Anexa nr.

2
la directiva şefului Marelui Stat Major al AN,
comandant al AN nr. D-13 din 02 noiembrie 2018

REPUBLICA MOLDOVA
MARELE STAT MAJOR AL ARMATEI NAŢIONALE
J7 DIRECŢIE INSTRUIRE ÎNTRUNITĂ ŞI DOCTRINE

Pentru uz de serviciu

MANUALUL INSTRUCŢIEI INDIVIDUALE INIŢIALE

Versiunea 1.0

CHIŞINĂU
2018
1
 CUVÂNTUL INTRODUCTIV

Prezentul material didactic este destinat comandanţilor de toate nivelele (grupă,

pluton, companie) pentru desfăşurarea cu succes a instruirii militarilor în termen în
procesul instruirii iniţiale.
În „Manualul instrucţiei individuale iniţiale” sunt expuse principiile de bază
privind pregătirea şi ducerea luptei de către individ, accentul fiind pus pe pregătirea
individuală şi psihologică a militarilor şi comandanţilor, implementării cunoştinţelor şi
deprinderilor ferme la organizarea şedinţelor la pregătirea de luptă.
Conţinutul prevederilor din prezentul material să fie aplicate în activitatea
comandanţilor şi trupelor în mod creativ.
Materialul didactic a fost elaborată de către grupul de lucru al Marelui Stat Major al
Armatei Naţionale.

2
 PREGĂTIREA TACTICĂ

Tema 1: Acţiunile efectivului în cazul ridicării unităţii (subunităţii) prin treptele

capacităţii de luptă. (4 ore)
Şedinţa 1: Executarea de către efectiv a obligaţiunilor în cazul ridicării unităţii
(subunităţii) prin treptele capacităţii de luptă.

Şedinţele se vor executa în conformitate cu „Planul ridicării graduale capacităţii de

luptă a ………….. (unitatea militară)”.

Tema 2: Abilităţi de bază individuale.

Şedinţa 1: Pregătirea, întreţinerea şi îngrijirea echipamentului individual.
Pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, luptătorul va fi echipat cu ţinuta din
dotare corespunzătoare anotimpului, de iarna sau de vara.
Rolul ţinutei în luptă este acela de a proteja luptătorul faţă de condiţiile de timp şi
anotimp şi de a-l adecva la mediul înconjurător.
În acelaşi timp, modul de confecţionare a echipamentului precum şi accesoriile
acestuia, permit luptătorului o anumită lejeritate în mişcare precum şi o repartiţie
echilibrată a materialelor (accesoriilor) necesare desfăşurării acţiunilor în câmpul tactic.
În funcţie de condiţiile concrete de pe câmpul de luptă şi de misiunea primită, ţinuta
soldatului se completează cu plase de mascare individuale, complete de mascare de culoare
albă (pe timp de iarnă) ochelari de protecţie, antifoane, mănuşi de protecţie etc.
Armamentul, materialele şi alte accesorii necesare militarului (luptătorului) în luptă
sunt repartizate potrivit funcţiei pe care acesta o ocupă în cadrul subunităţii, precum şi în
funcţie de specificul armei (specialităţii militare).
Indiferent însă, de arma sau specialitatea militară din care face parte, fiecare luptător,
va fi echipat astfel:
- ţinuta conform anotimpului;
- armamentul din dotare;
- casca;
- costumul de mascare individual (în funcţie de anotimp şi mediul în care se duc
acţiunile de luptă);
- vesta antiglonţ;
- baioneta-pumnal, cu teaca (pentru luptătorii cu pistol mitralieră şi puşca
semiautomată cu lunetă);
- lopata mică cu port;
- geanta port încărcătoare pentru pistol mitralieră, puşca mitralieră, puşca
semiautomată cu lunetă;
- echipamente de decontaminare individuală;
- echipamente de protecţie individuală N.B.C.;
- bidonaş pentru apă;
3
 - sac de merinde, acesta conţinând în interior: gamela, lingura, furculiţa, cuţit, hrană
rece (când se prevede), parte din muniţie, grenade de mână, foaia de cort (prinsă pe capacul
sacului de merinde);
- raniţa, în care fiecare luptător trebuie sa aibă: lenjerie de schimb, ustensile şi
materiale de igienă personală de întreţinere a ţinutei şi încălţămintei, pe raniţă se poate
purta scurta (prinsă), atunci când aceasta nu este îmbrăcată.

Exemplu al unui militar echipat cu echipament individual

4
 Raniţa de spate

Notă: Instruiţilor li se explică (demonstrează) modul de completare şi aranjare a

echipamentului individual (instruiţii repetă procedurile demonstrate de către instructor). La
şedinţe este recomandat să fie prezent şi un ajutor al instructorului care desfăşoară şedinţa,
pentru a lua la control acţiunile efectivului şi dacă este necesar corectarea acestora.

Şedinţa 2: Mascarea individuală şi a echipamentului pe câmpul de luptă.

Mascarea este una dintre sarcinile principale a acţiunilor de luptă. Măsurile de
mascare se efectuează pentru ascunderea trupelor şi obiectivelor, asigurarea acţiunilor
demonstrative, amenajarea şi întreţinerea raioanelor şi obiectivelor false în scopul inducerii
inamicului în eroare în privinţa dispunerii şi acţiunilor reale ale propriilor trupe. Măsurile
de mascare trebuie realizate activ, convingător, permanent şi în mod variat.
Activismul mascări constă în tendinţa perseverentă de a ascunde dispunerea
adevărată şi acţiunile propriilor trupe, a dezorienta inamicul şi a provoca din partea lui
acţiuni convenabile trupelor proprii. Măsurile de mascare trebuie realizate permanent la
toate etapele acţiunilor de luptă, ziua şi noaptea, pe orice anotimp, iar procedeele de
mascare trebuie să se deosebească prin diversitate şi naturaleţe.
Măsurile de mascare includ vopsirea de mascare, întrebuinţarea măştilor artificiale,
darea formelor de mascare lucrărilor de fortificaţie, tratarea de mascare a terenului,
utilizarea vegetaţiei, întrebuinţarea machetelor şi lucrărilor false, precum şi a mijloacelor
de fumizare, de mascare a luminilor, de mascare prin sunete şi mascare de radiolocaţie.
În primul rând, se utilizează pe larg proprietăţile de mascare ale terenului, adică
existenţa măştilor naturale – pădurilor, tufişurilor, caracterului accidentat al terenului,
localităţilor şi a diferitelor obiecte din teren.

5
 Condiţia necesară a mascării este respectarea disciplinei de mascare, păstrarea
secretului militar şi executarea în ascuns a lucrărilor. Disciplina de mascare constă în aceea
ca să nu se atragă atenţia inamicului la obiectivele mascate. Pentru aceasta se limitează
mişcarea oamenilor, tehnicii mijloacelor de transport pe sectoarele observate de inamic; nu
se admite aglomerarea de personal şi tehnică la punctele de trecere, punctele de conducere
etc.; se interzice tăierea totală a vegetaţiei, precum şi călcarea ierbii şi formarea cărărilor în
raioanele de dispunere a obiectelor de mascat. În afară de aceasta, trebuie respectate cu
stricteţe regulile de mascare a luminilor şi sunetelor; executarea cu mascarea minuţioasă a
lucrărilor executate şi materialelor de construcţie; organizarea pregătirii materialelor de
construcţie numai în locurile special destinate şi alte măsuri.
Mijloacele de mascare din dotare
Din mijloacele de mascare din dotare fac parte:
- mijloacele de mascare individuală;
- completurile de mascare;
- reflectoarele poliedrice;
- mijloacele de mascare a luminilor şi de mascare prin fum.
Mijloacele de mascare individuală sunt destinate pentru mascarea, în primul
rând, a cercetaşilor, lunetiştilor, transmisioniştilor, pionierilor-mineri, observatorilor. Din
aceste mijloace fac parte salopetele şi costumele de mascare.
Salopeta de mascare se compune din pantaloni, scurtă şi capişon.

O variantă
Faţa se ascunde sub o mască. Combinezonul poate avea colorare pe faţă şi pe dos
sau numai pe faţă. În cazul colorării duble el se foloseşte pe fondul verdeţii şi nisipului, în
celălalt caz – numai pe fondul verdeţii sau numai pe fondul nisipului.
Combinezonul are aplicaţii pentru prinderea materialelor de mascare aflate la
îndemână.

6
 Costumul de mascare se compune din scurtă, pantaloni şi mănuşi cusute din
ţesătură de bumbac albă. El se foloseşte în condiţii de iarnă. Completul are o panglică albă
pentru mascarea armei individuale.

O variantă

Totodată, mişcarea atrage atenţia şi în cazul acesta întunericul nu împiedică

observarea. În cazul dat, ochiul liber poate observa mişcarea.
Deci, este necesar de reţinut următoarele pe timpul deplasării:
- deplasarea la minimum;
- deplasarea să se efectueze încet şi lin, dacă situaţia impune;
- folosirea materialelor naturale sau artificiale pentru camuflarea individuală şi a
echipamentului din dotare;
- folosirea umbrelor pe timp de zi în timpul deplasării dacă este posibil.
Reflectarea luminii. Este necesar de acoperit sau în genere de eliminat următoarele
obiecte care reflectează lumina:
- oglinda;
- ochelari de soare;
- ceas de mână cu obiecte reflectoare;
- echipament din plastic;
- ochelari de protecţie necamuflaţi deasupra căştii;
De asemenea, fumatul şi aprinderea ţigărilor cu brichetă sau chibrituri este interzis
(pe timp de noapte în deosebi).

Camuflarea personală şi a echipamentului:

- pe timp de vară – culoarea nisipului şi verde deschis (pentru deşert);
- pe timp de iarnă – culoarea albă şi surie;
- pe timp de vară – culoarea vegetaţiei din zonă în care se duc acţiuni de luptă.

7
 Camuflarea căştii (o variantă)
NOTĂ: De atras o atenţie deosebită în timpul instruirii la anotimpul (vara, iarna)
încorporării a tinerilor soldaţi.

Şedinţa 3: Igiena personală în câmpul tactic.

8
 Prima cerinţă pentru construcţia unor zone de locuit o constituie asigurarea
securităţii forţelor. Trebuie luate măsuri suficiente de securitate pentru a proteja forţele
pentru a-şi pregăti misiunile pe care trebuie să le îndeplinească ulterior.

Construcţiile necesare într-o zonă de locuit:

- construcţii suficiente sau corturi pentru adăpostul tuturor trupelor;
- facilităţi pentru igiena personală;
- construcţii pentru efectivului de conducere;
- construcţii de dispensare medicale;
- depozite pentru apă;
- depozit pentru hrană proaspătă şi conservată, inclusiv preparare şi distribuire;
- depozite pentru provizii , inclusiv provizii medicale;
- locuri pentru reparare şi întreţinere echipament;
- depozite pentru păstrare muniţii;
9
- locuri amenajate pentru servirea mesei;
- asigurarea securităţii perimetrelor;
- turnuri de control (posturi de observare);
- locuri amenajate pentru recreere;
- locuri amenajate pentru săli de clase şi locuri pentru instructaje;
- poziţii de apărare.

Cortul de odihnă va fi plasat să aibă acoperire faţă de tragerea

directă cu armament. Uşa va fi aşezată opus faţă de direcţia
vântului. Va fi plasat la distanţă de siguranţă faţă de muniţie şi
combustibil şi la suficientă distanţă faţă de toaletă şi gunoi. Din
cauza pericolului incendiilor trebuie lăsată distanţă între corturi.
Şanţuri de scurgere de 15-30 cm trebuie săpate împrejurul
cortului pentru a reduce infiltrarea apei în cort în timpul
sezonului ploios.

10
 În condiţii de campanie militarii au o susceptibilitate mărită faţă de boli, datorită
desfăşurării acţiunilor medii diferite, situaţia tactică impunând prezenţa în locuri în care în
mod normal le-ar evita - zone mlăştinoase sau excesiv de uscate, terenuri contaminate
chimic, populate de diferite insecte, expuse vânturilor puternice şi precipitaţiilor
abundente, terenuri aride, accidentate natural, expuse unor temperaturi extreme.
Organismul uman are multiple capacităţi de a se proteja împotriva îmbolnăvirilor şi
a extremelor climatice, dar acestea sunt dependente de nivelul de bunăstare fizică generală.
Atunci când aceste capacităţi sunt depăşite apare sensibilizarea faţă de boli şi stres.
Relaţia directă între sănătatea militarului şi îndeplinirea cu succes a misiunii a
devenit axiomatică. Dacă comandanţii de diferite nivele ignoră măsurile medico-sanitare
de prevenire, degradarea stării de sănătate poate să se producă mai rapid într-un interval
mai scurt de timp. Aplicarea consecventă a măsurilor profilactice sporeşte capacitatea
combativă şi dă ascendentul moral a reuşitei.
Obiectivul instrucţiei sanitare este reducerea numărului de îmbolnăviri şi diminuarea
unor consecinţe ale acţiunii nocive a factorilor extremi asupra organismului.
Instrucţia sanitară trebuie să se desfăşoare în condiţiile concrete ale câmpului de
luptă şi trebuie repetată până la atingerea eficienţei sale maxime.
Igiena individuală deficitară se poate materializa în leziuni relativ simple; eroziuni,
hiperhidroză plantară, dar şi în tulburări ale echilibrului hidro electrolitic şi ale
termoreglării. Apariţia acestor evenimente semnalează ajustarea incorectă a
echipamentului, care fiind prea larg sau prea strimt determină tulburări ale circulaţiei
sângelui şi a ventilaţiei necesare în diferitele segmente ale organismului. Purtarea unor
ciorapi umezi sau uzaţi afectează picioarele, pregătind terenul pentru eventuale recidive ale
unor infecţii fungile anterioare sau pentru complicaţii infecţioase locale şi generale.
Purtarea unor haine din materiale sintetice sau din mătase este contraindicată, având în
vedere că doar ţesăturile de bumbac sunt bune absorbante şi permit uscarea pielii.
Echipamentul murdar sau purtat un interval mai prelungit de timp, nespălat, sunt gazde
ospitaliere pentru paraziţi. Devine implicită necesitatea ca starea echipamentului şi a
încălţămintei să fie cât mai strict supravegheată, luându-se măsura schimbării sau reparării
urgente în cazurile care o impun.
Igiena picioarelor prin spălare zilnică, reprezintă cea mai sigură metodă profilactică.
La cei cu infecţii fungile în trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, se va utiliza pudra de
talc pentru a menţine tegumentele cât mai uscate.
Odată apărute eroziunile impun scoaterea din formaţie a militarului, aplicarea
pansamentului local după o sterilizare prealabilă a leziunii şi, eventualul transport cu un
vehicul. Fără aceste măsuri simple, eroziunile se pot agrava prin complicaţii infecţioase şi
se prelungeşte timpul necesar vindecării. Consecinţele sunt diminuarea capacităţii de luptă
şi necesitatea destinării unor autovehicule pentru transportul celor afectaţi.
Un alt factor important în protecţia individuală a militarului este utilizarea apei atât
pentru igiena individuală, cât şi pentru alimentaţie. Apa trebuie folosită constant şi în
cantităţi adecvate climatului exterior. Ea trebuie să provină din surse verificate chimic şi
11
bacteriologic şi consumul ei nu trebuie restrâns din cauza disconfortului produs de urinatul
în condiţii precare de igienă. Consumul apei trebuie făcut în cantităţi mici, în mod repetat,
iar temperatura apei trebuie să fie medie, deoarece apa rece nu este absorbită rapid prin
tubul digestiv. Senzaţia de sete este un bun indicator al deshidratării organismului şi, prin
urmare, consumul apei trebuie să fie continuu. Dacă culoarea urinei emise este galben
închis, acesta este un semn al unui aport de lichid insuficient.
Ritmul de veghe şi odihnă ideal implică 6-9 ore de somn zilnic. Odihna este mai utilă
înainte de pornirea într-o misiune. Este important să se evite somnul pe timpul
transportului cu vehicule. Privarea temporară de somn nu afectează permanent starea fizică
şi mentală a combatantului. Efectele acestei privări pot fi contracarate prin mişcări fizice
uşoare pe loc, jocuri mintale simple. Eventualele coşmaruri din cursul somnului sunt o
modalitate de obişnuire a creierului cu experienţele noi, specifice luptei. Introspecţia în
zona evenimentelor stresante nu este de dorit.
Experienţele noi trebuie trăite în interiorul unui grup de prieteni care este capabil să
acorde sprijin moral celui mai stresat. Se vor minimaliza efectele unor evenimente
neplăcute sau cu posibile consecinţe cu risc vital asupra combatantului.

Şedinţa 4: Pregătirea locului de odihnă în câmpul tactic.

Adăpostul sau refugiul sunt locuri care, oferă luptătorului posibilităţi bune de
protecţie atât împotriva frigului, ploii, zăpezii, soarelui, cât şi pentru mascarea lui
împotriva celor care-l urmăresc.
Adăpostul este locul de protecţie improvizat de luptător (cortul, coliba, etc.).
Refugiul este un loc de protecţie natural găsit de luptător şi care presupune un efort
mic pentru amenajare (peşteră, scobitura în stâncă sau în mal, viroaga, râpa etc.).
Materialele necesare pentru amenajarea unui adăpost improvizat sunt:
- foaia de cort, pătura, sfoara, pari, ţăruşi, paie, iarba, frunze, stuf, fân, rogoz, cetina
de brad şi alte materiale pe care luptătorul le poate acumula din zonă.
Locul în care se amenajează adăpostul trebuie căutat cu cel puţin 2 ore înainte de
apusul soarelui şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie în apropierea unei surse de apă, împrejurimile să ofere surse de hrănire şi
combustibil, iar terenul să fie uscat şi ferit de pericolul avalanşelor sau al rostogolirilor de
zăpada şi stânci;
- să nu fie în păduri dense şi umede, unde nu pătrund razele solare sau în locuri
mlăştinoase, cu ţânţari;
- să nu fie sub copaci sau crengi putrede, care pot distruge adăpostirea sau pot răni
luptătorul;
- să permită o buna observare circulara şi să aibă căi de acces ascunse, spre
adăpostire;
- să fie ferit de vânt şi de zăpadă viscolită;
- să fie cât mai departe de locurile frecventate de inamic si de populaţia civila.

12
 Pentru a ilustra varietatea de adăpostiri improvizate în condiţii diferite de teren şi
anotimp, luptătorul trebuie să cunoască metodele amenajării acestora.

Luaţi în considerare un obiect solid de care sa sprijiniţi adăpostul improvizat. Pentru asta ai
nevoie de un copac, o piatră. Aşezaţi ramurile de-a lungul ei în grosime şi răsfiraţi ramurile mai
mici şi tufişurile deasupra pentru a asigura o izolare suficientă. Cu cât este mai mic adăpostul, cu
atât te va izola mai bine. Acest tip de adăpost găzduieşte foarte bine insectele.

Construiţi un adăpost  din ramuri  (se lucrează cel mai bine cu bambus) şi frânghie. Din
ramuri faceţi o forma unghiulara. Folosiţi cât mai multe ramuri  pentru a asigura stabilitatea şi
protecţia împotriva vântului şi a frigului.

Cortul este o adăpostire simplă şi uşor de realizat dacă se dispune de foi de cort,
paraşute sau alte materiale textile.
După destinaţie şi formă, corturile pot fi clasificate astfel:
- cortul cu trei colţuri pentru o persoană;
- cortul cu patru colţuri pentru mai multe persoane;
- cortul de formă conică pentru mai multe persoane;

13
 - cortul improvizat din trunchi de copaci tineri legaţi între ei şi acoperiţi cu material
impermeabil.
Cortul cu trei colţuri, pentru o persoană se construieşte astfel: dintr-o prelată sau
voalură de paraşută se taie mărimea necesară pentru acoperirea cortului, plus o bucată care
să servească drept perdea pentru acoperirea intrării în cort. Pe timp răcoros se poate face
focul în faţa cortului, astfel încât căldura să poată pătrunde în interior. Prelata sau voalura
paraşutei poate fi folosită şi pentru amenajarea culcuşului. La construirea cortului se va
avea în vedere că intrarea să nu fie orientată spre direcţia din care bate vântul.
Cortul cu patru colţuri, pentru mai multe persoane se construieşte, în principiu,
după regulile arătate pentru cortul în trei colţuri. Când se dispune de cele necesare, acest
tip de cort se construieşte din foile de cort existente în înzestrarea supravieţuitorilor.
Cortul de formă conică, pentru mai multe persoane poate fi confecţionat din
voalura paraşutei sau din alte materiale textile. În interiorul acestuia se poate face focul, cu
condiţia că în partea superioară, cortul să fie prevăzut cu un orificiu pentru ieşirea fumului.
Pentru construirea cortului se poate proceda astfel: se taie suspantele paraşutei la o
depărtare de 60 cm de partea de jos a voalurii paraşutei; în una din laturile voalurii
paraşutei se creează un orificiu pentru ieşirea fumului. Construirea cortului va începe prin
legarea împreună a stâlpilor la partea superioară şi apoi prin fixarea lor pe sol, sub formă
circulară. Lungimea stâlpilor de susţinere va fi în funcţie de mărimea voalurii paraşutei.
Depărtarea lor pe sol (sub forma circulara) va depinde, de asemenea, de mărimea
materialului cu care se acoperă cortul şi de numărul persoanelor care se vor adăposti.
Pentru a uşura manevrarea voalurii paraşutei pe timpul construirii cortului, unul
dintre panourile acesteia va fi tăiat de la bază până la vârf. Această tăietura va constitui şi
uşa de intrare în cort. În interiorul cortului se amenajează culcuşul, din ramuri de brad sau
frunze uscate, lăsând loc şi pentru vatra focului (daca este cazul).
Cortul improvizat din trunchiuri de copaci tineri legaţi între ei şi acoperiţi cu
material impermeabil poate fi construit într-un timp scurt, dacă se găsesc copaci mici şi
tineri în locul de staţionare şi dacă se dispune de material impermeabil. După alegerea
locului pentru cort se curăţă ramurile copacilor, se îndoaie vârfurile unul spre celalalt şi se
leagă cu sfoara (sârmă), doi câte doi, sub formă de boltă. Peste scheletul rezultat se aşează
materialul impermeabil avut la dispoziţie.

14
 Necesită minimum de timp şi unelte pentru a-l amenaja. Aveţi nevoie de o foaie de cort, 2-3
metri de sfoară, 3 ţăruşi de aproximativ 30 de cm lungime, şi de două trunchiuri pentru sprijin.
Înainte de a selecta trunchiurile, verificaţi direcţia vântului, astfel încât foaia de cort să se opună
acestuia.
Observaţie: procentul de pierdere a căldurii prin sol este de aproximativ 80%.

Acest tip de adăpost protejează din două direcţii. Are însă mai puţin spaţiu utilizabil şi
diminuează capacitatea de observare. Pentru amenajare, aveţi nevoie de o foaie de cort, doua sfori
de 1,5-2,5 metri, şase ţăruşi de aproximativ 30 cm şi două trunchiuri la aproximativ 2-3 metri
distanţă.

Adăpost pe platformă suspendată Climat tropical / umed necesită adăposturi închise şi

suspendate pentru protecţia împotriva umezelii şi insectelor.

Şedinţa 5: Determinarea distanţei.

Determinarea distanţelor din vedere. 
Procedeul se bazează pe aprecierea din vedere a distanţelor pe baza unui exerciţiu şi
deprinderi formate în acest sens.
Pentru a avea o precizie corespunzătoare trebuie să ţinem cont de următoarele: 

15
 - un detaliu (obiect) din teren pare cu atât mai mare cu cât este mai aproape de
observator; 
- din două obiecte (detalii) situate la aceeaşi distanţă, cel mai mare pare mai
aproape; 
- pe timpul nopţii, obiectele mai bine luminate, par mai apropiate decât cele slab
luminate;
 - obiectele de culori mai deschise par mai aproape decât cele de culori închise; 
- obiectele din teren par mai aproape dacă sânt observate din picioare; 
- obiectele (detaliile) par mai aproape decât sânt în realitate, în teren descoperit (şes,
lac etc.) sau pe zăpadă;
 - cu cât contrastul dintre culoarea unui obiect (detaliu) şi fondul pe care se
proiectează este mai mare, cu atât acel obiect (detaliu) pare mai apropiat; 
- obiectele (detaliile) privite de jos în sus, par mai apropiate decât atunci când sânt
privite de sus în jos (de la vârf spre piciorul pantei). 

Determinarea distanţelor cu ajutorul sunetului şi luminii. 

Acest procedeu se utilizează, de regulă, pe timpul nopţii pentru stabilirea distanţei
până la poziţiile de tragere ale artileriei, rampele de lansare a rachetelor, până la organele
de foc etc.
Distanţa se calculează cu formula: Dm = Vs x Ts, unde: 
Dm - distanţa până la obiectiv exprimată în m. 
Vs - viteza sunetului ( 340 m/s);
Ts - nr. de secunde trecute de la apariţia luminii până la detunătură;
Ştiind că sunetul parcurge 1 km în aproximativ 3 secunde (Vs = 340 m/s), putem
obţine distanţa până la obiectiv exprimată în idiometri: Dm = Ts/3 
La aplicarea acestui procedeu s-a considerat instantaneu momentul vederii fumului sau
luminii cu momentul plecării proiectilului sau rachetei.
Determinarea distanţelor cu ajutorul riglei gradate 
Acest procedeu se bazează pe recunoaşterea dimensiunilor unor obiecte (detalii) din
teren şi lungimea braţului uman. 

16
 Conform figurii de sus distanţa până la obiectiv (detaliu) se determină prin
formula: (d x H)/hD = , care rezultă din asemănarea celor două
triunghiuri ABB' şi ACC', unde:
 D - distanţa până la obiectivul (detaliul) din teren;
 d - lungimea braţului;
 h - porţiunea de riglă gradată, sub care se vede obiectivul în teren;
 H - dimensiunea (înălţimea), presupusă cunoscută a obiectivului (detaliului) din
teren. 
Pentru măsurare, rigla se tine în poziţie verticală, cu mâna întinsă în faţa ochilor. 
 

Atunci când militarul este antrenat să ţină rigla la distanţa de 0,5m. de la ochi,
formula poate fi simplificată: 
 

17
 Determinarea distanţelor cu ajutorul binoclului. 
Distanţa se determină la acest procedeu, prin formula: 
 

unde: 
Î - înălţimea (lăţimea) obiectivului (detaliului) până la care se determină distanţa din
teren;
U - numărul de miimi sub care se vede obiectivul (detaliul) din teren. 

Valoarea unghiulară a mijloacelor aflate la îndemână. 

 

18
 

19
 Măsurând distanţa D până la acest obiect scriem proporţionalitatea laturilor
triunghiurilor asemenea formate:

Şedinţa 6: Observarea pe câmpul de luptă.

20
 Observarea şi ascultarea constituie unul din procedeele de bază ale cercetării şi
constă în supravegherea câmpului de luptă, descoperirea şi studierea inamicului, terenului
şi a altor obiective, în scopul procurării datelor şi informaţiilor necesare.
Observarea şi ascultarea se organizează şi se execută permanent, ziua şi noaptea, de
către comandanţi şi întregul personal al subunităţii, precum şi de către militarii trimişi în
posturi de observare, pânde sau numiţi ca observatori, indiferent de situaţia în care se
găsesc trupele, de anotimp şi condiţiile hidrometeorologie.
Prin observare se asigură:
- descoperirea şi studierea inamicului, terenului şi a obiectivelor şi determinarea
distanţelor până la ele;
- urmărirea acţiunilor de luptă, a manevrei de forţe şi mijloace executate de inamic şi
asigurarea legăturii de vedere cu subunităţile vecine;
- descoperirea indiciilor care demască prezenţa, activitatea şi acţiunile inamicului;
- urmărirea efectului focului executat de trupele proprii asupra inamicului, a
distrugerilor şi incendiilor produse;
- supravegherea spaţiului aerian şi determinarea caracterului acţiunilor aviaţiei
inamice;
- descoperirea întrebuinţării desantului aerian şi a trupelor aeromobile de către
inamic.
În toate situaţiile, îndeosebi pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă,
observarea şi ascultarea se completează reciproc.
Pentru executarea observării se numesc observatori sau se organizează posturi de
observare.
Observator este militarul destinat să execute observarea inamicului, terenului şi
spaţiului aerian.
Postul de observare se compune, de regulă, din 3-4 militari din care unul este şef, şi
are misiunea să supravegheze activitatea şi acţiunile inamicului terestru şi aerian şi să
raporteze oportun datele obţinute. Uneori personalul postului de observare poate avea o
compunere mixtă.
Personalul postului de observare (observatorul) se dispune în lucrări genistice,
clădiri, copaci, autovehicule, elicoptere sau alte locuri favorabile executării observării
terestre şi aeriene.
Locul ales pentru executarea observării trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să permită executarea observării, pe cât posibil circular şi pe o distanţă cât mai
mare;
- să fie mascat împotriva observării terestre şi din aer a inamicului şi ferit de focul
acestuia;
- să aibă căi de acces ascunse şi să asigure condiţii bune pentru lucrul şi odihna
personalului;

21
 - să nu fie în apropierea unor repere caracteristice din teren care atrag atenţia
inamicului;
- să permită realizarea legăturii cu comandantul care l-a trimis în misiune – direct
sau prin subunităţile care acţionează în apropiere.

a) Plasă de mascare

Incorect
Corect

Telefon

b)
Fantă de observare
Incorect
Corect

Amenajarea locului pentru postul de observare:

a) şanţ deschis; b) şanţ cu acoperiş şi fantă de observare

În cazul când nu este timp îndestulat pentru amenajarea şanţului observatorul poate
ocupa poziţia la obiectele în teren, folosind caracteristicile de mascare.
Corect
Corect Incorect

Corect Incorect

22

Incorect
Corect
23
 Locul observatorului la obiecte în teren

Locul observatorului mascat sub obiectele în teren

24
 Postul de observare (observatorul) trebuie să fie asigurat cu mijloace de observare pe
timp de zi şi de noapte, cu aparate de cercetare N.B.C., cu ceas, busolă, lanternă, rechizite
(planşetă, compas, riglă, creioane), mijloace de semnalizare şi legătură; documente (hartă
sau schemă, jurnal de observare) pentru evidenţa şi transmiterea datelor procurate.
Busolă
Mijloace de observare
Hartă

Planşeta postului de
Registru de observare observare

Ceas

Riglă, creioane

Mijloacele de legătură

Componenţa şi asigurarea postului de observare

Când observarea se execută din autovehicul (transportor blindat, automobil) sau
elicopter, personalul foloseşte mijloacele de observare şi de transmisiuni existente pe
acestea.
Legătura între postul de observare (observator) şi eşalonul care l-a trimis în misiune
se realizează prin mijloace fir, radio şi mobile, precum şi prin semnale. Datele procurate de
postul de observare pot fi imprimate şi pe bandă magnetică, atunci când se dispune de
asemenea mijloace.
Pentru cercetarea inamicului şi a terenului, postului de observare (observatorului) i
se stabileşte sector de observare sau obiectiv (obiective) de observat; în cadrul sectorului
de observare se indică direcţia (obiectivul) principală de observare.
Sectorul de observare cuprinde spaţiul terestru şi aerian în care se execută
observarea. Dezvoltarea frontală şi adâncimea acestuia sunt variabile şi depind de: teren,
condiţiile de vizibilitate şi densitatea obiectivelor de la inamic.
Limitele sectorului de observare (dreapta, stânga) se stabilesc prin repere sau
azimutului şi trebuie, pe cât posibil, să se întretaie pe limita dinainte a dispozitivului
trupelor proprii cu ale posturilor de observare vecine.
În adâncime, sectorul de observare se împarte în zone, delimitate prin linii
convenţionale, astfel:

25
 - zona apropiată, cuprinde porţiunea de teren în care obiectivele (personalul şi
tehnica de luptă, lucrările genistice, precum şi detaliile de planimetrie) pot fi văzute clar cu
ochiul liber;
- zona mijlocie, cuprinde porţiunea de teren dintre linia cea mai îndepărtată a zonei
apropiate şi până unde observatorul poate recunoaşte cu ochiul liber siluetele tehnicii de
luptă, formele copacilor şi caselor;
- zona îndepărtată, cuprinde porţiunea dintre linia cea mai îndepărtată a zonei
mijlocii şi până la limita vizibilităţii ce poate fi acoperită cu ajutorul aparatelor de
observare din înzestrare.
Când terenul limitează posibilităţile de observare în adâncime, sectorul nu se mai
împarte în zone.
Când situaţia impune, postul de observare (observatorul) execută observarea
circulară a spaţiului terestru şi aerian, fără a i se stabili sector de observare.

pădurea Hîrbovăţ

Zona îndepărtată
Rep. 4. Marginea pădurii

Rep. 3. Cota
„Rotunda”. Rep. 2. Tufă
singuratică
Zona mijlocie

Zona apropiată

Rep. 1. Pod

r. Bîc

Trasarea sectorului de observare pe zone

Documentele pentru evidenţa şi transmiterea datelor de către postul de observare

(observator) sunt:
- harta de lucru este documentul pe care se trec: locul postului de observare,
limitele sectorului, zonele nevăzute şi obiectivele descoperite de către observator şi se
foloseşte pentru raportarea datelor prin coordonate;

26
 - schema sectorului de observare este documentul pe care se reprezintă: locul
postului de observare; reperele, azimuturile acestora şi distanţele până la ele; sectorul de
observare - împărţit pe zone; zonele nevăzute. Schema se întocmeşte când nu se dispune de
hartă la scară mare; ea ajută la raportarea datelor obţinute;
- jurnalul de observare este documentul de evidenţă în care se consemnează toate
datele obţinute prin observare.
Pe timpul executării observării, obiectivele descoperite se trec pe hartă sau schemă şi
se înscriu în jurnalul de observare, după care sunt raportate eşalonului superior. Datele
importante se raportează imediat.
Pentru asigurarea continuităţii lucrului, activitatea în cadrul postului de observare se
desfăşoară pe schimburi.
Fiecare schimb execută observarea permanentă a inamicului şi terenului din sectorul
stabilit, iar datele se înscriu în jurnalul de observare şi se trec pe hartă (schemă). La orele
stabilite, sau imediat, când situaţia impune, datele sunt raportate eşalonului superior,
precizându-se cu exactitate data (ziua şi ora), locul de dispunere prin coordonate (direcţia
de deplasare) a obiectivelor descoperite, activităţile şi acţiunile executate de inamic. În
dreptul fiecărei informaţii se consemnează cui a fost transmisă şi la ce oră.
Pe timpul pregătirii de foc (contrapregătirii), personalul postului de observare
urmăreşte efectul focului asupra obiectivelor, stabileşte gradul de nimicire, neutralizare sau
distrugere a acestora şi acţiunile executate de inamic, raportând oportun cele observate,
eşalonului superior.
În cazul întrebuinţării armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor incendiare, la
semnalul de înştiinţare, personalul postului de observare îşi pune masca contra gazelor pe
figură, trece celelalte mijloace de protecţie individuală în poziţia „de luptă", continuă
observarea, determină şi raportează efectele produse asupra personalului şi tehnicii de luptă
a inamicului.
Când observarea se execută timp îndelungat, personalul postului de observare este
înlocuit periodic iar în condiţii meteo grele (pe timp de ger, viscol, ceaţă, ploi abundente
etc.) acesta este schimbat mai des decât în condiţii obişnuite.
Schimbarea locului postului de observare se execută la ordin, de regulă noaptea,
precum şi din iniţiativa şefului postului de observare, în următoarele situaţii:
- când postul de observare a fost descoperit şi inamicul execută foc asupra lui;
- când efectele armelor de distrugere în masă înrăutăţesc condiţiile de observare şi
pun în pericol viaţa cercetaşilor;
- pe timpul ducerii luptei, sau în alte situaţii, când executarea observării din locul
iniţial nu mai este posibilă.
Despre schimbarea locului, şeful postului de observare raportează comandantului
(şefului) care l-a trimis în misiune.

Pe timp de noapte, observarea se execută atât cu ochiul liber cât şi prin folosirea
aparatelor de vedere pe timp de noapte, fiind completată permanent cu ascultarea.
27
 Noaptea, posturile de observare de la contact se dispun cât mai aproape de inamic,
iar locurile alese trebuie să permită, pe cât posibil, observarea de jos în sus. Când în
raioanele sau pe direcţiile posturilor de observare se execută şi alte acţiuni de cercetare de
către trupele proprii (incursiuni, ambuscade, deplasarea unor echipe sau patrule), se va
stabili şi modul de recunoaştere reciprocă şi de cooperare. În astfel de situaţii, misiunile
postului de observare se completează cu altele, în folosul acţiunii respective.
Observarea cu ajutorul aparatelor active de vedere pe timp de noapte se execută din
alte locuri decât cele folosite pe timpul zilei, la intervale de timp diferite, pentru a nu da
posibilitate inamicului să descopere locul de dispunere a posturilor de observare şi
periodicitatea folosirii acestora.
Militarii aleşi pentru executarea observării pe timp de noapte trebuie să ştie să se
orienteze bine în condiţii de vizibilitate redusă şi să aibă auzul şi memoria bune, astfel
încât să poată asculta şi reda cât mai exact cele auzite şi văzute.
Când situaţia permite ascultarea convorbirilor inamicului, în compunerea posturilor
de observare vor fi incluşi, pe cât posibil, şi cercetaşi care cunosc limba acestuia.
Direcţiile şi locurile de dispunere a mijloacelor de foc care se descoperă prin lumina
de la gura ţevii, se determină cu ajutorul reperelor vizibile sau al azimuturilor, iar distanţa
până la ele - cu ajutorul cronometrului (ceasului). Datele obţinute pe timp de noapte se trec
în jurnalul de observare şi se raportează pe măsura procurării lor, urmând ca ele să fie
verificate pe timp de lumină.
Despre creşterea intensităţii zgomotelor şi a luminilor, a regimului de luptă în
general - faţă de orele sau nopţile anterioare - precum şi despre eventualele schimbări
bruşte ale situaţiei, şeful postului de observare raportează imediat.
Observarea în localitate şi într-o zonă industrială prezintă unele particularităţi,
astfel:
- executarea observării este mult îngreuiată din cauza clădirilor, fumului şi prafului
rezultat din activităţile desfăşurate, sau a incendiilor şi exploziilor produse;
- în compunerea posturilor de observare pot fi incluşi militari care cunosc bine
particularităţile localităţilor, construcţiilor şi terenului;
- numărul posturilor de observare este mult mai mare şi se dispun la intervale mai
mici unul faţă de celălalt;
- instalarea posturilor de observare se face frecvent la etajele superioare si în
podurile clădirilor, în turnuri, coşuri, în construcţiile înalte şi în gurile de canalizare, care
asigură o bună vizibilitate;
- în principiu, posturile de observare nu primesc sectoare de observare, ci numai
direcţii şi obiective de supravegheat. Observarea se execută, de regulă, în lungul străzilor,
aleilor şi în direcţiile clădirilor importante, grădinilor, parcurilor, pieţelor şi altor locuri
unde inamicul îşi poate dispune personalul şi tehnica de luptă.
Observarea în raioanele fortificate se execută în scopul de a stabili locul de
dispunere a lucrărilor de apărare permanente ocupate de către inamic, mijloacele de foc

28
folosite, precum şi barajele (obstacolele) şi alte lucrări executate în faţa şi în interiorul
aliniamentelor (raioanelor) şi punctelor de sprijin cucerite.
Unele posturi de observare pot primi ca misiune să supravegheze numai 1-2 lucrări
de apărare permanente (cazemate) ocupate de către inamic.
Pentru executarea observării în raioanele fortificate se folosesc, de regulă, mai multe
forţe şi mijloace de cercetare decât în condiţiile unei apărări obişnuite.
Observarea la fluviu se execută atât pe fluviu cât şi pe uscat, de către posturile de
observare şi mijloacele radiotehnice dispuse pe mal. Observarea se execută pe front larg şi
pe mare adâncime, folosindu-se pe scară largă aparatura de observare care permite
descoperirea şi determinarea cu precizie a poziţiei obiectivelor pe apă.
Posturile de observare de pe malul fluviului se instalează, de regulă, în puncte
dominante de teren, în clădiri şi alte construcţii, precum şi înapoia digurilor de protecţie a
malurilor şi plajelor.

Şedinţa 7: Metodele deplasării pe câmpul de luptă cu armamentul.

Efectivul (trupele) în dispozitivul inamicului acţionează pe maşini de luptă,
automobile sau pe jos în componenţa subunităţii, pe grupuri, în perechi sau de sine stătător.
Dacă permite situaţia, permanent este necesar de a tinde la întrebuinţarea la maxim pentru
deplasarea şi conducerea maşinilor de luptă şi altelor mijloace de transport inclusiv şi
capturate de la inamic. La ducerea acţiunilor pe jos se întrebuinţează: mersul, alergatul,
alergări prin salturi scurte şi deplasare târâş.
Deplasarea în statură deplină se întrebuinţează în teren, care bine ascunde soldatul
de la observarea inamicului (pădure, râpi adânci, tufiş), şi de asemeni noaptea, în ceaţă,
viscol şi alte condiţii de vizibilitate redusă.
Deplasarea aplecat se întrebuinţează în teren, care poate să fie observat de inamic,
la existentul ascunzişuri naturale sau artificiale, care nu pot ascunde efectivul de deplasare
în statură deplină (semănături, garduri, şanţuri, tufişuri joase).
Deplasarea fără zgomot se întrebuinţează de către efectiv pentru apropierea
ascunsă la obiectivele inamicului la acţiunile în raioanele, care posibil se află sub
supravegherea lui, şi în alte cazuri. Pasul la această deplasare este mai scurt de cel obişnuit.
Piciorul se pune uşor, atent ca să fie posibil deodată de al ridica, dacă piciorul se pune pe
un obiect care produce zgomot.
Noaptea pentru reducerea scârţâitului paşilor pe zăpadă, talpa încălţămintei se coasă
cu bucăţi de material moale.
Alergând, efectivul de deplasează, când e necesar de a accelera deplasarea, de a ieşi
din zona care este observată de către inamic, sau de a se depărta de el.
Salturile scurte sunt întrebuinţate de către cercetaşi la trecerea suprafeţelor a
terenului, care pot fi aflate sub observarea sau focul inamicului. Salturile scurte se
efectuează ca de obicei de la un ascunziş la altul, rapid şi ne aşteptător. Lungimea salturilor
nu trebuie să depăşească 20-40 de paşi.

29
 Târâş efectivul se deplasează cu scopul, ca ascuns să se apropie de obiectivele
inamicului şi trecerea suprafeţelor terenului, la care înălţimea ascunzişurilor nu dă
posibilitate de a se deplasa pe ascuns. Târâşul se poate efectua pe coate şi genunchi, pe
burtă şi pe o parte.

aplecat târâş pe coate şi genunchi mişcare târâş pe burtă

1 – pe teren moale 2 – pe teren tare 3 – pe iarbă

mişcare târâş pe o parte

Procedeele de deplasare în spatele inamicului

Deplasarea târâş pe coate şi genunchi este posibilă în terenul cu ascunziş redus
(tufişuri joase, iarbă înaltă, bolovane). Târâşul pe burtă se întrebuinţează în teren deschis,
când este necesară ascunsul mare a deplasării. Târâşul pe o parte se întrebuinţează la
transportarea greutăţilor în zone periculoase.
La deplasarea pe timp de noapte se întrebuinţează aceleaşi procedee ca şi ziua. De
asemeni se întrebuinţează dispozitive de vedere noaptea.
La deplasarea în pădure este necesar mai des de oprit, de controlat locul aflării,
repede de trecut poienile, potecile de pădure şi cărările. Este recomandat de a se deplasa
aproape de marginile de pădure, potecile de pădure, malurile râurilor, lacurilor, pe
drumurile de ţară.
Dacă militarul, deplasându-se în pădure, nimereşte în raion de incendiu de a pleca,
este necesar în partea opusă a vântului, bancurilor de nisip a râurilor, lacurilor şi
suprafeţelor pustii a mlaştinilor. În caz de afumare puternică este necesar de a se lipi mai
jos de iarbă sau apă, acolo aerul este mai curat.

30
 Pe timp de iarnă, determinând direcţia deplasării, este necesar de a ţine minte
următoarele reguli:
- de a respecta atenţie pe timpul trecerii peste terenuri cu gheaţă subţire;
- de a ţine minte, că lumina difuzată pe fondul monoton a suprafeţei de zăpadă nu
creează contraste şi neregularităţile terenului se ascund;
- de oprit pentru înnoptare pe timp de zi, ca să fie timp îndestulat pentru amenajarea
adăpostului;
- mai des de controlat starea pielii feţei, urechilor, de a mişca degetele de la mâini şi
picioare. Sistematic de şters cu mâna (mănuşa) părţile deschise ale feţei. De a supraveghea
apariţia indiciilor de degerare la camarazi.
Viteza medie de deplasare a elementelor de cercetare depinde de misiunea primită,
starea tehnică a autovehiculelor, gradul de pregătire a mecanicilor conductori şi şoferilor,
starea drumurilor, anotimp, starea vremii, timpul când se execută marşul (noaptea sau ziua)
şi poate fi: pe autovehicule, ziua 30-40 km pe oră iar noaptea 25-30 km pe oră; pe jos
viteza medie (ziua şi noaptea) este de 4-5 km pe oră.
Pe drumuri cu praf sau cu porţiuni greu accesibile, în condiţii meteo grele (căldură
excesivă, ceaţă, ninsoare, viscol şi îngheţ), viteza medie de deplasare se reduce.
Deplasându-se în spatele inamicului, cercetaşii trebuie să memorizeze, că
deplasarea la întâmplare, pierderea orientării şi neglijarea mascării sunt periculoase
pentru viaţă şi întotdeauna pun în ameninţare îndeplinirea misiunii.

Şedinţa 8: Deplasarea prin ascunziş.

Prin metoda târâş

Se va deplasa prin metoda târâş în aşa modalitate, ca absolut tot corpul să fie cât mai
aproape de pământ, inclusiv şi capul.
Prin această metodă armamentul se va ţine într-o mână şi deplasarea va fi cât mai
încetinită. Însă, este cea mai sigură deplasare prin ascunziş spre inamic.

31
 Prin metoda târâş cu o deplasare mai rapidă
Prin această metodă de deplasare armamentul se va ţine în faţa militarului pentru a
ocupa o poziţie de tragere cât mai rapidă. Se foloseşte cât situaţie impune o deplasare cât
mai rapidă.

Metoda deplasării prin salturi

Metoda deplasării prin salturi este cea mai rapidă pentru apropierea de inamic prin
ascunziş, însă are cea mai mare probabilitate de a fi observat. Pentru aceasta se va ţine cont
de următoarele:
- înainte de deplasare este necesar de ales poziţia următoare (unde anume te vei
opri);
- verificarea terenului vizual înainte de a începe deplasarea;
- alege acoperiri de teren naturale sau artificiale (copaci, pietre, iarbă înaltă, trunchi
de copac etc.) Însă, reţinem, că nu toate acoperirile de teren ne pot proteja de focul
inamicului;

32
 - deplasarea să fie efectuată în aşa modalitate, ca să nu fii în dreptul vecinului tău
(sub focul trupelor proprii).

Şedinţa 9: Tehnici de supravieţuire.

Procurarea hranei
Surse si locaţii:
Mamiferele pot fi găsite acolo unde:
- Urmele conduc către zonele de adăpost cu hrana sau culcuşuri;
- Fecalele sau urmele sunt proaspete.
Păsările pot fi găsite prin:
- Observarea direcţiei de zbor dimineaţa devreme sau târziu după-amiază (conduc la
zonele unde se hrănesc, beau apă sau dorm);
- Ascultarea zgomotelor făcute de păsări (indică zonele de cuibărit);
Peşte şi alte locaţii ale vieţii marine:

Reptile şi amfibieni se găsesc aproape peste tot.

Insectele se găsesc:
- În  bucăţi de lemn uscate şi buturugi;
- În muşuroaie de furnici şi termite;
- În bălţi, lacuri şi râuri line.

Tehnici de procurare :
Laturi:
33
 - Funcţionează fără supraveghere;
Locaţie:
- Urme ce duc la zonele de adăpost, cu mâncare sau de odihnă;
- Gurile de desişuri;
Construirea unui lat simplu cu o buclă:
- Utilizează materiale ce nu se rup atunci când animalul prins se zbate;
- Utilizează un 8 ( bucla de închidere) dacă se foloseşte sârma (o dată strânsă, sârma
se blochează, prevenind redeschiderea şi scăparea animalului).

- Pentru construirea unui laţ pentru veveriţe foloseşte laţuri simplu cu o buclă;

- Fă bucla puţin mai mare decât capul animalului (3 degete lăţime pentru veveriţe,
mărimea unui pumn pentru iepuri).

34
Amplasarea laturilor (pune cât de multe posibil):
- Evită să deranjezi zona;
- Foloseşte-te de „tunelele” prin desişuri.

Băţ cu laţ (mai uşor şi mai sigur de folosit, decât mâinile).

Băţ despicat:
- Introduceţi băţul despicat într-o vizuină până când se simte că s-a dat de ceva
moale;
- Răsuceşte băţul, prinzând animalul în despicătură;
- Scoate animalul din vizuină;
- Pregăteşte-te să ucizi animalul; poate fi periculos.

35
 Mijloace de vânătoare şi pescuit;
- Bată sau piatră;
- Suliţă;
- Crăcan;
- Prăjină, fir şi cârlig;
- Plasă;
- Capcană.

Măsuri de precauţie:
- Poartă încălţăminte pentru protejarea picioarelor, atunci când intri în apă;
- Evită să intri în găuri întunecate;
- Ucide animalul înainte să-l atingi (animalele care se zbat pot atrage inamicul);
- NU lega firele de pescuit de tine sau de barcă,
36
 - Omoară peştele înainte de a-l aduce în barcă;
- NU manca pestele cu:
- ţepi;
- miros neplăcut;
- bronhii pale lipicioase;
- ochi afundaţi;
- piele moale;
- carnea ce nu-şi reia forma după ce este apasată cu degetul;
- NU manca icrele sau ficatul (viscerele);
- Evită toate crustaceele ce rămân pe mal după retragerea apei;
- Evită scoicile în formă de con;
- Evită insectele păroase, părul poate produce iritaţii sau infecţii;
Evita insectele veninoase, de exemplu:
- muştele;
- ţânţarii;
- căpuşele.

Unele dispozitive necesare pentru supravieţuire

37
38
39
40
Şedinţa 10: Acţiunile efectivului la semnalele vizuale.

1 (unu)

2 (doi)

3 (trei)

4 (patru)

5 (cinci)

6 (şase)

7 (şapte)

8 (opt)

9 (nouă)

10 (zece)

41
 Dispersaţi

Adunarea

La mine (urmaţi-mă)

Măriţi viteza

Formaţie „V”

42
 Formaţie „Linie”

Formaţie „Eşalonat stânga”

Formaţie „Eşalonat dreapta”

Formaţie „Coloană”

Contact din stânga

43
Contact din dreapta

Atac aerian

Arma N.B.C.

Fixaţi baioneta

Inamicul la vedere

44
 Timp rapid

Adăpostire

Verificarea hărţii

Oprire (haltă)

În genunchi

45
Deplasarea târâş (culcat)

Arie periculoasă

Stai nemişcat

Stai, uite, ascultă

Mesajul am înţeles

46
Schimbă direcţia

Încetaţi tragerea

Înafara acţiunilor

Debarcarea

Stop

47
 Atenţie

Eu sunt gata (deplasare)

Îmbarcarea

Stai pe poziţie

48
 Nu am înţeles

Şedinţa 11: Acţiunile efectivului în timpul marşului.

Marşul constă în deplasarea organizată a subunităţilor în coloane. Se execută
noaptea sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, iar ziua numai pe timpul desfăşurării
acţiunilor de luptă, atunci când este impus de condiţiile situaţiei şi la depărtări mari înapoia
dispozitivului forţelor din contact cu inamicul. Marşul pe timp de zi se execută pe coloane
de subunităţi, cu distanţe mari între ele şi necesită măsuri de siguranţă eficace, în special în
punctele obligatorii de trecere.
În funcţie de urgenţa impusă de situaţie, efortul cerut personalului şi viteza de
deplasare, marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal se execută, de regulă, pe timp de noapte sau în alte condiţii de
vizibilitate redusă, cu viteze medii de deplasare.
Marşul forţat se execută când situaţia impune trecerea în timp scurt la îndeplinirea
unei misiuni de luptă, cu viteze maxime admise de norme şi teren, de regulă, fără oprire,
folosindu-se pentru deplasare majoritatea timpului de zi şi de noapte; el se execută atunci
când se prevede întâlnirea cu inamicul, la introducerea în luptă, în urmărire, în retragere şi
în toate cazurile când există pericol de întrebuinţare de către inamic a armelor de nimicire
în masă şi sistemelor incendiare.
Marşul se execută în condiţiile când se prevede sau nu întâlnirea cu inamicul.
Când se prevede întâlnirea cu inamicul marşul trebuie pregătit şi executat astfel încât
forţele să fie în permanenţă gata de acţiune, capabile să se desfăşoare cu repeziciune şi să
intre la timp în luptă; în acest scop, se iau măsuri pentru constituirea unui dispozitiv de
marş adecvat.
Când nu se prevede întâlnirea cu inamicul marşul se pregăteşte şi se execută astfel
încât subunităţile să ajungă în noul raion în condiţiile unor eforturi normale. Pentru aceasta
se aleg cele mai bune drumuri care se pregătesc din timp. Coloanele se formează din
subunităţi care au aceeaşi viteză de marş şi capacitate de trecere.
Pentru haltele mari şi odihna de zi (noapte) se aleg raioane care oferă condiţii
favorabile de protecţie şi mascare şi dispun de suficiente surse de apă.

49
 Pe timpul haltei mari şi în raionul odihnei de zi (noapte) subunităţile părăsesc
drumul şi se dispun în raioanele stabilite, astfel încît să fie permanent gata de luptă şi să
poată continua în timp scurt marşul.
În raionul odihnei de zi (noapte) se iau măsuri de asigurare a acţiunilor de luptă, se
distribuie hrană caldă, se completează plinurile de carburanţi şi lubrifianţi şi se execută
lucrările prevăzute la halta mare.
Pe timpul odihnei de zi (noapte) se pot schimba elementele de siguranţă a marşului.
Când deplasarea se execută pe jos, după 2-3 zile de marş se dau 24 ore de odihnă.
Când grupa se deplasează pe jos comandantul de grupă trimite cercetaşul care se
deplasează în faţa (înapoia) sau la flancul grupei.
Cercetaşii ţin legătura din vedere cu patrula de siguranţă, cercetează din mers,
obiectele din teren, acordând atenţie indiciilor pentru descoperirea inamicului şi porţiunilor
din teren minat şi contaminat; cercetaşii raportează comandantului, prin semnale, tot ce au
observat, iar când sunt atacaţi de inamic deschid focul asupra acestuia.
Grupa ocoleşte barajele, obstacolele naturale şi porţiunile de teren contaminat, iar
când nu există căi ocolitoare, trece prin acestea folosind mijloacele de protecţie
individuală. Comandantul de grupă raportează comandantului care l-a trimis despre toate
barajele, obstacolele şi porţiunile din teren contaminat descoperite şi le marchează.
Grupurile mici ale inamicului sunt nimicite în timp scurt, iar grupurile mari sunt
blocate de către grupă, ocupând o poziţie favorabilă pe care o menţine până la sosirea
pichetului (subunităţii căreia îi face siguranţa), după care participă la nimicirea acestora.
În teren muntos-împădurit marşul se pregăteşte şi execută ţinând seama de
caracteristicile drumului, de timp şi starea vremii.
În locurile înguste şi greu accesibile, dacă este posibil, se lărgeşte partea carosabilă;
la nevoie se amenajează drumuri ocolitoare; se prevăd, de asemenea, măsuri pentru
stingerea incendiilor şi înlăturarea obstacolelor.
Toate instalaţiile hidrotehnice care prin distrugerea lor pot modifica rapid nivelul
apei şi prin aceasta punând în primejdie situaţia subunităţilor, trebuie apărate împotriva
atacurilor terestre şi din aer ale inamicului.
În sectoarele periculoase de drum se instalează balustrade şi indicatoare vizibile.
Subunităţile vor executa marşul, de regulă, combinat – pe autovehicule, până la
limita maximă accesibilă, cât permite capacitatea drumului şi panta acestuia, iar când
drumurile se îngustează şi devin poteci, militarii se debarcă de pe autovehicule şi continuă
marşul pe jos; subunităţile îşi transportă muniţia şi materialele pe purtători, pe poteci
înguste şi în afara acestora (eventual prin escaladarea unor porţiuni din teren) de la
punctele de transfer de personal până la raionul acţiunilor de luptă, pentru trecerea râurilor
şi prăpăstiilor se folosesc podurile (punţile) suspendate.
Subunităţile trebuie să aibă pregătite din timp mijloacele de trecere peste râuri şi
dispozitive pentru frânarea autovehiculelor.

50
 Siguranţa flancurilor se execută, de regulă, prin pichete fixe de flanc care ocupă
poziţii pe înălţimile dominante, îndeosebi la trecători şi pe podurile laterale care duc spre
itinerarele de deplasare.
Când au fost semnalate grupuri de cercetare-diversiune se iau măsuri pentru întărirea
siguranţei.
Pe timp de iarnă cu zăpadă mare şi temperaturi scăzute, executarea marşului
necesită: pregătirea şi menţinerea drumurilor în stare practicabilă; luarea măsurilor pentru
prevenirea degerării oamenilor; pregătirea tehnicii militare pentru funcţionarea în condiţiile
unor temperaturi scăzute; asigurarea autovehiculelor cu accesorii şi mijloace necesare
măririi capacităţii de trecere, acoperirea cu prelatele autovehiculelor destinate pentru
transportul militarilor.
În siguranţa de marş se includ autovehicule înzestrate cu echipament de buldozer
pentru curăţirea zăpezii. Autovehiculele cu capacitate mare de trecere (tractoare) se
repartizează de-a lungul întregii coloane. Pe timpul haltelor, motoarele autovehiculelor se
încălzesc câte 4-5 minute la fiecare jumătate de oră. Pentru încălzirea militarilor se execută
cu aceştia alergări scurte. Este interzis ca militarii să stea în poziţia culcat pe zăpadă.
Când marşul se execută pe jos, în afara drumurilor sau pe drumuri înzăpezite
subunităţile din capul coloanei se schimbă după fiecare 20-30 minute.
Pe ger puternic se asigură militarilor hrană caldă.
Când unele obstacole nu pot fi trecute sau ocolite se prevăd din timp măsuri pentru
transbordarea efectivelor, tehnicii şi materialelor folosindu-se în acest scop toate
mijloacele la dispoziţie. În acest caz, dincolo de obstacol, subunităţile continuă marşul pe
jos, muniţia, materialele pe militari (purtători) şi autovehiculele vor fi trimise pe rute
ocolitoare până la ajungerea din urmă a coloanei sau vor relua mişcarea după deschiderea
drumului.
Şedinţa 12: Marş forţat 5-10 km.
Şedinţa se va executa practic în componenţa companiei, în timpul zilei. Pentru
instruirea cu succes a militarilor, în ajutorul conducătorului şedinţei se vor detaşa toţi
instructorii disponibili. Conducătorul, aduce la cunoştinţa militarilor toate aspectele
studiate anterior, cum corect se trec obstacolele şi drumurile din teren, de asemenea
acţiunile efectivului în cazul apărării circulare etc.
La sfârşitul şedinţei se va desfăşura bilanţul.
Militarii sunt instruiţi pentru a îndeplini misiuni şi îmbunătăţirea abilităţilor
personale în cadrul şedinţelor la pregătirea tactică care se vor desfăşura în continuare.

Şedinţa 13: Percheziţionarea persoanelor.

Este destinata căutării de obiecte şi înscrisuri aflate asupra unei persoane. Se
efectuează în multe împrejurări separat de alte acte de procedură, însă este făcută frecvent.
Nu trebuie confundata cu controlul vamal. Este împărţită în percheziţia îmbrăcămintei şi
percheziţie corporală.

51
 Percheziţia preliminară - Este destinată preîntâmpinării uneia acţiuni violente,
presupune dezarmarea persoanei percheziţionate. Trebuie să se procedeze astfel încât
persoana să fie pusă în imposibilitatea de a reacţiona, fiind aşezată cu faţa la perete, la o
distanta de cel puţin 1 metru, în funcţie de înălţimea sa. I se cere să ridice mâinile deasupra
capului, să se sprijine de perete şi să desfacă picioarele. Se cercetează pe rând, partea
dreaptă şi stângă a corpului, persoana de percheziţie aşezându-se în lateral punând un
picior în faţa piciorului din partea corpului cercetată permiţând dezechilibrarea rapidă a
celui percheziţionat, în ipoteza unei încercări de atac.

