătura vizibilă cu ea.
Grupa de patrulare înaintează în direcţia indicată prin salturi de la adăpost la
adăpost, însă fără a reţine mişcarea coloanei subunităţii păzite. Sectoarele de teren
închise, unele construcţii, liziere de pădure, intrările în trecători şi tuneluri, unde este
74
posibilă dislocarea secretă a inamicului şi atacul prin surprindere al acestuia din
ambuscade, precum şi trecerile înguste, podurile şi alte obiecte grupa de patrulare le
examinează şi în caz de necesitate pune semne de prevenire. Îndată ce inamicul va fi
descoperit, comandantul grupei lansează imediat semnalul respectiv stabilit, indică
mecanicului-conductor (conducătorului) un loc adăpostit pentru oprirea maşinii, dă
grupei comanda pentru debarcare, indică obiectivele ochitorului-operator (ochitorului
mitralierei), mitraliorului şi servantului aruncătorului du grenade. Grupa nimiceşte
grupele mici ale inamicului şi continuă executarea misiunii de luptă. În cazul intîlnirii
cu forţele superioare ale inamicului, odată cu intrarea acestuia in zona focului eficace,
grupa deschide foc prin surprindere, asigurînd prin aceasta desfăşurarea şi intrarea în
luptă a subunităţii proprii.
În cazul cînd grupa de patrulare, executînd marşul pe teren închis sau noaptea,
nimereşte prin surprindere sub focul inamicului, ea debarcă imediat şi intră în luptă.
Pentru siguranţa nemijlocită în cazul mişcării pe jos, precum şi pentru examinarea
unor obiecte de pe teren la efectuarea marşului pe MLI (TAB), comandantul grupei de
patrulare trimite cercetaşi. Pe calea de mişcare cercetaşii examinează terenul şi
obiectele din teren, acordînd atenţie semnelor după care poate fi descoperit inamicul.
Dacă inamicul nu a fost descoperit, cercetaşii dau semnalul ,,cale liberă". Comandantul
grupei de patrulare dublează acest semnal comandantului care a trimis grupa în patrulă
şi continuă executarea misiunii.
În timpul haltei şi în cazul dispunerii la odihnă a coloanei păzite, grupa de
patrulare ocupă o poziţie favorabilă şi continuă executarea misiunii, acţionînd în
calitate de siguranţă în staţionare şi aflîndu-se în stare permanent gata de respingerea
atacului inamicului.
Capitolul 8
Staţionarea şi asigurarea staţioinării
8.1 Principiile dispunerii subunităţilor în staţionare. Activităţile
comandantului de grupă după primirea misiunii pentru staţionare
În timpul acţiunilor de luptă, subunităţile de infanterie nu întotdeauna vor duce
acţiuni de luptă activă. Ele pot să se dispună în raioanele destinate lor pînă la primirea
misiunii de luptă sau avînd misiunea de luptă să se pregătească pentru îndeplinirea ei.
Dispunerea subunităţilor în raionul iniţial, de concentrare, de aşteptare, de odihnă
şi în alte raioane se numeşte staţionare.
Scopul staţionării poate fi desăvîrşirea măsurilor cu privire la punerea
subunităţilor în starea de pregătire de luptă, pregătirea pentru luptă, refacerea
capacităţii de luptă, odihna personalului, completarea stocurilor şi rezervelor cu
mijloace materiale, executarea întreţinerii (deservirii) şi reparării tehnicii închegarea
acţiunilor subunităţilor.
Raionul de staţionare şi modul de dispunere a subunităţilor trbuie să corespundă
unor cerinţe care depind de depărtarea raionului dat de linia frontului, de activitatea
acţiunilor de luptă a părţilor pe direcţia dată, precum şi de caracterul acţiunilor viitoare
şi durata de aflare a subunităţilor în staţionare.
Principalele din aceste cerinţe sînt:
- posibililatea de a ocupa în ascuns raionul şi de a dispune mai comod tehnica,
armamentul şi efectivul în acest raion;
- posibilitatea de a dispune dispersat subunităţile;
- asigurarea mascării minuţioase a efectivului, tehnicii şi armamentului;
- asigurarea unui grad necesar de dispersare şi adăpostire, protecţie a subunităţilor
contra armelor de nimicire contemporane;
75
 - asigurarea condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea măsurilor planificate în
acest raion;
- existenţa unei reţele dezvoltate de drumuri şi căi de intrare şi ieşire, care dau
posibilitatea de a executa după necesitate o manevră rapidă în scopul părăsirii raionului
ocupat şi ocuparea altuia (de rezervă) dacă va fi nevoie;
- posibilitatea de a executa adunarea rapidă a subunităţilor şi de a se deplasa în
direcţia necesară;
- condiţii favorabile din punct de vedere sanitaro-epidemic şi igienic;
- asigurarea condiţiilor normale pentru odihna efectivului;
- existenţa unui număr necesar de surse de apă potabilă.
De aceea raionul staţionării trebuie de ales pe un teren care are adăposturi
naturale, păduri, fîşii de păduri, dumbrăvi, rîpi, debleuri (văgăuni), cariere, localităţi
mici, construcţii, tufărişuri, peşteri ş.a.
În raion sau în apropierea lui trebuie sa fie într-o cantitate necesară mijloace
improvizate (din zonă) pentru mascare şi alt material util pentru amenajarea rapidă a
adăposturilor artificiale, precum şi combustibil pentru încălzirea efectivului în condiţii
de temperaturi joase.
Nu se recomandă a alege raioanele de staţionare în localităţi mari sau în
apropierea lor, în apropierea fabricilor, uzinelor, staţiilor feroviare, podurilor, nodurilor
de drumuri sau elementelor bine conturate (pronunţate) ale terenului (înălţimi izolate,
iazuri, rîuri, s.a.), care pot atrage atenţia deosebită a elementelor de cercetare a
inamicului şi asupra cărora sînt posibile loviturile aviaţiei inamice. Dispunera
subunităţilor în localităţi, de regulă, se efectuează în condiţii de iarnă aspră, vreme rea
îndelungată sau din lipsa de timp pentru construirea adăposturilor în afara localităţilor
sau cînd localitatea este eliberată de locuitori. În acest caz, pentru dispunerea
plutonului se repartizează o casă sau o construcţie (clădire).
Pentru dispunerea companiei (batalionului) se stabileşte raionul de staţionare de
bază, iar uneori şi de rezervă – pentru companie în afara raionului batalionului, pentru
batalion – în afara raionului brigăzii.
Suprafaţa raionului de staţionare a batalionului poate atinge 10 km.
Subunităţile de infanterie cu cele de întărire în raion se dispun dispersat pe
companii, iar companiile – pe plutoane, astfel, încît să asigure construirea rapidă a
coloanei pentru deplasare sau executarea manevrei şi odată cu începerea mişcării
(deplasării) să nu execute deplasări de prisos.
Compania se dispune în raionul indicat, de regulă, în lungul itinerarului de
deplasare sau în afara acestora, pe plutoane, ţinîndu-se cont de dispozitivul de luptă,
care trebuie construit în vederea ducerii acţiunilor de luptă, folosind la maxim
proprietăţile de protecţie şi mascare ale terenului. La alegerea raionului trebuie luat în
consideraţie că dacă subunitatea va continua marşul, raionul este mai convenabil să
aibă în forma unui oval întins în direcţia deplasării care va urma. Dacă se prevede
ofensiva, atunci subunităţile trebuie dispuse corespunzător dispozitivului de luptă
adoptat.
Tancurile folosite pentru ca întărire se dispun împreună cu subunităţile de
infanterie.
Bateria aruncătoare de mine se dispune în întreaga componenţă sau pe pluloane
spre direcţiile ameninţate, aflîndu-se permanent gata pentru deschiderea focului.
Plutonul antitanc şi aruncătoarele de grenade ale batalionului se dispun, de
regulă, împreună cu companiile, iar uneori şi independent.

76
 Subunităţile antiaeriene ocupă poziţiile de tragere în locurile care asigură condiţii
favorabile pentru executarea focului asupra ţintelor aeriene în măsură să deschidă
focul.
Plutonul de cercetare se dispune în apropierea PCO.
Subunităţile de asigurare tehnico-materială şi serviciile se dispun în raionul de
staţionare astfel,încît să fie mai comod pentru asigurarea subunităţilor.
Plutoanele se dispun în cadrul companiei, dispersat, la distanţa de 300–400 m
unul de altul în locurile stabilite de către comandantul de companie.
MLI (TAB) se dispun la fel dispersat, în locurile adăpostite şi ascunse, indicate de
către comandantul de pluton sub coroanele copacilor, în rîpi, văgăuni, după acoperiri şi
adăposturi naturale, în umbra de radiolocaţie a obiectelor din teren la distanţa de 25–50
m una de alta, încît să poată ieşi în orice moment din raion în orice timp, ziua şi
noaptea şi în orice condiţii de stare a vremii, pe teren descoperit, cînd se întrebuinţează
API la 100–150 m una de alta. În păduri maşinile de luptă (TAB) e mai bine să fie
dispuse în lungul potecilor şi drumurilor de păduri sub copaci. Pentru MLI (TAB) se
amenajează amplasamente sau adăposturi.
Personalul se dispune în apropierea maşinilor sale încît să se poată îmbara repede
în ele şi să ocupe posturile respective.
Pentru protecţia personalului se sapă şanţuri şi locaşuri de tragere, iar dacă se
dispune de timp atunci se construiesc şanţuri-adăpost acoperite sau adăposturi sub
parapet. Armamentul individual, muniţia necesară, precum şi mijloacele de protecţie
individuale se găsesc permanent asupra militarilor.
Pe loc grupa se dispune, de regulă, în componenţa plutonului de-a lungul
itinerarului de înaintare. Maşina de luptă a infanteriei (TAB) se amplasează în locul
indicat de comandantul de pluton (sub coroanele copacilor, în rîpi, în umbra de
radiolocaţie a obiectelor din teren). Distanţa dintre MLI (TAB) trebuie să fie 25–50 m,
iar pe teren deschis în condiţiile pericolului de aplicare de către inamic a armelor de
înaltă precizie 100–150 m. Personalul grupei se dispune în apropiere de maşinile sale,
sapă un şanţ de adăpost, dar dacă dispune de timp, amenajează un şanţ de adăpost
acoperit sau un blindaj. Pentru MLI (TAB) se amenajează un amplasament sau un
adăpost, ţinînd cont de protecţia contra armelor de înaltă precizie şi incendiare ale
inamicului.
Locul de dispunere a grupei se maschează minuţios. Grupa trebuie să fie în stare
permanent gata de respingerea atacului inamicului terestru, aerian şi de nimicire a
grupelor de diversiune, cercetare ale acestuia.
Ordinul de luptă privind dispunerea pe loc îl dă comandantul de plulon pentru
personalul plutonului.

În ordinul de luptă comandantul de pluton indică:

- înformaţii despre inamic;
- misiunea plutonului;
- locul de amplasare a vecinilor;
- misiunile grupelor, locurile de amplasare a acestora locurile de amenajare a
şanţurilor de adăpost, iar în caz de necesitate şi locurile de amenajare a blindajelor
pentru personal şi a adăposturilor pentru MLl (TAB);
- ordinea de observare asupra inamicului terestru, aerian, precum şi asupra
semnalelor comandantului de companie;
- ordinea acţiunilor în caz de atac al inamicului;

77
 - semnele de înştiinţare, cunducere, cooperare şi ordinea acţiunilor conform
acestora;
- timpul ocupării raionului de dispunere şi termenul amenajăm genistice a
acestuia;
- locul aflării lui şi locţiitorului.
8.2. Acţiunile grupei infanterie moturizută în staţionare
În raionul de staţionare se intră pe întuneric sau în alte condiţii de vizibilitate
redusă.
Oprirea coloanelor subunităţilor pe comunicaţii pentru a aştepta intrarea în raionul
de staţionare este interzisă.
Ocupînd raionul de staţionare, subunităţile trebuie să fie întotdeauna gata pentru
respingerea atacului inamicului aerian şi terestru, pentru nimicirea desantului aerieni şi
grupurilor de cercetare diversioniste. Odată cu ocuparea raionului, se limitează
circulaţia în interiorul raionului, se stabilesc măsurile de mascare, se organizează
observarea inamicului aerian, cercetarea chimică, precum şi siguranţa nemijlocită.
Cînd există pericolul de a fi atacat de inamic, se orgainizează siguranţa staţionării,
în scopul mascării locului de dispunere a trupelor contra cercetării inamicului, precum
şi pe o direcţie a subunităţilor împotriva mijloacelor de nimicire se execută amenajarea
genistică a raionului de staţionare de bază şi rezervă.
Amenajarea genistică a raionului începe imediat după sosirea subunităţilor în
acesta, iar cînd este posibil se execută din timp, folosind tehnica genistică. În acest caz,
cu ajutorul maşinilor de geniu-rutiere şi de săpat se pot amenaja drumurile de coloană,
se pot sface săpaturi pentru amplasamentele MLI (TAB), şanţuri-adăpost pentru
personal, PCO, adăposturi şi alte lucrări de fortificaţii.
Respectarea măsurilor de mascare este obligatorie pe parcursul întregii perioade
de aflare (a plutonului) în staţionare, la fel în ascuns trebuie sa se execute toate
deplasările tehnicii şi efectivului. Seinterzice categoric aprinderea rugurilor, farelor pe
timp de noapte, lucrul la staţiile radio.
În raion şi în apropierea lui se cerceteaza şi se pregătesc căile pentru ieşirea
subunităţilor din el şi executarea manevrei în timpul respingerii atacului inamicului.
După amplasarea maşinilor şi dispunerea personalului în fiecare subunitate se
organizează observarea şi cecretarea, se stabilesc mijloacele de foc de serviciu.
Observatorii, în funcţie de condiţiile climaterice, trebuie schimbaţi peste 1–2 ore. În
afară de aceasta, pentru siguranţa nemijlocită, se destinează patrule (2–3 oameni) care
execută serviciul, ocolind (înconjurînd) locul dispunerii.
La trimiterea patrulei se indică:
- itinerarul de deplasare;
- misiunea;
- procedeele de executare a serviciului;
- modul de acţiuni la observarea inamicului;
- parola.
Patrula se deplasează pe perimetrul raionului de staţionare a itinerarului indicat şi
cercetează minuţios terenul. Soldaţii izolaţi ai inamicului îi capturează sau îi nimiceşte.
La observarea inamicului şeful patrulei organizează observarea acţiunilor lui şi
raportează imediat despre aceasta comandantului. Pentru recunoaşterea mililarilor
proprii la fiecare 24 de ore se stabileşte parola şi răspunsul.
Pregătirea MLI (TAB) şi armamentului se execută, în timpul stabilit de
comandant, de către echipaje, echipe, servanţi, mecanici-conductori şi personal sub
conducerea nemijlocită a comandantului de pluton.
Această pregătire poate include în sine:
78
 - alimentarea maşinilor cu carburanţi;
- controlul stării şi gradului de pregătire pentru întrebuinţarea armamentului,
aparatelor de ochire şi observare, dispzitivelor şi mecanismelor, curăţirea şi ungerea,
verificarea şi ungerea.
Lichidarea defecţiunilor tehnice simple şi lucrările de fixaj
Este controlat gradul de completare a armamentului şi tehnicii cu piese de schimb,
scule şi accesorii, mijloacele de mărire a capacităţii de trecere şi alte mijloace din
dotare. Dacă este necesar poate fi completat cu armament, tehnică, muniţii, precum şi
să se verifice starea de funcţionare a mijloacelor de transmisiuni.
În păduri se iau toate măsurile antiincendiare în caz de întrebuinţare de către
inamic a mijloacelor incendiare. Se acumulează apă, nisip, se pregătesc lopeţile, prăjini
cu cîrlige, stingătoare.
Iarna se instalează adăposturi cu izolare termică şi cu încălzire – corturi, colibe,
acoperişuri, bordee ş.a. şi se pregătesc construcţii (aparate) pentru încălzirea
personalului, se fac rezerve de combustibil. Motoarele la autovehicule se încălzesc
periodic. Dacă permite situaţia, cu efectivul se petrec instrucţii tactice şi de pregătire de
foc, lucrul educativ şi alte măsuri.
O parte a efectivului poate să se odihnească cu aprobarea comandantului superior.
La semnalul de alarmă despre inamicul aerian militarii se adăpostesc în şanţuri-
adăpost, sau la comandă execută foc grupat (concentrat) din armamentul individual şi
din mitraliere asupra avioanelor care zboară la înălţime mică.
Cînd există pericolul unui atac al inamicului terestru, subunităţile ocupă poziţiile
de tragere şi se pregătesc pentru respingerea atacului.
În raionul de staţionare a batalionului se organizează siguranţa nemijlocită care
include:
- patrule de 2 oameni, care execută siguranţa prin procedeele de patrulare în jurul
raionului pe perimetru şi în interiorul lui;
- observatori care execută serviciul permanent la PCO al subunităţilor;
- subunitatea de serviciu în componenţa unui pluton, care se dispune în locul
indicat de comandantul batalionului şi pentru îndeplinirea rapidă a misiunilor.
Dacă situaţia impune schimbarea raionului, ocuparea noului raion se execută în
acelaşi mod.
La reluarea marşului, raionul de staţionare se lasă în ordine, urmărindu-se
înlăturarea indicilor care ar furniza unele informaţii despre subunităţile care au
staţionat.
Acţiunile privind siguranţa de staţionare
Pe poziţia de siguranţă personalul execută toate măsurile conform ordinului şi
dispoziţiilor date:
- execută observarea;
- amenajarea genistică a poziţiilor;
- perfecţionarea lor;
- mascarea.
Toate locurile de observare şi patrulare se aleg astfel,încît, ca să asigure cele mai
bune condiţii de observare în direcţia inamicului.
Pînda (2–3 militari) se deplasează în ascuns, ocupă şi amenajează locul indicat
pentru observare şi execută neîntrerupt observarea asupra inamicului şi terenului. Şeful
pîndei stabileşte ordinea de executare a observării asupra inamicului, menţine starea
permanentă de luplă şi legătura cu comandantul care 1-a trimis.
Pînda o execută serviciul de pază (observare) în ascuns ca să nu fie observată de
inamic. Ea nu opreşte pe nimeni, nu reţine şi nu interoghează. Despre apariţia
79
militarilor izolaţi, grupurilor mici ale inamicului sau persoanelor civile, şeful pîndei
raportează printr-un semnal stabilit comandantului care 1-a trimis şi continuă
observarea rămînînd neobservaţi de către inamic. Dacă totuşi inamicul a descoperit
pînda şi încearcă să-o atace, atunci personalul ei descchide foc şi la ordinul
comandantului de pluton se retrage.
Pînda duce serviciul de pază fără schimb pe parcursul întregii zile sau nopţi.
Cînd expiră timpul de serviciu sau la comanda (semnalul) comandantului militarii
se întorc la pichetul de pază.
Patrulele, deplasîndu-se pe itinerarul stabilit cîte doi, cercetează în mod amănunţit
obiectele de pe teren şi cutele terenului fiind gata pentru sprijinul reciproc cu foc şi
acţiuni. La apropierea de itinerarul de patrulare a persoanelor necunoscute, patrula se
dispune în ascuns, îi lasă să se apropie la o distanţă mică apoi şeful patrulei prin
surprindere cere să numească parola. Persoanele care au numit corect parola continuă
mai departe deplasarea. Cele care nu cunosc parola se reţin şi se conduc la
comandantul de pluton.
Observînd militari izolaţi ai inamicului patrula se dispune la fel în ascuns, îi lasă
să se apropie apoi prin acţiuni hotărîte şi energice îi capturează sau îi nimicesc.
Descoperind grupuri ale inamicului, şeful patrulei printr-un semnal stabilit
raportează imediat comandantului şi dispunîndu-se în ascuns continuă observarea
asupra lor. Primind comanda pentru retragere patrula în ascuns prin salturi se
deplasează pe poziţia siguranţei şi se pregăteşte pentru deschiderea focului.
Odată cu primirea datelor despre inamic, pe poziţia pichetului de pază se
intensifică observarea, iar pichetul de pază se pregăteşte pentru luptă. Comandantul
pichetului raportează imediat comandantului care a trimis pichetul despre apariţia
inamicului şi în acelaşi timp informează şi pichetele de pază vecine.
Grupurile mici ale inamicului care încearcă să pătrundă spre subunităţile cărora le
fac siguranţa, plutonul le capturează sau le nimiceşte.
Cînd inamicul atacă cu forţe superioare, pichetul de pază deschide focul la
distanţă maximă eficace din fiecare categorie de armament a plutonului şi mijloacelor
de foc întărite, cazindu-i pierderi şi impunîndu-1 să se desfăşoare prematur.
Pe măsură ce inamicul se deplasează spre aliniamentul de apărare a pichetului de
pază, focul se intensifică la maximă la început din tancuri, MLI (TAB), aruncătoare de
grenade, apoi din toate tipurile de armament, imobilizează acţiunile inamicului, întîrzie
(reţine) ritmul de înaintare a lui şi prin aceasta dă posibilitate forţelor principale ale
batalionului să se deplaseze, să se desfăşoare şi să intre în luptă într-un mod organizat.
Plutonul, în primul rînd, nimiceşte tancurile şi alte ţinte blindate ale inamicului,
apoi prin focul executat cu mitraliere şi automate izolează infanteria de tancuri şi o
nimiceşte.
Dacă inamicul încearcă să ocolească poziţia siguranţei sau să pătrundă în spaţiile
dintre grupe, comandantul de pluton, deplasînd MLI (TAB) pe poziţiile de tragere de
rezervă şi o parte a efectivului de pe sectoarele neatacate pe cele ameninţate,l trece la
apărarea circulară şi menţinînd cu dîrzenie poziţiile ocupate, nimiceşte inamicul cu
focul tuturor categoriilor de arme de pe poziţiile de bază şi rezervă, interzicînd
înaintarea lui în adîncime pînă la sosirea subunităţilor păzite.
Inamicul pătruns pe aliniamentul de apărare a pichetului de pază se nimiceşte prin
foc la gura ţevii cu grenadele şi în lupta corp la corp. Pentru oprirea inamicului
răspîndirii inamicului în adîncime şi în direcţiile flancurilor, în şanţurile de tragere şi
de comunicaţii se instalează repede arici, capre şi alte baraje portative pregătite din
timp.
Odată cu trecerea la atac a forţelor principale, pichetul de pază la fel trece la
ofensivă în direcţia indicată, de regulă, în I eşalon.
Dacă a fost primit ordinul de retragere, comandantul de pluton organizează ieşirea
din luptă şi retragerea. Grupele şi mijloacele de întărire execută retragerea pe poziţii,

80
succesiv de la un aliniament favorabil pe altul, sprijinindu-se reciproc cu foc una pe
alta. La retragere morţii şi răniţii se scot împreună cu armele.
8.3. Grupa infanterie motorizată ca organ al siguranţei staţionării.
Activităţile comandantului de grupă privind organizarea acţiunilor în siguranţa
staţionării
În condiţiile contemporane, subunităţile de infanterie, chiar dacă se dispun la o
distanţă mare de inamic, pot fi expuse unui atac al acestuia. Atacul poate fi executat
din aer, de forţele terestre, de desantul aerian, precum şi de grupurile de cercetare-
diversioniste, lansate în spatele frontului.
De aceea, pentru împedica pătrunderea sau infiltrarea elementelor de cercetare ale
inamicului spre raionul de staţionare a trupelor sale de a preîntîmpina (exclude) atacul
prin surprindere asupra lor din partea inamicului terestru, desanţilor aerieni, grupurilor
de cercetare-diversiune (grupurilor aeromobile) şi de a asigura subunităţilor cărora le
face siguranţă, timp şi condiţii favorabile pentru intrarea organizată a lor în luptă, în
raionul de staţionare se organizează siguranţa nemijlocită şi siguranţa de staţionare.
Numărul şi componenţa subunităţilor destinate pentru siguranţă depind de distanţa
dintre inamic şi raionul de staţionare, de importanţa direcţiei supravegheate, de timpul
necesar pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă a subunităţilor păzite, de caracterul
terenului şi condiţiile de observare.
În staţionare batalionul îşi organizază siguranţa nemijlocită, iar dacă există
pericolul de a fi atacat de inamic, se organizează şi siguranţa de staţionare.
Siguranţa nemijlocită se organizează în limitele raionului de staţionare în cadrul
batalionului şi a companiei.
Un batalion include:
- patrule de doi oameni care execută patrularea în jurul raionului de staţionare;
- observatori care execută permanent observarea la PCO al batalionului;
- subunitatea de serviciu, de valoarea unui pluton, care este dispusă în locul
indicat de către comandantul de batalion şi se află în permanenţă gata pentru nimicirea
grupurilor de cercetare -diversiune, pentru sprijinul acţiunilor de luptă ale subunităţilor
de siguranţă, îndeplinirea altor misiuni apărute prin surprindere, precum şi pentru
stingerea incendiilor în raionul de staţionare şi în apropierea lui. Ea execută misiunea
timp de 24 ore.
În companie siguranţa nemijlocită se efectuează prin patrulare în jurul raionului
de staţionare a companiei şi prin executarea serviciului permanent al observatorilor la
PCO a companiei, în afară de aceasta, pentru paza efectivului, armamentului şi tehnicii
de luptă în fiecare companie se numeşte serviciul de zi.
Siguranţa de staţionare se organizează în afara raioanelor de staţionare, atunci
cînd există pericolul de atac al inamicului, în direcţiile ameninţate. Ea trebuie să fie
circulară şi să intersecteze toate drumurile principale şi căile de acces spre raionul de
staţionare a batalionului.
Siguranţa de staţionare a batalionului se execută de către posturile de pază de
valoare unei grupe, care se instalează pe direcţiile ameninţate la distanţa de pînă la 1,5
km. Pe căile de acces ascuns se instalează pînde în 2-3 militari, la depărtarea de 400 m
de raionul de dispunere.
În afară de aceasta subunităţile de infanterie pot să constituie elemente ale
siguranţei de staţionare organizată de eşaloanele superioare.
Aceste elemente de siguranţă sînt:
- detaşamentul de pază;

81
 - pichetul de pază.
Ele pot fi întărite cu tancuri, artilerie, subunităţi antitanc, antiaeriene de pionieri
genişti şi chimici.
Pentru sprijinul luptei siguranţei de staţionare se destină o baterie sau un divizion
de artilerie
Detaşamentul de pază, de regulă, este de valoarea unei companii întărite.
Pichetul de pază unui pluton întărit.
În unele situaţii, pe direcţia cea mai importantă, ca detaşament de pază se poate
destina şi batalionul de infanterie, în acest caz detaşamentul de pază poate destina din
componenţa sa un pichet de pază de valoare unei companii întărite, care se instalează
într-o partel sau în faţa dispozitivului de luptă al detaşamentului.
Iar detaşamentul de pază de valoarea unei companii întărite poate destina din
componenţa sa un pichet de pază de valoarea unui pluton întărit, care se instalează la
fel într-o parte sau în faţa dispozitivului de luptă al detaşamentului.
Pichetul de pază de valoarea unui pluton întărit poate fi destinat atît de către
detaşamentul de pază, cît şi nemijlocit de subunitatea căreia îi organizază siguranţa.
Misiunea detaşamentelor de pază este de a interzice pătrunderea elementelor de
cercetare ale inamicului spre subunităţile păzite, de a descoperi la timp apariţia
inamicului terestru şi a preveni subunităţile despre acţiunile lui, iar în cazul atacării de
către inamic să apere cu dîrzenie aliniamentul ocupat şi să asigure desfăşurarea şi
intrarea organizată în luptă a forţelor principale.
Pichetului (detaşamentului) de pază i se indică aliniamentul de apărare şi fişia de
siguranţă şi cercetare. Fîşia de siguranţă poate avea o dezvoltare frontală:
- pentru batalion - 10 km;
- entru pluton - 2 km;
- pentru companie - 5 km.
Distanţa siguranţei de staţionare de la subunităţile cărora le face siguranţa trebuie
să asigure acestor subunităţi executarea manevrei, intrarea lor organizată în luptă poate
fi 5-15 km.
Distanţa pichetului de pază de la subunitatea păzită poate avea pînă la 5 km, iar
uneori şi mai mare.
În fişia de siguranţă pe direcţiile probabile de acţiune ale inamicului pichetul de
pază ocupă un aliniament favorabil pentru apărare, pe cît posibil protejat de obstacole,
care să asigure un cîmp de vedere spre inamic pe o distanţă cît mai mare şi se
amenajează în raport genistic.
Pe acest aliniament plutonul (compania) amenajează poziţia de bază, iar dacă se
dispune de timp şi o poziţie de rezervă de pe care se acoperă cu foc întreaga fîşie de
siguranţă.
Pe cele mai probabile direcţii de acţiune ale inamicului se execută din timp
abalize, distrugeri, avalanşe şi alte baraje pentru a îngreuna pătrunderea acestuia.
Distanţele mari dintre grupe şi pichetele vecine, flancurile descoperite, precum şi
direcţiile expuse atacului cu tancuri, trebuie să fie permanent observate şi acoperite cu
focul artileriei şi alto mijloace de foc. În acest scop în fiecare grupă se organizează
observarea, iar pentru sprijinul luptei pichetului de pază se dă ca întărire şi sprijin o
baterie de artilerie.
Pe direcţiile cele mai probabile de acţiune a inamicului şi între pichetele de pază
se organizează patrularea, cît şi in faţa pichetelor de pază în faţa pichetului şi în părţile
pot să se instaleze posturi de pază, iar spre căile de acces ascunse-pînde. Poate fi
desfăşurat postul de cercetare prin radiolocaţie a ţintelor terestre. Pe unele direcţii se
pot instala mine de semnalizare. Pe timpul de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate

82
redusă observarea (cercetarea) se intensifică, se organizează ascultarea şi observarea
folosind aparatele de vedere pe timp de noapte.
Pot fi numite patrule suplimentare. Periodic, în special, noaptea se trimit echipe şi
patrule de cercetare.
Ziua, cînd vizibilitatea este bună, jumătate din militarii pichetelor de pază se pot
odihni. Noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, observarea (ascultarea) şi
acţiunea patrulelor (echipelor) de cercetare se intensifică şi toţi militarii plutonului stau
de veghe, fiind gata de luptă în orice moment.
În afară de aceasta Gr.IMo în siguranţa staţionării poate să acţioneze şi
independent ca post de pază. Ea poate fi trimisă de companie acolo unde este mai
probabilă direcţia de înaintare a inamicului.
Postul de pază de valoarea unei grupe I.Mo poate fi trimis de la pichetul de pază,
avînd misiunea de a descoperi inamicul ce înaintează; a nu permite pătrunderea
elementelor de cercetare ale inamicului spre subunităţile proprii; al impune pe inamic
să se desfăşoare înainte de timp şi să înainteze într-o direcţie favorabilă pentru noi.
Depărtarea postului de pază, în acest caz, de la pichetul de pază este, de regulă,
vizibilă, posibil a fi susţinută cu foc pînă la 1,5 km.
8.4. Acţiunile postului de pază
Primind misiunea, comandantul de grupă verifică însuşirea de către personal a
ordinii de respingere a atacului terestru şi aerian al inamicului, a semnalelor de
înştiinţare, de conducere şi cooperare, a ordinii de acţiune conform acestora şi conduce
personal amenajarea locului pentru amplasarea personalului, amplasamentului sau
adăpostului pentru MLI (TAB), mascarea şi deservirea tehnică a armamentului şi
tehnicii de luptă.
La deservirea tehnică, în primul rînd, se completează alimentarea MLI (TAB) şi
muniţia armamentului, apoi se controlează armamentul, mecanismele şi aparatele,
ajustarea, reglarea, ungerea acestora şi se înlătură deranjamentele depistate.
Primind misiunea pentru acţiunile în siguranţa de staţionare, comandantul de
grupă o însuşeşte, scoate grupa la timpul stabilit pe poziţie şi o dispune respectiv;
trimite 1-2 observatori; stabileşte poziţiile de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB)
mitralieră şi aruncătorul de grenade, locurile de tragere pentru pistolari; dă ordinul de
luptă; organizează sistemul focului; amenajarea genistică şi mascarea poziţiei, protecţia
contra armelor de nimicire în masă şi armelor incendiare ale inamicului; determină
ordinea executării serviciului.
În ordinul de luptă comandantul grupei indică:
- reperele;
- componenţa, poziţia şi caracterul acţiunilor inamicului;
- misiunea plutonului şi misiunea grupei, poziţia, fîşia focului şi sectorul
suplimentar de tragere, poziţia de tragere de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB),
sectoarele de tragere de bază şi suplimentar de pe fiecare poziţie;
- misiunile vecinilor;
- misiunile personalului pentru ochitor-operator (ochitorul mitralierei), mecanicul-
conductor, mitralior şi servantul aruncătorului de grenade - poziţiile de tragere de bază
şi de rezervă: pentru pistolari - locurile pentru tragere, succesiunea amenajării şi
schimbării acestora în cursul luptei; pentru ochitorul-operator (ochitorul-mitralierei) şi
mitralior, în afară de aceasta, sectoarele de tragere de bază şi suplimentar de pe fiecare
poziţie;
- semnele de înştiinţare, conducere, cooperare, ordinea şi acţiunea conform
acestora şi parola;

83
 - ora cînd trebuie să fie gata şi locţiitorul.
Postul de pază execută serviciul, de regulă, timp de 24 ore. Soldaţii răzleţi şi
grupele mici ale inamicului sînt capturate sau nimicite cu foc de către postul de pază,
care raportează despre aceasta comandantului ce a desemnat postul. Dacă de poziţia
postului de pază se apropie forţe superioare ale inamicului, grupa intră curajos în luptă
şi reţine rezistent poziţia ocupată pînă la sosirea subunităţii apărate sau pînă la primirea
ordinului de retragere.
În caz de necesitate comandantul grupei trimite în direcţia supusă celui mai mare
pericol şi neobservată de pe poziţia postului de pază patrule pe jos sau un post de pîndă
din două-trei persoane.
În caz de trimitere a patrulelor, acestora li se indică:
- itinerarul deplasării;
- misiunile;
- ordinea de executare a serviciului;
- acţiunile de descoperire a inamicului;
- parola.
Soldaţii răzleţi (izolaţi) ai inamicului sînt capturaţi sau nimiciţi. Dacă a fost
desoperit inamicul, superiorul patrulei organizează observarea acţiunilor acestuia şi
raportează imediat despre aceasta comandantului de grapă.
Dacă se trimite pînda (secret), se indică:
- componenţa;
- misiunile;
- locul;
- ordinea de executare a serviciului;
- menţinerea legăturii;
- parola.
Pînda ocupă, amenajează în mod secret locul indicat şi execută observării continui
asupra inamicului şi terenului. Acesta nu reţine şi nici nu interoghează pe nimeni.
Despre apariţia unor soldaţi (persoane civile) şi grupe ale inamicului superiorul
postului de pîndă raportează comandantului care a trimis postul. Dacă inamicul atacă
postul de pîndă, acesta deschide foc şi se retrage, continuînd să facă observări.
Capitolul 9
Acţiunile de luptă ale soldatului-infanterist
9.1 Acţiunile soldatului pe cîmpul de luptă
Din Constituţia Republicii Moldova: „Devotamentul faţă de ţară este sacru.
Cetăţenii cărora le sînt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de
îndeplinirea cu credinţă a îndatoririlor ce le revin.
Apărarea Patriei este un drept şi o datorie sfîntă a fiecărui cetăţean al
Republicii Moldova”.
În lupta modernă, pentru obţinerea victoriei asupra inamicului, militarii trebuie să
posede calităţi morale, disciplină fermă, călire fizică, să cunoască bine armamentul din
dotare, să-l mînuiască cu pricepere, să-l păstreze permanent în stare de funcţionare şi
să-l folosească în mod iscusit în luptă. În afară de aceasta, fiecare militar trebuie să fie
gata să înlocuiască, dacă este necesar, pe tovarăşul său de luptă; pentru aceasta, este
obligatorie însuşirea unei specialităţi militare apropriate de cea de bază.