În cazul infractorilor periculoşi percheziţia se va efectua cu o singură mână, în mâna

cealaltă fiind ţinută arma.
Percheziţia amănunţită se efectuează de sus până jos începând cu obiectele de pe
cap, continuând cu spatele, porţiunile de sub braţe, mâinile de la umăr până la degete,
pieptul, picioarele prin exterior şi interior până la gleznă. Cercetarea se face prin palpare
fermă, prin strângerea porţiunilor mai groase. Vor fi golite toate buzunarele, verificându-se
şi dacă îmbrăcămintea are buzunare secrete.
Percheziţia obiectelor de îmbrăcăminte - se verifică în parte fiecare piesă de
îmbrăcăminte:
- îmbrăcăminte: - se verifică buzunarele, căptuşeala, cusăturile, ţesăturile interioare
de la piept. Se poate proceda şi la descoaserea îmbrăcămintei dacă se consideră necesar.
Lenjeria de corp şi batistele pot fi "apretate" cu droguri;
- încălţămintea se verifică căptuşeala, talpa, tocurile.
- servietele, poşetele, geamantanele vor fi percheziţionate amănunţit.
În percheziţionarea acestor obiecte vor fi folosite surse puternice de lumină, inclusiv
radiaţii invizibile şi instrumente de mărit care permit descoperirea mesajelor cifrate.

52
 Percheziţia corpului ca atare - se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu
persoana percheziţionată. Principalele ascunzătorii sunt orificiile naturale, chiar înghiţirea
dacă pot fi eliminate cu uşurinţă. Nu trebuie să se omită cercetarea pielii capului şi a
tălpilor şi pe care pot fi lipite mesaje cifrate. Trebuie verificat cu atenţie şi părul, protezele
de mâini, picioare, dentare.
Animalele de apartament care însoţesc persoanele percheziţionate trebuie supuse la
un control dacă există indicii că ar putea fi folosite în scop criminal.
Consemnarea rezultatelor percheziţiei persoanei se face prin proces-verbal şi prin
fixarea cu ajutorul fotografiei sau a înregistrării video, fiind însoţite de o declaraţie luată
imediat persoanei.
ATENŢIE: Persoanele suspecte la distanţă, nu se permite apropierea acestora
de militarul care efectuează controlul. În cazul dat se va aplica metoda OGLINDĂ
(ceea ce va face persoana care percheziţionează, aceea va face şi persoana
percheziţionată la distanţa necesară).

Este necesar ca în timpul percheziţionării persoanele să fie de acelaşi gen (masculin

+ masculin, sau feminin + feminin). În cazul când nu este această posibilitate se va folosi
detectorul de metale.
53
 Procesul de percheziţionare mereu se va efectua în nu mai puţin de 2 persoane, în
aşa mod ca între persoana percheziţionată, persoana care percheziţionează şi persoana care
asigură să fie un triunghi.

Şedinţa 14: Tehnici de trecere a porţiunilor de teren.

Deplasarea luptătorului în câmpul tactic este acţiunea prin care acesta intenţionează
să se poziţioneze favorabil faţă de inamic în scopul îndeplinirii misiunii primite. Se adoptă
în toate formele luptei, ori de câte ori luptătorul se află în contact cu inamicul sau participă
la efectuarea unor manevre în spatele frontului.
În funcţie de situaţia în care se află faţă de inamic, luptătorul poate adopta
următoarele tehnici de deplasare:
- în pas viu (fugă), în pas de manevră, prin salturi sau târâş.

54
 Alegerea uneia sau alteia dintre tehnici este condiţionată de reacţia inamicului, de
condiţiile oferite de teren şi de capacitatea decizională a luptătorului.
Pe câmpul de luptă tehnicile de deplasare se combină în permanenţă astfel încât
luptătorul să se plaseze într-o poziţie, avantajoasă faţă de adversar.
Tehnica deplasării în pas viu (fugă) se adoptă de regulă când luptătorul se află în
atac, pe timpul apropierii de o poziţie de apărare a inamicului puternic neutralizată sau
atunci când asupra sa se execută un foc de mică intensitate.
De asemenea, pe timpul urmăririi inamicului care se repliază (retrage) sau ori de câte
ori se traversează zone cu factori de risc ridicat (incendiate, contaminate etc.).
În condiţii dezavantajoase, în lupta de apărare, luptătorul se deplasează în pas viu pe
timpul ruperii luptei şi replierii (retragerii) pe o nouă poziţie defensivă.
La comandă, sau din propria iniţiativă (atunci când situaţia impune) luptătorul
înaintează spre inamic pe direcţia indicată (sau dedusă) în ritm rapid, cu pauze scurte, timp
în care execută asupra acestuia un foc ochit din diferite poziţii (culcat, în genunchi sau în
picioare) iar ulterior, în funcţie de intensitatea focului, adoptă o nouă tehnică de deplasare
care să-i uşureze înaintarea şi să-i asigure o protecţie maximă.
Tehnica deplasării prin salturi este combinată adesea cu tehnica deplasării târâş,
deoarece în majoritate situaţiilor, pe câmpul de luptă apropierea sau depărtarea de inamic
vor impune ca în zone acoperite (mascate) să se execute saltul, iar acolo unde terenul este
deschis şi acoperit cu foc intens să se adopte procedeele specifice mersului târâş (pe o
parte, pe burtă, pe coate şi genunchi etc.).
La comandă sau din propria iniţiativă, luptătorul se deplasează prin salturi sau târâş,
parcurgând în principal următoarele etape:
- alege procedeul de deplasare dacă n-a fost specificat prin comandă;
- vizualizează itinerarul de deplasare alegând zonele cele mai protejate (mascate)
astfel încât să iasă pe cât posibil de sub focul inamicului;
- execută saltul sau mersul târâş din acoperire în acoperire, pe segmente de itinerar,
menţinând în permanenţă sub observare inamicului de la contact, periodic, din
poziţii intermediare, execută foc asupra inamicului pentru a asigura apropierea sau
depărtarea faţă de acesta.
Tehnica deplasării în pas de manevră este specifică acţiunii curente, de mişcare în
câmpul tactic, în afara unui contact nemijlocit cu inamicul şi ori de câte ori luptătorul se
află în marş pe jos.
Acest procedeu presupune menţinerea unui ritm prestabilit de deplasare, (4-5 km/h)
pe un itinerar ordonat sau ales, cu respectarea măsurilor de siguranţă nemijlocită.

Tehnici de trecere a obstacolelor şi a porţiunilor de teren greu accesibile

Deplasarea luptătorului în câmpul tactic are un rol important pentru îndeplinirea
misiunilor primite cât şi pentru menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice, în acest scop,

55
luptătorul trebuie să cunoască şi să stăpânească tehnicile de trecere a obstacolelor şi a
porţiunilor de teren greu accesibile.
În lupta modernă, obţinerea succesului în acţiunile proprii şi diminuarea sau chiar
anihilarea eficienţei acţiunilor inamicului se pot realiza prin creşterea rolului acţiunilor
izolate, duse în orice condiţii de teren, timp şi anotimp, printr-o permanentă perfecţionare
şi profesionalizare a luptătorului.

Tehnici de trecere a obstacolelor şi barajelor

Pe timpul deplasării în câmpul tactic, luptătorul este pus în situaţia de a traversa
(parcurge) porţiuni de teren greu accesibile, cu obstacole şi baraje de diferite tipuri.
După caracterul lor, barajele se împart în:
- baraje neexplozive;
- baraje explozive.
Din categoria barajelor neexplozive fac parte:
- reţeaua de sârmă pe pari de lemn;
- reţeaua de sârmă pe pari metalici;
- gardul de sârmă pe un rând de pari;
- gardul de sârmă pe capre;
- reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşi de lemn;
- reţeaua joasă de sârmă pe ţăruşi metalici;
- sârma ghimpată încurcată;
- abatize anti infanterie;
- capra de sârmă;
- aricii de sârmă;
- spiralele de sârmă;
- barajele puţin vizibile;
- scândurile cu cuie;
- capcanele anti infanterie.
Trecerea barajelor anti infanterie neexplozive impune, în prealabil, verificarea lor la
minare.
De asemenea, barajele de sârmă înainte de a fi trecute, trebuie să fie verificate,
pentru a se constata dacă sunt electrificate.
În cazul când barajele anti infanterie sunt minate, se procedează mai întâi, la
înlăturarea minelor de pe fâşia de teren unde se vor realiza culoarele.
Barajele electrificate pot fi identificate după indici exteriori (prezenţa pe ţăruşi a
materialelor izolante, scântei vizibile noaptea ce apar la atingerea sârmei cu iarba, iarba
arsă lângă baraje), prin aruncarea de la distanţă a unei bucăţi de sârmă astfel ca un capăt al
ei să cadă pe baraj, iar celălalt pe pământ (la capătul sârmei căzut pe pământ apar scântei şi
fum), cu ajutorul mijloacelor speciale.
Trecerea barajelor de sârmă neelectrificate se realizează atât prin executarea de
culoare, cât şi prin acoperirea lor cu materiale din zonă.
56
 Culoarele prin barajele de sârmă se execută cu ajutorul blindatelor, prin trageri de
artilerie, cu ajutorul încărcăturilor de exploziv alungite şi manual (cu ajutorul foarfecelor
de tăiat sârmă, baionetelor, lopeţii mici de infanterie şi topoarelor).
În cazul executării culoarelor prin baraje de sârmă cu încărcături alungite, se
folosesc atât încărcăturile alungite din înzestrare, cât şi cele confecţionate de către
luptători.
Încărcăturile alungite confecţionate de către luptători se realizează dintr-un rând de
calupuri de exploziv a 400-500 gr. aşezate cap la cap, pe scânduri de lemn, legate de
acestea cu sfoară.
Lungimea totală a încărcăturii trebuie să fie cel puţin egală cu adâncimea barajului.
Pentru simplitate şi uşurinţă în transport, încărcăturile alungite se confecţionează de
maximum 3 m lungime şi cu greutate de cel mult 35 kg.
Pentru executarea culoarelor, încărcăturile se introduc sub sârmă, pe lângă pari sau
se aşează pe sârmă şi se explodează cu ajutorul unei amorse. Prin explozia încărcăturii, în
barajul de sârmă se formează un culoar de 3-4 m lăţime.
Pentru executarea manuală a culoarelor prin barajele de sârmă, se destină doi
luptători înzestraţi cu foarfece de tăiat sârmă sau cu baioneta-pumnal şi mănuşi de
protecţie.
Luptătorul taie mai întâi firele de jos, de lângă par, care se ţin de către celălalt
luptător cu mâna, apoi pe cele de sus, din poziţia culcat pe spate.
Pe măsură ce firele sunt tăiate, acestea sunt aruncate lateral, dincolo de limitele
culoarului, după care echipa se deplasează la următorul rând de pari.
Barajele de sârmă mai pot fi trecute şi prin aşezare, pe acestea a grilelor de nuiele,
baloturi de paie, scândurilor, scărilor sau prăjinilor.
Trecerea prin barajele de sârmă puţin vizibile sau prin cele transportabile se execută
prin tractarea lor cu gheare de pisică şi cârlige sau prin aşezarea grilelor, scândurilor şi
scărilor, transversal peste acestea.
Din categoria barajelor explozive fac parte:
- câmpurile (grupurile) de mine antipersonal, anti blindate şi mixte;
- mine plantate izolat (mine cu acţiune întârziată, mine cursă, mine comandate etc.);
- mine de apă (ancorate, afundate, de curent).
Trecerea prin barajele de mine este precedată, de regulă, de cercetarea acestora.
Pentru cercetarea barajelor de mine se folosesc toate procedeele de cercetare: observare,
ascultare, fotografiere, cercetarea nemijlocită a terenului şi incursiunea.
Ca procedeu de bază pentru cercetarea barajelor de mine este cercetarea nemijlocită
a terenului (obiectivului) care se execută atât în fâşia de teren ocupată de trupele proprii,
cât şi în dispozitivul inamic.
Barajele de mine executate de inamic în faţa limitei dinainte a apărării sau în
adâncimea dispozitivului propriu, prezintă unele indicii de demascare cum ar fi:
- semnele de marcare şi împrejmuire a câmpurilor de mine;
- movilele de pământ săpat;
57
 - iarba vestejită a brazdei ce acoperă mina;
- ţăruşii de plantare;
- sfori întinse;
- scule uitate sau pierdute;
- ambalaje şi urme lăsate pe teren sau pe zăpadă.
Luptătorilor destinaţi să execute cercetarea barajelor de mine li se asigură sonde,
detectoare, mijloace pentru neutralizarea şi distrugerea minelor descoperite, jaloane,
indicatoare, steguleţe albe şi roşii.
Sondele pentru cercetare sunt de două feluri: lungi şi scurte. Sondele lungi sunt de
1,5-2 m şi se folosesc pentru lucru din poziţia în picioare. Sondele scurte sunt de 0,4 m şi
se folosesc pentru lucru din poziţia culcat.
Pentru lucru, sonda se ţine înclinată la 20-25 de grade şi se înfige lin în pământ, din
20 în 20 cm pe o adâncime de 10-15 cm.
Dacă pe timpul cercetării cu sonda se constată un obiect tare, acest loc se cercetează
cu multă atenţie. La descoperirea minei, aceasta se deplantează sau se marchează cu un
steguleţ.
Ghearele de pisică se confecţionează cu două, trei sau patru braţe şi sunt alcătuite
din gheara propriu-zisă şi o frânghie de tracţiune cu lungimea de 40-50 m.
Gheara de pisică se foloseşte la cercetarea porţiunilor de teren în scopul descoperirii
eventualelor mine cu acţiune la tracţiune, la cercetarea cursurilor de apă, la căutarea
minelor cursă, la scoaterea de la distanţă a minelor ne deplantabile sau necunoscute, la
deplantarea de la distanţă a unor obiecte presupuse a fi minate.
Pentru executarea unui culoar prin procedeul manual cu ajutorul sondelor şi
ghearelor de pisică, după ce a fost descoperită limita câmpului de mine, luptătorii destinaţi
pentru realizarea culoarului se organizează astfel: doi luptători aruncă ghearele de pisică
de-a lungul axei viitorului culoar şi draghează în câmpul de mine o porţiune de 15-20 m
adâncime, în scopul distrugerii minelor anti infanterie care acţionează la tracţiune.
Operaţiunea se repetă până la realizarea culoarului pe întreaga adâncime a câmpului de
mine.
Tehnici de trecere a porţiunilor de teren cu lucrări de hidroamelioraţii şi hidroenergetice
Lucrările hidroameliorative şi hidroenergetice modifică aspectul general al terenului,
exercitând o influenţă însemnată asupra acţiunilor de luptă, mai ales în zonele colinare şi
de câmpie.
Valoarea de obstacol a unui astfel de sistem creşte proporţional cu gradul de
dezvoltare şi cu densitatea acestei lucrări, deoarece fiecare canal în parte, având maluri cu
pante mari, abrupte, căptuşite cu dale din beton sau piatră şi alte parapete îl transformă în
şanţ anti blindat; fiecare dig şi fiecare drum de solă (din pământ tasat, impracticabil pe
timp ploios) pot constitui un bun aliniament pentru apărare şi un detaliu artificial în teren
greu accesibil pentru trupele aflate în ofensivă. În acest fel, râurile întâmpinate, de valoare
mică şi mijlocie, cu amenajări tehnice şi hidroenergetice multiple, capătă aspectul unor

58
cursuri de apă mari, iar prin organizarea în lungul malurilor a unor sisteme de irigaţii, cu
reţelele lor de canale deschise, cu diguri şi drumuri în rambleu, devin obstacole redutabile,
greu de trecut sau cucerit.
Ajuns într-o astfel de zonă, luptătorul este obligat să folosească mijloacele de trecere
din zonă sau improvizate sau să traverseze aceste obstacole.
Mijloacele de trecere din zonă sunt bărcile, portiţele din bărci şi plutele executate din
materiale improvizate.
Materialul cel mai întrebuinţat pentru confecţionarea plutelor este lemnul sub
formă de bârne, bile, prăjini, grinzi şi scânduri. Se mai pot folosi butoaie de lemn sau
metalice, diferiţi plutitori, precum şi bidoane, burdufuri etc.
Ca înveliş pentru plutitori, luptătorul poate întrebuinţa foi de cort, prelate, ţesături
îmbibate cu smoală sau cauciuc.
Pentru umplerea plutitoarelor se întrebuinţează paie, fân, talaz, frunze uscate, stuf,
vreascuri. Stuful şi vreascurile strânse în legături pot fi folosite ca mijloace plutitoare, fără
învelitori.

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren bătute cu foc de artilerie

Porţiunile de teren în care artileria inamicului execută foc, se parcurg în fugă, prin
salturi, îmbinând tehnicile de deplasare în câmpul tactic (saltul, mersul târâş etc.).
Saltul începe imediat ce proiectilul a explodat.
Când se aude zgomotul venirii altui proiectil, luptătorul ia poziţia culcat după cea
mai apropiată acoperire; uneori se poate adăposti chiar în gropile provocate de explozia
proiectilelor, deoarece probabilitatea ca următorul proiectil să cadă în acelaşi loc este mică,
dar nu exclusă.
După traversarea zonei în care artileria inamicului execută foc, luptătorul continuă
acţiunile de luptă pe direcţia ordonată.
Când focul artileriei inamicului este puternic şi nu există posibilitatea înaintării,
luptătorul se adăposteşte şi aşteaptă mutarea sau încetarea focului artileriei.

Tehnici de trecere a porţiunilor de teren incendiate

Pe câmpul de luptă incendiile sunt iminente datorită în special folosirii în acţiunile
de luptă a explozivilor, a muniţiei şi substanţelor incendiare.
Parcurgerea acestor zone (dacă evitarea lor nu este posibilă) devine foarte
periculoasă pentru luptător datorită temperaturilor înalte ce se degajează, a iminenţei
aprinderii hainelor, cât şi a muniţiei aflate asupra sa.
Atunci când există posibilităţi, este indicat ca echipamentul luptătorului să fie udat
sau ignifugat cu substanţe speciale pentru a-i mări rezistenţa la foc.
Traversarea zonelor incendiate se face în viteza cea mai mare după ce în prealabil,
luptătorul a luat măsuri de protecţie a căilor respiratorii şi a feţei (se îmbracă masca contra
gazelor) împotriva fumului şi a temperaturilor ridicate.

59
 Şedinţa 15: Apărarea.
Apărarea este forma de luptă care se adoptă în scopul respingerii unui inamic
superior în forţe şi ca înzestrare tehnică şi interzicerii pătrunderii lui în dispozitivul de
apărare, menţinerii cu fermitate a poziţiilor încredinţate, producerii de pierderi cât mai
mari, slăbirii continue a capacităţii de luptă, limitării pătrunderii în adâncime şi opririi
ofensivei acestuia, precum şi pentru a câştiga iniţiativa, creând condiţii favorabile trecerii
la ofensivă.
Trecerea la apărare se poate face în contact nemijlocit sau în afara contactului cu
inamicul (apărarea pregătită în grabă sau apărarea pregătită din timp).
Apărarea din contact nemijlocit cu inamicul reprezintă modalitatea de acţiune în
care lupta este pregătită în timp scurt, concomitent cu ducerea acţiunilor de luptă în curs de
desfăşurare.
Apărarea în afara contactului cu inamicul reprezintă modalitatea de acţiune în
care lupta este pregătită fără grabă, asigurându-se timp suficient pentru realizarea
dispozitivului de luptă, organizarea sistemului de foc şi amenajarea genistică a terenului.
Succesul în lupta de apărare, se obţine printr-o temeinică organizare, prin fermitatea
şi dârzenia luptătorilor, prin folosirea cu iscusinţă a armamentului şi terenului, prin
amenajarea genistică a acestuia precum şi prin lupta corp la corp.
Apărarea trebuie astfel organizată, încât să respingă atacul blindatelor şi al
infanteriei inamicului, iar când acestea au pătruns în dispozitivul (poziţia) de apărare, să fie
nimicite. Apărarea trebuie să asigure protecţia N.B.C., împotriva focului artileriei şi a
loviturilor aviaţiei.
În apărare, luptătorul acţionează, de regulă, în cadrul grupei din care face parte şi
uneori individual, având de îndeplinit diferite misiuni. Pentru a îndeplini misiunile
încredinţate, luptătorul trebuie să ştie:
- să aleagă, să ocupe, să amenajeze şi să mascheze rapid şi cu măiestrie locaşul de
tragere, fie din proprie iniţiativă, fie la comanda comandantului său, astfel încât, distanţa
dintre el şi militarii vecini, să fie de 6-8 m (8-12 paşi);
- să descopere la timp inamicul;
- să folosească cu iscusinţă focul armamentului din înzestrare şi a grenadelor de
mână defensive şi antitanc, pentru respingerea atacului inamicului;
- să nimicească prin foc şi prin lupta corp la corp inamicul pătruns în dispozitivul de
apărare;
- să cunoască misiunea grupei şi a sa (locul în dispozitivul de luptă, direcţia sau
sectorul de tragere, semnalul pentru deschiderea focului şi muniţia ce se consumă, acţiunea
pentru nimicirea blindatelor de pe direcţia încredinţată, rândul la armamentul de serviciu
sau ca observator în cadrul grupei, modul de comportare pe timp de noapte şi atunci când
acţionează în zone cu factor de risc ridicat);
- să cunoască locul de adunare a răniţilor;
- să ştie să organizeze traiul şi lupta în condiţii de izolare;
- să cunoască data şi ora când trebuie să fie gata pentru luptă;
60
 - să ştie semnalele necesare ducerii luptei de apărare;
- să ştie locul comandantului de grupă şi al înlocuitorului acestuia.
La primirea misiunii, luptătorul se pregăteşte pentru apărare şi în acest scop
desfăşoară următoarele activităţi:
- ia poziţia pentru luptă culcat, pune un încărcător complet, încarcă arma, pregăteşte
grenadele de mână defensive, lopata mică şi mijloacele individuale de protecţie N.B.C.;
- se orientează şi repetă misiunea de luptă;
- îşi trasează locaşul de tragere cu lopata mică de infanterie, observând continuu
inamicul; începe amenajarea (săparea) locaşului individual de tragere;
- stabileşte legătura cu vecinii din grupă şi cu comandantul său;
- apreciază distanţele până la repere (dacă nu le-a primit) fixează înălţătorul şi
ocheşte la fiecare din ele;
- pregăteşte armamentul pentru tragere pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate
redusă;
- aşteaptă ordinul comandantului de grupă.
De regulă, în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul amenajarea genistică
începe cu executarea locaşului individual de tragere pentru poziţia culcat, după care,
luptătorul adânceşte locaşul pentru tragerea din poziţia pentru luptă în genunchi şi poziţia
în picioare, iar dacă timpul permite, locaşurile se unesc între ele, realizându-se şanţul de
tragere al grupei.
Pentru situaţiile în care apărarea este în afara contactului cu inamicul, amenajarea
genistică a terenului poate începe cu executarea şanţului de tragere, după care pot fi
amenajate adăposturi sub parapet şi şanţul adăpost al grupei.
Indiferent de situaţie, luptătorul poate avea succes în acţiunile sale, mai ales atunci
când va deschide focul asupra inamicului de la distanţe mici.
Luptătorul trebuie să mai ştie, de asemenea, că în primul rând trebuie nimiciţi la
inamic ofiţerii, observatorii, agenţii de legătură, servanţii armelor automate ş.a.
Pe timpul pregătirii de foc a artileriei inamicului, luptătorul se găseşte de regulă în
şanţul adăpost al grupei sau pe fundul locaşului de tragere, cu excepţia aceluia care este la
armamentul de serviciu şi care rămâne pe poziţie.
La trecerea inamicului în ofensivă, fie la comandă, fie la semnal, luptătorul ocupă
locaşul de tragere şi execută următoarele activităţi:
- alege obiectivul de nimicit de pe direcţia încredinţată;
- raportează comandantului de grupă, unde, când şi valoarea inamicului descoperit
precum şi modul de acţiune al acestuia;
- aşteaptă comanda (semnalul) pentru deschiderea focului, urmărind cu atenţie
acţiunea inamicului;
- nimiceşte inamicul care atacă în faţa sa, executând focul atunci când are cele mai
bune condiţii de tragere; corectează focul după punctele de incidenţă ale gloanţelor asupra
obiectivelor.

61
 Luptătorul intensifică focul pe măsură ce inamicul se apropie de locaşul său de
tragere, urmărind separarea infanteriei de blindate şi respingerea atacului, contribuie la
distrugerea blindatelor folosind grenadele antitanc şi mijloacele improvizate. Dacă un
blindat al inamicului a fost avariat, luptătorul trebuie să ştie să-l nimicească, iar dacă
blindatul continuă să se apropie de locaşul său individual, luptătorul se adăposteşte pe
fundul şanţului de tragere iar după trecerea acestuia se ridică, aruncă cu grenade antitanc
asupra lui, după care se întoarce şi continuă lupta pentru respingerea infanteriei care atacă.
La ajungerea infanteriei inamicului la distanţa de 30-40 m de locaşul de tragere,
luptătorul aruncă grenadele de mână defensive asupra acesteia. Inamicul pătruns în locaşul
de tragere (poziţia de apărare) se nimiceşte prin foc la gura ţevii, cu grenade de mână şi
prin lupta corp la corp.
Pentru ducerea luptei de apărare în condiţii de vizibilitate redusă sau pe timp
de noapte, luptătorul trebuie să ţină seama de următoarele particularităţi:
- observarea terenului, descoperirea şi indicarea obiectivelor se fac cu mai multă
greutate datorită întunericului, ceţii etc.;
- eficacitatea tuturor categoriilor de armament scade;
- orientarea în teren, menţinerea legăturii cu vecinii şi a direcţiilor de deplasare se
fac cu greutate;
- este favorizată apropierea în ascuns şi prin surprindere a inamicului.
Pentru a duce cu succes acţiuni de luptă în asemenea condiţii, luptătorul trebuie să
stăpânească următoarele tehnici:
- de executare a observării pe timp de noapte (vizibilitate redusă) şi pe timpul
iluminării terenului cu surse de iluminare sau cu ajutorul aparatelor de vedere pe timp de
noapte;
- de pregătire a armamentului şi a aparatelor de vedere pe noapte;
- de identificare cu rapiditate a obiectivelor după zgomote şi după flacără la gura
ţevii;
- de executare a focului asupra inamicului descoperit după flacăra la gura ţevii, după
silueta obiectivelor sau în urma iluminării terenului;
- de nimicire a inamicului prin foc şi cu grenade.
La plecarea la atac a inamicului, luptătorul aflat în apărare, deschide focul la
comandă sau din proprie iniţiativă, pe direcţiile pregătite din timpul zilei. În situaţiile în
care luptătorul nu a reuşit să execute imediat foc asupra obiectivelor descoperite pe timpul
iluminării de scurtă durată, se recomandă ca acesta să nu mai mişte arma de pe direcţia
respectivă şi să aştepte cu atenţie următorul moment de iluminare după care să deschidă
focul.
În timpul desfăşurării acţiunilor de apărare pe timp de noapte, luptătorul trebuie să
mai ştie următoarele reguli:
- să nu privească în direcţia sursei de iluminare pe timpul iluminării, deoarece
lumina puternică îngreunează ulterior descoperirea inamicului;

62
 - sursa de lumină mobilă (cartuşul de iluminare, proiectilul etc.) deformează
dimensiunile obiectivelor şi creează umbre mişcătoare, ceea ce împiedică determinarea
precisă a locului acestora;
- obiectivele puternic iluminate par mai apropiate iar cele iluminate slab, mai
depărtate;
- obiectivele de culoare mai închisă par a fi mai aproape, iar cele de culoare
deschisă, mai departe.
Apărarea pe timp de noapte se desfăşoară în condiţii mai grele şi diferite decât cea
de pe timpul zilei, neajunsurile create de întuneric şi celelalte condiţii de vizibilitate redusă
(ceaţă, fum, praf, etc.) pot fi depăşite cu succes printr-un antrenament sistematic şi
perseverent al luptătorilor.

Şedinţa 16: Ofensiva

Ofensiva este o formă de luptă care se adoptă în scopul nimicirii în scurt timp a
inamicului, pentru cucerirea unor obiective din adâncimea apărării şi asigurarea eliberării
teritoriului naţional ocupat de acesta.
Ofensiva poate fi executată din contact nemijlocit cu inamicul din mişcare, sau
combinată, cu infanteria pe jos sau îmbarcată pe blindate, precum şi ca desant pe tancuri.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul reprezintă modalitatea prin care
acţiunile de luptă se desfăşoară împotriva unei apărări pregătită din timp de inamic.
Ofensiva din mişcare constă în deplasarea luptătorilor din raionul de concentrare
(plecare) spre limita dinainte a apărării inamicului, desfăşurarea în dispozitiv premergător
de luptă şi de luptă şi atacul forţelor şi mijloacelor acestuia trecute de regulă, în grabă la
apărare. Se execută cu succes atunci când pe timpul pregătirii de foc s-a reuşit să se scoată
din luptă majoritatea mijloacelor antitanc ale inamicului.
Ofensiva se desfăşoară în orice anotimp, ziua şi noaptea, fără întrerupere, până la
nimicirea completă sau capturarea inamicului. Ea se poate duce atât împotriva unei apărări
pregătite din timp cât şi împotriva unei apărări organizată în grabă de către inamic.
În lupta ofensivă trebuie să se realizeze un ritm ridicat de înaintare, să se ducă
acţiuni hotărâte şi pline de iniţiativă. În scopul înaintării rapide şi hotărâte este absolut
necesară combinarea eficientă a focului cu mişcarea, trecerea cu rapiditate de la dispozitiv
premergător de luptă, în dispozitiv de luptă şi invers, precum şi menţinerea în permanenţă a
cooperării cu vecinii, cu blindatele, cu artileria şi cu aruncătoarele.
În ofensivă luptătorii sunt obligaţi să desfăşoare următoarele acţiuni:
- să înainteze pe direcţia ordonată prin misiune în urma tancurilor sau în urma
exploziilor loviturilor (proiectilelor) artileriei proprii şi să nimicească inamicul cu focul
armamentului din dotare;
- să indice blindatelor şi artileriei, obiectivele care le împiedică înaintarea;
- să folosească fără întârziere efectele focului pentru a ataca pe inamic prin
surprindere;

63
 - la nevoie să dea ajutor blindatelor, la trecerea obstacolelor şi să le acopere cu foc în
situaţia în care acestea au fost avariate.
În lupta ofensivă luptătorul acţionează, de regulă în cadrul grupei din care face parte,
fie pe jos sau îmbarcat pe blindate, fie ca desant pe tanc. Când acţionează pe jos, luptătorul
înaintează cu îndrăzneală şi hotărâre în urma tancului, execută foc cu armamentul din
înzestrare şi exploatând efectul loviturilor artileriei, aviaţiei şi al luptătorilor vecini, atacă
inamicul prin surprindere şi îl nimiceşte.
Pentru a acţiona cu succes în lupta ofensivă, luptătorii trebuie să fie curajoşi,
rezistenţi fizic şi psihic, să deschidă focul cu rapiditate şi precizie, să folosească avantajele
terenului pe timpul înaintării, să folosească cu precizie grenadele de mână, să ştie să se
ferească de grenadele inamicului şi să-l nimicească, folosindu-se de toate tehnicile
cunoscute (învăţate) inclusiv prin lupta corp la corp.
Atacul reprezintă acţiunea de tip ofensiv prin care luptătorul urmăreşte nimicirea sau
capturarea inamicului ori distrugerea unor obiective ale acestuia dispuse pe o poziţie sau în
cadrul unui sistem închegat (de foc, lucrări genistice, dispozitiv de luptă).
Pentru executarea cu succes a unui atac, luptătorul trebuie:
- să observe câmpul de luptă continuu şi să raporteze comandantului de grupă datele
despre inamic;
- să ajute luptătorii din vecinătatea sa cu foc şi cu grenade în acţiunile care se impun;
- să indice principalelor mijloace de foc obiectivele descoperite, să acopere cu foc
acţiunile acestora şi la nevoie să le dea ajutor pentru deplasare;
- să combine eficient focul cu mişcarea;
- să folosească terenul şi să execute deplasări rapide şi de scurtă durată pentru a
ataca rezistenţele inamicului prin surprindere;
- să acţioneze hotărât pentru nimicirea inamicului care execută contraatacuri;
- să urmărească imediat inamicul care se repliază.
Înaintea plecării la atac fiecare luptător primeşte misiunea de luptă, din care
trebuie să reţină:
- ce s-a descoperit la inamic şi unde să intensifice observarea;
- misiunea sa de luptă, a grupei din care face parte şi a luptătorilor vecini;
- locul comandantului de grupă în dispozitiv;
- semnalele pentru deschiderea şi încetarea focului, de alarmare şi înştiinţare.
La pregătirea pentru atac luptătorul trebuie să execute următoarele activităţi:
- să pună baioneta la armă;
- să pună un încărcător complet şi să încarce arma;
- să pregătească grenadele de mână, lopata mică şi mijloacele de protecţie
individuală;
- să verifice ajustarea echipamentului;
- să amenajeze (la nevoie) trepte pentru ieşirea din locaşul de tragere (tranşee).
Pentru executarea atacului, la comanda sau la semnalul stabilit, luptătorul îşi ocupă
locul în dispozitivul de luptă (la ofensiva din mişcare) sau iese cu repeziciune din locaşul
64
de tragere (tranşee) se deplasează în fugă pe distanţa de 15-20 m (la ofensiva din contact)
şi atacă pe direcţia ordonată.
În oricare situaţie, luptătorul înaintează, de regulă într-un ritm rapid (fugă, pas
alergător) sub protecţia focului artileriei şi sub sprijinul blindatelor, executând trageri din
mers cu scurte opriri asupra inamicului descoperit şi fără a se opri în faţa limitei dinainte a
apărării acestuia.
În situaţia în care atacul nu este sprijinit de blindate, luptătorul trebuie să înainteze
către limita dinainte a apărării inamicului prin salturi executate, fie la comandă, fie din
proprie iniţiativă, combinând focul cu mişcarea. Luptătorul este obligat să înainteze pe
direcţia ordonată şi să păstreze un interval de 6-8 m (8-12 paşi) faţă de luptătorii vecini, să
ia corect poziţia de tragere şi să execute un foc rapid şi cu precizie până la cucerirea limitei
dinainte a apărării inamicului. După cucerirea acesteia, luptătorii pot continua atacul câte
unul sau pe grupuri mici de luptători, prin salturi sau folosind diferite feluri de mers. În
situaţia în care înaintarea a fost oprită temporar, luptătorul ocupă şi amenajează un locaş de
tragere, de unde, trebuie să fie pregătit să respingă în orice moment, acţiunile ofensive ale
inamicului.
În situaţia în care atacul infanteriei este sprijinit de blindate, luptătorul trebuie să
cunoască să se deplaseze în cadrul grupei, în urma tancului de sprijin la o distanţă cât mai
mică de acesta, să atace limita dinainte a apărării, continuând înaintarea sub protecţia
blindajului şi focului acestuia, precum şi a transportoarelor amfibii blindate şi al celorlalte
mijloace de întărire şi sprijin.
Barajele inamicului, pentru oricare din situaţie, se trec în fugă, de regulă, prin
culoarele create de tancuri, de pionieri sau de focul artileriei în cadrul grupei şi în urma
tancului de sprijin. Dacă nu există culoare, barajele neexplozive se trec prin sprijin reciproc
între luptători, folosind scânduri, grile sau alte mijloace, aflate asupra lor sau din zonă.
După trecerea prin culoarele în barajele inamicului, luptătorul continuă deplasarea,
observarea şi descoperirea inamicului, executând foc asupra lui din mers cu scurte opriri.
La ajungerea la o distanţă de aproximativ 40 m de tranşeea inamicului, luptătorul, la
comandă sau din proprie iniţiativă pregăteşte grenadele de mână pentru funcţionare şi
aruncare şi când se apropie la distanţa de 30-25 m de inamic, aruncă asupra acestuia
grenadele de mână ofensive şi cu strigăte de „URA“ îl nimiceşte prin foc la gura ţevii şi
prin lupta corp la corp, fără a se opri în tranşeea inamicului.
În cazul în care luptătorul primeşte misiunea să nimicească inamicul rămas în poziţia
cucerită de trupele proprii, acesta coboară şi se deplasează prin tranşee (şanţul de
comunicaţie), nimiceşte inamicul cu grenade de mână, prin foc la gura ţevii şi prin lupta
corp la corp; cercetează barajele întâlnite dacă nu sunt minate, după care le aruncă afară
din tranşee, iar dacă sunt minate, le distruge cu grenade sau alte mijloace explozive şi
continuă nimicirea inamicului din lucrările de apărare.
Luptătorul care acţionează în afara tranşeei (şanţului de comunicaţie) ţine legătura
cu cei care se deplasează prin tranşee şi curăţă cu foc drumul lor de înaintare, interzicând
inamicului să se replieze.
65
 Pe timpul luptei în adâncimea apărării inamicului, luptătorul trebuie să folosească
diferite tehnici de deplasare în teren, în funcţie de intensitatea focului din câmpul tactic,
tehnici de folosire a adăpostirilor din teren (copaci, gropi, movile etc.) pentru tragere şi
protecţie proprie, tehnici de cercetare a inamicului şi terenului, tehnici privind nimicirea
inamicului şi a mijloacelor sale de foc precum şi tehnicile privind participarea la
manevrarea rezistenţelor izolate care îngreunează înaintarea luptătorilor.
În numeroase situaţii luptătorul trebuie să ducă lupta ofensivă pe timp de noapte sau
în condiţii de vizibilitate redusă, când întunericul permite realizarea surprinderii de către
inamic iar efectul focului cu armamentul individual slăbeşte. Aceste acţiuni demonstrează
că ducerea luptei pe timp de noapte, impune o pregătire minuţioasă, multe antrenamente
necesare formării deprinderilor şi tehnicilor privind utilizarea aparatelor de vedere pe timp
de noapte, a mijloacelor de iluminare, menţinerii direcţiei de atac şi portului diferitelor
semne de recunoaştere.
În ofensiva pe timp de noapte, fiecare luptător trebuie să cunoască următoarele:
- să-şi ajusteze echipamentul astfel încât pe timpul deplasării să nu facă zgomot;
- să păstreze o linişte desăvârşită pe timpul acţiunilor;
- să respecte cu stricteţe toate măsurile de mascare în scopul realizării surprinderii;
- să se orienteze cu uşurinţă pe timp de noapte;
- să se deplaseze după azimut;
- să ia repede poziţia pentru luptă culcat, din proprie iniţiativă, la iluminarea
terenului de către inamic şi să rămână nemişcat până la stingerea sursei de iluminare;
- să nimicească inamicul prin foc de la distanţă, prin grenade de mână, prin foc la
gura ţevii şi prin lupta corp la corp.

Tema 3: Şedinţă de control.

Cunoştinţele teoretice se vor verifica printr-un test cu întrebările din tot materialul
studiat anterior.
Cunoştinţele practice se vor verifica în componenţa grupei printr-o misiune pusă de
către comandantul de companie.

66
 INSTRUCŢIA FOCULUI

Tema 1: Armamentul din dotarea Armatei Naţionale (în general).

Şedinţa 1: Armamentul din dotarea Armatei Naţionale (în general).

Clasificarea armamentului individual

După efectul la ţintă, armamentul individual poate fi:
- armament alb, care se foloseşte în lupta corp la corp având ca efect tăierea,
împungerea sau lovirea (baioneta, sabia, stiletul etc.);
- armament de foc, care se foloseşte în luptă la distanţe de peste 25 m, având efect
prin perforare.
Armamentul de foc individual se clasifică astfel:
a) după ciclul de funcţionare:
- semiautomat (pistol, puşca semiautomată cu lunetă);
- automat (pistol mitralieră, puşca mitralieră, mitraliera);
- activ-reactiv (A.G.-7).
b) după principiul de funcţionare:
- cu împrumut de gaze (pistolul mitralieră, puşca mitralieră, puşca semiautomată cu
lunetă, mitraliera);
- cu reculul ţevii (pistolul cal. 7,62 mm şi 5,45)
- fără recul (A.G.-7);
- gazodinamic (A.G.40),
c) după destinaţie:
67
 - pentru luptă;
- pentru instrucţie;
- pentru învăţământ.

Pistolului-mitralieră Kalaşnikov ((cal. 7,62 mm))

Destinaţia: Pistolul-mitralieră cal. 7,62mm modernizat şi 5,45mm este o armă
individuală destinată pentru nimicirea forţei vii a inamicului. Pentru nimicirea adversarului
în lupta corp la corp la pistolul-mitralieră se pune baioneta-pumnal.

Puşca mitraliera RPК (cal. 7,62 mm)

Destinaţia: Puşca mitralieră RPK (cal. 7,62 mm) şi puşca mitralieră RPK-74 (cal.
5,45 mm) sunt arme de bază a echipei antipersonal, cele mai puternice arme a grupei de
infanterie, destinate pentru nimicirea personalului adversarului şi lovirea mijloacelor de foc
ale acestuia.
Puştile mitraliere pot fi dotate cu înălţătoare optice.

68
 Mitraliera cal. 7,62 mm PKM, PKS, PKT
Mitraliera cal. 7,62 mm, PKM este o armă automată puternică a grupei de infanterie,
destinată pentru nimicirea personalului şi mijloacelor de foc ale adversarului, precum şi a
ţintelor aeriene. 
Mitraliera PKM se produce în mai multe modificaţii:
- PKS – mitraliera se fixează pe afet trepied;
- PKB – mitraliera se instalează pe transportorul blindat (transportoare amfibii
blindate – TAB);
- PKT - se instalează pe tancuri şi maşinile de luptă (TAB, BTR, BMP, BMD, BTR-
D) în turelă sau/şi în partea din faţă a maşinii de luptă.

Puşca semiautomată cu lunetă Dragunov (SVD)

69
 Destinaţia: Puşca semiautomată cu lunetă Dragunov cal. 7,62 mm (SVD), este arma
individuală a lunetistului, destinată nimicirii obiectivelor izolate, care apar, în mişcare,
neadăpostite sau adăpostite.

Puşca semiautomată cu lunetă este o armă cu rearmare automată, bazată pe folosirea

energiei gazelor care sunt dirijate din canalul ţevii asupra pistonului de gaze al
portînchizătorului.
Luneta pentru puşca semiautomată PSL serveşte la ochirea precisă asupra diferitelor
obiective, în special asupra acelora cu dimensiuni reduse a căror apariţie este de scurtă
durată.
 

70
 Aruncătorul de grenade RPG-7
Destinaţia: Aruncătorul de grenade antiblindat portativ AG-7, este un mijloc
puternic de foc al grupei de infanterie în lupta împotriva tuturor tipurilor moderne de
tancuri, autotunuri şi alte mijloace mecanizate şi blindate ale adversarului. În afară de
aceasta, el poate fi folosit pentru nimicirea forţei vii ce se află în adăposturi uşoare, precum
şi în construcţii de tip orăşenesc. AG-7 este o armă cu ţeavă lisă, dinamoreactiv, fără recul,
cu lovitură activ-reactivă.
Pentru trupele aeropurtate se produce varianta de desant AG-7D.

Mitraliera de calibru mare Vladimirov (КПBT) cal. 14,5 mm.

Mitraliera KПBT cal. 14,5 mm este o armă automată puternică, se instalează în
turela transportorului blindat. Este destinată pentru lupta împotriva obiectivelor uşor
blindate (transportoarelor blindate, tunurilor antitanc, automobilelor blindate ş.a.),
mijloacelor de foc şi forţei vii ale inamicului ce se află în adăposturi uşoare la distanţa până
la 2000 m. şi înălţime până la 1500m.

Pistol 9 mm „Makarov”
Pistolul 9 mm "Makarov" este o armă personală de atac şi apărare, destinată pentru
lovirea inamicului la distanţe mici.
Pistolul permite tragerea foc cu foc cu cartuşe de pistol 9 mm. Cele mai bune
rezultate ale tragerii cu pistolul se obţin la distanţele până la 50 m.
Cadenţa practică de tragere (viteza de tragere) a pistolului este de 30 lovituri pe
minut.

71
 Pistol 7,62 mm „TT”
Pistolul 7,62 mm "TT" este o armă personală de atac şi apărare, destinată pentru
lovirea inamicului la distanţe mici.
Pistolul permite tragerea foc cu foc cu cartuşe de pistol 7,62 mm. Cele mai bune
rezultate ale tragerii cu pistolul se obţin la distanţele până la 50 m.

Tema 2: Pistolul-mitralieră AKM (AKMS)

Şedinţa 1: Destinaţia, caracteristicile tehnico-tactice şi construcţia generală a
pistolului-mitralieră. Denumirea părţilor mari componente a pistolului - mitralieră.
Curăţirea armamentului. Măsurile de siguranţă la mânuirea armamentului şi muniţiei.

Destinaţia: Pistolul-mitralieră cal. 7,62 mm modernizat şi 5,45 mm este o armă individuală

destinată pentru nimicirea forţei vii a inamicului. Pentru nimicirea adversarului în lupta
corp la corp la pistolul-mitralieră se pune baioneta-pumnal.

72
 Părţile componente AKM (AK-74).
- ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatele de ochire şi patul;
- capacul cutiei închizătorului;
- portînchizătorul cu pistonul de gaze;
- închizătorul;
- recuperatorul;
- tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
- mecanismul de dare a focului;
- ulucul;
- încărcătorul;
- baioneta-pumnal.

Accesoriile:
- vergeaua;
- bidonaş;
- manşon de reducţie;
- penarul (dornul; capul-câlţi; peria; şurubelniţa).
Din completul pistolului mitralieră mai fac parte cureaua de purtare şi
portîncărcătorul.

73
 Curăţirea şi deservirea după tragere.
Armamentul portativ trebuie ţinut în perfectă stare de funcţionare şi gata de
întrebuinţare, în orice moment. Aceasta necesită curăţirea şi ungerea la timp cu multă
atenţie precum şi înlocuirea sau repararea în termen scurt a pieselor şi mecanismelor uzate
sau defecte.
Curăţirea armamentului portativ aflat în serviciu la unităţi se face în următoarele
situaţii:
a) la pregătirea armamentului pentru tragere;
b) după executarea tragerilor cu armamentul folosind cartuşe de război sau de
manevră;
c) după executarea serviciului de pază şi a exerciţiilor în teren chiar dacă
armamentul nu a fost folosit;
d) la scoaterea/introducerea din/în depozit;
f) în situaţia nefolosirii armamentului curăţirea se execută, cel puţin o dată pe
săptămână.
După executarea tragerii cu cartuşe de război şi de manevră se curăţă şi se ung:
închizătorul şi portînchizătorul cu pistonul de gaze; camera de gaze.
Operaţiile de curăţire se execută direct în poligon sau teren.
La înapoierea de la tragere sau din aplicaţie se execută curăţirea completă a
armamentului portativ; în următoarele 3-4 zile se repetă curăţirea canalului ţevii şi a
celorlalte mecanisme. Zilnic se şterge canalul ţevii cu cârpă uscată pentru a se curăţa
imediat ce apar pete de rugină sau se observă zgură.
74
 După curăţire armamentul portativ se unge. Se ung suprafeţele metalice, bine
curăţate şi uscate, pentru a nu permite umezelii să acţioneze asupra metalului.
Curăţirea şi ungerea armamentului portativ se execută sub directa supraveghere a
comandantului de grupă. 
Comandantul de grupă este obligat:
a) să controleze starea accesoriilor şi calitatea materialelor pentru curăţat;
b) să controleze dacă curăţarea armelor s-a executat corect şi să aprobe ungerea
pieselor pentru montarea acestora;
c) să controleze dacă armele au fost unse şi montate corect.
La unităţile ce se găsesc în cazarmă sau în tabără, întreţinerea armamentului portativ
se execută în locuri special destinate, pe mese utilate şi amenajate în acest scop. La
unităţile ce se găsesc în luptă sau în marş, întreţinerea se execută pe aşternuturi, scânduri,
placaj etc. care au fost curăţate de murdărie şi praf.
Pentru curăţarea şi ungerea armamentului portativ se utilizează următoarele
substanţe şi materiale:
a) ulei de funcţionare AU; uleiul se întrebuinţează pentru curăţirea armelor şi
ungerea pieselor şi mecanismelor acestora şi celor aflate în folosire curentă la unităţi;
b) amestecul de unsoare de tun cu unsoare de armă, în proporţie de 1:1, pentru
ungerea canalului ţevii, a pieselor şi mecanismelor, precum şi a accesoriilor armelor ce se
predau la depozit pentru o păstrare mai îndelungată;
c) petrol sau white spirt pentru diluarea şi spălarea unsorii la armele care au stat un
timp mai îndelungat la depozit; pentru curăţarea armelor folosite curent se utilizează uleiul
de funcţionare AU; în condiţiile de campanie armele se curăţă normal cu ulei de
funcţionare AU;
d) cârpe - cârpele sunt folosite pentru ştergerea, curăţarea şi ungerea tuturor pieselor
şi a mecanismelor armelor;
e) câlţi curăţiţi de partea lemnoasă - câlţii se folosesc numai pentru curăţarea
canalului ţevii;
f) beţişoare din lemn de esenţă moale - este permisă folosirea beţişoarelor din lemn
de esenţă moale pentru îndepărtarea petelor de rugină, curăţarea şanţurilor, a scobiturilor şi
a orificiilor.
Curăţarea armamentului portativ
Curăţarea armamentului portativ se face în următoarele etape:
a) se pregătesc materialele pentru curăţare şi ungere;
b) se demontează armele;
c) se controlează accesoriile şi se pregătesc pentru lucru;
d) se curăţă canalul ţevii.
Operaţiunile de curăţare şi ungere se execută cu armele aşezate pe jugurile mesei de
curăţat armament sau pe o masă obişnuită, iar în lipsa acesteia, pe un aşternut curat.
Curăţarea canalului ţevii se face cu câlţi şi cu ulei de funcţionare AU. Se aranjează
câlţii sub forma cifrei 8 cu încrucişarea firelor aşezându-se pe vârful capului - câlţi. Firele
75
câlţilor se întind de-a lungul tijei capului - câlţi. Se are în vedere ca lungimea firelor de
câlţi să fie mai mică decât lungimea tijei capului - câlţi, iar grosimea stratului de câlţi să
permită introducerea capului - câlţi în canalul ţevii fără un efort prea mare. Se înmoaie în
ulei funcţional AU şi apoi se strâng uşor, cu degetele de-a lungul tijei capului - câlţi.
Se introduce vergeaua, cu capul - câlţi, în canalul ţevii şi ţinând arma cu o mână, cu
cealaltă mână se apucă de vergea şi se şterge cu capul - câlţi pe întreaga lungime a
canalului ţevii de câteva ori.
Se scoate vergeaua, se schimbă câlţii folosiţi cu alţi câlţi curaţi şi de asemenea
îmbibaţi cu ulei de funcţionare AU şi se repetă operaţia de curăţare a canalului ţevii. Se
scoate vergeaua şi se şterge bine; se schimbă câlţii folosiţi cu câlţi curaţi şi uscaţi cu care
se şterge canalul ţevii. Apoi canalul ţevii se şterge cu o cârpă curată şi uscată, montată cu
capul - câlţi.
Dacă după curăţarea canalului ţevii cârpa se scoate fără negreală care să indice
existenţa unor zone murdare cu zgură provenită din arderea pulberii şi de asemenea dacă
pe cârpă nu apar pete galbene care să indice prezenţa ruginii în canalul ţevii, se curăţă în
acelaşi mod şi camera cartuşului introducând vergeaua dinspre cutia mecanismelor.
După curăţire se controlează, cu multă atenţie, partea ghintuită a canalului ţevii
ţinând ţeava cu partea dinapoi spre lumină şi privind pe la gura ţevii. Camera cartuşului se
controlează ţinând arma cu ţeava spre lumină şi privind prin partea dinapoi a ţevii. Se
controlează dacă nu au rămas de-a lungul ghinturilor fire de câlţi sau cârpă.
Curăţarea camerei de gaze. După separarea tubului de gaze de la armă, camera de
gaze se spală cu ulei de funcţionare AU şi se curăţă cu ajutorul şurubelniţei sau al
beţişorului din lemn moale. După curăţire, camera de gaze se şterge până la uscare cu câlţi
şi cârpă uscată şi curată. După aceea se controlează dacă nu au rămas bucăţi de câlţi şi
cârpă în camera de gaze.
Curăţarea cutiei mecanismelor, portînchizătorului cu pistonul de gaze, închizătorului
şi tubului de gaze.
Curăţarea acestor piese se face cu o cârpă îmbibată cu ulei de funcţionare AU după
care se şterg până la uscare completă cu o cârpă curată şi uscată.
Pentru o curăţare cât mai bună, pistonul de gaze, tubul de gaze şi pragurile închizătorului
se acoperă cu ulei sau se înfăşoară cu o cârpă îmbibată cu ulei pentru circa 3-5 minute,,
după care se îndepărtează zgura întărită cu ajutorul unui beţişor de lemn moale, apoi se
şterg cu o cârpă curată şi uscată.
Curăţarea celorlalte piese metalice ale puştii.
Curăţarea acestor piese se face prin ştergerea lor cu cârpe curate şi uscate, iar când
sunt prea murdare se curăţă cu o cârpă îmbibată cu ulei de funcţionare AU, apoi se şterg cu
o cârpă uscată şi curată până la uscarea lor completă.
Curăţarea apărătorii mâinii, a ulucului şi a patului.
Curăţarea acestor piese din lemn ale armei se face cu cârpe uscate şi curate.
După terminarea curăţării armamentului, fiecare militar raportează comandantului de grupă
şi cu aprobarea acestuia trece la ungerea şi montarea lor.
76
 Ungerea armamentului portativ
Ungerea armelor se execută cu peria înşurubată la vergea şi înfăşurată cu o cârpă
îmbibată cu ulei de funcţionare AU. Se introduce vergeaua cu peria în canalul ţevii şi prin
două sau trei treceri pe întreaga lungime a canalului ţevii se realizează o ungere uniformă a
acestuia. Apoi se unge camera cartuşului. Celelalte piese metalice ale armei se acoperă cu
un strat subţire şi uniform de ulei. Se evită surplusul de ulei deoarece acest surplus
contribuie la murdărirea pieselor şi conduce la incidente în timpul tragerii. Se curăţă şi se
ung încărcătoarele şi accesoriile. Piesele din lemn nu se ung.
Pentru curăţirea locurilor inaccesibile (tăieturi, şanţuri, scobituri, locaşuri, găuri) se
pot folosi beţişoare de lemn.
Măsurile de securitate la curăţirea armelor
Armele se păstrează întotdeauna în stare bună şi curată. Aceasta se obţine prin
examinarea, curăţirea şi ungerea lor la timp, atârnarea grijulie şi păstrarea corectă a
armelor. Curăţirea şi ungerea armelor se efectuează sub conducerea nemijlocită a
comandantului (conducătorului) în timpul stabilit de programul zilnic, în locuri destinate
special pentru aceasta şi la mese amenajate pentru curăţirea armelor.
După tragerea cu cartuşe de luptă sau oarbe curăţirea armelor se efectuează imediat
la locul de tragere (în câmp sau tir).
Înainte de demontarea armei pentru curăţire, verificaţi personal dacă nu sânt cartuşe
în camera cartuşului.
 Se interzice: curăţirea armamentului cu benzină şi fumatul în timpul curăţirii.
Măsurile de securitate la şedinţele de tragere de antrenament şi de luptă.
Securitatea în timpul petrecerii şedinţelor de tragere se asigură prin organizarea
corectă a şedinţelor de tragere şi a măsurilor de siguranţă în vigoare, disciplina înaltă a
instruiţilor. Persoanele, care nu cunosc măsurile de securitate, construcţia armamentului, la
tragere nu sunt admise. Persoanele numite pentru organizarea şi petrecerea şedinţelor de
tragere, poartă întreaga răspundere pentru îndeplinirea întocmai a măsurilor de securitate la
mânuirea armamentului şi muniţiilor de către subalterni, şi instruiţi. Pentru asigurarea
măsurilor de securitate, flecare instruit trebuie ca înaintea fiecărei lecţii să efectueze
examinarea minuţioasă a armei, a muniţiilor, pentru a se convinge, că arma nu este
încărcată şi printre cartuşele de instrucţie nu sunt de luptă şi oarbe.
Din primele zile militarii trebuie învăţaţi:
- să deosebească cartuşele de luptă de cele de instrucţie şi oarbe;
- înainte de începerea tragerilor e necesar de verificat canalul ţevii el trebuie să fie
curat şi în el nu trebuie să fie corpuri străine, (ca pământ, nisip, cârpe etc).
Dacă se descoperă unele ne funcţionări sau deteriorări ale armei, se raportează
imediat conducătorului tragerilor sau al şedinţei;
- după primirea muniţiilor trebuie personal de verificat cantitatea şi starea lor;
- orice mânuire (manipulare), încărcare şi descărcare se efectuează numai la
comanda conducătorului tragerii (şedinţei);

77
 - în tir sau pe câmpul de tragere, focul se deschide numai cu permisiunea şi la
comandă conducătorului tragerilor (şedinţei);
- la introducerea încărcătorului în minerul pistolului nu se loveşte (la aplicarea unor
lovituri puternice asupra încărcătorului poate exploda al doilea cartuş de sus), dar se
împinge uşor cu degetul mare al mânii stângi până la ţăcănitul specific;
- în timpul tragerii graba şi nervozitatea sânt inadmisibile;
- arma se dezasigură numai după-comanda „Foc".
- încărcarea armei pe aliniamentul de tragere se permite numai după semnalul „Foc".
- după încetarea tragerii arma se descarcă şi se verifică. Muniţiile rămase imediat se
întorc distribuitorului de muniţii (conducătorului tragerii).
- focul încetează imediat de sine stătător sau la comanda conducătorului tragerii în
următoarele cazuri:
- la apariţia oamenilor, maşinilor, animalelor în câmpul de ţinte, avioanelor şi
helicopterelor la înălţimi mici deasupra tragerilor;
- ridicarea fanionului alb (noaptea - felinarul) la punctul de comandă;
- apariţia incendiului cauzat de tragere;
- primirea semnalului de pericol în cazul continuării tragerii de la postul cordonului
de siguranţă, dispariţia legăturii cu adăpostul în care se află oameni;
- pierderea orientării de către trăgători, îndeosebi noaptea;
- daca a avut loc vre-un incident de tragere la cineva din trăgători despre care fapt se
raportează imediat conducătorului tragerilor printr-un semnal convenţional.
Pentru încetarea focului se dă comanda: „Încetaţi tragerea" şi se ridică fanionul alb
(se aprinde felinarul alb) în locul celui roşu. De la comanda „Încetaţi tragerea" până la
comanda „Foc" se interzice tuturor persoanelor să se găsească la aliniamentul de
deschidere a focului şi să se apropie de armele lăsate pe el.
Se interzice categoric:
- a încărca arma cu cartuşe de luptă sau oarbe până la comanda conducătorului
tragerii şi semnalul „Foc”;
- a îndrepta arma, indiferent de faptul dacă e încărcată sau nu, în direcţia oamenilor
sau în direcţia apariţiei lor posibile şi în spatele tirului;
- a lăsa arma încărcată la aliniamentul de tragere sau în orice alt loc, precum şi a o
transmite altor persoane;
- a folosi cartuşe, precum şi petarde şi grenade fumigene sau alte mijloace de
imitaţie detectate;
- a folosi dispozitive de tragere cu cartuşe oarbe cu filetul defectat şi tragerea cu
cartuşe oarbe din armamentul de instrucţie;
- a trage cu cartuşe oarbe asupra ţintei vii, tehnicii de luptă, construcţiilor la o
distanţă mai mică de 50 m, precum şi a aplica petarde şi grenade fumigene în localităţi;
- a folosi petarde cu fitilul scurtat sau în stare rea şi a reţine-petardele în mână după
aprinderea fitilului;

78
 - a trage din pistoalele de semnalizare şi a folosi cartuşe reactive când unghiul de
tragere e mai jos de 40-45°.

Şedinţa 2: Demontarea şi montarea parţială a pistolului-mitralieră AKM.

Demontarea:
a) se scoate încărcătorul de la armă;
b) se verifică dacă lipseşte cartuşul în detunător;
c) se scoate penarul de accesorii;
d) se scoate vergeaua de la armă;
e) se demontează capacul cutiei închizătorului;
f) se demontează recuperatorul de la armă;
g) se demontează portînchizătorul împreună cu închizătorul;
h) se demontează închizătorul de la portînchizător;
i) se demontează apărătoarea mâinii stângi cu tubul de gaze.

Montarea se execută în ordinea inversă a demontării:

a) se montează tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
b) se montează închizătorul la portînchizător;
c) se montează portînchizătorul împreună cu închizătorul la cutia închizătorului;
d) se montează recuperatorul;
e) se montează capacul cutiei închizătorului;
f) se dezarmează cocoşul şi se pune piedica de siguranţă;
g) se montează vergeaua;
h) se introduce penarul în locaşul patului armei;
i) se pune încărcătorul la armă.

79
 Şedinţa 3: Principii generale de ochire în timpul tragerilor.
Determinarea punctului mediu al loviturilor
Punctul mediu al loviturilor (P.M.L.) se stabileşte, în două situaţii: când numărul
loviturilor este mic (până la cinci lovituri) şi când numărul loviturilor este mai mare.
La un număr mic de puncte de incidenţă (până la cinci lovituri) poziţia P.M.L. se
determină prin procedeul diviziunii succesive a segmentelor. Pentru aceasta este necesar:
- pentru două lovituri - să se unească cu o linie dreaptă cele două puncte de
incidenţă, iar distanţa dintre ele să se împartă la jumătate (fig. 3.a);
- pentru trei lovituri - să se unească cu o linie dreaptă două puncte de întâlnire (cele
mai apropiate dintre ele), se împarte distanţa la jumătate. Punctul obţinut se uneşte cu cel
de-al treilea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în trei părţi egale.
Deoarece spre centrul împrăştierii punctele de incidenţă sunt mai dese, prin P.M.L., al
celor trei lovituri se înţelege diviziunea cea mai apropiată de primele două puncte de
incidenţă (fig. 3.b);
- pentru patru lovituri se continuă unirea punctului mediu al celor trei lovituri cu al
patrulea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în patru părţi egale.
Diviziunea cea mai apropiată de primele trei puncte de incidenţă se ia ca punct mediu al
celor patru lovituri (fig. 3.d).
Când sunt patru puncte de incidenţă; punctul mediu al loviturilor se mai poate
determina astfel: punctele de incidenţă care sunt mai apropiate unul faţă de altul se unesc
două câte două, mijlocul ambelor drepte se uneşte din nou, iar linia obţinută se împarte în
două părţi egale; punctul de diviziune astfel obţinut va fi punctul mediu al celor patru
lovituri (fig. 3.c).
Atunci când există cinci puncte de incidenţă, punctul mediu al loviturilor se
determină pentru acestea în acelaşi mod ca şi în cazul anterior (fig. 3.e).
La baza stabilirii P.M.L. pentru un număr mare de puncte de incidenţă stă principiul
simetriei împrăştierii. În acest caz P.M.L. se determină prin procedeul trasării axelor de
împrăştiere.
Pentru a lovi un obiectiv într-un timp cât mai scurt şi cu consum minim de muniţie,
trebuie ca tragerea să fie grupată şi precisă (fig. 4).
Tragerea grupată este tragerea în care împrăştierea reală a loviturilor trase cu
armamentul respectiv corespunde normelor de tragere fără să le depăşească.

80
 Fig. 3. Determinarea punctului mediu al loviturilor

Fig. 4. Gruparea şi precizia tragerii

Gruparea tragerii depinde de:

- calităţile armamentului;
- priceperea trăgătorului de a grupa loviturile pe o suprafaţă cât mai mică.
Trăgătorul poate menţine calitatea armamentului de a trage grupat prin:
- întreţinerea corectă a acestuia;
- executarea corectă a încărcării armamentului;
- ochirea uniformă, cu respectarea unui regim normal de tragere.
De mare importanţă asupra preciziei tragerii este şi influenţa iluminării naturale a
dispozitivelor de ochire. Soarele prin poziţia sa pe care o are faţa de armă şi de trăgător
influenţează precizia tragerii. Astfel, în cazul când soarele se găseşte deasupra trăgătorului,
vârful cătării este iluminat puternic şi nu se mai vede din cauza strălucirii sale. În aceste
condiţii, trăgătorul, realizând ochirea, ridică vârful cătării deasupra nivelului umerilor
crestăturii înălţătorului, obţinându-se astfel abateri ale loviturilor în sus (fig. 5.a). Similar
are loc influenţa luminii solare când soarele se află în stânga sau în dreapta (fig. 5.c, 5.d).
De asemenea, când cerul este acoperit de nori se obţin lovituri sub nivelul punctului ochit
(fig. 5.b).

81
 Fig. 5. Influenţa iluminării naturale asupra preciziei tragerii

De asemenea, precizia tragerii este influenţată şi de natura terenului (solului) de pe

care se execută tragerea, de modul aşezării, fixării şi rezemării armamentului. Corecţiile de
tragere cu armamentul portativ se fac prin schimbarea punctului de ochire la iniţiativa
trăgătorului sau la ordin.
Toleranţele de fabricaţie ale elementelor cartuşelor, atât la dimensiuni cât şi la
încărcătura de azvârlire şi la greutatea glonţului sunt foarte strânse. Uneori însă diferenţele
de greutate şi dimensiuni nominale sunt sesizabile. Aceasta conduce la modificări ale
vitezei glonţului ceea ce se răsfrânge asupra mărimii împrăştierii. Variaţiile în greutate,
dimensiunile şi forma glonţului în limitele toleranţelor admise, influenţează asupra
comportării sale pe traiectorie, mărind astfel împrăştierea. Interdependenţa între toleranţele
la greutatea glonţului, greutatea încărcăturii de azvârlire, volumul tubului cartuş, la
compoziţia şi toleranţele de fabricaţie ale produselor de ardere şi la viteza iniţială a
glonţului pot fi determinate riguros. Aceşti factori pot produce variaţii ale vitezei iniţiale cu
până la 10 - 20 m/s în jurul valorii medii (tabelare).
Organizarea generală şi particularităţile constructive ale fiecărui model de armament
influenţează diferit caracterul şi mărimea împrăştierii. Modificări constructive mici pot
avea ca efect importante îmbunătăţiri ale preciziei.
În procesul de exploatare a armei, ca urmare a uzurii, deteriorării parţiale sau chiar
pregătirii necorespunzătoare pentru trageri, precizia tragerilor poate fi diminuată
considerabil.
La tragerea cu armamentul neautomat, precum şi la tragerea cu armamentul
automat, după cum arată practica, împrăştierea se subordonează legii normale de repartiţie.
Abateri de la această lege se observă doar în apropierea limitei maxime a bătăii, aceste
cazuri neavând însă importanţă practica.
La tragerea cu foc continuu cu armamentul automat, lovitura următoare este
influenţată de lovitura precedentă, care având o anumită acţiune asupra armei determină
deplasarea întregului sistem, deformaţii elastice, preluarea unor jocuri între piese şi

82
mecanisme, vibraţii. Acţiunea loviturii următoare se suprapune peste cea a loviturii
precedente, influenţând diferit împrăştierea loviturilor trase.
În figurile 6, 7, 8, 9, 10 şi 1 este prezentată împrăştierea următoarelor gloanţe din
serie faţă de primul, în diferite poziţii de tragere.

Fig. 6. La tragere cu mitraliera pe crăcan

Fig. 7. La tragere cu puşca-mitralieră

Fig. 8. La tragere cu pistolul-mitralieră din poziţia culcat – nerezemat

83
 Fig. 9. La tragerea cu pistolul-mitralieră din poziţia culcat – rezemat

Fig. 10. La tragerea cu pistolul-mitralieră din poziţia în genunchi

Fig. 11. La tragerea cu pistolul-mitralieră din poziţia în picioare

Condiţiile de tragere Abaterea PML faţă de PC

Natura Poziţia de rezemare În înălţime În direcţie
reazemului
Piatră Inelul inferior al ulucului + 15 0
Piatră Între inelele ulucului + 14 0
Piatră Inelul superior al ulucului + 23 0
Pământ Inelul inferior al ulucului +7 -2
Pământ Între inelele ulucului +5 0
Pământ Inelul superior al ulucului + 14 -1
Din tabel rezultă că abaterea punctului mediu faţă de punctul de ochire poate fi
însemnată prin rezemarea diferită a armei pe reazeme diferite. În toate cazurile folosind un
reazem mai dur, traiectoria se înalţă cu valori ce depind de armă şi de natura reazemului. În
84
general, poziţia de rezemare a armei modifică înălţimea traiectoriei, iar modificarea
condiţiilor de rezemare nu produc abateri ale punctului mediu al loviturilor în direcţie.

Şedinţa 4: Încărcarea şi descărcarea pistolului-mitralieră AKM, încărcătoarelor cu

muniţii, punerea armamentului la siguranţă.
Arma descărcată şi asigurată.
  Portînchizătorul în poziţia iniţială (dinainte), cocoşul dezarmat, detunătorul gol,
ţeava închisă, toate arcurile dezamorsate, piedica de siguranţă în poziţia de sus. Piedica de
siguranţă nu permite mişcarea portînchizătorului înapoi şi blochează trăgaciul. Tragerea e
imposibilă chiar dacă în detunător este cartuş.
Încărcarea armei. 
Se pune încărcătorul cu cartuşe, piedica de siguranţă se trece în una din poziţiile de
jos («ОД» sau «АВ»), portînchizătorul se trage la sine până la limită şi se eliberează pentru
mişcare liberă înainte sub forţa arcului recuperator. În timpul mişcării înapoi are loc
înarmarea cocoşului, în timpul mişcării înainte se extrage următorul cartuş din încărcător,
cartuşul se introduce în detunător şi se închide canalul ţevii.
Dacă în detunător este cartuş sau tub, după deschiderea canalului ţevii în momentul
înarmării cocoşului se extrage şi se aruncă cartuşul sau tubul din detunător. Cocoşul se
menţine pe nuca de înarmare a trăgaciului. Dacă după încărcarea armei piedica de
siguranţă se trece în poziţia de sus (asigurat), pârghia piedicii de siguranţă blochează
trăgaciul, cocoşul rămâne înarmat.

85
 Închiderea canalului ţevii se efectuează la sfârşitul mişcării portînchizătorului
înainte prin rotirea închizătorului în jurul axei sale şi fixarea pragurilor de armare (două) a
închizătorului în pragurile de armare ale cutiei mecanismelor.
Deschiderea are loc la începutul mişcării portînchizătorului înapoi.
Executarea tragerii lovitură cu lovitură.
Pentru tragerea lovitură cu lovitură piedica de siguranţă se trece în poziţia «ОД»
(poziţia de jos). Pârghia piedicii de siguranţă deblochează trăgaciul. La apăsarea
trăgaciului cocoşul se eliberează de pe nuca de înarmare a trăgaciului şi sub acţiunea
arcului de armare loveşte percutorul închizătorului. La lovirea capsei cartuşului de către
percutor are loc aprinderea încărcăturii capsei. De la ea se aprinde încărcătura de pulbere a
cartuşului. Sub acţiunea gazelor glonţul începe mişcarea prin canalul ţevii. În momentul
când glonţul a trecut de orificiul din canalul ţevii, o parte din gaze trec în tubul de gaze
unde acţionează asupra pistonului de gaze imprimând portînchizătorului mişcare înapoi. În
timpul mişcării are loc înarmarea cocoşului, extragerea şi aruncarea tubului.

Până la eliberarea trăgaciului după executarea loviturii cocoşul se menţine în poziţia

extremă dinapoi de agăţător, ce nu permite următoarea lovitură până la eliberarea
trăgaciului. După eliberarea trăgaciului cocoşul trece pe nuca de armare a trăgaciului.
Executarea tragerii în serii (automat).
Tragerea în serii se execută în poziţia piedicii de siguranţă «AB» (poziţia din
mijloc). Pârghia piedicii de siguranţă blochează agăţătorul. La apăsarea trăgaciului cocoşul
se eliberează de pe nuca de înarmare a trăgaciului şi sub acţiunea arcului de armare loveşte
percutorul închizătorului. În continuare procesul de tragere este dirijat de autodeclanşator
şi urmează până la eliberarea trăgaciului. 

86
 Autodeclanşatorul cu arcul său serveşte pentru eliberarea automată a cocoşului de pe
nuca autodeclanşatorului, precum şi pentru preîntâmpinarea eliberării cocoşului, atunci
când canalul ţevii şi închizătorul nu sunt închise.
Umplerea încărcătoarelor cu cartuşe.
Pentru aceasta încărcătorul se ia în mâna stângă cu gatul în sus şi partea proeminentă
la stânga. În mâna dreaptă se iau cartuşele cu glonţul înspre încărcător în aşa fel ca fundul
tubului puţin să se înalte deasupra degetelor mare şi arătător. Ţinând încărcătorul cu
aplecarea spre stânga şi apăsând cu degetul mare a introduce cartuşele câte unul cu fundul
la partea posterioara a încărcătorului.

Şedinţa 5: Poziţiile de tragere a militarului din pistolul-mitralieră AKM.

Din poziţia culcat - dacă arma se află în poziţia „la umăr" mâna dreaptă puţin se
mişcă în sus pe curea şi scoţând arma de pe umăr se apucă cu mâna stângă ţinând-o de
garda trăgaciului şi cutia închizătorului, după ce arma se ia cu mâna dreaptă, ţinând-o de
apărătoare şi uluc îndreptând-o cu gura ţevii înainte. Concomitent se face un pas deplin cu
piciorul drept înainte şi lateral la dreapta (desenul a). După aceasta rezemându-se succesiv
pe femurul piciorului stâng şi antebraţul mânii stângi vă culcaţi pe partea stângă şi rapid vă
întoarceţi pe abdomen desfăcând picioarele în părţi cu vârfurile în afară. Arma se pune pe
palma mânii stângi (desenul b).
Luarea armei la ochi - ţinând arma cu mâna stângă de uluc sau de încărcător
(rezemat sau ne rezemat) şi cu mâna dreaptă de mânerul pistolului, ne pierzând ţinta din
vedere, fixăm patul armei în aşa fel ca să se simtă contactul strâns a tălpii patului cu
umărul. Degetul arătător al mânii drepte (prima falanga) se pune pe trăgaci. Aplecând
capul puţin înainte şi fără încordarea gâtului, cu obrazul drept strângem la patul armei.
Ambele coate se pun pe sol aproximativ la distanţa umerilor (în timpul tragerilor în poziţia
culcat sau din locaşul de tragere).

87
 Procedeele tragerii rezemat din adăpost - în dependenţă de înălţimea reazemului,
pistolarul ia poziţia pentru tragere culcat, în genunchi, în picioare. Pentru tragerea rezemat,
arma se pune cu ulucul pe reazem, ţinând-o cu mâna stângă de încărcător sau uluc, iar cu
mâna dreaptă de mânerul pistolului.

Din poziţia în genunchi - arma se ia cu mâna dreaptă de apărătoare şi uluc,

îndreptând-o cu gura ţevii înainte, vă puneţi în genunchiul drept şi vă aşezaţi pe călcâi,
femurul piciorului stâng fiind paralel solului şi unghiul între femurul drept şi stâng de 90°.
Arma se mută în mâna stângă ţinând-o de uluc şi îndreptată spre ţintă.

Din poziţia în picioare - dacă arma se află în poziţia „la umăr" vă întoarceţi în
jumătate de tiraj la dreapta de la direcţia ţintei, piciorul stâng depărtând la distanţa
umerilor, repartizând greutatea egală pe ambele picioare. Concomitent mâna dreaptă se
mişcă în sus pe curea scoţând arma de pe umăr şi apucând-o cu mâna stângă de jos de uluc
şi împingeţi gura ţevii înainte în direcţia ţintei.

88
 Şedinţa 6: Pregătirea pentru desfăşurarea tragerilor din pistolul mitralieră AKM
(AKMS).
Executarea tragerii include în sine: punerea înălţătorului, piedicii de siguranţă la
felul necesar de tragere, luarea armei la ochire, ochirea, percuţie şi ţinerea pistolului-
mitralieră în timpul tragerii.
a) Pentru a pune înălţătorul este necesar cu ajutorul degetelor mare şi arătător de
a apăsa fixatorul cursorului şi al muta cursorul până la suprapunerea lui cu cifra necesară
pe foaia înălţătorului.
b) Pentru a pune piedica de siguranţă la felul necesar de tragere este necesar de a
presa cu degetul mare mânii drepte asupra pragului piedicii de siguranţă, al muta jos: până
la primul declic - tragerea automata; pana la al doilea - lovitură cu lovitură.

с) Pentru luarea armei la ochire este necesar ţinând pistolul-mitralieră cu mâna

stângă de uluc sau de încărcător, iar cu mâna dreaptă de mânerul pistolului de a sprijini
umărul în aşa fel ca să se simtă contactul deplin cu talpa patului şi degetul arătător (prima
falangă) se pune pe trăgaci. Capul se apleacă înainte şi ne încordând gâtul, obrazul drept se
strânge la patul armei. După aceasta se găseşte locul pentru cotul mânii stângi. Cotul se
aduce sub armă şi în caz dacă aceasta este complicat, cotul poate fi retras, într-o parte dar
nu mai mult de 4 cm. de la axa longitudinală a pistolului-mitralieră. Retragerea cotului la о
distanţă mai mare aduce la dereglarea stabilităţii verticale ale armei. Pentru găsirea locului
pentru cotul mânii drepte este necesar ca ţinând talpa patului pistolului-mitralieră în
contactul strâns cu umărul de a ridica cotul mânii drepte până la nivelul umărului şi după
aceasta liber de a1 coborî pe sol şi al lăsa în locul aflării.
89
 Palma mânii drepte rămâne pe mânerul pistolului-mitralieră.
Pentru controlul corectitudinii poziţiei patului, după luarea armei la ochire, mâna
dreaptă se ridică lateral la nivelul umerilor.

Dacă patul nu are contactul strâns cu umărul la ridicarea mânii, patul se mişcă de pe
umăr în sus sau în jos.
În timpul tragerii din poziţia în genunchi, cotul mâinii stângi se pune pe femurul
piciorului stângi, iar cotul mânii drepte este ridicat aproximativ la nivelul umărului.

În timpul tragerii din poziţia în picioare, cotul mânii stângi este lipit de corp, în caz
dacă pistolul-mitralieră se ţine de încărcător, iar cotul mânii drepte este ridicat aproximativ
la nivelul umărului.
d) Pentru ochire se închide ochiul stâng, iar cu dreptul vă uitaţi prin el asupra
catarii în aşa fel ca să fie la nivelul cu capătul coamei foaiei înălţătorului, adică cătare
egală. Oprind respiraţia, mutând coatele, doar daca este necesar şi corpul aducem cătare
egală la punctul de ochire, concomitent apăsăm pe trăgaci.
e) Pentru percuţie este necesar ţinând strâns pistolul-mitralieră cu mâna stângă de
uluc sau încărcător, iar cu mâna dreaptă de strâns arma de mânerul pistolului în direcţia
umărului, oprind respiraţia, lin apăsaţi pe trăgaci până la eliberarea cocoşului de la pragul
de armare, adică până nu s-a efectua lovitura. Nu sunt considerabile fluctuaţiile uşoare
cătării la punctul de ochire. Însă, apăsarea bruscă pe trăgaci în momentul corespunderii
optimale cătării şi punctului de ochire aduce la scăderea precizării loviturii. Dacă pistolarul
în timpul ochirii simte că nu poate mai mult să reţină respiraţia, atunci fixând degetul pe

90
trăgaci în poziţia cum se află, reînnoieşte respiraţia, după ce precizează ochirea, continuă
presarea pe trăgaci până la executarea loviturii.

Şedinţa 7: Regulile de manipulare cu pistolul mitralieră AKM

Când arma este mânuită în mod corect şi întreţinută în bune condiţii, piesele şi
mecanismele ei funcţionează sigur şi fără incidente timp îndelungat. Totuşi din cauza
murdăriei mecanismelor, a uzurii pieselor şi a mânuirii neatente a armei, precum şi atunci
când cartuşele sunt defecte, se pot produce incidente în timpul tragerii.
Incidentul care s-a produs în timpul tragerii se încearcă a se remedia prin reîncărcare
după care se continuă tragerea. Dacă incidentul nu a fost remediat, se identifică cauzele şi
se remediază conform tabelului.
Incidente de tragere posibile la pistolul mitralieră:

91
 Tema 3: Grenadele de mână. (5 ore)
Şedinţa 1: Tipurile de grenade, caracteristicile tehnico-tactice, părţile componente,
principiul de funcţionare şi măsurile tehnicii securităţii.

Aspectul general al grenadelor explozive de mână: a - РГД-5; b - РГ-42; c - Ф-1.

Grenadele explozive de mână sunt destinate pentru lovirea cu schije a forţei vii a
inamicului în lupta apropiată (la atac, în tranşee, adăposturi, localităţi, în pădure, în munţi
etc.).
În dependenţă de distanţă de împrăştiere a schijelor grenadele se împart în grenade
ofensive şi defensive.
Grenadele de mână РГД-5 şi РГ-42 fac parte din grenadele ofensive. Grenada Ф-1
este defensivă.
Grenadele explozive de mână sunt completate cu amorsor unificat pentru grenadele
de mână modernizat (Y3РГМ).
Grenada explozivă de mână РГД-5
Destinaţia. Grenada explozivă de mână РГД-5 este o grenadă cu acţiune fuzantă
destinată pentru lovirea forţei vii a inamicului în atac şi apărare. Grenada se aruncă din
diferite poziţii la acţiuni în deplasarea, pe jos şi cu transportorul blindat (cu automobilul).
92
 Noţiuni despre construcţie. Grenada explozivă de mână РГД-5 constă din:
- corp cu tubul portamorsă;
- încărcătura de explozie;
- amorsor.

1 - corp; 2 - amorsor;
3 - încărcătură de explozie;
4 - capac; 5 - bucşa capacului;
6 - tubul pentru amorsor
7 - manşetă; 8 - suport de fund;
9 - bucşa suportului de fund.
Corpul grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie, tubului cu
amorsor, precum şi pentru formarea schijelor la explozia grenadei. El constă din două părţi
– partea de sus şi cea de jos.
Partea de sus a corpului constă din învelişul exterior, numit capac, şi bucşa
capacului. La partea de sus cu ajutorul manşetei se cuplează tubul pentru amorsor. Tubul
serveşte pentru cuplarea amorsorului la grenadă şi ermetizarea încărcăturii de explozie în
corp.
Pentru protejarea de murdărie în tub se înşurubează un dop din masă plastică. La
pregătirea grenadei pentru aruncare, în locul dopului se înşurubează amorsorul. Partea de
jos a corpului constă din învelişul exterior, numit suport de fund şi bucşa suportului de
fund.
Încărcătura de explozie constituie umplutura corpului şi serveşte pentru ruperea
grenadei în schije.
Amorsorul grenadei У3РГ (amorsor unificat pentru grenadele de mână modernizat)
e destinat pentru explodarea încărcăturii de explozie. El constă din mecanismul de percuţie
şi însuşi amorsorul.
Mecanismul de percuţie serveşte pentru aprinderea capsei de aprindere a
amorsorului. El constă din tubul mecanismului de percuţie, bucşa de legătură, şaiba de
ghidare, arcul de acţionare, percutor, şaiba percutorului, pârghia de declanşare, splintul de
siguranţă cu inel.

93
 Tubul mecanismului de percuţie este baza pentru asamblarea tuturor pieselor
amorsorului.
Bucşa de legătură serveşte pentru cuplarea amorsorului cu corpul grenadei. Ea e
îmbrăcată pe partea de jos a tubului mecanismului de percuţie.
Şaiba de ghidare serveşte ca sprijin pentru capătul de sus al arcului de acţionare şi
îndreptată mişcarea percutorului. Ea e fixată în partea de sus a tubului mecanismului de
percuţie.

Percutorul şi şaiba percutorului

1-vârf; 2-praguri pentru proptirea şaibei; 3-degajare pentru furcuţa pârghiei de declanşare;
4-şaiba percutorului

Arcul de acţionare serveşte pentru a transmite percutorului energia necesară

străpungerii capsei de aprindere. El e îmbrăcat pe percutor şi se propteşte cu capătul lui de
sus în şaiba de ghidare, iar în cel de jos - în şaiba percutorului.
Percutorul serveşte pentru străpungerea şi aprinderea capsei de aprindere. El e
amplasat în interiorul tubului mecanismului de percuţie.
Şaiba percutorului e îmbrăcată pe capătul de jos al percutorului şi serveşte ca
reazem pentru capătul de jos al arcului de acţionare.

Pîrghia de declanşare Splintul de siguranţă cu inel

1 - furcuţă; 2 - ureche de prindere cu găuri pentru splintul de siguranţă
Pârghia de declanşare serveşte pentru reţinerea percutorului în poziţia armat (arcul
de acţionare e comprimat). Pe tubul mecanismului de percuţie pârghia de declanşare este
reţinută de splintul de siguranţă.
Splintul de siguranţă trece prin găurile urechii de prindere a pârghiei de declanşare şi
a pereţilor tubului mecanismului de percuţie. El are inel pentru scoaterea lui.

94
 Însuşi amorsorul serveşte pentru explodarea încărcăturii de explozie a grenadei. El
constă din bucşa întârzietorului, capsa detonantă.
Bucşa întârzietorului are în partea de sus un filet pentru cuplarea cu tubul
mecanismului de percuţie şi un locaş pentru capsa de aprindere, în interior - un canal, în
care se află întârzietorul, din exterior - o degajare pentru cuplarea tubului capsei detonate.
Capsa de aprindere e destinată pentru aprinderea întârzietorului.
Întârzietorul transmite raza de foc de la capsa de aprindere la capsa detonantă. El
constă dintr-o compoziţie presată ce emană puţine gaze.
Capsa detonată serveşte pentru explodarea încărcăturii de explozie a grenadei. Ea e
amplasată în tubul fixat în partea de jos a bucşei întârzietorului.
Amorsoarele se află permanent în poziţie de luptă. Desfacerea amorsoarelor şi
verificarea funcţionării mecanismului de percuţie este interzisă categoric.

Grenada explozivă de mână РГ-42

Destinaţia. Grenada explozivă de mână РГ-42 este o grenadă cu acţiune fuzantă
destinată pentru lovirea forţei vii a inamicului în atac şi apărare. Grenada se aruncă din
diferite poziţii la acţiuni în deplasarea pe jos şi cu transportul blindat (cu automobilul).
Noţiuni despre construcţie. Grenada explozivă de mână РГ-42 constă dintr-un corp
cu tub pentru amorsor, o bandă metalică, o încărcătură de explozie şi amorsor.
Corpul grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie, benzii metalice,
tubului pentru amorsor, precum şi pentru formarea schijelor la explozia grenadei. Corpul ei
e cilindric, are fund şi capac. La capac se fixează tubul cu flanşa pentru cuplarea
amorsorului la grenadă şi pentru ermetizarea încărcăturii de explozie în corp. În timpul
păstrării şi transportării grenadelor tubul se închide cu un dop de masă plastică sau cu un
căpăcel metalic.
Banda metalică serveşte pentru formarea schijelor la explozia grenadei, ea e
înfăşurată în 3-4 straturi în interiorul corpului. Pentru mărimea numărului de schije
suprafaţa benzii e crestată pe pătrate.
Încărcătura de explozie umple corpul şi serveşte pentru ruperea grenadei în schije.

95
 Construcţia grenadei explozive de mână РГ-42
1-corp; 2-bandă metalică; 3-încărcătură de explozie;
4-amorsor; 5-tubul cu flanşă; 6-fund; 7-capac

Grenada explozivă de mână Ф-1

Destinaţia. Grenada explozivă de mână Ф-1 este o grenadă cu acţiune fuzantă
destinată pentru lovirea forţei vii mai ales în lupta de apărare. Grenada poate fi aruncată
din diferite poziţii şi numai de după adăposturi, din transportorul blindat sau tanc (autotun).
Noţiuni despre construcţie. Grenada explozivă de mână Ф-1:
1- corp, 2 - încărcătură de explozie; 3 - amorsor.

Elementele grenadei explozive de mână Ф-1

Corpul grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie şi amorsorului,

precum şi pentru formarea schijelor la explozia grenadei. Corpul grenadei e din fontă, cu
caneluri longitudinale şi transversale, după care grenada, după obicei, se rupe în schije. În
partea de sus a corpului este o gaură filetată pentru înşurubarea amorsorului. În timpul
depozitării şi transportării grenadelor în această gaură e înşurubat un dop de masă plastică.
Încărcătura de explozie umple corpul şi serveşte pentru ruperea grenadei în schije.

Grenada cumulativă antitanc de mână РКГ-3

Destinaţia. Grenada cumulativă de mână РКГ-3 este o grenadă antitanc cu efect
directiv destinată pentru lupta împotriva tancurilor, autotunurilor, transportoarelor blindate,
autoblindatelor inamicului, precum şi pentru distrugerea lucrărilor de apărare permanente
şi de campanie. Grenadele se aruncă din diferite poziţii şi numai de după adăposturi.
Distanţa medie de aruncare a grenadei este de 1520 m.
Masa grenadei amorsate  1070 g.

96
 La atingerea obiectivului grenada momentan explodează şi jetul de gaze format cu o
densitate şi temperatură mare perforează blindajul tancurilor moderne şi alte obstacole
rezistente.

Noţiuni despre construcţie

Grenada cumulativă antitanc de mână РКГ-3 constă din corp, mâner, încărcătură de
explozie şi amorsor.

Construcţia grenadei cumulative antitanc de mână РКГ-3

1-corp; 2-încărcătură de explozie; 3-amorsor; 4-mâner.

Corpul cilindric al grenadei serveşte pentru plasarea încărcăturii de explozie şi

amorsorului. Corpul are: jos - fund; în interior - pâlnia cumulativă; sus - capac înşurubat cu
tub pentru amorsor: Partea superioară a capacului se termină cu un filet pentru înşurubarea
mânerului.
Din exterior pe corpul grenadei sunt imprimate regulile de aruncare şi marcajul.

Corpul grenadei (în secţiune)

1-înveliş; 2-pâlnie cumulativă; 3-fund; 4-capac; 5-tub; 6-filet; 7-încărcătură de bază; 8-încărcătură
suplimentară; 9-garnitură de carton; 10-cavitate cumulativă.

Mânerul

97
a-aspectul general; b-secţiune; 1-corp; 2-mufa mobilă; 3-placa rabatabilă; 4 şi 5-capetele elastice şi îndoite ale
plăcii rabatabile; 6-manşetă; 7-capac rabatabil; 8-arcul capacului; 9-cui de siguranţă;
10-inel; 11-corpul mecanismului de percuţie; 12-tub de flanşă; 13-corpul percutorului; 14-percurtor;
15-arc de acţionare; 17-bilă mare; 18-bilă mică; 19-stabilizator; 20-limbă de sârmă; 21-bucşă; 22-inel;
23-arcul stabilizatorului; 24-bilă; 25-arcul mufei mobile; 26-tijă; 27-arcul tijei; 28-căpăcel; 29-tub central; 30-tub
mobil; 31-niplu; 32-bilă; 33-contragreutate inertă; 34-garnitură.

Mânerul serveşte pentru comoditatea aruncării grenadei şi declanşării mecanismului

de percuţie. El constă din corp, mufa mobilă cu arc, placa rabatabilă, capacul rabatabil cu
placă şi splintul de siguranţă cu inel.
În mâner sunt amplasate mecanismul de percuţie, stabilizatorul şi dispozitivul de
siguranţă.
Corpul mânerului e ermetizat; din faţă e închis cu o garnitură din pergament, iar din
spate între mufa mobilă şi capac se află garnituri de fetru.
Mufa mobilă are filet pentru înşurubarea pe capacul corpului grenadei. Pe suprafaţa
ei laterală se află urechea de prindere cu găuri pentru cuiul de siguranţă şi două locaşuri.
Cu ajutorul urechii de prindere şi cuiului mufa mobilă se cuplează cu placa rabatabilă.
Într-un locaş al mufei mobile e amplasat capătul al plăcii rabatabile, iar în al doilea -
capătul plăcii capacului rabatabil cu bilă.

Mecanismul de percuţie
a-în secţiune; b-demontat; 1-corp; 2-tub cu flanşă; 3-corpul percutorului; 4-percutor; 5-arc de acţionare; 6-arc
de contra siguranţă; 7-contragreutatea inertă.

Mecanismul de percuţie este destinat pentru aprinderea capsei detonante a

amorsorului. El constă din corp, tubul cu flanşă, corpul percutorului, percutor, arcurile de
acţionare şi de contra siguranţă, bilele de siguranţă şi contragreutatea inertă.
Corpul percutorului e plasat în tubul cu flanşă şi are patru găuri pentru bilele de
siguranţă. În interiorul corpului e plasat percutorul şi arcul de acţionare. Două bile mari de
siguranţă ţin corpul percutorului în tub, iar două bile mici - percutorul în corpul
percutorului.
Arcul de contra siguranţă nu permite contragreutăţii inerte să se deplaseze în timpul
zborului grenadei.

98
 Stabilizatorul
1-con de pânză; 2-aripioară de sârmă; 3-bucşă; 4-arc; 5–inel

Stabilizatorul serveşte pentru a îndrepta direcţia zborului grenadei cu fundul

corpului înainte. El constă dintr-un con de pânză, pentru aripioare de sârmă, o bucşă, un
inel şi un arc.
Dispozitivul de siguranţă include patru siguranţe care asigură siguranţa la
manipularea grenadei şi zborul ei.
Prima siguranţă - cuiul de siguranţă uneşte mufa mobilă cu placa rabatabilă şi
asigură siguranţa la manipularea grenadei. El se scoate înainte de aruncare grenadei.
A doua siguranţă asigură siguranţa grenadei la căderea întâmplătoare, dacă cuiul de
siguranţă e scos. Ea constă din placa capacului rabatabil cu bilă, mufa mobilă şi arcul ei.
Siguranţa se decuplează în momentul aruncării grenadei.
A treia siguranţă asigură protecţia după aruncarea (a doua siguranţă a declanşat) la
lovirea întâmplătoare de un obstacol amplasat mai aproape de 1m de la cel care aruncă. Ea
constă din tija cu capac şi arc, tuburile mobil şi central, niplu şi două bile. Siguranţa se
decuplează prin acţiunea stabilizatorului după deschiderea acestuia în timpul zborului
grenadei.

Amorsorul (în secţiune)

1-tub; 2-bucşă; 3-capsă detonantă; 4-detonator suplimentar.

A patra siguranţă - arcul de contra siguranţă asigură siguranţa grenadei în zbor,

reţinând contragreutatea inertă împotriva deplasării înainte.
Încărcătura de explozie e destinată pentru perforarea blindajului (betonului) şi
distrugerea altor obstacolelor rezistente. Pentru formarea la explodare a unui jet îngust de
gaze de mare densitate (câteva mii de atmosfere) şi îndreptarea acestuia asupra blindajului
încărcătura are în partea din faţă o cavitate cumulativă în formă de pâlnie. În afară de
aceasta, între fundul corpului şi pâlnia cumulativă este un spaţiu liber (fără substanţă
explozivă) care asigură efectul maxim de perforare a blindajului de către grenadă.
Încărcătura de explozie constă din încărcătura de bază şi cea suplimentară, între care e
plasată o garnitură de carton.
Amorsorul cu acţiune instantanee e destinat pentru explodarea încărcăturii de
explozie a grenadei. El constă din tub şi bucşă. În bucşă e plasată capsa detonată, iar în tub
- detonatorul suplimentar.
99
 Şedinţa 2: Pregătirea grenadelor de mână pentru luptă. Aruncarea grenadelor.
Pregătirea grenadelor de mână ofensive şi defensive:
a) se scoate şplintul cu inelul de siguranţă şi se aruncă grenada;
b) pârghia de declanşare eliberează percutorul;
c) percutorul loveşte capsa de aprindere;
d) se aprinde întârzietorul pirotehnic;
e) capsa detonantă iniţiază explozia încărcăturii grenadei.

100
 Şedinţa 3: Regulile de folosire a grenadelor de mână.
Aruncarea grenadelor de mână.
Şedinţele la aruncarea grenadelor de mână se execută cu grenadele de instrucţie şi de
război. Când efectivul acţionează pe jos, în primul rând, se execută şedinţele privind
aruncarea grenadelor de mână ofensive, apoi - defensive şi ulterior - grenadelor antitanc. În
procesul de perfecţionare a deprinderilor militarilor la fiecare ocupaţie pot fi aruncate şi
grenadele ofensive (defensive), precum şi grenadele antitanc. Ulterior se execută aruncarea
grenadelor din TAB (MLD).
Aruncarea grenadelor de mână se execută de către militari în cadrul:
- şedinţelor de antrenament;
- şedinţelor speciale.
Şedinţele de antrenament se execută cu grenade de instrucţie în scopul formării
deprinderilor şi antrenării militarilor în aruncarea grenadelor de mână la distanţă şi
precizie. Şedinţele speciale se execută cu grenade de război în scopul perfecţionării
deprinderilor dobândite pentru nimicirea inamicului cu grenade de mână în lupta apropiată.
Grenadele de mână de exerciţiu se pregătesc pentru funcţionare pe aliniamentul de
plecare, iar grenadele de război pe aliniamentul de aruncare, sub supravegherea
conducătorului tragerii.

101
 După pregătirea grenadelor pentru funcţionare, acestea se aşează astfel:
- grenadele de exerciţiu ofensive – în sacul de merinde, când se aruncă din mers, şi
pe sol, când se aruncă din poziţia culcat;
- grenadele de exerciţiu defensive – pe berma şanţului de tragere sau în nişe;
- grenadele de război ofensive şi defensive – pe berma şanţului de tragere;
- grenadele de mână antitanc de exerciţiu şi de război, în nişe.
Aruncarea grenadelor de mână se poate executa atât cu mâna dreaptă, cât şi cu mâna
stângă. În timpul aruncării grenadelor de mână de exerciţiu, armamentul trebuie să se
găsească într-o poziţie, care să permită folosirea lui imediată pentru trageri, procedând aşa,
cum se arată la modul de executare a şedinţelor.
Aruncarea grenadelor de mână de război în cadrul şedinţei speciale se execută de
câte un singur militar, sub directă conducere şi supraveghere a conducătorului tragerii.
Militarii, care au executat şi cei care urmează să execute aruncarea grenadelor de
mână de război, se dispun pe grupe împreună cu sanitarul şi personalul specializat în
distrugerea grenadelor neexplodate, sub comandă, într-un adăpost în pământ cu biuta spre
şanţul de tragere la distanţa de minimum 50 m (lateral sau înapoia şanţului de tragere).
Restul personalului de serviciu şi militarii, care urmează să execute şedinţele în seriile
următoare, se găsesc la adăpost, la depărtare de cel puţin 300 m de la aliniamentul de
aruncare. Punctul de aprovizionare de luptă se dispune într-un adăpost în pământ la 25 m
înapoia şanţului de tragere; personalul, ce-l deserveşte, va sta adăpostit şi se va deplasa în
afară numai la comanda conducătorului tragerii.
Procedeele şi regulile de aruncare a grenadelor de mână
Pentru aruncarea grenadei de mână se execută următoarele procedee: pregătire
pentru aruncare (amorsarea, luarea poziţiei pentru aruncare şi aruncarea). Amorsarea
grenadei se execută la comanda „Pregătiţi grenade", iar în luptă poate fi de sine stătător.
Aruncarea grenadei se execută la comanda „Cu grenade - FOC", iar în luptă, în
afară de acesta, se execută de sine stătător. Pentru aruncarea grenadei este necesar:
- de luat grenada în mână şi cu degetele de strâns pârghia de declanşare la corpul
grenadei;
- continuând de strâns pârghia de declanşare, cu altă mână de strâns (de îndreptat)
capetele splintului de siguranţă şi de inel, cu degetul de a1 scoate din amorsor;
- de aruncat grenada în ţintă (după aruncarea grenade de apărare a se adăposti).
Arma la aruncarea grenadei trebuie să se afle în poziţia care asigură pregătirea
imediată pentru luptă (în mână, în poziţie „la piept", alături în locaş).

Tema 4: Verificarea cunoştinţelor la întrebuinţarea/folosirea armamentului.

Cunoştinţele teoretice/practice ale militarilor se verifică în scris/practic în clasa de
studiu/teren. Instruiţilor li se repartizează câte un test teoretic/practic şi se explică
succesiunea îndeplinirii acestuia.
Scopul acestei evaluări este de a aprecia cunoştinţele teoretice şi cele practice, ca
ulterior să fie sau să nu fie admis la trageri de luptă din armamentul de infanterie.
102
 Tema 5: Executarea tragerilor de luptă din pistolul mitralieră AKM (AKMS).
Şedinţa 1: Executarea tragerilor din pistolul mitralieră a şedinţei iniţiale-ziua.

ŞEDINŢA INIŢIALĂ - ZIUA

„Tragerea de pe loc asupra obiectivelor fixe din diferite poziţii”

- obiectiv 1 - ţinta piept cu cercuri nr. 4 pe un panou de 0,75 x 0,75 m dispus la

distanţa de 100 m; se trage din poziţia culcat-rezemat; foc lovitură cu lovitură; timp
nelimitat;
- obiectiv 2 - ţinta alergând nr. 8a compartimentată dispusă la
distanţa de 200 m; se trage din poziţia în genunchi şi apoi în
picioare; foc lovitură cu lovitură; timp nelimitat.
Cartuşe: 5 cartuşe, din care pentru obiectiv 1 – 3 cartuşe,:
Aprecierea: să se lovească obiectivele şi să însumeze pentru:
- “FOARTE BINE” – 30 puncte ;
- “BINE” – 25 puncte ;
- “SATISFĂCĂTOR” – 20 puncte .

MODUL DE EXECUTARE A ŞEDINŢEI

Şedinţa se execută cu pistol-mitralieră, carabina mai întâi asupra obiectivului 1 şi
apoi se trage şi asupra obiectivului 2.
Pentru tragerea asupra obiectivului 1 pe aliniamentul de plecare trăgătorii primesc
câte 3 cartuşe, le controlează, încarcă încărcătoarele şi le introduc în geanta
portîncărcătoare.
La comanda şefului sectorului de tragere “PE ALINIAMENTUL DE TRAGERE
- MARŞ” trăgătorii se deplasează pe aliniamentul de tragere, se pregătesc pentru tragere şi
raportează pe rând, când sunt gata, începând din flancul stâng (exemplu: “Soldatul … gata
pentru tragere”).
Şeful sectorului de tragere verifică poziţia pentru tragere a fiecărui trăgător şi
înălţătorul, apoi dă comanda: “Asupra ţintei numărul 4, înălţător 3, cîte 3 cartuşe,
lovitură cu lovitură – FOC”.
La terminare, trăgătorul execută operaţiunile arătate în art. 60 – 63 şi raportează:
“Soldatul … a terminat tragerea”.
Şeful sectorului de tragere, după controlul armamentului, ordonă trăgătorilor să lase
armamentul pe parapet şi după semnalul “ÎNCETAREA” dă comanda: “PE
ALINIAMENTUL ŢINTELOR – MARŞ” unde militarii se opresc la 1–2 paşi în faţa
acestora şi studiază rezultatele tragerii.

103
 Trecând pe la fiecare ţintă şeful sectorului de tragere verifică rezultatele şi arată
fiecărui trăgător modul cum trebuie să folosească rezultatele grupării pentru corectarea
ochirii, în vederea tragerii la obiectivul 2 şi ordonă lipirea urmelor gloanţelor.
Pentru tragerea asupra obiectivului 2 pe aliniamentul de plecare trăgătorii primesc
câte 2 cartuşe şi procedează ca la tragerea asupra obiectivului 1. Tragerea se execută din
poziţia în genunchi, în picioare cu consumul la fiecare poziţie câte 1 cartuş. După
executarea tragerii şeful sectorului execută cele prevăzute în art. 61 – 63, apoi dă comanda:
“PE ALINIAMENTUL ŢINTELOR ALERGÎND - MARŞ”, unde militarii se opresc la
1 – 2 paşi în faţa acestora, iar la apropierea şefului sectorului de tragere fiecare raportează:
“Domnule … sunt soldat … am lovit ţinta cu … gloanţe (ţinta nu este lovită)”.
Art.61. După executarea tragerii asupra ultimului obiectiv prevăzut în condiţiile
şedinţei de tragere, trăgătorii, din proprie iniţiativă, asigură armele şi trec (rămân) la ordin
în poziţia “PENTRU LUPTĂ – CULCAT”. Apoi, şeful sectorului de tragere dă comanda
“ÎNCETAŢI – DESCĂRCAŢI”, la care trăgătorii pun înălţătorul la gradaţia “P”, scot
încărcătoarele şi le aşează pe pământ, în dreapta (stânga), cu receptoarele pe direcţia de
tragere; dezasigură armele, scot cartuşul din camera cartuşului şi, lăsând armele pe pământ,
îl introduc în încărcător, iar încărcătoarele în genţile portîncărcătoare; reiau armele, execută
percuţia de control având armele aşezate în umăr şi îndreptate paralel cu axul poligonului;
asigură armele, rămânând în poziţia “PENTRU LUPTĂ – CULCAT” până la noi ordine.
Trăgătorul la mitralieră introduce în bandă cartuşul scos din camera cartuşului, iar
aceasta în cutia cu benzi.
După ce trăgătorii au executat corect toate operaţiunile precizate mai sus, şeful
sectorului de tragere dă comanda “ARMELE LA CONTROL” şi procedează aşa cum se
arată în articolul 63 pentru fiecare categorie de armament.
Art.62. După ce controlează armele, şeful sectorului de trage-re comunică la punctul
de conducere-observare că seria a terminat tragerea şi după recepţionarea semnalului
“ÎNCETAREA” se înapoiază cu seria de trăgători la punctul de aprovizionare de luptă,
unde aceştia predau cartuşele netrase, după care se deplasează, sub comandă, la punctele de
curăţare a armamentului.
La terminarea tragerii cu pistolul, trăgătorii rămân în poziţia pentru luptă din care au
tras asupra ultimului obiectiv şi asigură pistolul. La comanda “ÎNCETAŢI–
DESCĂRCAŢI”, scot încărcătorul, apoi cartuşul din camera cartuşului (dacă a mai rămas)
şi îl introduc în încărcător.
La comanda: “ARMELE LA CONTROL”, trăgătorii trec (rămân) în poziţia pentru
luptă în picioare şi execută operaţiunile pre-văzute în art. 64.
Art.63. În urma controlului pistoalelor, care se face din poziţia în picioare, trăgătorii
introduc pistoalele în toc, rămân cu încărcătoarele în mână şi, sub comanda şefului
sectorului de tragere, se înapoiază la punctul de aprovizionare de luptă, unde predau
cartuşele netrase, introduc încărcătorul gol în locaşul său din mânerul pistolului, apoi se
deplasează pe aliniamentul punctelor de curăţare a armamentului.

104
 Şedinţa 2: Executarea tragerilor din pistolul mitralieră a şedinţei 1 instrucţie – ziua
şi noaptea.

ŞEDINŢA 1 INSTRUCŢIE – ZIUA ŞI NOAPTEA

Tragerea de pe loc, după schimbarea poziţiei de tragere
asupra obiectivelor care apar

- obiectiv 1 infanteria culcată – 2 ţinte piept nr. 6; apar de două ori câte 15 s la
interval 10 s; se trage din poziţia în picioare rezemat din locaş (mitraliera pe
crăcane);
- un culoar 10 x 10 m începînd la distanţa de 30 m faţă de poziţia de tragere în care
se aruncă grenada de mînă de exerciţiu defensivă din locaş (tranşee). La executarea
şedinţei pe timp de noapte grenada nu se aruncă.

- obiectiv 2 - ţinta brîu nr. 7 apare pentru 15 s; se trage din poziţia în

genunchi (cu mitraliera pe crăcane), după schimbarea poziţiei de
tragere.
Aprecierea: să se lovească pentru calificativul:
- “FOARTE BINE” – două ţinte şi o grenada în culoar, sau 3 ţinte;
- “BINE” – o ţintă şi o grenadă în culoar sau 2 ţinte;
- “SATISFĂCĂTOR” – o ţintă.

DISTANŢA DE TRAGERE, FELUL FOCULUI

ŞI MUNIŢIA ALOCATĂ
Nr. Nr. Distanţe de Felul
Cartuşe* Grenade
obiectivelor ţintei tragere focului**

Pistol-mitralieră 1 6, 6 150 – 250 LL

9 (3) 1
Puşcă-mitralieră 2 7 250 – 350 FS

1 5a, 6 350 – 450

P.S.L. 5 (2) LL 1
2 7 400 – 500

1 6, 6 250 – 350
Mitraliera 15 (4) FS 1
2 7 400 – 500

* În paranteze se indică numărul de cartuşe cu glonţ trasor

** LL – lovitură cu lovitură
FS – foc în serii

MODUL DE EXECUTARE A ŞEDINŢEI

105
 Trăgătorii primesc încărcătorul (banda) cu cartuşe pe aliniamentul de plecare. Şeful
sectorului de tragere dă comanda “PE ALINIAMENTUL DE TRAGERE PENTRU
LUPTĂ ÎN PICIOARE – ÎNCĂRCAŢI”, trăgătorii ocupă locaşul de tragere trecând
târâş sub baraj de sârmă şi încarcă armamentul.
Şeful sectorului de tragere după ce le dă misiunea de luptă, face semnalul pentru
apariţia primului obiectiv. După ce toţi trăgătorii au lovit obiectivul (sau s-a terminat
timpul de apariţie) şi au asigurat armele, şeful sectorului de tragere dă comandă
“PREGĂTIŢI GRENADELE” şi “CU GRENADE – FOC”. Trăgătorii aruncă
grenadele de instrucţie în culoar. La comanda “SCHIMBAŢI POZIŢIA DE
TRAGERE” trăgătorii ies repede din locaş şi ocup poziţia de tragere în genunchi de după
un adăpost, lovesc următorul obiectiv. După terminarea tragerii se execută operaţiunile
prevăzute în art. 61 – 63.
Art.61. După executarea tragerii asupra ultimului obiectiv prevăzut în condiţiile
şedinţei de tragere, trăgătorii, din proprie iniţiativă, asigură armele şi trec (rămân) la ordin
în poziţia “PENTRU LUPTĂ – CULCAT”. Apoi, şeful sectorului de tragere dă comanda
“ÎNCETAŢI – DESCĂRCAŢI”, la care trăgătorii pun înălţătorul la gradaţia “P”, scot
încărcătoarele şi le aşează pe pământ, în dreapta (stânga), cu receptoarele pe direcţia de
tragere; dezasigură armele, scot cartuşul din camera cartuşului şi, lăsând armele pe pământ,
îl introduc în încărcător, iar încărcătoarele în genţile portîncărcătoare; reiau armele, execută
percuţia de control având armele aşezate în umăr şi îndreptate paralel cu axul poligonului;
asigură armele, rămânând în poziţia “PENTRU LUPTĂ – CULCAT” până la noi ordine.
Trăgătorul la mitralieră introduce în bandă cartuşul scos din camera cartuşului, iar
aceasta în cutia cu benzi.
După ce trăgătorii au executat corect toate operaţiunile precizate mai sus, şeful
sectorului de tragere dă comanda “ARMELE LA CONTROL” şi procedează aşa cum se
arată în articolul 63 pentru fiecare categorie de armament.
Art.62. După ce controlează armele, şeful sectorului de trage-re comunică la punctul
de conducere-observare că seria a terminat tragerea şi după recepţionarea semnalului
“ÎNCETAREA” se înapoiază cu seria de trăgători la punctul de aprovizionare de luptă,
unde aceştia predau cartuşele netrase, după care se deplasează, sub comandă, la punctele de
curăţare a armamentului.
La terminarea tragerii cu pistolul, trăgătorii rămân în poziţia pentru luptă din care au
tras asupra ultimului obiectiv şi asigură pistolul. La comanda “ÎNCETAŢI–
DESCĂRCAŢI”, scot încărcătorul, apoi cartuşul din camera cartuşului (dacă a mai rămas)
şi îl introduc în încărcător.
La comanda: “ARMELE LA CONTROL”, trăgătorii trec (rămân) în poziţia pentru
luptă în picioare şi execută operaţiunile pre-văzute în art. 64.
Art.63. În urma controlului pistoalelor, care se face din poziţia în picioare, trăgătorii
introduc pistoalele în toc, rămân cu încărcătoarele în mână şi, sub comanda şefului
sectorului de tragere, se înapoiază la punctul de aprovizionare de luptă, unde predau

106
cartuşele netrase, introduc încărcătorul gol în locaşul său din mânerul pistolului, apoi se
deplasează pe aliniamentul punctelor de curăţare a armamentului.

PREGĂTIREA DE GENIU
107
 Тema 1: Principiile de bază a pregătiri de geniu.
Şedinţa 1: Мinele.
Mina este un complet, alcătuit dintr-o încărcătură de exploziv şi un mijloc de
aprindere, asamblate astfel încât iniţierea exploziei să se producă instantaneu (la contactul
cu o forţă exterioară), automat (după expirarea unei durate de întârziere prestabilite) sau la
tracţiune şi se folosesc la minarea terenului având ca scop scoaterea personalului şi tehnicii
inamicului din luptă.
Încărcătura de exploziv poate fi din exploziv solid (turnat sau presat) sau din alt
exploziv plastic. Este aşezată într-un corp (înveliş) din metal, lemn, masă plastică şi poate
avea greutatea între 0,040 - 10 kg T.N.T. (echivalent).
Percutoarele minelor sunt utilizate pentru iniţierea pe cale mecanică, electrică,
chimică, sau de altă natură, a capselor detonante. Ele pot fi:
- din mase plastice;
- din metal;
- combinate.
Capsele se folosesc la iniţierea încărcăturii de exploziv. Sunt de forme şi dimensiuni
diferite având compoziţia din:
- încărcătură de iniţiere (fulminat de mercur, clorat de potasiu şi sulfură de stibiu);
- încărcătură brizantă (hexogen, tetril sau pentrită).
Minele antipersonal sunt de tip fugasă (cele cu efect prin suflul exploziei) şi cu
schije (prevăzute cu încărcătură eficace din bile, bucăţi de metal etc., sau un corp metalic
care se sparge în bucăţi mici prin efectul încărcăturii de exploziv a minei). Minele cu schije
pot fi săritoare sau ne săritoare. Pot avea percutoare care acţionează la tracţiune, la apăsare
sau cu întârziere. Minele antipersonal pot avea formă:
- cilindrică;
- paralelipipedică;
- sub formă de disc;
- sub formă de fluture;
După modul de plantare pot fi:
- îngropate;
- la suprafaţa solului;
- montate pe ţăruşi metalici sau de lemn; unele dintre ele având picioare metalice.

În figurile de mai jos sunt prezentate câteva tipuri de mine

antipersonal:

108
 Mină cu acţionare la apăsare

Mină cu acţionare la tracţiune

Mină antipersonal cu acţionare la tracţiune,

comandată electric sau mecanic

109
 Mina antipersonal cu acţionare la tracţiune (săritoare cu schije).

Minele antiblindate au ca scop scoaterea tehnicii inamicului din luptă şi după

posibilităţile de deplantare, se împart în:
- mine deplantabile: - cele neasigurate la deplantare;
- mine nedeplantabile - cele asigurate împotriva deplantării.
Minele antiblindate sunt de tip:
- antişenilă (au ca efect ruperea şenilei);
- antipodea (sunt prevăzute cu încărcături cumulative şi au ca efect străpungerea
cutiei blindate a tancului).
Corpul minei poate fi confecţionat din lemn, metal sau masă plastică de formă:
- cilindrică;
- paralelipipedică;
- sferică.
Minele antiblindate se pot planta manual sau mecanizat putând fi:
- îngropate;
- la suprafaţa solului.

110
 În figurile de mai jos sunt prezentate câteva tipuri de mine
antiblindate:

Mina antiblindate cu acţionare la apăsare

Mina antiblindate de antipodea (cu catarg)

Plantarea unei mine cuprinde totalitatea operaţiunilor de instalare, pe locul şi în

poziţia de acţionare a acesteia şi constă în: alegerea locului, săparea (pregătirea) locaşului,
aşezarea minei în locaş, amorsarea şi mascarea.
În situaţia unor acţiuni rapide şi acolo unde terenul oferă condiţii pentru mascare,
minele pot fi plantate şi la suprafaţa terenului.
Minele antiblindate, antişenilă se plantează manual sau mecanizat cu ajutorul
distribuitoarelor şi plantatoarelor de mine. Minele se plantează în locaşuri săpate în pământ

111
sau zăpadă, iar în situaţia unor acţiuni rapide de luptă, minele se pot planta şi la suprafaţa
terenului.
În terenurile tari, îngheţate, sau de tărie mijlocie, minele se plantează în locaşuri,
astfel ca partea superioară a minei să fie cu 2-3 cm mai sus decât suprafaţa terenului
În terenuri moi, care se comprimă uşor (arături, nisip, pământ vegetal) minele se
plantează la nivelul suprafeţei terenului.

Locaşul minei antiblindat antişenilă

Grosimea stratului de mascare, când se folosesc brazde de iarbă, trebuie să fie de 5-8
cm. Stratul de brazdă de iarbă se taie în trei părţi, iar pentru săparea locaşului, stratul de
brazdă de iarbă se răstoarnă în partea laturii netăiate care trebuie să fie spre inamic. În
terenuri tari, brazda de iarbă pentru mascarea unei mine poate fi tăiată şi răsturnată în 2-3
bucăţi.

Trasarea brazdei de iarbă se face astfel ca de la marginile acesteia şi până la mină să

fie o distanţă de 15-20 cm .
Se recomandă ca înainte de aşezarea brazdei de iarbă peste mină să se aşeze mai
întâi un strat de pământ vegetal cu grosimea de 1-2 cm, pentru ca iarba să nu se usuce în
scurt timp.
Iarna, în funcţie de grosimea stratului de zăpadă, mina se aşează pe pământ când
stratul de zăpadă are grosimea de până la 25 cm, sau pe zăpadă bătătorită când grosimea
stratului de zăpadă este între 25-50 cm . Deasupra minei se aşează un strat de zăpadă
pentru mascare de 10-15 cm grosime.
112
 La plantarea minelor în teren mlăştinos se pune sub mină un pat de scânduri, bucăţi
de prăjini sau alte materiale cu lungimea de 2-3 ori mai mare decât diametrul (lăţimea)
minei .
Minele nu se plantează în adâncituri sau făgaşe, precum şi în apropiere de buturugi,
bolovani unde nu este posibilă călcarea lor de către şenila tancului.

Şedinţa 2: Principiile de amplasare şi metodele de marcare a minelor şi câmpurilor

de mine.
Marcarea zonelor de risc are ca scop crearea unei demarcaţii vizibile a zonei cu
mecanisme explozive neexplodate, pentru a atenţiona populaţia despre existenţa acestora în
zonă, delimitând astfel zona periculoasă de celelalte zone care sunt curăţate.
Metodele de marcare a mecanismelor explozive trebuie să fie flexibile, adaptabile şi
parte integrantă a Sistemului naţional de marcare.
Marcarea zonelor de risc se face, de regulă, de către subunităţi specializate sau
nespecializate, aparţinând M.A., M.A.I., D.S.E conform S.M.O. 50002 şi S.M.O. 50003, la
propunerea comandantului grupului/grupei (echipei) EOD şi uneori de organele
administraţiei locale.
Nivelele de marcare pentru mecanismele explozive stabilite de comandantul
grupului/grupei (echipei) EOD sunt:
a)marcarea de urgenţă;
b) marcarea temporară;
c)marcarea de lungă durată.
Marcarea de urgenţă a zonelor suspectate de prezenţa mecanismelor explozive se
face, de regulă, de către reprezentanţi ai M.A, ai administraţiei locale, M.A.I. etc. sau de
către grupul/grupa (echipa ) EOD, pentru vizualizarea imediată a pericolului. Tipul de
marcaj constă în simboluri ale mecanismelor explozive recunoscute şi trebuie să indice
pericolul. Marcajele trebuie să fie recunoscute clar, de la o distanţă de cel puţin 50 m,
având o calitate corespunzătoare pentru a rezista condiţiilor climatice locale, cel puţin 6
luni.
Marcarea temporară este folosită pentru indicarea limitelor zonei unde a fost
semnalată prezenţa unui mecanism exploziv. Marcajele, trebuie să folosească semne ale
mecanismelor explozive recunoscute, să fie vizibile şi plasate la aproximativ 1...1,25 m,
deasupra solului. Semnele trebuie să fie aşezate la 50m de zona de siguranţă, pe stâlpi sau
alte materiale improvizate. Toate marcajele sunt, de regulă, executate, monitorizate şi
întreţinute de reprezentanţi ai M.A, M.A.I., D.S.E. şi ai autorităţilor locale sau de către
grupul/grupa (echipa) EOD.
Marcarea de lungă durată este necesară pentru zonele în care nu se intervine
pentru neutralizarea, scoaterea din funcţiune sau distrugerea mecanismelor explozive în
perioada imediat următoare. Întreţinerea marcajelor din aceste zone trebuie, să se facă
regulat.

113
 Simbolul recunoscut pentru pericol, este craniul şi oasele încrucişate, pus pe un
indicator, confecţionat din diferite materiale. Singurele cuvinte care pot fi folosite pe
indicatoare sunt ,, PERICOL MINE “, scrise într-una din cele 6 limbi recunoscute de
Naţiunile Unite (engleză, franceză, rusă, chineză, spaniolă şi arabă) şi în limba locală.
Partea din faţă a indicatorului, trebuie să fie vopsită în roşu cu simbolul craniului şi oaselor
încrucişate iar celelalte cuvinte scrise în alb. Partea din spate a indicatorului trebuie să fie
albă. Îngrădirea zonelor de risc se face cu indicatoare care avertizează prezenţa
mecanismelor explozive, fixate din 50m în 50m şi la o înălţime de 1...1,25 m, deasupra
solului, totodată fiind şi o barieră care interzice accesul oamenilor şi animalelor în acea
zonă.
Atunci când se folosesc grămezi de pietre pentru marcarea efectivă a zonelor unde
au fost semnalate mecanisme explozive, acestea se vopsesc la unul dintre capete şi acolo
unde este posibil, indicatoarele de atenţionare a pericolului trebuiesc aşezate deasupra
grămezii. Totodată indicatoarele se pot fixa pe jaloane şi stâlpi de metal în vârful grămezii
de pietre.
Întreţinerea marcajelor se face, de regulă, de către reprezentanţi ai M.A, M.A.I.,
D.S.E, administraţiei locale sau de către grupul/grupa (echipa ) EOD, dar şi de populaţia
locală, care trebuie să fie încurajată pentru a fi responsabilă de întreţinerea acestora. Se
recomandă, întocmirea unui certificat scris pentru transmiterea responsabilităţii întreţinerii
marcajelor, de către comunitatea locală.