84
 Obligaţiunile militarilor grupei.
Militarii din cadrul grupei sînt obligaţi:
- să cunoască misiunea lor de luptă, a grupei şi a plutonului;
- să cunoască structura, armamentul, tehnica şi tactica acţiunilor de luptă a
subunităţilor inamicului, caracteristicile şi capacităţile de luptă ale tancurilor, maşinilor
de luptă, a armamentului antitanc şi punctele vulnerabile ale lor;
- să cunoască armamentul şi tehnica de luptă a subunităţii din care face parte;
- să cunoască dimensiunile, volumul de lucru, succesiunea şi termenele de
executare a lucrărilor de amenajare genistică a terenului; să poată amenaja repede şi să
mascheze cu măiestrie locaşul său de tragere;
- să execute cu atenţie observarea, să descopere la timp inamicul şi să raporteze
imediat despre aceasta comandantului său;
- să acţioneze cu fermitate şi dîrzenie în apărare, cu îndrăzneală şi hotărîre în
ofensivă, să nimicească inamicul prin toate procedeele şi mijloacele, să fie viteji, să
manifeste iniţiativă şi ingeniozitate în luptă;
- să folosească cu pricepere terenul, mijloacele individuale de protecţie şi
proprietăţile de protecţie ale autovehiculelor; să treacă prin baraje, prin porţiunile de
teren infectate şi peste obstacolele naturale; să execute tratarea sanitară, dezactivarea,
degazarea şi dezinfectarea;
- să execute necondiţionat, întocmai şi la timp toate ordinele şi comenzile
comandantului; să-l apere pe cîmpul de luptă, iar în cazul cînd acesta a fost scos din
luptă să ia cu curaj comanda subunităţii, raportînd despre aceasta comandantului de
pluton;
- să execute cu calm şi cu precizie focul în timpul luptei, să raporteze
comandantului atunci cînd au consumat jumătate din muniţie şi din combustibil;
- să nu părăsească locul fără permisiunea comandantului; în cazul cînd militarii s-
au izolat fără voia lor de grupă, să se alăture fără întîrziere subunităţii celei mai
apropiate şi să continue lupta în cadrul acesteia;
- în caz de rănire sau de infectare să se ajute reciproc şi să continue îndeplinirea
misiunii de luptă; dacă acest lucru nu este posibil, cu permisiunea comandantului să se
deplaseze la punctul medical batalioner, luînd cu el armamentul personal şi mijloacele
individuale de protecţie; dacă nu poate să se deplaseze singur la punctul medical să
aştepte sosirea sanitarilor în locul adăpostit indicat de comandant;
- să poată pregăti armamentul şi muniţia pentru a o folosi în luptă, repede şi cu
abilitate să încarce benzile şi încărcătoarele armamentului;
- în caz de deteriorare a TAB (ML), militarii din grupă sînt obligaţi să ajute la
repunerea lui în stare de funcţionare.
Comandantul de grupă este obligat:
- să menţină grupa în permanenţă gata de luptă şi să asigure îndeplinirea la timp a
misiunii primite; să cunoască bine calităţile morale şi profesionale ale subordonaţilor;

85
 - să conducă cu pricepere grupa în luptă şi să dea dovadă de insistenţă asupra
îndeplinirii misiunii primite;
- să constituie pentru subordonaţi un exemplu de dinamism, vitejie, rezistenţă, de
calm şi de orientare rapidă în orice situaţie, îndeosebi în momentele grele ale luptei;
- să manifeste în permanenţă grijă faţă de nevoile subordonaţilor şi să asigure
acestora tot ce le este necesar pentru luptă şi trai;
- să folosească cu pricepere aparatele de observare, să execute personal
observarea asupra inamicului, semnalelor date de comandantul de pluton şi asupra
acţiunilor vecinilor; să dea misiuni pentru nimicirea obiectivelor descoperite şi să
corecteze focul;
- să se orienteze cu uşurinţă şi repede în orice teren, să folosească cu pricepere
harta şi să raporteze corect şi precis situaţia obiectivelor descoperite;
- să poată aduce armamentul la bătaia normală, să-l pregătească pentru tragere, să
execute focul precis cu armamentul din dotarea grupei, să conducă cu iscusinţă TAB
(ML);
- să cunoască staţia de radio, să ştie să o folosească şi să menţină în permanenţă
legătura cu comandantul de pluton;
- să cunoască şi să ia la timp măsuri pentru întreţinerea tehnică a TAB (ML) şi a
armamentului, iar în cazul în care acestea au fost deteriorate să raporteze
comandantului de pluton şi să organizeze repararea lor;
- să urmărească consumul de muniţie şi combustibil, să raporteze comandantului
de pluton despre consumul a 0,5 şi 0,75 din muniţie, combustibil şi să întreprindă
măsuri pentru completarea lor.
Ochitorul-operator al TAB (ML) este obligat:
- să cunoască armamentul de pe TAB (ML), aparatele de ochire şi de vedere-
observare şi să le întreţină permanent în stare bună de funcţionare;
- să cunoască regulile de tragere din puştile-mitraliere de pe TAB (ML) şi să
execute cu precizie focul asupra ţintelor descoperite;
- la ordinul comandantului de grupă sau din proprie iniţiativă să nimicească
obiectivele descoperite, să observe rezultatele focului şi să-l corecteze cu pricepere;
- să sprijine prin focul mitralierelor de pe TAB (ML) acţiunile militarilor din
grupă cînd aceştia acţionează pe jos;
- să verifice periodic starea de funcţionare a armamentului, aparatelor de ochire,
de vedere-observare şi să execute la timp lucrările de întreţinere a lor; să întreprindă
măsurile necesare pentru înlăturarea incidentelor sau defectelor descoperite şi să
raporteze comandantului de grupă;
- să cunoască staţia de radio, mijloacele de legătură şi să le folosească;
- să poată scoate TAB (ML) de sub focul inamicului şi să-l adăpostească, să
acorde ajutorul necesar mecanicului-conducător la efectuarea lucrărilor de întreţinere
tehnică şi reparaţie a TAB (ML);

86
 - să cunoască obligaţiunile comandantului de grupă şi să fie gata să-l înlocuiască
dacă este necesar.
Trăgătorul cu aruncătorul de grenade antitanc portativ este obligat:
- să cunoască armamentul din dotare şi să-l întreţină permanent în stare bună de
funcţionare;
- să aleagă cu pricepere poziţiile de tragere;
- să nimicească tancurile inamicului şi alte obiective şi mijloace de foc blindate,
începînd de la distanţa bătăii eficace, executînd focul la comandă şi din propria
iniţiativă;
- în timpul executării focului să urmărească ca în spatele ţevii aruncătorului, la o
distanţă mai mică de 30 m, să nu se găsească nimeni, autovehicule, muniţie sau alte
materiale.
Trăgătorul cu puşca-mitralieră, trăgătorul superior şi trăgătorul sînt obligaţi:
- să cunoască armamentul din dotare şi să-l întreţină permanent în stare bună de
funcţionare;
- să execute fără întrerupere observarea cîmpului de luptă şi să raporteze
comandantului de grupă despre obiectivele descoperite; la comanda comandantului de
grupă sau din propria iniţiativă să le nimicească;
- să menţină legătura din vedere cu vecinii şi să le acorde ajutorul necesar;
- să cunoască şi să poată folosi aparatele şi mecanismele amplasate în
compartimentul de luptă al TAB (ML);
- să ajute ochitorul-operator la pregătirea muniţiilor, să execute lucrările de
întreţinere a armamentului de pe TAB (ML);
- să acorde ajutorul necesar mecanicului-conducător la efectuarea lucrărilor de
întreţinere tehnică a TAB (ML).
Mecanicul-conducător al TAB (ML) este obligat:
- să cunoască construcţia, posibilităţile tehnice, regulile de exploatare şi de
întreţinere a TAB (ML);
- să păstreze TAB (ML) în stare permanenţă de funcţionare, să-l conducă cu
pricepere în orice condiţii de teren, stare a vremii, ziua şi pe timp de noapte;
- să respecte viteza de deplasare şi să menţină distanţa şi intervalul stabilit în
dispozitivul de marş şi în dispozitivul de luptă;
- să poată pregăti şi să conducă cu pricepere TAB (ML) pentru a trece cursurile de
apă, barajele şi alte porţiuni de teren greu de traversat;
- să cunoască şi să respecte regulile de îmbarcare, transportare şi debarcare a
personalului;
- să cunoască locul sau direcţia de acţiune a subunităţii din care face parte şi căile
de deplasare spre ea;
- să se afle permanent în preajma TAB (ML) în locul sau punctul indicat;

87
 - să cunoască şi să îndeplinească întocmai semnalele de conducere şi comenzile
primite;
- să se poată folosi de schema itinerarului de deplasare şi să se orienteze în teren;
- să poată aleage un loc adăpostit şi să amenajeze poziţia de tragere a TAB (ML),
să mascheze minuţios poziţia de tragere şi TAB (ML);
- să cunoască normele de consum a carburanţilor şi lubrefianţilor şi să le respecte;
să raporteze comandantului de grupă despre consumul a 0,5 şi 0,75 din plinurile TAB
(ML);
- să mînuiască cu pricepere arma din dotare pentru autoapărare şi pentru a nu
admite capturarea TAB (ML) de către inamic;
- să întreprindă imediat măsurile necesare pentru înlăturarea defectelor
descoperite ale TAB (ML) şi să raporteze comandantului;
- să cunoască şi să mînuiască cu pricepere armamentul de pe TAB (ML);
- să folosească cu pricepere în timpul deplasării priorităţilede mascare a terenului,
asigurînd în acelaşi timp cele mai bune condiţii de executare a focului;
- să execute observarea asupra cîmpului de luptă şi să raporteze despre ţintele
descoperite şi despre rezultatele focului;
- să cunoască şi să folosească staţia de radio şi mijloacele de legătură.
Lunetistul este obligat:
- să cunoască la perfecţie arma din dotare şi s-o întreţină permanent într-o stare
bună de funcţionare;
- să execute corect şi repede operaţiunile pentru executarea tragerii şi să
folosească cu pricepere posibilităţile de foc ale puştii cu lunetă pentru nimicirea
diferitelor obiective într-un timp scurt, cu un consum minim de muniţie;
- să execute minuţios observarea cîmpului de luptă pentru a descoperi obiectivele
(ţintele) cele mai importante, la comanda comandantului sau să le nimicească din
proprie iniţiativă (ofiţerii, observatorii, lunetiştii, trăgătorii mijloacelor de foc, ţintele
aeriene care zboară la înălţimi mici);
- să poată folosi cu pricepere priorităţile de mascare ale terenului şi obiectelor de
pe teren pentru a ocupa o poziţie favorabilă de observare şi de executare a focului
asupra inamicului.
Trăgătorul-sanitar este obligat:
- să cunoască şi să folosească cu pricepere materialele medicale pe care le are
asupra sa şi cele din teren pentru acordarea ajutorului medical;
- să execute observarea cîmpului de luptă, să descopere militarii răniţi despre care
să raporteze comandantului şi să întreprindă măsurile necesare pentru acordarea
primului ajutor medical persoanelor grav rănite; să folosească cu pricepere
posibilităţile de mascare ale terenului pentru a-i adăposti;
- să poată evacua răniţii din TAB (ML) şi alte autovehicule.

88
 9.2. Amplasarea efectivului, muniţiilor, a uneltelor de amenajare genistică a
terenului, a mijloacelor chimice şi produselor alimentare în TAB (ML)
Spaţiul din cutia TAB (ML) are trei compartimente:
I. în faţă – compartimentul de conducere;
II. în partea din mijloc – compartimentul pentru desant;
III. în partea din spate – compartimentul pentru motor.
În compartimentul de conducere se află două scaune – unul pentru comandantul
de grupă (pluton) şi unul pentru mecanicul-conducător. În acest compartiment sînt
instalate mecanismele de conducere ale TAB, panoul de informaţie despre starea
mecanismelor, staţia de radio, aparate de vedere-observare, roentgenometrul ДП–3Б şi
clipse pentru fixarea a două automate.
Compartimentul pentru desant se află în spaţiul dintre spetezile scaunelor
comandantului de grupă, a mecanicului-conducător şi despărţitura ermetică a
compartimentului pentru motor. În acest compartiment se află turela cu două puşti-
mitraliere, una de calibru 14,5 mm (КПВТ) şi alta de calibru 7,62 mm (ПКТ); două
scaune a cîte o persoană fiecare, unul se află în spatele comandantului de grupă, iar
altul în spatele mecanicului-conducător; două scaune de-a lungul axei cutiei TAB a cîte
trei locuri fiecare pentru desant, care sînt amplasate spate în spate unul faţă de altul
orientate cu faţa spre pereţii laterali ai cutiei TAB; cutiile cu cartuşele pentru puştile-
mitraliere КПВТ şi ПКТ; ambrazurile pentru executarea focului din puşca-mitralieră şi
automate; clipsuri (cureluşe) pentru fixarea a opt automate, douăsprezece cutii de
patroane pentru puşca-mitralieră (ПК), aruncătorului de grenade antitanc РПГ–7 şi
cinci grenade antitanc pentru el; genţi pentru fixarea grenadelor de mînă ø–1 în număr
de nouă bucăţi, locuri speciale pentru fixarea a trei bidonaşe pentru apă, a zece norme
de hrană uscată şi a zece saci de merinde (raniţă, rucsacuri). În spaţiul dintre a doua şi a
treia pereche de roţi în pereţii laterali ai cutiei TAB se află cîte o uşă-capac pentru
debarcarea şi îmbarcarea desantului.
Compartimentul motorului este izolat ermetic de celelalte compartimente. La
TAB БТР–70 în acest compartiment sînt instalate două motoare a cîte 115 cai/putere
fiecare şi două vase pentru benzină a cîte 145 litri. La TAB БТР–80 – un motor diesel
care dezvoltă 260 cai/putere şi două vase pentru motorină a cîte 150 litri fiecare, alte
sisteme şi mecanisme.
Pe cutia blindată a TAB pe dinafară sînt fixate: farurile şi becurile de semnalizare,
semnalul acustic, antena staţiei de radio, instalaţia de lansare a grenadelor fumigene,
lăzile pentru piesele de schimb a TAB, lada cu completul ДК–4Д, cazmaua, toporul de
dulgher, joagărul, ranga etc.

89
 9.3. Îmbarcarea personalului grupei în TAB (ML), automobile şi debarcarea.
Îndatoririle personalului aflat în TAB (ML) sau automobile
Pentru îmbarcarea personalului în autovehicul se dă comanda „La maşini –
Adunarea!”. La ceastă comandă personalul grupei se adună lîngă maşini (ML, TAB,
automobile).
La aceeaşi comandă, militarii numiţi din timp deschid repede uşile şi le fixează în
poziţia „deschisă”.
Cînd se dă comanda „Îmbarcarea” militarii îşi ocupă repede locurile stabilite.
Arma la îmbarcare se ia cum e mai comod, cu excepţia puştilor-mitraliere de companie
şi a aruncătorului de grenade antitanc care se transmit militarilor din spate pentru a le
relua după ce au efectuat îmbarcarea.
În dependenţă de misiunea care urmează a fi îndeplinită, militarii, la comanda
comandantului de grupă, pot armele astfel:
- între genunchi şi o sprijină cu ambele mîini sau numai cu o mînă;
- în grenele, pentru executarea focului din mers sau din opriri scurte asupra
inamicului;
- le fixează în clipsuri sau cu cureluşe.
Raniţele, la comanda comandantului, se scot şi se fixează în locurile destinate
pentru acest scop.
Comandantul de grupă are grijă ca îmbarcarea să se efectueze corect, rapid şi cu
respectarea regulilor de securitate, urmăreşte ca militarii care s-au îmbarcat ultimii să
închidă şi să fixeze zăvoarele uşilor.
În automobilele care sînt parcate pe partea dreaptă a drumului este interzisă
îmbarcarea pe la bordul din stînga.
În timpul deplasării fiecare militar execută observarea în sectorul stabilit şi
raportează despre ţintele descoperite, executînd foc asupra inamicului din propria
iniţiativă sau la comanda comandantului.
Cînd se recepţionează semnalul de înştiinţare despre atacul aerian al inamicului,
toate capacele cutiei blindate ale TAB se închid cu excepţia capacului de unde se
execută focul din puşca-mitralieră asupra ţintelor care zboară la înălţimi mici. Atacul
aerian al inamicului se respinge prin focul deschis la comanda comandantului. În
timpul atacului aerian se măreşte viteza de deplasare şi distanţa dintre maşini.
Zonele de teren contaminate se trec cu viteze maxime de deplasare toate uşile,
capacele, ambrazurile şi jaluzelele ale (TAB, ML) fiind închise, iar sistemele de
protecţie colectivă sînt puse în funcţionare.
Pentru oprirea autovehiculelor se dă comanda „Stai!”. Debarcarea se efectuează
numai la comanda comandantului. Cînd se dă comanda „Debarcarea, adunarea la
maşini!”, personalul grupei efectuează debarcarea în ordinea inversă îmbarcării şi se
adună lîngă maşini sau execută indicaţiile comandantului. În TAB (ML) pot să rămînă
observatorul şi trăgătorul cu armamentul de serviciu numiţi din timp.
9.4. Conducerea grupei în luptă
Comandantul de grupă răspunde personal de îndeplinirea cu succes a misiunii de
luptă primite. El trebuie:

90
 - să cunoască în permanenţă situaţia;
- să execute personal observarea în timpul luptei şi cercetarea inamicului;
- să ia repede hotărîrea şi să dea neîntîrziat misiuni subordonaţilor;
- să urmărească cu fermitate îndeplinirea hotărîrii luate şi să asigure zdrobirea
inamicului chiar şi cu forţe inferioare;
- să exploateze rezultatele loviturilor aviaţiei şi ale focului artileriei;
- să cunoască permanent unde se află grupa, ce misiune îndeplineşte, de care
materiale are nevoie şi care este starea morală şi psihologică a militarilor.
Conducerea grupei în luptă se efectuează în strictă conformitate cu hotărîrea
comandantului
Comandantul de grupă organizează lupta, de regulă, în teren. În cazul cînd lupta
se organizează în raionul iniţial conform unei sheme schemă pe machetei terenului,
comandantul de grupă precizează misiunile subordonaţilor pe măsura ocupării
poziţiilor de plecare la atac (de apărare) sau pe măsura apropierii de aliniamentul de
atac.
Comandantul de grupă conduce subordonaţii prin comenzi care se dau verbal, prin
mijloace de semnalizare sau prin exemplul propriu. Atunci cînd grupa acţionează pe
jos, comandantul de grupă se află permanent în linia de trăgători. În cazul cînd grupa
acţionează îmbarcată pe TAB (ML), comandantul de grupă dă dispoziţiile necesare
prin mijloacele de legătură internă ale TAB (ML), verbal sau prin semnalele stabilite.
În cazul cînd se folosesc staţiile radio pentru conducerea subunităţilor din
subordine, lucrul în reţea impune o strictă disciplină în executarea traficului. Staţiile
radio sînt în recepţie şi trec în emisie numai cînd sînt chemate sau trebuie transmis un
ordin sau raport.
În cadrul plutonului toate comenzile se dau prin text deschis. Atunci cînd se
transmit comenzi, dispoziţii sau ordine comandanţii de grupă sînt chemaţi prin
indicative, iar obiectivele din teren sînt indicate prin repere.
Cînd bruiajul radio este puternic, la comanda comandantului de companie se trece
la frecvenţa de rezervă.
Înştiinţarea efectivului despre atacul aerian, despre pericolul atacului cu arme
nucleare, chimice, biologice (bacteriologice) sau despre infectarea radioactivă, chimică
sau biologică se efectuează prin darea unor semnale unice care sînt cunoscute de către
întregul personal. Fiecare comandant este obligat să stabilească din timp modul de
acţiune a militarilor la primirea semnalelor de înştiinţare şi să dea comenzile
respective.
Exemple de efectuare a traficului radio în fonie:
a) stabilirea legăturii:
- apelul: „Prut aici Nistru – recepţie”;
- răspunsul la apel: „Aici Prut – recepţie”.
b) transmiterea comenzilor:
- „Prut, aici Nistru, – reper patru tanc nimiciţi – recepţie”;

91
 - răspunsul: „Aici Prut reper patru tanc nimiciţi – recepţie”, sau: „Aici Prut am
înţeles – recepţie”.
c) transmiterea unui semnal de înştiinţare:
- „Prut, Prut aici Nistru, Nistru semnalul 777, 777 – recepţie”;
- confirmare: „Aici Prut, semnalul 777 – recepţie”.
d) trecerea la frecvenţă de rezervă:
- cererea şi semnalul: „Prut, aici Nistru, 87 – recepţie”;
- răspunsul: „Aici Prut, am înţeles – recepţie”.
Cînd legătura este bună, cuvîntul „recepţie” poate fi scos din folosinţă, spre
exemplu: „Aici Prut am înţeles”.
9.5. Deplasarea soldatului pe cîmpul de luptă
Mersul în timpul acţiunilor de luptă se poate executa în pas viu (130–150
paşi/min), în pas alergător (165–170 paşi/min.) sau fugă (250–270 paşi/min.), în profil
normal sau aplecat, în salturi (în picioare) şi tîrîş (pe burtă, pe coate şi pe genunchi şi
pe o parte).
Atacul limitei dinainte a apărării inamicului se face în pas viu, în pas alergător
sau fuga.
Mersul prin salturi şi pe tîrîş se execută pentru apropierea de poziţiile inamicului
în ascuns şi pentru protejarea militarilor de focul ochit al inamicului.
În funcţie de densitatea focului deschis de inamic şi de caracterul terenului,
plutonul de infanterie poate executa deplasarea în salturi cu cîte un militar, pe grupuri
de militari sau pe grupe.
Deplasarea grupei de infanterie în dispozitiv de luptă în trăgători se poate executa
prin salturi cu cîte un militar, pe grupuri de militari sau simultan cu toată grupa.
Deplasarea prin salturi se execută în felul următor:
Comandantul de pluton (grupă) dă comanda: „Pluton, pe aliniamentul pomul
izolat–fîntînă, cîte unul din dreapta şi din stînga, salt – ÎNAINTE!”.
Comandanţii de grupe dublează comanda pentru executarea saltului: „Soldat
Lupu, pe linia pomul izolat–fîntîna, salt – ÎNAINTE!”. La comanda preventivă militarul
îşi alege traseul şi locurile de oprire pentru respiraţie; asigură arma şi o duce pe lîngă
corp ca la poziţia pentru luptă culcat, apropie picioarele avînd călcîile lipite; la
comanda propriu-zisă se sprijină pe palma stîngă, pe călcîiul piciorului drept şi pe
vîrful piciorului stîng, se ridică vioi şi execută saltul cu cea mai mare repeziciune
(fuga). Lungimea saltului între locurile de oprire pentru respiraţie, în funcţie de teren şi
de focul inamicului, poate fi în medie de 20–40 paşi.
În locurile de oprire pentru respiraţie sau la ajungerea pe linia ordonată militarul
trebuie să ia din fugă poziţia culcat, fără a ridica picioarele, cîştigînd cît mai mult teren
în faţă, după care să se tîrască (rostogolească) puţin lateral; ajungînd pe linia de
tragere, se foloseşte de avanajele terenului şi se pregăteşte pentru executarea focului.
În timpul saltului, automatul (puşca-mitralieră) se ţine în mîna dreaptă în
cumpănire.
Concomitent cu oprirea celor dintîi după primul salt, încep deplasarea următorii
militari şi se deplasează pînă la linia celor dintîi. Odată cu oprirea lor, primii militari

92
reiau executarea saltului şi se deplasează astfel pînă cînd ajung la aliniamentul indicat.
Ceilalţi militari din grupă execută deplasarea în acelaşi mod.
Cînd plutonul execută deplasarea prin salturi pe grupe, fiecare grupă începe
deplasarea la comanda comandantului său de grupă: „Grupă, direcţia pilonul din faţă,
salt, – ÎNAINTE!”.
La această comandă întregul personal al grupei se ridică simultan şi alergînd 20–
40 paşi se opresc pentru respiraţie (7–10 sec.). Pentru reluarea deplasării se dă
comanda: „Grupă – ÎNAINTE!”.
Grupele (militarii) care rămîn pe loc sau cele (cei) care au ajuns pe noul
aliniament după executarea saltului, sprijină cu foc grupa (militarii) care execută saltul
şi încep mişcarea la comanda comandantului de pluton (grupă).
Mersul tîrîş are drept scop protegarea pe militarului de observarea şi de focul
inamicului. El se execută:
- tîrîş pe burtă;
- tîrîş pe coate şi genunchi;
- tîrîş pe o parte.
Pentru mersul tîrîş se dă comanda: „Soldat Lupu (grupă), pe linia fîntînă–pomul
izolat, tîrîş pe burtă – ÎNAINTE!”.
La comanda preventivă, militarul îşi alege drumul pe care trebuie să-l urmeze şi
locurile de oprire pentru respiraţie, iar la comanda propriu-zisă execută mersul tîrîş
prin procedeul indicat.
Pentru mersul tîrîş pe burtă, militarul ia poziţia culcat, sare cu repeziciune
înainte lipindu-se de pămînt, apucă cu mîna dreaptă arma de lîngă brăţara de sus şi o
pune pe antibraţul mîinii drepte. Trage înainte piciorul drept (stîng) şi în acelaşi timp
întinde mîna stîngă (dreaptă) înainte, cît poate mai departe; împingîndu-se cu piciorul
îndoit, deplasează corpul înainte, trage celălalt picior, întinde cealaltă mînă şi continuă
mersul în aceeaşi ordine.În timpul mersului tîrîş capul nu se ridică sus, ci doar atît cît îi
este necesar militarului să poată merge tîrîş.
Pentru mersul tîrîş pe coate şi pe genunchi, militarul se sprijină pe antebraţe sau
pe palme. Trage piciorul drept (stîng) îndoit sub piept, o dată cu întinderea mîinii stîngi
(drepte) înainte. Deplasează corpul înainte pînă la întinderea completă a piciorului
drept (stîng), trăgînd în acelaşi timp sub piept celălalt picior îndoit şi întinzînd înainte
cealaltă mînă; mersul continuă în aceeaşi ordine. Arma se ţine la fel ca la mersul tîrîş
pe burtă.
Pentru mersul tîrîş pe o parte, militarul ia poziţia culcat, după care, cu
repeziciune, începe mişcarea pe partea stîngă a corpului, trăgînd înainte piciorul stîng
îndoit din genunchi, se sprijină pe antebraţul mîinii stîngi, iar cu tocul încălţămintei
piciorului drept se rezmmă pe pămînt, cît mai aproape de corp; întinzînd piciorul drept,
deplasează corpul înainte, fără a schimba poziţia piciorului stîng, după care mersul
continuă în aceeaşi ordine. Arma se ţine cu mîna dreaptă, punînd-o pe coapsa
piciorului stîng.
Pentru deplasarea simultană a plutonului în dispozitiv de luptă în trăgători prin
salturi (tîrîş) se dă comanda: „Pluton, pe aliniamentul R1şi R2, salt – ÎNAINTE!”.

93
 Pentru oprirea plutonului (grupei) se dă comanda: „Pluton (grupă) – STAI!”.
Pentru reluarea deplasării se dă comanda: „Pluton (grupă) – ÎNAINTE!”.
Deplasarea plutonului (grupei) în dispozitiv de luptă în trăgători în partea opusă
(pentru retragere) se execută prin aceleaşi procedee la comanda comandantului de
pluton (grupă): „Pluton (grupă), retragerea pe aliniamentul casa izolată–podul, cîte
unul din dreapta–stînga, salt – ÎNAPOI!”.
9.6 Acţiunile soldatului în lupta de apărare
Îndatoririle soldatului în apărare
În apărare soldatul acţionează în cadrul grupei sale şi are misiunea să apere cu
dîrzenie poziţia sa şi să nu o părăsească fără aprobarea comandantului. Pentru
îndeplinirea acestei misiuni soldatul trebuie să ştie:
- să amenajeze repede şi să mascheze cu măiestrie locaşul său de tragere;
- să folosească cu iscusinţă focul armamentului şi alte mijloace din înzestrare
pentru respingerea atacului infanteriei şi al tancurilor inamicului;
- să nimicească prin foc şi prin lupta corp la corp inamicul pătruns în dispozitivul
apărării.
Fiecare soldat trebuie să cunoască:
- misiunea sa, a grupei şi a plutonului;
- cine sînt vecinii şi pe ce direcţie execută focul;
- unde se găseşte comandantul de grupă şi pluton;
- locul punctului de aprovizionare de luptă;
- semnalele pentru deschiderea şi încetarea focului;
- semnalele de înştiinţare, de alarmă şi alte semnale necesare ducerii luptei de
apărare.
La primirea misiunii de luptă soldatul se pregăteşte pentru apărare, în care scop
acţionează astfel:
- ia poziţia pentru luptă culcat, încarcă automatul cu un încărcător complet,
pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele individuale de protecţie;
- se orientează şi repetă misiunea de luptă;
- îşi precizează locaşul de tragere, scoate lopata mică şi, observînd permanent
inamicul, începe amenajarea locaşului de tragere;
- stabileşte legătura cu vecinii din grupă şi cu comandantul său;
- determină distanţele pînă la repere (dacă nu le primeşte de la comandant), pune
înălţătorul şi ocheşte în fiecare dintre ele;
- curăţă sectorul de tragere;
- pregăteşte armamentul pentru tragere pe timp de noapte şi în condiţii de
vizibilitate redusă;
- aşteaptă ordinul comandantului.

94
 Alegerea şi amenajarea locaşului pentru executarea tragerii şi mascarea lui
Locaşul de tragere este o lucrare genistică executată în scopul de a permite
luptătorului să întrebuinţeze arma sa în cele mai bune condiţii, să execute observarea şi
să se protejeze împotriva mijloacelor de nimicire.
Condiţiile unui bun locaş de tragere sînt:
- să fie orientat spre inamic;
- să aibă posibilităţi bune de observare şi de tragere;
- să fie bine mascat.
Locaşul de tragere se amenajează în succesiunea ce urmează:
- se alege poziţia locaşului;
- se sapă locaşul de tragere din poziţia culcat;
- se adînceşte pentru executarea tragerii din poziţia în genunchi;
- atunci cînd este suficient timp se adînceşte pentru executarea tragerii în picioare.
Cînd este destul timpul, locaşurile de tragere ale soldaţilor se unesc între ele,
săpîndu-se şanţul de tragere al grupei, adăpostirea sub parapet şi adăpostul grupei.
Locaşul individual de tragere cu automatul are următoarele elemente:
a) locaş de tragere din poziţia culcat
b) locaş individual de tragere din poziţia în picioare
De reţinut că odată cu executarea lucrărilor pentru amenjarea locaşului se execută
şi lucrările pentru mascarea lui. Pentru crearea condiţiilor de observare şi de executare
a focului precis, militarul curăţă terenul în sectorul de tragere avînd grijă să nu
demascheze locaşul său.
Pregătirea pentru ducerea luptei pe timp de zi şi pe timp de noapte
Pregătirea soldatului pentru ducerea luptei pe timp de zi include următoarele
activităţi:
- verifică starea armamentului, muniţiilor, grenadelor de mînă, a mijloacelor de
protecţie şi ia măsurile necesare pentru înlăturarea neajunsurilor;
- precizează aliniamentul de la care deschide focul în fîşia focului continuu şi
semnalul;
- determină (sau precizează la comandant) distanţele pînă la repere, pune
înălţătorul şi ocheşteîn fiecare dintre ele;
- încarcă arma cu un încărcător (bandă) complet;
- pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele individuale de protecţie.
Pentru ducerea luptei pe timp de noapte fiecare soldat adăugător va îndeplini
următoarele activităţi:
- pregăteşte armamentul pentru tragerile pe timp de noapte (se instalează
dispozitivele de ochire cu substanţă luminoasă);

95
 - alege repede vizibile care să se proiecteze pe fondul luminos al cerului şi se
determină distanţa pînă la ele;
- amenajează locaşul de tragere astfel, încît berma să fie netedă pe toată lăţimea ei
pentru a permite schimbarea rapidă a poziţiei coatelor în timpul tragerii şi a face mai
comodă mînuirea armamentului şi a muniţiei;
- pentru executarea focului concentrat, direcţiile de tragere spre inamic trebuie
marcate cu ţăruşi; din practică s-a constatat că aceştia trebuie să fie cît mai subţiri,
vopsiţi în alb (var), partea dispusă spre trăgător, la o depărtare de 1–1,5 m faţă de
trăgător, cît şi unul de altul (se folosesc, de regulă, 3 ţăruşi de dimensiuni diferite, în
ordinea crescîndă de la trăgător spre obiectiv);
- pentru respectarea siguranţei tragerilor în timpul manevrelor de foc se vor planta
ţăruşi limitatori de direcţie, cel puţin 2 ţăruşi (unul în partea dreaptă, iar unul în partea
stîngă), care să marcheze direcţiile pînă la care are dreptul să execute tragerea; ţăruşii
se vopsesc în alb în partea dinspre trăgător; ei se vor planta şi pentru marcarea limitelor
sectoarelor de tragere din cadrul fîşiei de foc continuu.
Pentru ducerea cu succes a luptei de apărare pe timp de noapte soldatul trebuie
să ştie:
- a executa observarea în condiţiile unei vizibilităţi reduse şi în cazul iluminării
terenului cu surse de iluminare sau cu ajutorul aparatelor de vedere pe timp de noapte;
- a pregăti armamentul şi aparatele de vedere pe timp de noapte;
- a descoperi cu repeziciune obiectivele după zgomot şi după flacără la gura ţevii;
- a executa focul asupra inamicului descoperit după flacăra la gura ţevii, după
forma obiectivelor şi prin iluminarea terenului cu diferite mijloace;
- a nimici inamiculprin foc şi cu grenade.
De reţinut că în apărarea pe timp de noapte respectarea cu stricteţe a regulilor de
mascare şi de disciplină a cîmpului de luptă îndeosebi disciplina focului, are o
importanţă deosebită.
Cînd inamicul a trecut la atac, soldatul deschide focul, la comandă, în direcţiile
pregătite din timpul zilei. În timpul iluminării de scurtă durată, dacă soldatul n-a reuşit
să execute imediat focul asupra obiectivului descoperit, este indicat să nu mai mişte
arma şi să aştepte atent următorul moment de iluminare.
Soldatul trebuie să ştie:
- în timpul iluminării nu se priveşte în direcţia sursei de iluminare, întrucît lumina
puternică îngreunează ulterior descoperirea inamicului;
- o sursă de lumină mobilă (cartuş de iluminare, proiectil, bombă) deformează
contururile obiectivelor şi formează umbre mişcătoare, ceea ce îngreunează şi mai mult
determinarea precisă a locului acestora;
- obiectivele puternic iluminate par mai apropiate, iar cele slab iluminate – mai
îndepărtate;
- obiectivele de culoare închisă par mai apropiate, iar cele de culoare deschisă –
mai îndepărtate.

96
 Deşi apărarea pe timp de noapte se duce în condiţii mai grele, dezavantajele create
de întuneric pot fi depăşite cu succes printr-un antrenament sistematic şi perseverent al
soldaţilor.
9.7 Acţiunile soldatului pe parcursul pregătirii de foc şi al atacului cu arme
de nimicire în masă (nucleare, chimice, bacteriologice) a inamicului
Pe parcursul pregătirii de foc şi al atacului inamicului cu arme de nimicire în
masă, soldatul va proceda astfel:
- se adăposteşte în adăpostul grupei; pe poziţie rămîn numai servanţii de serviciu;
- la recepţionarea semnalului de atac chimic al inamicului soldatul rămîne în
adăpostul grupei sau în adăpostul de sub parapet şi îmbracă mijloacele individuale de
protecţie.
În aceste situaţii comandantul de grupă poate da următoarele comenzi:
- „Grupă, în adăpost!”;
- „Grupă – Gaze!” etc.
Observarea cîmpului de luptă şi raportul comandantului despre rezultatele
observării. Deschiderea focului asupra ţintelor terestre şi aeriene
Cînd inamicul a pornit la atac, la comanda (semnalul) comandantului de grupă
soldatul ocupă repede locul de tragere, executînd următoarele:
- observarea cîmpului de luptă în sectorul său;
- alege obiectivul de nimicit;
- raportează comandantului unde, cînd, cîţi inamici a văzut şi ce anume fac ei (de
exemplu: la grupul de pomi, chiar acum, trei militari s-au oprit);
- aşteaptă comanda de deschidere a focului urmărind cu atenţie mişcarea
inamicului, apoi nimiceşte inamicul care atacă în faţa sa, executînd focul din proprie
iniţiativă (trage cînd apar condiţii mai bune de tragere).
La comanda de deschidere a focului soldatul execută cu precizie:
- mişcările preventive învăţate la instrucţia privind focul cu armament de
infanterie;
- ochirea asupra obiectivului din faţa sa, stabilind punctul de ochire în raport cu
avantajul, cu activitatea obiectivului şi cu distanţa pînă la acesta;
- tragerea, ochind corect şi calm, corectîndu-şi continuu focul după căderea
gloanţelor sau după urmele luminoase ale gloanţelor trasoare.
Soldatul intensifică focul pe măsură ce inamicul se apropie, urmărind să izoleze
infanteria de tancuri şi respingînd atacul acesteia, distruge tancul inamicului cu
grenadele antitanc. Dacă un tanc al inamicului a fost avariat, soldatul nimiceşte
echipajul acestuia cînd încearcă să-l părăsească. Dacă tancul din faţa sa continuă să se
apropie, soldatul se adăposteşte în adîncul locaşului de tragere, iar după trecerea
acestuia se ridică, aruncă grenada antitanc asupra lui, se adăposteşte şi după explozie se
întoarce şi continuă lupta pentru respingerea infanteriei atacatoare.