Echipamente de marcare, avertizare şi interzicere

Echipamentele de marcare destinate pentru marcarea zonelor în care se află
incidente sunt:
- tipizate: steguleţe, triunghiuri pe fond roşu şi marcaje de culoare;
- improvizate: stânci, lemn, metal etc.

Marcaj de avertizare

114
 Marcarea culoarelor prin zonele cu mecanisme explozive se face ziua cu marcaje de
culoar care sunt colorate cu roşu şi alb fiind puse la intervale de circa 30m la intrarea şi
ieşirea din culoar. Marcajele de culoar trebuie plasate în unghi drept în direcţia culoarului.
Marcarea culoarelor prin zonele cu mecanisme explozive

Marcarea culoarelor prin zonele cu mecanisme explozive se face noaptea astfel:

- marcajele de intrare-ieşire ale culoarului se identifică prin două lumini albe sau
verzi (fluorescente), plasate orizontal sau două săgeţi albe sau verzi iluminate, plasate
orizontal. Pentru intrări-ieşiri săgeţile iluminate se pun în faţa culoarului;
- marcajele de culoar se identifică cu o lumina albă sau verde;
- dacă este posibil culoarea luminii să fie aceeaşi pe tot culoarul;
- marcarea să fie vizibilă de la 50 m;
- comandantul autorizat va decide dacă luminile culoarului trebuie să fie vizibile din
ambele direcţii;
- luminile pot fi plasate deasupra sau în interiorul suprafeţei marcate.

Marcarea culoarelor prin zonele cu mecanisme explozive noaptea

115
Marcarea zonei periculoase pe o perioadă îndelungată

Marcaj de interzicere

116
 Echipamente de avertizare au ca scop avertizarea tuturor persoanelor ce se află în
zona incidentului, privind existenţa unui pericol. Se utilizează completul de marcare a
câmpurilor de mine şi culoarelor, precum şi mijloace improvizate.

Semne de avertizare standardizate pentru zone periculoase

Semne de avertizare improvizate pentru zone periculoase

Şedinţa 3: Acţiunile militarilor în caz de depistare a minelor antipersonal amplasate

pe câmpul de luptă.

117
 CLASIFICAREA RISCULUI MINELOR:
CONDIŢIA 1 - se ştie că există mine: există un risc mare de întâlnire a minelor,
capcane sau bombe;
CONDIŢIA 2- se suspectează existenţa minelor: există riscuri de mine, capcane sau
bombe;
CONDIŢIA 3 - nu s-au descoperit mine: există risc mic de mine, capcane sau
bombe;
CONDIŢIA 4 - nu există risc de mine.
SISTEME DE AVERTIZARE A CÂMPURILOR DE MINE dacă nu există
semnale marcate sau îngrădiri ale zonelor minate, următoarele semne pot indica prezenţa
minelor:
- maşini sau camioane stricate (abandonate, lovite, etc.);
- animale moarte;
- evitarea zonei de către locuitori;
- prezenţa ambalajelor de mine, materiale de împachetare a acestora;
- metale suspicioase, plastic, cauciuc pe pământ;
- pământ răvăşit după plantarea minelor;
- evidenţa prezenţei vehiculelor sau oamenilor.
Minele pot să nu reprezinte cea mai mare ameninţare în zonă. Părţi componente ale
rămăşiţelor de bombe pot fi prezente aşa că fii atent la ambalaje de rachete şi la lăzile de
transport care se pot găsi abandonate. Învaţă să le recunoşti şi să ocoleşti zonele unde se
găsesc acestea.
SEMNALE DE AVERTIZARE PENTRU CAPCANE. Prezenţa sârmelor ascunse
este un bun indicator al capcanelor, la fel ca şi sârmele conductoare de curent sau a
dispozitivelor de acţionare de la distanţă. Bombele teroriste sunt dispuse adeseori şi plasate
în sacoşe, valize, cutii sau tomberoane de gunoi. Este uşor de plasat aceste bombe în
maşină cu un magnet sub locul şoferului, sub podea, sau chiar în roţi.
OPERAŢIUNI ÎN ZONELE MINATE:
- nu schimba şi folosi şoselele şi potecile care se folosesc zilnic;
- nu folosi drumuri neasfaltate, nepavate, murdare, dacă drumurile pavate sunt
disponibile; dacă este necesară ieşirea de pe şosea foloseşte drumurile care au fost curăţate
de către genişti. Dacă acestea nu sunt disponibile, condu sau mergi pe drumuri pietruite
unde minele şi muniţia sunt greu de amplasat. Poartă mereu cu tine hărţi ale porţiunilor
minate dacă sunt disponibile.
ACŢIUNEA ÎN ZONELE ÎN CARE S-AU DESCOPERIT MINE. Trupele trebuie
să fie antrenate în recunoaşterea minelor, explozibili şi mine capcană care sunt folosite în
zonele de conflict în care acţionează. Dacă este descoperit un câmp de mine, trebuie
marcată zona imediat şi avertizate cele mai apropiate unităţi şi eşalonul superior. Unităţile
sau geniştii vor trimite imediat echipe de recunoaştere şi deminare care să înregistreze zona
şi să o marcheze.

118
 Fiecare unitate trebuie să aibă prevăzut în regulamentul său modul de acţiune în
cazul descoperirii minelor sau a materialelor neexplodate. Dacă curăţirea zonei durează un
timp îndelungat câmpul de mine descoperit trebuie păzit 24 de ore zilnic până deminarea
este completă.

Se aplică următoarele proceduri:

Când eşti pe jos:
- dacă descoperi un obiect suspicios, opreşte-te;
- observă zona înconjurătoare şi evaluează felul şi tipul obiectului;
- NU ATINGE SAU MUTA OBIECTUL SUSPICIOS;
- NU ÎNCERCA SĂ-L DETONEZI DESCHIZÂND FOC SAU ARUNCÂND CU
PIETRE ASUPRA LUI;
- RĂMÂI DEOPARTE;
- retrage-te parcurgând aceeaşi rută dacă este posibil pe aceleaşi urme. Foloseşte un
băţ de metal sau baioneta pentru a verifica cărarea de întoarcere.
- marchează zona minată cu orice ai la îndemână;
- raportează imediat eşalonului superior;
- dacă este posibil, rămâi în zonă ca să arăţi locul unde ai descoperit mina. Încearcă
să marchezi zona pentru ca alţii să evite intrarea în zona periculoasă.

Dacă eşti în vehicul:

- opreşte;
- foloseşte radioul pentru a raporta poziţia ta şi felul minei, bombei către operaţiile
batalionului. Dacă este găsită mină programată prin radio fii atent la folosirea staţiei radio
pentru că semnalul radio poate să o detoneze;
- rămâi în vehicul şi aşteaptă asistenţa geniştilor pentru a ieşi afară. Vehiculul este
posibil să fi intrat adânc în zona minată;
- dacă este necesar să părăseşti vehiculul, nu mişca volanul. Ieşi prin ieşirea din
spatele vehiculului (prin lunetă). Echipează-te cu mijloace de protecţie şi cu toate
mijloacele de protecţie pe care le ai la îndemână şi retrage-te de-a lungul urmelor maşinii.
Scoate în acelaşi mod toţi pasagerii, lăsând între ei interval de 20 m, având şi ei
echipamentul de protecţie îmbrăcat;
- dacă este necesar să muţi vehiculul înainte de sosirea ajutorului foloseşte un băţ de
metal sau baioneta pentru a verifica minele între urmele lăsate de roţi cam 50 cm de fiecare
parte până spatele este curăţat. Scoate toţi pasagerii prin geamul din spate cu echipamentul
de protecţie pe ei. Purtând toate mijloacele de protecţie disponibile pe tine, deplasează
vehiculul înapoi încet, cu grijă în zona pe care ai curăţat-o. Dacă ai nevoie de dirijare,
echipează-l şi pe cel care te dirijează cu mijloace multiple de protecţie. Dacă este întuneric,
aşteaptă în vehicul până la sosirea întunericului, în afara cazurilor în care ai alte
instrucţiuni. Raportează la cea mai apropiată unitate disponibilă. Curăţă şoseaua şi
marchează clar orice schimbare ai făcut.
119
 ACŢIUNE ÎN CAZUL UNUI ACCIDENT CU MINE
1. pe jos şi a explodat o mină;
- dacă eşti rănit şi eşti în măsură acordă-ţi primul ajutor;
- încearcă să ieşi din zona minată folosind urmele pe care ai intrat;
- NU ALERGA IMEDIAT SPRE RĂNIT. Rămâi liniştit şi analizează situaţia;
- mută rănitul exact pe urmele pe care le-a lăsat, acordă imediat primul ajutor, stând
cât mai aproape posibil de punctul detonaţiei. Dacă urmele de paşi nu sunt clare, nu risca şi
rănirea ta , dar curăţă o cărare spre rănit cu baioneta înainte de a-i acorda primul ajutor;
- cere ajutor medical şi evacuare medicală cât mai repede posibil;
- nu încerca să muţi rănitul decât dacă nu este absolut necesar;
- curăţă cu mâna o zonă din jurul rănitului.
2. DACĂ EŞTI ÎN VEHICUL ŞI AI LOVIT O MINĂ:
- opreşte imediat;
- dacă radioul mai funcţionează raportează la operaţiile batalionului, cere evacuare
medicală;
- dacă vehiculul a fost avariat raportează şi cere evacuare medicală şi ajutor;
- acordă primul ajutor răniţilor;
- NU ALERGA IMEDIAT SPRE RĂNIT ;
- dacă este necesar să părăseşti vehiculul, nu mişca volanul. Ieşi prin ieşirea din
spatele vehiculului (prin lunetă). Echipează-te cu mijloace de protecţie şi cu toate
mijloacele de protecţie pe care le ai la îndemână şi retrage-te de-a lungul urmelor maşinii.
Scoate în acelaşi mod toţi pasagerii, lăsând între ei interval de 20 m, având şi ei
echipamentul de protecţie îmbrăcat;
- dacă este necesar să muţi vehiculul înainte de sosirea ajutorului foloseşte un băţ de
metal sau baioneta pentru a verifica minele între urmele lăsate de roţi cam 50 cm de fiecare
parte până spatele este curăţat. Scoate toţi pasagerii prin geamul din spate cu echipamentul
de protecţie pe ei. Purtând toate mijloacele de protecţie disponibile pe tine, du vehiculul
înapoi încet, cu grijă în zona pe care ai curăţat-o. dacă ai nevoie de dirijare, echipează-l şi
pe cel care te dirijează cu mijloace multiple de protecţie. Dacă este întuneric, aşteaptă în
vehicul până la sosirea întunericului, în afara cazurilor în care ai alte instrucţiuni.
Raportează la cea mai apropiată unitate disponibilă. Curăţă şoseaua şi marchează clar orice
schimbare ai făcut.

Şedinţa 4: Amenajarea locaşului individual de tragere din poziţia „culcat”.

Obiective operaţionale. Militarii execută în barem locaşurile individuale de
tragere, succesiv pentru poziţia „ culcat“, „ în genunchi“, „ în picioare“ atât în afara
contactului, cât şi în contact nemijlocit cu inamicul, apoi le maschează corespunzător,
folosind mijloacele din înzestrare şi improvizate.
Lucrările genistice pentru executarea observării, a focului şi asigurarea protecţiei
luptătorilor, şi care se execută în prima urgenţă sunt locaşurile individuale de tragere.

120
 Acestea se execută, în funcţie de misiune, timpul la dispoziţie şi evoluţia luptei
pentru următoarele poziţii: „ culcat“, „ în genunchi“, „ în picioare“.

Executarea lucrărilor de fortificaţie în prezenţa inamicului

Locaşurile individuale de tragere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie orientate pe direcţia de înaintare a inamicului;
- să asigure posibilităţi de observare şi tragere la distanţa maximă eficace a
armamentului individual;
- să ofere posibilităţi de legătură, de vedere şi de sprijin cu foc a vecinilor;
- să asigure protecţia luptătorilor împotriva schijelor şi gloanţelor armamentului de
infanterie;
- să fie mascate corespunzător.
Pentru realizarea locaşurilor individuale de tragere se execută, în ordine, următoarele
operaţiuni:
- alegerea şi ocuparea poziţiei de tragere, la ordin şi din proprie iniţiativă;
- încărcarea şi aşezarea armamentului în partea dreaptă pregătit pentru tragere;
- scoaterea lopeţii mici din port şi trasarea conturului locaşului de tragere;
- tăierea brazdelor de iarba cu dimensiunile 40x20x10 cm şi aşezarea lor pe
porţiunea rezervată pentru bernă;
- săparea locaşului din faţă către înapoi, continuând observarea asupra inamicului,
depozitarea pământului în faţă şi pe părţile laterale, realizarea parapetului;
- mascarea, folosind brazdele de iarbă, plasa de mascare individuală şi vegetaţia din
jur.
Pentru trageri cu A.G.-7, înălţimea parapetului în sectorul de tragere trebuie să fie de
maximum 20cm, iar în partea opusă (partea dinapoi) nu se amenajează parados.
Forma, dimensiunile şi baremele pentru executarea locaşurilor individuale de tragere
sunt arătate în figurile de mai jos. Pentru executarea rampei aruncătorului de grenade
antitanc (A.G.-7), se adaugă 45 minute.

121
 Locaş individual de tragere din poziţia culcat
Mascarea locaşurilor de tragere se realizează cu acoperiş, formate dintr-un schelet şi
o învelitoare sau numai din învelitoare.
Iarna, plasa de mascare, pentru aceste lucrări genistice, se realizează din plase cu
folie P.V.C. (ţesătura) albă, aşezate pe un schelet metalic, din prăjini, nuiele sau sârmă.

Mascarea locaşurilor de tragere folosind panouri rabatabile:

a. panou de mascare instalat deasupra locaşului;
b. vedere generala a panoului rabatabil.
Timp de executare – 1 om – 1 oră.

122
 Şedinţa 5: Amenajarea poziţiei de tragere în încăpere.
Poziţia de tragere în jurul unui perete sau clădire.
Poziţia de tragere în jurul unui perete sau clădire din stânga – se va folosi tehnica de
tragere prin ochirea stângă:

Poziţia de tragere din colţul stâng al unei clădiri

Poziţia de tragere în jurul unui perete sau clădire din dreapta – se va folosi tehnica de
tragere prin ochirea dreaptă:

123
 Poziţia de tragere în jurul unui perete, nu peste acesta (dacă este posibil):

Poziţia de tragere de la o fereastră.

Selectarea unei poziţii de tragere din care se va executa tragere de la o fereastră, se
va face în aşa mod, ca corpul şi ţeava armamentului să fie înapoia acesteia:

124
 Poziţia de tragere din clădire.
Selectarea unei poziţii de tragere din care se va executa tragere dintr-o clădire, se va
face în aşa mod, ca corpul şi ţeava armamentului să nu fie observată, totodată este necesar
ca să nu fie observată flacăra de la gura ţevii:

Şedinţa 6: Şedinţă de control (teorie).

Efectivul este apreciat teoretic în clasa de studiu. În urma analizării şi studierii
testului, militarilor care au făcut cunoştinţă cu testul şi au apărut întrebări neclare li se
acordă asistenţă, după care se stabileşte timpul de rezolvare a testului.

Şedinţa 7: Acţiunile efectivului pe câmpul de mine (şedinţă de control).

Şedinţa de control se execută în componenţa grupei în teren prin metoda indicării
misiunilor pe timp de zi.
În prima parte a şedinţei se apreciază acţiunile militarilor care au nimerit pe un câmp
de mine. În parte a doua a şedinţei militarii instruiţi au misiunea de a scoate militarii din
câmpul de mine.
Conducătorul şedinţei apreciază deprinderile militarilor şi la finele şedinţelor explică
care au fost greşelile şi care este punctajul final a misiunilor fiecărui militar instruit.

125
 PREGĂTIREA DE COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ

Tema 1: Construcţia şi exploatarea mijloacelor de comunicaţii radio din dotare

(folosită în unitate).
Şedinţa 1: Destinaţia, componenţa şi caracteristicile tactico-tehnice a staţiilor radio
din dotare.
Ce înseamnă comunicaţiile
Comunicaţiile constituie mijlocul de bază prin care se asigură legătura pentru
primirea ordinelor, conducerea subunităţilor, înştiinţarea trupelor, cooperare. În armatele
moderne echipamentele de comunicaţii constituie mijlocul principal de asigurare a
legăturilor, în cadrul cărora întâlnim mijloacele de comunicaţii prin fir, radio, radioreleu şi
altele. Totodată, ele reprezintă mijlocul principal, care asigură conducerea continuă cu
unităţile şi subunităţile în orice situaţie sau formă a luptei.
Iar definiţia pentru comunicaţiilor radio ar fi următoarea: comunicaţiile radio sunt
comunicaţiile organizate la distanţă (prin eter) în care mediul de propagare este fără fir,
prin unde radio.
În dotarea Armatei Naţionale la moment se întâlnesc staţii radio de diferite tipuri,
digitale sau analogice, de generaţie noi sau vechi, portabile sau portative, staţionare sau
vehiculare, etc. în special Armata Naţională are la dotare echipamente de comunicaţii de
tip HARRIS a căror caracteristici tactico-tehnici sunt reprezentate aici:
1. Staţie radio portabilă de putere mică „AN/PRC-127A” cu următoarele
caracteristici:
Diapazon: 136-160 MHz
Canal: 25 KHz
Canale programabile: 28
Regim de lucru: comunicaţii voce
Secretizare: NU
Putere: 3W
Antene: baston
Interoperabil în AN: N/A

126
 2. Staţie radio portabilă de putere medie „” cu următoarele caracteristici:
Diapazon: 1,6-60 MHz
1,6 – 30 MHz (SSB, CW, AME)
30 – 60 MHz (FM)
Canal: 3 KHz – SSB;
8 KHz – FM.
Canale programabile: 100
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje
Secretizare: Datotek
Putere: 5, 10, 20 W (HF)
1, 5, 10 W (FM)
Antene: baston, dipol
Interoperabil în AN: RF-5800H/V, R-130M, R-123M, R-173, R-7800V, etc.

3. Staţie radio portabilă de putere medie „RF-5800H MP/ RF-5800H MP

150W” cu următoarele caracteristici:
Diapazon: 1,6-60 MHz
1,6 – 30 MHz (USB, CW, AM, ALE, 3G)
30 – 60 MHz (FM)
Canal: 3 KHz – SSB;
8 KHz – FM.
Canale programabile: 166 (0-99 – ALE, 100-166 – 3G)
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje,
GPS (antenă externă)
Secretizare: Datotek,Citadel I
Putere: 5, 10, 20, 150 W (HF)
127
 1, 5, 10 W (FM)
Antene: baston, dipol
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-130M, R-123M, R
173 etc.

4. Staţie radio portativă de putere mică „” cu următoarele caracteristici:

Diapazon: 30-60 MHz
Canal: 25 KHz – FM
Canale programabile: 100
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje, GPS
Secretizare: Citadel I, Citadel II, AES-128, AES-256
Putere: 1, 5, 10 W / 1, 2, 5W
Antene: baston, dipol specializat
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-123M, R-173, etc.

128
 5. Staţie radio portabilă de putere medie „RF-7800H MP001 / RF-7800H
vehicular” cu următoarele caracteristici:
Diapazon: 1,5-60 MHz
1,5 – 30 MHz (USB, CW, AM, ALE, 3G)
30 – 60 MHz (FM)
Reţele programabile: 75
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje,
GPS (antenă externă)
Secretizare: AES,Citadel I
Putere: 5, 10, 20 W (HF)
1, 5, 10 W (FM)
Antene: baston, dipol
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-130M, R-123M, R-
173 etc.

6. Staţie radio portativă de putere mică „RF-7800V DS01 / ” cu următoarele

caracteristici:
Diapazon: 30-60 MHz
Canal: 25 KHz – FM
Canale programabile: 100
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje, GPS
Secretizare: Citadel I, Citadel II, AES-128, AES-256
Putere: 1, 5, 10, 50 W
Antene: baston, dipol specializat
Interoperabil în AN: AN/PRC-138, RF-5800V, R-7800V, R-123M, R-173, etc.

129
 7. Staţie radio portativă de putere mică „RF-7800S-TR” cu următoarele
caracteristici: Diapazon: 350-450 MHz
Canal: 25 KHz – FM
Canale programabile: 14
Regim de lucru: comunicaţii voce, transmiteri de mesaje, GPS
Secretizare: Citadel I, Citadel II, AES-128, AES-256
Putere: 2, W
Antene: baston, dipol specializat
Interoperabil în AN: N/A
Acest şir continuă în funcţie de staţiile radio aflate în unităţile militare ale Armatei
Naţionale.

Şedinţa 2: Pregătirea staţiei radio pentru lucru, defecte şi proceduri de înlăturare.

Algoritmul de pregătire a staţiei radio pentru lucru
Pentru a pregăti o staţie radio pentru lucru indiferent de tipul şi caracteristicile de
lucru ale acesteia, fiecare dintre militarii Armatei Naţionale care operează cu aceste
mijloace de comunicaţii urmează să cunoască cel mai simplu algoritm de pregătire pentru
lucru şi anume;
- Verificaţi sursa de alimentare, dacă este suficient? Asiguraţi-vă de conexiunea
corectă a setului staţiei radio.
- Verificaţi antena şi toate cablurile care asigură conexiunea corectă a staţiei radio.
130
 - Conectaţi accesoriile audio şi verificaţi buna funcţionare a lor.
- Asiguraţi-vă că vă aflaţi pe canalul corect.
Iar un operator radio calificat în domeniu comunicaţiilor şi informaticii este obligat
să îndeplinească toate acţiunile enumerate mai jos:
- să examineze vizual echipamentul care urmează a fi conectat (dacă nu are
deteriorări exterioare vizibile, dacă este conectată împământarea, conexiunea corectă a
cablurilor şi accesoriilor, comutarea antenei necesare);
- să verifice starea de funcţionare a staţiei prin efectuarea testului prin mijloace
încorporate;
- să pregătească staţia radio pentru lucru (verificarea indicaţiilor comutatoarelor şi
butoanelor staţiei cu parametrii de lucru);
- să urmărească şi să respecte cu stricteţe schimbarea orei, indicativelor, trecerea la
alt sezon conform cerinţelor;
- să conecteze staţia de la butonul OFF de pe panoul frontal (dacă aceasta este pe
acumulatore) sau mufa de conexiune de la sursa de curent;
- să execute acordul staţiei pe frecvenţele necesare (VSWR) pentru regimul de lucru
FIX, şi (LQA) pentru regimul 3G;
- să execute sincronizarea staţiei radio;
- să se încredinţeze în ceia ce priveşte corespunderea parametrilor semnalului
conform normelor tehnice de exploatare şi să conecteze linia de dirijare de la distanţă radio
(dacă este necesar);
- să stabilească legătura radio cu corespondentul;
- să asigure calitatea legăturii radio în conformitate cu parametrii stabiliţi;
- să raporteze superiorului (de serviciului pe comunicaţii) privind starea legăturii
radio;
- să execute înscrierile în registrul tehnic privind timpul de stabilirii legăturii, durata,
precum şi calitatea acesteia.

Algoritmul de deschidere a reţelei

Operatorul este obligat:
- să concretizeze sau să confirme semnalul de deschidere a reţelei;
- să ceară permisiunea de deschidere a reţelei;
- să transmită semnalul corespondenţilor din reţea (în cazul staţiei superioare);
- să verifice legătura cu staţia superioară;
- să efectueze un apel de verificare a corespondenţilor reţelei;
- să dea indicaţii clare privind modul de lucru în reţea;
- să înştiinţeze toţi corespondenţii din reţea privind preluarea sau predarea
controlului asupra reţelei de către una din staţiile subordonate.

Algoritmul de pregătire a terminalului de date pentru lucru

131
 Operatorul este obligat:
- să conecteze calculatorul la sursa de alimentare;
- să confrunte ora de pe calculator cu staţia superioară;
- să cupleze cablul de conexiune (USB comport) dintre staţia radio şi calculator;
- să verifice conexiunea între aceste două echipamente prin accesarea programei
NRDI, selectarea com-ului corect, instalarea draiverelor şi testarea propriu zisă;
- să acceseze softul RF-6550 (warless messages);
- să execute paşii de includere a RPA-ului în soft;
- să efectueze înscrierile adreselor de e-mail a fiecărui corespondent în parte;
- să bifeze staţia locală (local station);
- să selectează Outlook expres, şi com-ul necesar;
- să genereze ruterul;
- să conecteze semaforul, iar la conectare să se ilumineze „idle” ceea ce ne
demonstrează conectarea şi compatibilitatea între echipamente.

Defecte şi proceduri de înlăturare

Deficienţele şi defectele constatate de către operator pe durata întreţinerii preventive
sau apărute în timp ce staţia radio este în lucru, necesită a fi înlăturate în cel mai scurt timp
şi corect. În funcţie de tipul deficienţei constatate, aceata va putea fi remediată de operator
sau în ateliere specializate.
Există trei moduri prin care operatorul stabileşte ori depistează defecţiuni ale
echipamentului:
- operatorul a rulat programul de autotest, defecţiunea fiind identificată chiar de
staţia radio.
- în timpul operării, când un mesaj ce ne indică defecţiunea apare pe display.
- operatorul observă o degradare a performanţelor şi a concluzionat că acest lucru se
datorează unui defect al staţiei radio sau calculatorului.
În situaţia în care, indiferent în ce mod, operatorul a concluzionat că a apărut un
defect, modul de remediere va fi găsit urmând procedurile prezentate. Dacă simptomul
apărut nu poate fi remediat, situaţia trebuie raportată nivelului următor de întreţinere.
Cele mai frecvente erori şi defecte întâlnite sunt:
- reflectarea Not operational (NRDI);
- lipsa corespondenţilor;
- e.mail incorect (adresa);
- ora la calculator (identic staţia superioară);
- antena (cuplarea, întreţinerea);
- cablu USB com port.
Cauze ce duc la dereglări şi defectări
- obligatoriu windows servic pak 3;
- restricţionarea altor programe decît cele necesare (unite, wifi, internet);
- drepturi de administrator;
132
 - trecerea de la un regim la altul;
- respectarea indicativelor, schimbul timpului de zi şi noapte.

Şedinţa 3: Proceduri, regulile de ducere a convorbirilor radio, disciplina radio.

În Armata Naţională a Republicii Moldova legătura prin mijloace radio se realizează
conform unor reguli unice, care determină ordinea stabilirii legăturii radio, transmiterii
radiogramelor şi executării traficului radio, cerinţele generale privind completarea
radiogramelor şi documentelor de evidenţă la nodurile de comunicaţii şi informatică şi
staţiile radio.
Pentru stabilirea legăturii radio, fiecare staţie radio trebuie să dispună de
caracteristicile (datele) radio:
- reţelele sau direcţiile în care se regăseşte staţia radio şi corespondentul (-ţii);
- indicative proprii şi ale corespondentului (-ţilor);
- frecvenţe de lucru şi de rezervă;
- semnale radio, chei şi parole;
- indicaţii referitor la ora stabilirii legăturii radio,;
- regimul de lucru;
- modul de lucru;
- puterea de emisie;
- tipul de antenă care trebuie folosită;
- azimutul corespondentului.

133
 Caracteristicile de lucru radio se transmit la autostaţiile (staţiile) radio înscrise pe
formulare, contra semnătură.
Caracteristicile de lucru la autostaţiile (staţiile) radio de putere mică se pot înscrie
direct în registrul tehnic al staţiei radio. La staţiile radio portative şi la cele de pe maşinile
de luptă caracteristicile de lucru radio pot fi înscrise pe panoul frontal al staţiilor.
De regulă, caracteristicile de lucru radio se dau la autostaţii (staţii) numai pentru un
termen de funcţionare, după care caracteristicile înscrise pe formulare se ridică, iar cele de
pe panoul frontal al staţiei radio se şterg.
Dacă o autostaţie (staţie) radio lucrează într-un sector izolat sau se găseşte în
deplasare un timp îndelungat, caracteristicile de lucru radio se înmânează după semnarea
de către şeful autostaţiei (staţiei) pentru întreaga perioadă în care aceasta va funcţiona.
Indicative de apel
Indicativele de apel se vor utiliza:
- la stabilirea legăturii într-o reţea (direcţie);
- la intrarea în legătură într-o reţea (direcţie) stabilită anterior;
- în instrucţiunile de transmitere şi componente de adresă, cînd un mesaj trebuie
retransmis la o staţie dintr-o altă reţea (direcţie).
Indicativele de apel pot fi abreviate în conformitate cu reglementările
Regulamentului comunicaţiilor radio în Armata Naţională în vigoare.
Reguli de convorbire
Regula de bază în stabilirea şi ducere a unei convorbiri este: GÂNDEŞTE, APASĂ,
AŞTEAPTĂ, VORBEŞTE şi această regulă este valabilă pentru toţi corespondenţii,
operatorii, implicaţi în convorbirea radio. Pentru a iniţia, a duce şi a respecta disciplina
radio este important să urmărim următorii paşi:
- Decideţi ce aveţi de gând să spuneţi. Notează!
- Ascultă înainte de a vorbi pentru a te asigura că canalul este liber.
- Ţineţi microfonul între 1 şi 5 cm depărtare de la gura.
- Păstraţi antenă radio vertical dacă este nevoie.
- Păstraţi ritmul natural, împărţind mesaj în fraze sensibile.
- Toate comunicările ar trebui să fie cât mai scurte posibile.
- Fii atent la alţi utilizatori de pe reţea.
- Fii atent ce spui în eter.
SE INTERZICE
De a interveni într-o altă convorbire, a înjura, a folosi nume, grade - utilizează
întotdeauna un semn de apel codificat, a transmite excesiv şi a purta discuţii private.
Disciplina radio
Respectarea tuturor cerinţelor documentelor de conducere şi neadmiterea încălcării
celor 3 categorii de încălcări este respectarea disciplinei radio.
Toate cazurile de abatere de la regulile şi modurile de asigurare şi stabilire a
legăturilor care pot aduce la divulgarea informaţiei cu caracter secret, micşorarea protecţiei

134
şi siguranţei lor în lucru faţă de cercetarea radio a inamicului sunt considerate încălcări şi
trebuie imediat sa fie depistate.
Încălcările de categoria 1
Convorbiri în clar pe canalele de legătură nesecrete din care se poate afla:
- dislocarea unităţilor;
- denumirile reale ale unităţilor, conţinutul misiunilor în acţiune şi misiunilor
preconizate;
- efectivul de luptă, starea moral-psihologică a trupelor, datele despre prezenţa şi
starea materiala a unităţii şi tehnicii de lupta;
- dislocarea punctelor de comandă şi control a trupelor şi dislocarea centrelor de
comunicaţii;
- datele despre efectivul unităţilor;
- conţinutul informaţiei transmise sau destinate pentru transmiterea în stare cifrată
sau pe aparataj de secretizare;
- dislocarea punctelor de comandă şi conducere a centrelor de comunicaţii, care se
găsesc în regiunea aplicaţiilor militare;
- regruparea unităţilor în timpul ridicării pe alarmă şi ieşire în regiunea de
concentrare de rezerva;
- rutele şi scopul deplasării trupelor în timpul transportării pe calea ferată;
- ordinea de codificare, documentele de legătură codificată, hărţile codificate şi
termenele lor de funcţionare;
- datele tactico-tehnice a aparatajului de secretizare folosite şi modul de lucru;
- folosirea codurilor radio de serviciu şi tabelele de convorbiri pentru transmiterea
informaţiei cu caracter secret.
Încălcările de categoria 2
Convorbiri în clar pe canalele de legătură nesecrete din care s e poate afla:
- numărul unităţilor militare, denumirea reală sau condiţională;
- datele generale despre starea legăturilor ale punctului de comandă;
- eficienta şi caracterul perturbaţiilor radio create de inamic;
- apartenenţa indicativelor radio şi punctelor de legătura radioreleu şi persoanelor de
conducere, termenul de acţiune a indicativelor, frecvenţelor şi cheilor la documentele de
serviciu;
- funcţiile deţinute de generali şi ofiţeri, gradele şi numele de familie;
- transmiterea necodificată a semnelor convenţionale a corespondenţilor şi
persoanelor de conducere, cât şi adresarea pe nume convenţional a unităţilor încălcând
regulile stabilite;
- lucrul surselor radio şi radioreleu la emisie în perioada de tăcere radio;
- stabilirea legăturii radio în direcţie radio bilaterală, unde după condiţiile lucrului se
permite numai legătura unilaterala;
- stabilirea legăturii radio cu staţii străine, cât şi cu staţii de amatori.
Încălcările de categoria 3
135
 Convorbiri în clar pe canalele de legătură nesecrete din care se poate afla:
- nominalele frecvenţelor, numerele reţelelor şi direcţiilor radio, precum şi
perioadele de schimb a indicativelor;
- timpul de stabilire repetată a legăturilor radio;
- parolele şi tabelele de convorbire a operatorului de serviciu, cifrarea nominalelor
frecventelor şi seria radiogramelor;
- radio fraze şi expresii caracteristice numai lexiconului militar;
- lucrul cu doua staţii radio în acelaşi timp folosind indicative internaţionale;
- folosirea enumerării speciale a radiogramelor;
- neexecutarea cerinţelor staţiei superioare pentru asigurarea stabilirii legăturii;
- folosirea textelor în clar în loc de semnele de serviciu corespunzătoare sau frazele
codificate;
- caracteristicile specifice de transmitere cu manipulatorul telegrafic din care se
poate cunoaşte lucrul unuia şi aceluiaşi corespondent;
- redactarea greşită sau denaturarea titlului radiogramei;
- repetarea expresiilor de cod şi semnelor de serviciu, transmiterea textelor libere;
- lucrul staţiei concomitent cu indicativele noi şi vechi;
- neîndeplinirea normativelor la stabilirea legăturilor radio;
- lucrul la staţii radio în alte scopuri decît de serviciu;
- lucrul cu indicative deformate.

Şedinţa 4: Pregătirea staţiei pentru lucru, stabilirea legăturii, schimbul de informaţie

prin voce şi mesaje.
Înainte de a începe emisia la staţia radio se verifică mai întâi dacă pe frecvenţa
repartizată nu lucrează alte staţii radio din reţea (direcţie), în cazul lucrului în regimul de
lucru pe frecvenţă fixă.
Stabilirea legăturii radio, transmiterea radiogramelor şi semnalelor se face ritmic şi
corect, cu viteza corespunzătoare pregătirii operatorilor radio pentru a asigura transmiterea
stabilă şi neîntreruptă, iar recepţia - fără repetări adăugătoare. Rostirea este continuă, de
dorit fără întreruperi, fără amplificări bruşte ale vocii, monoton. Acest fapt contribuie la
stabilirea unui canal radio optim, fără pierderea conexiunii.
În caz că este necesară schimbarea vitezei de transmitere a corespondentului, se
întrebuinţează expresiile „Transmiteţi mai rar” sau „Transmiteţi mai repede”. La
executarea traficului într-o singură direcţie, prin procedeul fără confirmare, viteza
transmiterii trebuie redusă până la 40-50 cuvinte pe minut.
Este interzisă creşterea vitezei de transmitere în dauna calităţii.
Operatorul radio care nu a însuşit regulile de exploatare, nu va fi admis să lucreze în
emisie la staţiile radio.
Operatorul radio trebuie să ţină cont de faptul că emisiile scurte şi lucrul ritmic şi
corect reduc posibilităţile de interceptare ale inamicului.

136
 Dacă este necesar să se întrerupă temporar transmiterea unei comunicări radio de
către staţia care emite, se foloseşte expresia „Aşteptaţi” . Cînd se prevede întreruperea
transmiterii pentru o durată mai mare de cinci minute se indică şi durata întreruperii
“Aşteptaţi 15 minute”. Pentru reluarea transmiterii se foloseşte expresia „Continui
transmiterea”, după care se transmite restul comunicării, începând cu ultimul cuvânt
transmis. Cînd operatorul de serviciu observă că a făcut o greşeală de transmitere,
transmite expresia „EROARE” şi repetă cuvântul în care a fost comisă greşeala.
Când se lucrează în duplex sau semiduplex şi este necesară întreruperea transmiterii
staţiei corespondente, se transmite expresia „Întrerupeţi transmiterea”.
Dacă după trei încercări nu s-a reuşit întreruperea transmiterii corespondentului,
operatorul staţiei care recepţionează este obligat să continue recepţia şi să ceară explicaţii
corespondentului după terminarea transmiterii.
În fiecare reţea (direcţie) radio staţia radio a comandantului (eşalonului) superior
este staţia radio principală. În reţelele (direcţiile) radio de cooperare staţia principală este
stabilită de statul major care organizează legătura. Operatorul de la staţia radio principală
este obligat să atragă atenţia corespondenţilor din reţea (direcţie) asupra nerespectării
regulilor de exploatare şi să ceară executarea corectă a lucrului.
Indicaţiile operatorului de la staţia radio principală sunt obligatorii pentru toţi
corespondenţii din reţea (direcţie). Operatorul staţiei radio principale întreprinde toate
măsurile pentru a asigura traficul radio în condiţii de bruiaj.
Interconectarea staţiilor radio ale comandanţilor superiori în reţelele radio se permite
pentru un timp scurt şi în cazuri excepţionale pentru stabilirea legăturii cu comandantul
solicitat.
Operatorul staţiei radio a comandantului superior la interconectarea în reţeaua radio
a comandantului subordonat este obligat:
- să pregătească staţia radio pentru a lucra în conformitate cu datele radio ale
comandantului (statului major) subordonat;
- să verifice dacă pe frecvenţa dată nu are loc schimb de informaţii;
- dacă nu se efectuează trafic operativ, se permite conectarea staţiei radio în emisie şi
se face apelul corespondentului din reţeaua comandantului subordonat cu întrebuinţarea
indicativelor sale;
- după stabilirea legăturii radio, corespondentului i se transmit informaţiile necesare
şi emiţătorul se deconectează.
Corespondenţii reţelei radio a comandantului subordonat (statului major) sunt
obligaţi:
- primind apelul staţiei radio comandantului superior să raporteze comandantului
său;
- după terminarea lucrului cu staţia radio a comandantului superior să treacă la
regimul de lucru iniţial.
Stabilirea legăturii radio

137
 În cazul lucrului bilateral legătura prin radio se consideră stabilită după ce staţia
radio care a iniţiat apelarea a primit răspunsul la apel şi a confirmat că a auzit acest
răspuns.
În cazul reţelelor radio staţia principală apelează corespondenţii în ordinea alfabetică
a indicativelor acestora, iar corespondenţii răspund în ordinea în care au fost apelaţi.
Dacă o staţie nu răspunde la apel timp de cinci-zece secunde poate răspunde
următoarea staţie în ordinea stabilită; după ce răspunde ultima staţie din lista
corespondenţilor staţia care a omis răspunsul la apel poate răspunde.
Pentru fiecare staţie radio se stabileşte indicativul propriu. Apelul simultan al mai
multor staţii radio, are loc utilizând indicativul circular. Indicativele staţiilor radio pot fi de
bază şi de rezervă, acestea utilizându-se conform prevederilor datelor radio ale reţelei
(direcţiei) radio.
Stabilirea legăturii se face în felul următor:
Se cheamă indicativul staţiei radio apelate o dată, urmată de expresia „aici”, apoi se
transmite indicativul propriu o dată, urmată de expresia „recepţie”. Staţia apelată răspunde
în aceiaşi manieră.
Exemplu:
Staţia principală: „Alfa, aici Bravo, recepţie”
Staţia apelată: „Bravo, aici Alfa, recepţie”
Expresia „recepţie” se foloseşte ori de cîte ori se încheie de transmis comunicarea, se
întrerupe transmisia, după care corespondentul poate răspunde, astfel evitându-se
coliziunea emisiilor. Atunci cînd se finalizează comunicarea şi nu mai este nimic de
transmis se foloseşte expresia „sfârşitul legăturii”. Responsabil de „sfârşitul legăturii” este,
de obicei, staţia care a iniţiat apelarea sau staţia principală (după caz).
Expresia „recepţie” nu se foloseşte în lucrul cu staţii radio bazate pe sistemul
duplex.
Primind răspuns la apel, staţia radio confirmă că aude răspunsul prin expresia „Am
recepţionat”.
Exemplu:
Staţia apelată: „Am recepţionat. Sfârşitul legăturii”.
În cazul când răspunsul de la staţia radio apelată nu este primit timp de cinci-zece
secunde, iar controlul arată că staţia apelată nu este ocupată, apelul se repetă de trei ori la
intervale de un minut.
În cazul când răspunsul de la staţia radio apelată nu este primit după apelul
prelungit, operatorul de serviciu este obligat să raporteze şeful serviciului comunicaţii, să
noteze în registrul staţiei radio şi să repete apelul de mai multe ori, fără a depăşi cinci
minute.
Dacă în acest timp legătura nu poate fi stabilită, repetarea apelului se face numai cu
aprobarea şefului serviciului comunicaţii.
În cazul lucrului bilateral în direcţie radio, iar audibilitatea semnalelor este bună
staţia apelată poate răspunde fără a indica indicative.
138
 Dacă recepţionarea semnalelor este îngreunată, în condiţii de bruiaj se permite
chemarea staţiilor corespondente apelând indicativele de două ori.
Exemplu:
Staţia principală: „Alfa Alfa , aici Bravo Bravo , recepţie”
Staţia apelată: „Bravo Bravo , aici Alfa Alfa , recepţie”
Durata stabilirii legăturii radio se determină conform prevederilor normativelor de
stabilire a legăturii în vigoare. Dacă legătura radio nu se stabileşte în termenii indicaţi,
operatorul de serviciu acţionează conform indicaţiilor şefului serviciului comunicaţii sau
comandantului său.
În cazul când recepţia semnalelor pe frecvenţa de baza nu poate fi stabilită un timp
îndelungat, se permite fără indicaţii suplimentare stabilirea legăturii pe frecvenţa de
rezervă. Lucrul pe frecvenţa de bază nu se întrerupe, dacă se dispun de staţii radio
suplimentare. Dacă staţii radio suplimentare nu sunt, atunci staţia care recepţionează este
obligată să alterneze frecvenţa de recepţie de bază cu cea de rezervă la fiecare trei minute
până se stabileşte legătura.
Staţia radio principală poate lucra cu unii corespondenţi din reţeaua radio pe
frecvenţa de bază, iar cu ceilalţi pe frecvenţa de rezervă, conform indicaţiilor de rigoare.
Verificarea legăturii radio
Verificarea legăturii radio se execută în scopul menţinerii acesteia în stare
permanent gata pentru trafic şi controlul vigilenţei operatorilor radio de serviciu.
Verificarea se execută prin apel şi răspuns la apel, prin transmiterea de semnale
scurte sau de radiograme speciale. Verificarea poate fi unilaterală sau bilaterală.
Verificarea bilaterală trebuie să fie extrem de scurtă.
La verificarea unilaterală (fără răspuns la apel) confirmarea recepţionării semnalelor
transmise se face prin alte căi de legătură.
Timpul şi modul de verificare a legăturii prin radio se stabilesc de către şeful care
organizează comunicaţiile radio.
Verificarea arbitrară (la iniţiativă operatorilor radio de serviciu) a legăturii prin
mijloacele radio este interzisă.
Verificarea legăturii radio se efectuează la comanda şefului serviciului comunicaţii,
altor persoane responsabile de comunicaţii, conform indicaţiilor şefilor superiori.

Şedinţa 5: Şedinţă de control (cunoştinţe teoretice)

Şedinţa se va desfăşura în componenţa plutonului, în scris. Conducătorul şedinţei
explică cerinţele faţă de efectiv pentru susţinerea testului teoretic. La sfârşitul şedinţei se
predau testurile, după care se apreciază fiecare militar în parte.

Şedinţa 6: Şedinţă de control (cunoştinţe practice)

Şedinţa se va desfăşura în componenţa grupelor, în teren. Efectivul pregăteşte staţiile
radio pentru lucru, apoi în pereche vor efectua controlul legăturii, menţinerea legăturii,
convorbiri la staţiile radio etc.
139
 PREGĂTIREA TOPOGRAFICĂ

Tema 1: Elementele de bază a topografiei militare.

Şedinţa 1: Harta topografică.
Harta. Harta topografică
Definiţia hărţii în general: Harta este o reprezentare grafică, convenţională,
micşorată, generalizată a unor porţiuni sau a întregii suprafeţe terestre curbe, pe o suprafaţă
plană, cu anumite destinaţii şi reguli matematice de reprezentare, constituite de proiecţia
cartografică.
Hărţile pot fi generale sau tematice. Hărţile generale sunt acele hărţi care reprezintă
generalizat totalitatea aspectelor suprafeţei terestre. Hărţile tematice sunt hărţi care
reprezintă o anumită tematică, pe lângă baza cartografică generală.

140
 În categoria hărţilor topografice intră acele hărţi a căror scară şi proiecţie permit
reprezentarea fidelă a suprafeţei terestre (1:25 000 – 1:200 000), cu erori acceptabile, luând
în considerare forma elipsoidală a suprafeţei terestre.
Planul topografic este o reprezentare micşorată a unor zone mici ale suprafeţei
terestre, la scări mari (1:100 - 1:25 000) şi fără a ţine cont de forma elipsoidală a suprafeţei
terestre.
Elementele hărţii topografice
Scara de proporţie
Reprezintă raportul de micşorare constantă a distanţelor grafice de pe harta
topografică faţă de distanţele reale din teren.
Scara de proporţie se poate exprima:
- ca raport numeric (1/N), unde numărătorul este unitatea (1cm), iar numitorul ne
spune de câte ori se realizează micşorarea (N = 25 000 spre ex.), fiind exprimat tot în
unităţi (cm);
- ca echivalenţă distanţă grafică (de pe hartă, d) – distanţă reală (din teren, D): 1 cm
pe hartă = 25000 cm/250 m în teren (pentru scara 1:25 000);

1 : 5 000 1 cm de pe hartă este egal cu 5 000 cm (50 m) de pe teren

1 : 25 000 1 cm de pe hartă este egal cu 25 000 cm (250 m) de pe teren

1 : 50 000 1 cm de pe hartă este egal cu 50 000 cm (500 m) de pe teren

1 : 100 000 1 cm de pe hartă este egal cu 100 000 cm

(1 000 m sau 1 km) de pe teren

1 : 200 000 1 cm de pe hartă este egal cu 200 000 cm
(2 000 m sau 2 km) de pe teren
1 : 500 000 1 cm de pe hartă este egal cu 500 000 cm
(5 000 m sau 5 km) de pe teren

- ca o construcţie grafică care permite aflarea distanţei reale din teren prin
transpunerea acesteia pe construcţia grafică şi citirea valorii.
Efectuarea calculelor referitoare la scara de proporţie se face folosind formula:
1 d
= ,
N D
unde N = numitorul scării, d = distanţa grafică măsurată pe hartă (cm), D = distanţa
efectivă din teren (m).

141
 Canevasul (cadrul), elementele şi inscripţiile hărţilor topografice
Canevasul reprezintă totalitatea liniilor de coordonate geografice sau rectangulare
(plane), care mărginesc spaţiul hărţii topografice. Canevasul hărţilor topografice este
format din cadrul interior, ce delimitează spaţiul de conţinut al planului/hărţii, cadrul
geografic, format din meridianele şi paralele ce delimitează spaţiul de conţinut al
planului/hărţii şi cadrul ornamental. Cadrul geografic conţine pe lângă coordonatele
geografice ale colţurilor şi delimitarea minutelor de latitudine şi longitudine.
Spaţiul de conţinut al hărţii topografice este acoperit de caroiajul rectangular,
format din linii echidistante şi perpendiculare, spaţiate la 1 km în cazul hărţii topografie
scara 1:25 000. Pe spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, caroiajul rectangular este

Fig. 1.3
t
o
sc
cadru
a
i cadru
ge cadru
orna

60 6 4 142

coordonat coordonata Y(E)

a a caroiajului
coordonate e rectangular
caroiajului
latitud 4 0 00
rgeografice
paralel ine
 Ie și
minut de orizontale spațiale Ia 4 cm d și 1000 m D
ton

continuat şi suportă ca notaţie distanţa în km faţă de centrul de coordonate rectangulare al

proiecţiei (425 km sau 425000 m).
meridian
Nomenclatura hărţii
Nomenclatura hărţilor topografice este un element de editare a hărţii topografice,
constituit de codurile de precizarea poziţiei acesteia în cadrul Globului. Suprafaţa globului
terestru se împarte în foi cu extindere de 6° longitudine şi 4° latitudine. Foile aflate pe
aceeaşi paralelă formează serii, notate cu litere mari latine pornind de la ecuator spre polul
nord, iar cele aflate pe acelaşi meridian formează coloane, notate cu cifre arabe de la 1 la
60, pornind de la meridianul de 180° spre Est.
Pornind de la o foaie 1:1 000 000, se face împărţirea în 4 prin mărire de câte două
ori. Astfel L-35 cu scara 1:1 000 000 se împarte în 4 foi notate L-35-A, L-35-B, L-35-C, L-
35-D cu scara 1:500 000.
Pentru obţinerea scării 1:200 000 se împarte foaia 1:1 000 000 în 36 de secţiuni,
notate cu cifre latine I-XXXVI: spre ex. L-35-XIII.
Pentru obţinerea scării 1:100 000 se împarte foaia 1:1 000 000 în 144 de secţiuni (12
pe latitudine şi 12 pe longitudine), notate cu cifre arabe de la 1 la 144.
Fiecare foaie 1:100 000 se împarte în 4 foi 1:50 000 adăugându-se majusculele A, B,
C, D, pornind de la colţul de NE în sensul acelor de ceasornic.
Fiecare foaie 1:50 000 se împarte în 4 foi 1:25 000, adăugându-se minusculele a, b,
c, d, pornind de la colţul de NE în sensul acelor de ceasornic.
Fiecare foaie 1:25 000 se împarte în 4 foi 1:10 000, adăugându-se cifrele arabe 1, 2,
3, 4, pornind de la colţul de NE în sensul acelor de ceasornic.

Şedinţa 2: Semnele convenţionale de bază şi relieful.

Relieful reprezintă toate formele dinamice pe care le ia partea superioară a scoarţei
terestre. Fiind continuu, relieful este suportul celorlalte componente ale mediului
geografic. Pe o hartă geografică generală, relieful constituie fondul hărţii, pe care se
grefează celelalte elemente ale învelişului geografic. Relieful este reprezentat în mod
continuu faţă de alte elemente geografice care sunt reprezentate punctual, liniar sau areal.
Pe hărţile topografice relieful este reprezentat sub formă generalizată, prin
caracteristica sa de bază: altitudinea.

143
Deal Şa

Vale Creastă

144
 Depresiune

Caracteristicile terenului

Modelul matematico-geometric de reprezentare a altitudinii pe hărţile topografice: curbele de

nivel
Altitudinea este un atribut al reliefului scoarţei terestre care exprimă înălţimea în
metri faţă de un reper general (în general nivelul 0 m al mării celei mai apropiate), fiind
reprezentată de o suprafaţă continuă. Modelul de reprezentare al altitudinii pe hărţile
topografice (vezi figura) se bazează pe intersectarea acestei suprafeţe continue cu o serie de
plane paralele şi echidistante faţă de planul orizontalei locului. Conturul de intersecţie al
planului de altitudine dată cu suprafaţa altitudinii se exprimă grafic sub forma unei linii
(curba de nivel). Caracteristica acesteia este că în orice punct al ei altitudinea este aceeaşi
cu a planului de intersecţie.
Între curbele de nivel altitudinea se poate interpola liniar, informaţiile în zonele
terminale (vârfuri sau depresiuni) fiind completate de cotele altitudinale. Reţeaua de cote
altitudinale este folosită pentru a completa continuitatea altitudinii acolo unde curbele de
nivel nu reuşesc acest lucru. Sensul de variaţie al altitudinii (scădere/creştere) este indicat
de valorile altitudinale ale curbelor de nivel indicate pe hartă.
145
 În figura sunt reprezentate cu ajutorul curbelor de nivel a principalele elemente
morfologice de relief: versant, culme, interfluviu, vale, înşeuare.
prezentarea formelor de relief şi a caracteristicilor acestora prin metoda semnelor convenţionale
În afară de altitudine, care este continuă şi reprezentată cu ajutorul curbelor de nivel
şi cotelor altimetrice, alte elemente discontinue ale formelor de relief se reprezintă la scară
sau nu cu ajutorul semnelor convenţionale. Semnele convenţionale sunt construcţii grafice
de diverse culori, care pe baza unei legende se atribuie aspectelor de relief. Dacă lăţimea
detaliilor, faţă de scara hărţii permite reprezentarea la scară, grosimea semnelor
convenţionale diferă. Dacă lăţimea nu permite, se folosesc semne convenţionale de mărimi
standard.
Curbele de nivel (de culoare maro), prin configuraţia lor indică forma reliefului,
indicând sensul de variaţie al altitudinii: depresiune sau formă pozitivă. Aspecte
nereprezentabile la scara hărţii, dar de importanţă, se pot reprezenta prin semne
convenţionale: colţi de stâncă, pietre izolate, îngrămădiri de pietre, gropi, movile, intrări în
peşteri (eventual cu indicarea înălţimii sau adâncimii în metri). Detaliile de schimbare
bruscă a altitudinii (abrupturi), nereprezentabile prin curbe de nivel, cum ar fi cele legate
de cornişele alunecărilor de teren, maluri de ravene, maluri de albii minore sau abrupturi de
terase se reprezintă prin semne convenţionale, cu maro deschis, sau cu negru, dacă sunt
stabilizate antropic (eventual cu indicarea înălţimii/lăţimii în metri).
Detaliile legate de hidrografie se reprezintă cu albastru, linie continuă pentru reţeaua
hidrografică permanentă sau linie punctată pentru reţeaua hidrografică temporară. Malurile
albiilor minore pot avea semn convenţional de abrupt, de culoare albastră, când sunt
naturale, sau de culoare neagră, când sunt consolidate antropic.

146
 Semne convenţionale folosite în reprezentarea reliefului
Semnele topografice convenţionale.
Pentru citirea (studierea) hărţii un rol important î-l au semnele topografice
convenţionale, care conţin informaţie despre teren şi toate obiectele, inclusiv şi
proprietăţile lor. 
Semnele convenţionale pot fi reprezentate în valoarea hărţii (relieful, pădurile,
lacurile, râurile, unele clădiri, etc.) sau nu. În cazul când semnul convenţional nu este
reprezentat în valoarea hărţii, e important de cunoscut punctul de bază al semnului, care
arată poziţia obiectului pe hartă. De exemplu la semnele convenţionale în formă de figură
geometrică: pătrat, triunghi, cerc, paralelogram, stea, cruce, punctul de bază este în centrul
figurii. 
Pentru a concretiza destinaţia sau caracteristica obiectelor pe care le reprezintă unele
semne convenţionale, alături pot fi nişte inscripţii cu conţinut deplin, abrevieri, sau cifre.
Toate înălţimile pe hartă se dau la nivelul mării. În cazurile când nu e posibil de redat toate
proprietăţile terenului, de exemplu proprietăţile solului, aceste proprietăţi se descriu
schematic pe partea opusă a hărţii.
 
 

147
 Şedinţa 3: Determinarea coordonatelor topografice.
Bazat pe principiul militar pentru citirea unei hărţi (dreapta, sus), locaţiile şi punctele
de pe hartă pot fi determinate prin coordonate.
Numărul de cifre (coordonatele) reprezintă gradul de precizie în care un punct de pe
hartă a fost localizat. Cu cât mai multe cifre (coordonate), cu atât precizia unui punct de pe
hartă este măsurat în teren.
1. Fără scara de coordonate.
Determinarea grilei fără o scară de coordonate prin referire la liniile grilei nord-sud
numerotate de la marginea de jos a oricărei hărţi. Se citeşte DREAPTA la linia de grilă
nord-sud la punctul dorit de pe hartă (acest prim set de 2 cifre este citirea DREAPTĂ).
Apoi, referindu-ne la liniile grilei este-vest numerotate la fiecare parte a hărţii, se va muta
până la linia grilei est-vest la punctul dorit de pe hartă (acest set de 2 cifre este citirea în
sus a coordonatelor).

148
 Coordonatele: 1484 (din 4 cifre)

2. Cu scara hărţii 1:25,000. Pentru a putea utiliza scara de coordonate pentru

determinarea coordonatelor de pe hartă cu „Protractorul”, este necesar de asigurat că scara
folosită de pe protractor este utilizată pe harta corespunzătoare (aceeaşi scara de pe ambele
obiecte, protractor şi hartă). Pentru a ne asigura că protractorul este aşezat corect, este
necesar ca punctul din colţul stâng de jos al acestuia să fie la grila „0” al pătratului de unde
e necesar de determinat coordonatele. Menţinerea liniei orizontale a scalei direct deasupra
liniei grilei este-vest, se mişcă spre dreapta până când linia verticală a scalei atinge punctul
pentru care sunt dorite coordonatele. La citirea coordonatelor se examinează cele 2 părţi
ale scării de coordonate pentru a ne asigura că linia orizontală a scalei este aliniată cu grila
est-vest, iar linia verticală a scalei este paralelă cu linia de grilă nord-sud.

149
 3. Cu scara hărţii 1:50,000. Pe scara 1:50,000, există 2 părţi pentru determinarea
coordonatelor: orizontală şi verticală. Aceste părţi sunt în valoare de 1000 lungime. Fiecare
parte este împărţită în 10 segmente egale de 100 metri. Fiecare segment de 100 metri este
împărţită în segmente de 50 metri. Pentru utilizarea protractorului este nevoie de împărţit
mintal fiecare segment de 50 metri în zecimi pentru determinarea coordonatelor din 8 cifre.

150
 4. Raportarea coordonatelor. Coordonatele sunt înscrise cu un număr continuu (nu
are importanţă din 4,6 sau 8 cifre), fără spaţii, paranteze, liniuţe sau puncte zecimale.
Coordonatele mereu trebuie să conţină un număr par de cifre.
În mod normal, coordonatele sunt determinate la cel mai aproape de 100 metri (6
cifre) pentru locaţii de raportare. Practicând această metodă în continuu se poate utiliza şi
determinarea coordonatelor fără ajutorul protractorului.
Amplasarea obiectivelor şi a altor puncte de pe harta de lucru se pot determina la cel
mai apropiate cu o eroare de maxim 10 metri (8 cifre).

Şedinţa 4: Determinarea distanţelor pe harta topografică.

Determinarea distanţelor din vedere. 
Procedeul se bazează pe aprecierea din vedere a distanţelor pe baza unui exerciţiu şi
deprinderi formate în acest sens.
Pentru a avea o precizie corespunzătoare trebuie să ţinem cont de următoarele: 
- un detaliu (obiect) din teren pare cu atât mai mare cu cât este mai aproape de
observator; 
- din două obiecte (detalii) situate la aceeaşi distanţă, cel mai mare pare mai
aproape; 
- pe timpul nopţii, obiectele mai bine luminate, par mai apropiate decât cele slab
luminate; 
151
 - obiectele de culori mai deschise par mai aproape decât cele de culori închise; 
- obiectele din teren par mai aproape dacă sânt observate din picioare; 
- obiectele (detaliile) par mai aproape decât sânt în realitate, în teren descoperit (şes, lac
etc.) sau pe zăpadă;
 - cu cât contrastul dintre culoarea unui obiect (detaliu) şi fondul pe care se
proiectează este mai mare, cu atât acel obiect (detaliu) pare mai apropiat;
 - obiectele (detaliile) privite de jos în sus, par mai apropiate decât atunci când sânt
privite de sus în jos (de la vârf spre piciorul pantei).
 

Munţii par a fi foarte aproape

Determinarea distanţelor cu ajutorul sunetului şi luminii. 

Acest procedeu se utilizează, de regulă, pe timpul nopţii pentru stabilirea distanţei
până la poziţiile de tragere ale artileriei, rampele de lansare a rachetelor, până la organele
de foc etc.
152
 Distanţa se calculează cu formula: Dm = Vs x Ts, unde: 
Dm - distanţa până la obiectiv exprimată în m. 
Vs - viteza sunetului ( 340 m/s);
Ts - nr. de secunde trecute de la apariţia luminii până la detunătură;
 Ştiind că sunetul parcurge 1 km în aproximativ 3 secunde (Vs = 340 m/s), putem
obţine distanţa până la obiectiv exprimată în idiometri: Dm = Ts/3 
La aplicarea acestui procedeu s-a considerat instantaneu momentul vederii fumului sau
luminii cu momentul plecării proiectilului sau rachetei.
Determinarea distanţelor cu ajutorul riglei gradate 
Acest procedeu se bazează pe recunoaşterea dimensiunilor unor obiecte (detalii) din
teren şi lungimea braţului uman. 

Conform figurii de sus distanţa până la obiectiv (detaliu) se determină prin

formula: (d x H)/hD = , care rezultă din asemănarea celor două
triunghiuri ABB' şi ACC', unde:
 D - distanţa până la obiectivul (detaliul) din teren;
 d - lungimea braţului;
 h - porţiunea de riglă gradată, sub care se vede obiectivul în teren;
 H - dimensiunea (înălţimea), presupusă cunoscută a obiectivului (detaliului) din
teren. 
Pentru măsurare, rigla se tine în poziţie verticală, cu mâna întinsă în faţa ochilor. 
 

153
 Atunci când militarul este antrenat să ţină rigla la distanţa de 0,5m. de la ochi,
formula poate fi simplificată: 
 

Determinarea distanţelor cu ajutorul binoclului. 

Distanţa se determină la acest procedeu, prin formula: 
 

unde: 
Î - înălţimea (lăţimea) obiectivului (detaliului) până la care se determină distanţa din
teren;
U - numărul de miimi sub care se vede obiectivul (detaliul) din teren. 

154
 Determinarea distanţelor cu pasul.
Pentru a aplica acest procedeu, trebuie ca înainte militarul să aibă pasul etalonat.
Etalonarea pasului se face pe o porţiune de teren de aproximativ 300 m, care se
parcurge de mai multe ori. Se stabileşte ulterior numărul de paşi pe care militarul îl face în
medie pe 100 m, cât şi lungimea pasului.
Acest procedeu asigură o precizie corespunzătoare dacă măsurarea distanţei
respective se face în condiţii obişnuite (teren cu grad de accidentare redus, condiţii
climaterice prielnice). 
Lungimea pasului este influenţată de natura şi gradul de accidentare al terenului, tăria
vântului etc.. De obicei distanţa se măsoară în paşi dubli (perechi de paşi). Lungimea unei
perechi de paşi este de 1,5m.

Determinarea distanţelor prin construcţia figurilor geometrice.

a) Prin utilizarea triunghiului isoscel. Catetele AC şi AB sunt egale. Unghiul ACB se
măsoară cu busola ca să fie egal cu 45º. 
b) Punctul C se alege ca unghiul ACB să fie egal cu 60°. Lăţimea râului va fi egală cu
distanţa AC x 2. (Tangenta unghiului de 60° este egală cu 1/2). 
 

c) În caz că la îndemână n-avem busolă, determinarea lăţimii albiei râului se poate

efectuau prin următorul procedeu, care constă în construcţia triunghiului dreptunghic CDE
asemănător triunghiului ABC. Atunci când latura DC a triunghiului CDE este egală cu
jumătate din latura AC a triunghiului ABC (DC = AC/2), latura DE de asemenea v-a fi
egală cu jumătate din latura AB, adică lăţimea râului (latura AB) v-a fi: 2 x DE. 

155
 Pentru aceasta pe malul opus al râului se găseşte un reper bine văzut (punctul B din
Fig. c.) şi în dreptul lui alegem punctul A. Perpendicular direcţiei AB măsurăm de exemplu
50 dubli paşi şi marcăm punctul C cu un băţ (sau alt obiect la îndemână). Prelungim
mişcarea în aceiaşi direcţie numărând încă 25 dubli paşi (jumătate din segmentul AC). Din
următorul punct (punctul D din Fig. c.) prelungim mişcarea sub unghi drept faţă de
segmentul AD, până când nu ne vom găsi pe aceeaşi linie cu reperele C şi B. Numărul
dublu de dubli paşi pe segmentul DE va fi lăţimea râului. (AB = 2 x DE).

Determinarea distanţelor prin formula miimii. 

În practica tragerilor cu armamentul de infanterie se foloseşte următoarea formulă,
cunoscută sub denumirea de formula miimii:
 D = (Î / U) x 1000, unde:
 U – unghiul sub care se văd diferite obiective, exprimat în miimi;
 D – distanţa până la obiective, exprimată în metri;
 Î – înălţimea (lăţimea, lungimea) obiectivelor , exprimată în metri. 
Pentru măsurarea unghiului cu mijloace aflate la îndemână (linia gradată, palma,
degetele, creionul, cutia de chibrituri etc.) e necesar de ţinut obiectul orizontal sau vertical
în faţă la 50cm.

Valoarea unghiulară a mijloacelor aflate la îndemână. 

 

156
 

157
 Determinarea indirectă a înălţimii obiectelor. 
Determinarea înălţimii unor obiecte ca: turnuri de observare, castele de apă, coşuri
de fabrică, copaci, etc., se poate efectua prin următorul procedeu, folosindu-se un băţ sau
un jalon. 
Băţul sau jalonul de mărime cunoscută (h) se observă de la o distanţă (d) din poziţie
culcat (pe spate), în aşa fel ca să se vadă vârful lui cât şi al obiectului a cărui înălţime (H)
dorim să o determinăm.

 
 

Măsurând distanţa D până la acest obiect scriem proporţionalitatea laturilor

triunghiurilor asemenea formate:

158
 Determinarea pantei terenului.
Pantele pot fi apreciate vizând un punct de pe pantă, care se află la înălţimea (h)
celui care face observaţia, măsurând în dubli paşi, distanţa (D) până la acel punct şi
folosind formula: 

Cum însă înălţimea unei persoane este aproximativ egală cu un dublu pas al aceiaşi
persoane formula se simplifică şi anume: 

unde N - numărul de dubli paşi. 

Şedinţa 5: Determinarea azimutului pe harta topografică.

Orientarea în teren consta în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie
în raport cu detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief, alegerea direcţiei necesare
pentru deplasare şi menţinerea ei în timpul deplasării.
La baza orientării stă priceperea de a alege în teren reperele şi folosirea lor în calitate
de faruri care indică direcţiile, punctele şi aliniamentele necesare. Ca reper poate servi
orice obiect, care atrage imediat atenţia la privirea spre teren conform posibilităţilor,
reperele se aleg uniform în sensul frontului şi în adâncime pentru a asigura mai exact şi
mai rapid indicarea ţintei care a apărut în orice loc.
 
 

159
 Reperele alese se numerotează de la dreapta la stânga, de la sine spre inamic.
Fiecărui reper i se dă denumire. Prin „loc de staţie" se înţelege locul pe care îl ocupă în
teren, la un moment dat, un militar, o maşină de luptă sau o subunitate.
Determinarea părţilor orizontului.
Punctele cardinale se stabilesc cu ajutorul busolei, corpurilor cereşti şi semnelor
detaliilor din teren. Pentru stabilirea direcţiilor spre punctele cardinale e de ajuns să se
cunoască doar o singură direcţie — spre nord. Dacă ea se cunoaşte, atunci la dreapta va fi
est, la stânga vest, iar în partea opusă nordului — sudul.
 

Determinarea părţilor orizontului cu busola.

Se deblochează acul magnetic al busolei şi se roteşte aceasta în plan orizontal, până
când vârful acului care reprezintă nordul va coincide cu gradaţia zero de pe cadran. La o
160
astfel de poziţie a busolei, literele N, S, E, V de pe scară vor corespunde cu direcţia
nordului, sudului, estului şi vestului.
 
  

Busola Adrianov:
1 - corpul busolei; 2 - cadran, 3 - acul magnetic; 4 – dispozitivul de ochire; 5 – indicatorul de citire; 6 –
piedică.

Pentru determinarea azimutului cu protractorul:

- se trasează o linie care leagă cele 2 puncte (A şi B);
- se plasează indexul pe punctul A de la care dorim să determinăm azimutul spre
punctul B;
- protractorul se aliniază pe harta topografică cu grila verticală a hărţii;
- se citeşte azimutul de pe protractoc prin care trece linia trasată între cele 2 puncte.
161
 Şedinţa 6: Determinarea azimutului cu ajutorul busolei.
Azimutul magnetic.
Azimutul magnetic (Am) – unghiul orizontal măsurat de la direcţia de nord a
meridianului magnetic după mersul acelor de ceasornic până la direcţia spre reper.
Azimutul se măsoară în grade de la 0º până la 360º.
Determinarea azimutului magnetic este o operaţie curentă, care se face pentru
aprecierea direcţiei spre obiectele (reperele) din teren şi pentru deplasarea în teren.
Azimutul să determină cu ajutorul busolei.
 Pentru determinarea azimutului unei direcţii cu busola se procedează astfel:
 - militarul se îndreaptă cu faţa spre obiectivul (detaliul) căruia urmează să-i
determine azimutul; 
- se deblochează acul magnetic, lăsîndu-1 să oscileze, se întoarce busola în plan
orizontal în aşa fel ca vârful acului magnetic să coincidă cu gradaţia zero de pe cadran; 
- se menţine acul magnetic în poziţia iniţială, se roteşte capacul busolei până când
cătarea, ţelul şi obiectivul vizat se găsesc în acelaşi plan vertical; 
- se citeşte pe cadran valoarea gradaţiei din dreptul indicelui, care este chiar azimutul
direcţiei spre obiectul considerat. 

162
 Şedinţa 7: Determinarea distanţelor şi azimutului în teren.
Determinarea distanţelor şi unghiurilor de direcţie pe hartă. 
Pentru a determina distanţa dintre punctele terenului trebuie de măsurat pe hartă cu
compasul sau cu rigla distanţa dintre aceste puncte în centimetri şi, folosind scara
numerică, de înmulţit numărul obţinut cu valoarea scării.
La determinarea lungimii itinerarului după hartă trebuie introduse corecţii de relief
(urcuşuri şi coborâşuri) şi de sinuozitate a drumurilor. Corecţia de mărire a lungimii
itinerarului după o harta cu scara 1:50 000 pe teren muntos – 1.15, pe teren deluros – 1.05.;
după o hartă cu scara 1:100 000 corespunzător 1.20 şi 1.10. Exemplu pentru 1:50 000
distanţa = 150 km. 150 x 1.15 = 172.5 km.
Măsurarea lungimilor pe hartă, în vederea determinării distanţelor corespunzătoare
din teren se poate face cu ajutorul riglei gradate şi a scării simple.
Cu ajutorul riglei gradate.
Aceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe hartă a distanţelor, la care
instrumentul ajutător este o simplă riglă gradată în milimetri. 
Ordinea de lucru este următoarea:
- se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei gradate, distanţa d în milimetri dintre cele
două detalii (obiective) între care se face determinarea (dacă distanţa grafică nu se
încadrează într-un număr exact de milimetri, se apreciază sfertul acestuia); 
- se calculează distanţa D corespunzătoare în teren, cu ajutorul formulei scării
numerice 
D = d x N.
Exemplu pe harta la scara 1:50000 s-a măsurat o distanţă d = 71 mm. În acest caz,
distanţa corespunzătoare din teren este D = 71 mm x 50 000 mm = 3550 m. 

Cu ajutorul scării grafice simple. 

163
 Un procedeu simplu şi mai rapid, care nu solicită nici un fel de calcule, folosind ca
instrument un compas distanţier. Scara grafică este o reprezentare liniară a scării numerice.
Scara numerică exprimă raportul scării sub formă cifrică: 

Scara grafică simplă se compune din două părţi separate între ele printr-o origine.
Partea din dreapta are mărimea unui carou de pe hartă şi este divizată în mai multe
segmente egale, numite baze, iar partea din stânga originii, de dimensiunea unei baze şi
împărţită în subdiviziuni (1/10 din bază) se numeşte talon. 

Valorile cifrice corespunzătoare distanţelor din teren sânt înscrise atât pentru
segmentele din dreapta cât şi cele din stânga originii. Distanţa corespunzătoare din teren se
determină prin însumarea părţii din dreapta originii cu partea din stânga originii. 
Aplicarea acestui procedeu se execută în următoarea succesiune: 
- se ia între vârfurile unui compas distanţier mărimea de pe hartă dintre detaliile
(obiectivele) în care se face determinarea (pentru corectitudinea măsurării, vârfurile
compasului se fixează); 
- fără a schimba deschizătura compasului, acesta se aşează pe scara grafică simplă în
aşa fel, încât vârful piciorului drept să coincidă cu diviziunea zero sau altă diviziune din
dreapta acesteia, iar vârful piciorului stâng să se găsească în interiorul talonului;
 - se citeşte pe rând distanţele şi din stânga diviziunii zero şi apoi se adună,
obţinându-se direct distanţa din teren celor două detalii (obiective). 

164
În exemplu în dreapta diviziunii zero se citeşte 1km, iar pe talonul încă 250 m, ceea ce
înseamnă că distanţa în teren dintre puncte este de 1 250m. În cazul când nu se dispune de
compas distanţier, distanţa pe hartă poate fi determinată cu ajutorul unei rigle gradate. 
Dacă sunt de măsurat distanţe mai mari decât cele cuprinse pe scara grafică simplă,
ele se măsoară pe porţiuni.
Cu ajutorul compasului distanţier.
În acest scop se fixează deschizătura compasului distanţier la 1 km sau la 500 m pe
scara grafică simplă şi cu această deschizătură – numită „pasul compasului” – se începe
măsurarea distanţei numărând fiecare „pas”, ultima porţiune - care este mai mică decât
pasul compasului – se măsoară exact şi se citeşte pe scara grafică simplă. 
Pentru obţinerea distanţei se înmulţeşte numărul de paşi cu valoarea acestuia şi se adaugă
ultima porţiune măsurată. 

165
 Acest metod se foloseşte şi în cazul când trebuie determinată o distanţă în linie
frântă sau sinuoasă (de exemplu lungimea unui drum), ea se descompune şi se măsoară în
segmente de linii drepte, după care se adună valoarea tuturor segmentelor, obţinându-se în
felul acesta totalul distanţei de determinat.
Cu ajutorul curbimetrului.
Pentru măsurarea cu o precizie înaltă distanţelor (lungimii) elementelor din teren
reprezentate prin linii frânte şi sinuoase (drumurilor) se folosesc dispozitive speciale,
numite curbimetru. Cadranul curbimetrului este gradat în centimetri sau/şi inch. 
Distanţa D corespunzătoare în teren se calculează prin formula: D = d x N. 

Determinarea unghiurilor de direcţie.

Pentru indicarea în teren a obiectivelor, măsurarea indirectă a distanţelor şi
precizarea unor misiuni de luptă este necesar să se măsoare valoarea unor unghiuri, atât
orizontale cât şi verticale.
Valoarea unghiurilor se exprimă în: 
- grade hexazecimale, rezultate din împărţirea unui cerc în 360 părţi egale. Un cerc
este egal cu 360 grade, gradul în 60 minute, şi minutul în 60 secunde. 
- miimi, rezultate din împărţirea cercului în 6000 de părţi egale. O miime reprezintă
valoarea unghiulară sub care se vede un metru la o distanţă de 1 km.
Folosind miimile se poate executa: 
166
 Şedinţa 8: Orientarea hărţii după nordul magnetic şi determinarea locului de
staţionare.
A orienta harta în teren înseamnă a avea o astfel de poziţie încât direcţiile de pe hartă
să coincidă cu cele din teren şi să aibă acelaşi sens, asigurându-se astfel o corespondenţă
între detaliile terenului şi semnele convenţionale prin care acestea sânt reprezentate pe
hartă. 
a) orientarea hărţii după busolă.
Acest procedeu se aplică atunci, când vizibilitatea este redusă, sau nu avem în teren
detalii de planimetrie care sânt reprezentate pe hartă. 
Orientarea hărţii cu busola se poate face fie utilizând cadrul interior al hărţii, fie utilizând
reţeaua rectangulară (caroiaj). 
Pentru a orienta harta cu ajutorul busolei procedăm în felul următor: 
- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei; 
- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest al hărţii,
astfel încât nordul busolei să fie orientat spre nordul hărţii; 
- se deblochează acul magnetic şi se lasă să se oprească din oscilaţie; se roteşte încet
harta, fără a mişca busola, până când vârful nordic al acului magnetic se stabileşte (ca
poziţie şi valoare) în dreptul gradaţiei de pe cadran, corespunzătoare declinaţiei magnetice
actualizate înscrise pe hartă (partea de stânga-jos). Se obţine astfel poziţia orientată a
hărţii. 

167
 Busola poate fi aşezată şi pe una din liniile verticale de caroiaj, în acest caz harta se
roteşte până ce vârful nordic al acului magnetic se stabileşte la valoarea gradaţiei de pe
cadran, corespunzătoare corecţiei de direcţie (unghiul între nordul caroiaj şi nordul
magnetic) înscrisă pe hartă.
Nu se ţine cont de declinaţia magnetică (unghiul dintre nordul geografic şi nordul
magnetic) şi de corecţia de direcţie (de busolă) dacă valorile acestora sânt mai mici decât
cea mai mică gradaţie de pe cadranul busolei (50 miimi). În aceste situaţii harta este
orientată atunci când vârful nordic al acului magnetic se stabileşte în dreptul gradaţiei zero
de pe cadran.

Declinarea magnetică.
Declinarea magnetică este unghiul dintre meridianele geografice şi magnetice la
suprafaţa pământului. Declinarea magnetică este considerată pozitivă dacă capătul de nord
al acului busolei deviază la est de meridianul geografic şi negativă - în cazul când deviază
la vest.
Informaţia despre Convergenţa medie a meridianelor, Declinaţia magnetică în anul
elaborării hărţii, Abaterea acului magnetic faţă de caroiajul rectangular şi Devierea anuală
a declinaţiei o găsim în colţul stâng de jos a hărţii, după cum este arătat în imagine. 

168
 În cazul când orientăm busola după linia de caroiaj declinaţia magnetică pentru anul
2013 se calculă în felul următor:
δ = (4º30' - 1º36‘) + (0º04' x (2013 – 1988)) = 2º54' + (0º04' x 25) = 2º54' + 0º100'
= 2º54' + 1º40' = 4º34' 
Determinarea locului aflării sale prin măsurarea distanţei se foloseşte de obicei la
mişcarea pe drum sau de-a lungul unui alt obiect oarecare din teren, care are o configuraţie
liniară. 
Prin intersecţie înapoi locul său poate fi determinat uşor după obiectele din teren
amplasate în afara drumului sau a altui reper liniar, în lungul căruia se realizează mişcarea. 
Marcarea pe hartă a obiectelor din teren se realizează în următoarea succesiune: se
determină pe hartă punctul său de staţionare; se alătură rigla de punctul de staţionare şi,
fără a schimba orientarea hărţii, se roteşte rigla lângă punctul de staţionare vizând prin ea
obiectul văzut pe teren, apoi se trasează de-a lungul marginii riglei direcţia; pe direcţia
trasată se depune de la punctul de staţionare distanţa măsurată la scara hărţii; punctul
obţinut va indica poziţia obiectului pe hartă.
b) Orientarea hărţii după detalii din teren. 
Locul aflării sale după hartă poate fi determinat: după cele mai apropiate obiecte din
teren, prin măsurarea distanţei şi prin intersecţie înapoi.
Pentru determinarea locului său după cele mai apropiate obiecte din teren trebuie să
orientăm harta şi să identificăm pe ea şi pe teren unul-două obiecte. Apoi să determinăm
din ochi locul său în raport cu aceste obiecte pe teren. 
Pentru a putea aplica acest procedeu, este necesar să se cunoască cel puţin o direcţie din
teren, faţă de care să stabilească poziţia hărţii (de exemplu: şosea, cale ferată etc.). 
Orientarea se va face făcând să coincidă sensul şi direcţia traseului căii de
comunicaţie de pe hartă cu cele din teren.
 

Dacă nu avem detalii liniare, procedăm astfel:

169
 - se alege un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat în teren, a cărui poziţie se
identifică pe hartă;
- se aşează rigla pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul convenţional
al punctului în care se execută orientarea şi prin acela al reperului ales în teren;
- se ridică harta în poziţie orizontală, la nivelul ochilor astfel, încât semnul
convenţional ce reprezintă detaliul din teren să fie îndreptat către acesta;
- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se suprapune pe
reperul ales din teren;
- se verifică orientarea hărţii, vizându-se spre un alt reper care este reprezentat şi el
pe hartă.

Şedinţa 9: Pregătirea fişei rutei pentru deplasare.

Ordinea deplasării după azimut.
Esenţa deplasării după azimut constă în iscusinţa de a găsi şi menţine cu ajutorul
busolei a direcţiei indicate. Pentru aceasta e necesar de a cunoaşte datele pentru deplasare
— azimutule magnetice de la un reper la altul şi distanţa dintre repere. De obicei,
comandantul plutonului indică comandantului grupei datele pentru deplasare. De
asemenea, în acelaşi timp cu darea misiunii îi înmânează şi schema itinerarului sau tabelul
azimuturilor. Câte odată aceste date sunt pregătite de însuşi comandantul grupei. 
Deplasarea după azimut se efectuează atât pe jos, cât şi cu autovehiculul. Modul de
deplasare pe jos după azimut va fi examinat după modelul indicat pe schemă. 
În punctul iniţial al itinerarului (primul reper PCO CIM1) se stabileşte cu ajutorul
busolei azimutul direcţiei de la PCO CIM1 spre Movilă (reperul al doilea), adică 20°.
Orientând busola se vizează prin gaură şi cătare în faţă şi se observă în teren un oarecare
obiect care se află strict pe această direcţie.
 
 

Aceasta va fi un reper intermediar sau secundar care se va folosi în continuare pentru

menţinerea direcţiei. Se începe deplasarea spre acest reper, calculându-se concomitent paşii
dubli. în exemplul nostru, pe pri¬mul sector de cale, în calitate de reper intermediar
(secundar) poate fi ales un tufar separat. Ajungând până la el, din nou se stabileşte cu
ajutorul busolei direcţia deplasării spre reperul al doilea conform aceluiaşi azimut 20º ca şi
în punctul iniţial. Pe această direcţie se observă următorul reper intermediar (de exemplu o
170
grămadă de pietre) şi se continuă deplasarea spre el şi aşa mai departe până se va trece
distanţa dată (633 de dubli paşi) de la primul reper (PCO CIM1) până la reperul al doilea
(Movilă).
La reperul al doilea, indicatorul cătare se deplasează la o nouă diviziune ce
corespunde azimutului magnetic pentru reperul al treilea, direc¬ţia de la Movilă până la
Casa pădurarului cu alta, adică cu 330°, apoi se repetă aceleaşi acţiuni ca şi în timpul
deplasării spre reperul al doilea. Astfel, deplasarea după azimut se efectuează prin treceri
succesive de la un reper ia altul folosindu-se pe parcurs reperele intermediare. Dacă
direcţia deplasării coincide cu detaliul, care este dispus într-o linie dreaptă (linia de
transmisiuni, poteca, malul canalului, şanţul, etc.), deplasarea se efectuează de-a lungul lui
şi rămâne doar de a socoti paşii dubli.

Deplasarea după azimut cu autovehiculul.

În calitate de repere pe itinerarele de deplasare trebuie să fie alese astfel de obiecte
care lesne vor fi văzute nemijlocit din autovehicul: înălţimi, păduri separate, localităţi,
intersecţii şi cotituri bruşte ale drumurilor, poduri, pasaje de nivel, etc. 
E raţional de a stabili repere la distanţe de 15—29 min. de deplasare (10—15 km).
Datele pentru deplasare se încadrează în schema, care, în comparaţie cu schema de
deplasare pe jos, se deosebeşte prin parametri, distanţe mărite care se exprimă nu prin paşi,
ci în kilometri. în afară de aceasta, pe schema itinerarului e raţional de a indica amănunţit
caracterul şi configuraţia drumurilor adiacente itinerarului, reperele caracteristice de-a
lungul itinerarului şi din părţile laterale ale lui şi alte amănunte care ar putea înlesni
orientarea pe drum fără a schimba viteza de deplasare. 
171
 La punctul iniţial al itinerarului se notează indicele vitezometrului, cu ajutorul
busolei se stabileşte azimutul deplasării, în direcţia deplasării se controlează reperul
secundar şi se începe deplasarea. Pe parcursul drumului se confruntă corespunderea
deplasării cu reperele marcate pe schemă, cu reperele din părţile laterale ale itinerarului
reprezentate pe schemă, precum şi cu reperele intermediare. La apropierea de cotitură e
necesar să se micşoreze întrucâtva viteza de deplasare, să se recunoască reperul pe care e
reprezentat cotitura itinerarului şi, dacă locul şi direcţia cotiturii nu trezesc îndoieli, se face
cotitura şi se continuă deplasarea fără a opri auto¬vehiculul. La ieşirea într-un nou teren, se
va verifica azimutul direcţiei deplasării după busolă. 
La aceasta trebuie de ţinut cont, că în timpul deplasării în autovehicul, indicii busolei pot fi
incorecţi din cauza influenţei câmpului magnetic al autovehiculul. Greşelile pot fi până la
10—15°. De aceea, în caz de necesitate de a preciza azimutul direcţiei deplasării de mai
departe, trebuie de ieşit din autovehicul şi de îndepărtat de el la 30—40 m.
Ocolirea obstacolelor.
În timpul stării de luptă pe itinerarul deplasării nu rareori se pot întâlni nu numai
obstacole naturale, ci şi artificiale (câmpuri minate, grămezi în păduri, etc.), pe care e mai
uşor să le ocoleşti decât să le învingi. Ocolirea obstacolelor se efectuează astfel:
- pe partea opusă a obstacolului, exact după direcţia deplasării se observă un
oarecare obiect de pe teren şi din ochi se stabileşte distanţa:
- se determină distanţa traversată până la punctul de oprire în faţa obstacolului, iar
după aceea, ocolind obstacolul, se iese spre obiectul observat de partea opusă a
obstacolului;
- instalându-se lângă acest obiect, se adaugă la distanţa traversată până la punctul de
oprire lăţimea măsurată a obstacolului şi, stabilind cu ajutorul busolei direcţia căii de mai
departe, se continuă deplasarea. 

Şedinţa 10: Şedinţă de control (teoretic).

Cunoştinţele teoretice ale militarilor se verifică în scris în clasa de studiu. Instruiţilor
li se repartizează câte un test teoretic şi se explică succesiunea îndeplinirii acestuia.
172
 Scopul acestei evaluări este de a aprecia cunoştinţele teoretice, ca ulterior
comandanţii să fie siguri pe subordonaţii săi referitor la abilităţile acestora pentru aplicarea
cunoştinţelor în practică.

Tema 2: Orientarea topografică în teren.

Şedinţa 1: Deplasarea după azimut.
 

Şedinţa se va desfăşura în componenţa plutonului, în teren pe timpul zilei. Pentru

desfăşurarea calitativă a şedinţei se vor detaşa 2 instructori în ajutor. Militarii
îndeplinesc/completează fişa rutei după distanţele şi obiectele indicate de către
conducătorul şedinţei.
Conducătorul şedinţei indică ruta de deplasare în aşa mod, încât distanţele între
obiective să nu fie mai puţin de 100m şi nu mai mult de 300m. Obiectele/reperele între
distanţe trebuie să fie clar vizibile (case, pod, intersecţie de drumuri etc.), să fie indicate şi
numerotate pe hartă exact după ruta de deplasare pe care o vor parcurge instruiţii.

173
 Instruiţii, după îndeplinirea/completarea fişei rutei încep deplasarea în conformitate
cu indicaţiile conducătorului şedinţei.
Instructorii la necesitate vor corecta instruiţii şi le vor comunica greşelile comise
dacă acestea vor exista.

Şedinţa 2: Orientarea în teren cu ajutorul hărţii pe timp de zi.

Orientarea hărţii după busolă.
Acest procedeu se aplică atunci, când vizibilitatea este redusă, sau nu avem în teren
detalii de planimetrie care sânt reprezentate pe hartă. 
Orientarea hărţii cu busola se poate face fie utilizând cadrul interior al hărţii, fie
utilizând reţeaua rectangulară (caroiaj). 
Pentru a orienta harta cu ajutorul busolei procedăm în felul următor: 
- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei; 
- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest al hărţii,
astfel încât nordul busolei să fie orientat spre nordul hărţii; 
- se deblochează acul magnetic şi se lasă să se oprească din oscilaţie; se roteşte încet
harta, fără a mişca busola, până când vârful nordic al acului magnetic se stabileşte (ca
poziţie şi valoare) în dreptul gradaţiei de pe cadran, corespunzătoare declinaţiei magnetice
actualizate înscrise pe hartă (partea de stânga-jos). Se obţine astfel poziţia orientată a
hărţii. 

Busola poate fi aşezată şi pe una din liniile verticale de caroiaj, în acest caz harta se
roteşte până ce vârful nordic al acului magnetic se stabileşte la valoarea gradaţiei de pe
cadran, corespunzătoare corecţiei de direcţie (unghiul între nordul caroiaj şi nordul
magnetic) înscrisă pe hartă.
174
 Nu se ţine cont de declinaţia magnetică (unghiul dintre nordul geografic şi nordul
magnetic) şi de corecţia de direcţie (de busolă) dacă valorile acestora sânt mai mici decât
cea mai mică gradaţie de pe cadranul busolei (50 miimi). În aceste situaţii harta este
orientată atunci când vârful nordic al acului magnetic se stabileşte în dreptul gradaţiei zero
de pe cadran.
Orientarea hărţii după detalii din teren. 
Locul aflării sale după hartă poate fi determinat: după cele mai apropiate obiecte din
teren, prin măsurarea distanţei şi prin intersecţie înapoi.
Pentru determinarea locului său după cele mai apropiate obiecte din teren trebuie să
orientăm harta şi să identificăm pe ea şi pe teren unul-două obiecte. Apoi să determinăm
din ochi locul său în raport cu aceste obiecte pe teren. 
Pentru a putea aplica acest procedeu, este necesar să se cunoască cel puţin o direcţie din
teren, faţă de care să stabilească poziţia hărţii (de exemplu: şosea, cale ferată etc.). 
Orientarea se va face făcând să coincidă sensul şi direcţia traseului căii de
comunicaţie de pe hartă cu cele din teren.
 

Dacă nu avem detalii liniare, procedăm astfel:

- se alege un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat în teren, a cărui poziţie se
identifică pe hartă;
- se aşează rigla pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul convenţional
al punctului în care se execută orientarea şi prin acela al reperului ales în teren;
- se ridică harta în poziţie orizontală, la nivelul ochilor astfel, încât semnul
convenţional ce reprezintă detaliul din teren să fie îndreptat către acesta;
- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se suprapune pe
reperul ales din teren;
- se verifică orientarea hărţii, vizându-se spre un alt reper care este reprezentat şi el
pe hartă.

Şedinţa 3: Şedinţă de control (practic).

175
 Şedinţa se va desfăşura în componenţa grupelor, în teren pe timp de zi. În prima
parte a şedinţei se va evalua militarii la deplasarea în teren fără hartă, iar în cea dea 2 parte
a şedinţei, li se va distribui hartă topografică unde vor trebui să identifice locul de
staţionare şi să se deplaseze după ruta stabilită pe hartă.

PREGĂTIREA NBC

Tema 1: Mijloacele de nimicire în masa şi protecţia împotriva lor.

Şedinţa 1: Noţiuni de armă nucleară. Substanţele toxice cu acţiune puternică.
Tipurile şi factorii distructivi a exploziilor nucleare. Acţiunile de protecţie ale efectivului
în diferite situaţii.
Noţiunea de armă nucleară. Încărcăturile şi muniţiile nucleare. Mijloacele de
întrebuinţare a acesteia.
Se numeşte armă nucleară arma de nimicire în masă cu efect exploziv, bazată pe
folosirea energiei nucleare ce se eliberează la reacţiile în lanţ de fisiune a nucleelor grele
ale unor izotopi de uraniu şi plutoniu sau la reacţiile termonucleare de sinteză a nucleelor
uşoare ale izotopilor de hidrogen (deuteriu şi tritiu) în nuclee mai grele, de exemplu, nuclee
ale izotopilor de heliu. 
Explozia nucleară este însoţită de eliberarea unei cantităţi enorme de energie, de
aceea după efectul de distrugere şi nimicire ea poate să depăşească de sute şi mii de ori
exploziile celor mai mari muniţii încărcate cu substanţe explozive obişnuite. 
Printre mijloacele modeme de luptă armată arma nucleară ocupă un loc deosebit - ea
este mijlocul principal de nimicire a inamicului. Arma nucleară permite de a distruge
mijloace de nimicire în masă ale inamicului, de a-i produce în scurt timp mari pierderi de
forţă vie şi tehnică de luptă, de a distruge lucrările şi alte obiecte, a infecta terenul cu
substanţe radioactive, precum şi a exercita o influenţă puternică moral-psihologică asupra
personalului şi a crea prin aceasta părţii ce întrebuinţează arma nucleară condiţii favorabile
pentru obţinerea victoriei în luptă.
Dispozitivele destinate pentru realizarea procesului exploziv de eliberare a energiei
nucleare se numesc încărcături nucleare.
Din muniţiile nucleare fac parte componentele de luptă (pârtile ogivale) încărcate cu
încărcături nucleare ale rachetelor de diferite tipuri şi destinaţie, bombele, torpilele,
bombele submarine, proiectilele de artilerie şi minele nucleare.
Puterea muniţiilor nucleare se caracterizează prin echivalentul de trotil, adică prin
cantitatea de trotil m tone, la explodarea căreia se eliberează aceeaşi cantitate de energie ca
şi la explodarea încărcăturii nucleare date.
Muniţiile nucleare se împart convenţional după putere în foarte mici (până la 1 kt),
mici (1 - 10 kt), mijlocii (10 - 100 kt), mari (100 kt - 1 Mt) şi foarte mari (peste 1 Mt). 
Aspectul exterior al muniţiilor nucleare depinde de construcţia şi destinaţia acestora.
Corpul muniţiilor nucleare are găuri, ferestruici de acces, prin care se verifică starea bună a
176
automaticii dispozitivului nuclear de încărcare. Muniţiile nucleare ale trupelor de uscat ale
SUA şi containerele, în care ele se transportă, se vopsesc în culoare verde şi se
inscripţionează cu vopsea galbenă, iar cele de şcoală se vopsesc în culoare neagră şi se
inscripţionează cu vopsea albă. Pe corpul muniţiei se inscripţionează cu litere galbene şi
albe cu înălţimea 2,5 cm: marca muniţiei XM27, XM47 sau XM48; indicii încărcăturilor
nucleare Yl, Y2, Y3 ce determină echivalentul de trotil al acestora. În afară de aceasta, pe
toate muniţiile de şcoală deasupra marcajului obişnuit se aplică inscripţia roşie "Training
only" (numai pentru scopuri de învăţământ). 
Din mijloacele de întrebuinţare a armei nucleare fac parte: rachetele de destinaţie
tactică, tactic-operativă şi strategică; avioanele purtătoare de armă nucleară; rachetele cu
aripi; submarinele; artileria ce întrebuinţează muniţie nucleară; minele nucleare.
Felurile exploziilor nucleare. dezvoltarea exploziei nucleare şi formarea factorilor
distructivi.
În funcţie de misiunile ce se rezolvă prin întrebuinţarea armei nucleare, exploziile
nucleare pot fi executate în aer, la suprafaţa pământului şi apei, sub pământ şi apă. în
conformitate cu aceasta, deosebim explozii de mare înălţime, aeriene, la sol (la suprafaţa
apei) şi subterane (submarine).
Explozia nucleară de mare înălţime este o explozie ce se produce cu scopul nimicirii
în zbor a rachetelor şi avioanelor la o înălţime nepericuloasă pentru obiectele terestre
(peste 10 km). Factorii distructivi ai exploziei de mare înălţime sunt: unda de şoc,
emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă şi impulsul electromagnetic (IEM).
Explozia nucleară aeriană este o explozie produsă la o înălţime de până la 10 km
când zona luminoasă nu atinge suprafaţa pământului (apei). Exploziile aeriene pot fi joase
şi înalte. Contaminarea radioactivă puternică a terenului se produce numai în apropiere de
epicentrele exploziilor aeriene joase. Contaminarea terenului pe urma norului radioactiv nu
exercită influenţă esenţială asupra acţiunilor personalului. La explozia nucleară aeriană cel
mai mult se manifestă unda de şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă şi impulsul
electromagnetic.
Explozia nucleară la sol (la suprafaţa apei) este o explozie executată la suprafaţa
olului (apei), la care zona luminoasă atinge suprafaţa pământului (apei), iar coloana de praf
(de apă) este unită cu norul exploziei din momentul formării. 
Particularitatea caracteristică a exploziei nucleare la sol (la suprafaţa apei) este
contaminarea radioactivă puternică a terenului (apei) atât în raionul exploziei, cât şi pe
direcţia de deplasare a norului exploziei. Factorii distructivi ai acestei explozii sunt unda de
şoc, emisiunea de lumină, radiaţia penetrantă, contaminarea radioactivă a terenului şi IEM. 
 

177
 Explozia nucleară subterană (submarină) este o explozie executată sub pământ (sub
apă) şi se caracterizează prin azvârlirea unei cantităţi mari de sol (de apă) amestecat cu
produsele substanţei explozive nucleare (cu fragmente de fisiune a uraniului-235 sau
plutoniului-239). Efectul vulnerat şi distructiv al exploziei nucleare subterane se manifestă
în fond prin unde seismice explozive (factorul distructiv principal), formarea pâlniei m
pământ şi prin contaminarea radioactivă puternică a terenului. Emisiunea de lumină şi
radiaţia penetrantă lipsesc. Caracteristic pentru explozia submarină este formarea coloanei
de apă, undei de bază ce apare la prăbuşirea coloanei de apă.
Explozia nucleară aeriană începe printr-o izbucnire de lumină orbitoare de scurtă
durată, lumina căreia poate fi observată la o distanţă de câteva zeci şi sute de kilometri. în
urma izbucnirii de lumină apare zona luminoasă în formă de sferă sau semisferă (în cazul
exploziei la sol), care este sursa emisiunii de lumină puternice. Simultan din zona exploziei
se propagă în mediul înconjurător un flux puternic de radiaţii gama şi de neutroni, care se
formează în cursul reacţiei nucleare în lanţ şi în procesul dezintegrării schijelor radioactive
ale fragmentelor de fisiune a încărcăturii nucleare. Cuantele gama şi neutronii emişi la
explozia nucleară se numesc radiaţie penetrantă. Sub acţiunea radiaţiei gama instantanee
are loc ionizarea atomilor mediului înconjurător, care provoacă apariţia câmpurilor
electrice şi magnetice. Aceste câmpuri, din cauza acţiunii lor de scurtă durată, sunt
denumite impuls electromagnetic al exploziei nucleare. 
În centrul exploziei nucleare temperatura creşte instantaneu până la câteva milioane
de grade, datorită cărui fapt substanţa încărcăturii se transformă într-o plasmă de înaltă
temperatură ce emite radiaţie Roentgen. Presiunea produselor gazoase la început atinge
câteva milioane de atmosfere. Sfera de gaze incandescente a zonei luminoase, tinzând să se
dilate, comprimă straturile învecinate de aer, creează o cădere bruscă de presiune la limita
stratului comprimat şi formează unda de şoc, care se propagă de la centrul exploziei în
diferite direcţii. Deoarece densitatea gazelor ce constituie sfera incandescentă e cu mult
mai joasă decât densitatea aerului înconjurător, sfera incandescentă se ridică repede.
Totodată se formează norul exploziei de forma unei ciuperci, care conţine gaze, vapori de
apă, particule mărunte de sol şi o cantitate enormă de produse radioactive ale exploziei.
După ce atinge înălţimea maximă, norul este transportat sub acţiunea curenţilor aerieni la
distanţe mari, se împrăştie şi produsele radioactive cad pe suprafaţa solului, creând
contaminarea radioactivă a terenului şi obiectelor.
Factorii distructivi ai exploziei nucleare. Mijloacele şi procedeele de protecţie
împotriva acestora.
Unda de şoc a exploziei nucleare apare în consecinţa dilatării masei incandescente
luminoase de gaze din centrul exploziei şi reprezintă o zonă de compresiune bruscă a
aerului, care se propagă de la centrul exploziei cu o viteză supersonică. Acţiunea ei durează
câteva secunde. Distanţa de 1 km unda de şoc o parcurge în 2 s, 2 km - în 5 s, 3 km - în 8 s.

178
 Leziunile cauzate de unda de şoc sunt provocate atât prin acţiunea presiunii
excedentare, cât şi prin efectul aruncător al acesteia (prin presiunea rapidă), condiţionat de
deplasarea undei aeriene. Personalul, armamentul şi tehnica de luptă, dispuse în teren
descoperit, sunt lovite mai ales în rezultatul efectului aruncător al undei de şoc, iar
obiectele de dimensiuni mari (clădirile etc.) - prin acţiunea presiunii excedentare. 
Leziunile pot fi cauzate, de asemenea, în consecinţa acţiunii indirecte a undei de şoc
(cu sfărâmături de clădiri, copaci etc.). în unele cazuri gravitatea leziunilor cauzate de
acţiunile indirecte poate fi mai mare decât cea de la acţiunea nemijlocită a undei de şoc, iar
numărul victimelor - predominant.
Asupra parametrilor undei de şoc influenţează vădit relieful terenului, masivele
păduroase şi vegetaţia. Pe povârnişurile orientate spre explozie, cu o înclinare de peste 10°,
presiunea se măreşte: cu cât e mai înclinat povârnişul, cu atât e mai mare presiunea. Pe
contrapantele înălţimilor are loc fenomenul invers. în văi, tranşee şi în alte lucrări din
pământ dispuse perpendicular pe direcţia de propagare a undei de şoc efectul aruncător e
considerabil mai mic decât în teren descoperit. Presiunea în unda de şoc în interiorul
masivului păduros e mai înaltă, iar efectul aruncător e mai mic decât în teren descoperit.
Acest fapt se explică prin rezistenţa opusă de copaci maselor de aer ce se deplasează cu
viteză mare din urma frontului undei de şoc.
Adăpostirea personalului în spatele dealurilor şi terasamentelor, în răpi, văgăuni şi
păduri tinere, folosirea fortificaţiilor, tancurilor, MLI, TB şi altor maşini de luptă reduce
gradul de lovire a acestuia cu unda de şoc. Astfel, personalul dispus în tranşee descoperite
este vătămat la distanţe de unda de şoc de 1,5 ori mai puţin decât cel dispus în teren
descoperit. Armamentul, tehnica şi alte mijloace materiale pot fi deteriorate de acţiunea
undei de şoc sau distruse complet. De aceea pentru protecţia acestora trebuie de folosit
accidentele naturale ale terenului (dealurile, cutele de teren etc.) şi adăposturile.
Emisiunea de lumină a exploziei nucleare este o radiaţie vizibilă ultravioletă şi
infraroşie, care acţionează în curs de câteva secunde. Ea poate provoca la personal arsuri,
vătămarea ochilor şi orbirea temporară. Arsurile apar din cauza efectului nemijlocit al
emisiunii de lumină asupra părţilor descoperite ale corpului (arsurile primare), precum şi
din cauza hainelor aprinse în focarele de incendiu (arsurile secundare). In funcţie de
gravitatea vătămării arsurile se împart m patru grade: gradul întâi - roşeaţă, edem cutanat şi
sensibilitate la durerea pielii; gradul doi - formarea băşicilor; gradul trei - necrozarea pielii
şi ţesuturilor; gradul patru - carbonizarea pielii. 
Arsurile fundului de ochi (în cazul privirii directe a exploziei) sînt posibile la
distanţe ce depăşesc razele zonelor de asupra a pielii. Orbirea temporară apare de obicei
noaptea şi în amurg, nu depinde de direcţia privirii în momentul exploziei şi va avea un
caracter în masă. Ziua apare numai dacă priveşti explozia. Orbirea temporară trece repede,
nu lasă urmări şi nu necesită de obicei asistenţă medicală.
Observarea prin aparatele de vedere pe timp de noapte exclude orbirea, însă aceasta
e posibilă, folosind aparatele de vedere ziua; de aceea ele pentru timpul de noapte trebuie
închise cu perdele speciale. 
179
 În scopul protecţiei ochilor împotriva orbirii personalul trebuie să se afle pe cât
posibil în mijloacele tehnice cu obloanele închise, trebuie folosite fortificaţiile şi
proprietăţile de protecţie ale terenului.
Emisiunea de lumină a exploziei nucleare provoacă aprinderea şi carbonizarea
materiale inflamabile: elementelor de lemn ale armamentului şi tehnicii, huselor la tancuri,
TB şi MLI.
Radiaţia penetrantă a exploziei nucleare este un flux de radiaţii gama şi de
neutroni. Cuantele gama şi neutronii, propagându-se în orice mediu, provoacă ionizarea
acestuia. Sub acţiunea neutronilor, în afară de aceasta, atomii neradioactivi ai mediului se
transformă în radioactivi, adică se formează aşa-numita activitate indusă. În consecinţa
ionizării atomilor ce fac parte din organismul viu se deranjează procesele de activitate
vitală a celulelor şi organelor, ceea ce duce la îmbolnăvire de boală actinică. Radiaţia
penetrantă provoacă întunecarea opticii, efectul expunerii la lumină a materialelor
fotografice sensibile la lumină, şi scoate din uz aparatajul radioelectronic, mai ales a celui
ce conţine elementele cu semiconductoare.
Acţiunea vătămătoare a radiaţiei penetrante se caracterizează prin mărimea dozei de
radiaţie, adică prin cantitatea de energie a emisiunilor radioactive absorbită de o unitate de
rasă a mediului supus iradierii. Deosebim doza de expunere şi doza absorbită. Doza de
expunere se măsoară în roentgen. Un roentgen este o astfel de doză de radiaţie gama, care
creează în 1 cm3 de aer circa 2 miliarde perechi de ioni. Doza absorbită se măsoară în razi.
Un rad este o astfel de doză, la care energia de radiaţie de 100 erg se transmite unui gram
de substanţă (unitatea de măsură a dozei absorbite în sistemul SI este gleiul. 1 gr = 100
razi).
Vătămarea personalului cu radiaţia penetrantă se determină prin doza totală
absorbită de organism, caracterul iradierii şi durata acesteia. în funcţie de durata iradierii
sunt aprobate următoarele doze totale de radiaţie gama ce nu duc la reducerea forţei
combative a personalului: iradierea nerepetată (prin impulsuri sau în cursul primelor 4 zile)
- 50 razi; iradierea repetată (continuă sau periodică) în cursul primelor 30 zile - 100 razi, în
curs de trei luni - 200 razi, în cursul unui an - 300 razi.
Protecţia personalului împotriva radiaţiei penetrante se asigură prin folosirea
obiectelor mobile şi fortificaţiilor (adăposturilor, blindajelor, tranşeelor acoperite).
Contaminarea radioactivă a terenului, stratului atmosferei de la suprafaţa
pământului, spaţiului aerian, apei şi altor obiecte apare în consecinţa depunerii substanţelor
radioactive din norul exploziei nucleare în timpul deplasării acestuia. Depunându-se treptat
pe suprafaţa pământului, substanţele radioactive creează o fâşie de teren contaminată
radioactiv, care se numeşte urma norului radioactiv.
Sursele principale ale contaminării radioactive sînt fragmentele de fisiune a
încărcăturii nucleare şi activitatea indusă a solului. Dezintegrarea acestor substanţe
radioactive este însoţită de radiaţii gama şi beta. Contaminarea radioactivă a terenului se
caracterizează prin nivelul radiaţiei (prin puterea dozei de expunere) ce se măsoară în
roentgen pe oră (r/h).
180
 După gradul de pericol pentru personal urma radioactivă se împarte convenţional în
patru zone zona A - contaminare moderată zona B - contaminare puternică, zona C -
contaminare periculoasă, zona D - contaminare extrem de periculoasă Nivelurile radiaţiei
(puterile dozelor) la limitele exterioare ale acestor zone peste o ora după explozie
constituie 8, 80, 240 şi 800 r/h, iar peste 10'ore - 0,5, 5, 15 şi 50 r/h respectiv. 
Despre gradul de contaminare (poluare) cu substanţe radioactive a suprafeţelor
diferitelor obiecte, a echipamentului personalului şi învelişului cutanat se judecă după
mărimea puterii dozei de expunere radiaţiei gama în apropiere de suprafeţele contaminate
determinată în miliroentgen pe oră (mr/h) 1 mr/h = 10-3 r/h. 
Puterile nepericuloase ale dozei de expunere radiaţiei gama în apropiere de suprafeţele
contaminate ale diferitelor obiecte sunt prezentate în tabel.
Valorile nepericuloase ale puterii dozei de expunere radiaţiei gama în apropiere de
suprafeţele contaminate ale diferitelor obiecte.
 

Şedinţa 2: Noţiuni de armă chimică şi armă biologică. Clasificarea substanţelor

otrăvitoare. Acţiunile efectivului aflat în raioanele de contaminare.
Arma chimică (AC) include substanţele toxice şi mijloacele de întrebuinţare a
acestora. Se numesc substanţe toxice (ST) compuşii chimici toxici destinaţi pentru
nimicirea în masă a forţei vii la întrebuinţarea în luptă a acestora. Substanţele toxice
181
constituie baza armei chimice şi se află în înzestrarea armatelor unui şir de ţări. În armata
SUA fiecare ST are un anumit cifru literal.
După caracterul acţiunii asupra organismului uman ST se împart în substanţe
neuroparalitice, dermatovezicale, toxice generale, sufocante, psihochimice şi iritante.
După rapiditatea survenirii efectului vulnerat ST (în armata SUA) se împart în
substanţe letale, substanţe care scot temporar din luptă forţa vie şi substanţele care scot
pentru o scurtă durată din luptă forţa vie. La întrebuinţarea în luptă ST letale provoacă
infectări grave (letale) forţei vii. Din acest grup fac parte ST letale cu efect neuroparalitic
vezicant, toxic general şi sufocant, toxina botulinică (substanţa XR). ST care scot temporar
din luptă forţa vie (cu acţiune psihochimică şi toxina stafilococică PG) lipsesc personalul
de combativitate pe un termen de la câteva ore până la câteva zile. Efectul vulnerant al ST
care scot pentru o scurtă durată din luptă forţa vie (cu acţiune iritantă) se manifestă pe
durata aflării în contact cu acestea şi se menţine timp de câteva ore după ieşire din
atmosfera infectată.
În momentul întrebuinţării în luptă ST se pot afla în stare de vapori, de aerosol şi
lichid. În stare de vapori şi de aerosol fin dispersat (fum, ceaţă) se trec ST întrebuinţate
pentru infectarea stratului de aer de la suprafaţa pământului.
Norul de vapori şi aerosol format în momentul întrebuinţării muniţiei chimice se
numeşte nor primar de aer infectat (AI). Norul de vapori format pe contul evaporării ST
depuse pe sol se numeşte nor secundar. ST sub formă de vapori şi aerosol fin dispersat
purtate de vânt infectează forţa vie nu numai în raionul de întrebuinţare, dar şi ia distanţe
considerabile. Adâncimea propagării AI în teren accidentat şi împădurit e de 1,5-3 ori mai
mică decât în teren descoperit.
Pentru infectarea terenului, armamentului şi tehnicii militare, îmbrăcămintei,
echipamentului şi învelişului cutanat al oamenilor ST se întrebuinţează sub formă de
aerosol macrodispers şi picături. Terenul, armamentul, tehnica militară şi alte obiecte
infectate sunt surse de infectare a oamenilor în aceste condiţii personalul va fi nevoit un
timp îndelungat, condiţionat de persistenţa ST, să se afle în mijloacele de protecţie, ceea ce
va reduce capacitatea de lupta a trupelor.
Persistenţa ST în teren este timpul de la întrebuinţarea acestora până în momentul
când personalul poate să treacă sectorul infectat sau să se afle în acesta fără mijloace de
protecţie.
ST pot pătrunde în organism prin aparatul respirator, prin suprafeţele rănite, prin
mucoasă şi învelişul cutanat. în caz de consumare a alimentelor şi apei infectate ST
pătrund prin tracul gastrointestinal. Majoritatea ST posedă capacitatea de acumulare a
efectului toxic.
Substanţele toxice cu acţiune neuroparalitică
Pătrunzând în organism, ST cu acţiune neuroparalitică atacă sistemul nervos.
Particularitatea caracteristică a acestui atac se manifestă prin îngustarea pupilelor (mioză).

182
 Sărinul (GB este un lichidvolatil incolor sau gălbui în fond fără miros, iarna nu
îngheaţă. Se amestecă cu apă şi cu solvenţi organici în orice proporţii, se dizolvă bine în
grăsimi.
Este stabil la acţiunea apei, ceea ce condiţionează infectarea bazinelor de apă
stătătoare pentru un timp îndelungat - până la 2 luni. Nimerind pe pielea omului, pe
îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte materiale poroase se îmbibă repede în ele.
Sărinul se întrebuinţează pentru vătămarea forţei vii prin infectarea stratului de aer de la
suprafaţa pământului cu ajutorul aplicării ciocanelor de foc de artilerie de scurtă durată,
loviturilor cu rachete şi cu aviaţia tactică. Starea de luptă de bază a sărinului sunt vaporii.
Vaporii de sărin în cazul condiţiilor meteorologice medii se pot propaga cu ajutorul
vântului până la 20 km de la locul aplicării. Persistenta sărinului (în pâlnii) vara - câteva
ore, iarna - până la 2 zile.
În cazul acţiunilor subunităţilor pe tehnica de luptă în atmosfera infectată cu sărin se
folosesc pentru protecţie măştile antigaz şi completul militar complex de protecţie. În cazul
acţiunilor în terenul infectat în formaţie pe jos îmbracă suplimentar ciorapii de protecţie. In
cazul aflării îndelungate în raioanele cu conţinut înalt de vapori de sărin trebuie de folosit
pentru protecţie masca antigaz şi completul militar de protecţie în formă de combinezon.
Protecţia împotriva sărinului se asigură, de asemenea, prin folosirea tehnicii şi
adăposturilor de tip ermetizat înzestrate cu instalaţii de filtroventilaţie. Vaporii de sărin pot
fi absorbiţi de către echipament şi după ieşirea din atmosfera infectată se pot evapora din
nou, infectând aerul curat. De aceea măştile antigaz se scot numai după efectuarea tratării
speciale a echipamentului, îmbrăcămintei şi controlul infectării aerului.
Ve-Icsul (VX) este un lichidincolor puţin volatil, nu are miros şi nu îngheaţă iarna în
apă se dizolvă moderat (5%, în solvenţi organici şi în grăsimi – bine. Infectează bazinele
de apă descoperite pentru o perioadă foarte îndelungată - până la 6 luni. Starea de luptă de
bază - aerosol dispersat grosier. Aerosolii VX infectează straturile de aer de la suprafaţa
pământului şi se propagă pe direcţia vântului la adâncimi de la 5 pînă la 20 km, infectează
forţa vie prin aparatul respirator porţiunile descoperite ale pielii şi prin îmbrăcămintea
militară obişnuită, de asemenea, infectează terenul, armamentul, tehnica militară şi
bazinele de apă descoperite. VX este întrebuinţat de artilerie, aviaţie (casete şi aparate de
aviaţie pentru vărsare), precum şi cu ajutorul fugaselor chimice.
Armamentul şi tehnica de luptă infectate cu picături de VX prezintă pericol vara în
curs de 1 - 3 zile, iarna - 30 - 60 zile. Persistenta VX - lui în  teren vara - de la 7 până la 15
zile, iarna - pentru toată perioada până la încălzire. Protecţia împotriva VX- lui: masca
antigaz, completul militar de protecţie, tehnica de luptă şi adăposturile ermetizate.
Din substanţele toxice cu acţiune neuroparalitică face parte, de asemenea, somanul
(GD), care după proprietăţile sale ocupă o poziţie intermediarăîntre sărin şi VX.
Substanţele toxice neuroparalitice pot să-1 infecteze pe om indiferent de procesul de
pătrundere a acestora în organism. La infectarea uşoară prin inhalaţie se observă scăderea
vederii, îngustarea pupilelor (mioza), îngreunarea respiraţiei, senzaţia de greutate în piept,
amplificarea degazării salivei şi mucusului nazal. Aceste fenomene sînt însoţite de dureri
183
puternice de cap şi pot să persiste de la 2 până la 3 zile în cazul acţiunii asupra
organismului a concentraţiilor letale de ST apare o mioză puternică, sufocarea, salivaţia şi
transpiraţia abundentă, apare senzaţia de frică, vomitarea şi diareea, care pot să dureze
câteva ore, pierderea cunoştinţei.
Sfârşitul letal vine din cauza paraliziei respiratorii şi cardioplegiei. În cazul
pătrunderii prin piele tabloul infectării, în fond, este analogic cu infectarea prin inhalaţie.
Se deosebeşte numai prin aceea că simptoamele se manifestă peste un oarecare timp (de la
câteva minute până la câteva ore) în acest caz apare mioclonia în locul pătrunderi ST, apoi
convulsia, miastenia şi paralizia.
Primul ajutor. Celui infectat se pune masca antigaz (dacă aerosolul sau picăturile
de ST lichidă au nimerit pe pielea feţei, masca antigaz se pune numai după prelucrarea
feţei cu lichid din pachetul antichimic individual (PAI). Se introduce antidotul cu ajutorul
tubului-seringă cu căpăcel roşu din trusa individuală cu medicamente şi se îndepărtează
victima din atmosfera infectată. Dacă în curs de 10 min. convulsia nu e înlăturată, antidotul
se introduce încă o dată în caz de se opreşte respiraţia, se face respiraţie artificială. Dacă
ST nimereşte pe corp, se prelucrează imediat locurile infectate cu ajutorul PAI. Dacă ST
nimereşte în stomac, se provoacă vomitarea, se spală, dacă e posibil, stomacul cu soluţie de
1% de bicarbonat de sodiu alimentar sau cu apă curată, ochii infectaţi se spală cu soluţie de
2% de bicarbonat de sodiu alimentar sau cu apă curată. Personalul infectat se aduce la
punctul medical.
Existenta ST neuroparalitice în aer, în teren, pe armament şi tehnica militară se
detectează cu ajutorul aparatelor de cercetare chimică (tubuşorul indicator cu inel şi punct
roşu) şi al avertizoarelor de substanţe toxice de luptă. Pentru detectarea aerosolilor de VX
serveşte pelicula indicatoare AP-1.
Substanţele toxice cu acţiune vezicantă
Substanţa toxică principală cu acţiune vezicantă este iperita în armata SUA se
foloseşte iperita tehnică (H) şi iperita distilată (purificată) (HD).
Iperita este un lichid de culoare gălbuie (cea distilată) sau brună-închisă cu miros de
usturoi sau de muştar se dizolvă bine în solvenţi organici şi rău în apă. Iperita e mai grea
decât apa, îngheaţă la o temperatură de -14°C. Se îmbibă uşor în diferite învelişuri de lac şi
vopsea, în materialele poroase şi cele din cauciuc tehnic, ceea ce condiţionează infectarea
în adâncime a acestora în aer liber iperita se evaporă încet. Starea de luptă principală a
iperitei este starea de picături-lichid sau de aerosol.
Cu toate acestea iperita poate să formeze concentraţii periculoase de vapori ai săi pe
contul evaporării naturale din terenul infectat în condiţii de luptă iperita poate fi
întrebuinţată de artilerie (aruncătoare), de aviaţie cu ajutorul bombelor şi aparatelor de
pulverizare, precum şi al fugaselor.
Vătămarea personalului se obţine prin infectarea stratului de aer de la suprafaţa
pământului cu vapori şi aerosoli de iperită, prin infectarea cu aerosoli şi picături de iperită
a porţiunilor descoperite de piele, îmbrăcămintei, echipamentului, armamentului şi tehnicii
militare şi a sectoarelor de teren.
184
  Adâncimea de propagare a vaporilor de iperită constituie de la 1 până la 20 km
pentru sectoarele de teren descoperit. Iperita poate să infecteze terenul vara pe un termen
de până la 2 zile, iarna - până la 2-3 săptămâni.
 Tehnica infectată cu iperită prezintă pericol pentru personalul neprotejat cu mijloace
de protecţie şi trebuie supusă degazării. Iperita infectează bazinele de apă stătătoare pe o
durată de 2-3 luni.
Prezenţa vaporilor de iperită se determină cu ajutorul tubuşorului indicator (un inel
galben) cu aparatele de cercetare chimica VPHR şi PPHR.  Pentru protecţia împotriva
iperitei se folosesc masca antigaz şi completul militar de protecţie, precum şi armamentul
şi tehnica militară, adăposturile amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie, şanţurile-adăpost
acoperite, tranşeele şi şanţurile de comunicaţie. Iperita posedă efectul vulnerat la
pătrunderea în organism pe orice cale.  Infectarea mucoasei ochilor, nazofaringelui, căilor
respiratorii se manifestă chiar şi la o concentraţie neînsemnată a iperitei. La concentraţii
mai înalte, de rând cu infectările locale are loc intoxicaţia generală a organismului.
Iperita are o perioada latentă de acţiune (2 - 8 h) şi posedă cumulativitate. În
momentul contactului cu iperita excitaţia pielii şi efectul dureros lipsesc. Locurile infectate
cu iperita sînt predispuse la infecţie. Infectarea pielii începe cu roşeaţă care apare peste 2 -
6 h după contactul cu iperita. Peste o zi pe locul roşeţii apar băşici mărunte umplute cu
lichid galben transparent. Peste 2-3 zile băşicile plesnesc şi se formează o ulceraţie ce nu se
vindecă timp de 20 - 30 zile. Dacă în ulceraţie nimereşte infecţia, atunci vindecarea se face
peste 2—3 1uni. În caz de inhalare a vaporilor sau aerosolului de iperită, primele
simptoame de infectare se manifestă peste câteva ore sub formă de xerostomie şi senzaţie
de arsură în nazofaringe, apoi apare edemul mucoasei nazofaringelui, însoţit de secreţie
purulentă. În cazuri grave se dezvoltă pneumonia, instalarea morţii se produce peste 3-4
zile după apariţia sufocării. Deosebit de sensibili la vaporii de iperită sunt ochii. La
infectarea ochilor cu vapori de iperită apare senzaţia de nisip în ochi, lăcrimarea, fotofobia,
apoi se produce roşeaţa şi mixedemul ochilor însoţit de secreţie purulentă abundentă.
Pătrunderea în ochi a picăturilor de iperită poate provoca orbirea. La pătrunderea iperitei în
tracul gastrointestinal, peste 30 - 60 min. apar dureri acute în stomac, salivaţia, greaţa,
vomitarea, mai departe se dezvoltă diareea (uneori cu sânge).
Primul ajutor Picăturile deiperită de pe piele trebuie degazate imediat cu ajutorul
PAI. Ochii şi nasul se spală bine, iar gura şi faringele se clătesc cu soluţie de 2% de
bicarbonat de sodiu sau cu apă curată. În caz de intoxicaţie cu apă sau cu alimente infectate
cu iperită se provoacă vomitarea, iar pe urmă se introduce un fel de terci preparat în
proporţie de 25 g de cărbune activat la 100 ml de apă.
Substanţele toxice cu acţiune otrăvitoare generală
Substanţele toxice cu acţiune otrăvitoare generală, nimerind în organism, dereglează
transmiterea oxigenului din sânge la ţesuturi. Aceste ST au cea mai rapidă acţiune. Ele sunt
reprezentate prin cianura de hidrogen (AC) şi clorcian (CK) în armata SUA cianura de
hidrogen şi clorcianul sunt ST de rezervă.