97
 Cînd infanteria inamicului ajunge la distanţa de 40–30 m de locaşul de tragere
soldatul aruncă asupra acesteia grenadele de mînă şi-l nimiceşte cu foc la distanţă
mică.
Schimbarea poziţiei de tragere şi efectuarea manevrei în cadrul grupei
Manevra în cadrul grupei se efectuează pentru:
- a interzice inamicului să ocolească şi să atace poziţia din flanc şi din spate;
- acordarea ajutorului vecinilor;
- dezorientarea inamicului în privinţa poziţiei reale a mijlocului de armament
(poziţiei de apărare);
- respingerea atacului inamicului pătruns în dispozitivul de luptă.
Nimicirea inamicului pătruns în şanţul de tragere a grupei, acordarea
ajutorului vecinilor cu foc. Evacuarea răniţilor de pe cîmpul de luptă
Inamicul pătruns în poziţie este nimit prin foc la gura ţevii, cu grenade şi prin
lupta corp la corp.
Cînd soldatul observă că vecinul este ameninţat de inamic, îi acordă ajutor
executînd foc asupra inamicului în flanc şi în spate de pe poziţia de tragere de bază, de
pe cea de rezervă sau din tranşeea de comunicaţie.
După respingerea atacului inamicului militarii îşi acordă ajutor medical reciproc,
iar dacă este necesar, cu permisiunea comandantului de grupă, acordă ajutorul necesar
grav-răniţilor pentru deplasarea lor la punctul medical batalionar. În acelaşi timp, se
iau măsurile necesare pentru completarea muniţiilor şi grenadelor de mînă, se
restabilesc lucrările genistice şi barajele distruse pentru a fi în măsură de a respinge un
alt atac al inamicului.
9.8 Acţiunile soldatului în ofensivă
În lupta de ofensivă soldatul acţionează în cadrul grupei sale, înaintează cu
îndrăzneală şi cu hotărîre în urma tancurilor şi ţinînd cont de loviturile de aviaţie şi
artilerie şi de focul de sprijin, atacă prin surprindere inamicul şi-l nimiceşte.
Pentru a acţiona cu succes în ofensivă, soldaţii trebuie să fie rezistenţi, iscusiţi la
trecerea barajelor, să deschidă focul repede şi precis, să folosească cu iscusinţă terenul
pe timpul înaintării, să arunce cu precizie grenadele de mînă şi să nimicească inamicul
în lupta corp la corp.
În lupta de ofensivă fiecare soldat este obligat:
- să observe permament cîmpul de luptă şi să raporteze comandantului obiectivele
descoperite;
- să ajute vecinul cu focul armei sale şi al grenadei;
- să indice mitralierelor, tunurilor şi tancurilor obiectivele descoperite, să acopere
cu foc acţiunile acestora şi, la nevoie, să le dea ajutor pentru a se putea deplasa;
- să îmbine la moment focul cu mişcarea;
- să execute manevre scurte şi repezi pentru nemeri în flanc şi în spatele
rezistenţelor inamicului;

98
 - să treacă imediat la urmărirea cu îndrăzneală şi perseverenţă a inamicului care se
retrage, fără a-i da posibilitatea să reia apărarea pe alte aliniamente în adîncime.
Pregătirea soldatului pentru atac şi ajustarea echipamentului
La pregătirea pentru atac soldatul execută următoarele:
- ajustează baioneta la automat;
- încarcă automatul (puşca-mitralieră) cu un încărcător (bandă) complet;
- pregăteşte grenadele de mînă, lopata mică şi mijloacele de protecţie individuale;
- amenajează trepte pentru ieşirea repede din tranşee sau din locaşul de tragere;
- ajustează echipamentul astfel, încît să nu-i împedice mişcările.
Observări asupra cîmpului de luptă şi a semnalelor date de comandant
Din ordinul de luptă dat de către comandantul de grupă fiecare militar trebuie să
cunoască:
- ce s-a descoperit la inamic şi cum trebuie să execute observarea;
- misiunea de luptă a plutonului, a grupei, a sa şi a luptătorilor vecini;
- locul comandantului de grupă în dispozitiv;
- semnalele de înştiinţare şi conducere.
Ofensiva, de regulă, este precedată de pregătirea de foc. În timpul acesta fiecare
militar execută intensiv observarea asupra inamicului în sectorul de observare (în
direcţia) indicată şi raportează comandantului de grupă despre obiectivele care n-au
fost neutralizate sau despre cele nou-descoperite. În acelaşi timp soldatul urmăreşte şi
semnalele date de comandantul de grupă.
Dacă inamicul execută contrpregătirea de foc, la ordinul comandantului de pluton
(semnalul) dublat de al comandantului de grupă, personalul se acomuflează în tranşee
sau adăpostiri, lăsînd pe poziţie observatorul şi servantul la armamentul de serviciu.
Ieşirea din tranşee şi deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului
La semnalul stabilit din timp dat de comandantul de pluton, comandantul de grupă
ordonă: „Pregătirea pentru atac”, la care fiecare militar îşi stabileşte traseul de
deplasare, avînd baioneta ajustată la automat, arma încărcată, iar grenadele de mînă,
lopata mică, mijloacele individuale de protecţie şi sacul de merinde bine ajustate, fiind
gata de atac.
Odată cu apropierea tancului venit ca întărire, comandantul de grupă indică
soldaţilor stabiliţi din timp să marcheze trecerea peste şanţul de tragere. Îndată după
trecerea tancului peste poziţia grupei se dă comanda: „Grupă, la atac – ÎNAINTE!”. La
această comandă militarii ies din tranşee şi se deplasează în pas alergător sau în pas
viu, executînd trageri din mers, cu opriri scurte şi fără opriri asupra inamicului
descoperit.
Fiecare soldat este obligat:
- să înainteze în direcţia ordonată;
- să păstreze un interval de 6–8 metri (8–12 paşi) faţă de luptătorii vecini în scopul
de a reduce cît mai mult pierderile cauzate de focul inamicului;

99
 - să ia corect poziţia de tragere în picioare (genunchi), să ochească şi să execute
focul repede deasupra ţintelor descoperite.
Trecerea cîmpurilor de mine, a barajelor şi a obstacolelor
Barajele inamicului se trec în fuga cea mai mare; trecerea lor se face, de regulă,
prin culoare create de tancuri, de pionieri şi cu focul artileriei, iar dacă nu există
culoare, barajele se trec folosind scînduri, grile sau alte mijloace.
Trecerea cîmpului de mine, a barajelor ş ia obstacolelor se face astfel:
- cînd din cîmpul de mine (barajul) al inamicului, comandantul de grupă ordonă:
„Grupă, pentru trecerea prin culoar, în coloană cîte doi, după mine, fuga – MARŞ!”,
militarii trec prin culoar în spatele tancului pe urmele şenilelor sau de sine stătător. În
timpul acesta ochitorul-operator execută foc asupra inamicului asigurînd astfel trecerea
grupei prin baraje.
După trecerea prin culoar la comanda: „Grupă pentru luptă”, militarii se
desfăşoară în dispozitiv de trăgători, iar la comanda „Înainte” continuă fără greş
deplasarea spre limita dinainte a apărării inamicului.
Atacul primei tranşei şi lupta în tranşee
După trecerea prin baraje soldatul continuă mişcarea trăgînd din mers fără oprire.
Cînd ajunge la aproximativ 40 de metri de limita dinainte a apărării inamicului, la
comandă sau din proprie iniţiativă, pregăteşte grenadele şi, cînd se apropie la distanţa
de 30–25 metri de inamic, aruncă asupra acestuia grenadele de mînă, şi cu strigăte de
„URA” atacă simultan inamicul, îl nimiceşte prin foc la gura ţevii şi în lupta corp la
corp, fără a se opri pe poziţia inamicului.
În ofensivă înaintarea cu succes, chiar a unui soldat, trebuie sprijinită imediat de
ceilalţi soldaţi.
În cazul cînd soldatul primeşte misiunea să nimicească inamicul rămas în poziţia
cucerită de trupele proprii, coboară şi se deplasează prin tranşee şi nimiceşte inamicul
cu grenade, cu foc la gura ţevii şi prin lupta corp la corp; cercetează barajele întîlnite
(capre, arici) dacă nu sînt minate, după care le aruncă afară din tranşee, iar dacă sînt
minate, le distruge. Militarii care acţionează în afara tranşeei ţin legătura cu cei care se
deplasează prin tranşee şi curăţă cu foc drumul lor de înaintare, tăind calea de retragere
a inamicului.
Executarea manevrei pentru nimicirea inamicului în adîncimea dispozitivului
de luptă
Descoperind inamicul în adîncimea dispozitivului de luptă, soldatul folosind
corect terenul se apropie în ascuns de inamic şi-l atacă prin surprindere în flanc şi din
spate.
În timpul luptei în adîncimea apărării inamicului soldatul trebuie să folosească
diferite procedee de deplasare în teren, după intensitatea focului inamicului şi a focului
propriu. El foloseşte cu pricepere diferite obiecte şi adăpostiri din teren (copaci, tufăriş,
gropi, movile, cute etc.) pentru deplasarea la adăpost şi tragere.
Porţiunile de teren ascunse de vederea inamicului (care nu sînt ţinute sub foc
direct) se trec în pas viu executînd mersul în picioare sau aplecat.
Porţiunile de teren descoperite se trec prin salturi combinînd focul cu mişcarea.
Ridicarea pentru executarea saltului, alergarea şi luarea poziţiei pentru luptă culcat

100
trebuie să se facă cu repeziciune. Pentru a-l induce în eroare pe inamic, după
executarea saltului, prin mers tîrîş înainte sau lateral, se schimbă locul unde s-a luat
poziţia pentru luptă culcat. În funcţie de intensitatea focului inamicului şi de teren,
saltul poate să aibă o lungime de 20–40 paşi.
Porţiunile de teren lovite (inundate) cu foc puternic de către inamic se trec
executînd mersul tîrîş (pe burtă, pe o parte sau pe coate şi pe genunchi).
Cînd soldatul a intrat sub focul artileriei şi aruncătoarelor inamicului, el trebuie să
iasă din raionul lovit printr-un salt impetuos. Saltul trebuie să înceapă imediat după
explozia proiectilului, cînd se aude zgomotul venirii unui alt proiectil, soldatul ia
repede poziţia culcat în cel mai apropiat adăpost (groapă de obuz, muşuroi de pămînt,
cută de teren etc.), iar după producerea exploziei reia înaintarea prin salturi.
Trecerea raioanelor contaminate şi incendiate sub loviturile de foc ale
inamicului. Evacuarea răniţilor de pe cîmpul de luptă
Porţiunile de teren infectate cu substanţe toxice de luptă sau cu substanţe
radioactive se trec cît mai repede pe autovehicule, ca desant pe tancuri şi, la nevoie, pe
jos, folosind mijloacele individuale de protecţie. Ţinînd cont de situaţia de luptă creată
şi de teren, porţiunile de teren infectate se pot ocoli.
Cînd inamicul se retrage, soldatul este obligat să treacă imediat la urmărirea
acestuia pînă la nimicirea lui completă.
Cînd infanteria este oprită, soldatul se comuflează neîntîrziat pe teren, fiind gata
să respingă acţiunile inamicului.
În ofensivă, cînd este rănit, militarul îşi aplică pansamentul individual pe care îl
are asupra sa, după care continuă îndeplinirea misiunii de luptă.
Dacă militarul rănit îşi pierde capacitatea de luptă păstrîndu-şi însă toată
capacitatea de mişcare, el îşi aplică pansamentul şi se deplasează, cu permisiunea
comandantului, către punctul medical al batalionaului, luînd cu el armamentul personal
şi mijloacele individuale de protecţie. Direcţia în care se află punctul medical i se
indică de sanitarul plutonului sau a companiei, de comandant sau de plutonier. În
spatele companiei se găseşte punctul sanitar de transport trimis de punctul medical al
batalionului. Acest automobil este destinat pentru transportarea răniţilor.
În unele situaţii, rănitul cu capacitatea de a se mişca poate primi ordinul din partea
sanitarului companiei de a rămîne pe locul unde sînt grupaţi mai mulţi răniţi care nu se
pot deplasa şi a semnala acest loc conducătorilor mijloacelor de evacuare care vin din
spatele frontului.
Răniţii care se pot deplasa îşi aplică pansamentul şi se adăpostesc pentru a evita o
nouă rănire în punctele de adunare a răniţilor. Pentru acesta se folosesc posibilităţile de
adăpostire pe care le oferă terenul (contrapantele, gropile de obuz, tranşeele,
adăpostirile acoperite etc.).
În cazul cînd comandantul de grupă observă că rănitul nu se poate deplasa către
punctul medical al batalionului, îi ordonă să se adăpostească, să-şi aplice pansamentul
şi să aştepte sosirea sanitarului plutonului (companiei), sau după îndeplinirea misiunii
grupei, comandantul grupei poate ordona unuia dintre militari (cel mai aproape de
rănit) să-l ajute a-şi aplica pansamentul, a se deplasa şi a se adăposti.
Dacă rănitul îşi pierde complet capacitatea de deplasare, de primul ajutor este
responsabil sanitarul plutonului şi al companiei.

101
 De cele mai multe ori răniţii care nu se pot deplasa nu îşi pot aplica singuri
pansamentul. Cînd se iveşte posibilitatea comandantul grupei îi ordonează militarului
de lîngă rănitul care nu se poate mişca să-i acorde şi să-i acorde ajutor. Uneori este
atestată pierderea cunoştinţei din cauza unei explozii în apropiere sau din cauza
îngropării în pămînt etc. În acest caz ajutorul reciproc simplu constă în flagelarea
uşoară a obrazului, descheirea nasturilor la gît şi a centurii, fricţionarea pieptului cu
apă, respiraţia artificială, deblocarea de pămîntul căzut care pot să-l facă să-şi revină.
Capitolul 10
Lupta antiblindatelor ( antitanc)
10.1. Caracteristicile de luptă ale tancurilor, maşinilor de luptă blindate şi
mijloacelor antitanc. Punctele vulnerabile ale tancurilor şi maşinilor de luptă
Tancul este un autovehicul cu cutie blindată care are capacitate mare de
mobilitate şi de trecere, înzestrat cu un tun de calibru cel puţin de 100 mm, armament
antiinfanterie şi antiaerian, sisteme automatizate de ochire, încărcare şi de executare a
focului, sisteme de protecţie a echipajului împotriva factorilor distructivi ai ANM,
sistemă automatizată antiincendiară, de trecere a cursurilor de apă cu o adîncime de
pînă la 5 m etc.
Primele tancuri au apărut pe cîmpul de luptă în primul război mondial. El
reprezenta o maşină blindată care avea caroseria (cutia) şi roţile de mărimi
impresionate. În partea superioară a caroseriei (cutiei) avea o ambrazură de unde se
executa focul din puşca-mitralieră, mai jos, pe partea din faţă şi pe părţile laterale, se
aflau încă cîte două ambrazuri de unde se executa focul din puşcă sau carabină.
Viteza de deplasare era de 5–7 km/oră.
Acest tanc inventat de englezi a avut un succes remarcabil pe cîmpul de luptă.
Fiind utilizat în lupta de ofensivă, tancul avea misiunea:
- să producă pierderi mari în forţa vie a inamicului;
- să creeze breşe în dispozitivul de apărare, dînd posibilitatea trupelor de infanterie
să atace în flanc şi din spatele inamicului.
În acelaşi timp, apariţia tancului pe cîmpul de luptă provoca panică şi demoraliza
armata inamicului.
Luînd în consideraţie efectul produs de tancurile folosite în primul război
mondial, practic toate ţările dezvoltate au început să acorde o atenţie deosebită
industriei de construcţie a tancurilor.
În perioada de după primul război mondial revoluţia tehnico-ştiinţifică a contribuit
la dezvoltarea mereu crescîndă a industriei tancurilor.
Birourile de construcţie folosind larg rezultatele aplicaţiilor de luptă, care se
executau în condiţiile apropiate celor de război efectuau, modificări în construcţia
tancurilor în următoarele direcţii:
- amplificarea puterii de foc;
- îngroşarea (mărirea rezistenţei) blindajului;
- mobilitatea mai mare a tancurilor.

102
 Apariţia tancurilor în dotarea forţelor armate a contribuit şi la schimbarea
structurii organizatorice a armatelor, unde cavaleria a fost înlocuită treptat cu unităţile
mecanizate.
Din istoria războiului al doilea mondial se ştie că practic toate operaţiunile
militare importante s-au desfăşurat cu succes numai datorită folosirii cu pricepere a
trupelor blindate, care au devenit, prin urmare, forţa principală a trupelor de uscat.
Experienţa utilizării trupelor blindate în războiul al doilea mondial a impulsionat
creşterea rolului tancurilor pe cîmpul de luptă, care la rîndul său a impus industria de
construcţie a tancurilor să se dezvolte pe două direcţii cardinale - cantitativă şi
calitativă.
Din punctul de vedere al cantităţii de producere a tancurilor, statistica
demonstrează că în perioada anilor 1946–1987 ţările alianţei NATO au produs peste 60
mii, iar ţările pactului de la Varşava – peste 100 mii tancuri, din care fostei URSS îi
reveneau peste 87 mii.
Tehnologiile moderne utilizate în industria de construcţie a tancurilor au
contribuit mult la îmbunătăţirea calitativă a capacităţilor de luptă a tancurilor
contemporane (tabelul 1).
Tabelul 1
Caracteristicile tactico-tehnice ale tancurilor
Tancul, M1A1
Leopard 2 Celendjer T–64Б T–34
caracteristici Abrams
Greutatea 55 t 62 t 57 t 39 t 32 t
Înălţimea 2480 2650 2400 2170 3015
Tunul 120 lisă 120 ghint. 120 lisă 125 lisă 75 ghint.
Proiectilele 42 64 40 36 46
Cadenţa 4÷5 4÷5 4÷5 5÷7 3÷4
eficace străpu-ngere

proiec. 450 450 450 500 250

Bătaie Capacit.. de

antibl.
proiec. 500 500 500 550 –
cumul
de pe loc 2800 2700 2800 3000 1200

din mers 1900 1900 1900 2200 –

Blin-daj

cutie 450 450 500 500 200

turelă 550 550 600 600 250

V max. 68 60 70 60,5 50
N cai/putere 1500 1200 1500 700 520

E de menţionat şi faptul că odată cu apariţia tancului pe cîmpul de luptă, ştiinţa

militară a început să cerceteze şi să elaboreze mijloace de foc pentru lupta împotriva
tancurilor.
În calitate de armament antitanc pentru prima dată au fost folosite armele de
infanterie, puşca, carabina şi puşca-mitralieră care aveau capacitatea de perforare a
cutiei blindate cu grosimea de 10–12 mm. Mai tîrziu în dotarea infanteriei a apărut
puşca antitanc de calibru 12,7 mm care avea capacitatea de perforare a foii blindate cu
grosimea de pînă la 30 mm, apoi a apărut şi tunul antitanc de calibru 45 mm cu o
capacitate de perforare a blindajului de pînă la 100 mm.
În perioada războiului al II-lea mondial a apărut grenada cumulativă, propusă de
către savanţii germani. Ea se numea „Faust” şi avea capacitatea de perforare a foii de
metal cu grosimea de 150–200 mm.

103
 Această grenadă funcţionează în felul următor: trăgătorul cu aruncătorul de
grenade ocheşte în ţintă, apasă pe trăgaci, declanşează percutorul care acţionează
asupra capsei, aprinde pulberea din coada grenadei. Datorită forţei reactive, grenada
este pusă în mişcare şi zboară spre ţintă. Ajunsă la ţintă, se loveşte de obstacol în
momentul care se declanşează percutorul. Acesta loveşte capsa şi aprinde substanţa
explozivă. În urma apariţei unei presiuni şi temperaturi înalte, conul din aramă se
topeşte şieste aruncat înainte în forma unei şuviţe ascuţite şi alungite cu o viteză foarte
mare spre obstacolul de care s-a lovit grenada. Această şuviţă în formă de conus
alungit şi ascuţit acţionează cu o viteză de cîţiva km/sec. şi cu o presiune foarte înaltă
asupra obstacolului şi îl străpunge.
Principiul de acţiune al acestei grenade cumulative antitanc se foloseşte larg şi
pînă în ziua de azi în confecţionarea celor mai moderne proiectile şi rachete antitanc.
Factorii de distrugere ai acestor proiectile sînt:
- presiunea înaltă care se formează după perforarea blindajului în spaţiul închis al
tancului (ML) care duce la moartea momentală a echipajului;
- schijele formate din foaia blindată care zboară în toate direcţiile cu viteză foarte
mare.
Odată cu apariţia armamentului cu efect cumulativ, s-au întreprins măsuri pentru a
construi cutia tancurilor cu rezistenţă sporită. Astfel, a apărut tancul cu blindaj
combinat.
Blindajul combinat a micşorat capacitatea de perforare a şuviţei cumulative şi a
mărit rezistenţa tancurilor. În schimb această construcţie a devenit cu mult mai
costisitoare şi mai puţin rezistentă la proiectilele perforante-antiblindate.
În scopul de a mări rezistenţa împotriva proiectilelor perforante-antiblindate, a
fost inventat blindajul triplu, care este compus din foaia blindată, straturii de cauciuc,
un strat din plăci de oţel şi iarăşi foaia blindată.
Această construcţie a blindajului a devenit practic rezistentă la ambele feluri de
proiectile antitanc (cu efect cumulativ şi perforante-antiblindate).
Un mare dezavantaj al acestui blindaj au7 rămas cheltuielile avansate şi tehnologii
costisitoare.
Tancurile care sînt construite dintr-un strat, combinat şi triplu se numesc tancuri
cu blindaj pasiv.
Prin anii 1985 a fost inventat tancul cu cutia blindată de tip activ–pasiv. Cutia
tancului construită dintr-un strat blindat a fost învelită cu o „cămaşă” alcătuită din
multiple cutiuţe pline cu exploziv. Proiectilul cu efect cumulativ nimerind într-una din
cutiuţe, ea explodează şi rupe în două şuviţa cumulativă, micşorîndu-i astfel
capacitatea de perforare.
Un mare efect de apărare împotriva proiectilelor cumulative îl au foile de metal
subţiri (sau din cauciuc) cu care se îmbracă cutiile tancurilor. Aceste foi au primit
denumirea de ecrane. Proiectilul cu efect cumulativ lovindu-se de „ecran” explodează
şi formează prematur şuviţa cumulativă. Datorită faptului că partea din faţă a şuviţei
cumulative se deplasează cu o viteză mai mare decît partea din spate, şuviţa se
alungeşte şi îşi pierde din capacitatea de perforare.
Aceste „ecrane” sînt folosite, de regulă, la protecţia părţilor laterale al tancurilor.

104
 Prin 1985–1987 a fost inventată o nouă metodă de luptă contra tancurilor, aşa-
numita tunul de aviaţie, instalată pe maşina de luptă (БМП–2), care are calibrul de 30
mm şi o cadenţă mare de tragere. Executînd foc cu rafale asupra tancului, se distrug
aparatele optice, iar în interiorul tancului se formează vibraţii de la loviturile
proiectilelor. În urma acestor vibraţii iese din funcţie aparatajul radioelectronic, optic şi
tancul devine „orb”.
Este ştiut faptul că cele mai periculoase mijloace antitanc şi mai puţin
costisitoare sînt mijloacele portative antitanc. Caracteristicile de luptă ale unor astfel
de mijloace sînt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2

Caracteristicile tactico-tehnice ale mijloacelor antitanc

Aruncător de
„Dracon” „Tou” grenade antitanc „Milan” РПГ–7 СПГ–9
„panţerfaust”
Greutatea 6,3 kg 18,9/3,6 kg 10,3/1,5 kg 6,0/2,98 kg 6,3 kg 50,5 kg
Dirijarea raza laser prin cablu lovitură directă prin cablu – –
Bătaia eficace 30–1000 m 65–3750 m 0–300 m 25–2000 m 350 m 1300 m
Capacitatea de
430 mm 600 mm 370 mm 550 mm 400 mm 400 mm
străpungere
Germania,
Ţara SUA SUA Rep. Fed. Germană FR FR
Franţa
Echipajul 1 om 3 oameni 2 oameni 2 oameni 1+1 2
de o singură racheta are mijloc antitanc din
Tipul
folosinţă 2 trepte dot. infant.

Trăgătorii-luptători, antitanc pentru a nimici tancurile inamicului, trebuie să

mînuiască la perfecţie armamentul antitanc din dotare şi să cunoască părţile cele mai
vulnerabile a tancurilor inamicului. Din practică se ştie că părţile vulnerabile tancurilor
sînt:
- pereţii laterali ai cutiei blindate;
- partea din spate şi partea de deasupra;
- şenilele;
- podeaua.
Adăugător, fiecare militar trebuie să cunoască indicii după care se pot descoperi
tancurile pe cîmpul de luptă. Aceşti indici sînt:
- zgomotul specific produs de tancuri;
- silueta tancurilor.
Experienţa războaielor moderne determinează că la fiecare km a liniei de front îi
revine cîte cel puţin 100 mijloace de foc antitanc. Pornind de la acestea, se fac
schimbări şi în tactica folosirii tancurilor în luptă. În condiţiile luptei moderne se pune
accentul pe utilizarea unităţilor şi subunităţilor de tancuri în cooperare strînsă cu
trupele de infanterie motorizată, care pe cîmpul de luptă au misiunea să nimicească în
primul rînd mijloacele de foc antitanc ale inamicului.
În acest scop se formează detaşamente mixte compuse din 2–3 companii de
infanterie motorizată şi 1–2 companii de tancuri.

105
 În funcţie de situaţia creată şi de misiunea primită subunităţile şi unităţile de
tancuri pot fi folosite în primul sau în al doilea eşalon al dispozitivului de luptă.
În apărare subunităţile şi unităţile de tancuri sînt folosite, de regulă, în eşalonul al
doilea şi au misiunea de a crea rezerva principală pentru executarea contraatacurilor şi
nimicirea definitivă a inamicului.
Atunci cînd acţionează în primul eşalon al dispozitivului de luptă, subunităţile şi
unităţile de tancuri au misiunea să mărească rezistenţa şi să ridice eficacitatea luptei de
apărare.
În ofensivă, tancurile atacă, de regulă, în primul eşalon şi acţionează în strînsă
cooperare cu subunităţile de infanterie motorizată.
În eşalonul al doilea trupele blindate atacă cînd au primit misiunea să continue
ofensivă, să urmărească şi să nimicească inamicul care se retrage.
10.2. Capacităţile de luptă cu armamentul din dotarea grupei de infanterie
împotriva tancurilor inamicului
Pentru a calcula capacităţile de luptă ale mijloacelor de foc antitanc ale unei
subunităţi militare împotriva tancurilor inamicului este folosit coeficientul eficacităţii a
mijloacelor de foc. Acest coeficient arată cîte tancuri poate să nimicească mijlocul de
foc antitanc în timpul luptei înainte de a fi el însuşi nimicit (tabelul 3).
Tabelul 3

Coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc antitanc

Arma
РПГ–7 ML TAB
Forma de luptă
În apărare 0,3 2,0 0
În ofensivă 0,2 1,0 0

a) În apărare
Grupa de infanterie avînd în dotare ML şi РПГ–7, ocupă, amenajează şi apără o
poziţie de apărare pe un front de pînă la 100 m şi i se indică o fîşie de tragere de 150–
200 m. Pe acest front inamicul atacă folosind 1÷2 tancuri.
Comandantul de grupă, cunoscînd coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc
antitanc poate calcula uşor capacitatea de luptă a grupei de infanterie împotriva
tancurilor inamicului: (1 ML x 2,0) + (1 РПГ–7 x 0,3) = 2,3.
Calculele efectuate demonstrează, că grupa de infanterie motorizată care are în
dotare 1 ML şi 1 РПГ–7 poate nimiciă în apărare pînă la 2, 3 tancuri ale inamicului.
Din practică se ştie că pentru a zădărnici ofensiva inamicului este necesar a nimici
cel puţin 50% din forţele şi mijloacele lui.
Cunoscînd capacitatea de luptă ale grupei şi raportîndu-le comandantului
plutonului, comandantul de grupă în situaţia dată poate trage concluzia că grupa de
infanterie este în stare să îndeplinească misiunea primită fără ajutorul eşalonului
superior.

106
 b) În ofensivă
Grupa de infanterie avînd în dotare 1 ML şi 1 РПГ–7 poate atacă un front de pînă
la 50 m.
În apărare, inamicul pe 100 m front poate să aibă pînă la 1 tanc.
Comandantul de grupă, cunoscînd coeficientul eficacităţii mijloacelor de foc
antitanc în ofensivă, calculează şi află capacităţile de luptă ale grupei împotriva
tancurilor inamicului: (1 ML x 1,0) + (1 РПГ–7 x 0,2) = 1,2.
Din calculele efectuate se observă că grupa de infanterie dotată cu ML şi РПГ–7
poate nimici în ofensivă pînă la 1, 2 tancuri inamice.
Comparînd datele obţinute cu cele cunoscute din timp, comandantul de grupă
trage concluzia că grupa de infanterie care are în dotarea sa 1 ML şi РПГ–7 poate să
înainteze pe un front de pînă la 50 m.
Capitolul 11
Ggrupa (plutonul) în apărare
11.1. Locul şi misiunile de luptă ale plutonului infanterie motorizată în
apărare. Mijloacele de întărire.
Plutonul de infanterie motorizată în cooperare cu plutoanele vecine, fiind sprijinit
de mijloacele comandantului superior, de regulă, duce lupta de apărare în cadrul
companiei.
El poate să ducă lupta de apărare:
- în I eşalon în direcţia principală sau secundară;
- în eşalonul II;
- poate să se afle în rezerva batalionului;
- să se considere în siguranţa de luptă;
- în patrula de cercetare de luptă;
- în ambuscada de foc;
- cu o parte din forţe sau în întreaga componenţă să intre în grupa blindată a
batalionului (companiei);
- să constituie rezerva antidesant;
- în afară de aceasta plutonul I.Mo poate fi considerat mijloc de sprijin al
companiei de tancuri.
În fiecare caz concret locul şi rolul plutonului se vor determina conform misiunii
de luptă dată de comandantul superior.
Misiunea de luptă este misiunea dată de comandantul superior subunităţii pentru
cucerirea unui obiectiv stabilit în luptă într-un termen fixat. Misiunea de luptă depinde
de destinaţia subunităţii, mijloacele de nimicire care acţionează, capacitatea forţelor şi
mijloacelor proprii şi ale inamicului, de condiţiile terenului, situaţia tactică şi alţi
factori.
Locul şi rolul plutonului în apărare sînt determinate de destinaţia lui, locul în

107
dispozitivul de luptă al companiei batalionului, componenţa, caracterul misiunilor şi
influenţare care o are asupra desfăşurării şi rezultatului luptei companiei, batalionului,
prin îndeplinirea misiunii sale. Plutonul care acţionează în condiţiile contactului
nemijlocit cu inamicul pe direcţia expusă atacului cu tancurile, îndeplineşte cea mai
complicată misiune: el primul ia asupra sa focul cel mai puternic al diferitelor mijloace
de nimicire ale inamicului, apoi şi cea mai puternică lovitură de tancuri şi infanterie.
Misiunea de luptă a plutonului, care se amplasează în primul eşalon pe direcţia
principală constă în următoarele:
- a da lovitura hotărîtoare inamicului prin focul tuturor mijloacelor de nimicire în
faţa limitei dinainte a apărării;
- a respinge atacul;
- a menţine punctul de sprijin ocupat.
În cazul pătrunderii inamicului în punctul de sprijin sau pe teritoriul dintre vecini,
plutonul trebuie să-i cauzeze pierderi maximale cu focul tuturor mijloacelor, să
împedice înaintarea lui în adîncimea apărării şi prin aceasta să creeze condiţii
favorabile pentru nimicirea acestuia cu ajutorul rezervelor comandantului superior. În
acest caz plutonului i se stabileşte un punct de sprijin mai mic după dimensiuni, dar
este asigurat cu mai multe mijloace de întărire şi este sprijinit de un număr mai mare de
artilerie şi aruncătoare de mine. În afară de acesta, lîngă punctul de sprijin al plutonului
se concentrează mijloacele principale de foc ale comandanţilor superiori.
Astfel, plutonul, care duce lupta de apărare în I eşalon pe direcţia principală, joacă
rolul decisiv în respingerea atacurilor tancurilor şi infanteriei inamicului în faţa limitei
dinainte a apărării şi menţinerea primei poziţii.
Acţionînd pe direcţia secundară, misiunea plutonului constă în apărarea cu
fermitate a punctului de sprijin,împedicarea pătrunderii inamicului pe direcţii mai
importante şi responsabilitatea pentru flancuri şi spatele subunităţilor care duc lupta de
apărare în direcţia principală. În cazul acesta plutonul va fi asigurat cu un punct de
sprijin mai mare după dimensiuni şi mai puţine mijloace de întărire sau în genere nu le
va fi puse la dispoziţie.
Plutonul, care duce lupta de apărare în cadrul companiei din eşalonul II al
batalionului, va organiza apărarea în adîncime.
Misiunea lui constă în următoarele:
- menţinerea punctului de sprijin;
- nimicirea inamicului pătruns în apărare;
- poate fi rezervat pentru înlocuirea subunităţilor din I eşalon în caz de pierdere a
capacităţii de luptă a lor;
- executarea contraatacurilor împreună cu eşaloanul II şi rezervele comandantului
superior.
Plutonul, care constituie rezerva batalionului, i se determină raionul sau punctul
de sprijin, unde ar putea îndeplini misiunile apărute accidental, participă la oprirea
inamicului pătruns în adîncimea raionului de apărare şi la executarea contraatacului,
întăreşte apărarea companiilor din eşalonul I, precum şi înlocueşte subunităţile din I
eşalon în cazul pierderii de către ele a capacităţii de luptă.
Plutonul numit în siguranţa de luptă se deplasează spre poziţia indicată, o
108
amenajează din punct de vedere genistic şi este gata de a nimici elementele de
cercetare ale inamicului şisă împedice atacul prin surprindere al inamicului asupra
forţelor principale ale batalionului.
Plutonul numit în patrula de cercetare de luptă în afara contactului cu inamicul
descoperă inamicul, determină componenţa lui, direcţia de deplasare şi aliniamentele
de desfăşurare, PT ale artileriei, locurile de instalare al PC. În timpul luptei de apărare
el determină forţele inamicului, pătrunse în apărare sau care încearcă să execute
ocolirea.
Plutonul numit în ambuscada de foc ocupă poziţia favorabilă indicată şi execută
mascarea minuţioasă a ei. El este destinat pentru cauzarea unor pierderi mari ale
inamicului pe calea de acces cu focul prin surprindere, folosindu-se de barajele de
mine şi exploziv. Ambuscade de foc se organizează în locurile, care îngreuiază
desfăşurarea inamicului şi executarea manevrei de ieşire a acestuia de sub focul
plutonului.

Plutonul, care intră în componenţa grupei blindate a batalionului (companiei),

este destinat pentru întărirea stabilităţii şi activităţii apărării în timpul luptei pe
direcţiile cele mai ameninţate pentru închiderea breşelor care s-au creat în urma
loviturilor cu foc ale inamicului şi îndeplinirea altor misiuni, care cer acţiuni rapide de
manevră şi nimicirea eficientă cu foc.
Plutonului, care este lasat în rezerva antidesant, i se indică raionul în care
execută cercetarea inamicului aerian, instalează baraje genistice şi pregăteşte
ambuscade în locurile posibile de debarcare (desantare) a desantului tactic aerian sau
grupurilor de cercetare-diversiune şi pe direcţiile probabile de acţiune a lor.
În funcţie de misiunile primite, de locul acestuia în dispozitivul de luptă al
companiei, i se poate da drept întărire o grupă de mitraliere, de aruncătore de grenade
şi aruncătore de flăcări, precum şi o grupă de genişti pionieri, chimişti cercetaşi şi alte
mijloace.
11.2. Constituirea apărării plutonului: dispozitivul de luptă, punctul de
sprijin şi sistemul de foc
Pentru îndeplinirea misiunilor în apărare plutonul se instalează pentru apărare.
Constituirea apărării plutonului de infanterie trebuie să asigure respingerea
atacului inamicului şi nimicirea tancurilor lui şi forţei vii în faţa limitei dinainte,
înflancuri şi în adîncimea apărării. Aceasta include:
- dispozitivul de luptă;
- punctul de sprijin al plutonului;
- sistemul de foc;
- amenajarea genistică a punctului de sprijin.
Dispozitivul de luptă al plutonului se constituie în funcţie de misiunea primită,
condiţiile terenului şi este format din poziţiile grupelor de infanterie şi mijloacelor de
foc de întărire.
Poziţiile grupelor plutonului de infanterie în apărare, de regulă, se dispun într-o
tranşee (într-un şanţ) în linie. În punctele de sprijin, dispuse pe direcţiile probabile de

109
ofensivă a inamicului (ameninţate) poziţia unei grupe a plutonului, în scopul întăririi
stabilităţii (fermităţii) apărării, se poate amenaja în adîncimea punctului de sprijin (pe
linia a doua) la 100 – 200 m în spatele (după) tranşeei I. Dacă este ameninţat cu atacul
din flanc, dispozitivul de luptă poate fi constituit eşalonat spre stînga sau eşalonat spre
dreapta.
Punctul de sprijin al plutonului este un sector (porţiune) de teren, o parte a
poziţiei de apărare, unde sînt dispuse mijloacele de foc cu o mare densitate, amenajată
din punct de vedere genistic şi adaptată pentru apărarea circulară. Plutonul cu
mijloacele de întărire se dispune în dispozitivul de luptă, organizează sistemul de foc, îl
amenajează din punct de vedere genistic, îl maschează, fiind gata în orice moment a
respinge ofensiva inamicului. Punctul de sprijin al plutonului este pregătit pentru
apărarea circulară mai întîi de toate în lupta cu tancurile inamicului şi se execută
minuţios mascarea. Grupa apără o porţiune de teren (tranşee) sau şanţul care se
numeşte poziţie. Mărimea frontului poziţiei fiecărei grupe depinde de numărul
efectivului care se apără, condiţiile terenului şi de situaţie. Pentru a evita nimicirea
întregii grupe cu un proiectil (mină) de calibru mediu poziţia ei trebuie să fie nu mai
mică decît 50 m, iar necesitatea de a conduce cu subordonaţii prin voce nu permite
dispersarea soldaţilor pe poziţia mai mare decît 100 m.
Deci, în pluton sînt trei grupe, fiecare apărînd poziţia de pînă la 100 m. Luînd în
considerare două intervale a cîte 50 m între grupe, frontul total al punctului de sprijin
al plutonului constituie 400 m.
Intervalul dintre punctele de sprijin a două plutoane trebuie să fie pînă la 300 m.
Aceasta este condiţionat de necesitatea evitării lovirii cu ajutorul unei încărcături
nucleare mici (0,1 kg).
Adîncimea punctului de sprijin al plutonului se constituie în urma dispunerii TAB
(ML) tancurilor, RATD şi altor mijloace de foc în adîncime, precum şi în urma
amenajării poziţiilor de rezervă pentru grupe şi tehnică de luptă. Cea mai raţională se
consideră adîncimea punctului de sprijin pînă la 300 m.
Punctul de sprijin al plutonului de infanterie în apărare este format din:
- poziţiile grupelor;
- poziţiile de tragere ale TAB (ML);
- poziţiile de tragere ale mijloacelor de întărire.
Pentru apărarea circulară a punctului de sprijin se pregătesc PT de rezervă pentru
TAB (ML) tancuri, RATD, aruncătoare de grenade predominant pentru executarea
focului în direcţia flancurilor şi spatelui, frontului.
MLI ocupă PT care se amenajează în centrul poziţiilor grupelor, în flancuri sau
în urma poziţiei la distanţa de 50 m, iar în punctul de sprijin al plutonului se dispun pe
front şi în adîncime cu intervale pînă la 200 m. PT se aleg folosind condiţiile terenului
astfel, încît să se asigure dispunerea în ascuns şi mascarea în condiţii favorabile pentru
observare şi posibilitatea executării focului cu RATD, tunuril şi mitraliere în toate
direcţiile şi la distanţa maximă de tragere din fiecare categorie de armament. La
alegerea PT ale ML trebuie luat în considerare faptul ca focul maşinilor vecine în
sectoarele de tragere de bază să se intersecteze reciproc, adică să se asigure susţinerea
reciprocă cu foc şi posibilitatea de a executa focul concentrat în faţa limitei dinainte,în
flancurile punctului de sprijin, precum şi apărarea circulară.

110
 Dispunerea poziţiilor de tragere ale ML (TAB) în linie nu se admite.
TAB ocupă poziţiile de tragere, de regulă, în adîncimea punctului de sprijin
astfel, încît să se asigure posibilitatea de a executa tragerea nemijlocit în direcţia
flancurilor şi intervalelor. PT trebuie să aibă căile de acces şi deplasarea în ascuns. În
punctul de sprijin se mai amenajează PT temporare (vremelnice) pentru îndeplinirea
unor misiuni particulare vremelnice şi poziţii false, pentru a induce inamicul în eroare.
Grupele de mitraliori şi aruncători de flăcări date ca întărire pot să se dispună pe
poziţiile grupelor de infanterie motorizată, iar grupa aruncătoare de grenade în
intervalele dintre ele sau în flancurile punctului de sprijin.
Intervalele dintre grupe şi plutoane trebuie să fie întotdeauna sub observare, să fie
acoperite cu foc şi baraje.
Punctul de comandă şi observare al comandantului de pluton se instalează în
punctul de sprijin, intr-un loc, de unde se asigură cea mai bună observare asupra
inamicului şi asupra acţiunilor subordonaţilor săi, vecinilor şi terenului, precum şi
conducerea continuă a plutonului. De regulă, PCO al comandantului de pluton se
amenajează în şanţul de comunicaţie. El nu trebuie să se deosebească cu nimic în
dispozitivul de luptă. În scop de protecţie trebuie folosit cu iscusinţă caracteristicile
terenului. Astfel, punctul de sprijin al plutonului de infanterie motorizată în apărare
este constituit din:
- poziţiile grupelor de infanterie motorizată;
- PT ale TAB (ML);
- PT ale mijloacelor de întărire.
11.3. Sistemul de foc al plutonului în apărare
Focul este mijlocul principal de nimicire a inamicului în apărare. Pentru ca să fie
eficient trebuie organizat într-un sistem unic, care ar corespunde concepţiei luptei.
După numărul de mijloace de foc inamicul va depăşi plutonul de infanterie care se
apără de 3–4 ori, de aceea acestei superiorităţi în mijloace de foc trebuie opusă
eficacitatea focului propriu, care se exprimă printr-un sistem determinat de folosire a
armamentului din dotare.
Sistemul de foc în apărare constă:
- în amplasarea judicioasă şi folosirea cu eficacitate a mijloacelor de foc;
- în constituirea zonelor de foc continuă din toate tipurile de armament în faţa
limitei dinainte, în flancuri şi în adîncimea apărării pentru nimicirea, în primul rînd a
tancurilor şi altor blindate;
- în concentrarea rapidă a focului pe orice direcţie sau sector ameninţat, adică ea
trebuie să asigure posibilitatea executării focului eficace, frontal, de flanc şi încrucişat,
precum şi apărarea circulară a punctului de sprijin.
Sistemul de foc al plutonului se execută luînd în consideraţie posibilităţile de foc
ale tuturor categoriilor de armament ale plutonului şi mijloacelor primite ca întărire,
printr-o cooperare strînsă a focului tuturor tipurilor de arme în combinare cu barajele
genistice şi obstacolele naturale.
Toate barajele şi căile de acces spre acestea trebuie să fie bine observate şi să se
lovească cu foc.