185
 Cianura dehidrogen este un lichid incolor ce se evaporă repede cu miros demigdale
amare în teren descoperit se evaporă repede (peste 10—15 min.), nu infectează terenul şi
tehnica. Degazarea încăperilor, adăposturilor şi maşinilor închise se face prin aerisire. În
condiţii de campanie e posibilă absorbţia considerabilă a cianurii de hidrogen în
îmbrăcăminte. Dezinfectarea se obţine, de asemenea, prin aerisire. Temperatura de
îngheţare a cianurii de hidrogen este -14°C, de aceea în timpul rece ea se întrebuinţează în
amestec cu clorcian sau cu alte ST. 
Cianura de hidrogen poate fi întrebuinţată în bombele chimice de aviaţie de calibru
mare. Infectarea se produce prin inspiraţia aerului infectat (e posibilă infectarea prin piele
în cazul acţiunii îndelungate a concentraţiilor foarte înalte).
 Drept mijloace de protecţie împotriva cianurii de hidrogen sunt masca antigaz,
adăposturile şi tehnica amenajate cu instalaţii de filtroventilaţie. În cazul infectării cu
cianură de hidrogen apare un gust neplăcut metalic şi senzaţia de arsură în gură, amorţirea
vârfului limbii, excitaţia faringelui, astinia şi ameţeala. Pe urmă apare senzaţia de frică,
midriaza, pulsul devine rar, iar respiraţia neregulată. Victima îşi pierde cunoştinţa şi se
începe criza convulsivă, după care survine paralizia. Moartea survine în urma unui stop
respirator. În cazul acţiunii concentraţiilor foarte înalte apare aşa-numita formă
fulgerătoare de infectare: victima imediat îşi pierde cunoştinţa, respiraţia devine
superficială, survine convulsia, paralizia şi moartea în cazul infectării cu cianură de
hidrogen se semnalează culoarea trandafirri a feţei şi mucoaselor.
Cianura de hidrogen nu posedă efectul cumulativ.
Primul ajutor. Se pune victimei masca antigaz, se sparge fiola cuantidotul pentru
cianura de hidrogen şi se introduce în spaţiul cagulei din interiorul măştii antigaz în caz de
necesitate, se face respiraţie artificială.
Dacă simptoamele infectării persistă, antidotul poate fi introdus încă o dată. Cianura
de hidrogen se detectează cu ajutorul tubuşorului indicator cu trei inele verzi cu aparatele
VPHR şi PPHR.
Clorcianul (CK)  este un lichid incolor mai volatil decât cianura de hidrogen cu
miros pătrunzător neplăcut. După proprietăţile sale toxice este asemănător cu cianura de
hidrogen, însă, spre deosebire de aceasta, irită căile respiratorii superioare şi ochii.
Mijloacele de întrebuinţare, de protecţie, de degazare sunt aceleaşi ca şi pentru cianura de
hidrogen.
Mijloacele de aplicare a substanţelor toxice
Toate muniţiile chimice sunt vopsite în culoare gri. Pe corpul muniţiei se aplică inele
colorate, cifrul ST, se indică calibrul muniţiei, semnele referitoare la masă, modelul şi
cifrul muniţiei şi numărul lotului.
Muniţiile încărcate cu substanţe toxice letale se marchează cu inele de culoare verde,
iar cele cu substanţe ce scot forţa vie din luptă temporar sau pentru o scurtă durată - cu
inele roşii. Muniţiile chimice ce conţin ST neuroparalitice au trei inele verzi, ST vezicante
- două inele verzi, ST generală şi sufocantă - un inel verde. Muniţiile încărcate cu ST de
acţiune psihochimică au două inele roşii, iar cu ST iritantă - un inel roşu.
186
 Cifrul substanţelor toxice VX - "VX-GAS", sarinul - "GB-GAS", iperita tehnică -
"H-GAS", iperita distilată - "HD-GAS", cianura de hidrogen - "AC-GAS", clorcianul – “
CK-GAS", fosgenul - "CG-GAS", BZ - "BZ-Riot", CS - "CS-Riot", CR - "CR-Riot",-
cloracetofenona - "CN-Riot". Toxina botulinică are cifrul "XR", enterotoxina stafilococică
- "PG".
În armata aplicarea ST este prevăzută cu ajutorul proiectilelor-rachetă nedirijatetip
"Onest Djon" şi al rachetelor dirijate "Sergent" şi "Lans".  Mijlocul principal dindotare este
racheta "Lans". Se planifică aplicarea ST cu rachetele cu aripi. Componentele de luptă ale
acestor rachete sînt nişte casete încărcate cu bombe de formă sferică cu gabarit redus, în
fiecare dintre ele fiind câte 0,6 kg de ST sarin.
Componentele de luptă ale rachetelor se deschid la înălţimea de 1,5 - 3 km şi
elementele casetelor se împrăştie pe o suprafaţă de circa 1km2.
Când se lovesc de pământ, bombele explodează şi conţinutul lor trece în stare de
luptă. Indiciile principale de aplicare a rachetelor chimice sânt: spargerea părţii ogivale în
aer şi spargerea simultană (practic instantanee) a unui număr mare de bombe la lovire de
pământ sau deasupra acestuia.  Aviaţia poate să aplice ST cu ajutorul bombelor chimice de
aviaţie, casetelor, proiectilelor reactive aer-sol şi cu ajutorul aparatelor de pulverizare din
avion. Forţele aeriene ale SUA au în dotare bombe de aviaţie calibrul 750, 500 şi 10 fn.
Muniţiile din dotare se încarcă cu sarin, CS, CR şi BZ E posibilă încărcarea
bombelor cu iperită, cianură de hidrogen, clorcian, fosgen.
Bombele cal. 10 fn se încarcă cu sarin sau BZ şi se întrebuinţează, de obicei, în
casetele cal 1000 fn (sarin) şi 750 fn (BZ) pentru infectarea forţei vii prin infectarea
atmosferei. Bombele cal 750 fn se încarcă cu sarin, cal 500 fn - cu sarin, CS sau cu CR.
După forma sa bomba chimică nu se deosebeşte de cea fugasă. Cavitatea ei
interioară se umple cu substanţă toxică, bomba are o mică încărcătură de explozie. De
aceea la explodarea bombelor chimice se produce un sunet înfundat, în sol se formează
pâlnii mici.

187
 Bomba сhimică MS-1 cal. 750 fn
a - vedere generală, b - secţiune 7 şi 9 - focos de cap 2 şi 10 - corp 3 - conul posterior cu stabilizator, 4 şi 8 - bucşe, 5 -
cilindru din carton de fibră, 6 - încărcătură de explozie, " - teaca încărcăturii de explozie /1 - substanţă toxică 12 -
locaşuri pentru urechile de suspendare

Proiectile chimice de artilerie:

a - proiectilul chimic XM631 cal. 155 mm; b - proiectilul chimic cal. 155 mm; f şi 8 - focos; 2 - încărcătură de pulbere; 3
- diafragmă; 4 - tub perforat; 5 - calupuri de ST; 6 şi 9 - corp; 7 - fundul proiectilului; 10 - ST; 11 -teaca încărcăturii de
explozie; 12 - încărcătura de explozie.

Fugasele chimice:
a - fugasa Ml; b - fugasa ABC-M23

188
 Lumânările şi grenadele chimice:
a - lumânarea chimică M16; b - grenada chimică M7A2

Noţiunea de armă bacteriologică (biologică)

Arma bacteriologică (biologică) reprezintă nişte muniţii speciale şi aparate de luptă
cu mijloace de transportare echipate cu mijloace bacteriene (biologice).
În calitate de mijloace bacteriene (biologice) pot fi întrebuinţate:

Pentru vătămarea oamenilor:

- agenţii patogeni bacteriologici ai bolilor (pestătularemie, bruceloză, antrax, holeră);
- agenţii patogeni virotici ai bolilor (variolă,febră galbenă, encefalomielita ecvină de
Venezuela);
- agenţii patogeni ai rickettsiozelor (tifosexantematic, febră pătată a munţilor
stâncoşi, febră australiană);
- agenţii patogeni ai bolilor micotice (coccidioidomicoză, pocardioză,
histoplasmoză).

Pentru vătămarea animalelor:

- agenţii patogeni ai febrei aftoase, pestei bovine,pestei porcine, antraxe, morvei,
febrei africane a porcinelor, pseudoturbării şi altor boli.

Pentru nimicirea plantelor:

- agenţii patogeni ai ruginii cerealelor, maneicartofului, veştezirii bacteriene a
porumbului şi altor culturi;
- insectele dăunătoare ale plantelor agricole;
- fitotoxicanţii, defolianţii, erbicidele şi altesubstanţe chimice.
189
 O particularitate esenţială a armei bacteriologice (biologice) este existenta perioadei
latente de acţiune, în cursul  căreia  cei vătămaţi  îşi  continuă activitatea,  îndeplinindu-şi 
îndatoririle, apoi brusc se îmbolnăvesc.  Perioada latentă  poate  fi diferită, de exemplu, în
cazul infectării cu ciumă sau holeră ea poate să dureze de la câteva ore până la 3 zile,  cu
tularemie-  până la 6 zile, cu tifos exantematic - până la 14 zile.
Pentru transportul mijloacelor bacteriene (biologice) se folosesc aceiaşi purtători ca
şi pentru armele nucleară şi chimică (bombele de aviaţie, proiectilele, minele, rachetele,
generatoarele de aerosoli şi alte mijloace) în afară de aceasta, recepturile bacteriene
(biologice) pot fi aplicate şi pe căi diversioniste.
 Procedeul principal de aplicare a mijloacelor bacteriene (biologice) este infectarea
stratului de aer de la suprafaţa solului. La explodarea muniţiilor sau la declanşarea
generatoarelor se formează norul de aerosoli, pe calea de propagare a căruia particulele de
receptură infectează terenul. E posibilă întrebuinţarea mijloacelor bacteriene (biologice) cu
ajutorul insectelor, căpuşelor, rozătoarelor etc. infectate cu microbi patogeni.
Aplicarea de către inamic a armei bacteriologice (biologice) poate fi constatată după
următoarele indicii exterioare vizibile:
- formarea norului de aerosoli după explodarea muniţiei sau punerea în funcţiune a
generatoarelor;
- descoperirea rămăşiţelor containerelor speciale,muniţiilor şi altor feluri de
armament;
- existenta unui număr mare de insecte, căpuşe,rozătoare necunoscute în regiunea
dată etc.
Microbii patogeni nu pot fi descoperiţi cu organele de simţ ale omului. Acest lucru e
posibil numai cu ajutorul mijloacelor tehnice de cercetare bacteriologică (biologică)
nespecifică.
Vătămarea personalului cu mijloacele bacteriene(biologice) profilaxia
vătămărilor
Agenţii patogeni pot pătrunde în organismul uman pe diferite căi:
- la inspirarea aerului infectat;
- la consumarea apei şi alimentelor infectate;
- la pătrunderea microbilor în sânge prin rănile deschise şi suprafeţele de arsură;
- prin înţepăturile insectelor infectate;
- în cazul contactului cu oamenii bolnavi, animalele bolnave, cu obiectele infectate şi
nu numai în momentul aplicării mijloacelor bacteriene (biologice), ci şi peste un timp
îndelungat după aplicarea acestora, dacă nu s-a efectuat tratarea sanitară a personalului.
Indiciile generale ale multor boli infecţioase sunt temperatura înaltă a corpului şi
astenia considerabilă, precum şi răspândirea rapidă a acestora, ceea ce duce la apariţia
focarelor de infecţie şi intoxicaţie.
Protecţia nemijlocită a personalului în perioada aplicării de către inamic a armei
bacteriologice (biologice) se asigură prin întrebuinţarea mijloacelor individuale 

190
şi colective  de  protecţie, precum şi prin folosirea mijloacelor de profilaxie urgentă
existente în trusa farmaceutică individuală.
Personalul aflat în focarul de infecţie bacteriologică (biologică) este obligat nu
numai să folosească la timp şi corect mijloacele de protecţie, dar şi să respecte cu stricteţe
regulile de igienă personală să nu scoată mijloacele individuale de protecţie fără
permisiunea comandantului, să nu atingă armamentul, tehnica militară şi materialele până
la dezinfectarea acestora, să nu consume apă şi produse alimentare aflate în focarul de
infecţie, să nu subunităţilor şi cu populaţia civilă neinfectată cu mijloace bacteriene
(biologice) şi să nu le transmită produse ridice praf, să nu umble prin tufişuri şi prin iarbă
deasă, să nu intre în contact cu personalul alimentare, apă, îmbrăcăminte, tehnică şi alte
materiale, să raporteze imediat comandantului şi să ceară ajutor medical la apariţia
primelor indicii de îmbolnăvire (dureri de cap, indispoziţie, ridicarea temperaturii corpului,
vomitarea, diareea etc.)

Şedinţa 3: Determinarea şi marcarea zonelor contaminate.

Conform standardelor, contaminările specifice războiului includ pericolele, cum ar
fi:
- contaminarea radioactivă;
- contaminarea biologică;
- contaminarea chimică;
- câmpurile (barajele) de mine chimice;
- câmpurile (barajele) de mine altele decât cele chimice;
- zonele cu mină capcană şi cu muniţii neexplodate.
Aceste zone de pericol vor fi mereu marcate, folosind semnele de avertizare
(triunghi dreptunghi isoscel), în afară de cazul, când zona este abandonată pentru inamic.
Excepţie o constituie marcarea câmpurilor de mine, care se realizează potrivit
standardului „Proceduri de plantare, marcare, înregistrare şi raportare pentru câmpurile de
mine”.
Procedurile de bază şi semnele de avertizare sunt destinate pentru:
- protecţia personalului unităţilor, ce au în responsabilitate aceste zone şi utilizează
completele de echipamente, de aprovizionare şi de depozitare în interiorul acestora;
- prevenirea pierderilor sau a expunerilor accidentale din rândul persoanelor sau a
efectivului unităţilor altor structuri de comandă, rezultate din necunoaşterea zonelor
contaminate traversate sau atingerea completelor de echipamente, de aprovizionare şi de
depozitare contaminate.
Semnele de avertizare vor avea forma unui triunghi dreptunghic isoscel.
Semnele de avertizare pot fi confecţionate din metal, lemn, plastic, material adeziv
sau orice alt material.
Natura contaminării este indicată de culorile semnelor de avertizare:
- culoarea primară, care se foloseşte pentru fondul suprafeţei semnului de avertizare;

191
 - culoarea secundară, care se foloseşte pentru marcaje sau inscripţionări
suplimentare, numai pe una din feţele semnului de avertizare.
Aceste culori sunt:
CULOAREA CULOAREA SECUNDARĂ
PERICOLUL
PRIMARĂ marcaje inscripţionări
1 2 3 4
Contaminarea radioactivă alb nu negru
Contaminarea biologică albastru nu roşu
Contaminarea chimică galben nu roşu
Câmpuri (baraje) de mine
roşu galben (bandă) galben
chimice
Câmpuri (baraje) de mine,
roşu nu alb
altele decât cele chimice
Zone cu mine capcană roşu alb (bandă) nu
Muniţii neexplodate roşu alb (bombă) nu

În situaţia pericolului determinat de câmpurile (barajele) de mine chimice, minele

capcană şi muniţiile neexplodate, semnele de avertizare vor avea două culori şi vor fi
marcate şi inscripţionate astfel:

192
 Zonele care conţin mai mult decât un tip de contaminare, vor fi marcate cu semnele
de avertizare, pe tipuri de pericole, în apropierea fiecărei zone. Semnul de avertizare „GAS
MINES” semnifică şi prezenţa minelor cu exploziv de mare putere sau minelor capcană.
În plus de inscripţionările menţionate, pe fiecare semn de avertizare privind
contaminarea radioactivă, biologică şi chimică se mai înscriu următoarele date:
a) În situaţia contaminării radioactive:
- debutul dozei absorbite;
- data şi timpul determinării;
- data şi timpul producerii exploziei, care a determinat contaminarea (dacă sunt
cunoscute).
b) În situaţia contaminării biologice şi chimice:
- tipul agentului (dacă este cunoscut);
- data şi timpul determinării.
Marcarea zonelor contaminate radioactiv se realizează, în funcţie de misiunea
primită şi timpul la dispoziţie.
Toate itinerarele, care conduc către zonele contaminate radioactiv, vor fi marcate
începând cu debitul dozei absorbite de un centrigay/oră măsurat la înălţimea de un metru
de la suprafaţa solului, care constituie limita exterioară a zonei contaminate. De asemenea,
de la această valoare se marchează toate facilităţile de aprovizionare, evacuare, reparaţii şi
depozitele din interiorul zonelor contaminate.
Semnele de avertizare se amplasează cu vârful unghiului drept în jos, având partea
frontală (marcată şi inscripţionată) în partea opusă zonei contaminate. Dacă semnele de
avertizare sunt amplasate în interiorul zonei, partea frontală a acestora va fi opusă zonei cu
debitul dozei absorbite mai mari. Semnele în cauză pot fi amplasate pe orice detaliu
adecvat: gard, copac, stâlp etc.
În cazul, când comandantul hotărăşte de a nu marca zona contaminată, este necesar
să întreprindă măsuri de înştiinţare a forţelor, care urmează să acţioneze în această zonă.

Tema 2: Mijloacele de protecţie individuală.

Şedinţa 1: Modul de folosire a măştii antigaz.
Mijloacele de protecţie individuală
Mijloacele de protecţie individuală se află la fiecare militar. Din acestea fac parte
mijloacele de protecţie a aparatului respirator, mijloacele de protecţie a pielii şi ochilor
personalului.
Mijloacele de protecţie a aparatului respirator
Din mijloacele de protecţie a aparatului respirator fac parte măştile antigaz filtrante
şi izolante şi aparatele de respirat.
Masca antigaz filtrantă este destinată pentru protecţia aparatului respirator, ochilor
şi feţei împotriva substanţelor toxice, radioactive şi aerosolilor bacterieni (biologici).
Masca antigaz se compune dintr-o cutie filtrantă şi partea facială. În afară de aceasta,
din completul măştii antigaz fac parte sacul port mască pentru păstrarea şi purtarea
193
acesteia, o husă tricotată hidrofobă (ce nu absoarbe umezeala), o cutie cu membrane de
rezervă pentru interfon şi o cutie cu pelicule, care nu aburesc, pentru asigurarea vizoarelor
măştii antigaz împotriva aburirii. Iarna masca antigaz se completează suplimentar cu
manşete de izolare termică.
Cutia filtrantă serveşte pentru purificarea aerului inspirat de impurităţile nocive.
Pentru aceasta ea este prevăzută (pe curentul de aer) cu un filtru de fum (anti aerosoli) şi cu
cărbune absorbant (material de filtrare) special prelucrat.
În filtru sunt reţinuţi orice fel de aerosoli - praful radioactiv, fumul şi ceaţa de
substanţe toxice, precum şi aerosolii bacterieni (biologici). Materialul de filtrare reţine
vaporii şi gazele de substanţe toxice.
Partea facială este destinată pentru protecţia ochilor şi feţei omului împotriva
pătrunderii substanţelor toxice, radioactive, aerosolilor bacterieni (biologici) şi aducerea
aerului purificat la aparatul respirator.
Sacul port mască serveşte pentru păstrarea şi purtarea măştii antigaz. Pe pereţii
laterali ai sacului sunt două buzunare exterioare. Buzunarul cu clapă e destinat pentru
păstrarea pachetului antichimic individual (PAI), celălalt - pentru cutia cu peliculele care
nu aburesc şi cu membranele de rezervă.
Pregătirea măştii antigaz pentru întrebuinţare începe prin determinarea mărimii
necesare a părţii faciale. Mărimea părţii faciale se determină după mărimea circumferinţei
verticale a capului prin măsurarea acesteia după o linie închisă ce trece peste vârful
capului, bărbie şi obraji.
Cagula măştii noi, înainte de a o pune, trebuie ştearsă din exterior şi din interior cu o
cârpă curată umezită uşor cu apă, iar supapele de expiraţie trebuie suflate. Părţile faciale,
care au fost în uz, se dezinfectează cu alcool sau cu soluţie de 2% de formalină.
Pentru protecţia împotriva pătrunderii în aparatul respirator a prafului de pământ şi
celui radioactiv şi în timpul acţiunilor în norul secundar de aerosoli bacterieni (biologici)
trupele folosesc aparatul de respirat R-2.

Mărimile părţilor faciale

Circumferinţa verticală a capului, cm, cagula măştii Mărimea

ŞMG ŞM-62 ŞM-66mu necesară
- Până la 63,0 Până la 63,0 0
62,5 - 65,5 63,5 - 65,5 63,5 - 65,5 1
66,0 - 67,5 66,0 - 68,0 66,0 - 68,0 2
68,0 - 69,0 68,5 - 70,5 68,5 şi mai mult 3
69,5 şi mai mult 71,0 şi mai mult - 4

Masca antigaz izolantă IP-4 este destinată pentru întrebuinţare numai pe uscat, iar
masca antigaz izolantă IP-5 este mijlocul de intervenţie şi salvare al echipajelor
194
tancurilor echipate cu sisteme pentru conducere pe sub apă şi poate fi folosită pentru
lucrări uşoare sub apă la adâncimea de până la 7 m.

Măştile antigaz izolante sunt compuse din următoarele subansambluri principale:

partea facială, cartuşul regenerator cu dispozitiv de pornire, sacul respirator cu supapă de
suprapresiune, carcasă (IP-4) şi sacul port mască. Din completul măştilor antigaz izolante
fac parte, de asemenea, peliculele, care nu aburesc, plasate într-o cutie, brichetele pentru
alimentare suplimentară cu oxigen (IP-5), manşetele de izolare termică (IP-4), sacul pentru
păstrarea măştii antigaz asamblate şi paşaportul tehnic.
Mărimea cagulei la măştile antigaz izolante se determină printr-o singură măsurare
(ca şi la alegerea măştii ŞM-66mu): pentru cagulele măştilor antigaz IP-4 şi IP-5 (în mod
corespunzător ŞIP-2b(k) şi ŞIP-M) până la 64,0 cm - mărimea 1, de la 64,5 până la 68,5
cm - mărimea 2, 69,0 cm şi mai mult - mărimea 3.
Trecerea măştii contra gazelor în poziţia „de luptă” se execută la comanda
„GAZE”, la semnalul de alarmare despre atacul nuclear, biologic şi chimic sau din proprie
iniţiativă, astfel:
- se introduce faţa capului cu bărbia înainte în locaşul bărbiei;
- prin întinderea cordelelor acestea se trec peste cap în aşa fel încât să nu formeze
cute, iar vizoarele să vină în dreptul ochilor
- se ajustează masca pe cap;
- se face o expiraţie puternică;
- se deschid ochii şi se continuă respiraţia;
- se pune pe cap casca şi se strânge cureaua acesteia sub bărbie ;
- se închide capacul sacului port mască.
Scoaterea măştii contra gazelor se execută la comanda „Scoateţi masca”, astfel:
- se trece arma în poziţia „la umăr”, se pune pe pământ sau se aşează pe parapet, în
funcţie de situaţie;
- se lasă casca pe spate;
- se lărgeşte cordeaua de fixare – ajustare prin tragere de capetele libere ale acesteia;
- se apucă cu mâna stângă de cartuşul filtrant sau de blocul supapei de inspiraţie nr.
1, şi prin mişcarea mâinii înainte şi în sus, se scoate masca de pe figură;
- se pune casca pe cap şi se strânge sub bărbie;
- se aşează masca în sacul port mască.
Condiţiile de îndeplinire a normativului.
195
 Luptătorul în componenţa subunităţii se află în câmpul de luptă, în tehnica militară
specială sau de luptă. Masca antigaz sau respiratorul sunt aranjate în poziţia de “marş”,
neaşteptat se dă comanda “Gaze”, la care luptătorul îmbracă masca antigaz. Timpul se
calculează de la comandă până la îmbrăcarea pe figură. Luptătorul va fi apreciat:
- nota 10 - 6sec;
- nota 9 - 7 sec;
- nota 8 - 8 sec;
- nota 7 - 9 sec;
- nota 6 - 10 sec;
- nota 5 - 11 sec.
Militarul va fi apreciat cu calificativul „Nesatisfăcător” dacă îmbracă masca într-un
timp mai mare de 11sec. sau dacă:
- nu s-au executat corect operaţiunile 5, 6 şi 7 şi aerul contaminat pătrunde în
interiorul acesteia;
- sistemul de fixare s-a rupt pe timpul îmbrăcării;
- cartuşul filtrant nu este asamblat complet, vizorul este spart sau lipseşte una din
supape;
- masca este necorespunzătoare mărimii figurii sau neajustată.

Şedinţa 2: Modul de folosire a costumului de protecţie. (2 ore)

Mijloacele de protecţie a pielii
Mijloacele de protecţie a pielii sunt destinate pentru protecţia personalului împotriva
pătrunderii substanţelor toxice în organismul omului prin piele, pentru asigurarea
învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei, încălţămintei şi echipamentului împotriva infectării
cu substanţe toxice, radioactive şi aerosoli bacterieni (biologici), pentru ridicarea nivelului
de protecţie împotriva emisiunii de lumină a exploziilor nucleare, precum şi pentru
protecţia de scurtă durată împotriva armelor incendiare.
Din mijloacele de protecţie a pielii fac parte completul militar de protecţie, costumul
pelicular de protecţie, îmbrăcămintea de protecţie specială, costumul complex militar de
protecţie, costumul de protecţie din sită.
Completul militar de protecţie şi costumul pelicular de protecţie se folosesc, de
regulă, în îmbinare cu costumul complex militar de protecţie.
Completul militar de protecţie sau costumul pelicular de protecţie şi masca antigaz
se află permanent asupra personalului, care trebuie să le folosească imediat, în caz de atac
chimic, infectare radioactivă şi aplicare de către inamic a mijloacelor bacteriene
(biologice).
Completul militar de protecţie (CMP) este destinat pentru protecţia de nenumărate
ori a învelişurilor cutanate, îmbrăcămintei, echipamentului şi armelor individuale
împotriva substanţelor toxice, mijloacelor bacteriene şi prafului radioactiv. El se compune
din mantaua de protecţie OP-1, ciorapi de protecţie şi mănuşi de protecţie.

196
 Mantaua de protecţie se confecţionează de cinci mărimi: prima - pentru militarii cu
înălţimea până la 165 cm, a doua - de la 166 până la 170 cm, a treia - de la 171 până la 175
cm, a patra - de la 176 până la 180 cm, a cincea - de la 181 cm şi mai sus.
Pentru transportarea mantalei în poziţia "de marş" în spate şi asigurarea trecerii
rapide a acesteia în poziţia "de luptă" şi pentru păstrare este prevăzută o husă.

Ciorapii de protecţie sunt confecţionaţi din ţesătură specială. La talpă sunt întăriţi cu
şoşoni de cauciuc. Ciorapii de protecţie se confecţionează de patru mărimi: prima - pentru
cizmele de mărimea 37 - 40, a doua - pentru cizmele de mărimea 41 - 42, a treia - pentru
cizmele de mărimea 43 şi mai mare, a patra - pentru încălţămintea de iarnă.

197
 Mănuşile de protecţie se confecţionează de două feluri: de vară BL-1m - cu cinci
degete şi de iarnă BZ-1m - cu două degete. Mănuşile se aleg după lungimea degetului
mijlociu al mâinii. Pentru mănuşile BL-1m: prima mărime - până la 176 mm, a doua - 76-
85 mm, a treia - 82 mm şi mai mult. Pentru mănuşile BZ-1m: prima mărime - până la 85
mm, a doua - 86 mm şi mai mult.

Costumul de protecţie (L-1) face parte din îmbrăcămintea de protecţie specială,

care se foloseşte în cazul acţiunilor de lungă durată în teren infectat cu substanţe toxice şi
mijloace bacteriene (biologice), precum şi la executarea lucrărilor de degazare şi
dezinfectare.

198
 Costumul de protecţie se compune dintr-o scurtă cu glugă, pantaloni cu ciorapi, două
perechi de mănuşi de protecţie cu două degete, un capişon şi o geantă pentru transportare.
Costumul de protecţie se confecţionează de trei mărimi: prima - pentru militarii cu
înălţimea până la 165 cm, a doua - de la 166 până la 172 cm, a treia - peste 172 cm.

Îmbrăcarea completului militar de protecţie şi măştii antigaz

Succesiunea îndeplinirii normativului:
- la comanda “GAZE- ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE”;
- se aşează arma pe pământ;
- se scoate masca antigaz, echipamentul, coifura şi se aşează pe pământ;
- se bagă bluza în pantaloni;
- se îmbracă ciorapii de protecţie;
- se îmbracă mantaua pe mâneci;
- se dezleagă capetele cordelelor din butonierele husei;
- se trec prin butonierele de jos din spatele hainei şi se fixează;
- se prinde la butonul central mai întâi poala dreaptă apoi, poala stângă a mantalei,
după care se fixează cu o clemă;
- se încheie poalele mantalei la butoniere astfel ca: poala stângă să cuprindă piciorul
stâng, iar poala dreaptă - piciorul drept, butonierele care se găsesc mai jos de butonul
central, se fixează cu cleme;
- se încheie cordele laterale ale mantalei de protecţie la butoni, după ce în prealabil
au fost înfăşurate în jurul picioarelor mai jos de genunchi;
- se încheie marginile mantalei de protecţie, lăsându-se neîncheiate două butoniere
din partea de sus;
- se îmbracă echipamentul şi masca antigaz;
- se trece masca antigaz “în poziţia de luptă”;
- se pune pe cap capişonul şi coifura, iar apoi gluga.

Scoaterea: se execută la comanda: “SCOATEŢI COMPLETUL DE

PROTECŢIE”
- se întoarce cu faţa în direcţia de unde bate vântul;
- se scot clemele de fixare, se descheie poalele şi cordelele ciorapilor de protecţie;
- se scoate cutia filtrantă din sacul port mască şi se lasă suspendată liber de tubul de
legătură;
- se scoate echipamentul;
- se descheie marginile mantalei de protecţie;
- se descheie gaica de fixare a glugii şi se lasă gluga pe spate;
- se descheie găicile de fixare de la mâneci de pe degetele mari;
- se scot mâinile din mâneci, concomitent din mănuşi;
- se aruncă din spate mantaua de protecţie cu partea exterioară în jos;
- se dezleagă cordelele şi se strâng împrejur;
199
 - se dezlegă cordelele ciorapilor de protecţie de la centură şi se scot;
- se scoate capişonul;
- se întoarce în partea dinspre care bate vântul şi se scoate masca.

Şedinţa 3: Şedinţă de control (cunoştinţe teoretice).

Cunoştinţele teoretice ale militarilor se verifică în scris în clasa de studiu. Instruiţilor
li se repartizează câte un test teoretic şi se explică succesiunea îndeplinirii acestuia.
Scopul acestei evaluări este de a aprecia cunoştinţele teoretice, ca ulterior
comandanţii să fie siguri pe subordonaţii săi referitor la abilităţile acestora pentru aplicarea
cunoştinţelor în practică.

Şedinţa 4: Şedinţă de control (cunoştinţe practice).

Şedinţa se va desfăşura în componenţa grupelor, în teren. Efectivul se va aprecia în
conformitate cu normativele în vigoare la îmbrăcarea şi dezbrăcarea măştii antigaz şi
costumului de protecţie (individual).

200
 REGULAMENTE MILITARE
Regulamentul instrucţiei de front

Tema 1: Exerciţii de front şi deplasarea fără armă.

Şedinţa 1: Formaţiile şi conducerea lor. Obligaţiile militarilor înainte de adunare şi
în formaţie.
Se definesc următoarele noţiuni:
Formaţie – dispunere a militarilor, subunităţilor şi unităţilor, pentru acţiuni în
comun, pe jos sau pe maşini.
Rând – formaţie în care militarii sunt dispuşi unul lângă altul, având umerii pe
aceeaşi linie, la intervale stabilite.
Linie de maşini – formaţie în care maşinile sunt dispuse una lângă alta pe aceeaşi
linie.
Flanc – extremitatea dreaptă sau stângă a unei formaţii. La întoarcerea formaţiei,
denumirile flancurilor nu se schimbă.
Front – partea formaţiei spre care militarii sunt orientaţi cu faţa (maşinile – cu partea
din faţă).
Spatele formaţiei – partea opusă frontului.
Interval – depărtarea pe linia frontului dintre doi militari (două maşini), două
subunităţi şi unităţi.
Distanţă – depărtarea dintre doi militari (maşini) dispuşi unul în spatele celuilalt,
dintre două subunităţi sau unităţi dispuse una în spatele celeilalte.
Lăţimea formaţiei – distanţa între flancuri.
Adâncimea formaţiei – distanţa între primul rând (primul militar) şi ultimul rând
(ultimul militar), iar în cazul maşinilor – distanţa între prima linie de maşini (prima
maşină) şi ultima linie de maşini (ultima maşină).
Formaţie pe două rânduri – formaţie în care militarii unui rând sunt dispuşi în
spatele altui rând la distanţă de un pas (la o lungime de braţ cu palma pusă pe umărul
militarului din faţă). Rândurile se numesc primul şi al doilea. La întoarcerea formaţiei,
denumirile rândurilor nu se schimbă.
Formaţia pe un rând şi formaţia pe două rânduri pot fi strânse sau rărite.
În formaţia strânsă, militarii sunt dispuşi în rânduri pe linia frontului, unul lângă
altul, la intervale egale cu lăţimea de un cot din partea stângă (cotul braţului stâng îndoit la
jumătate) între militari.
În formaţia rărită, militarii sunt dispuşi în rânduri pe linia frontului, unul lângă altul,
la intervale egale cu un pas sau la intervalele indicate de comandant.

201
 Şir – doi militari care stau în formaţie pe două rânduri, unul în spatele celuilalt. Dacă
după militarul din primul rând nu se află militarul din spatele lui din rândul al doilea, un
astfel de şir se numeşte incomplet.
La întoarcerea formaţiei pe două rânduri la stânga împrejur, militarul din şirul
incomplet trece în rândul din faţă.
Coloană – formaţie în care militarii sunt dispuşi unul după celălalt, iar subunităţile
(maşinile) – una după cealaltă (în adâncime) la distanţele stabilite de prezentul regulament
sau indicate de comandant.
Coloanele pot fi câte unul, câte doi, câte trei, câte patru şi mai mulţi.
Coloanele se folosesc pentru aranjarea subunităţilor şi unităţilor în formaţie de marş
sau în linie.
Formaţie de adunare – formaţie în care subunităţile sunt constituite pe o linie a
frontului în formaţie pe un rând sau pe două rânduri (în linie de maşini) ori în linie de
coloane la intervalele stabilite de prezentul regulament sau indicate de comandant.
Formaţia de adunare se foloseşte pentru executarea verificărilor, numărătoarelor,
revistelor, paradelor, precum şi în alte cazuri.
Formaţie de marş – formaţie în care subunităţile sunt constituite în coloană sau
subunităţile în coloane sunt constituite una în spatele celeilalte la distanţele stabilite de
prezentul regulament sau indicate de comandant.
Formaţia de marş se foloseşte pentru deplasarea subunităţilor la efectuarea unui
marş, pentru defilare, pentru trecerea cu cântec, precum şi în alte cazuri.
Direcţional – militarul (subunitatea, maşina) care se deplasează în capul coloanei în
direcţia indicată. După direcţional îşi coordonează deplasarea ceilalţi militari (subunităţi,
maşini).
Încheietor – militarul (subunitatea, maşina) care merge ultimul în coloană.
Conducerea formaţiei se realizează prin comenzi şi ordine, care se dau de către
comandant cu vocea, prin semnale şi prin exemplul personal, precum şi se transmit cu
ajutorul mijloacelor tehnice şi al agenţilor de legătură.
Comenzile şi ordinele pot fi transmise de-a lungul coloanei prin comandanţii de
subunităţi (şefii de maşini) şi observatorii numiţi.
Conducerea în maşină se realizează prin comenzi şi ordine date cu vocea şi cu
ajutorul mijloacelor de transmisiuni interioare.
În formaţie, comandantul superior se găseşte acolo de unde îi este mai comod să
comande. Ceilalţi comandanţi dau comenzile rămânând la locurile stabilite de regulament
sau de comandantul superior.
Comandanţii de subunităţi, de la companie în sus, în formaţia de marş a batalionului
şi a brigăzii, au voie să iasă din formaţie numai pentru darea comenzilor şi controlul
executării lor.
Comenzile se împart în prevestitoare şi săvârşitoare; comenzile pot fi şi numai
săvârşitoare.

202
 Comanda prevestitoare se dă clar, cu voce tare şi puţin prelung, pentru ca cei aflaţi
în formaţie să înţeleagă ce acţiuni le cere comandantul. La orice comandă prevestitoare
militarii, dacă se află în formaţie, iau poziţia „drepţi”, dacă se deplasează, trec la pasul de
defilare, iar dacă sunt în repaus, se întorc cu faţa spre comandant şi iau poziţia „drepţi”.
Comanda săvârşitoare (în prezentul regulament este tipărită cu majuscule) se dă,
după o mică pauză, în continuarea comenzii prevestitoare, cu o voce mai puternică,
cadenţat şi clar. După comanda săvârşitoare urmează imediat executarea ei, energică şi
precisă.
Pentru a atrage atenţia subunităţii sau a unui militar, în comanda prevestitoare, la
necesitate, comandantul rosteşte denumirea subunităţii sau gradul şi numele militarului:
De exemplu: „Pluton (Plutonul 3), STAI”; „Soldat Petrescu, la stânga împre-JUR”.
La executarea exerciţiilor cu arma, când în subunitate sunt mai multe tipuri de arme,
în comanda prevestitoare, la necesitate, se indică denumirea armei:
De exemplu: „Pistolul-mitralieră, la-PIEPT”, „Pe umăr – ARM” etc.
La darea comenzilor, intensitatea vocii trebuie să fie proporţională cu lăţimea şi
adâncimea formaţiei, iar raportul trebuie să fie pronunţat clar, fără ridicarea bruscă a vocii.
Semnalele pentru conducerea formaţiei şi semnalele pentru conducerea maşinii sunt
indicate în anexe.
La necesitate, comandantul poate stabili şi semnale suplimentare pentru conducerea
formaţiei.
Anexă
Nr Semnele convenţionale
Semnalul
crt.
Cu braţul Cu fanioanele Cu lanterna
1 2 3 4 5
Se ridică braţul drept Se ridică fanionul galben în Cu lanterna cu lumină albă –
în sus şi se ţine în sus cu mâna dreaptă şi se o serie de puncte.
Atenţiune
această poziţie până ţine până la primirea
(atenţiune
la primirea răspunsului (până la
1 , faceţi ca
răspunsului (până la repetarea semnalului
mine;
repetare semnalului „Atenţiune”).
răspuns)
„Atenţiune”) .

Se ridică braţul drept La fel, cu fanionul roşu şi Lanterna cu lumină galbenă

în sus şi se roteşte galben în mâna dreaptă. se agită deasupra capului la
Adunarea deasupra capului, dreapta şi la stânga,
comandan apoi care se lasă descriind un semicerc.
2
ţi- lor brusc în jos.
(şefilor)

203
 Se ridică ambele La fel, având în mâna Lanterna cu lumină albă se
braţe în sus şi se ţin dreaptă fanionul galben, iar agită în faţa corpului spre
în aşa poziţie până la în cea stângă – cel roşu. dreapta şi spre stânga la
executare. nivelul umerilor.
3 La maşini

Se ridică ambele La fel, având în mâna Lanterna cu lumină albă se

braţe în sus şi se dreaptă fanionul galben, iar agită pe verticală în sus şi în
coboară brusc lateral. în mâna stângă – cel roşu. jos.

4 Pe locuri

Braţul drept se La fel, având în mâna Lanterna cu lumină albă se

roteşte în faţa dreaptă fanionul galben. roteşte în faţa corpului.
corpului.
Porniţi
5
motoarele

Ambele braţe se lasă La fel, având în mâna Lanternă cu lumină roşie

în jos şi se mişcă prin dreaptă fanionul galben, iar lăsată în jos, se agită prin
faţa corpului. în cea stângă – cel roşu. faţa corpului descriind un
Opriţi semicerc.
6
motoarele

Marş Braţul drept se ridică La fel, cu fanionul galben în Lanterna cu lumină verde se
(înainte, a sus, corpul se mâna dreaptă. agită pe verticală în sus şi în
continua întoarce spre direcţia jos.
deplasare deplasării, apoi
a pe braţul se lasă în
7 direcţia direcţia deplasării, la
veche sau nivelul umărului.
în altă
direcţie,
drum
liber)

204
 Se ridică braţul stâng La fel, cu fanionul roşu în Lanterna cu lumină roşie se
în sus şi se lasă mâna stângă. agită pe verticală în sus şi în
repede în jos în faţa jos.
corpului,
8 Stai, stop repetând până la
executare.

Se ridică braţul stâng La fel, având în mâna Lanterna cu lumina verde se

în sus, cel drept dreaptă fanionul galben, iar agită în plan vertical,
orizontal, în lateral, în cea stângă – cel roşu. descriind un opt.
mişcându-l în jos şi
Măriţi în sus la nivelul
9
distanţele umărului.

Braţul drept se ridică La fel, având în mâna Lanterna cu lumină roşie se

în sus, iar cel stâng dreaptă fanionul galben, iar agită în plan vertical,
se întinde orizontal, în cea stângă – cel roşu. descriind un opt.
în lateral şi se mişcă
Micşoraţi în jos şi în sus la
10
distanţele nivelul umărului.

Se întind ambele La fel, având în mână Lanterna cu lumină verde în

braţe orizontal,
lateral şi se ţin până
În linie de la primirea
11
maşini răspunsului.
dreaptă fanionul galben, iar faţa corpului se agită spre
în stângă – cel roşu. dreapta şi spre stânga, la
nivelul umărului.

205
 În linie de plutoane La fel, având în mâna Lanterna cu lumina verde se
în coloană: se ridică dreaptă fanionul galben, iar agită deasupra capului la
în sus ambele braţe şi în cea stângă – cel roşu. dreapta şi la stânga,
se mişcă încrucişat descriind un semicerc.
deasupra capului.

În linie de
12
coloane În linie de companii La fel, având în mâna Lanterna cu lumină verde se
în coloană: se ridică dreaptă fanionul galben, în agită deasupra capului la
ambele braţe în sus, cea stângă – cel roşu. dreapta, descriind un
se ţin încrucişate semicerc. Lanterna se
deasupra capului, întoarce în poziţia iniţială
nemişcat. stinsă sau cu lumina
acoperită pentru cel care
primeşte semnalul.

Se ridică braţul drept La fel, cu fanionul galben în Lanterna cu lumina verde, se

în sus şi se lasă în mâna dreaptă. ţine la început nemişcată,
jos, ţinând antebraţul apoi semnalul „Înainte”se
vertical (se repetă repetă până la primirea
În
13 până la primirea răspunsului.
coloană
răspunsului).

Se întinde braţul La fel, având în mâna Lanterna cu lumina verde se

stâng orizontal, dreaptă fanionul galben, iar roteşte în faţa corpului.
Toţi la lateral, iar cel drept în cea stângă – cel roşu.
14 stânga se ridică în sus şi se
împrejur roteşte deasupra
capului.

206
 Braţul stâng se La fel, având în mâna lanterna cu lumină verde se
întinde orizontal, dreaptă fanionul galben iar agită pe verticală de sus în
lateral, cel drept în în stânga – cel roşu jos şi în partea întoarcerii.
sus se întoarce spre
partea întoarcerii şi
Toţi la
se mişcă braţul drept
15 dreapta
în sus şi în jos, la
(stânga)
nivelul umărului (se
repetă până la
primirea răspunsului)

Se întinde braţul La fel, având în mâna Lanterna cu lumină roşie se

drept orizontal, dreaptă fanionul galben, în agită în faţa corpului spre
lateral, iar mâna stânga – cel roşu. După dreapta şi spre stânga, la
stângă se ridică în darea semnalului, fanionul nivelul umărului.
sus şi se mişcă roşu se fixează la maşină sub
Accident deasupra capului la un unghi de 45°.
16 (oprire dreapta şi la stânga.
forţată)

Notă:
1. fanionul de culoare galbenă (albă) —

2. Lanterna cu lumină albă —

3. Fanionul de culoare roşie —

4. Lanterna cu lumină roşie —

5. Lanterna cu lumină verde —

Fanionul de semnalizare constă din pânză dreptunghiulară cu dimensiunile de 32x22 cm, fixată de
o hampă cu lungimea de 40 cm. În locul fanionului de culoare galbenă poate fi utilizat fanionul de culoare
albă.

207
 TABELUL DE SEMNALE PENTRU CONDUCEREA MAŞINII

Atenţie Porniţi Opriţi motoarele

motoarele

Înainte (spre mine) La stînga La dreapta

Viteza mai mică Stai Mers înapoi

208
 Comenzile care se referă la toate subunităţile se primesc şi se execută imediat de
către toţi comandanţii de subunităţi şi şefii de maşini. La transmiterea comenzii prin
semnal, se dă în prealabil, semnalul „ATENŢIUNE”, iar dacă comanda se referă numai la
una din subunităţi, se dă semnalul care indică numărul acestei subunităţi. Pregătirea pentru
a primi comanda prin semnal se indică, de asemenea, prin semnalul „ATENŢIUNE”.
Primirea semnalului se confirmă prin repetarea lui sau prin darea semnalului respectiv
subunităţii sale.
Pentru a anula sau a înceta executarea unei acţiuni, se dă comanda „LA LOC
COMANDA”. La această comandă, se reia poziţia sau modul de acţiune iniţial.
Adunarea subunităţilor se execută la comanda „ADUNAREA”, înainte de care se
indică modul adunării. De exemplu: „Grupă, pe un rând – ADUNAREA”. La această
comandă, militarul este obligat: să-şi ocupe în fugă locul în formaţie; să ia intervalul şi
distanţa stabilite; să apropie călcâiele, iar vârfurile picioarelor – pe linia frontului şi
depărtate în mod egal la lăţimea de o talpă; să privească înainte şi să fie gata să execute
comenzile următoare.
Ţinuta militară indică apartenenţa persoanei date la structurile de forţă ale Republicii
Moldova şi apartenenţa ei departamentale. Ea trebuie să pună în evidenţă nivelul înalt de
disciplină militară şi buna pregătire pentru a îndeplini în orice timp ordinele în vederea
apărării Patriei.
Ţinuta militară trebuie să fie călcată, curată, ajustată pe corp şi nu trebuie să fie
modificată. Ţinuta militară se poartă în modul prevăzut de actele normative în vigoare.
Se interzice categoric ca militarii să poarte o combinaţie de ţinute militare. De
exemplu: la ţinuta de campanie să se poarte pantofi în loc de bocanci cu carâmb înalt,
cămaşă cu cravată în loc de maiou mozaicat, chipiu de paradă în loc de chipiu mozaicat,
etc.
Militarul înainte de adunare şi în formaţie este obligat:
1) să verifice starea de funcţionare a armei sale, a armamentului şi tehnicii militare, a
muniţiilor, mijloacelor de protecţie individuală, uneltelor de săpat, starea îmbrăcămintei şi
echipamentului care i-au fost repartizate;
2) să aranjeze cu grijă îmbrăcămintea, să îmbrace şi să ajusteze corect echipamentul,
să-şi ajute camaradul la lichidarea lipsurilor depistate;
3) să-şi cunoască locul în formaţie, să ştie să-l ocupe rapid, fără agitaţie; pe timpul
deplasării să respecte alinierea, intervalul şi distanţa stabilite; să respecte regulile de
securitate; să nu iasă din formaţie (să nu coboare din maşină) fără aprobare;
4) în formaţie, să nu vorbească şi să nu fumeze, fără aprobare; să fie atent la ordinele
şi comenzile comandantului şi să le execute energic şi precis, fără a-i deranja pe ceilalţi;
5) să transmită (să dubleze) ordinele şi comenzile corect, cu voce tare şi clar.

Şedinţa 2: Executarea comenzilor: „Adunarea”, „Drepţi”, „Pe loc repaus”,

„Aranjaţi-vă”, „Descoperiţi”, „Acoperiţi”, „La dreapta”, „La stânga” şi „La stânga
împrejur”.
209
 Poziţia „drepţi”
Poziţia „drepţi” se ia la comanda „ADUNAREA” sau „DREPŢI”. La această
comandă, militarul stă în picioare, drept, fără încordare, picioarele cu genunchii întinşi, dar
neîncordaţi; pieptul uşor ridicat, iar întregul corp aplecat puţin înainte; abdomenul tras;
umerii traşi înapoi; braţele lăsate în jos, astfel ca mâinile, orientate cu palmele în interior,
să fie dispuse lateral şi la mijlocul coapselor, iar degetele semi îndoite să atingă coapsa;
capul ridicat şi drept, fără a înainta bărbia; privirea înainte; să fie gata de acţiune imediată.
Poziţia „drepţi” de pe loc se ia şi fără comandă: când se dă şi se primeşte ordinul, la
raport, în timpul intonării Imnului de Stat al Republicii Moldova sau a imnului altui stat (la
ceremonii internaţionale), la executarea salutului militar, precum şi la darea comenzilor.

Poziţia „drepţi”

La comanda „Pe loc REPAUS”, militarul duce piciorul stâng lateral printr-o mişcare
energică, la distanţa de lăţimea umerilor (femeile militare îmbrăcate în fuste nu depărtează
picioarele), lăsând greutatea corpului pe ambele picioare. În acelaşi timp, braţele sunt duse
energic la spate, uşor îndoite în cot şi lipite de corp. O mână se aşează în palma celeilalte
mâini, iar degetele rămân relaxate şi uşor îndoite spre interior, însă nu părăseşte locul, nu
slăbeşte atenţia şi nu vorbeşte.

210
 Poziţia „pe loc repaus”

După această comandă urmează comanda: „ARANJAŢI-VĂ”, la care militarul, fără

a-şi părăsi locul în formaţie, îşi aranjează arma, îmbrăcămintea şi echipamentul; dacă este
necesar să iasă din formaţie, militarul se adresează pentru aprobare comandantului
nemijlocit. Înainte de comanda „ARANJAŢI-VA” se dă comanda „Pe loc REPAUS”.
Pentru descoperire se dă comanda: „Descope-RIŢI”, iar pentru acoperire – „Acope-
RIŢI”. La necesitate, militarii singuri execută descoperirea şi acoperirea fără comandă.
Coifura scoasă se ţine în mâna stângă, lăsată liber în jos, cu cocarda în faţă.
Fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”, coifura se scoate şi se îmbracă cu mîna
dreaptă, iar cu arma în poziţiile „la umăr”, „la piept” şi „la picior” – cu mâna stângă. La
descoperire, cu carabina în poziţia „pe umăr”, carabina se trece în prealabil la picior.

a b c d
Poziţia coifurii scoase
a – a chipiului de campanie din ţesătură de bumbac;
b – a chipiului; c – a căciulii; d – a beretei

Întoarcerile de pe loc se execută la comenzile: „La dreap-TA”, ”La stân-GA”, „La

stânga împre-JUR”.
211
 Întoarcerile la stânga împrejur şi la stânga se execută în partea mâinii stângi pe
călcâiul piciorului stâng şi pe vârful piciorului drept; la dreapta – în partea mâinii drepte pe
călcâiul piciorului drept şi pe vârful piciorului stâng.
Întoarcerile se execută în două mişcări:
a) mişcarea întâi – întoarcerea, menţinând poziţia corectă a corpului şi fără a îndoi
genunchii, greutatea corpului se lasă pe piciorul din faţă;
b) mişcarea a doua – ducerea pe calea cea mai scurtă a piciorului din urmă spre cel
din faţă.

Şedinţa 3: Deplasarea. Întoarcerile din mers.

Deplasarea se execută la pas sau alergând.
Cadenţa de deplasare la pas constituie 100-110 de paşi pe minut. Lungimea pasului
este de 60-70 cm.
Cadenţa de deplasare alergând constituie 160-180 de paşi pe minut. Lungimea
pasului este de 80-90 cm.
Pasul poate fi de defilare şi de manevră.
Pasul de defilare se foloseşte la trecerea subunităţilor în marş solemn; la executarea
de către acestea a salutului militar din mers; la prezentarea militarului în faţa superiorului
şi la plecarea din faţa acestuia; la ieşirea din formaţie şi la înapoierea în formaţie, precum
şi la şedinţele de instrucţie de front.
Pasul de manevră se foloseşte în toate celelalte cazuri.
Pasul de defilare se execută numai cu formaţia pe timpul prezentării onorului din
mişcare. Lungimea pasului este de 50-60 cm, iar cadenţa este de 118-120 paşi pe minut.
    La comanda prevestitoare, militarii strâng pumnii ambelor braţe şi înclină uşor
corpul înainte; la comanda săvârşitoare, militarii încep deplasarea cu piciorul stâng, cu
îndoirea genunchiului, înălţimea pasului fiind de 8-12 cm; concomitent cu mişcarea
piciorului stâng, braţul drept, cu pumnul strâns, se duce înainte, până la înălţimea umărului,
cu podul palmei orientat către sol, iar braţul stâng întins, cu cotul lipit de corp, având
pumnul strâns, în prelungirea antebraţului, se ţine fix pe lângă corp; o dată cu mişcarea
piciorului drept  înainte şi punerea sa pe sol, braţul drept se  mişcă pe lângă corp înapoi,
atât cât permite încheietura umărului.
La deplasarea cu pas de manevră, la comanda „DREPŢI”, se trece la pas de defilare.
La deplasarea cu pas de defilare, la comanda „Pas de manevră – MARŞ”, se trece la pas de
manevră.

212
 8-12 cm
Deplasarea cu pas de defilare
Deplasarea la pas alergător începe la comanda „Pas alergător – MARŞ”.
La pornirea de pe loc, la comanda prevestitoare, militarul înclină uşor corpul
înainte, semi îndoaie braţele, ducând puţin coatele înapoi; la comanda săvârşitoare,
militarul porneşte cu piciorul stâng şi execută pasul alergător; braţele îndoite le mişcă
în mod natural pe lângă corp, în cadenţa pasului alergător.
Pentru a trece de la deplasarea cu pas de manevră la pas alergător, la comanda
prevestitoare, militarul semi îndoaie braţele, ducând puţin coatele înapoi. Comanda
săvârşitoare se dă concomitent cu punerea piciorului stâng pe pământ. La această
comandă, militarul face cu piciorul drept un pas şi cu piciorul stâng începe deplasarea
în pas alergător.
Pentru a trece de la pasul alergător la pasul de manevră, se dă comanda „Pas de
manevră – MARŞ”. Comanda prevestitoare se dă concomitent cu punerea piciorului
drept pe pământ. La această comandă, militarul face încă doi paşi alergători şi cu
piciorul stîng începe deplasarea cu pas de manevră.
Executarea pasului pe loc se face la comanda „Pe loc, pas de manevră – MARŞ”
(din mers – „PE LOC”). La această comandă, militarul începe a bate pasul ridicând şi
lăsând în jos picioarele; piciorul îl ridică la 15-20 cm de  la pământ şi îl pune pe pământ cu
toată talpa, începând cu vârful; cu braţul drept face mişcări în cadenţa pasului. La comanda
„ÎNAINTE”, care este dată concomitent cu punerea piciorului stâng pe pământ, militarul
face cu piciorul drept încă un pas pe loc şi cu piciorul stâng începe mersul cu pas normal.

213
 Pasul pe loc

Pentru a opri deplasarea, se dă, de exemplu, comanda „Soldat Petrescu – STAI”.

La comanda săvârşitoare, care se dă concomitent cu punerea pe pământ a piciorului
drept sau stâng, militarul face încă un pas şi, alăturând piciorul, ia poziţia „drepţi”.
Pentru a schimba viteza de deplasare, se dau comenzile: „MĂRIŢI CADENŢA”,
„MICŞORAŢI CADENŢA”, „Pas deplin – MARŞ”, „Pasul pe jumătate – MARŞ”,
„Măriţi – PASUL”, „Micşoraţi – PASUL”.
Pentru a deplasa militarii singuri cu câţiva paşi lateral, se dă comanda:
De exemplu: „Soldat PETRESCU, doi paşi spre dreapta (stânga) – MARŞ”.
La această comandă, militarul face doi paşi spre dreapta (stânga), alăturând piciorul
după fiecare pas.
Pentru deplasare înainte sau înapoi cu câţiva paşi, se dă comanda:
De exemplu: „Doi paşi înainte (înapoi) – MARŞ”.
La această comandă, militarul face doi paşi înainte (înapoi) şi alătură piciorul. La
deplasarea spre dreapta, spre stânga şi înapoi, mişcări cu braţele nu se efectuează.

Întoarcerile din mers

Întoarcerile din mers se execută la comenzile: „La dreapta – MARŞ”, „La stânga –
MARŞ”, „Stânga împrejur – MARŞ”.
Pentru întoarcerea din mers la dreapta (stânga), comanda săvârşitoare se dă
concomitent cu punerea pe pământ a piciorului drept (stâng). La această comandă, militarul
face cu piciorul stâng (drept) un pas, se întoarce pe vârful piciorului stâng (drept),
concomitent cu întoarcerea, scoate înainte piciorul drept (stâng) şi continuă mersul în noua
direcţie.
Pentru întoarcerea din mers la stânga împrejur, comanda săvârşitoare se dă
concomitent cu punerea pe pământ a piciorului drept. La această comandă, militarul face
încă un pas cu piciorul stâng (mişcarea întâi), duce piciorul drept jumătate de pas peste
piciorul stâng, se întoarce la stânga împrejur pe vârful ambelor picioare (mişcarea a doua)
şi începe mişcarea cu piciorul stâng în direcţia opusă (mişcarea a treia).
La întoarceri mâinile se mişcă în cadenţa pasului.
214
 Şedinţa 4: Executarea salutului (onorului) militar de pe loc şi din mers fără armă.
Salutul militar este semnul exterior de respect şi politeţe acordat reciproc şi normă
de conduită a militarilor. Se exprimă în ritualul executării, în modul stabilit, a onorului
militar la întâlnire (despărţire).
Onorul militar se execută cu sau fără armă, de pe loc sau din mers.
Salutul (onorul) militar se execută cu promptitudine şi vioiciune, respectând exact
regulile poziţiei „drepţi” şi ale deplasării.
Pentru a executa salutul (onorul) militar de pe loc în afara formaţiei, cu capul
descoperit, la unu-doi paşi de comandant (superior), militarul se întoarce cu faţa către
acesta, ia poziţia „drepţi” şi îl priveşte în faţă, întorcând capul după el.
Dacă militarul este cu capul acoperit, atunci, în plus, duce cu vioiciune, pe calea cea
mai scurtă, mâna dreaptă la coifură, astfel ca degetele să fie alăturate, palma întinsă,
degetul mijlociu să atingă partea de jos a acesteia (lângă cozoroc), iar cotul să fie pe linia
şi la înălţimea umărului. La întoarcerea capului către comandant (superior), poziţia mâinii
la coifură rămâne neschimbată.
Când comandantul (superiorul) a trecut, militarul, care execută salutul, întoarce scurt
capul înainte şi lasă mâna dreaptă cu repeziciune în jos.

Executarea Executarea
salutului salutului
militar de pe loc militar din mers

Pentru a executa salutul militar din mers în afara formaţiei, cu capul descoperit, la un
pas de comandant (superior), militarul, o dată cu punerea piciorului stâng pe pământ,
opreşte mişcarea mâinii, întoarce scurt capul spre cel salutat şi, continuând deplasarea, îl

215
priveşte în faţă. După ce trece de comandant (superior), militarul care salută întoarce capul
înainte şi continuă mişcarea mâinii.
Dacă militarul este cu capul acoperit, atunci, odată cu punerea piciorului stâng pe
pământ, întoarce capul spre cel salutat şi duce mâna dreaptă la coifură, iar mâna stângă o
ţine nemişcată lângă coapsă; după ce a trecut de comandant (superior), odată cu punerea
piciorului stâng pe pământ, întoarce capul înainte, iar mâna dreaptă o lasă în jos.
La depăşirea comandantului (superiorului), salutul militar se execută începând cu
primul pas al depăşirii, începând cu pasul al doilea, capul se întoarce înainte şi mâna
dreaptă se lasă în jos.
Dacă mâinile militarului sunt ocupate cu poveri, atunci salutul militar se execută
prin întoarcerea capului către comandant (superior).

Şedinţa 5: Executarea comenzilor în componenţa formaţiei: „Adunarea”, „Drepţi”,

„Pe loc repaus”, „Aranjaţi-vă”, „Descoperiţi”, „Acoperiţi”, „La dreapta”, „La stânga” şi
„La stânga împrejur”.
Formaţia de marş a grupei poate fi în coloană câte unu sau în coloană câte doi.
Adunarea grupei în coloană câte unu (câte doi) de pe loc se execută la comanda „Grupă, în
coloană câte unu (câte doi) – ADUNAREA”. După ce a luat poziţia „drepţi” şi a dat
comanda, comandantul de grupă se întoarce cu faţa spre direcţia deplasării, iar grupa se
adună în formaţie în conformitate cu statele de organizare. Grupa din patru oameni şi mai
puţini se adună în coloană câte unu.
Restructurarea grupei din formaţia în linie în coloană se execută prin întoarcerea
grupei la dreapta, la comanda „Grupă, la dreap-TA”. La întoarcerea formaţiei pe două
rânduri, comandantul de grupă face un pas pe jumătate spre dreapta.
Restructurarea grupei din coloană în formaţie în linie se execută prin întoarcerea
grupei la stânga, la comanda „Grupă, la stân-GA”. La întoarcerea grupei din coloana câte
doi, comandantul de grupă face un pas pe jumătate înainte.
Restructurarea grupei din coloană câte unu în coloană câte doi se execută la
comanda „Grupă, în coloană câte doi, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La comanda săvârşitoare, comandantul de grupă (direcţionalul) merge în pas pe
jumătate, militarii cu numerele doi, ieşind spre dreapta, în cadenţa pasului îşi ocupă
locurile în coloană; grupa se deplasează în pas pe jumătate până la comanda „ÎNAINTE”
sau „Grupă, STAI”.
Restructurarea grupei din coloana câte doi în coloană câte unu se execută la
comanda „Grupă, în coloană câte unu, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La comanda săvârşitoare, comandantul de grupă (direcţionalul) merge în pas normal,
iar ceilalţi – în pas pe jumătate; pe măsura eliberării locului, militarii cu numerele doi trec
în cadenţa pasului în spatele celor cu numerele unu şi continuă deplasarea cu pas normal.
Pentru schimbarea direcţiei de deplasare a coloanei se dau comenzile:
216
 1) „Grupă, ocolire spre dreapta (stânga) MARŞ”; direcţionalul execută ocolirea la
dreapta (stânga) până la comanda „ÎNAINTE”, iar ceilalţi îl urmează;
2) „Grupă, după mine – MARŞ (pas alergător – MARŞ)”; grupa urmează după
comandant.
Pentru executarea onorului militar în formaţie de pe loc, când şeful se apropie la 10-
15 paşi, comandantul de grupă dă comanda „Grupă, DREPŢI. Pentru onor spre, dreap-TA
(stân-GA, CENTRU)”.
Militarii grupei iau poziţia „drepţi”, concomitent întorc capul în direcţia indicată şi
urmăresc şeful cu privirea, întorcând capul după el.
Când şeful se apropie din spatele formaţiei, comandantul de grupă întoarce grupa la
stânga împrejur, apoi dă comanda pentru executarea salutului militar.
După ce a dat comanda pentru executarea salutului militar, comandantul  de grupă
(dacă este fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”, duce mâna la coifură; dacă este cu
arma în poziţiile „pe umăr”, „la umăr” sau „la piept”) se apropie în pas de defilare de
comandant (şef), se opreşte la doi-trei paşi de acesta şi raportează:
De exemplu:„Domnule locotenent, grupa a doua execută..., sunt comandantul
grupei, sergent Petrescu”.
Comandantul (şeful), care este salutat, duce mâna la coifură după darea comenzii
pentru executarea salutului militar.
După darea raportului, comandantul de grupă, fără a lăsa mâna în jos de la coifură,
face cu piciorul stâng (drept) un pas lateral cu întoarcere concomitentă la dreapta (la
stânga) şi lăsând comandantul (şeful) să treacă înainte, îl urmează la doi-trei paşi lateral
dreapta (stânga).
După trecerea comandantului (şefului) sau la comanda acestuia „Pe loc REPAUS”,
comandantul de grupă dă comanda: „Pe loc REPAUS” şi lasă mâna în jos.
Dacă comandantul (şeful) se adresează unui militar din formaţie, pronunţându-i
gradul şi numele, acesta răspunde: „Ordonaţi”, iar dacă i se adresează, pronunţându-i
numai gradul, militarul răspunde, pronunţându-şi funcţia, gradul şi numele. Totodată,
poziţia armei nu se schimbă şi mâna nu se duce la coifură.
Pentru a executa salutul militar în formaţie din mers, la 10-15 paşi de comandant
(şef), comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, DREPŢI. Pentru onor, spre dreap-TA
(stân-GA)”. La comanda „DREPŢI”, toţi militarii trec la pas de defilare, iar la comanda
„Pentru onor, spre dreap-TA (stân-GA)” întorc simultan capul spre comandant (şef). Cu
carabina în poziţia „pe umăr”, mişcarea mâinii libere nu încetează. Dacă comandantul de
grupă este fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”, acesta întoarce capul spre
comandant (şef) şi îl salută.
După trecerea comandantului (şefului) sau la comanda „LIBER” a acestuia,
comandantul de grupă dublează comanda „LIBER”, lasă mâna în jos şi se deplasează cu
pas de manevră.
În cazul în care comandantul (şeful) salută sau aduce mulţumiri, militarii răspund
simultan, cu voce tare şi clar. Când grupa se află în mers, toţi militarii încep răspunsul
217
odată cu punerea piciorului stâng pe pământ, pronunţând cuvintele consecutiv în ritmul
pasului.

Şedinţa 6: Mersul în componenţa formaţiei. Întoarcerile din mers în componenţa

formaţiei.
Formaţia în linie a plutonului poate fi pe un rând sau pe două rânduri. Adunarea
plutonului în formaţie în linie se execută la comanda „Pluton, în linie pe un rând (pe două
rânduri) – ADUNAREA”.
După ce a luat poziţia „drepţi” şi a dat comanda, comandantul de pluton se întoarce
cu faţa spre linia de front a formaţiei; grupele se aliniază la stânga de comandant. În
formaţia pe două rânduri, ultimul rând din fiecare grupă trebuie să fie complet.
Odată cu începerea adunării grupelor, comandantul de pluton iese din formaţie şi
supraveghează acţiunile subordonaţilor. Plutonul cu grupe a câte patru şi trei oameni se
adună în formaţie pe două rânduri.
Alinierea, întoarcerile, restructurările şi alte acţiuni ale plutonului în formaţie în
linie se execută după regulile şi comenzile indicate pentru grupă.
Formaţia de marş a plutonului poate fi în coloană câte trei, în coloană câte doi
sau în coloană câte unu. Adunarea plutonului de pe loc în coloană câte trei se execută
la comanda „Pluton, în coloană câte trei – ADUNAREA”.
Trecerea plutonului de la formaţia în linie pe un rând la formaţia în coloană câte unu
(de la formaţia pe două rânduri la formaţia în coloană câte doi) se execută prin întoarcerea
plutonului la dreapta.
Trecerea plutonului de la formaţia în linie pe două rânduri la cea în coloană câte unu
(de la formaţia pe un rând la cea în coloană câte doi) se execută la comenzile: „Pluton, la
dreap-TA”, „La umăr – ARM (pe umăr – ARM)”, „În coloană câte unu (câte doi), înainte –
MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La comanda „MARŞ”, grupa întâi se restructurează din mers în coloană câte unu, (în
coloană câte doi), celelalte grupe, restructurându-se succesiv în coloană câte unu (câte doi),
urmează câte una după grupa întâi.
Trecerea plutonului de la formaţia în linie pe două rânduri la cea în coloană câte trei
se execută la comenzile „Pluton, la dreap-TA”, „La umăr – ARM (pe umăr – ARM)” şi „În
coloană câte trei (câte patru), înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La comanda „MARŞ”, grupa întâi merge în pas pe jumătate, restructurându-se din
mers în coloană câte unu, celelalte grupe ies pe linia grupei întâi la intervalul stabilit, de
asemenea, restructurându-se în coloană câte unu, după care comandantul de pluton dă
comanda: „ÎNAINTE” sau „Pluton, STAI”.
Trecerea plutonului de la coloana câte unu la formaţia în linie pe un rând (de la
coloana câte doi la formaţia pe două rânduri) se execută prin întoarcerea plutonului la
stânga.
Trecerea plutonului de la coloana câte trei la coloana câte doi se execută la comanda
„Pluton, în coloană câte doi, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
218
 La această comandă, grupa întâi merge înainte, restructurându-se din mers în
coloană câte doi, celelalte grupe execută pasul pe loc, apoi trec succesiv în spatele grupei
care merge în faţă, restructurându-se în coloană câte doi.
Pentru restructurarea plutonului din coloana câte trei în formaţia în linie pe două
rânduri, plutonul trece, în prealabil, la coloana câte doi.
Trecerea plutonului de la coloana câte trei la coloana câte unu se execută la comanda
„Pluton, în coloană câte unu, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La această comandă, grupa întâi merge înainte, celelalte grupe execută pasul pe loc
şi pe măsura ieşirii grupelor din coloană, la comanda „ÎNAINTE” a comandanţilor lor,
încep consecutiv mersul în pas normal, trecând în spatele grupei care merge în faţă.
Trecerea plutonului de la coloana câte unu la coloana câte trei se execută la
comanda „Pluton, în coloană câte trei, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La această comandă, grupa întâi execută pasul pe loc, celelalte grupe, ieşind pe
linia grupei întâi, de asemenea, execută pasul pe loc până la comanda comandantului de
pluton „ÎNAINTE” sau „Pluton, STAI”.
Trecerea plutonului de la coloana câte doi la coloana câte trei se execută la
comanda „Pluton, în coloană câte trei, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”. La
comanda „MARŞ”, plutonul se restructurează în coloană câte trei.
Pentru a aduna plutonul, se dă comanda „Pluton, LA MINE”, la care grupele se
adună în fugă către comandantul de pluton şi la comanda suplimentară se aliniază.
Schimbarea direcţiei de deplasare a plutonului în formaţia de marş se execută la
comenzile şi după regulile indicate pentru formaţia de marş a grupei.

Şedinţa 7: Ieşirea militarului din formaţie şi apropierea de comandant (şef).

Prezentarea în faţa comandantului. Întoarcerea în formaţie.
Pentru ieşirea militarului din formaţie se dă comanda:
De exemplu: „Soldat PÎNTEA. În faţa formaţiei la „n” paşi – MARŞ” sau „Soldat
PÎNTEA. La mine (pas alergător) – MARŞ”.
Auzindu-şi numele, militarul răspunde: „Ordonaţi”, iar la comanda de ieşire
(chemare) din formaţie răspunde „Am înţeles”. La prima comandă, militarul, cu pas de
defilare, iese din formaţie, executând numărul de paşi indicaţi, numărând de la rândul întâi,
se opreşte şi se întoarce cu faţa spre frontul formaţiei. La comanda a doua, militarul face
unu-doi paşi de la rândul întâi înainte, se întoarce din mers spre comandant, pe drumul cel
mai scurt, cu pas de defilare (în fugă) se apropie de el şi, oprindu-se la doi-trei paşi,
raportează despre prezentare:
De exemplu:„Domnule locotenent. Soldatul PÎNTEA s-a prezentat la ordinul
Dumneavoastră” sau „Domnule colonel. Căpitanul PETRESCU s-a prezentat la ordinul
Dumneavoastră”.
La ieşirea din rândul al doilea, militarul atinge uşor umărul stâng al militarului din
faţa lui, care face un pas înainte şi, fără a alătura piciorul drept, face un pas spre dreapta,
lasă să treacă militarul, care iese din formaţie, apoi îşi reocupă locul.
219
 La ieşirea militarului din rândul întâi, locul lui este ocupat de militarul care stă în
spatele lui din rândul al doilea.
Pentru a ieşi din coloana câte doi, câte trei, militarul iese din formaţie în direcţia
celui mai apropiat flanc, întorcându-se în prealabil la dreapta (la stânga). Dacă alături se
află alt militar, atunci acesta face un pas lateral cu piciorul drept (stâng) şi fără a aduce
piciorul stâng (drept), face un pas înapoi, lasă să treacă militarul care iese din formaţie şi
apoi îşi reocupă locul.
Dacă militarul iese din formaţie cu arma, poziţia armei nu se schimbă, cu excepţia
carabinei în poziţia „pe umăr”, care din mers se ia „la picior”.
Pentru întoarcerea militarului în formaţie se dă comanda:
De exemplu:„Soldat PÎNTEA, în formaţie – MARŞ” sau „Treceţi în formaţie”.
La comanda „Soldat PÎNTEA”, militarul, care stă cu faţa spre frontul formaţiei,
auzindu-şi numele, se întoarce cu faţa către comandat şi răspunde „Ordonaţi”, iar la
comanda „în formaţie – MARŞ”, dacă el este fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”,
duce mâna la coifură şi răspunde: „Am înţeles”, lasă mâna în jos, se întoarce spre direcţia
deplasării şi, pe cea mai scurtă cale, îşi reocupă locul în formaţie.
Dacă se dă doar comanda „Treceţi în formaţie”, militarul revine în formaţie fără a se
întoarce în prealabil către comandant.
Când se acţionează cu arma, după reîntoarcerea în formaţie, arma se ia în poziţia în
care se află la militarii care stau în formaţie.
Dacă militarul se prezintă în faţa comandantului în afara formaţiei, atunci, la patru-
cinci paşi de acesta, el trece în pas de defilare, la doi-trei paşi se opreşte şi, concomitent cu
alăturarea piciorului, duce mâna dreaptă la coifură şi raportează despre prezentare. După
terminarea raportului, lasă mâna în jos.
La prezentarea în faţa comandantului cu arma, poziţia armei nu se schimbă, cu
excepţia carabinei în poziţia „pe umăr”, care se trece în poziţia „la picior” după oprirea
militarului în faţa comandantului. Mâna nu se duce la coifură, cu excepţia cazului când
arma se află în poziţia „la spate”.
La plecarea din faţa comandantului, militarul, primind permisiunea de plecare, duce
mâna dreaptă la coifură şi răspunde: „Am înţeles”, lasă mâna în jos, se întoarce spre
direcţia deplasării, face unu-doi paşi de defilare şi continuă deplasarea cu pas de manevră.
La plecarea din faţa comandantului cu arma, poziţia acesteia nu se schimbă, cu
excepţia carabinei, care din poziţia „la picior” se trece, la necesitate, de către militar în altă
poziţie, după răspunsul „Am înţeles”.
Dând comanda de reîntoarcere a militarului în formaţie sau dându-i acestuia
permisiunea să plece, comandantul duce mâna la coifură şi o lasă în jos.

Şedinţa 8: Şedinţă de control al exerciţiilor de front fără armă.

Cunoştinţele teoretice/practice ale militarilor se verifică în scris/practic în clasa de
studiu/teren. Instruiţilor li se repartizează câte un test teoretic/practic şi se explică
succesiunea îndeplinirii acestuia.
220
 Scopul acestei evaluări este de a aprecia cunoştinţele teoretice şi cele practice, ca
ulterior comandanţii să fie siguri pe subordonaţii săi referitor la abilităţile acestora pentru
darea jurământului militar.

Tema 2: Exerciţii de front şi deplasarea cu armă. (9 ore)

Şedinţa 1: Executarea comenzilor cu arma: „Drepţi”, „Pe loc repaus”, „La umăr –
ARM”, „La piept – ARM”, „La picior – ARM”, „La spate – ARM”, „Depuneţi – ARM”.
Poziţia „drepţi” cu arma
Poziţia „drepţi” cu arma este ca şi fără armă. Totodată, arma în poziţia „la umăr” se
ţine cu gura ţevii în sus, cu mâna dreapta atingând marginea superioară a centurii, iar
pistolul-mitralieră cu pat metalic rabatabil – cu gura ţevii în jos.
Puşca-mitralieră şi carabina (armamentul greu de companie) se ţin la picior cu mâna
dreaptă liber lăsată în jos, astfel ca patul să stea cu talpa pe pământ, atingând piciorul drept.
Aruncătorul de grenade în poziţia „la umăr” se ţine cu gura ţevii în sus, cu mâna
dreaptă atingând marginea superioară a curelei.

221
 a b c d
Poziţia „drepţi” cu arma:
a – cu pistolul-mitralieră cu pat de lemn; b – cu pistolul-mitralieră cu pat metalic rabatabil;
c – cu puşca-mitralieră; d – cu aruncătorul de grenade portativ.

Executarea mânuirilor armei de pe loc

Pistolul-mitralieră se trece din poziţia „la umăr” în poziţia „la piept”, la comanda
„La piept – ARM” în trei mişcări:
1) mişcarea întâi – mâna dreaptă se aduce pe curea puţin în sus, se scoate pistolul-
mitralieră de pe umăr şi, apucîndu-1 cu mâna stângă de uluc şi de apărătoarea mâinii, se
ţine în faţa corpului cu încărcătorul spre stânga, cu retezătura dinainte a ţevii la înălţimea
bărbiei;
222
 2) mişcarea a doua – cu mâna dreaptă se aduce cureaua spre dreapta şi se
interceptează cu palma, astfel încât degetele să fie semi îndoite şi îndreptate spre sine,
trecând în acelaşi timp cotul mâinii drepte pe sub curea;
3) mişcarea a treia – se trece cureaua peste cap; se apucă pistolul-mitralieră cu mâna
dreaptă de gâtul patului, iar mâna stângă se lasă cu repeziciune de-a lungul corpului.
Pistolul-mitralieră cu patul metalic rabatabil se trece din poziţia „la umăr” în poziţia
„la piept” la aceeaşi comandă, în două mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna dreaptă se scoate pistolul-mitralieră de la umăr, fără a
scoate cotul mâinii drepte de sub curea şi, apucând pistolul-mitralieră cu mâna stângă de
uluc şi de apărătoarea mâinii pe dedesubt, se ţine în faţa corpului, cu încărcătorul în jos, cu
retezătura dinainte a ţevii spre stânga;
2) mişcarea a doua – cu mâna dreaptă se trece cureaua peste cap, pe umărul stâng, se
apucă cu ea pistolul-mitralieră de cutia cu mecanisme, de lângă curea, iar mâna stângă se
lasă cu repeziciune de-a lungul corpului.

a b c d e
Mânuirea pistolului-mitralieră din poziţia „la umăr” în poziţia „la piept”

3) Pistolul-mitralieră se trece în poziţia „la piept” în aşa mod ca mânerul trăgaciului

să se afle la nivelul cataramei curelei, iar încărcătorul – în încheietura cotului stâng, mâna
dreaptă  fiind lăsată liberă.

223
 f
Mânuirea pistolului-mitralieră din poziţia „la umăr” în poziţia „la piept”
Pistolul-mitralieră se trece din poziţia „la piept” în poziţia „la umăr” la comanda „La
umăr – ARM”, în trei mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna stângă se apucă pistolul-mitralieră de uluc şi de
apărătoarea mâinii pe dedesubt şi ducându-l în acelaşi timp puţin înainte şi în sus, se scoate
mâna dreaptă de sub curea şi se apucă cu ea gâtul patului şi se ţine pistolul-mitralieră;
2) mişcarea a doua – ridicând pistolul-mitralieră puţin în sus, se trece cureaua peste
cap şi se ţine pistolul-mitralieră în faţă vertical, cu încărcătorul spre stânga, cu retezătura
dinainte a ţevii la nivelul bărbiei;
3) mişcarea a treia – cu mâna dreaptă se apucă de partea de sus a curelei şi se trece
pistolul-mitralieră la umărul drept în poziţia „la umăr”, iar mâna stângă se lasă cu
repeziciune de-a lungul corpului.
Pistolul-mitralieră cu patul metalic rabatabil se trece din poziţia „la piept” în poziţia
„la umăr” la aceeaşi comandă, în trei mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna stângă se apucă pistolul-mitralieră de ţeavă şi de tubul
de gaze pe deasupra şi, ridicându-l puţin în sus, se scoate cotul mâinii drepte de sub curea;
cu mâna dreaptă, orientată cu palma în sus, se apucă cureaua de lângă cutia cu mecanisme;
2) mişcarea a doua – întorcând pistolul-mitralieră cu cutia închizătorului în sus, se
trece cureaua peste cap şi se ţine cu încărcătorul spre dreapta;
3) mişcarea a treia – se trece pistolul-mitralieră la umărul drept în poziţia „la umăr”,
iar mâna stângă se lasă cu repeziciune de-a lungul corpului.

a b c d
Mânuirea pistolului-mitralieră din poziţia „la piept” în poziţia „la umăr”

Carabina (puşca-mitralieră) se trece din poziţia „la picior” în poziţia „la umăr” la
comanda „La umăr – ARM”, în trei mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna dreaptă se ridică carabina (puşca-mitralieră) în sus, fără
a o depărta de corp, se întoarce cu încărcătorul (puşca-mitralieră – cu mânerul) spre stânga;
carabina se apucă cu mâna stângă de încărcător (puşca-mitralieră – de uluc) şi se ţine cu
retezătura dinainte a ţevii la nivelul ochilor;
2) mişcarea a doua – cu mâna dreaptă se apucă cureaua şi se întinde spre stânga;

224
 3) mişcarea a treia – carabina (puşca-mitralieră) se trece repede la umăr; mâna
stângă se lasă în jos; mâna dreaptă se lasă pe curea în jos, astfel ca antebraţul să fie în
poziţie orizontală; carabina (puşca-mitralieră) se lipeşte uşor cu cotul de corp.

a b c
Mânuirea „la umăr” a carabinei

Carabina (puşca-mitralieră) se trece din poziţia „la umăr” în poziţia „la picior” la
comanda „La picior – ARM”, în două mişcări:
1) mişcarea întâi – deplasând mâna dreaptă pe curea puţin în sus, se scoate carabina
(puşca-mitralieră) de la umăr şi, apucând-o cu mâna stângă de uluc, cu dreapta se apucă
carabina (puşca-mitralieră) de partea de sus a apărătorii mâinii cu încărcătorul (puşca-
mitralieră – cu mânerul) spre stânga, cu retezătura de sus a ţevii la nivelul ochilor;
2) mişcarea a doua – mâna stângă se lasă în jos, iar cu cea dreaptă se aşează carabina
(puşca-mitralieră) încet pe pământ la picior.
Carabina se trece din poziţia „la picior” în poziţia „pe umăr” numai cu baioneta
pusă, la comanda „Pe umăr – ARM”, în două mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna dreaptă, ridicând şi întorcând carabina cu închizătorul
înainte, se trece carabina vertical lângă corp spre partea stângă şi, concomitent, se apucă cu
mâna dreaptă de partea de sus a ulucului şi a apărătorii mâinii. În acelaşi timp, mâna stângă
se duce puţin înainte şi carabina se aşează cu patul pe palma mâinii stângi, astfel ca talpa
patului să stea pe palmă, degetul mare în faţă, iar celelalte degete să fie lipite de partea
stângă a patului; carabina se ţine vertical în mâna întinsă, cu cătarea la nivelul nasului,
cotul mâinii drepte trebuie să fie lipit de corp;
2) mişcarea a doua – mâna dreaptă se lasă cu repeziciune în jos, în acelaşi timp
carabina se ridică cu mâna stângă, în aşa fel încât ea să se aşeze cu garda trăgaciului în
cavitatea umărului şi să fie ţinută fără înclinare în părţi; mâna stângă se ţine ceva mai jos
de cot, patul se lipeşte de centură, iar antebraţul – de partea stângă a corpului.

225
 а b c d
Mânuirea carabinei din poziţia „la picior” în poziţia „pe umăr”
Carabina se trece din poziţia „pe umăr” în poziţia „la picior” la comanda „La picior
– ARM”, în trei mişcări:
1) mişcarea întâi – mâna stângă se lasă cu repeziciune în jos, în acelaşi timp, cu
mâna dreaptă se apucă carabina de partea de sus a ulucului şi a apărătorii mâinii;
2) mişcarea a doua – cu mâna dreaptă se trece carabina în jos spre piciorul drept,
întorcând-o cu închizătorul spre sine; susţinând carabina cu mâna stângă de lângă tubul
baionetei, ea se ţine de-a lungul coapsei piciorului drept, astfel încât patul să atingă
piciorul;
3) mişcarea a treia – mâna stângă se lasă cu repeziciune în jos, iar cu mâna dreaptă
se pune încet carabina pe pământ la picior.
Pentru a slăbi (a strânge) cureaua, se dă comanda „Slăbiţi (Strângeţi ) –
CUREAUA”.
La comanda „Slăbiţi (Strângeţi)”, pistoalele-mitralieră şi aruncătoarele de grenade
portative se iau în mâna dreaptă, carabinele şi mitralierele – la picior; la pistolul-mitralieră
cu pat metalic rabatabil, pe lângă aceasta, se rabatează patul. La comanda „CUREAUA”,
se execută jumătate de întoarcere la dreapta, concomitent se face cu piciorul stâng un pas
spre stânga şi, aplecând corpul înainte, se sprijină arma cu patul în talpa piciorului stâng,
iar cu ţeava se pune în îndoitura cotului drept; picioarele nu se îndoaie în genunchi; ţinând
cu mâna dreaptă catarama curelei, cu mâna stângă se strânge (slăbeşte) cureaua şi în mod
independent se ia poziţia „drepţi”.
Înainte de a da comenzile: „La spate”, „La umăr” şi „La piept” – arma se asigură, în
prealabil, la comanda „Asiguraţi – ARM”.
226
 Dacă e necesar să fie scoasă baioneta-cuţit (rabatată baioneta) sau să fie pusă, se dau
comenzile: „Scoateţi – BAIONETA” („Rabataţi – BAIONETA”) şi „Puneţi –
BAIONETA”.
Arma se trece din poziţia „la umăr” în poziţia „la spate” la comanda „La spate –
ARM”, în două mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna stângă se apucă cureaua puţin mai jos de umărul drept,
iar cu mâna dreaptă se apucă, în acelaşi timp, de pat (pistolul-mitralieră cu patul metalic
rabatabil şi aruncătorul de grenade antitanc portativ – de ţeavă, lângă port cureaua de jos);
2) mişcarea a doua – cu mâna dreaptă se ridică arma puţin în sus, iar cu mâna stângă
se trece cureaua peste cap, pe umărul stâng; arma şi mâinile se lasă cu repeziciune în jos.
Pistolul-mitralieră se ia în poziţia „la spate” fără baionetă, iar carabina – cu baioneta
rabatată.

a b c d
Poziţia armei „la spate”:
a – pistolul-mitralieră cu pat de lemn; b – pistolul-mitralieră cu pat metalic rabatabil;
c – puşca-mitralieră; d – aruncătorul de grenade portativ
Arma se trece din poziţia „la spate” în poziţia „la umăr” la comanda „La umăr –
ARM”, în două mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna stângă se apucă cureaua puţin mai jos de umărul stâng,
iar cu mâna dreaptă se apucă, în acelaşi timp, de pat (de partea dinainte a ţevii);
2) mişcarea a doua – cu mâna dreaptă se ridică arma puţin în sus, iar cu mâna stângă
se trece cureaua peste cap, pe umărul drept; cureaua se apucă cu mâna dreaptă, iar mâna
stângă se lasă cu repeziciune de-a lungul corpului.
Pentru a trece pistolul-mitralieră din poziţia „la piept” în poziţia „la spate” şi din
poziţia „la spate” în poziţia „la piept”, precum şi carabina din poziţia „la spate” în poziţia
„la picior”, arma se ia în prealabil, la comandă, în poziţia „la umăr”.
Pentru a trece pistolul-mitralieră cu patul metalic rabatabil din poziţia „la piept” în
poziţia „la spate”, pistolul-mitralieră se ia cu mâna dreaptă de partea dinainte a ţevii şi se
trece în poziţia „la spate”.
227
 La executarea exerciţiului „la piept” din poziţia „la spate”, pistolul-mitralieră se ia
cu mâna dreaptă de partea dinainte a ţevii şi, trăgîndu-1 de partea dinainte a ţevii spre
umărul stâng, se trece în poziţia „la piept”.
Puşca-mitralieră se ia în poziţia „la spate” după cum este mai comod.
La comanda generală „La picior – ARM”, carabinele şi mitralierele se iau în poziţia
„la picior”, iar poziţia pistoalelor-mitraliere şi aruncătoarelor de grenade portative nu se
schimbă.
Pentru corectarea poziţiei greşite a armei se dă comanda respectivă.

Şedinţa 2: Întoarcerile cu arma de pe loc şi din mers. Executarea salutului (onorului)

militar de pe loc şi din mers cu arma.
Întoarcerile şi deplasarea cu arma
Întoarcerile şi deplasarea cu arma se execută după aceleaşi reguli şi comenzi ca şi
cele fără armă.
În cazul în care se execută întoarcerile de pe loc, cu arma la picior, la comanda
prevestitoare, militarul ridică puţin arma şi, în acelaşi timp, apropie baioneta (partea
dinainte a ţevii) spre sine, iar braţul drept îl strânge uşor de şoldul drept. După executarea
întoarcerii, odată cu aducerea piciorului, arma se lasă uşor pe pământ (mitraliera sau
carabina).
Pentru deplasarea cu arma în poziţia „la picior”, la comanda prevestitoare „Înainte”,
arma se ridică puţin, iar la comanda prevestitoare „Pas alergător”, în afară de aceasta, mâna
dreaptă se îndoaie pe jumătate de la cot.
La deplasarea cu pas alergător, arma se ţine în mâna dreaptă puţin îndoită, astfel
încât partea dinainte a ţevii să fie dată puţin înainte. La alergare în formaţie strânsă,
baioneta se apleacă spre sine.
La deplasarea cu arma în poziţia „la picior” şi în poziţiile „pe umăr”, „la umăr” şi „la
piept” – cu braţul liber, iar la deplasarea cu arma „la spate” – cu ambele braţe se fac
mişcări libere lângă corp în cadenţa pasului.
La deplasarea cu carabina în poziţia „pe umăr”, la comanda săvârşitoare „STAI”, se
rămâne pe loc şi, fără comandă, carabina se ia „la picior”.
În timpul deplasării, carabina se trece de la picior pe umăr în două mişcări, la
comanda „Pe umăr – ARM”, care se dă concomitent cu punerea piciorului stâng pe
pământ. La comanda săvârşitoare, se face un pas cu piciorul drept şi apoi în ordinea
succesivă punerii piciorului stâng pe pământ se execută fiecare mişcare.
În timpul deplasării, carabina se trece din poziţia „pe umăr” în poziţia „la picior” în
trei mişcări, la comanda „La picior – ARM”, care se dă concomitent cu punerea piciorului
stâng pe pământ. La comanda săvârşitoare, se face un pas cu piciorul drept şi apoi în
ordinea succesivă punerii piciorului stâng pe pământ se execută fiecare mişcare.

Executarea salutului (onorului) militar

de pe loc şi din mers cu arma
228
 Executarea salutului militar cu arma de pe loc în afara formaţiei se face ca şi fără
armă; totodată, poziţia armei, cu excepţia carabinei pe umăr, nu se schimbă şi mâna nu se
duce la coifură. La executarea salutului militar cu carabina în poziţia „pe umăr”, aceasta se
ia, în prealabil „la picior”. Cu arma în poziţia „la spate”, salutul militar se execută prin
ducerea mâinii drepte la coifură.
Pentru executarea salutului militar din mers în afara formaţiei cu arma în poziţia „la
picior” sau „la piept”, la unu-doi paşi de comandant (superior), se întoarce capul către
acesta; cu arma în poziţia „la spate” – în afară de aceasta, se duce mâna la coifură.
La executarea salutului militar cu carabina în poziţia „pe umăr”, mâna dreaptă
continuă mişcările.
Salutul militar la comanda „Pentru onor spre dreapta (stânga, centru), prezentaţi –
ARM” cu carabina în poziţia „la picior” se execută în două mişcări:
1) mişcarea întâi – cu mâna dreaptă se ridică carabina, se ţine vertical, cu ţeava în
dreptul mijlocului pieptului, cu foaia înălţătorului înspre sine; odată cu aceasta, cu mâna
stângă se apucă carabina de uluc (patru degete – dinainte pe magazie, iar degetul mare –
sub foaia înălţătorului), mâna stângă – la nivelul centurii;
2) mişcarea a doua – mâna dreaptă se trece pe gâtul patului şi se susţine cu ea
carabina astfel ca degetul mare să fie în partea din urmă, iar celelalte degete, alăturate şi
întinse, să se afle diagonal în faţă pe gâtul patului.
Concomitent cu executarea mişcării a doua, se întoarce capul spre dreapta (stânga) şi
se urmăreşte cu privirea comandantul, întorcând capul după acesta.

a b
Executarea salutului militar cu carabina în poziţia „pentru onor”

Din poziţia „pentru onor” carabina se trece în poziţia „la picior” la comanda „La
picior – ARM”.
229
 La comanda prevestitoare, capul se întoarce înainte, iar la cea săvârşitoare se ia
carabina la picior în trei mişcări:
1) mişcarea întâi – mâna dreaptă se trece în sus şi se apucă cu ea carabina de partea
de sus a ulucului şi a apărătorii mâinii;
2) mişcarea a doua – se trece carabina la piciorul drept, astfel ca patul să se atingă de
talpă; cu mâna stângă se ţine pe loc carabina de lângă tubul baionetei;
3) mişcarea a treia – mâna stângă se lasă cu repeziciune în jos, iar cu mâna dreaptă
se pune carabina încet pe pământ.
Salutul militar prin executarea poziţiei „pentru onor” cu carabina se dă numai de
către subunităţi, când acestea se află în formaţie de pe loc.
La comanda „Pentru onor spre dreapta (stânga, centru), prezentaţi – ARM”,
carabinele se iau în poziţia „pentru onor”; toţi militarii, care se află în formaţie, iau poziţia
„drepţi” şi concomitent întorc capul către comandant, urmărindu-l cu privirea. Dacă în
formaţie militarii sunt cu pistoale-mitralieră, mitraliere şi aruncătoare portative, atunci
poziţia acestora nu se schimbă.

Şedinţa 3: Întoarcerile cu arma de pe loc şi din mers în componenţa formaţiei.

Executarea salutului (onorului) militar de pe loc şi din mers cu arma în componenţa
formaţiei.
Formaţia de marş a grupei poate fi în coloană câte unu sau în coloană câte doi.
Adunarea grupei în coloană câte unu (câte doi) de pe loc se execută la comanda „Grupă, în
coloană câte unu (câte doi) – ADUNAREA”. După ce a luat poziţia „drepţi” şi a dat
comanda, comandantul de grupă se întoarce cu faţa spre direcţia deplasării, iar grupa se
adună în formaţie în conformitate cu statele de organizare. Grupa din patru oameni şi mai
puţini se adună în coloană câte unu.
Restructurarea grupei din formaţia în linie în coloană se execută prin întoarcerea
grupei la dreapta, la comanda „Grupă, la dreap-TA”. La întoarcerea formaţiei pe două
rânduri, comandantul de grupă face un pas pe jumătate spre dreapta.
Restructurarea grupei din coloană în formaţie în linie se execută prin întoarcerea
grupei la stânga, la comanda „Grupă, la stân-GA”. La întoarcerea grupei din coloana câte
doi, comandantul de grupă face un pas pe jumătate înainte.
Restructurarea grupei din coloană câte unu în coloană câte doi se execută la
comanda „Grupă, în coloană câte doi, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.
La comanda săvârşitoare, comandantul de grupă (direcţionalul) merge în pas pe
jumătate, militarii cu numerele doi, ieşind spre dreapta, în cadenţa pasului îşi ocupă
locurile în coloană; grupa se deplasează în pas pe jumătate până la comanda „ÎNAINTE”
sau „Grupă, STAI”.
Restructurarea grupei din coloana câte doi în coloană câte unu se execută la
comanda „Grupă, în coloană câte unu, înainte – MARŞ (din mers – MARŞ)”.

230
 La comanda săvârşitoare, comandantul de grupă (direcţionalul) merge în pas normal,
iar ceilalţi – în pas pe jumătate; pe măsura eliberării locului, militarii cu numerele doi trec
în cadenţa pasului în spatele celor cu numerele unu şi continuă deplasarea cu pas normal.
Pentru schimbarea direcţiei de deplasare a coloanei se dau comenzile:
1) „Grupă, ocolire spre dreapta (stânga) MARŞ”; direcţionalul execută ocolirea la
dreapta (stânga) până la comanda „ÎNAINTE”, iar ceilalţi îl urmează;
2) „Grupă, după mine – MARŞ (pas alergător – MARŞ)”; grupa urmează după
comandant.

Executarea salutului (onorului) militar

în formaţie de pe loc şi din mers
Pentru executarea onorului militar în formaţie de pe loc, când şeful se apropie la 10-
15 paşi, comandantul de grupă dă comanda „Grupă, DREPŢI. Pentru onor spre, dreap-TA
(stân-GA, CENTRU)”.
Militarii grupei iau poziţia „drepţi”, concomitent întorc capul în direcţia indicată şi
urmăresc şeful cu privirea, întorcând capul după el.
Când şeful se apropie din spatele formaţiei, comandantul de grupă întoarce grupa la
stânga împrejur, apoi dă comanda pentru executarea salutului militar.
După ce a dat comanda pentru executarea salutului militar, comandantul  de grupă
(dacă este fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”, duce mâna la coifură; dacă este cu
arma în poziţiile „pe umăr”, „la umăr” sau „la piept” – se apropie în pas de defilare de
comandant (şef), se opreşte la doi-trei paşi de acesta şi raportează:
De exemplu:„Domnule locotenent, grupa a doua execută..., sunt comandantul
grupei, sergent Petrescu”.
Comandantul (şeful), care este salutat, duce mâna la coifură după darea comenzii
pentru executarea salutului militar.
După darea raportului, comandantul de grupă, fără a lăsa mâna în jos de la coifură,
face cu piciorul stâng (drept) un pas lateral cu întoarcere concomitentă la dreapta (la
stânga) şi lăsând comandantul (şeful) să treacă înainte, îl urmează la doi-trei paşi lateral
dreapta (stânga).
După trecerea comandantului (şefului) sau la comanda acestuia „Pe loc REPAUS”,
comandantul de grupă dă comanda: „Pe loc REPAUS” şi lasă mâna în jos.
Dacă comandantul (şeful) se adresează unui militar din formaţie, pronunţându-i
gradul şi numele, acesta răspunde: „Ordonaţi”, iar dacă i se adresează, pronunţându-i
numai gradul, militarul răspunde, pronunţându-şi funcţia, gradul şi numele. Totodată,
poziţia armei nu se schimbă şi mâna nu se duce la coifură.
Pentru a executa salutul militar în formaţie din mers, la 10-15 paşi de comandant
(şef), comandantul de grupă dă comanda: „Grupă, DREPŢI. Pentru onor, spre dreap-TA
(stân-GA)”. La comanda „DREPŢI”, toţi militarii trec la pas de defilare, iar la comanda
„Pentru onor, spre dreap-TA (stîn-GA)” întorc simultan capul spre comandant (şef). Cu
carabina în poziţia „pe umăr”, mişcarea mâinii libere nu încetează. Dacă comandantul de
231
grupă este fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”, acesta întoarce capul spre
comandant (şef) şi îl salută.
După trecerea comandantului (şefului) sau la comanda „LIBER” a acestuia,
comandantul de grupă dublează comanda „LIBER”, lasă mâna în jos şi se deplasează cu
pas de manevră.
În cazul în care comandantul (şeful) salută sau aduce mulţumiri, militarii răspund
simultan, cu voce tare şi clar. Când grupa se află în mers, toţi militarii încep răspunsul
odată cu punerea piciorului stâng pe pământ, pronunţând cuvintele consecutiv în ritmul
pasului.

Şedinţa 4: Ieşirea din formaţie şi apropierea de comandant (şef) cu arma.

Prezentarea în faţa comandantului (şefului). Întoarcerea în formaţie.
Pentru ieşirea militarului din formaţie se dă comanda:
De exemplu: „Soldat PÎNTEA. În faţa formaţiei la „n” paşi – MARŞ” sau „Soldat
PÎNTEA. La mine (pas alergător) – MARŞ”.
Auzindu-şi numele, militarul răspunde: „Ordonaţi”, iar la comanda de ieşire
(chemare) din formaţie răspunde „Am înţeles”. La prima comandă, militarul, cu pas de
defilare, iese din formaţie, executând numărul de paşi indicaţi, numărând de la rândul întâi,
se opreşte şi se întoarce cu faţa spre frontul formaţiei. La comanda a doua, militarul face
unu-doi paşi de la rândul întâi înainte, se întoarce din mers spre comandant, pe drumul cel
mai scurt, cu pas de defilare (în fugă) se apropie de el şi, oprindu-se la doi-trei paşi,
raportează despre prezentare:
De exemplu:„Domnule locotenent. Soldatul PÎNTEA s-a prezentat la ordinul
Dumneavoastră” sau „Domnule colonel. Căpitanul PETRESCU s-a prezentat la ordinul
Dumneavoastră”.
La ieşirea din rândul al doilea, militarul atinge uşor umărul stâng al militarului din
faţa lui, care face un pas înainte şi, fără a alătura piciorul drept, face un pas spre dreapta,
lasă să treacă militarul, care iese din formaţie, apoi îşi reocupă locul.
La ieşirea militarului din rândul întâi, locul lui este ocupat de militarul care stă în
spatele lui din rândul al doilea.
Pentru a ieşi din coloana câte doi, câte trei, militarul iese din formaţie în direcţia
celui mai apropiat flanc, întorcându-se în prealabil la dreapta (la stânga). Dacă alături se
află alt militar, atunci acesta face un pas lateral cu piciorul drept (stâng) şi fără a aduce
piciorul stâng (drept), face un pas înapoi, lasă să treacă militarul care iese din formaţie şi
apoi îşi reocupă locul.
Dacă militarul iese din formaţie cu arma, poziţia armei nu se schimbă, cu excepţia
carabinei în poziţia „pe umăr”, care din mers se ia „la picior”.
Pentru întoarcerea militarului în formaţie se dă comanda:
De exemplu:„Soldat PÎNTEA, în formaţie – MARŞ” sau „Treceţi în formaţie”.
La comanda „Soldat PÎNTEA”, militarul, care stă cu faţa spre frontul formaţiei,
auzindu-şi numele, se întoarce cu faţa către comandat şi răspunde „Ordonaţi”, iar la
232
comanda „în formaţie – MARŞ”, dacă el este fără armă sau cu arma în poziţia „la spate”,
duce mâna la coifură şi răspunde: „Am înţeles”, lasă mâna în jos, se întoarce spre direcţia
deplasării şi, pe cea mai scurtă cale, îşi reocupă locul în formaţie.
Dacă se dă doar comanda „Treceţi în formaţie”, militarul revine în formaţie fără a se
întoarce în prealabil către comandant.
Când se acţionează cu arma, după reîntoarcerea în formaţie, arma se ia în poziţia în
care se află la militarii care stau în formaţie.
Dacă militarul se prezintă în faţa comandantului în afara formaţiei, atunci, la patru-
cinci paşi de acesta, el trece în pas de defilare, la doi-trei paşi se opreşte şi, concomitent cu
alăturarea piciorului, duce mâna dreaptă la coifură şi raportează despre prezentare. După
terminarea raportului, lasă mâna în jos.
La prezentarea în faţa comandantului cu arma, poziţia armei nu se schimbă, cu
excepţia carabinei în poziţia „pe umăr”, care se trece în poziţia „la picior” după oprirea
militarului în faţa comandantului. Mâna nu se duce la coifură, cu excepţia cazului când
arma se află în poziţia „la spate”.
La plecarea din faţa comandantului, militarul, primind permisiunea de plecare, duce
mâna dreaptă la coifură şi răspunde: „Am înţeles”, lasă mâna în jos, se întoarce spre
direcţia deplasării, face unu-doi paşi de defilare şi continuă deplasarea cu pas de manevră.
La plecarea din faţa comandantului cu arma, poziţia acesteia nu se schimbă, cu
excepţia carabinei, care din poziţia „la picior” se trece, la necesitate, de către militar în altă
poziţie, după răspunsul „Am înţeles”.
Dând comanda de reîntoarcere a militarului în formaţie sau dându-i acestuia
permisiunea să plece, comandantul duce mâna la coifură şi o lasă în jos.

Şedinţa 5: Şedinţă de control al exerciţiilor de front cu armă.

Cunoştinţele teoretice/practice ale militarilor se verifică în scris/practic în clasa de
studiu/teren. Instruiţilor li se repartizează câte un test teoretic/practic şi se explică
succesiunea îndeplinirii acestuia.
Scopul acestei evaluări este de a aprecia cunoştinţele teoretice şi cele practice, ca
ulterior comandanţii să fie siguri pe subordonaţii săi referitor la abilităţile acestora pentru
darea jurământului militar.

Regulamentul serviciului interior

Tema 1: Obligaţiunile generale ale militarilor.

Şedinţa 1: Regulile de politeţe militară.
Militarii sunt obligaţi să servească în permanenţă drept exemplu de înaltă cultură,
modestie şi cumpătare, să păstreze cu sfinţenie onoarea militară, să-şi apere demnitatea şi
să stimeze demnitatea celorlalţi. E necesar să se ţină cont de faptul că, după
comportamentul militarilor, se judecă nu numai despre ei, dar şi despre onoarea Forţelor
Armate în ansamblu.
233
 Relaţiile dintre militari se bazează pe stimă reciprocă. În probleme de serviciu, ei
trebuie să se adreseze unul altuia cu „Dumneavoastră”. În probleme personale, militarii,
adresându-se unul altuia, îşi indică gradul, fără a indica genul de armă sau serviciul.
Comandanţii şi superiorii, adresându-se subordonaţilor şi inferiorilor pe linie de
serviciu, îi numesc după gradul lor militar şi după nume sau numai după grad, în ultimul
caz adăugând înaintea gradului cuvântul „Domnule”.
De exemplu: „Soldat Pîntea”, „Sergent Olaru”, „Domnule sergent”.
Studenţii instituţiilor de învăţământ militar, care nu au grade militare ale efectivului
de sergenţi şi subofiţeri, în adresări sunt numiţi: „Student Moraru” „Domnule student”.
Subordonaţii şi inferiorii, adresându-se comandanţilor şi superiorilor, îi numesc după
grad, adăugând înaintea gradului cuvântul „Domnule”.
De exemplu: „Domnule locotenent major”, „Domnule general de brigadă”.
În cazul adresării către un grup de ofiţeri (la adunări, consfătuiri), se foloseşte
expresia „Domnilor ofiţeri”.
În afara orelor de serviciu şi a formaţiei, ofiţerii pot să se adreseze unul altuia după
grad sau pe nume. În viaţa cotidiană, ofiţerilor li se permite folosirea expresiei afirmative
„cuvânt de ofiţer”; la întâlnire sau când îşi iau rămas bun se admite să se spună „am
onoarea să Vă salut, domnule...”.
Denaturarea gradelor militare, folosirea cuvintelor obscene, poreclelor, brutalitatea
şi adresările familiare sunt incompatibile cu noţiunea de onoare militară şi cu demnitatea
militarilor.
În timpul aflării în afara formaţiei, dând sau primind un ordin, militarii sunt obligaţi
să ia poziţia de „drepţi”, iar dacă sunt acoperiţi, să ducă mâna la coifură şi s-o lase în jos.
La încheierea raportului, militarul lasă în jos mâna de la coifură. Dacă înainte de
raport s-a dat comanda „DREPŢI”, cel care dă raportul, la comanda şefului „Pe loc
REPAUS”, repetă comanda şi lasă mâna în jos.
Pentru a se adresa unui alt militar în prezenţa unui superior în grad militarul trebuie
să solicite permisiunea ultimului.
De exemplu: „Domnule colonel, permiteţi-mi să mă adresez domnului căpitan
Popescu”.
În locurile publice, precum şi în troleibuz, autobuz şi în trenurile interurbane, dacă
lipsesc locuri libere, militarul este obligat să-i ofere locul său şefului (superiorului).
În cazul întâlnirii cu un şef (superior), când subordonatul (inferiorul) nu poate trece
pe lângă acesta din cauza spaţiului îngust, subordonatul este obligat, salutându-l, să-i
cedeze trecerea; dacă e necesar ca un şef (superior) să fie depăşit, subordonatul (inferiorul)
trebuie sa-i ceară permisiunea: „Domnule maior, permiteţi-mi să trec”.
La adunări, concerte, spectacole şi consfătuiri în cadrul unităţii (subunităţii) militarii
superiori în grad şi în funcţie ocupă locurile în sală, începând cu primele rânduri (dacă nu
au fost alte dispoziţii).
Militarii trebuie să fie politicoşi faţă de populaţia civilă, să manifeste o deosebită
atenţie faţa de persoanele în etate, femei şi copii, să contribuie la apărarea onoarei şi
234
demnităţii cetăţenilor, precum şi să le acorde ajutor în caz de accidente, incendii sau
calamităţi.
În cazul în care pe lângă un militar sau un grup de militari trece o unitate
(subunitate) militară în formaţie, cu Drapelul de luptă, chiar dacă aceştia sunt în mişcare,
se opresc cu faţa spre Drapelul de luptă şi salută pe tot timpul trecerii. În cazul întâlnirii
unităţii (subunităţii) militare fără Drapel de lupta, aceştia îi salută pe comandanţi fără a se
opri.
Militarilor li se interzice: să ţină mâinile în buzunare, să şadă sau să fumeze în
prezenţa unui şef (superior) fără permisiunea acestuia, precum şi să mănânce sau să fumeze
din mers şi în locurile nedestinate acestui scop.
Modul sănătos de viaţă trebuie să devină o normă cotidiană în comportamentul
fiecărui militar. Apariţia în stare de ebrietate la serviciu şi în locurile publice se consideră o
încălcare gravă a disciplinei militare, care compromite onoarea militarului.
Regulile de politeţe militară, de comportament şi de executare a salutului militar
sunt obligatorii pentru militarii aflaţi în rezervă sau în retragere, în cazul portului ţinutei
militare. Ei sunt obligaţi să respecte întocmai cerinţele regulamentelor militare.
Pentru militarii Forţelor Armate ale Republicii Moldova se stabilesc tipurile
necesare ale ţinutei militare. Ţinuta militară, precum şi regulile privind portul acesteia,
se aprobă de către Preşedintele Republicii Moldova - Comandantul Suprem al Forţelor
Armate. Dreptul de a purta ţinuta militară îl au toţi militarii, precum şi militarii aflaţi în
rezervă sau retragere, eliberaţi din serviciul militar cu acest drept.
În timpul aflării în afara locului de dispunere a unităţii militare la odihnă, precum şi
la tratament, militarilor li se permite portul îmbrăcămintei civile.

Şedinţa 2: Respectarea disciplinei militare.

Îndeplinirea serviciului militar impune respectarea cu stricteţe a disciplinei militare
şi suportarea rigorilor vieţii de militar.
Disciplina militară înseamnă respectarea strictă şi exactă de către toţi militarii a
ordinii militare şi a regulilor de comportare obligatorii prevăzute de legi, de regulamentele
militare, de alte acte normative ce reglementează îndeplinirea serviciului militar. Disciplina
militară constituie unul din factorii determinanţi ai capacităţii de luptă a Forţelor Armate şi
se bazează atât pe acceptarea conştientă a regulilor de comportare stabilite, cât şi pe
constrângerea ce se aplică, conform prevederilor legii, în situaţia nerespectării acestora.
Disciplina militară impune subordonarea necondiţionată în îndeplinirea întocmai şi
la timp a îndatoririlor şi atribuţiilor funcţionale, în respectarea normelor de ordine şi de
comportare militară şi civică, precum şi asumarea responsabilităţii pentru faptele săvârşite.
Disciplina militară pune în faţa fiecărui militar următoarele obligaţii:
a) să servească necondiţionat poporul, să fie devotat Republicii Moldova, să apere
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării până la jertfire de sine;

235
 b) să respecte şi să îndeplinească prevederile Constituţiei şi ale altor legi, să apere
valorile democraţiei constituţionale, să respecte acordurile internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
c) să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute
necondiţionat, întocmai şi la timp ordinele comandanţilor (şefilor), fiind responsabil de
modul în care îndeplineşte misiunile încredinţate;
d) să preţuiască onoarea şi gloria de luptă a poporului, a unităţii militare, să fie demn
de gradul militar şi de uniforma militară pe care o poartă;
e) sa fie disciplinat şi vigilent, să păstreze cu stricteţe secretul de stat, precum şi
caracterul confidenţial al unor acţiuni şi documente;
f) să-şi perfecţioneze pregătirea şi măiestria profesională;
g) să preţuiască camaraderia militară, să respecte drepturile şi libertăţile tuturor
cetăţenilor;
h) să cunoască şi să întreţină regulamentar, în stare permanentă de luptă, armamentul
şi tehnica încredinţată, să păstreze şi să administreze eficient patrimoniul militar din
dotare;
i) să respecte regulile securităţii personale la manipularea şi întreţinerea mijloacelor
tehnice şi a armamentului, precum şi la efectuarea altor activităţi în timpul îndeplinirii
serviciului militar;
j) să aibă grijă de sănătatea sa, să respecte regulile igienei personale şi sociale şi să
nu-şi permită deprinderi dăunătoare;
k) să fie cinstit, corect, sincer şi principial;
l) să-i stimeze pe comandanţi (şefi), pe superiori şi inferiori, să-i apere în orice
condiţii;
m) să contribuie la menţinerea şi la restabilirea ordinii regulamentare;
n) să se comporte cu demnitate atât în unitatea militară, cât şi în afara ei, să
nu-şi permită nici sie şi nici altora să încalce ordinea publică, să contribuie pe toate căile la
apărarea onoarei şi demnităţii cetăţenilor, la menţinerea prestigiului Forţelor Armate.
Disciplina militară se realizează:
a) prin muncă educativă, efectuată permanent de comandanţi (şefi) pentru a le forma
şi cultiva militarilor calităţi morale şi de luptă exemplare, necesare în executarea
obligaţiilor de serviciu;
b) prin menţinerea, în unitatea (subunitatea) militară, a ordinii regulamentare;
c) prin exigenţa comandanţilor (şefilor) faţă de subalterni, prin respectarea
demnităţii lor personale, prin grija permanentă faţă de ei, prin îmbinarea iscusită a
metodelor de convingere şi de constrângere şi prin aplicarea lor corectă;
d) prin crearea, în unitatea (subunitatea) militară, a unei atmosfere de
responsabilitate, de ajutor reciproc şi de mândrie pentru colectivul de militari;
e) prin organizarea, la un nivel înalt, a pregătirii militare şi prin încadrarea deplină a
efectivului în acest proces.

236
 Fiecare militar este obligat să acorde asistenţă comandantului (şefului) la restabilirea
ordinii şi disciplinei printr-un comportament exemplar, prin intoleranţă faţă de încălcări,
prin curmarea acţiunilor vădite de încălcare a disciplinei şi ordinii.

Şedinţa 3: Conţinutul jurământului militar. Modalitatea de depunere a jurământului

militar. Responsabilitatea în caz de încălcare a jurământului militar.
Cetăţenii Republicii Moldova, care sunt încorporaţi în serviciul militar sau sunt
chemaţi la concentrare (la instrucţie) pentru prima dată, depun Jurământul militar în faţa
Drapelului de Stat al Republicii Moldova şi a Drapelului de lupta al unităţii militare.
Jurământul militar îl depun :
1) militarii în termen şi militarii cu termen redus - după ce au trecut programul
respectiv şi au însuşit obligaţiile de bază ale soldatului, semnificaţia Jurământului militar, a
Drapelului de luptă al unităţii militare, cerinţele disciplinei militare, însă cel mult după o
lună şi jumătate din ziua sosirii în unitatea militară;
2) studenţii instituţiilor militare de învăţământ, care nu au depus Jurământul militar
mai înainte – în acelaşi termen;
3) militarii prin contract, rezerviştii concentraţi sau mobilizaţi care anterior nu au
depus Jurământul militar - după încadrare (încorporare).
Militarii care anterior nu au depus Jurământul militar, depun jurământul sub
conducerea comandantului unităţii militare sau a şefului instituţiei militare de învăţământ.
Data depunerii Jurământului militar se anunţă prin ordinul comandantului unităţii
militare. Până la aceasta, pentru cei care urmează să depună Jurământul militar, în
subunităţi se desfăşoară şedinţe informative privind semnificaţia Jurământului militar şi
prevederile legislaţiei cu privire la apărarea Patriei.
La data şi la ora indicată, unitatea militară, cu Drapelul de luptă, cu Drapelul de Stat
al Republicii Moldova şi cu orchestra militară, se adună în formaţie, în ţinută de paradă, iar
pe timp de război – în ţinută de campanie, cu arma. Unitatea militară se adună, în linie de
companii (plutoane). Militarii care urmează să depună Jurămîntul militar se află în primele
rânduri. În alocuţiune, comandantul unităţii militare menţionează semnificaţia majoră a
Jurământului militar, a datoriei constituţionale, a onoarei şi a responsabilităţii ce le revin
militarilor care au depus Jurământul militar de credinţă Patriei.
După alocuţiunea sa, comandantul unităţii militare ordonă comandanţilor de
subunităţi să înceapă procedura depunerii Jurământului militar.
Comandanţii de subunităţi îi cheamă pe rând din formaţie pe militarii care depun
Jurământul militar. Fiecare militar care depune Jurământul militar citeşte cu voce tare, în
faţa subunităţii, textul Jurământului militar, după care, semnând într-o listă specială, trece
în formaţie.
Formularele pentru listele persoanelor care depun Jurământul militar sunt pregătite
din timp şi au pe prima foaie textul Jurământului militar.
După încheierea ceremoniei de depunere a Jurământului militar, listele cu
semnăturile persoanelor care au depus jurământul, sunt înmânate de comandanţii de
237
subunităţi comandantului unităţii militare. Comandantul unităţii militare felicită efectivul
subunităţii cu ocazia depunerii Jurământului militar, iar întreaga unitate - cu noua
completare, după care orchestra militară intonează Imnul de Stat.
După intonarea Imnului de Stat, unitatea militară defilează în modul stabilit în
Regulamentul instrucţiei de front al Forţelor Armate ale Republicii Moldova pentru revista
de front.
Pe timp nefavorabil, depunerea Jurământului militar se poate desfăşura în încăpere.
După alocuţiunea comandantului unităţii, subunităţile se repartizează prin încăperi. După
încheierea depunerii Jurământului militar, la comandă, subunităţile se adună din nou în
locul stabilit pentru defilare.
Depunerea Jurământului militar se poate desfăşura în locuri istorice, în locurile de
glorie militară şi de muncă, precum şi la mormintele comune ale ostaşilor căzuţi în luptele
pentru suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.
Ziua depunerii Jurământului militar este considerată pentru respectiva unitate
militară drept zi de sărbătoare.
Listele persoanelor care au depus Jurământul militar se păstrează în statul major al
unităţii, într-o mapă specială, sigilată, cu filele numerotate şi cusute. După expirarea
termenului stabilit, listele se predau arhivei.
În livretul şi în fişa de evidenţă ale militarilor şeful statului major al unităţii militare
face următoarea menţiune: „Jurământul militar depus (ziua, luna, anul)”.
Cetăţenii chemaţi pentru prima dată la concentrare şi care nu au depus Jurământul
militar mai înainte îl depun cel târziu la cinci zile din ziua sosirii în unitate.
Odată cu declararea mobilizării generale sau parţiale, toţi cetăţenii supuşi serviciului
militar, care nu au depus Jurământul militar pe timp de pace, îl depun la sosirea în unitatea
militară.
De executarea la timp şi exactă a prezentului ceremonial şi de evidenţa militarilor
care au depus Jurământul militar, cât şi de păstrarea listelor persoanelor care au depus
Jurământul militar, răspunde comandantul unităţii militare.