111
 Sistemul de foc al plutonului în apărare include:
a) Sectoarele de foc concentrat ale plutonului pregătite în faţa limitei dinainte.
b) Zonele de foc antitanc al ML (tancurilor) şi de foc continuu etajat a tuturor
celorlalte mijloace de foc ale plutonului în faţa limitei dinainte, în intervale, în flancuri
şi în adîncimea apărării.
c) Manevra pregătită cu foc a ML (tancurilor) şi altor mijloace de foc spre
direcţiile ameninţate.
Baza sistemului de foc a plutonului o constituie focul tancurilor, MLI,
aruncătoarelor de grenade antitanc şi mitralierelor.
Nemijlocit în faţa limitei dinainte se pregăteşte zona de foc continuu etajat: tot
terenul în fîşia de 400 m în faţa limitei dinainte trebuie să se afle sub focul eficace al
plutonului, iar spaţiul mort trebuie să se lovească cu focul artileriei şi aruncătoarelor de
mine de pe PT acoperite.
Eficacitatea focului în apărare se obţine prin precizie, mascare şi executarea lui
prin surprindere, precum şi prin conducerea cu iscusinţă a lui. Toate mijloacele de foc
în apărare trebuie să fie gata pentru executarea focului şi a manevrei pe timp de noapte
şi în alte condiţii de vizibilitate redusă.
Nimicirea ţintelor inamicului se poate efectua cu focul unor mijloace izolate sau
cu focul concentrat al plutonului (grupei). Focul concentrat (FC) este focul
automatelor, mitralierelor, aruncătoarelor de grenade şi armamentului MLI (TAB),
care se execută asupra unui obiectiv sau asupra unei părţi a dispozitivului de luptă al
inamicului.
FC al MLI poate fi stabilit (fixat) la depărtarea (adîncimea) de 2 km de la limita
dinainte (focul se execută cu proiectile explozive).
Sectorul FC al plutonului I.Mo pentru MLI se stabileşte în lăţime pînă la 75 m
(cîte 25 m la tun), în adîncime – pînă la 50 m (în urma împrăştierii naturale (cea mai
bună parte a elipsei împrăştierii).
FC din armele de infanterie (cu glonţ) asupra obiectivelor fixate (stabilite) se
execută:
- din automate şi mitraliere de mînă pînă la 600 m;
- din PK, PKT – pînă la 1000 m;
- din mitraliere calibrul 14,5 (KPVT) – pînă la 2000 m.
FC se pregăteşte din timp spre căile probabile de deplasare ale inamicului.
Densitatea focului în acest sector trebuie să fie mai mare decît densitatea medie în fîşia
de foc a plutonului şi poate constitui 10–12 gloanţe pe 1 m liniar pe minut. Pornind de
la aceste cerinţe, sectorul de FC al plutonului se stabileşte de 150–200 m frontal
(grupa – 50 m). Plutonului de infanterie motorizată i se fixează (stabileşte) 1–2
sectoare de FC.

Pentru nimicirea organizată a inamicului se stabilesc aliniamente de deschidere a

focului RATD, din tancuri, din tunurile MLI, din armele cu glonţ de infanterie.
Distanţa focului eficace a armelor cu glonţ constituie 400–600 m; din MLI – 1300 m;
112
din tancuri – 1800–2500 m.
Acoperirea sectoarelor de tragere de bază şi stabilirea sectoarelor suplimentare
asigură constituirea zonelor de foc continuu etajat.
În scopul măririi eficacităţii nimicirii inamicului se pregăteşte focul frontal, de
flanc, încrucişat şi pumnal.
Pentru executarea focului în apărare maşinilor de luptă (TAB), mitralierelor şi
altor mijloace de foc li se stabilesc sectoare de tragere de bază şi suplimentare la
adîncimea focului maxim eficace. Focul aruncătorului de grenade se pregăteşte în fîşia
de foc a grupei. Grupei şi plutonului i se stabileşte fîşia de foc. În afară de aceasta, lor
li se indică sectoarele de tragere suplimentare.
Fîşia de foc se indică în teren prin patru repere (puncte), începînd de la flancul
drept al punctului de sprijin, iar sectorul de tragere cu două. Lăţimea fîşiei de foc se
stabileşte mai mare decît frontul de apărare al plutonului în scopul de a asigura
acoperirea cu foc a intervalelor dintre subunităţi. Fîşiile de foc ale subunităţilor vecine
trebuie stabilite astfel, încît tot terenul în faţa limitei dinainte să fie acoperit cu foc.
În scopul inducerii inamicului în eroare privind sistemul de foc şi dispunerea
forţelor şi mijloacelor, se întrebuinţează ML şi tancuri nomade.
Sistemul de foc se consideră gata (pregătit) cînd:
- mijloacele de foc se află pe PT;
- sînt pregătite elementele pentru tragere;
- există cantitatea necesară de muniţii;
- efectivul cunoaşte misiunile de foc şi poate să le îndeplinească.
Amenajarea genistică a punctului de sprijin
Scopul amenajării genistice a punctului de sprijin constă:
- în mărirea eficacităţii protecţiei efectivului, armamentului şi tehnicii de luptă
împotriva focului inamicului;
- protecţia subunităţilor contra ANM;
- dispunerea în ascuns a trupelor.
Lucrările genistice ne acoperite în formă de diferite amplasamente, locaşuri,
porţiuni de tranşee dau avantaje tactice şi de foc esenţiale subunităţilor care se apără
faţă de cele care înaintează.
Eficacitatea lucrărilor genistice privind protecţia efectivului şi tehnicii de luptă
împotriva mijloacelor de nimicire obişnuite se poate examina, luînd drept exemplu
amplasamentul pentru tanc.
Amplasamentul acoperă cu un strat de pămînt echipamentul şi cel mai vulnerabil
blindaj al corpului tancului. Înălţimea părţii tancului, care se înalţă deasupra
parapetului amplasamentului constituie 0,9 – 1 m, pe cînd înălţimea tancului care atacă
atinge 2,7 m. Avînd asemănari balistice cu tunurile, distanţa loviturii directe asupra
tancului care atacă este egală cu 2100 m, iar distanţa loviturii directe asupra tancului
adăpostit în amplasament este de 1000 m. De aceea înainte ca tancul care atacă să
ajungă la distanţa loviturii directe asupra tancului dispus în amplasament, el trebuie să
parcurgă aproximativ 1000 m, fiind sub focul tancului din amplasament. Este
important şi faptul că suprafaţa ţintei, pe care o reprezintă tancul care atacă, atinge 6
113
m2, iar suprafaţa tancului, care se află în amplasament – aproximativ 1,5 m 2, adică de 4
ori mai mică.
Amenajarea genistică a punctului de sprijin trebuie să înceapă imediat după
alegerea de către comandantul de pluton a poziţiilor pentru grupe, poziţiilor de tragere
pentru MLI (TAB).
Amenajarea genistică a punctului de sprijin include:
- săparea locaşelor, tranşeelor, şanţurilor de comunicaţii pentru efectivul
subunităţii;
- amenajarea poziţiilor de tragere (PT) de bază şi de rezervă pentru MLI (TAB) şi
alte mijloace de foc;
- amenajarea şanţurilor acoperite, adăposturilor;
- instalarea barajelor genistice;
- amenajarea PCO;
- mascarea lucrărilor genistice.
Cînd apărarea se organizează în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul în
punctul de sprijin al plutonului IMo:
În primul rînd se execută:
- instalarea barajelor de sîrmă şi alte baraje în faţa limitei dinainte;
- curăţirea fîşiei de observare şi tragere;
- săparea locaşurilor individuale (pentru doi) pentru puşcaşi, mitraliori, lunetişti,
trăgători cu aruncătoarele de grenade care se unesc în şanţul pentru grupă, apoi se
amenajează tranşeea în continuare:
- amenajarea amplasamentelor pentru PT de bază pentru tancuri, MLI (TAB),
RATD şi alte mijloace de foc;
- instalarea PCO al plutonului;
- săparea şi amenajarea şanţurilor acoperite pentru fiecare grupă, echipaj;
- instalarea barajelor pentru flancuri şi în adîncimea punctului de sprijin al Pl (5–6
ore).
În rîndul doi:
- se sapă amplasamentele pentru PT de rezervă (vremelnică) pentru MLI (TAB),
tancuri, RATD şi alte mijloace de foc;
- şanţurile de comunicaţie spre PT a MLI (TAB) tancurilor, PCO al plutonului şi
în spate;
- se instalează (amenajează) adăposturi pentru fiecare grupă, echipaj;
- se amenajează tranşee continuă în raionul de apărare al batalionului;
- se instalează suplimentar baraje în faţa limitei dinainte, la flancuri şi intervalele
cu punctele de sprijin vecine (5–6 ore).
Ulterior:
- se amenajează punctul de sprijin al plutonului şi poziţiile grupelor şi mijloacelor

114
de foc, se perfecţionează din punct de vedere de luptă şi gospodărie;
- şanţul de comunicaţie în spate se pregăteşte pentru executarea focului;
- se instalează (amenajează) în adăpost la PCO;
- se amenajează PT, porţiuni de tranşee şi alte obiecte false.
Pe tot frontul punctului de sprijin al plutonului IMo se sapă o tranşee (şanţ)
continuă (neîntreruptă), care uneşte locaşurile individuale (pentru doi) pentru
infanterişti, amplasamentele pentru MLI (TAB), tancuri, RATD, altor mijloace de foc
şi adăposturile pentru efectiv. De la punctul de sprijin în adîncimea apărării se sapă un
şanţ de comunicare, care se amenajează pentru executarea tragerii. Tranşeea locaşurilor
şi şanţul de comunicaţie trebuie să asigure executarea focului de flanc şi încrucişat
asupra inamicului care înaintează, manevrei în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc,
precum şi introducerea inamicului în eroare privind dispozitivul de apărare al
plutonului.
Prima tranşee este limita dinainte a apărării şi se amenajează de către plutoanele
din primul eşalon. Ea trebuie să asigure o observare bună asupra inamicului, cele mai
bune condiţii pentru constituirea zonei de foc continuu etajat de toate tipurile în faţa
limitei dinainte, la flancuri în intervale şi executarea focului din adîncimea apărării.
Tranşeea a doua este apărată de către plutonul din eşalonul II (rezervă) al
companiei. Ea se amenajează la depărtarea de 300–600 m de la prima tranşee astfel,
încît plutonul care se apără să poată susţine prin focul său subunităţile care ocupă
prima tranşee, precum şi să execute focul pe căile de acces spre limita dinainte a
apărării şi să acopere cu foc barajele din faţa lui.
Tranşeea a treia (a patra) este apărată de plutoanele companiei din eşalonul II al
batalionului. Ea se amenajează la depărtarea de 600–1000 m de la a doua (a treia)
tranşee încît mijloacele de foc dispuse în ea să poată executa focul în fîşia (spaţiul,
zona) dintre tranşeea a doua şi a treia (a patra), iar unele porţiuni (sectoare) şi în faţa
limitei dinainte.
Şanţul de comunicaţie se foloseşte pentru executarea manevrei în ascuns, ducerea
luptei cu inamicul pătruns în apărare, evacuarea răniţilor şi alimentarea cu muniţii şi
hrană. Cînd se trece în apărare în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul,
amenajarea genistică a punctului de sprijin, începe imediat după precizarea în teren a
poziţiilor pentru grupe, PT a MLI (TAB), tancurilor, RATD şi altor mijloace de foc. Ea
se execută în ascuns, în aceeaşi succesiune, în termene reduse şi cere încordarea
deplină a forţelor. Plutonul amenajează punctul de sprijin, de regulă, sub acoperirea cu
propriul foc, precum şi focul mijloacelor de întărire. La amenajarea genistică se
întrebuinţează mijloacele de mecanizare. Dar şi în acest caz efectivul începe
amenajarea poziţiilor cu săparea locaşurilor individuale. Locaşurile în tranşee se unesc
cu ajutorul mijloacelor de mecanizare.
După aceasta efectivul perfecţionează tranşeea pentru grupă, execută mascarea şi
instalează şanţul acoperit. Pentru folosirea cu eficacitate a maşinilor de săpat efectivul
asigură frontul de lucru: trasează tranşeele şi indică porţiunile de tranşee şi şanţurile de
comunicaţie. Amenajarea poziţiilor grupei săpate cu maşina se face astfel:
- cu lopata mare – 65 ore/om;
- cu lopata mică – 120 ore/om.

115
 Tranşeea, locaşurile şi şanţul de comunicaţii trebuie să asigure executarea focului
frontal şi încrucişat asupra inamicului, manevrarea în ascuns şi dispersarea mijloacelor
de foc.
11.4. Posibilităţile de luptă ale plutonului de infanterie motorizată
Posibilităţile de luptă – indicii cantitativi şi calitativi ce caracterizează
posibilitatea subunităţii de a îndeplini misiuni de luptă determinate în timpul stabilit în
condiţii concrete ale situaţiei.
Ele depind de mai mulţi factori cum ar fi: mărimea efectivului, nivelul pregătirii
de luptă, starea moral-psihologică, prezenţa şi dotarea cu tehnică de luptă şi armament,
pregătirea şi calităţile personale ale comandanţilor, prezenţa muniţiilor şi altor mijloace
materiale, tactica acţiunilor, anotimpul, timpul etc.
Posibilităţile de luptă ale plutonului în apărare se caracterizează în funcţie de
componenţa inamicului în ofensivă, pe care poate să-l respingă.
Ele includ posibilităţile de FOC şi MANEVRA.
Această delimitare e convenţională, deoarece în luptă ambele componente
acţionează într-un tot întreg şi sînt legate reciproc. Partea componentă principală este
posibilitatea de foc.
Posibilităţile de luptă ale plutonului se exprimă în numărul de tancuri, maşini de
luptă ale infanteriei (TAB), atacul cărora poate să-l respingă cu forţele proprii,
păstrîndu-şi în acelaşi timp capacitatea de luptă.
Indicatorii principali ce caracterizează posibilităţile plutonului în lupta cu
tancurile, alte mijloace blindate şi infanteria inamicului, este numărul total de tancuri,
MLI, TAB distruse ale inamicului şi aşteptările matematice ale pierderilor în forţă vie.
Metodica calculării se exprimă în folosirea coeficienţilor eficacităţii tancurilor,
MLI, AG–7 şi altor mijloace antitanc, încercate în practică.
Indicii convenţionali ai eficienţei de luptă a mijloacelor antitanc în apărare
Denumirea Pe un aliniament Pe un aliniament
mijloacelor antitanc pregătit (tranşee) nepregătit (deschis)
AG–7 0,3 0,2
AG–9 1,0 0,8
RATD 2,0 1,5
MLI–1 2,0 1,5
Tanc 2,5 2
Notă. La executarea focului asupra TAB, MLI coeficienţii se măresc de
1,5–2 ori.
Coeficienţii eficienţei de luptă indică posibilităţile medii ale mijloacelor antitanc
la distrugerea tancurilor, MLI, TAB ale inamicului care atacă în timpul ducerii luptei
de apărare.
Plutonul infanterie moto cu mijloacele antitanc din dotare şi în cooperare cu
vecinii şi mijloacele antitanc ale eşalonului superior are posibilitatea să ducă lupta cu
tancurile şi TAB ale inamicului, apărînd un punct de sprijin cu un front de 400 m.
Pentru determinarea posibilităţilor de luptă ale plutonului în apărare la nimicirea
forţei vii a inamicului se folosesc datele iniţiale: cantitatea armamentului de infanterie
şi densitatea focului.
116
 Densitatea focului este numărul de gloanţe la 1 metru liniar al unui aliniament
determinat, trase de subunitate într-un minut din toate categoriile de armament.
Densitatea depinde de numărul de armament, cadenţa de tragere şi lăţimea sectorului
unde se execută focul. Plutonul infanterie moto, apărîndu-se pe un front de 400 m,
poate să respingă atacul a 1–2 plutoane I.Mo ale inamicului. Posibilităţile de manevră
ale plutonului în apărare sînt limitate deoarece misiunea principală este menţinerea cu
fermitate a poziţiei.
Capitolul 12
Grupa (plutonul) în ofensivă
12.1. Activităţile efectuate de către comandantul de pluton pentru
pregătirea ofensivei
Îndeplinirea cu succes a misiunii date plutonului depinde de pregătirea
minuţioasă a ofensivei. Ea începe odată cu primirea misiunii de la comandantul
superior.
Pregătirea ofensivei include:
- organizarea luptei;
- pregătirea subunităţilor pentru îndeplinirea misiunii de luptă;
- controlul gradului de pregătire a subunităţilor pentru îndeplinirea misiunii de
luptă.
Organizarea luptei de ofensivă
Cel mai important şi voluminos lucru pentru comandantul de subunitate este
organizarea luptei.
Organizarea luptei de ofensivă a plutonului ocupă un loc deosebit la pregătirea
ofensivei şi pentru a îndeplini toate măsurile de organizare ale luptei în termenele
stabilite, comandantul de pluton trebuie să determine succesiunea activităţii sale,
pornind de la situaţia tactică concretă, misiunea primită şi existenţa timpului.
Îndeosebi timpul este factorul hotărîtor. De cele mai multe ori succesiunea activităţii
comandantului de pluton privind organizarea luptei include:
- luarea hotărîrii;
- executarea recunoaşterii;
- darea ordinului de luptă;
- organizarea cooperării, asigurării multilaterale a luptei şi conducerii.
Toate activităţile cu privire la organizarea ofensivei comandantul de pluton le
execută, de regulă, în teren. Atunci cînd condiţiile nu permit deplasarea în teren,
acest lucru se execută pe macheta terenului, pe hartă sau pe schemă.
În acest caz, misiunile de luptă ale grupelor şi mijloacelor de întărire
comandantul de pluton le precizează în teren în timpul deplasării lor spre
aliniamentul de trecere la atac.
La ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul toată activitatea cu privire la
organizarea luptei se execută în teren.
Metodica luării hotărîrii
Succesiunea activităţilor comandantului de pluton pentru organizarea luptei de
117
ofensivă depinde de situaţia tactică, de misiunea primită şi existenţa timpului.
Primind misiunea de luptă comandantul de pluton:
- însuşeşte misiunea;
- analizează situaţia;
- ia hotărîrea (de regulă, în timpul recunoaşterii executate de către comandantul
superior);
- efectuează recunoaşterea şi precizează hotărîrea luată;
- dă ordinul de luptă;
- organizează cooperarea, asigurarea de luptă şi conducerea;
- organizează pregătirea efectivului, tehnicii şi armamentului pentru luptă;
- controlează pregătirea efectivului, armamentului şi a tehnicii de luptă pentru
ofensivă;
- la timpul stabilit raportează comandantului despre pregătirea plutonului pentru
îndeplinirea misiunii de luptă.
Cea mai importantă etapă a activităţii comandantului de pluton la organizarea
luptei de ofensivă este etapa luării hotărîrii.
Succesiunea activităţii comandantului de pluton la luarea hotărîrii include:
- însuşirea misiunii;
- analiza situaţiei;
- luarea hotărîrii.
Însuşind misiunea primită, comandantul de pluton trebuie să înţeleagă:
- misiunea companiei, plutonului;
- ce obiective şi ţinte pe direcţia de ofensivă a plutonului se vor nimici cu
mijloacele comandantului superior;
- misiunile vecinilor şi ordinea de cooperare cu ei;
- ora cînd trebuie să fie gata pentru ofensivă.
Ca rezultat al însuşirii misiunii, comandantul de pluton trage concluzii în care
determină:
- locul şi rolul plutonului în misiunea îndeplinită de către companie;
- ce obiective şi ţinte trebuie nimicite cu mijloacele plutonului;
- cum poate fi recunoscut dispozitivul de luptă (locul grupelor în dispozitivul de
luptă a plutonului);
- cu cine dintre vecini şi la ce etapă a luptei trebuie menţinută o cooperare mai
strînsă;
- cît timp are la dispoziţie, inclusiv timpul luminos, şi cum să-l repartizeze mai
bine.
După însuşirea misiunii comandantul de pluton analizează situaţia.
La analiza situaţiei comandantul de pluton studiază:
118
 - inamicul;
- subunităţile proprii, subunităţile date ca întărire;
- terenul;
- situaţia chimică, bacteriologică şi de radiaţie;
- starea vremii, anotimpul şi timpul zilei.
Inamicul este apreciat pe baza informaţiei existente despre el. Dacă lipsesc
informaţiile suficiente, comandantul de pluton ia măsuri pentru a le obţine la timp.
Uneori unele informaţii pot fi completate prin propuneri bazate pe experienţa de luptă a
comandantului, pe cunoştinţele acestuia privind organizarea şi tactica inamicului.
Inamicul trebuie apreciat în limitele acelui raion, din care el poate exercita
influenţa prin focul său şi manevra subunităţilor asupra celor care atacă.
Analizînd componenţa, situaţia şi caracterul posibil al acţiunii inamicului,
locurile de amplasare a mijloacelor de foc ale acestuia, comandantul de pluton
studiază:
- configuraţia limitei dinainte a apărării inamicului şi execută barajele în faţa
acestuia;
- cantitatea de foc şi mijloacele în faţa frontului de ofensivă al plutonului;
- amplasarea forţelor şi mijloacelor inamicului în adîncimea apropiată.
Studiind situaţia inamicului, comandantul de pluton trage concluzii în care
determină:
- părţile tari şi slabe (vulnerabile) în apărarea inamicului;
- obiectivele de atac pentru grupe, mijloacele de întărire şi direcţia de continuare a
ofensivei.
Studiind starea, gradul de asigurare şi posibilităţile plutonului şi subunităţilor date
ca întărire, comandantul de pluton determină:
- gradul de completare a plutonului şi subunităţilor date ca întărire;
- starea morală şi fizică a efectivului, gradul de pregătire de luptă şi experienţă;
- starea tehnică a MLI (TAB), armamentului, mijloacelor de protecţie, existenţa
muniţiei.
Studiind stărea şi posibilităţile subunităţilor proprii şi celor date ca întărire
comandantul de pluton trage concluzii în care determină:
- locurile grupelor şi mijloacelor de întărire în dispozitivul de luptă;
- repartizarea forţelor şi mijloacelor;
- măsurile principale de completare a plutonului cu mijloace materiale şi de
întreţinere tehnică a tehnicii, armamentului şi mijloacelor de protecţie.
De asemenea, comandantul de pluton studiază componenţa subunităţilor vecine,
caracterul acţiunilor lor şi condiţiile de cooperare cu aceasta. În concluzii el determină:
- cu care dintre vecini trebuie menţinută cea mai strînsă cooperare;
- modul de menţinere a legăturii cu vecinii;
- modul de asigurare a flancurilor.

119
 Analiza terenului se face cu scopul determinării caracterului şi influenţei acestuia
asupra ofensivei plutonului, celor mai probabile direcţii de acţiune a avioanelor,
elicopterelor şi altor ţinte aeriene ale inamicului la înălţimi mici şi forţe mici.
Analizînd terenul, comandantul de pluton îl studiază în locul dispunerii sale de la
raionul de plecare pînă la limita dinainte a apărării inamicului şi mai departe de la
limita dinainte a apărării în direcţia înaintării ulterioare.
Analizînd terenul, comandantul de pluton determină:
- caracterul general al terenului (descoperit, semiacoperit, acoperit);
- căile de acces favorabile spre limita dinainte a apărării inamicului;
- condiţiile de observare şi de executare a focului şi timpul deplasării la atac;
- existenţa obstacolelor naturale şi artificiale.
Pe baza analizării terenului comandantul de pluton determină:
- locurile de debarcare a grupelor;
- locurile şi modul de trecere a barajelor genistice şi obstacolelor;
- procedeele de deplasare pe cîmpul de luptă;
- aliniamentul la cucerirea căruia se dezorganizează sistemul de foc şi
conducerea subunităţilor inamicului;
- ordinea posibilă a acţiunilor în adîncimea apropiată;
- locurile unde se poate executa manevra.
Analizînd inamicul aerian care acţionează la înălţimi mici, comandantul de
pluton determină direcţiile probabile de acţiuni a avioanelor şi helicopterelor
inamicului, locurile de acţiune ale helicopterelor din ambuscade.
Pe baza analizării inamicului aerian comandantul de pluton trage concluzii în
care determină:
- modul de observare şi de înştiinţare despre inamicul aerian;
- forţele şi mijloacele antrenate în luptă împotriva inamicului aerian;
- modul de nimicire a avioanelor şi helicopterelor inamicului care acţionează la
înălţimi mici şi foarte mici.
În afară de aceasta, comandantul de pluton ia în consideraţie starea vremii,
anotimpul şi timpul zilei şi cum vor influenţa aceşti factori asupra acţiunilor de
luptă.
În baza concluziilor în urma analizei situaţiei comandantul de pluton ia
hotărîrea.
În hotărîre comandantul de pluton determină:
- ordinea de îndeplinire a misiunii primite (inamicul unde şi cu ce mijloace e
posibil a fi nimicit, măsurile luate pentru inducerea lui în eroare);
- misiunile pentru grupa subunităţilor date ca întărire şi pentru mijloacele de foc;
- ordinea (modul) de cooperare şi organizare a conducerii.
Activităţile executate în teren
După luarea hotărîrii comandantul de pluton raportează hotărîrea

120
comandantului de companie apoi execută recunoaşterea.
Recunoaşterea comandantul de pluton o petrece cu comandanţii de grupe şi
subunităţilor de întărire, iar uneori şi cu mecanicii-conductori. Dacă deplasarea în
teren nu este posibilă, comandantul de pluton execută recunoaşterea în raionul
iniţial pe harta de scară mare, pe macheta terenului sau pe schemă.
În timpul recunoaşterii comandantul de pluton studiază terenul, stabileşte
reperele şi precizează:
- configuraţia limitei dinainte a apărării inamicului;
- dispunerea punctelor lui de sprijin;
- amplasarea mijloacelor de foc, îndeosebi a mijloacelor antitanc, precum şi PCO;
- locurile şi caracterul barajelor genistice;
- ţintele care se nimicesc cu mijloacele comandantului superior;
- misiunile de luptă ale grupelor şi ale mijloacelor de foc date ca întărire
(obiectivul de atac şi direcţia de continuare a ofensivei);
- locurile culoarelor prin barajele genistice şi trecerilor prin obstacole şi mascarea
lor;
- locurile de instalare pe tancuri a dragorilor de mine;
- itinerarul de deplasare, aliniamentul de desfăşurare, trecere la atac, debarcare şi
de siguranţă;
- la ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul – locurile de trecere a atacurilor şi
modul de indicare (mascare) a trecerilor.
Recunoaşterea este un element foarte important în organizarea luptei, deoarece
în timpul recunoaşterii comandantul de pluton precizează hotărîrea luată. Ulterior
hotărîrea precizată va constitui baza ordinului de luptă.
Studierea şi analiza terenului în timpul recunoaşterii sînt două părţi
componente legate între ele a unui proces unic.
Terenul trebuie analizat nu numai “pentru sine, dar şi pentru inamic”, pentru a
prevedea locurile posibile de amplasare a PCO a lui, locurilor de fortificaţie,
poziţiilor de tragere a barajelor genistice, precum şi procedeele probabile de acţiuni
ale inamicului.
După petrecerea recunoaşterii comandantul de pluton dă ordinul de luptă.
În ordinul de luptă comandantul de pluton indică:
1. Reperele (numărul, denumirea şi distanţa pînă la ele).
2. Scurte date despre inamic (natura, capacităţile, situaţia şi caracterul de
acţiuni, locurile de dispunere a punctelor de sprijin, mijloacelor de foc, barajelor
genistice).
3. Misiunile de luptă ale companiei şi ale plutonului (în cooperare cu cine, de
pe ce aliniament (poziţie), prin ce procedeu de atac, ce şi unde nimiceşte pe
aliniamentul cucerit, în ce direcţie continuă ofensiva).
4. Obiectivele şi ţintele de pe direcţia de ofensivă a plutonului care vor fi
nimicite (neutralizate) cu mijloacele comandanţilor superiori, precum şi misiunile
vecinilor.

121
 5. După cuvîntul “ORDON”:
- misiunile de luptă ale grupelor: obiectivul de atac, direcţia de continuare a
ofensivei, aliniamentul de trecere la atac;
- misiunile de luptă ale subunităţilor de întărire (ce inamic şi în ce loc să-l
nimicească, direcţia de tragere, direcţia de ofensivă);
- misiunea locţiitorului sau, ordinea de executare a focului din MLI (TAB) şi
locul lor în dispozitivul de luptă al plutonului;
- misiunea de luptă a lunetistului: ţintele ce trebuie nimicite, modul de
observare, de deschidere şi executare a focului, locul în dispozitivul de luptă şi
modul de deplasare;
- misiunea de luptă a puşcaşului-sanitar: locul unde se deplasează în timpul
atacului şi modul de acordare a ajutorului medical răniţilor;
- ora cînd trebuie să fie gata pentru ofensivă;
- locul său şi al locţiitorului.
Ordinul de luptă trebuie să fie scurt, precis, astfel, încît subordonaţii să înţeleagă
clar ce misiuni au de îndeplinit.
După darea ordinului de luptă comandantul de pluton organizează cooperarea.
Organizînd cooperarea comandantul de pluton trebuie:
- la executarea ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul să indice ordinea de
ocupare a poziţiilor iniţiale (sectorul de tranşee, locaşe) pentru trecerea la ofensivă, de
trecere a tancurilor prin dispozitivul de luptă, ieşire şi ocupare a locurilor sale de către
MLI (TAB);

- la executarea ofensivei din mers să indice ordinea de deplasare spre aliniamentul

de trecere la atac, de desfăşurare în dispozitiv de luptă, de ducere a focului din armele
cu glonţ, MLI (TAB), de deplasare în atac, de executare a culoarelor în baraje, inclusiv
instalate cu mijloacele de minare la distanţă, de asemenea, măsurilor de securitate în
timpul efectuării loviturilor nucleare asupra inamicului;
- să coordoneze acţiunile dintre grupe şi mijloacelor de întărire şi vecinii;
- să indice ordinea de executare a focului asupra ţintelor aeriene şi măsurilor de
securitate privind protecţia de armele cu precizie înaltă;
- să comunice semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi ordinea de
acţiune a lor.
În afară de aceasta comandantul de pluton indică numerele (semnalele de
recunoaştere) atacurilor care atacă înaintea plutonului şi direcţia de înaintare a lor;
la executarea pe jos locurile de debarcare a efectivului şi ordinea de acţiune după
debarcare a MLI (TAB), iar comandantul de pluton care acţionează pe automobile –
locurile, ordinea şi calculul de îmbarcare a efectivului ca desant pe tancuri, de
asemenea, cerinţele privind respectarea măsurilor de securitate.
Asigurarea acţiunilor de luptă.
Organizînd asigurarea de luptă, comandantul de pluton indică:

122
 - ordinea de observare şi de acţiune a efectivului în cazul utilizării de către inamic
a armelor nucleare, chimice, de precizie înaltă şi mijloacelor incendiare în raionul
iniţial, în timpul deplasării spre aliniamentul de trecere la atac şi pe parcursul
ofensivei;
- indică ordinea de amenajare şi mascare a raionului iniţial, de trecere la ofensivă;
- ordinea de mascare în timpul deplasării;
- locul culoarului în cîmpul de mine al inamicului, mascarea lui şi modul de
trecere prin el, iar la atacul pe jos – ordinea de trecere prin cîmpurile de mine după
tancuri pe urmele lor.
La organizarea conducerii comandantul de pluton precizează (comunică):
- datele radio;
- modul de întrebuinţare a mijloacelor de transmisiuni radio în raionul iniţial,
în timpul deplasării şi odată cu începutul ofensivei;
- modul de întrebuinţare a altor mijloace de legătură.
Capitolul 13.
Grupa (plutonul) la marş şi în siguranţa marşului
13. 1. Bazele deplasării şi ale marşului. Indicii posibilităţilor de marş
Procedeele de deplasare a plutonului
Sub deplasarea trupelor se înţelege deplasarea lor printr-un oarecare procedeu
dintr-un raion în altul (la un aliniament stabilit).
Experienţa războaielor precedente demonstrează, că deplasarea cu succes a
subunităţilor întotdeauna are o mare importanţă.
În condiţiile contemporane, cînd acţiunile de luptă se efectuează cu o
manevrabilitate înaltă, creşte rolul deplasării subunităţilor.
Executarea deplasării în condiţiile pericolului permanent al întrebuinţării de către
inamic a ANM, acţiunile aviaţiei, desantului aerian, grupurilor de cercetare-diversiune,
cu trecerea zonelor distruse, inundate, a raioanelor contaminate cere o pregătire
minuţioasă a efectivului, tehnicii şi armamentului pentru executarea marşului şi
transportărilor, o organizare iscusită, asigurare multilaterală şi îndeosebi o pregătire
înaltă de marş a unităţilor şi subunităţilor.
Deplasarea subunităţilor se poate efectua prin diferite procedee.
Plutonul de infanterie motorizată se deplasează prin următoarele procedee:
- marş;
- transportul feroviar;
- transportul maritim (fluvial);
- transportul aerian;
- combinat.
Orice procedeu de deplasare se întrebuinţează în dependenţă de scop, distanţă,
timpul stabilit pentru deplasare, starea căilor de comunicaţie, existenţa şi posibilităţile
mijloacelor de transport şi, de asemenea, de caracterul situaţiei tactice şi de
transportare.
123
 Acţiunile luptei moderne, îndeosebi ale perioadei iniţiale de război se vor efectua
în situaţii complicate şi se vor caracteriza prin scopuri hotărîtoare, cu participarea
unităţilor şi subunităţilor diferitelor categorii de forţe armate, cu întrebuinţarea
diferitelor mijloace de nimicire. În aceste condiţii creşte brusc necesitatea transferării
forţelor suplimentare din adîncimea dislocării trupelor proprii pentru sporirea
neîntreruptă a eforturilor pe direcţiile hotărîtoare.
Practica aplicaţiilor tactice demonstrează că deplasarea rezervelor din adîncime se
poate efectua în diferite condiţii, dar mai des se efectuează în timpul acţiunilor de luptă
începute în circumstanţe încordată.
În condiţiile de azi deplasarea trupelor va căpăta o amploare mare. Pentru sporirea
eforturilor trupelor, care acţionează înainte şi soluţionarea altor misiuni, va fi necesar a
deplasa rezervele din adîncime.
13.2. Condiţiile şi procedeele de executare a marşului de către pluton
În condiţiile moderne marşul a devenit procedeul de bază ale deplasării şi
constituie partea componentă a acţiunilor de luptă de o mare manevrabilitate a trupelor.
În legătură cu aceasta creşte brusc importanţa marşului ca factor hotărîtor în obţinerea
victoriei.
Plutoanele de infanterie motorizată şi tancuri trebuie să fie permanent gata pentru
a executa marşul cu mijloacele proprii şi posibilităţile de a fi transportate cu diferite
tipuri de transport. La executarea marşului, tehnica pe şenile, de asemenea, tehnica
care are rezervă mică de parcurs se pot transporta cu ajutorul autotrenurilor grele în
formă de marş.
Marşul – deplasarea organizată a subunităţilor în coloane pe drumuri în scopul
ieşirii în raionul numit sau pe aliniamentul indicat.
Marşul este procedeul de bază al deplasării subunităţilor. În marş se deplasează
subunităţile din adîncime spre zonele de frontieră în timpul executării regrupării
forţelor principale, de asemenea, în acele cazuri, cînd pentru executarea deplasării nu
este raţional a întrebuinţa transportul feroviar, maritim (fluvial) şi aerian. Subunităţile
execută marşul pe maşinile de luptă şi de transport, care se află conform
regulamentului în subunităţi, iar subunităţile de infanterie moto în caz de necesitate –
pe jos (pe schiuri).
Deplasarea subunităţilor în marş asigură structura organizatorică permanentă a
subunităţii. Prin urmare, se păstrează starea permanentă de luptă, desfăşurarea şi
intrarea rapidă în luptă a subunităţii, de asemenea, posibilităţile favorabile pentru
executarea manevrei în scopul ocolirii raioanelor distruse, incendiate şi inundate.
Marşul se poate executa în diferite condiţii, avînd o influenţă nemijlocită asupra
organizării şi executării lui.
Factorii principali, care determină condiţiile de executare a marşului sînt:
- pericolul întrebuinţării de către inamic a ANM;
- acţiunea aviaţiei, desantului aerian şi grupurilor de cercetare-diversiune ale
inamicului;
- efectul contaminării radioactive chimice, bacteriologice (biologice);
- distrugerea drumurilor şi trecerilor.
Marşul se poate executa în condiţiile de prevedere a intrării în luptă şi în afara
124
pericolului întîlnirii cu inamicul.
În toate cazurile marşul se va efectua în condiţiile pericolului permanent de
întrebuinţare de către inamic a ANM şi acţiunea aviaţiei lui. Chiar şi la o depărtare
considerabilă de linia de contact, inamicul poate descoperi coloanele care execută
marşul şi să producă lovituri eficace cu arma de precizie înaltă.
Aceasta cere:
- efectuarea cercetării permanente a inamicului;
- dispersarea şi mascarea subunităţilor;
- apărarea cu siguranţă a spaţiului aerian;
- contraacţiunea eficace a mijloacelor tehnice de cercetare a inamicului.
Marşul în condiţiile de prevedere a intrării în luptă se execută atunci, cînd
nemijlocit din marş subunităţile vor fi nevoite să îndeplinească misiunea de luptă:
- să ducă lupta de întîlnire;
- să înainteze sau să treacă la apărare.
Marşul, de regulă, se execută în raionul acţiunilor de luptă, în timpul deplasării
din componenţa eşalonului doi sau rezervei pentru intrarea în luptă. Formarea
dispozitivului de marş în acest caz trebuie pe deplin să asigure luptele ulterioare, să
asigure posibilitatea nimicirii inamicului, desfăşurarea rapidă în dispozitiv de luptă şi
executarea loviturii puternice asupra inamicului din mers. Astfel de marş se
caracterizează prin tempoul înalt de deplasare în condiţiile de acţiune a aviaţiei,
artileriei şi altor mijloace de foc ale inamicului. În acest caz, plutonul de infanterie
moto poate fi repartizat în pichetul mobil de cap, de flanc, de spate, iar uneori şi în
pichetul fix de flanc sau în patrula de cap (spate).
Marşul în afara pericolului întîlnirii cu inamicul se execută, de regulă, în spatele
trupelor proprii, în timpul deplasării subunităţilor din adîncimea dislocării trupelor
proprii în raioanele acţiunilor de luptă, fiind, caracterizat printr-o durată mare. În acest
caz dispozitivul de marş se formează luînd în consideraţie comoditatea deplasării,
posibilitatea vitezelor înalte de marş, cele mai mici eforturi ale efectivului şi păstrarea
tehnicii de luptă.
După direcţie marşul poate fi executat spre front, de-a lungul frontului sau dinspre
front în adîncime.
Marşul din spate spre front se execută pentru organizarea luptei de ofensivă,
creşterea eforturilor subunităţilor primului eşalon sau pentru trecerea la apărare pe
direcţia de atac a inamicului, de asemenea, pentru schimbul subunităţilor, care au
pierdut capacitatea de luptă.
De-a lungul frontului marşul se execută în scopul transferării eforturilor într-o
direcţie nouă.
Dinspre front spre spate marşul se execută, de regulă, la regruparea subunităţilor
în timpul acţiunilor de luptă sau în retragere.
Pentru evitarea descoperirii deplasării subunităţilor proprii de către cercetarea
inamicului marşul se execută în ascuns, noaptea sau în condiţii de vizibilitate redusă. În
adîncimi îndepărtate marşul se poate executa şi ziua cu folosirea pe larg a capacităţilor
de mascare a terenului, condiţiilor de vizibilitate redusă şi se asigură acoperirea sigură

125
de loviturile aeriene ale inamicului. Pentru protecţia subunităţilor de loviturile armei de
precizie înaltă a inamicului, itinerarele de deplasare se aleg de-a lungul liniilor de
electricitate, transmisiunii, prin păduri şi cutele terenului. Itinerarele de deplasare după
posibilitate nu trebuie să treacă prin localităţi mari, noduri de drumuri, în apropierea
staţiilor feroviare (porturilor, aerogărilor).
În toate cazurile comandantul trebuie să asigure sosirea la timp a plutonului în
raionul (aliniamentul) indicat în deplină pregătire de luptă pentru îndeplinirea misiunii.
Plutonul de infanterie moto execută marşul în coloana companiei sau de
sinestătător – în siguranţa de marş.
Distanţa dintre maşini în marş constituie 25– 50 m. La deplasarea pe drumuri cu
praf, în condiţii de vizibilitate redusă, de asemenea, în timpul deplasării cu viteză înaltă
distanţele dintre maşini se măresc.
În timpul deplasării pe teren deschis în condiţiile pericolului întrebuinţării de către
inamic a complexelor de cercetare-lovire distanţele dintre maşinile de luptă se măresc
şi pot constitui 100–150 m. Plutonul de infanterie moto în caz de necesitate se poate
deplasa pe jos sau pe schiuri.
13.3. Indicii posibilităţilor de marş
Sub posibilităţile de marş a plutonului se înţelege capacitatea lui de a trece cu
viteza proprie în decurs de una sau mai multe zile distanţe maxim posibile, păstrînd
capacitatea de luptă înaltă şi pregătirea deplină pentru îndeplinirea misiunii de luptă.
Indicii de bază i posibilităţilor de marş sînt viteza medie de deplasare şi mărimea
etapei de marş.
Factorii principali care influenţează asupra posibilităţilor de marş sînt:
- capacităţile de luptă şi de exploatare a tehnicii blindate şi auto cu care sînt dotate
subunităţile, gradul de acţiune al inamicului;
- nivelul de pregătire a şoferilor şi mecanicilor conductori;
- componenţa coloanei;
- starea itinerarelor de deplasare;
- anotimpul;
- timpul zilei;
- organizarea asigurării multilaterale a marşului.
Viteza medie de deplasare este un indice important pentru executarea calculelor
la marş. Ea se determină prin raportul distanţei etapei de marş la timpul total de
deplasare (exclusiv timpul pentru halte) şi depinde de misiune, deprinderile de
executare a marşului de către subunitate, starea tehnică a maşinilor, calitatea şi starea
itinerarelor, anotimp, timpul zilei. În toate cazurile vitezele dezvoltate trebuie să
asigure îndeplinirea la timp a misiunii şi totodată securitatea deplasării.
Viteza medie de deplasare a plutonului fără a lua în calcul timpul pentru halte
poate fi:
- pe MLI (TAB) tancuri–20 – 25 km/oră;
- pe automobile – 25–30 km/oră;

126
 - plutonul de infanterie moto pe jos – 4–5 km/oră;
- pe schiuri – 5–7 km/oră.
În munţi, pustiuri, raioanele de nord, teren împădurit şi mlăştinos, precum şi alte
condiţii nefavorabile viteza medie de deplasare a coloanelor poate fi micşorată pînă la
15–20 km/oră.
De aceea, la planificarea marşului viteza de deplasare a coloanelor de marş se
determină pe porţiuni ale itinerarului luînd în consideraţie condiţiile concrete de
deplasare pe ele. În cazul existenţei pe itinerarele de deplasare a unor obstacole
serioase, viteza de deplasare a coloanelor de marş la trecerea acestor obstacole se
determină în mod special, în dependenţă de starea trecerilor. În cazul deplasării în
raionul iniţial sau desfăşurării pe aliniamentul indicat, de regulă, se ia în calcul
jumătate din viteza de marş. În toate cazurile marşul trebuie să se efectueze cu viteza
maxim posibilă în condiţiile date.
Mărimea etapei de marş se determină de viteza medie de deplasare şi durata
deplasării coloanei. Durata medie de a conduce pentru mecanici-conductori constituie
10–12 ore. De aceea, anume această durată este luată în calcul drept normă pentru
calculul timpului de deplasare a coloanei în marş în decurs de o zi.
Mărimea etapei de marş necesită a fi determinată la însuşirea misiunii şi se
precizează pe parcursul studierii itinerarului. Pentru determinarea mai exactă a mărimii
etapei de marş, întreg itinerarul se divizează pe porţiuni de 5–10 km.
Timpul total pentru executarea marşului, de asemenea, se determină la însuşirea
misiunii. Datele iniţiale pentru determinarea acestuia sînt timpul trecerii punctului
iniţial (începutul marşului) şi timpul sosirii la aliniamentul indicat (sfîrşitul marşului).
Diferenţa în timp dintre începutul şi sfîrşitul marşului vor constitui durata lui. Itinerarul
de deplasare se alege luînd în consideraţie necesitatea de mascare şi de deplasare pe
drumuri, care pot servi drept mascare naturală. După posibilitate itinerarul de
deplasare nu trebuie să treacă prin localităţi mari, noduri de drumuri, defileuri şi în
apropierea staţiilor feroviare.
Lungimea itinerarului (mărimea etapei de marş) este distanţa în kilometri de la
punctul iniţial pînă la aliniamentul indicat.
13.4. Locul şi misiunile plutonului la marş. Dispozitivul de marş.
Plutonul de infanterie moto execută marşul în coloana companiei sau de
sinestătător – în siguranţa de marş.
În coloana companiei plutonul de infanterie moto, la hotărîrea comandantului de
companie, se poate afla în fruntea sau în spatele companiei. De regulă, plutonul care se
deplasează în fruntea companiei are misiunea să execute marşul pe itinerarul
companiei şi execută observările în faţă şi asupra inamicului aerian. Plutonul care se
deplasează în centrul coloanei companiei are misiunea să execute marşul pe itinerarul
companiei şi execută observările în flancuri. Plutonul care se deplasează în spatele
coloanei companiei are misiunea să execute observările în spate şi asupra inamicului
aerian.
În caz de întîlnire cu inamicul compania se desfăşoară în dispozitiv de luptă în
modul următor: plutonul din fruntea coloanei – în centru, plutonul din centrul coloanei
– în dreapta, plutonul din spatele coloanei – în stînga.

127
 Dispozitivul de marş
Plutonul de infanterie moto execută marşul în dispozitiv de marş. Dispozitivul de
marş este aranjarea subunităţilor pentru deplasarea în coloane.
Dispozitivul de marş al plutonului este coloana. El trebuie să asigure o viteză
înaltă de deplasare şi desfăşurarea rapidă în dispozitiv premergător de luptă şi
dispozitiv de luptă. Formarea dispozitivului de marş al plutonului depinde de misiune,
locul în companie comparativ cu alte plutoane, situaţie, existenţa mijloacelor de
întărire, de asemenea, de starea drumurilor şi nivelului de pregătire a mecanicilor-
conductori (şoferilor).
Punctele, aliniamentele, raioanele stabilite pentru marş
În scopul menţinerii nivelului înalt de conducere, disciplină şi organizare în
timpul executării marşului se stabileşte punctul iniţial, punctul de dirijare, haltele,
raioanele (raion) de odihnă.
Punctul (aliniamentul) iniţial se stabileşte pentru începerea concomitentă a
marşului, asigurarea posibilităţii ocupării rapide a locului său în dispozitivul de marş,
evitarea reţinerii şi asigură mascarea subunităţilor. Timpul trecerii punctului
(aliniamentului) iniţial de către capul coloanei forţelor principale se consideră
începutul marşului.
Din acest motiv, formarea coloanelor, întinderea acestora spre punctul
(aliniamentul) iniţial se execută din calculul ca să se treacă în timpul strict determinat.
Punctul iniţial se stabileşte la depărtarea care asigură întinderea coloanei şi
atingerea vitezei determinată pentru coloana în marş. În dependenţă de adîncimea
coloanei şi condiţiile terenului, punctul iniţial se poate afla la o depărtare de 5–
10 km de la raionul de dispunere.
Distanţa dintre maşini se stabileşte în dependenţă de viteza de deplasare,
condiţiile terenului, care, de regulă, constituie 25–50 m.
Punctul (aliniamentul) iniţial se alege în apropierea reperelor bine vizibile şi bine
observat de subunităţile care execută marşul. Pe timp de noapte acesta poate să fie
marcat prin repere luminoase. Totodată, punctul (aliniamentul) iniţial nu trebuie să
atragă atenţia inamicului. De aceea trebuie exclusă stabilirea punctului (aliniamentului)
iniţial pe rîuri, canale, defileuri, lanţuri muntoase şi alte obiecte care se evidenţiază.
Punctele de dirijare se stabilesc pentru executarea organizată a marşului de către
subunităţi şi dau posibilitatea de a regla viteza de deplasare a coloanelor, care în final
va asigura sosirea la timp în raionul indicat sau pe aliniamentul numit. Numărul şi
distanţa dintre ele pot fi diferite şi depind de mărimea totală a marşului, caracterul
terenului, starea drumurilor şi anotimp.
Aliniamentele (punctele) de dirijare, de regulă, se determină peste 3–4 ore de
deplasare. Ca şi raionul (aliniamentul) iniţial ele se aleg lîngă obiectele din teren bine
observate.
Executarea marşului necesită o încordare considerabilă a eforturilor fizice şi
morale ale efectivului, de asemenea, o pregătire înaltă a maşinilor de luptă şi de
transport. De aceea, pentru odihna efectivului, verificarea stării armamentului şi
tehnicii şi pentru deservirea lor tehnică în timpul marşului la fiecare 3–4 ore de
deplasare se stabilesc halte cu durata pînă la o oră şi o haltă cu durata pînă la 2 ore în a
doua jumătate a etapei de marş. La sfîrşitul fiecărei etape de marş se stabilesc raioanele

128
de odihnă de zi (noapte).
Haltele, raioanele de odihnă de zi (noapte) se stabilesc de către comandantul
superior. În timpul haltelor de zi (noapte) se verifică starea şi se efectuează deservirea
tehnică a armamentului şi tehnicii de luptă, alimentarea maşinilor de luptă cu
carburanţi şi lubrefianţi, se organizează luarea meselor şi odihna efectivului. Locurile
pentru halte şi pentru raioanele de odihnă de zi (noapte) se aleg în raioanele favorabile
pentru mascare, protecţia contra armelor nucleare şi aviaţiei inamicului şi care are o
cantitate necesară de surse de apă. De regulă, haltele se aleg pînă la punctele de dirijare
pe itinerarele de deplasare, iar raionul de odihnă de zi (noapte) într-o parte de la ele. La
halte (în raioanele de odihnă) plutonul se opreşte în componenţa coloanei companiei pe
partea dreaptă a drumului cu distanţa dintre maşini nu mai mică de 10 m. Ieşirea din
maşini se permite la ordinul comandantului de companie sau pluton numai pe partea
dreaptă a maşinii. Pentru efectuarea observărilor după semnalele comandantului de
companie şi ale inamicului aerian se numesc observatori. La necesitate se organizează
serviciul la mijloacele de transmisiuni. Rotirea turelelor în partea stîngă, chiar în
timpul deservirii maşinilor este interzisă. Mecanicii-conductori (şoferi) controlează
tehnica de luptă.
13.5. Succesiunea şi tipul activităţilor comandantului de pluton pentru
organizarea marşului
Organizarea marşului începe odată cu primirea misiunii de luptă de către
comandantul de pluton. Succesiunea activităţilor executate de către comandantul de
pluton, organizarea marşului sînt determinate de misiunea primită, existenţa timpului şi
de situaţie.
Primind misiunea pentru executarea marşului în componenţa companiei
comandantul de pluton execută următoarele activităţi:
- însuşeşte misiunea;
- analizează situaţia;
- ia hotărîrea;
- dă ordinul de luptă;
- organizează cooperarea şi asigurarea multilaterală a marşului;
- verifică pregătirea plutonului pentru executarea marşului;
- la timpul stabilit raportează comandantului de companie despre pregătirea
plutonului pentru marş.
Acţiunile executate de către comandantul de pluton privind luarea hotărîrii
Cu însuşirea misiunii începe activitatea comandantului de pluton privind luarea
hotărîrii. De regulă, ea este efectuată de către comandantul de pluton imediat după
primirea misiunii de la comandantul de companie. A însuşi misiunea înseamnă a
înţelege misiunea de luptă.
La însuşirea misiunii comandantul de pluton trebuie să înţeleagă:
- misiunea companiei şi a plutonului;
- care subunităţi urmează înainte şi în spatele plutonului, ordinea de menţinere a
cooperării şi legăturii cu ei;
- timpul pregătiriipentru marş.
129
 În concluzie, din însuşirea misiunii comandantul de pluton determină:
- scopul marşului;
- formarea dispozitivului de marş;
- ordinea de acţiuni la intrarea în luptă;
- cu care subunităţi trebuie o menţinută cooperare mai strînsă;
- de cît timp dispune pentru pregătirea marşului.
Analiza situaţiei este un proces de gîndire logică a comandantului, care constă în
studierea şi analiza influenţării fiecărui element al situaţiei asupra îndeplinirii misiunii
de luptă. Cu alte cuvinte, analiza situaţiei este cunoaşterea de către comandant a
condiţiilor obiective ale marşului şi găsirea celor mai favorabile căi de folosire a
acestor condiţii pentru îndeplinirea misiunii de luptă.
La analiza situaţiei comandantul de pluton trebuie să studieze:
- componenţa, situaţia şi caracterul de acţiunilor posibile ale inamicului;
- starea, asigurarea, posibilitatea şi ordinea de pregătire a plutonului pentru marş;
- studiază pe hartă (schemă) itinerarul de deplasare, condiţiile de executare a
marşului şi pentru care acţiuni să fie gata.
În afară de aceasta comandantul de pluton ia în consideraţie anotimpul, starea
timpului; componenţa mijloacelor de foc de serviciu şi a observatorilor.
În concluzie din analiza situaţiei comandantul de pluton determină:
- unde se află inamicul şi ce acţiuni de luptă execută el;
- părţile puternice şi vulnerabile ale inamicului;
- constituirea dispozitivului de marş, activităţile de bază privind asigurarea
plutonului cu mijloace materiale şi pregătirea tehnicii şi armamentului pentru marş.
Pe baza analizei situaţiei şi concluziilor trase din analiza situaţiei comandantul
de pluton ia hotărîrea.
Hotărîrea comandantului de pluton include:
- formarea dispozitivului de marş;
- ordinea de îndeplinire a misiunii primite;
- misiunile grupelor, mijloacelor de întărire;
- ordinea de cooperare.
După luarea hotărîrii comandantul de pluton dă ordinul de luptă. Ordinul de luptă
în marş, comandantul de pluton îl ordonă, de regulă, întregului efectiv al plutonului.
În ordinul de luptă comandantul de pluton indică:
- datele despre inamic;
- misiunea plutonului: itinerarul de deplasare, raionul (aliniamentul) de
concentrare (odihnă) şi timpul sosirii sau intrării în acesta, formarea coloanei,
distanţele dintre maşini, viteza de deplasare, iar la executarea marşului în condiţiile
prevederii intrării în luptă cu inamicul şi ordinea de acţiuni în cazul la întîlnirea cu el;

130
 - care se deplasează urmează înainte şi care în spatele plutonului, ordinea de
menţinere a cooperării şi legăturile cuvecinii;
- timpul de pregătire pentru marş;
- locul său şi al locţiitorului.
La organizarea cooperării comandantul de pluton indică:
- ordinea de observare şi legătură;
- ordinea de acţiuni a plutonului în caz de atac a aviaţiei inamicului şi în caz de
întrebuinţare de către inamic a ANM, armei de precizie înaltă şi a armei incendiare,
precum şi mijloacelor de minare la distanţă;
- ordinea de folosire a aparatelor de vedere pe timp de noapte (dispozitivele de
mascare a luminii), respectarea măsurilor de mascare şi disciplina marşului;
- semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare, iar la executarea marşului în
condiţiile prevederii intrării în luptă şi ordinea de coordonare a acţiunilor dintre grupe
şi cu vecinii.
În scopul menţinerii pregătirii înalte de luptă, păstrării capacităţii de luptă şi
creării condiţiilor necesare pentru îndeplinirea cu succes şi la timp a misiunii primite,
în timpul pregătirii pentru marş comandantul de pluton organizează asigurarea de
luptă, tehnică şi materială.
Cercetarea în timpul marşului se duce în scopul dobîndirii la timp a datelor de
cercetare despre inamic şi teren. Procedeul de bază de ducere a cercetării în marş este
observarea. Datele despre teren comandantul de pluton le primeşte în timpul analizei
terenului pe hartă, iar despre schimbările posibile ale terenului în timpul executării
marşului – de la comandantul superior. Sursa principală de colectare a datelor despre
inamic este informaţia primită de la comandantul superior şi de la organele de
cercetare, iar în timpul acţionării în siguranţa de marş şi de la grupa de patrulare.
Comandantul de pluton organizează observarea circulară permanentă asupra
inamicului aerian şi terestru, asupra terenului şi semnalelor comandantului de
companie. Observarea se efectuează personal de către comandantul de pluton.
Comandantul de pluton determină pentru fiecare grupă sectorul (direcţia) de
observare, numeşte un observator după semnalele comandantului de pluton, iar în
timpul acţiunilor în siguranţă de marş numeşte suplimentar un observator pentru
receptarea semnalelor de la grupa de patrulare. În timpul haltelor observatorii rămîn în
maşini şi continuă îndeplinirea misiunilor sale.
Protecţia contra ANM şi asigurarea chimică în marş se organizează în scopul
păstrării capacităţii de luptă a efectivului şi asigurării îndeplinirii misiunilor primite.
Aceasta se obţine prin descoperirea la timp a contaminării radioactive, chimice şi
biologice, înştiinţarea subunităţilor, folosirea chibzuită a mijloacelor de protecţie,
capacităţilor de protecţie ale terenului, MLI (TAB).
Comandantul de pluton determină ordinea şi procedeele de ducere a cercetării de
radiaţie, chimice şi biologice. Această cercetare o execută, de regulă, o grupă special
pregătită şi dotată cu aparatele necesare.
Mascarea pentru marş se organizează în scopul micşorării pierderilor în urma
loviturilor inamicului aerian şi terestru şi se efectuează prin folosirea lanşaftului
terenului, condiţiilor de vizibilitate redusă, respectarea strictă a disciplinei de marş şi

131
păstrarea secretului militar. Ea se organizează de către comandantul de pluton în
funcţie de misiunea primită, condiţiile situaţiei privind camuflarea subunităţilor sale de
toate tipurile şi mijloacele de cercetare ale inamicului în raioanele de dispunere şi în
timpul executării marşului. Comandantul de pluton la organizarea mascării ia în
consideraţie măsurile efectuate de către comandantul superior, planifică şi execută alte
măsuri suplimentare.
O importanţă esenţială o are întrebuinţarea mijloacelor din dotare şi din zonă
privind mascarea maşinilor de luptă în timpul deplasării şi haltelor. Comandantul de
pluton trebuie să aducă la cunoştinţa întregului efectiv criteriile de demascare şi să ia
măsurile pentru înlăturarea sau slăbirea lor.
Ieşirea din raioanele de dispunere trebuie executată repede, pe drumuri
neobservate. În timpul executării marşului noaptea sînt întrebuinţate dispozitivele de
mascare ale luminii. La deplasarea pe porţiunile deschise de teren aparatele de vedere
pe timp de noapte se deconectează. Deplasarea trebuie de executată pe la marginea
localităţilor, de-a lungul căilor ferate.
La sosirea în raion urmele maşinilor trebuie să fie lichidate.
Tehnica de luptă se maschează după culoarea terenului.
Asigurarea genistică se organizează şi se efectuează în scopul creării plutonului
condiţiilor necesare pentru executarea cu succes a marşului şi sporirii protecţiei
efectivului şi tehnicii de luptă împotriva tuturor mijloacelor de lovire.
Succesul marşului depinde de mult asigurarea tehnică şi materială. Asigurarea
materială constă în completarea pînă la normele stabilite a stocurilor tuturor
mijloacelor, evacuarea răniţilor şi bolnavilor la punctele medicale pînă la începutul
marşului. În timpul pregătirii pentru marş se efectuează repararea şi deservirea tehnică
a armamentului MLI (TAB), a maşinilor ieşite din funcţie în timpul marşului; reparaţia
şi evacuarea lor o execută maşinile speciale.
Asigurarea materială şi tehnică a marşului comandantul de pluton o organizează
pe baza hotărîrii comandantului de companie şi indicaţiilor comandantului superior. La
organizarea asigurării tehnice şi materiale comandantul de pluton precizează volumul
de deservire tehnică, locul şi timpul efectuării, termenele, locurile şi ordinea de
asigurare cu carburanţi, lichidul de răcire, alimente şi alte bunuri materiale, locurile în
coloană a subunităţilor de deservire tehnică şi materială în timpul marşului, ordinea de
evacuare şi reparaţie a tehnicii defectate, organizarea luării meselor de către efectiv.
Comandantul de pluton trebuie să urmărească asigurarea efectivului cu hrană
caldă, să organizeze odihna, îndeosebi, a mecanicilor-conductori (şoferilor), să verifice
starea bună de funcţionare a armamentului, tehnicii de luptă, aparatelor de vedere pe
timp de noapte şi mijloacelor de legătură, alimentarea cu combustibil, lubrefianţi şi
lichidul de răcire, existenţa şi ajustarea corectă a muniţiilor, existenţa şi starea bună de
funcţionare a mijloacelor de tratare specială şi alte bunuri materiale.
13.6. Acţiunile plutonului în marş
Acţiunile plutonului în timpul pregătirii pentru marş
Pregătirea plutonului pentru marş se execută în raionul iniţial. Comandantul de
pluton personal pregăteşte plutonul pentru marş. În timpul pregătirii plutonului pentru
marş comandantul de pluton este obligat:
să verifice starea bună de funcţionare a maşinilor, armamentului, aparatelor de

132
vedere pe timp de noapte, mijloacelor de protecţie şi de stingere a incendiilor,
mijloacelor de legătură şi de mascare a luminii, alimentarea cu carburanţi, existenţa şi
ajustarea corectă a muniţiilor, mijloacelor de tratare specială, uneltelor de amenajare
genistică, completului de deminare şi a mijloacelor de trecere ridicată.
În afară de aceasta comandantul de pluton verifică nivelul de cunoaştere de către
efectiv a ordinii de deplasare, itinerarului şi timpul deplasării spre locul de formare a
coloanei companiei, semnalului despre începutul încolonării. De asemenea,
comandantul de pluton verifică nivelul de cunoaştere de către efectiv a măsurilor de
securitate şi de respectare a regimului de mascare. Despre cum a fost pregătit marşul
comandantul de pluton raportează comandantului de companie.
Acţiunile plutonului la începutul marşului şi deplasării pe itinera
La timpul stabilit sau la semnalul comandantului plutonul începe deplasarea.
La receptarea semnalului despre începutul deplasării comandantul de pluton dă
comanda pentru formarea coloanei. Comanda se dă prin semnale vizuale (fanioane,
felinare) sau în voce. În acelaşi timp, comandantul de pluton începe deplasarea pe
maşina sa, efectuînd observările asupra acţiunilor subordonaţilor. În timpul întinderii
coloanei plutonului, acesta se deplasează de-a lungul pădurii, pe margine, prin rîpi şi
alte locuri, care asigură posibilitatea de mascare. Mijloacele de transmisiuni radio în
marş lucrează în regimul de recepţie. În timpul executării marşului comandantul de
pluton întrebuinţează semnalele stabilite de înştiinţare, conducere şi cooperare în
corespundere cu tabelul de semnale.
Maşinile în marş se deplasează numai pe partea dreaptă a drumului respectînd
viteza de deplasare, distanţa şi măsurile de securitate stabilite.
Distanţa dintre maşini în coloană se stabileşte în scopul asigurării securităţii de
deplasare şi depinde de viteza de deplasare şi condiţiile de vizibilitate. În coloana
plutonului distanţa poate fi 25–50 m.
Dacă apar unele deteriorări neprevăzute, maşina se opreşte pe partea dreaptă sau
într-o parte a drumului, unde se înlătură defectul. Maşina rămasă în urmă, după ce s-a
înlăturat defectul, intră în coloana următoare. Locul său în coloana plutonului maşina îl
va ocupa în haltă sau în raion. Depăşirea coloanei în timpul deplasării este interzisă.
Depăşirea maşinii oprite se execută numai din partea stîngă. Noaptea maşinile se
deplasează întrebuinţînd aparatele de vedere pe timp de noapte sau dispozitivele de
mascare ale luminii, iar la deplasarea pe porţiunile de teren observate de inamic şi în
timpul de nopţilor luminoase sînt deconectate complet luminile şi aparatele de vedere
pe timp de noapte.
În timpul deplasării, înainte de cotitură, maşina de cap micşorează viteza de
deplasare, pentru ca maşina din spate să nu o piardă din vedere.
Membrii echipajelor fiecări maşini duc observări asupra semnalelor maşinilor
comandanţilor, care se deplasează înainte, asupra inamicului aerian şi terestru din
teren. Mijloacele de foc, destinate pentru lupta împotriva ţintelor eriene sînt pregătite
permamnent pentru deschiderea focului.
Pentru protecţia împotriva armelor de precizie înaltă se folosesc pe larg cîmpurile
de radiolocaţie invizibile, care sînt formate de cutele terenului şi obiectele din zonă. Pe
porţiunile deschise ale itinerarului nu se admite aglomerarea sau oprirea maşinilor, de
aceea viteza de deplasare şi distanţele dintre maşini se măreşte.
Cîmpul de mine, instalat cu mijloacele de minare la distanţă, plutonul le ocoleşte
133
sau le trece în componenţa coloanei companiei după maşina de cap prin culoarul
executat de ea. Minele, plantate înaintea maşinilor plutonului, se nimicesc cu ajutorul
completului de deminare transportabil sau prin alte procedee.
În cazul întrebuinţării de către inamic a armei de aprindere sau în timpul trecerii
forţate a raionului de incendiu, obloanele, uşile, crenelele şi jaluzelele MLI (TAB) se
închid. După ieşirea din raion comandantul de pluton organizează stingerea focarelor
pe maşini, salvarea efectivului şi acordarea primului ajutor medical răniţilor, după care
plutonul continuă deplasarea.
13.7. Obligaţiile comandantului de pluton în marş
Comandantul de pluton la marş este obligat:
- să respecte strict ordinea stabilită de deplasare şi de mascare;
- să nu admită reţineri la trecerea munţilor, defileurilor, tunelurilor şi
localităţilor;
- să ducă observarea circulară permanentă asupra inamicului terestru, aerian şi
asupra semnalelelor comandantului de companie;
- să înştiinţeze la timp efectivul despre inamic şi despre infectarea radioactivă,
chimică şi biologică.
13.8. Acţiunile plutonului în halte şi în raioanele de odihnă
În halte coloana nu se dezorganizează, subunităţile se opresc pe partea dreaptă a
drumului cu distanţele dintre maşini nu mai puţin de 10 m, deoarece în caz de
necesitate orice maşină să aibă posibilitatea a ieşi din coloană, de asemenea, să ocupe
locul său în coloana subunităţii.
Efectivul coboară din maşini numai la comanda comandanţilor săi şi se dispun
pentru odihnă în locurile indicate pe dreapta drumului. În maşini rămîn numai
observatorii şi mijloacele de foc de serviciu, iar în maşinile comandanţilor - ostaşide
serviciu la mijloacele de transmisiuni. Mijloacele de foc, destinate pentru lupta
împotriva ţintelor eriene sînt pregătite permamnent pentru deschiderea focului..
Echipajele maşinilor efectuează controlul tehnic al armamentului şi tehnicii,
lichidează defectele tehnice în comun cu efectivul numit.
În raionul de odihnă de zi (noapte) subunităţile părăsesc drumurile, se dispun în
locurile indicate de către comandantul superior (de-a lungul itinerarului de deplasare),
folosind proprietăţile de mascare şi nu admit aglomerarea. Pentru tehnică se
amenajează adăposturi, iar pentru efectiv se sapă şanţului-adăposturi. Adăposturile se
maschează minuţios. Se organizează observarea, siguranţa nemijlocită, deservirea
tehnică a maşinilor şi alimentarea (aprovizionarea) lor cu carburanţi. Efectivului i se
distribuie hrană caldă şi i se rezervează timp pentru odihnă.
13.9. Particularităţile executării marşului în condiţii deosebite
Pe timp de iarnă, cînd stratul de zăpadă este înaltl viteza de deplasare se
micşorează, consumul de carburanţi se măreşte, se creează condiţii şi se înlătură
dificultăţile privind organizarea şi executarea marşului. În condiţii de ninsoare
observarea se limitează, iar pe timp de viscol puternic deplasarea coloanelor este
foarte dificilă. La temperaturile joase apare riscul degerării efectivului şi îngheţării

134
sistemelor de răcire a motoarelor. În acelaşi timp, se uşurează trecerea sectoarelor
mlăştinoase şi a barajelor de apă.
Comandantul de pluton este obligat să ia măsurile necesare împotriva degerării
efectivului şi pregătirii de îngheţare a motoarelor la opriri, să organizeze pregătirea
maşinilor de luptă şi armamentului pentru funcţionare la temperaturi joase, de
asemenea, să se convingă că motorina şi lichidul de răcire în maşinile de luptă
corespund categoriei pespective şi să ia măsuri pentru alimentarea acestora. O atenţie
deosebită se acordă menţinerii în stare de funcţionare a sistemelor de încălzire,
bateriilor de acumulatoare, ungerii armamentului etc.
Comandantul de pluton este obligat să verifice armamentul pentru întrebuinţarea
acestuia în condiţiile temperaturii joase, întinderea şenilelor, dotarea maşinilor cu
mijloace necesare pentru traversarea terenului greu accesibil, funcţionarea mijloacelor
de încălzire, să dea indicaţii mecanicilor-conductori (şoferilor) despre modul de
încălzire a motoarelor MLI (TAB) şi să organizeze uscarea echipamentului şi a
încălţămintei. În afară de aceasta, el trebuie să ia măsuri suplimentare de mascare, care
să asigure acţiunile în ascuns, inclusiv vopsirea tehnicii conform terenului.
Se iau măsuri profilactice pentru preîntîmpinarea degerării efectivului.
În timpul haltelor maşinile trebuie să staţioneze în măsura posibilităţilor pe locuri
orizontale, ferite de vînt, trebuie închise obloanele şi jaluzelele.
În raionul de odihnă maşinile de luptă sînt acoperite cu plase. Dacă este necesar
motoarele sînt încălzite periodic.
Pentru efectiv sînt amenajate locuri (puncte) de încălzire. Efectivului înhalte şi în
raionul de odihnă i se interzice să se aşeze pe zăpadă sau pe pămînt.
În munţi, la executarea marşului o influenţă deosebită o exercită terenul
frămîntat, prezenţa sectoarelor greu accesibile, lipsa drumurilor, greutatea deplasării pe
ele. În trecători şi văi adînci sînt posibile stagnarea substanţelor toxice. În timpul
exploziilor se formează distrugeri, care fac dificilă manevra subunităţilor.
Schimbările bruşte de timp pot duce la căderi masive de zăpadă sau ploi. Relieful
complicat şi presiunea atmosferică joasă creează condiţii dificile pentru funcţionarea
motoarelor, cutiilor de distribuţie, transmisiei, de asemenea, se creează condiţii de
evaporare prematură a lichidului de răcire.
La executarea marşului în munţi, îndeosebi la urcări, coborîri şi pe alte sectoare
greu accesibile, viteza deplasării se micşorează, iar distanţa dintre maşini se măreşte.
Pe sectoarele de drum periculoase, unde sînt posibile căderi de pietre, avalanşe,
alunecări ale maşinilor, efectivul debarcă, în maşini rămîn numai mecanicii-conductori
(şoferii). În legătură cu aceasta. la pregătirea marşului comandantul de pluton trebuie
să acorde o atenţie deosebită verificării transmisiei mecanismului de direcţie şi
sistemului de frînare.
Pentru toate maşinile se pregătesc din timp dispozitive suplimentare privind
menţinerea lor în timpul urcărilor, coborîrilor şi opririlor. La supraîncălzirea
motoarelor, cu permisiunea comandantului, coloana se poate opri pentru răcirea lor.
Pentru opriri se aleg porţiuni de teren orizontale. La pregătirea marşului în munţi e
necesar a informa comandanţii de grupe, mecanicii-conductori (şoferii) despre relieful
terenului, itinerarului.
Efectivul şi tehnica de luptă în halte se dispune pe sectoare de teren orizontale,
unde se pot exclude avalanşele, căderile de pietre, inundaţiile.
135
 Comandantul de pluton, considerat ca pichet mobil de cap, trebuie să acorde o
atenţie deosebită formării coloanei, luînd în calcul întîlnirea cu inamicul prin
surprindere şi executării manevrei. Pichetul mobil de cap trebuie să cucerească activ
haltele, ieşirea din trecători şi să le menţină pînă la trecerea forţelor principale.
Pichetul mobil de flanc trebuie să se deplaseze pe itinerarul paralel la nivelul
capului coloanei păzite fiind gata pentru respingerea atacului inamicului.
Pentru acţiunile în pichet fix de flanc plutonul ocupă înălţimile care au acces la
flancurile coloanei păzite. După trecerea coloanei, la ordinul comandantului coloanei
păzite pichetul fix de flanc se scoate şi se alătură la coloană.
Plutonul numit în pichet mobil de spate se deplasează după coloana păzită la
distanţa stabilită, cercetînd atent înălţimile, trecătorile, văile, haltele şi alte sectoare din
teren de unde se poate aştepta atacul inamicului asupra coloanei.
În pustiu, la executarea marşului o influenţă sporită o are nisipul fărîmicios şi
sărăturile, lipsa vegetaţiei, a surselor de apă, temperaturile ridicate şi schimbarea
bruscă a lor, vînturile de nisip.
La organizarea marşului comandantul plutonului trebuie să acorde o atenţie
deosebită pregătirii tehnicii de luptă pentru deplasarea în aceste condiţii, să facă
rezerve de apă şi combustibil. Maşinile se dotează cu mijloace de trecere suplimentare
şi se vopsesc conform terenului. Armamentul se pregăteşte pentru funcţionare în
condiţii de formare a prafului. Se studiază minuţios sectoarele greu accesibile şi modul
de trecere a lor, se determină azimutul deplasării şi modul de marcare a itinerarului pe
sectoarele unde orientarea este dificilă, de asemenea, se prevăd măsuri pentru protecţia
efectivului împotriva căldurilor. În acest scop comandantul plutonului organizează
controlul privind respectarea strictă a consumului de apă şi funcţionarea bună a
ventilaţiei tehnicii de luptă.
Plutonul execută marşul pe itinerarul sau azimutul indicat. În timpul vînturilor cu
nisip, cînd deplasarea, este cu permisiunea comandantului, plutonul se poate opri.
În orice condiţii ale marşului succesul va depinde de deprinderile şi priceperea
comandantului de pluton la pregătirea subunităţii pentru marş şi la conducerea ei în
timpul marşului, de asemenea, de pregătirea şoferilor, componenţa şi starea tehnicii de
luptă.
Capitolul 14
Grupa (plutonul) în staţionare şi siguranţa staţionării
14.1. Bazele staţionării. Principiile dispunerii subunităţilor în staţionare
În timpul acţiunilor de luptă subunităţile de infanterie nu întotdeauna vor duce
acţiuni de luptă active. Ele pot să se dispună în raioane pînă la primirea misiunilor de
luptă sau avînd misiunea de luptă să se pregătească pentru îndeplinirea ei.
Dispunerea subunităţilor în raionul iniţial, de concentrare, de aşteptare, de odihnă
şi în alte raioane se numeşte staţionare.
Scopul staţionării poate fi:
- desfăşurarea activităţilor în vederea pregătirii subunităţilor pentru acţiunile de
luptă;
- refacerea capacităţii de luptă;

136
 - odihna personalului;
- completarea stocurilor şi rezervelor cu mijloace materiale;
- executarea întreţinerii şi reparării tehnicii;
- închegarea acţiunilor subunităţilor.
Raionul staţionării trebuie să asigure:
- dispunerea comuflată a trupelor în clădiri, cabane, păduri;
- protecţia împotriva ANM;
- ieşirea cît mai rapidă din acesta.
În toate cazurile, comandanţii trebuie să dispună subunităţile în teren în mod
mascat şi în ascuns, dispersat şi gata pentru îndeplinirea misiunii de luptă.
Aceste cerinţe sînt impuse de înzestrarea adversarului cu arme de precizie înaltă,
care includ mijloace de cercetare şi nimicire cu o eficienţă înaltă, ce sînt în măsură să
producă pierderi trupelor aflate în staţionare în timp scurt.
Experienţa de luptă demonstrează că subunităţile trebuie să evite dispunerea în
apropierea:
- localităţilor;
- gărilor (staţiilor) feroviare;
- nodurilor de drumuri;
- aerodromurilor;
- întreprinderilor industriale;
- conductelor de gaz;
- staţiilor electrice etc.
Aceasta este condiţionată de faptul că obiective respective prezintă în interes
deosebit pentru cercetarea inamicului. În afară de aceasta, asupra obiectivelor
enumerate, se vor executa lovituri, în primul rînd, cu armamentul nuclear, lovituri de
aviaţie şi cu arme de înaltă precizie.
Condiţiile care trebuie să le întrunească raioanele de staţionare:
- comoditatea dispunerii personalului;
- prezenţa surselor de apă potabilă;
- rezerva de combustibil pentru încălzire în cazul temperaturilor joase;
- protecţia împotriva condiţiilor climaterice nefavorabile.
Raionul ales pentru staţionare trebuie să răspundă cerinţelor sanitaro
-epidemiologice. De asemenea, raionul de staţionare trebuie să aibă o reţea de drumuri
şi căi dezvoltate, care să permită, în caz de necesitate, executarea rapidă a manevrei în
scopul părăsirii acestuia şi ocupării altui raion de staţionare (de rezervă) dacă va apărea
necesitatea.
Raionul de staţionare trebuieesar de ales pe un teren care are adăposturi naturale:
păduri, fîşii forestiere, rîpi, văgăuni, cariere, cutele terenului, mici localităţi, construcţii
etc.
137
 La alegerea raionului pentru staţionare, de regulă, se ia în consideraţie itinerarul
de deplasare. Maşinile se dispun de-a lungul drumului în direcţia ulterioară de
deplasare în formă de spic (brad). Astfel, la primirea semnalului pentru deplasare
subunitatea va forma în timp scurt dispozitivul de marş.
Avînd în vedere comoditatea conducerii subunităţilor, de asemenea, suprafaţa de
dispersare, care ar exclude nimicirea în acelaşi timp a întregii subunităţi cu un singur
obuz (proiectil) sau lovitură de aviaţie, suprafaţa dispersării pentru subunităţi trebuie să
fie considerabilă (pentru pluton 500–1000 m2), iar distanţa dintre maşini în raion poate
fi de 25–50 m.

14.2. Locul şi misiunile plutonului în staţionare.

În situaţii de luptă, plutonul de infanterie motorizată deseori va avea necesitatea
ca pe parcursul unor perioade de timp să se dispună într-un raion sau altul în scopul de
a se pregăti pentru acţiunile ulterioare sau pentru a-şi reface capacitatea de luptă.
Această dispunere a subunităţilor în raionul iniţial, raionul de concentrare,
aşteptare şi odihnă se numeşte staţionare.
În raionul iniţial plutonul se poate dispune pregătindu-se pentru ofensiva din
mişcare asupra adversarului care se apără.
În raionul de concentrare plutonul de infanterie moto va sosi după executarea
deplasării, unde va efectua deservirea tehnicii şi armamentului de luptă, de asemenea,
va executa pregătirea pentru acţiunile ulterioare.
În raionul de aşteptare plutonul de infanterie moto poate să se afle înainte de
îmbarcarea pe transportul feroviar sau fluvial sau înainte de desantare.
Pe parcursul marşului pe distanţe mari, la sfîrşitul etapei de marş plutonul de
infanterie moto, de regulă, se va opri pentru odihna de noapte sau de zi în scopul
menţinerii capacităţii de luptă pentru acţiunile viitoare.
Plutonul de infanterie motorizată se dispune în staţionare într-un raion în cadrul
companiei. În teren plutonul, de regulă, se dispune de-a lungul itinerarului de
deplasare, folosind proprietăţile terenului pentru mascare şi protecţie, fiind gata să
respingă atacul adversarului terestru şi aerian şi nimicirea grupurilor lui de cercetare-
diversiune.
Maşinile de luptă ale infanteriei (TAB), tancurile se dispun în locurile indicate de
către comandantul de pluton sub coroanele copacilor, în văgăuni, în umbra de
radiolocaţie a obiectelor din teren la distanţe de 25–50 m dintre ele. Pe teren deschis,
cînd există pericolul folosirii armelor de înaltă precizie, distanţele dintre vehicule vor fi
de 100–150 m.
Efectivul se dispune în apropierea maşinilor. Pentru efectiv se sapă şanţuri sau
blindaje. Pentru MLI (TAB) se amenajează amplasamente şi tranşee.
Locul dispunerii efectivului şi tehnicii se maschează minuţios. În apropierea
maşinilor de luptă a infanteriei (TAB), tancurilor se amenajează în poziţii false,
capcane termice.
În condiţii de iarnă aspră sau condiţii de timp nefavorabil, plutoanele se pot
dispune în localităţi. În acest caz, plutonului pentru dispunere i se repartizează o casă
sau o construcţie.

138
 14.3. Succesiunea şi tipul activităţilor comandantului de pluton privind
organizarea staţionării
Primind misiunea pentru staţionare comandantul de pluton organizează activitatea
sa, de regulă, în următoarea succesiune:
- însuşirea misiunii primite;
- analizează situaţia;
- ia hotărîrea;
- dă ordinul de luptă;
- organizează cooperarea; asigurarea acţiunilor de luptă.
Primind misiunea pentru staţionare, comandantul de pluton o însuşeşte. Pentru
aceasta el trebuie să înţeleagă:
- în ce raion se dispune compania şi locul plutonului în cadrul acesteia;
- pentru ce acţiuni să fie gata;
- ce forţe ale plutonului se rezervează pentru siguranţa nemijlocită proprie şi
pentru siguranţa nemijlocită a companiei (batalionului) şi cînd;
- ce volum de lucrări genistice şi pînă cînd trebuie executate;
- unde se dispun subunităţile vecine şi modul de menţinere a legăturii cu ele.
Însuşind misiunea, comandantul de pluton trece la analiza situaţiei pe parcursul
căreia el studiază:
- distanţa pînă la adversar şi caracterul probabil al acţiunilor, direcţiile probabile
de acţiune a elementelor sale de cercetare-diversiune, a avioanelor şi elicopterelor;
- starea, asigurarea şi posibilităţile plutonului, mijloacelor date ca întărire
(sprijin);
- componenţa şi dispunerea subunităţilor vecine, modul de cooperare cu acestea la
respingerea atacului terestru al inamicului;
- terenul, proprietăţile lui de mascare, de protecţie, de observare şi de executare a
focului;
- anotimpul, timpul zilei, starea vremii.
Pe baza însuşirii misiunii şi analizei situaţiei comandantul de pluton ia hotărîrea
pentru staţionare în care determină:
- modul şi ordinea de dispunere a efectivului şi tehnicii în raionul stabilit pentru
pluton; locul dispunerii grupelor şi amenajarea adăposturilor (blindajelor) pentru
efectiv şi acoperirile pentru tehnică;
- modul de acţiune în timpul atacului inamicului.
Pe baza hotărîrii luate şi aprobată de către comandantul superior (de pluton),
comandantul de pluton dă ordinul de luptă, în care indică:
- date şi informaţii despre inamic;
- misiunea plutonului;

139
 - locul dispunerii vecinilor;
- misiunile grupelor, locul lor de dispunere, locul amenajării adăposturilor
acoperite sau neacoperite, iar la nevoie locul executării blindajelor pentru efectiv şi
acoperirile pentru tehnică; modul de observare asupra inamicului terestru şi aerian, de
asemenea, asupra semnalele comandantului de (pluton) companie; modul de acţiune a
grupelor în cazul atacului adversarului; semnalele de înştiinţare, conducere, cooperare
şi modul de acţiune la ele;
- timpul ocupării raionului de staţionare şi termenele de amenajare genistică;
- locul său şi a locţiitorului la comandă.
Spre deosebire de situaţiile obişnuite, cînd comandantul de pluton după darea
ordinului de luptă organizează cooperarea, la staţionare problema cooperării eforturilor
grupelor la acţiunile în comun ale plutonului se reflectă, de regulă, în ordinul de luptă.
Etapa cea mai importantă în activitatea comandantului de pluton în această
situaţie este organizarea amenajării genistice a raionului de dispunere, mascarea,
protecţia împotriva armelor de nimicire în masă şi incendiare, de asemenea, deservirea
tehnicii şi armamentului, controlul pasupra menţinerii capacităţii înalte de luptă a
plutonului.
Amenajarea genistică a raionului de dispunere a plutonului trebuie să asigure în
primul rînd, o protecţie sigură a efectivului şi tehnicii împotriva tuturor mijloacelor de
distrugere şi o apărare fermă împotriva atacului adversarului.
În primul rînd, în raionul staţionării se amenajează adăposturi pentru efectiv, iar
tehnica (MLI, TAB) se dispune în adăposturile naturale şi se maschează cu mijloacele
improvizate din zonă sau cu mijloacele de mascare din dotare. Pentru îndeplinirea
acestora cu implicarea a 5–6 oameni din efectivul grupei vor fi necesare 1,5–2 ore. În
continuare adăposturile se acoperă.
Dacă mai este timp la dispoziţie, pentru efectivul plutonului, cîteodată şi pentru
grupe, se pot executa blindaje.
Activităţile pentru mascare se organizează de către comandantul de pluton în
scopul ascunderii împotriva tuturor mijloacelor de cercetare ale inamicului privind
dispunerea plutonului, menţinerea capacităţii de luptă şi excluderea atacului prin
surprindere.
La organizarea mascării comandantul de pluton indică ce mijloace din dotare sau
improvizate, ce mijloacele materiale din teren pot fi folosit pentru mascare, termenele
de îndeplinire, modul de respectare a măsurilor de mascare în locul de dispunere a
plutonului.
Organizînd protecţia împotriva armelor de nimicire în masă, comandantul de
pluton, pe lîngă amenajarea genistică a raionului ocupat şi folosirea proprietăţilor de
mascare şi protecţie ale raionului, trebuie să indice termenul de desfăşurare a măsurilor
medicale, măsurile de siguranţă în caz de contaminare cu substanţe toxice şi
radioactive, izbucnirea incendiilor sau inundaţia terenului.
La organizarea deservirii tehnicii de luptă şi armamentului comandantul de pluton
trebuie, în primul rînd, să prevadă alimentarea completă a maşinilor de luptă (TAB) cu
combustibil, completarea stocurilor cu muniţie, în continuare să verifice tehnica,
armamentul, mecanismele şi aparatele, reglarea lor, ungerea. Să organizeze înlăturarea
defecţiunilor depistate

140
 Finalizînd organizarea măsurilor pentru staţionarea în raion, comandantul de
pluton controlează ca plutonul să-şi menţină în permanenţă capacitatea de luptă înaltă
pentru a fi gata să acţioneze în situaţiile următoare.

14.4. Acţiunile în timpul staţionării

Comandanţii de grupe, primind misiunea pentru staţionare, verifică cunoştinţele
efectivului privind modul de respingere a atacului terestru şi aerian al inamicului,
semnalele de înştiinţare, conducere şi cooperare şi modul de acţiune la ele, personal
conduce amenajarea genistică pentru dispunerea efectivului, şanţul pentru acoperirea
tehnicii.
Efectivul grupelor plutonului, după ce executat măsurile specifice amenajării
siguranţei staţionării, ulterior execută:
- verificarea stării tehnicii (MLI) (TAB), armamentului şi mijloacelor de
protecţie;
- completarea, în caz de necesitate, a cantitatîţii de muniţie consumată;
- alimentarea cu carburanţi şi lubrefianţi;
- completarea cantităţii de alimente, potrivit precizării comandantului de pluton şi
împrospătarea rezervelor de apă;
- verificarea stării aparatelor de vedere pe timp de noapte şi mijloacelor de
camuflare;
- luarea măsurilor pentru prevenirea degerărilor şi avariilor;
- însuşirea semnalelor de înştiinţare, alarmare şi conducere şi modul de acţiune a
lor.
Capitolul 15
Operaţiile militare altele decât războiul
Operaţiile militare altele decât războiul desfăşurate de către Forţele Armate ale R.
Moldova se execută în conformitate cu legislaţia internă privind folosirea forţelor
armate în operaţii de apărare şi menţinere a ordinii constituţionale şi de intervenţie în
situaţii de urgenţă civilă şi de sprijin al autorităţilor publice.
Forţele Armate pot fi angajate în operaţii militare altele decât războiul pe teritoriu
naţional sau în afara acestuia, pe timp de pace, în situaţii de criză, război sau
postconflict.
Principiile de desfăşurare a operaţiilor militare altele decât războiul sunt
complementare principiilor luptei armate duse de către Forţele Armate.
Operaţiile militare altele decât războiul trebuie să fie integrate în mod eşalonat în
planurile de operaţie strategice şi politice ale statului nostru sau ale statului pe teritoriul
căruia se desfăşoară.
15.1. Temeiul juridic de antrenare a Forţelor Armate în operaţiunile militare
altele decât războiul
Planificarea şi antrenarea Forţelor Armate în o operaţiunile militare altele decât
războiul se va efectua în conformitate cu legislaţia în vigoare şi regulile de angajare a
forţelor (trupelor) în acţiuni.

141
 Temeiul juridic de antrenare a FA în operaţiunile militare altele decât războiul
este expus in documentele care urmează:
1. Constituţia Republicii Moldova
2. Doctrina militară a Republicii Moldova
3. Concepţia securităţii naţionale
4. Lege cu privire la apărarea naţională nr.345-xv din 25.07.03
5. Legea cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile
internaţionale de menţinere a păcii nr.1156-xiv din 26.07 00 (anexa 1)
6. Tratatul moldo-rus cu privire la încetarea conflictului militar în regiunea
Transnistreană a Republicii Moldova semnat la 21 iulie 1992 de către Preşedintele
Federaţiei Ruse Boris Eliţin şi Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea terorismului Nr. 539-XV
din 12 octombrie 2001 ş.a.
15.2. Principii generale
Operaţiile militare altele decât războiul desfăşurate de către Forţele Armate se
execută în conformitate cu legislaţia internaţională referitoare la folosirea forţelor
armate şi cu obligaţiile asumate de către ţara concretă pentru realizarea păcii şi
securităţii internaţionale, precum şi cu legislaţia internă privind folosirea forţelor
armate în operaţii de apărare şi menţinere a ordinii constituţionale şi de intervenţie în
situaţii de urgenţă civilă şi de sprijin al autorităţilor publice.
Forţele Armate pot fi angajate în operaţii militare altele decât războiul pe teritoriu
naţional sau în afara acestuia, pe timp de pace, în situaţii de criză, război sau
postconflict.
Principiile de desfăşurare a operaţiilor militare altele decât războiul sunt
complementare principiilor luptei armate duse de către Forţele Armate.
Operaţiile militare altele decât războiul trebuie să fie integrate în mod eşalonat în
planurile de operaţie strategice şi politice ale statului pe teritoriul căruia se desfăşoară.
Operaţiile militare altele decât războiul sunt, de regulă, de lungă durată şi
presupun o serie de schimbări ale planului de operaţie pe timpul desfăşurării acestora.
Situaţiile des schimbătoare impun decizii rapide, luate de multe ori fără
parcurgerea tuturor etapelor procesului de pregătire a operaţiei.
Rezolvările imediate ale unor situaţii apărute la nivel tactic pot modifica deciziile
de nivel operativ sau chiar strategic.
Datorită eterogenităţii forţelor militare şi, uneori, civile participante şi a
importanţei operaţiilor acestora, conducerea operaţiilor militare altele decât războiul
este de o complexitate aparte, iar operaţiile unor unităţi relativ mici pot avea impact
politic.
În procesul pregătirii operaţiilor se stabilesc obiective bine delimitate în timp
şi spaţiu, unele dintre acestea fiind specifice, iar altele putând avea final deschis.
Comandantul adaptează permanent obiectivele operaţiei în curs de desfăşurare cu
modificările survenite în obiectivele politice.

142
 Întregul efort pentru atingerea obiectivului final stabilit este coordonat pe baza
planului de operaţie, avându-se în vedere sincronizarea efectelor în timp şi spaţiu.
Caracterul eterogen al structurii forţelor participante (unităţi militare aparţinând
mai multor naţiuni, poliţie, pompieri, organizaţii civile naţionale şi internaţionale,
agenţii guvernamentale ş.a.), nu trebuie să afecteze în nici un fel concentrarea
eforturilor pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Eventualele neclarităţi în stabilirea şi înţelegerea obiectivelor politice trebuie să
fie înlăturate prin solicitarea ordinelor scrise de la eşalonul superior.
Disciplina militară constituie liantul dintre militari, iar diplomaţia, talentul şi
vocaţia sunt însuşiri obligatorii ale comandanţilor de la toate eşaloanele.
Datele şi informaţiile de cercetare obţinute din surse diferite constituie baza
estimării comandantului şi a planificării operaţiilor.
Unităţile de sprijin de luptă şi cele de logistică trebuie să aloce resurse şi să
asigure servicii în folosul tuturor forţelor angajate în operaţie.
Cunoaşterea în profunzime şi aplicarea cu rigurozitate a regulilor de drept
internaţional şi a legilor ţării reprezintă un factor determinant al succesului oricărei
operaţii.
Forţele participante la operaţii militare altele decât războiul trebuie să fie
disciplinate şi agile, apte să răspundă în timp scurt unor situaţii greu de anticipat cu
care se pot confrunta, inclusiv trecerea la lupta armată.
În situaţia în care operaţiile militare altele decât războiul degenerează în lupta
armată, unităţile militare rup lupta (la ordin) şi se concentrează în raioanele de
dislocare ordonate.
Până la primirea altor ordine, comandantul întăreşte sistemul de pază şi apărare a
acestor raioane, iar forţele ostile sunt tratate conform regulilor de angajare stabilite.
Pe timpul războiului unele forţe pot desfăşura operaţii militare altele decât
războiul.
În perioada postconflict, o cantitate de forţe şi mijloace participante la lupta
armată poate fi destinată să treacă, la ordin, la operaţii militare altele decât războiul.
Prezenţa Forţelor Armate în anumite zone poate determina autorităţile locale să le
încredinţeze conducerea unor operaţii care, în mod normal, ar reveni altor organisme.
În aceste condiţii, comandantul raportează eşalonului superior despre situaţia creată, iar
după primirea aprobării, stabileşte, împreună cu autorităţile locale, modalităţi de
acţiune specifice, complementare regulilor de angajare. Forţele puse la dispoziţie trec
în subordinea nemijlocită a comandantului şi acţionează în conformitate cu cele
solicitate, în limita competenţelor sale şi a actelor normative.
La terminarea misiunii, comandanţii unităţilor din compunerea Forţelor Armate
predau autorităţilor locale forţele puse la dispoziţie, raportează eşalonului superior
concluziile rezultate şi execută ordinele acestuia.
15.3. Principii specifice
Operaţiile militare altele decât războiul se desfăşoară după principiile specifice, cu
respectarea, în funcţie de situaţie, a principiilor caracteristice luptei armate.

143
 Definirea clară a obiectivului în operaţiile militare altele decât războiul
presupune integrarea tuturor operaţiilor pentru realizarea scopului strategic.
Comandantul traduce directivele politice (directivele sau ordinele eşalonului
superior), în obiective militare concrete, pe care trebuie să le îndeplinească în
cooperare cu forţele şi organizaţiile participante.
Orice schimbare în plan politic şi militar trebuie să se reflecte în planificarea
operaţiei.
Unitatea de efort în operaţiile militare altele decât războiul impune, ca şi în lupta
armată, direcţionarea tuturor forţelor şi mijloacelor către realizarea scopului comun.
Pentru contingentul naţional1 se menţine sistemul de comandă şi control instituit.
În cadrul forţelor multinaţionale unitatea de efort este realizată pe baza
consensului între parteneri.
Unitatea de efort se realizează prin aplicarea principiului autorităţii unice a
comandantului într-un climat de cooperare între parteneri.
Siguranţa operaţiilor se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva
operaţiilor ostile.
Comandantul trebuie să ia toate măsurile ce se impun pentru protecţia
permanentă a forţelor, indiferent de caracterul paşnic al operaţiilor.
Când situaţia impune, conform regulilor de angajare, forţele trec cu rapiditate de
la o atitudine necombatantă la cea specifică luptei armate.
Restricţionarea reprezintă riposta armată aplicată cu prudenţă şi vizează
realizarea unui echilibru între desfăşurarea în siguranţă a operaţiilor militare altele
decât războiul şi obiectivul politic propus.
Folosirea excesivă a forţei poate pune sub semnul întrebării legitimitatea
participării structurilor militare la operaţie, amplificând credibilitatea forţelor ostile.
Comandantul trebuie să ia măsuri preventive, asigurând înţelegerea şi
respectarea regulilor de angajare şi informarea oportună a subordonaţilor cu privire
la situaţia politico-militară din zonă.
La propunerile comandanţilor, regulile de angajare vor fi revăzute şi reformulate
ori de câte ori este necesar, pentru a nu pune în pericol viaţa personalului militar şi
integritatea forţelor.
Legitimitatea derivă din percepţia prezenţei forţei şi a operaţiilor executate de
către aceasta, ca îndreptăţite, având autoritatea de a folosi mijloacele adecvate pentru
realizarea scopurilor stabilite prin convenţii recunoscute de părţile contractante.
Legitimitatea poate deveni un element decisiv pentru desfăşurarea cu succes a
operaţiei.
Forţele angajate trebuie să aibă un mandat legal de acţiune, pe care să-l respecte
întocmai.
Perseverenţa presupune pregătirea privind aplicarea şi folosirea constantă, pentru
un timp îndelungat a forţelor, în funcţie de misiunea primită şi evoluţiile politico-
militare din zonă.
1

144
 Comandanţii trebuie să urmărească îndeplinirea misiunii într-un timp cât mai scurt
şi, în acelaşi timp, ei trebuie să fie conştienţi că unele operaţii, prin natura lor, pot să
dureze chiar mai mulţi ani, şi să-şi ia măsuri în consecinţă.
În operaţiile militare altele decât războiul comandantul ia decizii în condiţii de
incertitudine, unde rezultatele unor reacţii imediate pot afecta misiunea pe termen lung.
Aceasta nu exclude executarea unor operaţii cu caracter decisiv, dar impune analiza
atentă a situaţiei, în scopul găsirii momentelor şi locurilor potrivite pentru astfel de
măsuri.
15.4. Tipurile de operaţii militare altele decât războiul
Tipologia operaţiilor militare altele decât războiul este foarte diversă. Principalele
tipuri de operaţii militare altele decât războiul la care pot participa unităţile din
compunerea Forţelor Armate sunt: controlul armamentelor, combaterea terorismului,
sprijinul operaţiilor antidrog, asistenţa umanitară, asistenţa naţională, evacuarea
necombatanţilor, impunerea de sancţiuni, sprijinul militar pentru autorităţile civile,
operaţiile în sprijinul păcii, operaţiile de căutare-salvare, demonstraţia de forţă,
loviturile şi raidurile şi operaţiile de apărare şi menţinere a ordinii constituţionale.
Controlul armamentelor se desfăşoară după reguli diplomatice şi este o operaţie
la care participă şi Forţele Armate.
Structurile specializate în controlul armamentelor şi verificare aplică, în Forţele
Armate, prevederile documentelor internaţionale la care România este stat parte, pe
linia controlului armamentelor convenţionale şi a măsurilor de sporire a încrederii şi
securităţii în Europa.
Acţiunea de control al armamentelor şi de verificare constă în: pregătirea
unităţilor din compunerea Forţelor Armate pentru primirea inspecţiilor din partea
partenerilor străini; escortarea echipelor de inspecţie care îşi desfăşoară activitatea în
ţară; participarea cu personal specializat în echipele de inspecţie ale R. Moldova în
statele partenere.
Combaterea terorismului cuprinde atât operaţii de reducere a vulnerabilităţii faţă
de actele de terorism (antiterorism), cât şi măsuri ofensive luate pentru a interzice
astfel de acţiuni (contraterorismul).
Comandantul trebuie să organizeze permanent şi să conducă, atunci când este
nevoie, operaţii antiteroriste, ca formă de protecţie a forţelor.
Coordonarea acestor operaţii este realizată, de regulă, de către SIS al R. Moldova .
Forţele Armate pot participa, în sprijinul structurilor specializate, la operaţii
contrateroriste pe teritoriul naţional sau în afara acestuia.
Când sunt folosite pentru salvarea victimelor operaţiilor teroriste, unităţile
nespecializate din compunerea Forţelor Armate pot acţiona independent numai după o
pregătire şi echipare corespunzătoare misiunii.
Sprijinul operaţiilor antidrog constă în susţinerea unităţilor specializate pentru
interzicerea producerii, transportului şi distribuţiei drogurilor.
În astfel de situaţii unităţile din compunerea Forţelor Armate acţionează cu
mijloacele din dotare în cadrul echipelor de distrugere a instalaţiilor de prelucrare şi a
materiilor prime, monitorizarea şi descoperirea traficului ilegal de droguri, precum şi
pentru neutralizarea reţelelor de conducere.
145
 La ordin, unităţile din compunerea Forţelor Armate pot acorda asistenţă
elementelor specializate în operaţii antidrog, prin planificarea şi pregătirea operaţiilor,
sprijinul logistic al forţelor, folosirea în comun şi închirierea tehnicii şi altele.
Asistenţa umanitară se execută în scopul prevenirii sau eliminării consecinţelor
dezastrelor naturale sau ale celor produse de om.
Unităţile din compunerea Forţelor Armate pot participa la astfel de operaţii, de
regulă, în cooperare cu echipe specializate ale protecţiei civile.
În cazul în care asistenţa umanitară se desfăşoară cu participarea organizaţiilor
civile (ONU, guvernamentale şi neguvernamentale), iar una din acestea asigură
conducerea operaţiei, unităţile din compunerea ForţelorArmate execută dispoziţiile
primite, respectând actele normative şi protocoalele stabilite.
Comandantul trebuie să acorde o atenţie deosebită modului de acţiune în operaţii
comune cu organizaţiile civile, pentru a nu fi implicat în activităţi care să pună în
pericol legitimitatea participării unităţilor militare la astfel de operaţii.
La ordin, unităţile din compunerea Forţelor Armate pot asigura personal şi tehnică
pentru căutarea şi salvarea de vieţi omeneşti şi bunuri materiale, cazarea şi hrănirea
sinistraţilor, luând măsuri pentru protecţia forţelor şi pentru combaterea şi eliminarea
actelor infracţionale în rândul populaţiei.
Asistenţa naţională se execută prin participarea unor unităţi din compunerea
Forţelor Armate pe teritoriul altui stat, la cererea expresă a acestuia şi pe baza
acordurilor bilaterale existente, pentru promovarea securităţii şi stabilităţii în regiune,
conform mandatului încredinţat, regulilor de angajare şi actelor normative naţionale.
Operaţiile de evacuare a necombatanţilor se execută la ordinul eşalonului
superior şi cu asentimentul celor evacuaţi.
Conducerea operaţiei desfăşurate pe teritoriul naţional revine comandantului
unităţii din zona de conflict, iar în afara teritoriului naţional, operaţia este condusă de
către comandantul forţei care execută evacuarea, stabilit de eşalonul superior.
La pregătirea şi desfăşurarea operaţiei pot participa şi observatori acreditaţi de
organisme naţionale şi internaţionale.
Desfăşurarea cu succes a operaţiei de evacuare impune o coordonare minuţioasă
între forţele participante şi organizaţiile civile din zonă.
Forţele participante se infiltrează rapid şi fără avertizare în zona de dispunere a
persoanelor stabilite pentru evacuare, ocupă temporar obiectivul şi se retrag în mod
planificat, asigurând atât protecţia unităţilor, cât şi a evacuaţilor.
Impunerea de sancţiuni se realizează, de regulă, prin combinarea operaţiilor
terestre cu cele aeriene şi navale.
Interoperabilitatea şi cooperarea dintre forţele participante este determinantă în
obţinerea succesului operaţiei.
Planificarea şi modul de acţiune al forţelor angajate în impunerea de sancţiuni se
execută în strictă conformitate cu mandatul stabilit de organismele internaţionale şi
regulile de angajare specifice.
Sprijinul militar pentru autorităţile civile se execută cu unităţi militare sau
personal specializat în domeniile solicitate.

146
 Unităţile din compunerea Forţelor Armate acţionează conform protocoalelor
încheiate cu instituţiile civile solicitante.
Pe timpul detaşării, militarii respectă normele stabilite în Forţele Armate
Operaţiile în sprijinul păcii constau în: prevenirea conflictului, restabilirea păcii,
menţinerea păcii şi impunerea păcii.
Misiunea principală a unităţilor din compunerea Forţelor Armate care acţionează
în sprijinul păcii este de a descuraja declanşarea sau continuarea unor conflicte
militare, participând, de regulă, în cadrul unei forţe internaţionale abilitate (alianţe).
Forţele destinate acţionează pe baza unui mandat şi a regulilor de angajare
stabilite de către organizaţia sub egida căreia participă.
Mandatul trebuie să prevadă: scopul operaţiei, mărimea şi tipul forţelor cu care
va contribui fiecare ţară, termenii şi condiţiile pe care ţara gazdă intenţionează să le
impună asupra prezenţei forţei sau misiunii şi funcţiile pe care forţa de menţinere a
păcii trebuie să le îndeplinească.
Unităţile din compunerea Forţelor Armate care execută operaţii în sprijinul păcii
pot participa la:
- dislocarea preventivă a forţelor; observarea, monitorizarea şi supervizarea
zonelor de separaţie şi a acţiunilor forţelor aflate în conflict; stabilirea de zone sigure;
interpunerea între forţele aflate în conflict; separarea prin forţă a părţilor aflate în
conflict; garantarea sau interzicerea libertăţii de mişcare; demobilizarea forţelor aflate
în conflict; asistenţă militară; impunerea de sancţiuni; evacuarea necombatanţilor;
protecţia obiectivelor vitale în cadrul zonelor de responsabilitate; repararea căilor de
comunicaţie şi a podurilor; protecţia şi supravegherea taberelor de refugiaţi;
- monitorizarea schimburilor de prizonieri de război între părţile aflate în conflict;
aprovizionarea cu apă, alimente şi carburanţi; monitorizarea strângerii şi depozitării
armamentului şi muniţiilor, şi alte misiuni.
Forţa stabilită pentru operaţii în sprijinul păcii trebuie să fie credibilă, făcând
evidentă capacitatea sa de a-şi îndeplini misiunea în orice condiţii. Ea trebuie să fie în
măsură să descurajeze acţiunile părţilor în conflict prin simpla prezenţă fizică în
punctele probabile de manifestare a violenţelor sau, când situaţia impune, să intervină
pentru reinstaurarea ordinii şi liniştii în zonă.
Integritatea personalului şi a tehnicii militare nu sunt, în nici o situaţie, elemente
de negociere cu elementele care se opun.
Obţinerea oportună a informaţiilor şi datelor despre forţele în conflict, populaţie şi
teren are un rol decisiv pentru succesul misiunii.
Operaţiile psihologice, relaţiile militari-civili şi cu mass-media constituie
instrumente de bază ale luării deciziei şi atingerii obiectivului final stabilit.
Operaţiile de căutare-salvare se execută de către subunităţi special instruite şi
înzestrate sau, în caz de necesitate, şi de către alte forţe.
În vederea asigurării conducerii şi intervenţiei oportune se utilizează mijloace
radio şi de deplasare rapidă adecvate zonei şi misiunii.
Forţele destinate sunt dotate cu echipament adecvat pentru căutare, acordarea
primului ajutor şi evacuarea victimelor şi bunurilor acestora.

147
 Alarmarea se realizează prin semnale specifice care să nu poată fi confundate cu
alte semnale acustice sau vizuale.
La descoperirea victimelor, acestea se triază pe urgenţe pentru acordarea primului
ajutor, după care se transportă la locul de adunare a răniţilor, unde intervine personalul
medical.
Transportul victimelor la unităţile sanitare se execută în cooperare cu poliţia
militară (civilă) care asigură escortarea, paza şi fluenţa deplasării.
Pentru căutarea-salvarea militarilor rămaşi în dispozitivul inamicului, acţiunea
este similară raidului şi se execută cu subunităţi de valoare mică.
Demonstraţia de forţă se execută de către unităţi care acţionează independent sau
în cadrul unor forţe multinaţionale, pentru a face dovada hotărârii acestora de a
detensiona o situaţie care poate fi contrară intereselor naţionale vitale sau ale coaliţiei.
Operaţiile forţelor trebuie să confere credibilitate angajamentelor asumate, dar să
nu ameninţe direct pe nici una din părţi.
În pregătirea şi desfăşurarea demonstraţiei de forţă trebuie să se ţină cont de faptul
că disimularea aparentă compromite operaţia.
Loviturile şi raidurile se execută pentru a crea situaţii care să permită cucerirea
şi menţinerea iniţiativei.
Operaţia se desfăşoară, de regulă, împreună cu unităţi ale celorlalte categorii de
forţe ale armatei şi, după caz, cu forţe care aparţin armatelor altor state (aliate,
partenere, etc.).
Scopul operaţiei nu este cucerirea unor elemente din teren, ci scoaterea din
funcţiune sau distrugerea unor obiective de valoare deosebită sau demonstrarea
capacităţii combative a grupării de forţe de a obţine, în timp scurt, rezultate favorabile.
Modul de executare a loviturilor şi raidurilor este similar operaţiilor de acest tip
specifice luptei armate.
Operaţiile de apărare şi de menţinere a ordinii constituţionale se desfăşoară
numai la ordinul eşalonului superior, pe baza deciziei autorităţii naţionale de comandă
şi în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei Statului În situaţia în care
operaţiile militare şi ale celorlalte acte normative care reglementează aceste activităţi.
15.5. Extracţia forţelor
Extracţia forţelor din teatrul de operaţii militare altele decât războiul se poate
executa sub presiunea elementelor ostile sau în absenţa acesteia (atunci când au fost
îndeplinite obiectivele care au determinat prezenţa lor).
Extracţia forţelor trebuie să fie flexibilă şi în acord cu progresele politice
realizate.
În funcţie de situaţia concretă, extracţia poate fi: rapidă, graduală sau parţială.
În scopul protejării forţelor care desfăşoară operaţii militare altele decât războiul,
se constituie rezerve din unităţi cu posibilităţi de reacţie rapidă, care sunt dislocate atât
în teatru, cât şi în afara acestuia, pentru a interveni oportun, în caz de necesitate.
Planificarea întrebuinţării rezervelor se execută de comun acord cu partenerii de
operaţie.
În situaţia că este periclitată integritatea forţelor, la ordinul eşalonului superior (şi
cu acordul autorităţii naţionale de comandă - în cazul operaţiilor combinate), forţele se

148
regrupează şi, în funcţie de situaţie, organizează apărarea circulară, ieşirea din
încercuire şi joncţiunea cu forţele de rezervă, după regulile generale pentru astfel de
situaţii.
Pentru retrocedarea responsabilităţilor de orice natură către autorităţile civile legal
constituite, comandanţii forţelor folosesc condiţiile favorabile existente, în raport de
situaţia concretă.
Capitolul 16
Operraţii antiterorism
16.1. Cauzele terorismului.
Evoluţiile imprevizibile produse pe plan mondial după înclinarea balanţei de
putere în favoarea polului occidental au condus la proiectarea şi realizarea unei noi
arhitecturi de securitate, care să reflecte noile raporturi de putere pe plan regional,
continental şi global. Practic, asistăm la o reconstrucţie a sistemului de securitate în
care predomină interesele globale, vitale pentru progresul civilizaţiei întregii omeniri,
dar şi cele ale centrelor de putere.
Reconstrucţia sistemului global de securitate este însoţită de noi riscuri şi
ameninţări, care trebuie contractate prin crearea cadrului juridic adecvat şi a
instituţiilor prin care să se verifice şi să se impună respectarea principiilor, normelor şi
regulilor adoptate pe plan internaţional.
În abordarea conceptului de securitate se au în vedere o serie de determinări de
ordin geostrategic, care au favorizat evoluţia relaţiilor internaţionale de la confruntare
la dialog. Aceste determinări sunt rezultatul interferenţei unor procese de anvergură
europeană, euro-atlantică sau mondială, cum ar fi: dizolvarea structurii bipolare a
arhitecturii de securitate şi crearea premiselor pentru structurile multipolare care se
află, la rândul lor, în competiţie cu cele unipolare; manifestarea unor fenomene
integraţioniste în toate domeniile, atât din perspectiva statelor ca subiecte de drept
internaţional, cât şi din cea a organizaţiilor şi instituţiilor; creşterea rolului
organismelor de securitate internaţionale în prevenirea şi rezolvarea crizelor; reducerea
riscurilor şi ameninţărilor convenţionale şi amplificarea celor neconvenţionale;
deschiderea procesului de lărgire a NATO şi adoptarea noului concept strategic (aprilie
1999, Summit-ul de la Washington şi cel de la Praga, 2002); opţiunea fermă a statelor
din Europa de Est de integrare în structurile de securitate euro-atlantice.
Moldova, stat cu vocaţie europeană, aflată la interferenţa mai multor sfere de
interes, se confruntă cu o situaţie internă deosebită, care o dezavantajează în acţiunea
de integrare europeană şi euro-atlantică.
Principalul factor de risc la adresa securităţii naţionale, regionale şi globale este
considerat terorismul. Începutul secolului XXI pune în evidenţă noua faţă a
terorismului, una total schimbată ca mod de acţiune, ca obiective şi amploare a
distrugerilor.
Apărut în forma ameninţării nonconvenţionale încă din timpul “războiului rece”,
fenomenul terorist s-a dezvoltat ulterior pe un teren fertilizat de frustrările unei lumi
polarizate în ţări dezvoltate şi subdezvoltate, la chemările unor ideologii/religii ori ca
spirit de revanşă faţă de puterile hegemonice imposibil de clintit din poziţia dominantă
cu mijloace clasice.

149
 Problematica terorismului contemporan a căpătat valenţe deosebite o dată cu
tragicele evenimente petrecute în Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001,
determinând schimbarea viziunii majorităţii statelor lumii faţă de acest flagel,
indiferent dacă s-au confruntat sau nu cu acte teroriste pe teritoriile lor naţionale.
Atentatele din SUA au modificat radical percepţia asupra terorismului la scara
întregii planete, ducând în mod implicit la concluzia factorilor de decizie politică şi a
experţilor avizaţi că “lumea s-a schimbat”, perspectivă din care se impune o nouă
“reaşezare a priorităţilor” în lupta cu acesta.
În ciuda marilor progrese obţinute pe frontul antiterorist, pericolul continuă să
existe. Dovada de netăgăduit în acest sens o reprezintă atentatele sângeroase de mare
amploare de la Madrid, Spania, din 11 martie 2004, atentate care demonstrează
tendinţa teroriştilor de a mări anvergura pierderilor şi pagubelor provocate.
Aproximativ 200 de persoane şi-au pierdut viaţa în aceste atentate şi peste 1400 au fost
rănite. Dacă până acum actele teroriste executate pe teritoriul spaniol aveau obiective
limitate şi, de asemenea, efecte limitate în timp şi spaţiu, fiind opera, în general, a
organizaţiei teroriste ETA, de această dată atacurile teroriste au pus serios la încercare
sistemul de securitate naţională spaniol. Ceea ce este şi mai interesant este faptul că
revendicarea acestor acte criminale a fost făcută de organizaţia teroristă “Al-Qaida”, ca
semn de pedepsire a Spaniei pentru alierea sa cu Statele Unite ale Americii, şi nu de
ETA, cum se aştepta guvernul spaniol. Bănuim însă că nici ETA nu este străină de
aceste odioase atentate, cel puţin din punct de vedere al sprijinului logistic acordat.
Mult mai vizibil în aceste atentate a fost faptul că fenomenul terorist – a cărui
sorginte este încă un subiect de dezbatere şi ale cărui ţeluri sunt insuficient lămurite –
s-a proiectat ca principală ameninţare pentru stabilitatea şi securitatea lumii. El atacă
rânduielile existente şi împiedică modificarea lor conform exigenţelor evoluţiei pentru
a instala, dacă nu haosul şi anarhia, atunci supremaţia unui fundament
religios/ideologic nedefinit, dar evident întors cu faţa către trecut, care refuză cu
obstinaţie prezentul şi, mai ales, viitorul.
Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea virulentă a normelor vieţii civilizate şi a
oricărei raţiuni, acest agresor, “terorismul”, care se ascunde sub o mie de feţe, este un
duşman deosebit de periculos. El acţionează din umbră, dispune de vaste reţele
răspândite în mai multe state şi de un imperiu financiar uriaş. Nu are o capitală, un
punct de comandă central, o armată sau obiective economice, politice ori militare uşor
de identificat.
Unui inamic nedefinit îndeajuns nu i se poate riposta decât prin mijloace cu totul
diferite de cele clasice. Dar, pentru a găsi cele mai adecvate căi de ripostă împotriva
terorismului, este necesar a încerca să clarificăm, cât ne stă în putinţă, originile
terorismului, evoluţia sa, factorii de influenţă şi caracteristicile viitorului său.
În faţa exploziei fără precedent a acestui flagel, care prin efectele şi consecinţele
sale pune în pericol existenţa valorilor umane universale, comunitatea internaţională,
mai solidară şi mai unită ca niciodată, se declară gata să declanşeze o luptă fără egal cu
“forţele răului”, cu germenii şi vectorii acestora.
Dimensiunea internaţională a politicii antiteroriste a căpătat o importanţă capitală
atât în ceea ce priveşte eforturile de cooperare şi susţinere politică, cât mai ales în
armonizarea şi conjugarea eforturilor tuturor elementelor responsabile în combaterea
terorismului.

150
 Priorităţile de acţiune actuale şi cele de perspectivă sunt axate pe identificarea
ameninţărilor ce pot rezulta din prezenţa ţării noastre pe fronturile de luptă, alături de
forţele coaliţiei internaţionale, sau din poziţionarea geo-strategică în proximitatea unor
focare de conflict, precum şi pe luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea unor
acte de natură teroristă.
Pentru domeniul militar, reorientarea priorităţilor în lupta cu terorismul impune o
nouă configurare a efortului militar, o nouă dimensionare a spaţiului de confruntare,
precum şi o nouă filozofie de abordare a acesteia.
Posibile motivaţii şi cauze ale terorismului
Studiile asupra terorismului au demonstrat că motivaţiile care stau la baza
acţiunilor teroriste pot fi clasificate în trei categorii: raţionale, psihologice şi culturale.
a) Motivaţii raţionale
Teroristul raţional face o analiză aprofundată asupra costurilor şi beneficiilor
referitoare la scopurile şi opţiunile sale. El face o evaluare a riscurilor la care se
expune, cântărind mijloacele de apărare ale ţintei împotriva propriilor sale posibilităţi
de atac, ia în calcul capacitatea colaboratorilor săi de a-l sprijini pentru distrugerea
ţintei, ţinând cont de scopul urmărit şi condiţiile în care urmează să se desfăşoare
acţiunea.
Raţionamentul unui terorist este asemănător cu acela făcut de un comandant
militar sau întreprinzător care, înaintea unei operaţiuni militare sau a iniţierii unei
afaceri, evaluează toate disponibilităţile pentru derularea acţiunii.
b) Motivaţii psihologice
Motivaţia unei persoane pentru a săvârşi acte teroriste derivă, din punct de vedere
psihologic, din insatisfacţia şi nerealizările existente în viaţa sa personală.
Deşi nu s-a determinat o psihopatie clară în rândurile teroriştilor, există un
element comun care îi caracterizează, şi anume acela că sunt „fideli desăvârşiţi”; ei
cred în cauza lor şi au convingerea că nu greşesc niciodată.
Teroriştii au tendinţa să proiecteze asupra altora propriile lor motivaţii antisociale,
manifestându-se printr-o atitudine de genul „noi împotriva tuturor”, care conduce la
dezumanizarea victimelor şi elimină orice ambiguitate din mintea lor atunci când
acţionează.
O caracteristică comună tuturor teroriştilor motivaţi psihologic este nevoia lor
acută de a aparţine unui grup, care reprezintă pentru ei mai mult decât obiectivele
politice stabilite de către acesta.
Un alt rezultat al motivaţiei psihologice este intensitatea dinamicii grupului.
Teroriştii cer unanimitate şi sunt intoleranţi cu aceia care au păreri opuse. Ei consideră
negocierile ca fiind o trădare sau, în cel mai bun caz, ca dezonorante.
Dinamica motivaţiilor psihologice a determinat ca obiectivele urmărite de-a
lungul timpului să fie aproape imposibil de realizat. Un grup care şi-a atins scopurile
urmărite este condamnat la dispariţie şi de aceea, atunci când se apropie de realizarea
lor, va căuta să le redefinească.
c) Motivaţii culturale
Culturile modelează valorile şi motivează oamenii să acţioneze în moduri care pot
apărea nerezonabile pentru observatorii din afara arealului cultural respectiv.

151
 Americanii ezită să ia în considerare efectul foarte puternic pe care îl are cultura
asupra comportamentului uman şi consideră că singurul care coordonează acţiunile
umane este comportamentul raţional.
Modul de viaţă este o caracteristică culturală, care are un impact de proporţii
asupra terorismului. În societăţile în care fiecare individ se identifică cu apartenenţa la
un anumit grup (familie, clan, trib) se va manifesta o incitare spre sacrificiu, rar
întâlnită. Teroriştii reprezintă un caz special: ei sunt dornici să-şi sacrifice viaţa
pentru cauza organizaţiei lor. Pe de altă parte, vieţile celor din afara grupului, care în
sistemul lor de valori reprezintă răul, pot fi distruse fără nici o remuşcare.
Alţi factori care definesc motivaţiile culturale ale teroriştilor includ maniera în
care agresiunea a fost canalizată şi conceptele care stau la baza societăţii.
O determinantă culturală majoră a terorismului o reprezintă percepţia referitoare
la „outsideri” şi anticiparea ameninţării provocate de o posibilă exterminare culturală
ce conduce la o violenţă care, pentru cineva care nu a trăit o astfel de experienţă, pare
iraţională. Toţi indivizii sunt sensibili la ameninţările contra valorilor prin care ei înşişi
se identifică: limba, religia, comunitatea, teritoriul unde trăiesc sau locul natal.
Posibilitatea pierderii acestor valori declanşează o reacţie de apărare, uneori chiar de
ură, faţă de alte persoane sau popoare.
Religia este considerată cea mai sensibilă valoare culturală prin care se identifică
o persoană, deoarece surprinde valori adânc înrădăcinate. Multe religii se consideră
îndreptăţite să folosească forţa pentru convieţuire. În numele religiei, terorismul se
poate manifesta foarte violent, iar teroriştii motivaţi religios privesc acţiunile lor ca
fiind morale şi reprezentând o sancţiune divină.
16.2. Difiniţia şi tipurile terorismului
Terorismul nu are o definiţie general acceptată. Dificultatea definirii provine atât
din complexitatea sa cât şi dintr-o largă divergenţă de poziţii ale persoanelor,
organizaţiilor sau statelor implicate în lupta antiteroristă.
Terorismul este un fenomen caracteristic conflictului asimetric, fiind purtat în
exclusivitate de pe poziţii inferioare de forţă (militară, politică sau economică) şi este o
tactică de ultim resort.
În multe cazuri terorismul este în mod greşit asimilat cu insurgenţa, fanatismul,
războiul psihologic, crimele de război şi atrocităţile comise de forţe armate regulate sau
cu operaţiuni clandestine. Câteodata această confuzie este întreţinută în mod
intenţionat din raţiuni de propagandă.
Cea mai simplă definiţie este cea de "scop şi metodă":
Terorismul este o tactică de luptă neconvenţională folosită pentru atingerea
unor scopuri strict politice care se bazează pe acte de violenţă, sabotaj sau
ameninţare, executate împotriva unui stat , organizaţii, categorii sociale sau
împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect
psihologic generalizat de frică şi intimidare. Obiectivul final este aplicarea de
presiune asupra entităţii respective pentru a o determina să acţioneze în
conformitate cu dorinţele teroriştilor, în cazul în care acest obiectiv nu poate fi
îndeplinit prin mijloace convenţional.
sau

152
 Terorismul este: „Violenţa practicată sistematic de grupuri extremiste, de
stânga sau de dreapta, naţionaliste sau religioase, împotriva civililor, persoanelor
politice, diplomaţilor, pentru a crea o stare de tensiune profundă, în societate, ca
mijloc pentru atingerea unor scopuri politice” sau „Activitate de agresiune
exercitată de un regim totalitar asupra întregii populaţii”.
Clasificarea actelor de terorism
În vederea tipologizării terorismului, majoritatea specialiştilor au identificat
următoarele criterii de clasificare: după scop, după spaţiu, după cauze, după
modalităţile de executare a acţiunilor teroriste.
a) După scop
Complexitatea fenomenului terorist, a formelor sale de manifestare, creşterea
numărului grupurilor şi organizaţiilor teroriste, diversitatea orientărilor acestora
presupune, implicit, o evoluţie corespunzătoare a scopurilor urmărite. Scopurile
urmărite pot fi grupate după cum urmează.
Realizarea unor scopuri politice, precum:
- soluţionarea problemelor legate de supravieţuirea şi afirmarea unor etnii sau
naţionalităţi;
- determinarea unor schimbări în viaţa politică a unui stat, mergând până la
înlocuirea puterii politice;
- încetinirea sau stoparea unor procese politice;
- încordarea relaţiilor dintre state.
De asemenea se urmăreşte atragerea atenţiei politice asupra „ţelului nobil”
urmărit.
Opinia publică este principala forţă căreia i se adresează terorismul, din punct de
vedere propagandistic şi psihologic.
Subminarea autorităţii regimurilor politice din unele ţări prin crearea unei stări de
încordare internă, de nesiguranţă şi incertitudine, de haos economic şi social;
Obligarea autorităţilor să satisfacă unele cereri vizând:
- eliberarea unor membri ai grupurilor teroriste deţinuţi în închisori;
- obţinerea unor mijloace financiare, materiale sau de transport drept
răscumpărare;
- obţinerea unor baze de cazare, pregătire, retragere şi ascundere etc.
Promovarea unor interese de grup: naţionale, religioase, etnice, ideologice,
naţionaliste, separatiste, revigorarea unor organizaţii extremiste, fasciste, cu tentă
religioasă, fanatică etc.;
Intimidarea şi influenţarea poziţiilor unor personalităţi, organisme sau guverne în
soluţionarea unor probleme social-politice, economice, diplomatice etc.;
Răzbunarea faţă de unele personalităţi, organisme sau guverne pentru
„prejudiciile” aduse organizaţiei prin măsurile luate anterior;
Realizarea unor scopuri militare, cum ar fi:
- dezorganizarea conducerii la nivel strategic sau operativ;
- diminuarea sau distrugerea parţială a potenţialului militar al adversarului;

153
 - dezorganizarea sistemului de comunicaţii şi telecomunicaţii;
- desfăşurarea activităţii de propagandă şi dezinformare.
b) După spaţiu
În funcţie de spaţiul în care se practică, de factorii implicaţi, precum şi din punct
de vedere al întinderilor efectelor sale, terorismului poate fi:
- terorism naţional sau intern, când toate elementele constitutive ale acţiunii
teroriste aparţin statului naţional al unei singure ţări;
- terorism internaţional, când săvârşirea, factorii implicaţi sau afectaţi, precum şi
efectele actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul unor bunuri juridice de înaltă
valoare, a căror protecţie constituie o condiţie esenţială pentru menţinerea raporturilor
de bună înţelegere între state;
- terorism transnaţional, care se deosebeşte de terorismul internaţional prin faptul
că autorii actelor teroriste sunt autonomi faţă de orice stat.
c) După cauze
Din punct de vedere al cauzelor care-l provoacă, terorismul poate fi clasificat în:
-terorism rasist, care a apărut în SUA la jumătatea secolului trecut, având ca
reprezentant de frunte organizaţia Ku-Klux-Klan;
- terorism neofascist sau neonazist, grefat pe fondul unor situaţii internaţionale
complexe şi contradictorii;
- terorism de nuanţă fundamentalist-religioasă.
Analiştii politici apreciază că la cei peste 837 milioane de musulmani existenţi în
prezent, anual se adaugă circa 16% de noi adepţi, aspect ce atrage atenţia asupra
pericolului real pe care îl prezintă integrismul musulman care se erijează în „pastor” al
acestei doctrine. Integriştii islamici consideră că lupta trebuie extinsă în toate ţările
lumii, admiţând ca fiind logice şi inevitabile acţiunile teroriste şi de atentat.
Pericolul fanatismului religios musulman a condus la măsuri de combatere
inclusiv în rândul statelor musulmane. Astfel, guvernul egiptean a hotărât să creeze un
„Comitet suprem de luptă împotriva fanatismului şi terorismului”, organism cu largi
competenţe, subordonat direct primului ministru.
Grupările teroriste musulmane, reunite sub denumirea simbolică de „Jihadul
Islamic” (Războiul Sfânt), au desfăşurat acţiuni teroriste pe toate continentele. Se
evidenţiază exacerbarea fanatismului religios şi folosirea lui în formarea şi pregătirea
unor „terorişti sinucigaşi”, consideraţi eroi naţionali.
d) După modalităţile de executare a acţiunilor teroriste
Analizând modalităţile de executare a acţiunilor teroriste, acestea se clasifică după
cum urmează.
Terorismul direct, în care atacul vizează direct scopul propus, acesta constituind
însuşi obiectivul actului terorist.
Actul terorist săvârşit în acest fel poate îmbrăca, în principal, următoarele forme:
atacul în forţă asupra obiectivului vizat; atacul de la distanţă împotriva obiectivului;
producerea de explozii, incendii; deturnarea mijloacelor de transport; răpirea, luarea de
ostatici şi sechestrarea de persoane.

154
 Terorismul indirect, prin care actele teroriste se comit folosind metode şi procedee
de acţiune care conduc la atingerea indirectă a scopului propus ori concură la realizarea
acestuia.
Dintre formele şi metodele specifice folosite pot fi enumerate: plasarea de
dispozitive explozive; expedierea de obiecte capcană; infestarea mediului, a spaţiilor
publice şi a bunurilor de larg consum; perturbarea sau dereglarea unor sisteme
electronice în scop terorist; ameninţări şi alarme false.
16.3. Combaterea terorismului, interzicerea acţiunilor (contraterorismul)
Forme şi procedee de luptă folosite în acţiunile antiteroriste
Atât timp cât terorismul a constituit doar un subiect de senzaţie pentru ziarişti,
politicieni sau observatori mai mult sau mai puţin avizaţi, antiterorismul nu se putea
constitui un obiect de analiză. Astăzi, majoritatea programelor guvernamentale
elaborate în diverse ţări pentru combaterea terorismului cuprind cel puţin patru
obiective, şi anume: prevenirea, descurajarea, reacţia şi previziunea.
De asemenea, există trei nivele de combatere a terorismului. Primul nivel este cel
politic şi diplomatic.. Al doilea nivel abordează problema dintr-o perspectivă
strategică şi se referă la măsurile antiteroriste luate pentru a face faţă pericolului. Al
treilea nivel este cel tactic şi cuprinde acţiuni atât antiteroriste cât şi contrateroriste.
Nivelul unu – Pe plan politic şi diplomatic:
- negocieri;
- schimburi în relaţiile diplomatice;
- sancţiuni;
- opţiuni militare.

Nivelul doi – Abordarea antiteroristă.

Analiza pericolului:
- culegerea de informaţii;
- studierea părţilor vulnerabile.
Protecţia obiectivelor şi demnitarilor:
- siguranţa acţiunilor;
- siguranţa personalului;
- siguranţa fizică.
Nivelul trei – Reacţii tactice.
Acţiuni contrateroriste.
Acţiuni de răspuns:
- reacţii tactice;
- negocieri în problema ostaticilor;
- lovituri de răspuns.

155
 În conformitate cu legislaţia în vigoare, acţiunile teroriste desfăşurate pe teritoriul
naţional pe timp de pace sunt combătute de forţele specializate ale Ministerului
Afacerilor Interne şi Serviciului Informaţii şi Securitate. În situaţii deosebite, în care
amploarea unor asemenea acţiuni va depăşi posibilităţile forţelor specializate, la
realizarea măsurilor de contracarare vor fi anagajate şi unităţi ale armatei,
nespecializate pentru astfel de acţiuni. Ca urmare, în adoptarea formelor de asigurare
de luptă specifice - cercetarea, siguranţa, protecţia psihologică, încercuirea, blocarea,
paza şi apărarea obiectivelor, transporturile şi telecomunicaţiile - trebuie avute în
vedere toate elementele de acţiune în condiţii normale, cât şi particularităţile acţiunilor
teroriste.
La nivelul naţional, pentru realizarea cooperării în lupta antiteroristă şi asigurarea
unităţii de concepţie şi acţiune, s-a elaborat "Planul de cooperare între Ministerul
Afacerilor Interne, Ministerul Apărării, Serviciul Informaţii şi Securitate,
Departamentul de Graniceri. Potrivit acestui plan, cooperarea se organizează pentru
îndeplinirea în comun a următoarelor misiuni:
a) Informarea reciprocă cu datele pe care fiecare parte le deţine şi sunt utile
îndeplinirii atribuţiilor celorlate părţi;
b) Asigurarea măsurilor de pază şi protecţie antiteroriste a obiectivelor stabilite
prin lege ;
c) Prevenirea, neutralizarea sau lichidarea acţiunilor teroriste îndreptate
împotriva intereselor României, în ţară sau în străinătate;
d) Prevenirea şi combaterea manifestărilor de violenţă şi a tulburărilor ordinii
publice care pot degenera în acţiuni teroriste;
e) Identificarea şi contracararea acţiunilor ce vizează siguranţa naţională;
f) Apărarea secretului de stat, prevenirea scurgerii de informaţii şi protecţia
cadrelor, a mijloacelor şi metodelor specifice muncii de informaţii.
În funcţie de situaţia în care se produc acţiuni teroriste - pace, criză sau război şi
de amploarea acestora, conducerea forţelor participante la acţiunile antiteoriste poate
reveni Ministerului Afacelor Interne, Serviciului Informaţii şi Securitate,
Departamentul de Graniceri, iar în timp de război Ministerului Apărării.
Considerăm că problema combaterii terorismului cere altfel de soluţii decât cele
de până acum. Este vorba de o altfel de concepţie, de o altfel de reacţie, de o altfel de
strategie. Pentru că terorismul nu mai este ce a fost. El devine o ameninţare foarte
gravă, ale cărei consecinţe pot degenera în monstruozităţi.
Acţiunile militare antiteroriste în timp de pace, la criză şi pe timp de război
Combaterea fenomenului terorist-diversionist trebuie privită ca o acţiune
permanentă în care sunt angajate toate instituţiile statului abilitate de lege.
Baza activităţii de combatere a fenomenului terorist o constituie măsurile de
prevenire şi protecţie antiteroristă. Aceste măsuri se realizează printr-o activitate
informativă permanentă şi prin forme de acţiuni militare nonviolente, cuprinse în
planuri de pază şi apărare, planuri de pază şi supraveghere, planuri de pază şi protecţie
antiteroristă etc. Coordonarea activităţilor specifice desfăşurate de organele şi
organismele cu atribuţii în domeniu se realizează pe baza planurilor de cooperare, de
acţiune şi intervenţie elaborate din timp.
156
 Analiza evoluţiei fenomenului terorist scoate în evidenţă faptul că forţele destinate
a-l combate sunt devansate de acţiunile forţelor teroriste care sunt greu de identificat şi
de contracarat. ca urmare, măsurile de prevenire şi protecţie antiteroristă planificate pot
reduce dar nu elimina pericolul producerii unor astfel de acţiuni. De aceea, sistemul de
combatere trebuie să fie flexibil şi să aibă o viteză de reacţie adecvată foarte rapidă
pentru a reduce la minimum efectele surprinderii.
În cadrul măsurilor de protecţie antiteroristă, dispozitivele permanente au un mod
de reacţie gradual: activitate normală de pază, supraveghere şi protecţie; realizarea
pazei întărite; trecerea la apărarea obiectivelor pe variante de intervenţii.
Derularea acţiunii terorist-diversioniste poate parcurge mai multe etape: atacul
propriu-zis, care poate fi urmat de ocuparea (distrugerea) obiectivului cu luarea sau
fără luarea de ostateci; formularea de cereri sau impunerea de condiţii; încheierea
incidentului (crizei).
În prima etapă, forţele antiteroriste trec la realizarea măsurilor de primă urgenţă:
verificarea şi localizarea precisă a acţiunii teroriste şi limitarea, pe cât posibil, a
efectelor ei; punerea în aplicare a planului de intervenţie (dacă există) pentru obiectivul
respectiv; blocarea căilor de acces; înştiinţarea şi întărirea dispozitivelor de pază şi de
protecţie la celelalte obiective vulnerabile din zonă; organizarea dirijării circulaţiei;
culegerea de date şi informaţii despre autori sau/şi derularea evenimentelor; evacuarea,
dacă este cazul, a populaţiei şi bunurilor ce pot fi afectate; informarea opiniei publice;
lichidarea acţiunii terorist-diversioniste şi înlăturarea urmărilor acesteia.
Acţiunea de lichidare a forţelor teroriste şi înlăturarea urmărilor acţiunii acestora
se poate realiza prin mai multe modalităţi: angajarea de negocieri (tratative) cu
teroriştii; neutralizarea teroriştilor prin folosirea unor mijloace speciale, capturarea
acestora şi eliberarea ostatecilor şi a obiectivului; intimidarea teroriştilor prin
demonstraţii de forţă; acţiunea în forţă cu nimicirea sau capturarea teroriştilor şi
eliberarea ostatecilor.
Negocierile cu teroriştii presupun dialogul cu aceştia pentru evitarea confruntării
şi producerii de victime şi câştigarea de timp pentru găsirea soluţiei potrivite. Echipele
de negociatori sunt formate din translatori, medici, psihologi, specialişti în domeniu
etc. În cazul reuşitei negocierilor, ostatecii şi/sau obiectivul sunt eliberate, iar teroriştii
capturaţi şi depuşi la locurile de detenţie.
Dacă metodele de negociere sunt ineficiente, conducătorul acţiunii antiteroriste
poate opta pentru folosirea unor mijloace speciale de neutralizare a acestora
(substanţe chimice sau medicamentoase) după care acţionează celelalte elemente de
dispozitiv: echipele de blocare exterioară (gruparea de acţiune imediată, echipele de
asalt, sprijin cu foc, pompierii), rezervele, echipa pirotehnică în conformitate cu planul
de acţiune aprobat.
Măsurile de intimidare urmăresc crearea acelei stări care să-i determine pe
terorişti să se predea. Aceasta se realizează prin demonstraţii de forţă, simularea
atacului asupra obiectivului, declanşarea unor incendii false, întreruperea curentului, a
surselor de aprivizionare, explozii etc.
Acţiunea în forţă se realizează în situaţia când celelalte modalităţi nu au dat
rezultate. Ea se poate face prin diferite procedee: ambuscada interioară; asaltul
simultan pe mai multe direcţii; asaltul pe o direcţie favorabilă, concomitent cu o
acţiune demonstrativă pe o direcţie secundară; atragerea teroriştilor într-un schimb de
157
focuri de uzură pentru a-i determina să-şi consume muniţiile şi explozivii; acceptarea
formală a cererilor şi atragerea ulterioară într-o ambuscadă etc.
Ambuscada interioară constă în dispunerea mascată a luptătorilor în interiorul
obiectivului în locurile favorabile capturării succesive şi fără zgomot a teroriştilor.
Asaltul simultan pe mai multe direcţii constă în acţiunea de pătrundere a
echipelor de asalt în forţă cu rapiditate în obiectiv pe mai multe direcţii pentru
capturarea sau nimicirea elementelor teroriste.
Asaltul pe o direcţie favorabilă, concomitent cu acţiunea demonstrativă pe o
direcţie secundară, reprezintă un procedeu de luptă ce constă din inducerea în eroare a
teroriştilor aflaţi într-un obiectiv.
În situaţii de criză, terorismul, combinat cu alte tipuri de acţiune, poate deveni,
prin amploarea şi efectele sale, o veritabilă componentă a acţiunii generale ce conduce
către îndeplinirea obiectivelor propuse. Faza de pregătire a acestor acţiuni include, atât
organizarea şi instruirea elementelor (grupurilor) teroriste externe sau interne, cât şi
elaborarea şi clarificarea schemelor concrete de acţiune ce urmează a fi puse în aplicare
la momentul stabilit. Valul de acţiuni teroriste ar putea coincide cu demonstraţii,
mitinguri, greve, acţiuni revendicative care pot avea ca scop separarea (autonomizarea)
unor zone din teritoriul naţional.
Din experienţa acţiunilor teroriste desfăşurate, putem aprecia că manifestările de
amploare ale acestui fenomen, în Moldova, pot să se desfăşoare în oraşe şi la alte
obiective de interes strategic din afara oraşelor.
În situaţii de criză, frecvenţa manifestărilor interne, face ca forţele specializate să
fie angajate aproape permanent în acţiuni de combatere cu implicaţii asupra timpului în
care să se poată răspundă la alte provocări.
Acţiunile antiteroriste se pot desfăşura pe spaţii întinse, împotriva unui adversar,
de multe ori "punctiform", ceea ce impune adoptarea de dispozitive de contracarare
adecvate.
Indiferent de situaţia creată şi de forma de acţiune antiteroristă, trebuie respectate
următoarele reguli: evitarea, pe cât posibil, a confruntărilor violente; protejarea
populaţiei civile din zonă şi/sau a ostatecilor; tratarea cu atenţie şi responsabilitate a
oricărei informaţii şi ameninţări; informarea opiniei publice în legătură cu
evenimentele în curs de desfăşurare.
Acţiunile militare antiteroriste pe timp de război. Pe timpul unui conflict armat,
în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare antiteroriste intervin o serie de
particularităţi determinate de: situaţia politico-militară existentă; locul desfăşurării
acţiunilor teroriste; amploarea spaţială a acţiunilor teroriste; importanţa obiectivelor
vizate (strategice, operative, tactice); starea forţelor proprii din zonă.
În situaţia în care acţiunile teroriste au loc în afara zonei acţiunilor militare - zona
interioară - responsabilităţile şi modalităţile de acţiune ale forţelor antiteroriste sunt
similare cu cele din timp de pace şi de criză.
Dacă acţiunile teroriste se produc în zona raionului acţiunilor de luptă,
responsabilitatea revine comandantului eşalonului care acţionează în acea zonă (raion).
Unul din obiectivele urmărite în acţiunile militare ofensive sau de apărare este
descoperirea şi capturarea sau nimicirea forţelor teroriste ale adversarului.

158
 Combaterea acţiunilor presupune un complex de măsuri şi activităţi prin care se
urmăreşte: descoperirea şi neutralizarea sau nimicirea forţelor teroriste; luarea tuturor
măsurilor de protecţie a obiectivelor şi trupelor proprii şi prevenirea acţiunilor
teroriste.
Descoperirea şi neutralizarea elementelor teroriste presupune obţinerea oportună a
informaţiilor despre pregătirea, posibilităţile şi, eventual, momentul declanşării
acţiunilor, sesizarea momentului intrării în zona de responsabilitate; determinarea
obiectivelor vizate şi a modalităţilor de deplasare către acestea; aprecierea corectă a
valorii şi posibilităţilor de acţiune ale forţelor teroriste; identificarea elementelor de
sprijin autohtone, a sistemului de transmisiuni; cercetarea şi neutralizarea mijloacelor
electronice; luarea deciziei privind neutralizarea acţiunii teroriste; stabilirea forţelor şi
mijloacelor pentru acţiunea antiteroristă, desfăşurarea acţiunii antiteroriste.
Când se obţin date şi informaţii precise despre raioanele de dispunere (îmbarcare)
a forţelor teroriste în dispozitivul adversarului se acţionează pentru nimicirea acestora
cu ajutorul loviturilor aviaţiei, artileriei, rachetelor etc.
Pe timpul zborului, forţele teroriste se nimicesc prin acţiunile aviaţiei de vânătoare
şi cele ale artileriei antiaeriene. După desantare se acţionează pentru încercuirea şi
capturarea sau nimicirea acestora sau blocarea lor până la sosirea forţelor principale.
Pentru combaterea forţelor teroriste interne, sarcina principală revine reţelei de
supraveghere şi dispozitivelor permanente de pază şi apărare, ale obiectivelor
importante din zona (raionul) de responsabilitate. După descoperirea elementelor
teroriste, dispozitivele permanente acţionează, fie pentru capturarea sau nimicirea lor,
fie (când valoarea acestora este superioară) pentru blocarea până la sosirea
subunităţilor de intervenţie stabilite din timp. În situaţia când elementele teroriste se
retrag, se trece la urmărirea acestora, menţinând contactul permanent cu eşalonul
superior şi cu forţele cu care se cooperează. Având organizată din timp reţeaua
subunităţilor de supraveghere şi a celor de intervenţie, se pot pregăti, în timp scurt,
pânde sau ambuscade pe direcţia de retragere a adversarului, surprinzându-l şi
diminuându-i capacitatea combativă.
Luând în considerare ritmul deosebit de rapid în care se derulează acţiunile,
caracterul eterogen al forţelor care participă la acţiunile antiteroriste, se impune o
coordonare strictă a acţiunilor în timp şi spaţiu, pentru atingerea obiectivului propus.
În funcţie de valoarea forţelor teroriste, importanţa obiectivelor vizate şi
amploarea spaţială a acţiunilor teroriste, riposta va fi de nivel tactic sau operativ. Una
din caracteristicile acţiunilor de combatere a elementelor teroriste constă în
independenţa relativă a subunităţilor (unităţilor) care le desfăşoară. Aceste forţe au o
misiune precisă, acţionează independent, sunt conduse de eşalonul superior care le-a
stabilit misiunea, cooperează cu alte elemente ale sistemului naţional de apărare, aplică
forme şi procedee specifice acţiunilor antiteroriste. Caracterul de particularitate al
acţiunii este dat de faptul că se acţionează împotriva unui inamic insuficient precizat,
care are o mare mobilitate şi aplică principiul "loveşte şi fugi", se poate disemina în
rândul populaţiei din zonă, poate beneficia de sprijin logistic din partea unor localnici
etc.
Măsurile de combatere a acţiunilor teroriste se impune a fi luate din timp şi
menţinute permanent, iar la îndeplinirea lor trebuie să participe forţe aparţinând tuturor

159
elementelor sistemului naţional de apărare din fâşia (zona) de acţiune (responsabilitate)
a marilor unităţi ale armatei.
Eforturile de ţinere sub control a terorismului comportă: antiterorism,
cotraterorism şi combaterea (cotracararea) terorismului.
Antiterorismul cuprinde totalitatea măsurilor privind prevenirea apariţiei
terorismului sau a unui anumit act terorist şi comportă: evaluarea pericolului, întărirea
pazei obiectivelor, protecţia personală şi siguranţa acţiunilor.
Cotraterorismul costituie răspunsul la un act terorist care a avut loc şi include
modalităţi specifice de acţiune ce se desfăşoară în astfel de cazuri.
Combaterea (cotracararea) terorismului cuprinde totalitatea măsurilor antiteroriste
şi contrateroriste luate de guverne pentru a cotracara pericolul; măsurile de specialitate
iniţiate de organele militare, organele din sistemul ordinii publice şi de profesionişti pe
linie de pază şi protecţie, pentru reducerea posibilităţii unui atac terorist împotriva unui
anumit obiectiv. Se au în atenţie şi acţiunile ce trebuie întreprinse ca ripostă la un act
terorist.
Programele de combatere a terorismului au în vedere, în general, aspecte cu
privire la: prevenire, descurajare, reacţie şi previziune.
Toate acestea se realizează numai printr-o strânsă colaborare, atât internă, cât şi
externă, în care sunt implicate organele guvernamentale şi organismele special abilitate
în acest sens.
Combaterea terorismului la nivel mondial, regional şi statal cunoaşte, în ultima
vreme, noi parametri, urmare a periculozităţii acestui fenimen pentru securitatea
naţională a statelor, dar şi ca reacţie de răspuns la faptul că acesta a proliferat mai ales
în ultimii ani.
16.4. Operaţii antiteroriste
Planificarea acţiunilor NATO în operaţii de combatere a terorismului
Încă din septembrie 1998, preşedintele american Bill Clinton desemna
ameninţarea teroristă ca fiind un “pericol prezent şi evident”, care nu se limitează doar
la SUA. În acelaşi timp, solicita comunităţii internaţionale să ia măsurile cuprinzătoare
ce se impun:
- să nu se acorde teroriştilor sprijin financiar sau de altă natură şi nici azil politic şi
să se facă presiuni asupra statelor care nu respectă aceste prevederi;
- să se amplifice cooperarea în ce priveşte extrădarea şi urmărirea penală a
teroriştilor;
- să se adopte convenţii antiteroriste globale;
- să se consolideze acordurile privind armamentul biologic şi să se impună
semnarea celor privind interzicerea armamentului chimic;
- să se introducă pe plan naţional legi mai aspre cu privire la controlul producerii
şi exportului de explozivi;
- să se îmbunătăţească securitatea aeroporturilor internaţionale;
- să se acţioneze împotriva condiţiilor favorabile extinderii violenţei şi disperării.
Ultimul punct este deosebit de important: o intervenţie preventivă - spre exemplu,
prin activitatea de mijlocire pe plan politic, ca cea a comisarului pentru minorităţi al
160
OSCE – este desigur mai utilă decât o acţiune de combatere coordonată, chiar
implicând costuri minime. În orice caz, ar fi greşit ca teroriştii care acţionează din
umbră să fie consideraţi soldaţi, iar formele de luptă utilizate de aceştia - folosirea
oarbă a forþei – să fie legitimate ca fiind o continuare a războiului, însă cu alte
mijloace.
Atacurile teroriste de la 11 Septembrie 2001 îndreptate împotriva Statelor Unite
ale Americii, demonstrează atât capabilitatea şi determinarea inamicului precum şi
vulnerabilitatea membrilor Alianţei în faţa atacurilor teroriste la scară largă.
Articolul 5 al Tratatului NATO şi operaţiile care decurg din acesta au demonstrat
hotărârea Alianţei de a gestiona această ameninţare.
La 18 decembrie 2001, ministerele apărării din ţările membre NATO au însărcinat
Autorităţile Militare ale NATO cu pregătirea Conceptului Militar de Apărare împotriva
terorismului, care să fie aprobat de Consiliul Nord-Atlantic.
Autorităţile militare aparţinând NATO au solicitat directiva politică pentru
Consiliul Nord-Atlantic şi, în baza acesteia, au transmis conceptul spre aprobare.
Conceptul a fost aprobat de Consiliul Nord-Atlantic în sesiune permanentă şi apoi
a fost ratificat de şefii de state şi de guverne la summit-ul din 21 Noiembrie 2002 de la
Praga.
Conceptul militar NATO de apărare împotriva terorismului
Dezvoltarea conceptului
Principiile majore care guvernează acest concept au fost:
- tratatul de la Washington;
- conceptul Strategic al Alianţei din 1999;
- declaraţia NATO cu privire la ameninţarea teroristă;
Conceptul militar NATO de apărare împotriva terorismului a apărut în urma unei
hotărâri a politicului, care a realizat ameninţarea la care valorile umanităţii sunt supuse
precum şi vulnerabilitatea statelor şi imposibilitatea lor de a se apăra singure.
Liniile politice care stau la baza conceptului, provin de la Consiliul Nord-Atlantic,
care stipulează că acţiunile NATO ar trebui:
- să aibă baze legale şi complete, conform prevederilor Cartei O.N.U. şi altor
norme internaţionale incluzând grija pentru drepturile omului şi acţiunile umanitare;
- ajutorul, apărarea, fragmentarea şi protecţia împotriva atacurilor teroriste sau
altor atacuri direcţionate din străinătate împotriva populaţiilor, teritoriului,
infrastructurii şi forţelor oricăror state membre, inclusiv împotriva teroristilor şi tuturor
acelora care îi sprijină;
- să acţioneze, dacă este necesar, în sprijinul eforturilor comunităţilor
internaţionale împotriva terorismului;
- să asigure asistenţa necesară autorităţilor naţionale pentru respingerea atacurilor
teroriste, în special acolo unde este folosită în astfel de atacuri arma chimică, biologică,
radiologică sau nucleară;
- să acţioneze sub presupunerea că este preferabilă prevenirea atacurilor teroriste,
decât a se ocupa de urmările unor astfel de atacuri şi de a fi pregătiţi să pună la
dispoziţie cele necesare acolo unde astfel de atacuri ar putea să apară.

161
 Evaluarea ameninţării:
- conceptul Militar NATO pentru Apărare Împotriva Terorismului a fost dezvoltat
pentru a lupta împotriva ameninţărilor identificate prin Evaluarea NATO asupra
ameninţării teroriste. Această evaluare presupune:
- deşi extremismul religios este cel mai probabil de a deveni sursa celor mai noi
ameninţări teroriste la adresa Alianţei, alte motivaţii pentru acte teroriste pot apărea şi
din cauze economice, sociale, demografice sau politice, derivând din conflicte
nerezolvate sau ciocnirea între ideologii diferite;
- în plus, deşi sponsorizarea teroriştilor de către unele state este în declin, unele
circumstaţe politice pot conduce la creşterea acestui fenomen, aducând astfel
teroriştilor resurse considerabile şi un adăpost;
- deşi forma predominanta a atacurilor teroriste va rămâne folosirea ingenioasă a
armelor convenţionale şi a explozibilului, este de aşteptat ca unele grupări teroriste să
lovească folosind unele dintre cele mai distructive mijloace existente, inclusiv prin
folosirea armelor de nimicire în masă;
Roluri ale operaţiilor NATO de apărare împotriva terorismului
În esenţă, Conceptul identifică patru roluri diferite pentru operaţiile militare de
apărare împotriva terorismului. În fiecare dintre aceste roluri, un loc deosebit de
important îl ocupă Protecţia Forţei.
Aceste patru roluri sunt:
- antiterorism, constând, în esenţă, în măsuri defensive;
- managementul consecinţelor, care vizează reducerea efectelor datorate unor
atacuri teroriste, odată ce acestea au avut loc;
- contraterorismul, constând în principal în măsuri ofensive;
- cooperarea militară;
- protecţia forţei
Protecţia forţei trebuie să constituie partea fundamentală a oricărui Plan militar
care urmăreşte apărarea împotriva terorismului. Întrucât o protecţie totală a forţei este
probabil un deziderat de neatins sau mult prea costisitoare chiar şi în cel mai bun
mediu, comandanţii militari trebuie să cântărească foarte bine riscurile la care îşi expun
forţele, în funcţie de obiectivele misiunii primite şi să decidă nivelul cel mai adecvat de
protecţie a forţei, pe care să îl poată aplica efectiv.
Deciziile lor vor fi influenţate de evaluările cele mai recente cu privire la
ameninţările teroriste.
Antiterorismul
Presupune folosirea măsurilor defensive pentru reducerea vulnerabilităţii forţelor,
indivizilor şi proprietăţilor împotriva terorismului.
Deşi naţiunile au resposabilitatea iniţială pentru apărarea infrastracturii şi
populaţiei proprii, un rol important în acest sens îi revine şi Alianţei, dacă o naţiune
solicită ajutor (sprijin) în acest sens.
Serviciile de informaţii (Intelligence) sunt de o necesitate esenţială în realizarea
protecţiei împotriva atacurilor teroriste, prin informaţiile precise şi oportune pe care ar
trebui să le deţină cu privire la eventualitatea producerii unor astfel de atentate.

162
 Acţiunile Aliate antiteroriste pot include:
- schimburi de informaţii;
- avertizarea de pericol terorist standardizat pe scară largă în NATO şi standardizarea
procedurilor defensive;
- asistenţă şi protecţie aeriană şi maritimă;
- asistenţă acordată naţiunii care doreşte să-şi retragă cetăţenii sau forţele dintr-o zonă
cu un mare grad de ameninţare teroristă;
Managementul consecinţelor
Managementul consecinţelor presupune folosirea măsurilor reactive de reducere
(anihilare) a efectelor distructive ale terorismului, acestea intrând în responsabilitatea
autorităţilor civile naţionale, dar Alianţa poate asigura o mare varietate de acţiuni de
sprijin militar, cum ar fi:
- planificarea detaliată şi asigurarea proceselor de generare a forţei în scopul
identificării şi desfăşurării rapide a asistenţei specializate necesare; aceasta poate
include de exemplu asistenţa imediată către autorităţile civile în probleme cum ar fi:
protectie chimică, biologică, radiologică sau nucleară, logistică, managementul
situaţiei refugiaţilor;
- crearea unui Registru al Alianţei privind capabilităţile disponibile în timp scurt
pentru sprijinul efortului naţional;
- stabilirea unei capabilităţi de antrenare şi coordonare pentru dezvoltarea
capacităţilor de răspuns naţionale;
- celula de Coordonare a Raspunsului la Dezastre Euro-Atlantică, care poate
asigura nucleul necesar pentru creşterea coordonării între NATO şi naţiunile afectate
de terorism.
Contraterorismul
Reprezintă o acţiune militară ofensivă destinată să reducă capabilităţile
teroriştilor. Naţiunile aliate au căzut de acord asupra faptului că teroriştilor nu trebuie
să li se permită să-şi creeze baze, să se antreneze, să planifice şi să execute acţiuni,
precum şi asupra faptului că acţiunile pot fi îndreptate şi împotriva celor care îi
găzduiesc.
În scopul creşterii gradului de succes al acestora, operaţiunile contrateroriste vor fi
în principal de tipul "JOINT" şi vor fi desfăşurate de unele unităţi special antrenate în
acest sens. Mai mult, de o importanţă vitală pentru succesul operaţiunilor
contrateroriste, este câştigarea încrederii populaţiei locale.
Conceptul presupune două roluri cuprinzătoare pentru implicarea NATO în
operaţiile contrateroriste:
- NATO la conducerea operaţiei;
- NATO în sprijinul operaţiei;
Contraterorismul în operaţiile conduse de NATO
Conceptul statuează că, pentru a duce la bun sfârşit operaţiile
contrateroriste, NATO trebuie să dispună de structuri adecvate de Comandă-Control

163
şi Intelligence, de forţe antrenate, cu experienţă şi menţinute la un nivel corespunzător
de operativitate.
În timp ce capabilităţile necesare pentru executarea cu succes a operaţiilor
contrateroriste fac parte din capabilităţile tradiţionale specifice oricărei operaţiuni
întrunite, maniera în care acestea vor fi angrenate în luptă va fi diferită. De aceea,
următoarele aspecte ale Planificării acţiunilor NATO vor necesita o atenţie specială:
- procedurile şi capabilităţile care sprijină ciclurile accelerate de decizie;
- în scopul de a executa detectarea şi atacarea cu succes a ţintelor care apar şi dispar
rapid în mediul contraterorist, Statele Unite ale Americii au fundamentat şi
experimentat conceptul de Război Bazat pe Reţea. Astfel, în 1998-2000, conceptul a
fost experimentat în aplicaţii ale categoriilor de forţe ale Alianţei Nord Atlantice, dar a
fost folosit şi în operaţii militare cum au fost cele din Bosnia şi Afganistan. Acest
concept se apreciază a fi pentru moment, situaţia adecvată pentru creşterea eficienţei
contracarării ameninţărilor asimetrice;
- accesul la tehnologie de luptă flexibilă şi ridicată, pornind de la armele de precizie
auto-ghidate şi ajungând până la armamentul convenţional;
-necesarul de cât mai multe forţe specializate în lupta împotriva teroriştilor.
Contraterorismul în acţiuni sprijinite de NATO
Consiliul Nord-Atlantic a decis că pe baza unor analize individuale, de la caz la
caz, Alianţa poate să fie de acord şi să pună la dispoziţia operaţiilor de apărare
împotriva terorismului, capabilităţile şi tehnica proprie, fie independent, fie în
cooperare cu Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale, precum şi în
diverse coaliţii cu participare Aliată.
Sprijinul posibil pentru Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale va fi
bazat pe înţelegerile anterioare dintre NATO şi organizaţiile în cauză.
În acest context, operaţiunile de sprijin NATO vor include următoarele:
- asumarea rolului de furnizor de interoperativitate sau de liant al coaliţiei;
- abilitatea de a suplini cerinţele naţionale ale statelor participante; un exemplu în
acest sens a fost atunci când NATO a dislocat capabilităţile sale în Statele Unite ale
Americii, în scopul de a permite sistemului de control şi avertizare aeriană al S.U.A.
(AWACS) să fie dislocat în Afghanistan;
- dislocarea de forţe pentru sprijinul eforturilor coaliţiei; un exemplu a fost
dislocarea Forţelor Maritime NATO în estul Mediteranei;
- exprimarea angajamentului politic şi militar;
- sprijinul practic manifestat sub forma asistenţei logistice sau a sprijinului
naţiunii gazdă, inclusiv sub forma dreptului de survol sau de folosire a aeroporturilor;
- folosirea capacităţii operaţionale de planificare sau de generare a forţelor
aparţinând NATO pentru planificarea misiunilor şi generarea forţei unei coaliţii
acţionând după principiile NATO şi ajutor în susţinerea operaţiei propriu-zise.
Cooperarea militară
Au fost multe discuţii în cadrul unor organizaţii, referitoare la opţiunile de a
contracara ameninţarea teroristă. Tema comună apărută în toate aceste discuţii a fost
aceea că numai acţiunile militare nu sunt suficiente pentru înlăturarea ameninţării
164
teroriste şi că aceste operaţii militare ar trebui să fie coordonate într-o manieră
coerentă cu iniţiativele diplomatice, economice, sociale, juridice şi informaţionale.
În cele mai multe dintre ţările membre NATO, autorităţile civile cum ar fi: poliţia,
vama, autorităţile de imigraţie, ministerele de finanţe, ministerele de afaceri interne,
serviciile de securitate şi intelligence, sunt primele agenţii implicate în lupta cu
terorismul, iar forţele militare trebuie să acţioneze în sprijinul şi în strânsă coordonare
cu toate aceste agenţii. Conceptul presupune că NATO trebuie să armonizeze toate
procedurile şi eforturile cu autorităţile civile ale statelor, în scopul de a maximiza
eficienţa luptei împotriva terorismului.
NATO conlucrează cu organizaţiile majore internaţionale cum sunt. Organizaţia
Naţiunilor Unite, O.S.C.E. şi Uniunea Europeană. În plus, NATO are câteva programe
care pot facilita şi coordonarea cu ţările din afara Alianţei. Aceste programe includ:
Parteneriatul pentru Pace, Consiliul NATO-Rusia, Comitetul NATO - Ucraina şi
Iniţiativa de Dialog Mediteranean.
Conceptul scoate în evidenţă faptul că încrederea, transparenţa şi colaborarea,
dezvoltate prin aceste seturi de relaţii, servesc ca un excelent mobil pentru coordonarea
viitoare a măsurilor de combatere a terorismului şi recomandă pe mai departe
intensificarea acestor relaţii.
Conceptia NATO de planificare a acţiunilor de combatere a terorismului
Planificarea acţiunilor de combatere a terorismului, respectă regulile şi fazele
planificării oricărei acţiuni de luptă desfăşurată de trupele Alianţei. Datorită
complexităţii acţiunilor precum şi a faptului că la operaţii participă mai multe state şi
mai multe categorii de forţe, se impune adoptarea unor procedee standard, care să fie
cunoscute şi aplicabile tuturor participanţilor. Planificarea acţiunilor trebuie să respecte
criteriile de flexibilitate şi adaptabilitate impuse de cursul acţiunilor de luptă.
Procesul de planificare a acţiunilor NATO cunoaşte următoarele faze:
1. Iniţierea;
2. Orientarea;
3. Elaborarea concepţiei operaţiei;
4. Elaborarea planului;
5. Revederea planului.
În cadrul NATO sunt cunoscute mai multe categorii de planificare:
1. Planificarea anticipată;
2. Planuri pentru o posibilă zonă de risc;
3. Planuri de apărare de bază - menite să răspundă în scurt timp şi fără avertizare
la riscuri potenţiale, în interiorul Art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord;
4. Planificarea de răspuns la criză - răspunde unei crize curente sau uneia în curs
de desfăşurare.
Faza de iniţiere începe în baza solicitării O.N.U., O.S.C.E. sau la sesizarea unui
membru al Consiliului Nord-Atlantic, în baza unei directive de iniţiere transmisă
autorităţilor militare ale NATO În baza acestei directive de iniţiere, autorităţile militare

165
întocmesc planurile iniţiale pentru operaţie care cuprind recomandări pentru
planificatori.
Directiva de iniţiere este instrumentul care coordonează şi demarează procesul de
planificare. Ea conţine evaluarea situaţiei, estimări, constrângeri şi restricţii, elemente
iniţiale ale regulilor de angajare, obiective, repere importante de timp, obiectivul final
al misiunii, sarcini pentru comandant, direcţionări politice şi militare ale eşalonului
superior, precum şi stabilirea produsului planificării.
Orientarea ca etapă a planificării începe după primirea Directivei de iniţiere şi
constă în determinarea de către comandant a ceea ce trebuie realizat pentru îndeplinirea
misiunii, produsul acestei etape fiind Directiva de planificare. Faza de orientare
cuprinde mai multe etape, şi anume:
- analiza misiunii; reprezintă un proces cognitiv care are ca obiectiv să determine
natura şi specificul problemei pe care trebuie să o rezolve comandantul şi să confirme
rezultatele ce trebuie să fie obţinute.
- misiunea; este produsul procesului de analiză a situaţiei şi trebuie să determine
precis detaliile misiunii.
- informarea asupra analizei situaţiei; reprezintă rezultatul analizei situaţiei care
este prezentat comandantului;
- directiva de planificare; este un document oficial care poate servi ca
Dispoziţiune preliminară pentru declanşarea planificării ulterioare.
În cadrul analizei misiunii, un moment esenţial îl reprezintă determinarea
punctelor decisive, adică acele etape care îndeplinite conduc la distrugerea centrului de
greutate.
Elaborarea concepţiei se desfăşoară după un algoritm bine stabilit. Are loc
analiza detaliată a situaţiei la nivelul statului major, în urma căreia sunt elaborate mai
multe cursuri de acţiune, atât pentru forţele proprii, cât şi pentru inamic. Prin metode
de comparare, teste, jocuri de război, se realizează analiza cursurilor de acţiune. După
executarea acestor activităţi se desfăşoară şedinţa de luare a deciziei în baza căreia se
materializează concepţia acţiunii care se înaintează spre aprobare eşalonului superior.
În situaţia în care de la eşalonul superior se consideră că această concepţie nu este cea
mai bună, are loc activitatea de revizuire a ei.
Deosebit de importantă este elaborarea cursului de acţiune, care trebuie să
răspunde la întrebările:
Cine participă la acţiune,
Ce trebuie facut (tipul de operaţie ce trebuie să se desfăşoare),
Când trebuie să înceapă şi să se termine acţiunea,
Unde se desfăşoară acţiunea, în ce zonă, teatru de operaţii,
De ce trebuie desfăşurată această acţiune, care este scopul său şi cum se va
desfăşura acţiunea, care este modul de desfăşurare al acesteia. Pentru validarea unui
curs de acţiune, acesta trebuie să îndeplinească mai multe criterii, şi anume:
- să fie corespunzător, adică să ducă la îndeplinirea misiunii, să fie conform
concepţiei comandantului şi să asigure obiectivul final;

166
 - să fie fezabil, adică să prevadă forţe suficiente pentre îndeplinirea misiunii;
- să fie acceptabil, adică să se înscrie în limitele constrângerilor, iar forţele să fie
folosite în mod eficient;
- să aibă exclusivitate, adică să fie diferit de celelalte cursuri de acţiune elaborate
pentru aceeaşi misiune;
- să fie precis, adică să răspundă întrebărilor prezentate mai sus.
După elaborarea cursurilor de acţiune, are loc activitatea de comparare a lor,
activitate care se bazează pe avantajele şi dezavantajele fiecărui curs de acţiune
elaborat, pe rezultatele jocului de război şi pe estimările statului major. În urma acestei
comparări a cursurilor de acţiune va fi selectat cursul optim. Are loc Şedinţa de decizie
care urmăreşte expunerea detaliilor necesare comandantului pentru luarea deciziei.
Decizia se va materializa în Concepţia operaţiei care va sta la baza Planului de
operaţii..
Următoarea fază a planificării o reprezintă Realizarea planului care se desfăşoară
în baza concepţiei acţiunii şi precizărilor comandantului, se pregăteşte planul, are loc
elaborarea acestuia, iar rezultatul acestei faze a planificării este planul acţiunii militare
cu anexele corespunzătoare.
Pentru realizarea planului se revede concepţia comandantului, se verifică
sincronizarea planului (să nu se facă planificări pe idei diferite), se identifică şi se
validează forţele prin Procesul de Generare a Forţelor, se coordonează elaborarea
planurilor, se elaborează planurile compartimentelor, se aprobă planul de operaţii şi se
desfăşoară redactarea acestuia. Rezultatul acestei faze a planificării este o familie de
planuri (pentru fiecare compartiment). După aprobare, planul este distribuit
subordonaţilor şi eşaloanelor implicate, împreună cu o scrisoare de promulgare prin
care se comunică acestora aprobarea planului.
Ultima fază a procesului de planificare a acţiunilor NATO, o reprezintă
Revederea planului. Aceasta reprezintă un proces continuu şi are loc în baza planului
aprobat şi a precizărilor comandantului. Rezultatul acestei etape îl constituie Planul
actualizat.
Concluzii:
În urma analizei situaţiei internaţionale în ceia ce priveşte acţiunile teroriste, de
către conducerea de vîrf a Republicii Moldova permanent se execută activităţi, care au
scopul de a evita unele acţiuni teroriste pe teritoriul RM.
În acest context Parlamentul RM a adoptat Legea nr.539-XV din 12 octombrie
2001 „ Cu privire la combaterea terorismului”.
Prezenta lege determină cadrul juridic şi organizatoric al activităţii de combatere
a terorismului în Republica Moldova, modul de coordonare a activităţii structurilor
specializate pentru combaterea terorismului, a acţiunilor întreprinse de autorităţile
publice centrale şi locale, de asociaţiile şi organizaţiile obşteşti, de persoanele cu
funcţii de răspundere şi de unele persoane aparte, precum şi drepturile, obligaţiile şi
garanţiile persoanelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de combatere a
terorismului.
În Lege sunt incluse aşa capitole cum sunt:
- bazele organizării activităţii de combatere a terorismului;

167
 - desfăşurarea operaţiilor antiteroriste;
- protecţia juridică şi socială a persoanelor, care participă la combaterea
terorismului;
- răspunderea pentru desfăşurarea activităţii teroriste
Cadrul juridic al activităţii de combatere a terorismului îl constituie Constituţia
Republicii Moldova, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, principiile
şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, acordurile internaţionale la
care Republica Moldova este parte, prezenta lege şi alte acte normative care
reglementează raporturile în acest domeniu.
În sensul prezentei legi, se utilizează următoarele noţiuni principale:
terorism – săvîrşirea unor explozii, incendieri sau a altor acţiuni care creează
pericol pentru viaţa oamenilor ori cauzează daune materiale considerabile, ori provoacă
alte urmări sociale grave în scopul violării securităţii publice, intimidării populaţiei sau
determinării autorităţilor publice ori a persoanelor fizice să ia anumite hotărîri, precum
şi ameninţarea cu săvîrşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri;
activitate teroristă – acţiuni care includ:
- planificarea, pregătirea, tentativa de a săvîrşi şi săvîrşirea unui act terorist;
- instigarea la un act terorist, la violenţă împotriva unor persoane fizice şi
juridice, la distrugerea obiectelor materiale în scopuri teroriste;
- constituirea unei formaţiuni armate ilegale, a unei comunităţi (organizaţii)
criminale, a unei grupe organizate în scopul săvîrşirii unui act terorist, precum şi
participarea la un astfel de act;
- înrolarea, înarmarea, instruirea şi folosirea teroriştilor;
- finanţarea unei organizaţii teroriste sau a unei grupe teroriste, precum şi
acordarea de sprijin acestora pe alte căi;
activitate teroristă internaţională – acţiuni teroriste înfăptuite:
- de un terorist, de o grupă teroristă sau de o organizaţie teroristă pe teritoriul a 2
sau mai multe state, aducînd prejudicii intereselor acestor state;
- de cetăţenii unui stat împotriva cetăţenilor altui stat sau pe teritoriul altui stat;
- în cazul în care atît teroristul, cît şi victima terorismului sînt cetăţeni ai aceluiaşi
stat sau ai unor state diferite, dar infracţiunea a fost săvîrşită în afara teritoriilor acestor
state;
infracţiuni cu caracter terorist:
- infracţiune însoţită de tentativa de a captura ilicit o aeronavă;
- infracţiune îndreptată contra siguranţei aviaţiei civile;
- infracţiune gravă constînd în atentat la viaţa, integritatea corporală sau libertatea
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv a reprezentanţilor
diplomatici;
- infracţiune avînd drept scop luarea de ostatici, răpirea sau sechestrarea ilegală a
persoanelor;

168
 - infracţiune săvîrşită cu folosirea de bombe, grenade, rachete, arme de foc
automate, de scrisori sau colete, în măsura în care această folosire prezintă pericol
pentru persoane;
- tentativă de a săvîrşi una dintre infracţiunile menţionate mai sus sau
complicitatea la acestea ori la tentativa de a le săvîrşi;
terorist – persoană implicată într-o activitate teroristă sub orice formă;
grupă teroristă – două sau mai multe persoane care s-au asociat cu scopul de a
desfăşura activitate teroristă;
organizaţie teroristă – organizaţie creată în scopul desfăşurării activităţii teroriste
sau organizaţie care admite recurgerea la terorism în activitatea sa. Organizaţia se
consideră teroristă dacă măcar una din subdiviziunile sale structurale desfăşoară
activitate teroristă;
combaterea terorismului – activitate de prevenire, depistare, curmare a activităţii
teroriste şi de atenuare a urmărilor acesteia;
operaţie antiteroristă – măsuri speciale îndreptate spre curmarea unui act terorist,
spre asigurarea securităţii persoanelor fizice, spre neutralizarea teroriştilor şi spre
atenuarea urmărilor acestuia;
zonă de desfăşurare a operaţiei antiteroriste – anumite sectoare ale unei
localităţi, un mijloc de transport, o clădire, o construcţie, o amenajare, o încăpere şi
teritoriul din preajma acestora, în ale căror perimetre se desfăşoară operaţia
antiteroristă;
capturare de ostatici – reţinerea forţată de către un terorist sau o grupă teroristă a
unor persoane în scopul constrîngerii persoanelor fizice, juridice, autorităţilor publice
de a îndeplini cerinţele lor.
Principiile fundamentale ale combaterii terorismului
Combaterea terorismului în Republica Moldova se întemeiază pe următoarele
principii:
a) legalitate;
b) prioritatea măsurilor de prevenire a terorismului;
c) inevitabilitatea pedepsei pentru săvîrşirea unui act terorist;
d) îmbinare a metodelor publice şi secrete de combatere a terorismului;
e) folosire în complex a măsurilor de profilaxie, juridice, politice şi social-
economice;
f) prioritatea protejării drepturilor persoanelor puse în pericol de un act terorist,
minimizarea pierderilor de vieţi omeneşti;
g) cedări minime în faţa teroristului;
h) dirijare unipersonală a forţelor şi mijloacelor antrenate în desfăşurarea
operaţiilor antiteroriste;
i) publicitate minimă a procedeelor tehnice, a tacticii de desfăşurare a operaţiilor
antiteroriste şi a componenţei participanţilor la aceste operaţii.
169
 Activitatea de combatere a terorismului are următoarele obiective:
a) protecţia persoanei, societăţii şi statului împotriva terorismului;
b) prevenirea, depistarea, curmarea activităţii teroriste şi atenuarea urmărilor
acesteia;
c) depistarea şi eliminarea cauzelor şi condiţiilor de desfăşurare a activităţii
teroriste.
Autorităţile care desfăşoară activitatea de combatere a terorismului
Guvernul este principala autoritate responsabilă de organizarea activităţii de
combatere a terorismului şi de asigurarea acesteia cu forţele, mijloacele şi resursele
necesare. Coordonarea activităţii autorităţilor antrenate în combaterea terorismului este
efectuată de către Consiliul Suprem de Securitate al Republicii Moldova.
Autorităţile administraţiei publice locale participă la combaterea terorismului în
limitele împuternicirilor lor, stabilite prin acte legislative şi alte acte normative.
Autorităţile care desfăşoară nemijlocit activitatea de combatere a terorismului, în
limitele împuternicirilor lor, sînt:
a) Procuratura Generală;
b) Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova;
c) Ministerul Afacerilor Interne;
d) Ministerul Apărării;
e) Departamentul Trupelor de Grăniceri;
f) Departamentul Situaţii Excepţionale;
g) Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat;
h) Departamentul Vamal;
i) Departamentul Tehnologii Informaţionale.
În cadrul acestor activităţi Ministerul Apărării asigură protecţia armamentului,
muniţiilor, substanţelor explozive, obiectelor militare şi a spaţiului aerian al ţării în caz
de desfăşurare a operaţiilor antiteroriste.
Ministerul Afacerilor Interne combate terorismul prin prevenirea, depistarea şi
curmarea infracţiunilor cu caracter terorist care urmăresc scopuri materiale.
Departamentul Trupelor de Grăniceri şi subdiviziunile sale teritoriale combat
terorismul prin curmarea tentativelor teroriştilor de a trece frontiera de stat a Republicii
Moldova.
De datoria fiecărui cetăţean al Republicii Moldova este comunicarea oricărei
informaţii aflate despre activitatea teroristă şi despre împrejurările ce ţin de aceasta
organelor de drept, informaţie ce poate contribui la prevenirea, depistarea şi curmarea
activităţii teroriste, precum şi la atenuarea urmărilor acesteia.
Militarii, colaboratorii şi specialiştii, antrenaţi în operaţia antiteroristă, din
momentul începerii acesteia, sînt subordonaţi conducătorului grupei operative.
Persoanele care participă la combaterea terorismului sînt protejate de stat.
Beneficiază de protecţie juridică şi socială:
a) militarii, colaboratorii şi specialiştii autorităţilor administraţiei publice care
participă (au participat) nemijlocit la combaterea terorismului;

170
 b) persoanele care acordă ajutor permanent sau temporar autorităţilor care
desfăşoară activitatea de combatere a terorismului în prevenirea, depistarea şi curmarea
activităţii teroriste, precum şi în atenuarea urmărilor acesteia;
c) membrii familiilor persoanelor prevăzute la lit.a) şi b) ale prezentului alineat,
în legătură cu participarea acestora la combaterea terorismului.
Protecţia juridică şi socială a persoanelor care participă la combaterea
terorismului este asigurată în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Persoanei care a participat la combaterea terorismului şi care în timpul
desfăşurării operaţiei antiteroriste a fost mutilată, în urma cărui fapt a survenit
invaliditatea ei, i se acordă, în conformitate cu legislaţia în vigoare, un ajutor unic din
contul mijloacelor bugetului de stat, în funcţie de statutul ei juridic, şi i se stabileşte
pensia respectivă.
Persoanei care a participat la combaterea terorismului şi care în timpul
desfăşurării operaţiei antiteroriste a fost rănită, însă această rană nu i-a cauzat
invaliditatea, i se acordă, în modul stabilit de legislaţia în vigoare, un ajutor unic din
contul mijloacelor bugetului de stat.
Militarilor, colaboratorilor şi specialiştilor care îşi satisfac (şi-au satisfăcut)
serviciul în structurile specializate pentru combaterea terorismului vechimea în muncă
pentru stabilirea pensiei li se calculează astfel: o zi şi jumătate pentru o zi de serviciu;
trei zile pentru o zi de serviciu în perioada participării nemijlocite la operaţiile
antiteroriste.

Capitolul 17
Pregătirea metodică
Introducere
Instuirea soldaţilor este sarcina principală a tuturor comandanţilor. În procesul
instruirii soldaţilor li se educă devotamentul faţă de Patrie, ei sînt învăţaţi să folosească
iscusit armamentul şi să aplice corect procedeele de luptă, li se insuflă voinţa, vigoarea
şi curajul pentru a putea învinge inamicul.
Soldatul trebuie format pentru a fi conştient, capabil să acţioneze cu iscusinţă,
obţinînd victoria în cele mai grele împrejurări, chiar cînd luptă izolat.
Soldatul trebuie să cunoască armamentul din înzestrare, să ştie sa-l întrebuinţeze
cu cea mai mare eficacitate, să ştie a se apropia de inamic folosindu-se derelieful
terenului şi a focului armamentului său, al vecinilor şi să exploateze la maximum focul
artileriei şi forţa de izbire a tancurilor.
În instruirea soldatului un rol deosebit îi revine sergentului – comandant de grupă,
care are sarcina principală de instruire individuală a soldaţilor. Pentru a-şi îndeplini cu
succes această sarcină, comandantul de grupă trebuie să fie conştiincios şi exigent, un
bun instructor şi educator al soldatului, exemplu personal în ceea ce priveşte
comportarea în serviciu şi în afara acestuia, să-şi educe cu maiestrie subordonaţii,
învăţîndu-i să muncească şi să trăiască conform regulamentului, să învingă cu bărbăţie
greutăţile serviciului militar.

171
 În timpul executării şedinţelor (exerciţiilor) de instrucţie, comandantul de grupă
trebuie să dea comenzi regulamentare, să facă corectările necesare, procedînd autoritar,
cu tact pedagogic şi calm, fără înjurări, fără a brusca sau a înjosi pe cel căruia i se
adresează.
17.1. Organizarea instrucţiei tactice în subunităţile militare
Instruirea militarilor se organizează în conformitate cu planurile pregătirii de luptă
a unităţilor militare. Nucleul principal de organizare a instrucţiei militare în cadrul
unităţilor militare este compania.
În cadrul companiei instrucţia se organizează şi se desfăşoară pe plutoane, iar în
plutoane pe grupe. Acest principiu de organizare a instrucţiei militare dă posibilitatea
de a ridica responsabilitatea fiecărui comandant faţă de nivelul de instruire a militarilor
din subordine.
Instruirea individuală a soldatului se face în cadrul grupei şi direct de către
comandantul de grupă.
În cadrul instruirii individuale sergentul–comandant de grupă va avea în vedere
următoarele îndrumări metodice generale:
- instrucţia trebuie să se facă avînd la bază prescripţiile regulamentare, instrucţiile
şi ordinele superioare;
- metoda principală ce trebuie folosită în instrucţie este metoda practic-
demonstrativă, prin care se înţelege mai multă execuţie pe cîmpul de instruire şi mai
puţină vorbărie;
- în timpul instrucţiei trebuie să se ţină seama de posibilităţile de însuşire a celor
care sînt instruiţi, de nivelul de pregătire pe care îl au, de condiţiile atmosferice, de
locul unde se desfăşoară instrucţia şi de asigurarea materială.
Închegarea subunităţilor militare se face treptat conform schemei ce urmează:
- instruirea individuală a soldatului → închegarea grupei → închegarea plutonului
→ închegarea companiei etc.
Închegarea plutonului şi companiei se face, de regulă, în cadrul aplicaţiilor tactice
organizate de către comandantul eşalonului superior.
17.2. Principiile, formele şi metodele de instruire a militarilor.
În procesul de instruire a militarilor sergentul-comandant de grupă trebuie să se
conducă de următoarele principii:
- să înveţe personalul din subordine ţinănd cont de cerinţele luptei moderne;
- conştiinciozitatea în procesul de instruire;
- procesul de instruire trebuie să aibă un caracter practic-demostrativ;
- cunoştinţele, priceperile şi deprinderile obţinute trebuie să fie trainice;
- procesul de instruire trebuie să aibă un caracter sistematic, consecutiv şi
complex.
În procesul de instruire se pot folosi următoarele forme de învăţămînt:
- lecţii teoretice;

172
 - lecţii practice;
- antrenamente;
- şedinţe şi aplicaţii tactice.
Pentru obţinerea rezultatelor dorite în procesul de instruire comandantul trebuie să
aleagă metoda optimă de predare sau să îmbine mai multe metode:
povestire;
- expunerea explicaţie;
prelegere;
individuală;
- conversaţia
colectivă;
- problematizarea;
- modelarea;
- demonstraţia;
- exerciţiul;
- munca individuală.
Pentru instruirea militarilor comandantul de grupă foloseşte mai mult metoda
exerciţiului practic-demostrativ. Prin exerciţiul practic-demonstrativ se subînţelege
explicaţia, demonstraţia în detalii şi în complex a unei acţiuni sau operaţiuni de către
comandant după care urmează executarea acestor mişcări de către subordonaţi în mod
conştient şi repetat pentru a se fixa sub formă de priceperi şi deprinderi, pentru a
facilita efectuarea unei activităţi şi formarea unor abilităţi necesare militarilor în luptă.
Comandantul de grupă poate să desfăşoare instruirea militarilor în cadrul unor
exerciţii tactic-pregătitoare sau exerciţii tactice.
Exerciţiul tactic-pregătitor este prima treaptă de instruire a militarilor şi de
închegare a grupei. În cadrul acestui exerciţiu se însuşeşte tehnica executării de către
militari a unor acţiuni sau procedee în diferite forme de luptă. Fiecare procedeu sau
acţiune se execută mai întîi în detalii şi într-un ritm mai lent, după aceea se trece la
executarea în ansamblu.
Exerciţiile tactice se efectuează în teren, avînd în dotare armamentul şi tehnica de
luptă pe parcursul cărora militarii obţin deprinderi practice în diferite forme de luptă în
cadrul grupei, plutonului.
Pentru învăţarea unei mişcări (acţiuni), comandantul de grupă va proceda, de
regulă, astfel:
- anunţă mişcarea (acţiunea) ce se predă;
- motivează scopul, pe scurt, pentru care se învaţă mişcarea;
- execută modelul mişcării (acţiunii), însoţită de explicaţiile necesare;
- execută mişcarea în detalii, explicînd fiecare detalii;
- mai întîi soldaţii execută mişcarea fără comandă, apoi la comanda superiorului,
corectînd greşelile comise de fiecare soldat.
Pe parcursul instruirii comandantul de grupă nu va trece la predarea unor mişcări
(acţiuni) noi, pînă nu vor fi însuşite corect cele predate anterior. Nu se va cere
173
executarea rapidă de la primele exersări, aceasta se va obţine progresiv (treptat), pe
masură ce mişcările se repetă.
Corectitudinea şi rapiditatea executării mişcărilor depind în cea mai mare măsură
de comenzile instructorului. Comanda trebuie pronunţată corect şi autoritar cu pauze
între comanda preventivă şi de executare.
17.3. Succesiunea de lucru a comandantului de grupă privind organizarea şi
desfăşurarea exerciţiului tactic-pregătitor la tema: „Procedeele de deplasare a
militarilor pe cîmpul de luptă. Îndeplinirea normativelor tactice”
La instrucţia tactică, comandantul de grupă organizează şi desfăşoară exerciţii
tactice pregătitoare cu soldatul şi cu grupa, sub directa supraveghere şi îndrumare a
comandantului de pluton. Ca urmare el trebuie să cunoască bine modul de organizare a
oricărui exerciţiu tactic-pregătitor cu soldatul şi cu grupa, în strictă conformitate cu
cerinţele regulamentare şi să folosească chibzuit baza materială.
Pe baza formării unor deprinderi trainice metodice în predarea instrucţiei tactice,
comandanţii de grupă trebuie să fie capabili a lucra cît mai mult independent, să ştie să
conceapă şi să organizeze singuri exerciţiile tactice- pregătitoare simple, să ia hotărîrea
în rolul comandantului de grupă, să ştie a susţine, pe baza prevederilor regulamentare,
măsurile luate. Din aceste considerente ei sînt obligaţi să cunoască bine regulamentele,
să-şi dezvolte permanent judecata şi să-şi îmbunătăţească metodele de organizare şi de
conducere a acţiunii grupei în luptă.
Organizarea unui exerciţiu tactic pregătitor cu soldaţii cuprinde:
- cu două-trei zile înainte de desfăşurarea exerciţiului comandantul de pluton
anunţă tema, scopul şi problemele de învăţat; fiecare comandant de grupă studiază
personal şi dă indicaţii militarilor din subordine să înveţe prevederile regulamentului
de luptă;
- amenajarea genistică a terenului în care urmează a se desfăşura exerciţiul;
- asigurarea mijloacelor materiale necesare;
- determinarea şi instructajul militarilor care marchează acţiunile inamicului.
O mare importanţă pentru obţinerea unor rezultate bune la instrucţia tactică a
soldatului şi a grupei are alegerea şi amenajarea terenului pentru executarea materială
multilaterală, care să permită acţionarea în condiţii cît mai apropiate de realitatea
luptei. La alegerea terenului se va avea în vedere ca acesta să corespundă scopului
exerciţiului şi să asigure însuşirea problemelor de învăţat propuse.
De asemenea, în organizarea exerciţiilor tactice pregătitoare o atenţie deosebită se
acordă marcării acţiunii inamicului. Acesta trebuie să fie reprezentat şi să acţioneze cît
mai iscusit, pentru ca fiecare militar să înveţe a folosi cu pricepere mijloacele de luptă
şi avantajele terenului, ţinînd seama de situaţia şi acţiunile inamicului. Marcarea
acţiunilor inamicului cît mai aproape de realitate formează la soldaţi deprinderea de a-l
descoperi repede, de a raporta neîntîrziat despre existenţa lui şi de a-l nimici din
proprie iniţiativă sau la comandă.
După însuşirea prevederilor regulamentare referitoare la conţinutul tematic al
exerciţiului, amenajarea genistică a terenului şi luarea măsurilor pentru asigurarea
materială, comandantul de grupă întocmeşte planul-conspect pentru desfăşurarea
exerciţiului tactic pregătitor şi-l prezintă comandantului de pluton pentru aprobare.

174
 Plan-conspectul se întocmeşte astfel, încît, ca să asigure consecutivitatea
desfăşurării exerciţiului şi să servească comandantului de grupă drept un reper în
timpul instrucţiei.
Fiecare exerciţiu tactic pregătitor este compus din trei părţi:
I – partea organizatorică;
II – partea principală;
III – partea de încheiere.
În partea organizatorică se verifică prezenţa, ţinuta, gradul de pregătire a
subalternilor pentru exerciţiu, nivelul de cunoaştere a prevederilor regulamentare la
tema exerciţiului şi a regulilor de securitate. De asemenea, se anunţă tema, scopurile,
problemele şi ordinea de desfăşurare a exerciţiului.
Partea principală include desfăşurarea problemelor de învăţat, îndeplinirea şi
învăţarea mişcărilor, acţiunilor şi exerciţiilor, normativelor, consolidarea cunoştinţelor,
priceperilor şi deprinderilor, verificarea nivelului de însuşire a materialului predat la
fiecare problemă în parte.
Partea de încheiere include bilanţul lecţiei, misiunea pentru munca îndeplinită, se
anunţă tema şi locul de desfăşurare a următorului exerciţiu.
Partea organizatorică şi de încheiere se planifică cu o durată de pînă la 10% din
timpul prevăzut pentru exerciţiu.
17.4. Procedeele de deplasare a militarilor pe cîmpul de luptă.
Îndeplinirea normativelor tactice.
1 2 3 4
I. Partea organizatorică Adună grupa şi dispune Execută cu repeziciune
– 10 min. militarii cu faţa spre comanda comandantului
direcţia de acţiune; de grupă „Adunarea”.
verifică prezenţa, ţinuta şi
gradul de pregătire a
milita-rilor. Anunţă tema,
scopul şi probleme de
învăţat.

II. Partea principală Anunţă problema de

– 140 min.
1. Mersul pe cîmpul de
luptă în profil şi aplecat:
- în pas viu;
- în pas alergător;
- fuga.
învăţat. Ascultă atent şi reţin
Demonstrează practic- fiecare mişcare pentru a le
model cum trebuie repeta.
executate diferite mişcări
însoţite de explicaţiile
necesare:
- mersul în pas viu în
profil;
- mersul în pas viu aplecat;
- mersul în pas alergător în
profil;
- mersul în pas alergător
aplecat;
- fuga în profil;
- fuga aplecat.
După demonstrarea şi
exeplicarea fiecărei Militarii numiţi pentru
mişcări trece la învăţarea executarea mişcării trec la
mişcării de către soldaţi. acţiune fără întîrziere la
Învăţarea mişcării de către comanda primită.
soldaţi se face pe grupuri

175
 din 2–3 soldaţi.
După ce mişcarea a fost
însuşită de către toţi
soldaţii din grupă, adună La comanda „Adunarea”
grupa în linie într-un rînd, fiecare soldat îşi ocupă
verifică armamentul, locul în formaţie, îşi
muniţia şi analizează pe aranjează ţinuta şi
scurt cum au acţionat armamentul şi ascultă atent
soldaţii menţionînd părţile comenzile următoare.
pozitive şi eşecurile
trecute
În continuare trece la
următoarea problemă de
învăţat pe care o
desfăşoară în aceeaşi
ordine.

2. _ _ _ _ _ _ _ _ _ Adună grupa în linie într- __________ __________

3. _ _ _ _ _ _ _ _ _ un rînd. Face bilanţul _________ _________
exerciţiului.

III. Partea de încheiere Ordonează pentru __________

– 10 min. pregătirea independentă. _________
Anunţă tema şi locul
următorului exerciţiu.

Comandantul gr. 2 I.Mo.

Sergrent I. Suruceanu

176
A N E X E

177
 Anexa Nr. 1

DISPOZITIVUL DE LUPTĂ
AL PLUTONULUI INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN APĂRARE

100-200 m

a) Într-o linie (o variantă) b) În două linii (o variantă)

1
2

3
3

c) Eşalonat dreapta (o variantă) d) Eşalonat stînga (o variantă)

178
 Anexa Nr. 2
FIŞA DE FOC A GRUPEI DE INFANTERIE MOTORIZATĂ
(o variantă)

Comandantul Gr. 2 I.Mo: sergent ___ A. Racu

(gradul militar, semnatura)

„ ____” _____________ anul 200__

179
 Anexa Nr 3
SCHEMA PUNCTULUI DE SPRIJIN
A PLUTONULUI DE INFANTERIE MOTORIZATĂ
(o variantă)

N Schema punctului de sprijin a pl. 3 i.mo.

Comandantul pl. 3 imo:________________

(gradul militar, semnatura)

„ ”___________ anul 200__ 2

1 3
180
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN SIGURANŢA DE LUPTĂ ÎN APĂRARE
(o variantă)

PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN LUPTA DE APĂRARE ÎN LOCALITATE

(o variantă)

181
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN LUPTA DE APĂRARE ÎN PĂDURE
(o variantă)

182
 A
DISPOZITIVUL DE LUPTĂ
AL PLUTONULUI INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN OFENSIVĂ

p. 100 m

p. 300 m
p. 50 m

p. 50 m
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN LUPTA DE OFENSIVĂ
DIN CONTACT NEMIJLOCIT CU INAMICUL
(apărarea inamicului pregătită în grabă - o variantă)

p. 50 m
a) Pe maşini de luptă (o variantă) b) Pe jos (o variantă)

183
 PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN LUPTA DE OFENSIVĂ DIN MIŞCARE
(o variantă)

p. 600 m

2 – 3 km

184
 Anex
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN LUPTA DE OFENSIVĂ ÎN LOCALITATE
(o variantă)

PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN LUPTA DE OFENSIVĂ ÎN PĂDURE

(o variantă)

185
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ LA MARŞ
(o variantă)

Dispozitivul de marş al Pl. 2 I Mo.

25-50 m

186
 RAIOANELE, PUNCTELE ALINIAMENTELE FIXATE LA MARŞ

Punct de
Punct de
coordonare Nr. 2
coordonare Nr.
Punct de
coordonare Nr. 3

Punct de Haltă m
coordonare Nr. 4 1 oră (d
Haltă mare pînă la 2-3 ore de mar
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN SIGURANŢA MARŞULUI
(în a doua jumătate
(odevariantă)
Odihna zi (noape) a etapei de marş)
La sfîrşitul etapei de
marş

Odihna de 24 ore
(după 2-3 etape de marş)

Raionul nou de
dispunere
(final)

Distanţa
vizibilă
(1500 m) 25-50 m

187
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ ÎN STAŢIONARE
(o variantă)

S=

188
 Anexa Nr. 16
PLUTONUL INFANTERIE MOTORIZATĂ
ÎN SIGURANŢA STAŢIONĂRII
(o variantă)

Schema fîşiei de pază a pl 2 i. mo

N

Pînă la 2 km

R – 4 turn
S 1200m

R – 3 p. geod.
1000m

R – 2 casă
650m

R – 1 pod
300m

2
3 – 5 km

...
. Comandantul pl. 2 imo:________________
(gradul militar, semnatura)

.
„ ”___________ anul 200__
189
 Anexa Nr. 17
GRUPA INFANTERIE MOTORIZATĂ
ÎN SIGURANŢA STAŢIONĂRII
(o variantă)

R-3 p. geod
S 1000m R-2 stîlp
800m
Pd. VERDE Pd. MARE

R-1 pietre
400m

190
Introducere..............................................................……..........2
Capitolul 1
Actele legislative şi normative în domeniu apărării.
Forţele Armate ale RM...............................................................6
Capitolul 2
Bazele luptei moderne de arme întrunite..............................…20
Capitolul 3
Organizarea şi înzestrarea grupei (plutonului)
de infanterie. Posibilităţile de luptă..........................................35
Capitolul 4
Conducerea subunităţilor în luptă............................................39
Capitolul 5
Bazele apărăriii subunităţilor de infanterie ………………….50
Capitolul 6
Bazele ofensivei subunităţilor de infanterie 64
Capitolul 7
Marşul şi siguranţa marşului ………………………………....79
Capitolul 8
Staţionarea şi siguranţa staţionării …………………………...86
Capitolul 9
Acţiunile de luptă ale soldatului-infanterist ……………….. 97
Capitolul 10
Lupta antiblindate (antitanc) ………………………………....117
Capitolul 11
Grupa (plutonul) în apărare…………………………………..122
Capitolul 12
Grupa (plutonul) în ofensivă………………………………….133
Capitolul 13
Grupa (plutonul) la marş şi în siguranţa marşului…..……...141
Capitolul 14
Grupa (plutonul) în staţionare şi siguranţa staţionării……...156
Capitolul 15
Operaţiile militare altele decât războiul .................................161
Capitolul 16
Operraţii antiterorism ……………………………………….170
Capitolul 17
Pregătirea metodică……………………………………………152

191