TEXTUL JURĂMÎNTUL MILITAR

„Eu, (numele, prenumele), cetăţean al Republicii Moldova, jur credinţă
Republicii Moldova şi poporului ei. Jur să-mi apăr Patria chiar şi cu preţul propriei
vieţi, să respect legile Republicii Moldova şi regulamentele militare.”
Militarul în activitatea sa de serviciu se conduce de cerinţele stabilite de legislaţia în
vigoare şi de regulamentele militare.
Militarul are următoarele îndatoriri:
- să respecte Jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute
necondiţionat, întocmai şi la timp ordinele comandanţilor (şefilor), fiind responsabil de
modul în care îndeplineşte misiunile încredinţate.

238
 Se interzice numirea în serviciul de alarmă (de luptă) a militarilor care nu au depus
Jurământul militar, care nu au însuşit programul de pregătire în măsura stabilită, care sunt
supuşi urmăririi penale, precum şi a celor bolnavi.

Constituţia Republicii Moldova

Articolul 56 Devotamentul faţă de ţară
(1) Devotamentul faţă de ţară este sacru.   
(2) Cetăţenii cărora le sânt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund
de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun
jurământul cerut de ea.
Articolul 57Apărarea Patriei
    (1) Apărarea Patriei este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui cetăţean.
(2) Serviciul militar este satisfăcut în cadrul forţelor militare, destinate apărării
naţionale, pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice, în condiţiile legii.

Articolele codului penal

Articolul 371. Dezertarea
(1) Dezertarea, adică părăsirea unităţii militare, a centrului de instrucţie sau a
locului de serviciu in scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea militară
obligatorie sau de la concentrări, precum si neprezentarea din aceleaşi motive la
serviciu sau la concentrare in cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de
instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o
instituţie curativa, săvîrşită de un militar, de o persoana care trece pregătirea militară
obligatorie sau de un rezervist,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) cu arma;
b) de doua sau mai multe persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) in condiţii de lupta,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), săvârşite de un militar care î-şi
executa pedeapsa intr-o unitate militară disciplinara, se pedepsesc cu închisoare de la
12 la 20 de ani.
(5) Militarul care pentru prima data a dezertat in condiţiile alin.(1) se liberează de
răspundere penala daca dezertarea a fost săvârşită în urma unui concurs de împrejurări
grele.
Articolul 372. Eschivarea de la serviciul militar

239
 (1) Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau
a rezervistului de la îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar, ale pregătirii militare
obligatorii sau ale concentrărilor prin automutilare sau prin simularea unei boli, prin
falsificarea documentelor sau prin alta înşelăciune se pedepseşte cu trimiterea intr-o unitate
militară disciplinara pe un termen de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) pe timp de război;
b) in condiţii de lupta
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani.

     Articolul 386. Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a

acţiona cu arma
Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau refuzul de a acţiona
cu arma în timpul luptei se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 15 ani.
Articolul 387. Predarea de bună voie în prizonierat
Predarea de bună voie în prizonierat se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 15 ani.
Articolul 364. Neexecutarea intenţionată a ordinului
(1) Neexecutarea intenţionată a ordinului şefului dat în modul stabilit, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii considerabile intereselor de serviciu, se pedepseşte cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 60 la 240 de ore sau cu închisoare de până la 2
ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
    a) săvârşită de două sau mai multe persoane;
    b) soldată cu urmări grave
    se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani.
    (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
    a) pe timp de război;
    b) în condiţii de luptă,
    se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
    (4) Neexecutarea ordinului din neglijenţă sau din lipsă de conştiinciozitate:
    a) soldată cu urmări grave;
    b) pe timp de război;
    c) în condiţii de luptă
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 60 la 240 de ore
sau cu închisoare de până la 3 ani.

Şedinţa 4: Obligaţiunile efectivului din serviciu de zi.

Serviciul de zi răspunde de menţinerea ordinii interioare, paza efectivului,
armamentului, tehnicii militare şi muniţiilor, încăperilor şi bunurilor materiale ale unităţii
(subunităţii) militare, pentru controlul stării de lucruri în subunităţi şi luarea la timp a

240
măsurilor de prevenire a incidentelor, infracţiunilor, încălcărilor grave de disciplină
militară, precum şi pentru executarea altor obligaţii ce ţin de serviciul interior.
Componenţa personalului destinat pentru serviciul de zi se anunţă în ordinul de bază
pe unitate pe întreaga perioadă a anului calendaristic şi se modifică în caz de necesitate.
Este prevăzută următoarea componenţă a personalului destinat pentru executarea
serviciului de zi al unităţii:
1) ofiţerul de serviciu pe unitate;
2) ajutorul ofiţerului de serviciu pe unitate;
3) garda;
4) ofiţerul (subofiţerul) de serviciu şi plantoanele pe parc, precum şi mecanicii-
conductori (conducătorii auto) la autovehiculele de tracţiune de serviciu;
5) sergentul de serviciu şi ajutorii acestuia pe punctul de control şi trecere;
6) sergentul de serviciu pe statul major al unităţii şi agenţii de legătură;
7) serviciul de patrulă;
8) serviciul de zi pe subunitate;
9) felcerul sau instructorul sanitar de serviciu;
10) pompierul de serviciu;
11) subofiţerul (sergentul) de serviciu pe cantină şi lucrătorii repartizaţi la cantină;
12) subunitatea de intervenţie (de serviciu);
13) toboşarul-gornist de serviciu.
Prin ordin de zi pe unitate se numesc: ofiţerul de serviciu pe unitate, ajutorul
ofiţerului de serviciu pe unitate, şeful gărzii, subofiţerul de serviciu pe parc, sergentul de
serviciu pe punctul de control şi trecere, subunitatea de intervenţie (de serviciu), precum şi
subunităţile de la care se numeşte personalul pentru serviciul de zi şi personalul destinat
pentru lucru. La necesitate, comandantul unităţii are dreptul să modifice componenţa
personalului destinat pentru serviciul de zi, să numească în subunităţile care nu au camere
de păstrare a armamentului numai serviciul de noapte.
În serviciul de zi pe subunitate sunt numiţi:
1) sergentul de serviciu pe subunitate;
2) plantonii pe subunitate.
Numărul de schimburi ale plantoanelor este stabilit de către comandantul unităţii.
La dispunerea mai multor subunităţi într-o încăpere, la decizia comandantului
unităţii, în funcţie de efectivul lor şi de condiţiile de instalare, poate fi numit un sergent de
serviciu pe subunităţi.
Numărul de plantoane în cazurile menţionate este stabilit în dependenţă de condiţiile
amplasării subunităţilor, de asigurare a pazei şi de menţinere a ordinii interioare.
Toate persoanele de serviciu şi ajutorii acestora trebuie să poarte pe partea stângă a
pieptului o insignă cu inscripţia respectivă. Insigna se transmite de către vechea persoană
de serviciu noii persoane de serviciu, după raportul de predare şi primire a serviciului.

241
 Militarii din componenţa serviciului de zi sunt obligaţi să cunoască bine, să execute
întocmai şi conştiincios obligaţiile lor de serviciu, să ceară cu perseverenţă respectarea
programului zilnic şi a altor reguli de ordine interioară.
Militarii din componenţa serviciului de zi nu au dreptul să întrerupă sau să predea
altcuiva executarea obligaţiilor lor, fără permisiunea ofiţerului de serviciu pe unitate.
La vizitarea subunităţilor de către şefi, începând de la comandantul unităţii în sus,
militarii de serviciu pe subunităţi sunt obligaţi să raporteze imediat ofiţerului de serviciu pe
unitate despre aceasta.
Plantoanelor din schimbul liber li se permite să se odihnească (să doarmă) pe rând,
dezbrăcate, numai de la stingere până la deşteptare.
Se admite schimbul nemijlocit al militarului din componenţa personalului serviciului
de zi, în cazurile în care:
1) starea sănătăţii sau cea psihică nu-i permite să execute obligaţiile de serviciu;
2) este detaşat de urgenţă în misiuni speciale;
3) starea sa familială s-a agravat;
4) încălcă grav sau intenţionat obligaţiile de serviciu (consumă băuturi alcoolice,
toxice, stupefiante, doarme în ore nepermise, fură bunuri materiale, deteriorează intenţionat
bunuri materiale etc.);
5) militarul încalcă prevederile regulamentare privind relaţiile dintre militari;
6) militarul se află în urmărire penală.
La scoaterea din serviciul de zi, comandantul numeşte cercetare administrativă în
funcţie de caz, iar militarul schimbat nu este numit în serviciu în aceeaşi zi.
Admiterea altor forţe specializate pentru asigurarea pazei şi integrităţii obiectivelor
militare, poate fi efectuată cu aprobarea conducătorului structurii militare, la propunerea
ierarhic înaintată de comandanţii (şefii) acestora.

PLANTONUL PE SUBUNITATE
Plantonul pe subunitate se numeşte din efectivul soldaţilor. El asigură paza şi
integritatea camerei de păstrare a armamentului, muniţiilor, bunurilor materiale ale
companiei şi obiectelor personale ale soldaţilor şi sergenţilor. Plantonul pe subunitate este
subordonat sergentului de serviciu pe subunitate.
Plantonul în serviciu pe subunitate execută serviciul în interiorul încăperii, lângă uşa
de intrare, în apropierea camerei pentru păstrarea armamentului.
Plantonul pe subunitate are următoarele obligaţii:
- să nu părăsească încăperea subunităţii fără aprobarea sergentului de serviciu pe
subunitate, să supravegheze permanent camera pentru păstrarea armamentului;
- să nu permită persoanelor străine să intre în încăpere şi nici scoaterea din cazarmă
a patrimoniului militar fără permisiunea sergentului de serviciu pe subunitate;
- să raporteze imediat sergentului de serviciu pe subunitate toate cazurile de
infracţiuni, incidente şi încălcări ale relaţiilor regulamentare dintre militarii din subunitate,

242
abaterile de la regulile de prevenire a incendiilor, să întreprindă măsuri de eliminare a
acestora;
- să trezească efectivul la deşteptarea generală, precum şi noaptea, în caz de alarmă
sau incendiu, să dea la timp comenzile conform programului zilnic;
- să menţină ordinea interioară şi pe teritoriul atribuit subunităţii şi să ceară aceasta
de la toţi militarii;
- să nu permită militarilor pe timp rece, mai ales noaptea, să iasă din încăpere
dezbrăcaţi;
- să supravegheze ca militarii să fumeze, să cureţe echipamentul numai în locurile
destinate acestui scop;
- la sosirea în subunitate (companie) a şefilor direcţi, de la comandantul subunităţii
mai sus, şi a ofiţerului de serviciu pe unitate, să dea comanda „DREPŢI”; la sosirea altor
ofiţeri ai subunităţii, a plutonierului de subunitate şi a militarilor din alte subunităţi, să
cheme sergentul de serviciu.
De exemplu,la ieşirea de campanie: „Sergentul de serviciu pe subunitate, LA
LINIE”; în subunitate: „Sergentul de serviciu pe subunitate, LA IEŞIRE”.
Plantonului în serviciu îi este interzis să se aşeze, să-şi scoată echipamentul şi să-şi
descheie hainele.
Plantonul din schimbul liber este obligat să menţină ordinea în încăperile subunităţii
şi să nu părăsească încăperea fără permisiunea sergentului de serviciu pe subunitate, sa-l
ajute la stabilirea ordinii în caz de încălcare a relaţiilor regulamentare dintre soldaţii şi
sergenţii subunităţii; când rămâne în locul sergentului de serviciu - să-i execute obligaţiile.
Plantonul este obligat să cunoască în orice moment unde se află sergentul de serviciu
pe subunitate. Toate abaterile observate le raportează sergentului de serviciu pe subunitate.

Şedinţa 5: Şedinţă de control.

Cunoştinţele teoretice/practice ale militarilor se verifică în scris/practic în clasa de
studiu/teren. Instruiţilor li se repartizează câte un test teoretic/practic şi se explică
succesiunea îndeplinirii acestuia.

243
 PREGĂTIREA FIZICĂ

Tema 1: Pregătirea fizică generală.

Şedinţa 1. Tehnica executării procedeelor şi exerciţiilor la pregătirea fizică
1. Însuşirea acţiunilor de deplasare şi executare a exerciţiilor de către militari la
executarea exerciţiilor şi procedeelor fizice:
- luarea poziţiei de gimnastică - militarii la comanda: „Poziţia de gimnastică –
PRIMIŢI”, duce piciorul stâng la o jumătate de pas lateral, iar mâinile la spate;
- deplasarea spre locurile de instruire şi de la locurile de instruire - se execută pe
cel mai scurt traseu. Opririle, întoarcerile şi schimbul locurilor de instruire se execută la
comandă. Începerea şi încetarea executării exerciţiilor se efectuează la comenzile:
„Executarea exerciţiilor – „ÎNCEPEŢI”, şi respectiv „ÎNCETAŢI”, în cazul executării
exerciţiilor la aparatele de gimnastică, se dă comanda „ULTIMUL LA APARAT”;
- schimbul locurilor de instruire se execută la comanda: „Pentru schimbarea
locurilor de instruire înainte - MARŞ”. Prin întoarcere la dreapta se deplasează spre alt loc
de instruire;
- ieşirea militarilor din formaţie pentru efectuarea exerciţiilor se execută la
comanda: „Soldat Tutunaru, la care militarul ia poziţia „DREPŢI” şi răspunde:
„ORDONAŢI”, la poziţia iniţială – „MARŞ”. După care el răspunde: „AM ÎNŢELES” şi
iese din formaţie;
- efectuarea exerciţiilor se execută după comenzile „ÎNAINTE” sau „LA
APARAT”, la care militarul ia poziţia „DREPŢI”, se prezintă şi se deplasează la aparat,
fără altă comandă suplimentară începe executarea exerciţiului (dacă exerciţiul se execută
pentru prima dată, conducătorul şedinţei demonstrează exerciţiul, apoi dă comanda pentru
executarea acestuia).
Paralel cu deplasarea spre locurile de instruire, schimbul locurilor de instruire şi
ieşirea militarilor din formaţie pentru efectuarea exerciţiilor se instruieşte şi tehnica
executării acestora.
Exerciţiile dificile se execută pe părţi. De exemplu, la învăţarea piedicii din spate,
după luarea poziţiei iniţiale se dau următoarele indicaţii şi comenzi:
„Fixaţi priza din regiunea cotului şi de umăr, faceţi un pas înainte şi printr-o mişcare
bruscă în lateral dezechilibraţi-l”, - „FACEŢI - UNU”, „puneţi piciorul drept (stîng) după
piciorul de sprijin al partenerului şi printr-o mişcare bruscă doborâţi-l pe saltea”, „FACEŢI
- DOI”, „imitaţi lovitura cu piciorul sau pumnul în piept”, „FACEŢI - TREI”. Pentru
executarea procedeului integral se dă comanda „Piedica din spate - EXECUTAŢI”.
La însuşirea şi antrenarea exerciţiilor pot fi utilizate următoarele procedee de
instruire:
- militarii din primul rând execută exerciţiul, cei din rândul doi asigură şi acordă
ajutor, după care, la comanda conducătorului aceştia se schimbă cu locurile;
244
 - executarea exerciţiilor în flux - caracteristic mai mult alergărilor, trecerii
obstacolelor etc.
Pentru mărirea intensităţii şi timpului de lucru se organizează mai multe locuri de
instruire concomitent, sau trecerea succesivă a subunităţii de la un loc de instruire la altul.
Este raţional de început antrenamentul exerciţiilor la viteză, îndemânare, forţă, iar apoi cele
la rezistenţă.
1. Pentru dezvoltarea forţei pot fi însuşite şi antrenate exerciţiile:
- Tracţiuni în braţe la bara fixă - se execută din atârnat, apucat de sus. În momentul
tracţiunii, bărbia se ridică mai sus de nivelul barei. La coborâre braţele se întind complet.
Poziţia atârnat se fixează 1-2 sec. Se permite îndoirea şi depărtarea neînsemnată a
picioarelor. Se interzic balansări şi izbituri de picioare.

- Îndoirea şi dezdoirea braţelor din sprijin la paralele - se execută din sprijin cu

îndoirea şi dezdoirea braţelor. Poziţia sprijin se fixează 1-2 sec. Se permite îndoirea şi
depărtarea neînsemnată a picioarelor. Se interzic mişcări biciuitoare.

- Ridicarea trunchiului din culcat dorsal - se execută din poziţia culcat dorsal,
mâinile în lacăt după cap, picioarele îndoite în genunchi, fixate. Exerciţiul constă în
ridicarea trunchiului până la verticală şi revenirea în poziţia culcat până la atingerea
omoplaţilor de saltea. Exerciţiul poare fu executat şi la bancă, fără fixarea picioarelor de
către partener.

245
 2. Pentru dezvoltarea vitezei se antrenează alergare la 100 m. Pentru alergarea la
100 m cea mai eficientă este metoda repetărilor care constă în executarea succesivă a
efortului ciclic şi aciclic, cu viteză maximă, în condiţii uşurate şi cu viteză superioară celei
maxime.
Pentru stabilirea parametrilor efortului adecvat:
- durata exerciţiului ciclic neîntrerupt este optimă în cazul în care acesta se
efectuează fără reducerea vitezei maxime (5-6 sec.) şi sub maxime (10-12 sec.);
- repetările exerciţiului ciclic neîntrerupt (de exemplu alergarea 5 x 30 m.) trebuie
efectuate fără reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeşte o medie eficientă
şi accesibilă pentru majoritatea sportivilor;
- intensitatea eforturilor de viteză începe de la circa 80% din posibilităţile maxime şi
cu încercări de a depăşi această limită;
- eforturile de viteză pot fi extinse pe distanţe cu 10-12% mai mari decât cele de
concurs;
- numărul şi natura pauzelor dintre repetări depind, în principiu, de posibilitatea
militarului de a repeta exerciţiul fără să reducă viteza. De exemplu, după o alergare de 100
m., pulsul revine la normal în 40-50 min.
Prin metoda repetărilor se antrenează separat etapele:
- Startul şi elanul de start;
- Alergarea pe distanţă;
- Finişul.
După care se antrenează în complex se antrenează întreaga distanţă.
3. Antrenarea rezistenţei prin alergare la 3000 m. Pentru începători cea mai
eficientă metodă de pregătire este metoda eforturilor uniforme - Efortul îşi menţine
permanent aceeaşi intensitate, se modifică în sens de creştere a volumului, durata, distanţa,
numărul de repetări.
Astfel, la începători se recomandă un tempo echivalent cu 6 - 6,5 min./1000 m. şi o
frecvenţă cardiacă de 140 - 150 bătăi/min., în timp ce militarii mai antrenaţi vor parcurge
cei 1000 m. în 3,5 - 4 min. Se consideră că menţinerea unui tempo de alergare sub 70 -
75% din VO2 max. nu contribuie la mărirea capacităţii aerobe, dar asigură menţinerea
acesteia la nivelul respectiv.

Şedinţa 2: Testul pentru pregătirea fizică generală a militarilor.

Nivelul pregătirii fizice se verifică la începutul cursului de instruire (în primele 10
zile după încorporare) şi la finele cursului de instruire. Exerciţiile de control supuse
verificării sunt:
1. Exerciţiul nr 4 Tracţiuni în braţe la bara fixă - se execută din atârnat, apucat de
sus. În momentul tracţiunii, bărbia se ridică mai sus de nivelul barei. La coborâre braţele se
întind complet. Poziţia atârnat se fixează 1-2 sec. Se permite îndoirea şi depărtarea
neînsemnată a picioarelor. Se interzic balansări şi izbituri de picioare.

246
 2. Exerciţiul nr 20 Alergare la 100 m. - se desfăşoară pe teren plat sau pe pista de
alergare a terenului sportiv, din startul înalt.
3. Exerciţiul nr 24 Alergare la 3 km. - se desfăşoară pe pista de alergare a terenului
sportiv sau pe suprafeţe plate cu amenajarea după posibilitate a startului şi finişului într-un
singur loc.
Militarul se apreciază pozitiv, dacă: acumulează 50 puncte pentru executarea fiecărui
exerciţiu (fără să depăşească timpul de execuţie a exerciţiului). Dacă acumulează mai puţin
de 50 puncte la un exerciţiu, pentru apreciere cu notă pozitivă este necesar ca la toate
celelalte exerciţii să acumuleze cel puţin cîte 75 puncte.

Şedinţa 3: Executarea complexului de exerciţii „Antrenament în circuit” nr.1.

Antrenamentul în circuit se desfăşoară în grup, exerciţiile se execută pe cerc cu
trecerea alternativă de la un exerciţiu la altul, cu pauze pentru odihnă şi repetări.
În cadrul şedinţei pe cerc se execută exerciţiile:
1. Îndoirea şi dezdoirea braţelor din sprijin culcat – îndeplinirea exerciţiului constă
în îndoirea braţelor până la atingerea solului cu pieptul (formarea unui unghi de 90 de
grade între braţ şi antebraţ) şi dezdoirea completă a acestora.

2. Ridicarea alternativă a picioarelor până la 45 grade din culcat dorsal (foarfecele) –

picioarele drepte în genunchi.

3. Sărituri cu ajutorul braţelor – braţele se folosesc ca balans, la săritură picioarele se

desprind de la sol.

247
 4. P.i.- P.b., sprijin ghemuit, sprijin culcat, îndoirea şi dezdoirea braţelor, sprijin
ghemuit, P.i.

5. Ridicarea concomitentă a braţelor şi picioarelor din culcat pe abdomen (extensii) –

se permite îndoirea în genunchi, dacă nu este posibilă ridicarea acestora drepte.

6. Genuflexiuni – se execută aşezare completă cu mâinile după cap.

7. Menţinerea poziţiei sprijin culcat pe antebraţe – poziţia corpului este dreaptă

(paralelă cu solul).

8. Ridicarea picioarelor din culcat dorsal – picioarele se ridică până la 60-70 de

grade. se permite îndoirea în genunchi, dacă nu este posibilă ridicarea acestora drepte.
248
 Executarea exerciţiilor se începe la comanda conducătorului şedinţei. Fiecare
exerciţiu se execută timp de 30 secunde cu tempo mediu de executare şi pauză de odihnă
de 20 secunde între ele. În timpul pauzelor de odihnă se execută schimbul locurilor de
instruire. După fiecare cerc, se face pauză de odihnă timp de 2-3 minute. Exerciţiile pe
cerc se exersează de 3-4 ori (serii), în dependenţă de nivelul de pregătire fizică al
militarilor.

Şedinţa 4: Executarea complexului de exerciţii „Antrenament în circuit” nr.2

Antrenamentul în circuit se desfăşoară în grup, exerciţiile se execută pe cerc cu
trecerea alternativă de la un exerciţiu la altul, cu pauze pentru odihnă şi repetări.
În cadrul şedinţei se execută exerciţiile:
1. Îndoirea şi dezdoirea braţelor din sprijin culcat - mâinile apropiate.

2. Sărituri cu depărtarea picioarelor şi ducerea braţelor sus prin lateral.

3. Fondări înainte pe piciorul stâng – îndoirea completă a piciorului de sprijin,

gamba piciorului de sprijin este perpendiculară solului; piciorul de balans este puţin îndoit
în genunchi.

249
 4. Fondări înainte pe piciorul drept – îndoirea completă a piciorului de sprijin,
gamba piciorului de sprijin este perpendiculară solului; piciorul de balans este puţin îndoit
în genunchi.

5. Ridicarea bazinului din culcat dorsal – ridicarea bazinului cât mai sus, sprijinul se
execută pe tălpi, omoplaţi ţi braţe

6. Îndoirea şi dezdoirea braţelor din sprijin culcat, mâinile mult depărtate poziţia
trunchiului se menţine dreaptă, braţele se îndoaie complet.

7. Săriturile cu ajutorul braţelor şi schimbarea alternativă a picioarelor – săriturile se

execută cât mai înalte, la necesitate în calitate de balans se folosesc braţele.
250
 8. Menţinerea poziţiei sprijin culcat lateral pe stânga – poziţia corpului este dreaptă.

9. Ridicarea concomitentă a braţelor şi picioarelor din culcat pe abdomen (extensii)

– braţele şi picioarele drepte în genunchi.

10. Menţinerea poziţiei sprijin culcat lateral pe dreapta - poziţia corpului este
dreaptă.

Executarea exerciţiilor se începe la comanda conducătorului şedinţei. Fiecare

exerciţiu se execută timp de 30 secunde cu tempo mediu de executare şi pauză de odihnă
de 20 secunde între ele. În timpul pauzelor de odihnă de execută schimbul locurilor de
instruire. După fiecare cerc, se face pauză de odihnă timp de 2-3 minute. Exerciţiile pe
251
cerc se exersează de 3-4 ori (serii), în dependenţă de nivelul de pregătire fizică al
militarilor.

Şedinţa 5: Executarea complexului de exerciţii „Antrenament în circuit” nr.3

Antrenamentul în circuit se desfăşoară în grup, exerciţiile se execută pe cerc cu
trecerea alternativă de la un exerciţiu la altul, cu pauze pentru odihnă şi repetări. În cadrul
şedinţei pe cerc se execută exerciţii pentru forţă:
1. Îndoirea alternativă a picioarelor prin lateral din sprijin culcat.

2. Genuflexiuni cu săritură – împingere puternică şi săritură cât mai înaltă.

3. Ridicarea concomitentă a braţelor şi picioarelor din culcat pe abdomen (extensii)

– braţele şi picioarele drepte în genunchi.

4. Ridicarea concomitentă a braţului drept şi piciorului stâng şi invers, din culcat pe

abdomen.

252
 5. Ridicarea trunchiului cu răsucire spre stânga din culcat dorsal, piciorul stâng peste
piciorul drept care este îndoit în genunchi – atingerea cu genunchiul drept a cotului braţului
stâng şi invers.

6. Îndoirea şi dezdoirea braţelor pe un picior.

7. Ridicarea trunchiului cu răsucire spre dreapta din culcat dorsal, piciorul drept
peste piciorul stâng care este îndoit în genunchi.

8. Sărituri laterale spre braţul stâng şi invers din sprijin culcat.

9. Alergare pe loc cu ridicarea coapselor (urcare pe munte) – ridicarea alternativă a

genunchilor cât mai sus.

253
 10. Trecere alternativă din sprijin culcat în sprijin culcat pe antebraţe şi invers.

Executarea exerciţiilor se începe la comanda conducătorului şedinţei. Fiecare

exerciţiu se execută timp de 30 secunde cu tempo mediu de executare şi pauză de odihnă
de 20 secunde între ele. În timpul pauzelor de odihnă de execută schimbul locurilor de
instruire. După fiecare cerc, se face pauză de odihnă timp de 2-3 minute. Exerciţiile pe
cerc se exersează de 3-4 ori (serii), în dependenţă de nivelul de pregătire fizică al
militarilor.

Şedinţa 6: Executarea complexului de exerciţii „Antrenament în circuit” nr.4

Pentru desfăşurarea şedinţei suplimentar se desemnează doi instructori. Înainte de
începerea şedinţei conducătorul aduce la cunoştinţă măsurile de siguranţă. Şedinţa se
desfăşoară după metoda în grup (în perechi), executarea exerciţiilor se repartizează pe cerc
şi se execută cu repetări şi pauze pentru odihnă.
În cadrul şedinţei se execută exerciţiile:
1. Tracţiuni în braţe la bara fixă (cu suportul partenerului de un picior) - din atârnat,
apucat de sus în momentul tracţiunii, bărbia se ridică mai sus de nivelul barei la coborâre
braţele se întind complet. Partenerul îl ajută din spate prin suportul unui picior îndoit în
genunchi cu ambele braţe

2. Ridicarea picioarelor la bară din atârnat - se execută din poziţia atârnat, apucat de
sus, ridicarea picioarelor până la atingerea barei şi revenirea lentă în poziţia atârnat. Se
permite îndoirea şi depărtarea neînsemnată a picioarelor.

254
 3. Îndoirea şi dezdoirea braţelor la paralele - se execută din sprijin cu îndoirea şi
dezdoirea braţelor. Se permite îndoirea şi depărtarea neînsemnată a picioarelor.

4. Genuflexiune cu săritură – se execută din stând, prin îndoirea completă a

picioarelor, cu mâinile pe genunchi, revenirea în poziţia stând se execută prin săritură cu
mâinile în lacăt sus.

5. Ridicarea concomitentă a trunchiului şi picioarelor din culcat dorsal – se permite

îndoirea în genunchi, dacă nu este posibilă ridicarea acestora drepte.

Executarea exerciţiilor se începe la comanda conducătorului şedinţei. Fiecare

exerciţiu se execută timp de 30 secunde cu tempo mediu de executare şi pauză de odihnă
de 20 secunde între ele. În timpul pauzelor de odihnă se execută schimbul locurilor de
instruire. După fiecare cerc, se face pauză de odihnă timp de 2-3 minute. Exerciţiile pe
cerc se exersează de 3-4 ori (serii), în dependenţă de nivelul de pregătire fizică al
militarilor.
255
 Şedinţa 7: Ştafetele aplicativ-militare.
Locurile de instruire pentru desfăşurarea ştafetelor se pregătesc din timp şi constau
în executarea într-un interval de timp relativ scurt a unui set de exerciţii trecând pe rând de
la un exerciţiu/obstacol la altul, sau de la o staţie la alta. Exerciţiile executate, condiţiile de
executare, modul de trecere, numărul de repetări, şi greutatea sau încărcătura aparatului se
stabilesc din timp.
Ştafetele se desfăşoară în grup de cele mai dese ori prin metoda competiţională.
Înainte de desfăşurarea ştafetelor este necesar de atras atenţie la:
- selectarea exerciţiilor în funcţie de obiectivele urmărite, de grupele musculare
propuse pentru antrenare, inventarul sportiv disponibil şi nivelul de pregătire al efectivului;
- selectarea locului sau a zonei de amenajare;
- aranjarea obstacolelor astfel încât acestea să cuprindă un efort fizic echilibrat;
- explicarea executării exerciţiilor/mişcărilor la fiecare staţie.
O ştafetă poate fi alcătuită din 6 şi mai multe exerciţii/obstacole. Diversitatea
ştafetelor depinde mult de baza materială disponibilă dar şi imaginaţia conducătorului
şedinţei şi pot fi incluse:
- aparatele şi instalaţiile de gimnastică (bara fixă - tracţiuni, ridicarea picioarelor la
bară, urcarea prin forţă; paralele – îndoirea şi dezdoirea braţelor, trecerea în sprijin pe bare,
etc.);
- pista cu obstacole (cele mai simple şi mai uşor de trecut aparate, sărituri,
escaladări);
- utilizarea diferitor obstacole improvizate, lăzi cu muniţii precum şi armamentul
uşor de infanterie.

Şedinţa 8: Antrenarea rezistenţei – alergare

Pentru Antrenamentul alergării la 3000 m. pot fi folosite mai multe metode de
antrenament metode de antrenament: alergare neîntreruptă şi alergare pe segmente.
Metoda prin alergare neîntreruptă - se poate desfăşura în tempoul uniform şi
variabil pe terenuri plate şi accidentate. Antrenamentul alergării neîntrerupte constituie
circa 70% din volumul timpului de antrenament.
Dacă nivelul de pregătire al efectivului este slab atunci poate fi folosită metoda
alergării pe segmente – care se caracterizează prin mărirea treptată a distanţei de alergare.
Lungimea segmentelor fiind de 200-800 m. Viteza alergării constituie de 70-80%, faţă de
cel mai bun rezultat personal (150-190 bătăi/minut).
Durata odihnei se stabileşte în dependenţă de perioada de restabilire a organismului
(120-140 bătăi/minut).
Nr. Conţinutul antrenamentului
şedi alergar alergar alergar alergar
nţei e mers mers mers mers
e e e
1. 1500 200 1500 200 800 100 800 100
256
 6,50 2,00 6,50 2,00 3,40 1,00 3,40 1,00
min. min. min. min. min. min. min. min.
1800 200 1500 200 1300 100 800 100
2. 7,50 2,00 6,50 2,00 5,30 1,00 3,40 1,00
min. min. min. min. min.. min. min. min.
2000 200 1800 200 1500 200 800 100
3. 9,00 2,00 7,50 2,00 6,50 2,00 3,40 1,00
min. min. min. min. min. min. min. min.

Şedinţa 9: Antrenarea rezistenţei – alergare (40 min.)

Pentru antrenamentul alergărilor pot fi folosite mai multe metode de antrenament,
metode de antrenament: alergare neîntreruptă şi alergare pe segmente.
Metoda prin alergare neîntreruptă - se poate desfăşura în tempoul uniform şi
variabil pe terenuri plate şi accidentate. Antrenamentul alergării neîntrerupte constituie
circa 70% din volumul timpului de antrenament.
Dacă nivelul de pregătire al efectivului este slab atunci poate fi folosită metoda
alergării pe segmente – care se caracterizează prin mărirea sau micşorarea treptată a
distanţei de alergare. Lungimea segmentelor de alergare fiind de la 2000 la 400 m. Viteza
alergării constituie de 70-80%, faţă de cel mai bun rezultat personal. (150-190 bătăi/minut). Durata odihnei se stabileşte în
dependenţă de perioada de restabilire organismului (120-140 bătăi/minut).

Nr. Conţinutul antrenamentului

şedi alergar alergar alergar alergar
nţei e mers mers mers mers
e e e
2000 200 1800 200 1500 200 1300 100
1. 9,00 2,00 7,50 2,00 6,50 2,00 5,30 1,00
min. min. min. min. min. min min.. min.
2000 200 2000 200 1800 200 1500 1800
2. 9,00 2,00 9,00 2,00 7,50 2,00 6,50 7,50
min. min. min. min. min. min. min. min.
2000 200 2000 200 1800 200 1800 200
3. 9,00 2,00 9,00 2,00 7,50 2,00 7,50 2,00
min. min. min. min. min. min. min. min.
Tema 2: Pregătirea fizică specială.
Şedinţa 1: Tehnica trecerii pistei cu obstacole. Pista cu obstacole, exerciţiu de
control general (exerciţiul nr.15) - se execută în ţinuta nr. 4, fără armă.
Poziţia iniţială – stând în tranşee. Se parcurge distanţa de 400 m., trecând obstacolele
pistei după cum urmează:
1) aruncarea grenadei (greutatea 600 gr.) la 20 m. în perete (breşă) sau în faţa
peretelui pe terenul de 1x2,6 m., până la lovirea ţintei, dar nu mai mult de trei încercări.

257
 2) ieşirea din tranşee şi alergare 100 m. pe culoar cu înconjurarea fanionului.

3) şanţul tridimensional – săritură peste şanţ (lăţimea de 2,5 m.) cu aterizare pe un

picior sau pe ambele.

4) labirintul - trecerea se execută prin mai multe metode.

Una dintre cele mai raţionale metode este trecerea laterală. La intrarea în labirint
(labirintul din stânga) piciorul stâng se pune lângă stâlpul stâng, mâna stângă apucă bara
orizontală din stânga, mâna dreaptă – bara de dinainte. Păşind cu piciorul drept în lungimea
secţiei, se pune talpa piciorului lângă stâlp, mâna dreaptă pe bara din dreapta, stânga pe
bara de dinainte. În aşa fel se trec şi următoarele secţii ale labirintului.

258
 5) gardul – escaladarea se efectuează prin următoarele metode:
a) cu sprijin pe piept: concomitent cu punerea piciorului de sprijin pe gard, se apucă
cu mâinile de marginea de sus a obstacolului, prin forţă se trece în sprijin pe piept sau
abdomen. Aplecând corpul înainte, cu palma mâinii drepte se sprijină de partea opusă a
obstacolului, prin trecerea picioarelor peste obstacol se ia contact cu solul.

b) prin agăţare: sprijinindu-se cu talpa piciorului stâng pe obstacol, se prinde cu

mâinile de marginea lui de sus. Prin forţă se trece în sprijin pe piept sau abdomen, piciorul
drept prin balans se agaţă de marginea de sus a gardului, se trece peste el prin săritură
atingând solul.

6) podul distrus - ridicarea pe scara verticală la a doua secţiune (îndoită) a podului

distrus, alergare pe grinzi, sărind peste rupturi, cu salt de pe capătul ultimului segment al
grinzii pe un teren amenajat.

259
 7) scările distruse - trecerea pe deasupra a trei trepte, atingând obligatoriu solul după
fiecare treaptă, a patra treaptă se trece pe desubt .

8) fereastra zidului – piciorul de bătaie se pune pe sol aproximativ la 0,5-1 m. de la

fereastră, piciorul de balans se duce înainte şi se pune cu călcâiul pe partea de jos a
ferestrei. Aplecând corpul şi îndoind piciorul de bătaie, se trece prin fereastră cu ducerea
braţelor înainte împreună cu piciorul şi capul între braţe .

9) tranşee, şanţul de comunicaţie, fântâna – săritura în tranşee se execută din sprijin

pe o mână de pe marginea obstacolului, cu aterizare pe picioarele uşor îndoite.

Şanţul de comunicaţie se trece prin 8 paşi, cu corpul aplecat. Ieşirea din fântână se
execută prin forţa braţelor, cu piciorul îndoit.

260
 10) zidul - trecerea se face prin păşire, cu sprijin pe un picior sau prin sprijin pe un
braţ.

11) scările distruse - ridicarea pe scara înclinată şi coborârea pe treptele scării

distruse, călcând pe fiecare treaptă.

12) podul distrus – trecerea se execută similar primei direcţii, coborârea de pe pod se
face prin alergare pe planul înclinat.

13) şanţul tridimensional – săritură peste şanţ (lăţimea 2 m.) Săritura se execută
similar primei direcţii.
14) ocolind fanionul, alergare 100 m. spre linia de finiş.
Şedinţa se desfăşoară prin metoda individuală, cu învăţarea trecerii obstacolelor pe
elemente şi integral. Militarilor li se demonstrează metodele şi tehnica de trecere a
obstacolelor.

Şedinţa 2: Procedee de apărare cu arma.

Şedinţa se desfăşoară prin metoda frontală şi în grup, se învaţă procedeele pe
elemente, apoi integral.
Loviturile şi împungerile cu pistolul mitralieră
Împungerile - se execută cu şi fără fandare, din poziţia în gardă. Prin îndreptarea
rapidă a braţelor se execută împungerea cu pistolul-mitralieră. La împungerea prin fandare,
în acelaşi timp cu îndreptarea braţelor, se execută şi fandarea cu piciorul. După împungere
militarul revine „în gardă”.
261
 Lovitura cu patul armei de jos în sus - prin mişcarea braţului drept înainte, braţului
stâng spre sine şi rotirea trunchiului spre stânga se execută lovitura adversarului cu muchia
ascuţită a patului armei. După executarea loviturii se revine la poziţia „în gardă”.

Lovitura cu patul armei din lateral - prin deplasarea rapidă a braţului drept înainte-
lateral, braţului stâng spre sine şi rotirea trunchiului spre stânga, lovitura se execută cu
muchia patului armei. Revenirea în poziţia „în gardă” se execută înainte sau înapoi,
corespunzător situaţiei create.

Lovitura cu patul armei înainte - prin tragerea braţului stâng spre sine şi răsucirea
trunchiului spre stânga se ridică arma în sus, paralel cu solul. Lovitura se execută cu patul
armei, prin îndreptarea rapidă a braţului drept

Lovitura cu patul armei înapoi - se execută prin răsucirea corpului spre dreapta şi
ducerea în acelaşi timp a braţelor cu arma înapoi, cu încărcătorul în sus. Prin îndreptarea
energică a braţelor înainte şi deplasarea piciorului drept, se loveşte adversarul cu patul
armei.

262
 Lovitura cu încărcătorul - prin mişcare rapidă, se trage arma spre piept până la
orizontală, apoi cu forţă se execută lovitura cu magazia în faţă sau în piept.

Parările cu arma – se execută cu punerea armei sub lovitură, printr-o mişcare bruscă
şi puternică a braţelor şi picioarelor. Ele pot fi de jos, de sus, din stînga, din dreapta

Parările cu arma - la parările de jos şi sus arma se pune orizontal, cu încărcătorul

spre lovitură. La parările din dreapta şi stânga arma se pune vertical, cu încărcătorul spre
lovitură. Imediat după parare se execută împungerea sau lovitura adversarului cu patul
armei.

Şedinţa 3: Aruncarea grenadei din poziţiile „stând în picioare”, „culcat”, „stând în

genunchi”, „cu elan”
Aruncarea grenadei la distanţă din stând în picioare - se execută din mers (alergare)
sau de pe loc. Distanţa de aruncare a grenadei se măsoară de la linia de aruncare (lungimea
4 m.; lăţimea 7 cm.). Se execută trei aruncări într-un coridor cu lăţimea de 10 m., se
apreciază cea mai bună încercare. Sectorul de aruncare se marchează cu marcaje şi
steguleţe bine vizibile.
Şedinţa se desfăşoară după metoda individuală, se învaţă acţiunile separat pe
elemente şi integral. Înainte de secvenţa de bază a şedinţei se execută încălzirea, iar la
sfârşit relaxarea muşchilor. Se demonstrează aruncarea grenadei din toate poziţiile („stând
în picioare”, „culcat”, „stând în genunchi”, „cu elan”). Fiecare acţiune se execută integral
şi cu repetări.
Grenadele se aruncă în sectorul special amenajat, în ţinta amplasata la 20 m. din
poziţiile „stând în picioare”, „culcat”, „stând în genunchi”. Din poziţia „cu elan”, grenada
se aruncă la distanţă de 25 m..
Aruncarea grenadei de mână se execută la comenzile: „Soldat, asupra inamicului, cu
grenada – FOC” sau „Soldat, cu grenada – FOC”, precum şi din propria iniţiativă a
militarului.

263
 Aruncarea grenadei de mână din poziţia în picioare de pe loc. Militarul face o
întoarcere la dreapta şi duce piciorul stâng înainte, după care trece arma în mâna stângă,
sprijinind-o cu cureaua pe antebraţul mâinii stângi; îndoaie piciorul drept, îşi ia avânt cu
grenada în mână, descriind un arc în jos şi înapoi; întinzând piciorul drept şi răsucindu-se
cu pieptul spre ţintă, aruncă grenada în ţintă, ducând-o pe deasupra umărului

Pentru a avea un avânt mai mare în momentul aruncării grenadei, militarul lasă
greutatea corpului pe piciorul stâng şi duce mâna cu arma înapoi. Ţintele se instalează la
25-30 m de la linia de aruncare.
Aruncarea grenadei de mână din mers (alergare) fără oprire. Având arma în mâna
dreaptă, militarul o trece în mâna stângă, sprijinind-o cu cureaua pe antebraţul mâinii
stângi. Avântul cu dreapta începe cu trei paşi înainte de aruncarea grenadei; la primul pas
(cu stângul) mâna cu grenada se duce înainte şi în jos; la al doilea pas – cu dreptul (cu
vârful orientat spre dreapta) – se continuă avântul grenadei înapoi cu răsucirea în acelaşi
timp a corpului spre dreapta, la al treilea pas (cu stângul) se termină răsucirea corpului şi
avântul grenadei Odată cu punerea piciorului stâng pe pământ, folosind viteza căpătată
prin mers (alergare), aruncă grenada în ţintă.

Aruncarea grenadei din poziţia pe genunchi. Din poziţia de tragere de pe un

genunchi arma se ia în mâna stângă; mâna dreaptă se duce înapoi-jos sau sus-înapoi, cutia
toracică se întoarce spre dreapta. Printr-o mişcare energică cutia toracică se întoarce spre
ţintă şi se aruncă grenada de după cap peste umăr.
264
 Aruncarea grenadei din poziţia culcat. Pentru aruncarea grenadei arma se pune jos
de partea dreaptă, se scoate grenada şi se ia în mâna dreaptă. Din poziţia culcat (braţele
îndoite, mâinile lipite de piept) se îndreaptă braţele, se trece pe genunchiul stâng,
concomitent cu trecerea pe genunchiul stâng mâna de aruncare se duce înapoi, cu
întoarcerea cutiei toracice spre dreapta, apoi împingere cu piciorul drept, cutia toracică se
întoarce spre ţintă şi prin cădere înainte se aruncă grenada.
Căzând înainte, militarul amortizează pe braţe şi ia arma.

Aruncarea grenadei din tranşee. Pentru aruncarea grenadei din tranşee piciorul drept
se duce înapoi cât e posibil. Corpul ia poziţia „arcului întins” (extensie în spate), braţul de
aruncare se duce sus - înapoi; printr-o mişcare bruscă de îndreptare a corpului, sprijinindu-
se cu mâna stângă de obstacol, se aruncă grenada spre ţintă.

265
 PREGĂTIREA JURIDICĂ

Tema 1: Serviciul militar în termen. Consideraţii legale generale.

Şedinţa 1: Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei nr. 1245
din 18.07.2002, Legea cu privire la statutul militarilor nr. 162 din 22.07.2005.

Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei

nr. 1245 din 18.07.2002
Articolul 1. Obiectul reglementării şi sfera de aplicare a legii
(1) Prezenta lege stabileşte formele, condiţiile şi modul de pregătire a cetăţenilor
Republicii Moldova pentru apărarea Patriei.
(2) Acţiunea prezentei legi se extinde asupra recruţilor, militarilor care îndeplinesc
serviciul militar în cadrul Forţelor Armate şi a rezerviştilor luaţi în evidenţa militară.
(3) Prezenta lege stabileşte atribuţiile autorităţilor publice, ale instituţiilor publice şi
ale agenţilor economici în ce priveşte pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei.
Articolul 2. Obligaţiunea militară

266
 (1) Obligaţiunea militară este o datorie constituţională a cetăţenilor Republicii
Moldova.
(2) Obligaţiunea militară prevede:
a) aflarea în evidenţa militară;
b) îndeplinirea serviciului militar;
c) participarea la alte forme de pregătire pentru apărarea Patriei.
(3) Cetăţenii care, din motive de conştiinţă, se eliberează de la îndeplinirea
obligaţiunii militare (a serviciului militar sub arme) execută serviciul civil, ce înlocuieşte
serviciul militar, în modul stabilit de lege. Serviciul civil poate fi executat şi de alţi
cetăţeni, în conformitate cu legislaţia.
Articolul 3. Evidenţa militară
(1) Evidenţa militară a cetăţenilor este o parte componentă a sistemului general de
stat de evidenţă şi analiză a resurselor umane şi materiale necesare pentru apărarea Patriei.
(2) Bărbaţii sunt luaţi în evidenţa militară la atingerea vârstei de 16 ani şi excluşi din
evidenţa militară la atingerea vârstei-limită de aflare în rezervă sau în alte cazuri prevăzute
de prezenta lege.
(3) Femeile sunt luate în evidenţa militară  numai în cazul trecerii lor în rezervă după
îndeplinirea serviciului militar prin contract şi excluse din evidenţa militară la atingerea
vârstei-limită de aflare în rezervă sau în alte cazuri prevăzute de prezenta Lege.

Articolul 4. Serviciul militar

(1) Serviciul militar este o formă specială a serviciului public ce rezidă în
îndeplinirea de către cetăţeni a datoriei constituţionale privind pregătirea pentru apărare şi
apărarea Patriei exclusiv în cadrul Forţelor Armate ale Republicii Moldova.
(2) Serviciul militar este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, cetăţeni ai Republicii
Moldova, şi se îndeplineşte în următoarele forme:
a)  serviciul militar prin contract;
b)  serviciul militar în termen;
c)  serviciul militar cu termen redus;
d)  serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi.
(3) Sunt consideraţi în serviciul militar şi studenţii instituţiilor de învăţământ din
domeniul milităriei.
(4) Femeile cu pregătire specială necesară pot îndeplini serviciul militar prin
contract.
Articolul 5. Alte forme de pregătire pentru apărarea Patriei
Prin alte forme de pregătire a cetăţenilor pentru apărarea Patriei se înţelege
pregătirea premilitară a tineretului, instruirea la catedre militare, pregătirea cetăţenilor în
cadrul formaţiunilor de protecţie civilă şi al formaţiunilor sanitare voluntare ale Crucii
Roşii , pregătirea în cadrul centrelor de instruire a rezervei Forţelor Armate.
Articolul 6. Comisiile de recrutare şi încorporare în serviciul militar şi în cel civil
267
 (1) Pentru organizarea recrutării cetăţenilor şi încorporării lor în serviciul militar şi
în cel civil, în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea şi în unităţile teritoriale
autonome cu statut special se instituie comisii teritoriale de recrutare şi încorporare în
serviciul militar şi în cel civil (denumite în continuare comisii de recrutare-încorporare). În
caz de necesitate, pot fi create comisii de recrutare-încorporare de sector.
(2) În scopul coordonării activităţii comisiilor de recrutare-încorporare se creează
Comisia de Stat pentru Încorporare.
Articolul 7. Recruţii. Militarii. Rezerviştii
(1) Cetăţenii luaţi în evidenţa militară până la încorporarea lor în serviciul militar ori
în cel civil sau până la trecerea lor în rezervă se numesc recruţi.
(2) Cetăţenii care îndeplinesc serviciul militar se numesc militari.
(3) Cetăţenii trecuţi în rezervă se numesc rezervişti.
Articolul 8. Examenul medical 
În cazul luării în evidenţa militară, al încorporării în serviciul militar în termen sau
cu termen redus, al încadrării în serviciul militar prin contract, al chemării recruţilor şi
rezerviştilor la centrele militare pentru clarificarea situaţiei medico-militare, cetăţenii sunt
supuşi examenului medical din contul bugetului local, conform cerinţelor Regulamentului
cu privire la expertiza medico-militară în Forţele Armate ale Republicii Moldova, aprobat
de Guvern. 
Articolul 9. Protecţia socială şi juridică
Cetăţenii care îndeplinesc serviciul militar ori execută serviciul civil beneficiază de
protecţie socială şi juridică din partea statului în condiţiile legii.
Articolul 10. Cadrul juridic al pregătirii cetăţenilor pentru apărarea Patriei
Reglementările privind pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei se întemeiază
pe respectarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, ale prezentei legi, ale altor
acte normative cu privire la apărare, precum şi ale acordurilor internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
Articolul 11. Organizarea evidenţei militare
(1) Organele specializate în ţinerea evidenţei militare sunt centrele militare şi
punctele de recrutare, încorporare şi completare.
(2) Pe plan local, evidenţa militară a recruţilor şi rezerviştilor se organizează şi se
ţine de către primării (preturi), instituţii publice şi agenţi economici, indiferent de tipul de
proprietate, în conformitate cu prezenta lege.
(3) Evidenţa militară a cetăţenilor include:
a) evidenţa militară a recruţilor;
b) evidenţa militară a rezerviştilor.
(4) Evidenţă militară a cetăţenilor este coordonată cu sistemul de documentare a
populaţiei.
(5) Evidenţa militară a recruţilor şi rezerviştilor se ţine conform domiciliului.
(6) Documentul de evidenţă militară aflat asupra recruţilor este adeverinţa de
recrutare, iar asupra rezerviştilor – livretul militar.
268
 (7) Pierderea livretului militar se anunţă la punctul de recrutare, încorporare şi
completare în termen de 5 zile şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în
termen de 10 zile de la data constatării pierderii.
(8) Centrele militare pot chema recruţii şi rezerviştii pentru clarificarea situaţiei
militare de cel mult 3 ori pe an.
(9) Asigurarea financiară a măsurilor de organizare a evidenţei militare în centrele
militare şi în primării (preturi) se efectuează din contul bugetului local, iar la instituţii
publice şi agenţi economici, indiferent de tipul de proprietate – din mijloacele acestora.
(10) Controlul asupra organizării şi ţinerii evidenţei militare se pune în
sarcina Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.
 Articolul 12. Evidenţa militară a recruţilor
(1) Tinerii care în anul curent ating vârsta de 16 ani sunt obligaţi să se prezinte, în
termenele stabilite, la centrul militar pentru a fi luaţi în evidenţa militară.
(2) În procesul luării în evidenţa militară a cetăţenilor, comisia de recrutare-
încorporare:
a) organizează şi efectuează examenul medical, testarea psihologică şi selectarea
profesională a cetăţenilor în vederea determinării gradului aptitudinii lor pentru serviciul
militar şi repartizării preliminare pe genuri de arme şi componente ale Forţelor Armate;
b) adoptă hotărârea privind luarea cetăţeanului în evidenţa militară.
(3) Cetăţenilor luaţi în evidenţa militară li se înmânează adeverinţa de recrutare şi li
se explică drepturile şi obligaţiile, regulile de evidenţă militară şi de îndeplinire a
serviciului militar. 
(4) Nu sunt luaţi în evidenţa militară cetăţenii care sunt recunoscuţi de către comisia
medico-militară inapţi pentru serviciul militar din motive de sănătate, cu excludere din
evidenţa militară.
(5) Evidenţa militară a recruţilor care beneficiază de dreptul de amânare a
încorporării în legătură cu necesitatea continuării studiilor se ţine conform domiciliului
acestora.
(6) Recruţii se află în evidenţa militară până la încorporarea în serviciul militar sau
în serviciul civil ori până la trecerea în rezerva Forţelor Armate sau în rezerva serviciului
civil. 
Articolul 13. Evidenţa militară a rezerviştilor
(1) În evidenţa militară, în calitate de rezervişti, sunt luaţi cetăţenii:
a) care au îndeplinit serviciul militar;
b) care au absolvit cursul deplin de instruire la catedra militară;
c) apţi pentru serviciul militar care nu au îndeplinit această obligaţiune până la
atingerea vârstei de 27 de ani. 
(2) Rezerviştii sunt luaţi în evidenţa militară de către centrele militare.
(3) Evidenţa militară a ofiţerilor şi a subofiţerilor care au îndeplinit serviciul în
cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate este ţinută de către serviciul în cauză,
conform legislaţiei.
269
 Articolul 14. Scoaterea şi excluderea din evidenţa militară
(1) Sunt scoşi din evidenţa militară cetăţenii care:
a) îndeplinesc serviciul militar sau un alt serviciu asimilat, potrivit legislaţiei, cu
serviciul militar – pe perioada îndeplinirii acestui serviciu;
b) sunt condamnaţi la privaţiune de libertate – până la expirarea termenului de
privaţiune; 
c) pleacă peste hotarele Republicii Moldova pe un termen de peste 30 zile - până la
revenirea în ţară.
(2) Sunt excluşi din evidenţa militară cetăţenii care:
a) sunt recunoscuţi de către comisiile medico-militare inapţi, conform stării de
sănătate, pentru serviciul militar pe timp de pace şi de război;
b) au atins vârsta-limită de aflare în rezervă;
c) au pierdut cetăţenia Republicii Moldova;
d) domiciliază permanent peste hotarele Republicii Moldova;
e) au rang religios;
e1) au executat serviciul civil;
f) au decedat.
(3) Evidenţa circulaţiei recruţilor şi rezerviştilor, în caz de schimbare a domiciliului,
se efectuează de către primării (preturi).
Articolul 15. Îndeplinirea serviciului militar
(1) Cetăţenii Republicii Moldova îndeplinesc serviciul militar în conformitate cu
prezenta lege şi cu alte acte normative cu privire la asigurarea securităţii militare. 
(2) Cetăţenii care îndeplinesc serviciul militar au statut special, stabilit de lege.
(3) Militarilor li se conferă grade militare. Ei sunt numiţi în funcţii militare, poartă
uniformă militară şi beneficiază de drepturile şi libertăţile acordate cetăţenilor Republicii
Moldova, în conformitate cu legislaţia.
Articolul 16. Jurământul militar 
(1) Cetăţenii care îndeplinesc serviciul militar depun jurământul militar.
(2) Se stabileşte următorul text al jurământului militar: “Eu, (numele, prenumele),
cetăţean al Republicii Moldova, jur credinţă Republicii Moldova şi poporului ei. Jur să-mi
apăr Patria chiar şi cu preţul propriei vieţi, să respect legile Republicii Moldova şi
regulamentele militare”.
(3) Procedura depunerii jurământului militar se stabileşte în regulamentele militare.
Articolul 17. Îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar
(1) Prin îndeplinirea de către militar a obligaţiilor serviciului militar se are în vedere:
a) participarea la acţiuni militare;
b) exercitarea funcţiilor de serviciu;
c) executarea serviciului de alarmă;
d) participarea la exerciţii şi antrenamente militare;
e) aflarea pe teritoriul unităţii militare pe durata stabilită de orarul zilnic sau în orice
timp, dacă aceasta este în interes de serviciu;
270
 f) aflarea în misiune, participarea la operaţiuni de menţinere a păcii sau aflarea la
tratament;
g) deplasarea la şi de la locul de serviciu, de tratament sau locul misiunii;
h) participarea la concentrări militare;
i) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei şi demnităţii persoanei;
j) acordarea de ajutor organelor de drept pentru asigurarea legalităţii şi ordinii de
drept;
k) participarea la acţiunile de prevenire şi lichidare a consecinţelor calamităţilor
naturale, ale avariilor tehnogene şi ale catastrofelor;
l) alte acţiuni ale militarului, calificate de instanţa de judecată ca fiind săvârşite în
interesul persoanei, societăţii şi statului;
m) aflarea în prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în situaţia de
ostatic sau de persoană internată;
n) dispariţia militarului până la declararea dispariţiei sau morţii sale, în modul
stabilit de lege.
Articolul 18. Durata serviciului militar
(1) Durata serviciului militar este:
a) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar în termen - 12 luni;
b) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar cu termen redus – 3 luni;
c) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar prin contract - perioada indicată
în contract;
d) pentru rezerviştii concentraţi – durata concentrărilor. 
(2) În caz de mobilizare, durata serviciului militar nu se stabileşte.
(3) Durata serviciului militar se socoteşte:
a) pentru cetăţenii încorporaţi în serviciul militar în termen sau în serviciul cu
termen redus – din ziua includerii în tabelul nominal al unităţii militare;
b) pentru cetăţenii încadraţi în serviciul militar prin contract – din momentul intrării
în vigoare a contractului;
c) pentru cetăţenii înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ din domeniul milităriei –
din ziua înmatriculării;
d) pentru rezerviştii concentraţi sau mobilizaţi – din ziua încorporării de către centrul
militar.
(4) Perioada aflării cetăţeanului în serviciul militar se socoteşte din ziua în care
acesta, prin ordinul comandantului centrului militar, este încorporat sau încadrat în
serviciul militar şi trimis în unitatea militară şi până în ziua în care militarul, prin ordinul
comandantului unităţii militare, este exclus din tabelul nominal al unităţii militare în
legătură cu trecerea în rezervă sau în retragere. Pe durata aflării în serviciul militar, toţi
militarii dispun de legitimaţie de serviciu, eliberată de comandantul unităţii militare sau
serviciul personal al organelor centrale ale componentelor Forţelor Armate. 
(5) Militarul nu este exclus din tabelul nominal al unităţii militare în cazul când:
a) se află la tratament într-o instituţie medicală;
271
 b) se află în concediu;
c) este detaşat în interes de serviciu;
d) este eliberat din funcţie pentru a urma diferite forme de instruire, perfecţionare
sau pentru a desfăşura activitate ştiinţifică în interes de serviciu;
e) se află în prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în situaţia de
ostatic sau de persoană internată;
(6) Perioada aflării cetăţeanului în serviciul militar se include în vechimea lui de
muncă generală şi specială neîntreruptă.
(7) Militarul care a părăsit fără voie unitatea militară sau locul de serviciu militar
este radiat din tabelul nominal al unităţii militare în modul stabilit de Legea cu privire la
statutul militarilor.
(8) Perioada în care militarul lipseşte, fără motive întemeiate, din unitatea militară
sau de la locul de serviciu militar sau nu se prezintă la serviciu mai mult de 10
zile, termenul de executare de către militarul în termen sau militarul cu termen redus a
pedepsei penale munca neremunerată în folosul comunităţii, precum şi termenul de
executare a sancţiunii disciplinare sub forma ţinerii în arest, nu se includ în durata
serviciului militar.
Articolul 19. Gradele militare
(1) În Forţele Armate se stabilesc următoarele grade militare:
a) pentru efectivul de soldaţi:
- soldat;
- caporal;
b) pentru efectivul de sergenţi:
- sergent inferior;
- sergent;
- sergent major;
c) pentru efectivul de subofiţeri:
- plutonier;
- plutonier major;
- plutonier adjutant;
d) pentru corpul de ofiţeri cu grade inferioare:
- locotenent;
- locotenent major;
- căpitan;
e) pentru corpul de ofiţeri cu grade superioare:
- maior;
- locotenent-colonel;
- colonel;
f) pentru corpul de ofiţeri cu grade supreme:
- general de brigadă;
- general de divizie;
272
 - general de corp de armată.
(2) Gradele militare supreme – “general de corp de armată”, “general de divizie” şi
“general de brigadă” – se conferă prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova.
Specimenul legitimaţiei pentru ofiţerii cu grade militare supreme ai Forţelor Armate şi
Regulamentul cu privire la legitimaţia pentru ofiţerii cu grade militare supreme ai Forţelor
Armate se aprobă de către Preşedintele Republicii Moldova.
(3) Modul de conferire a gradelor militare altele decât cele supreme, de retrogradare
şi de restabilire în grad a militarilor se stabileşte de Legea cu privire la statutul militarilor.
(4) Gradele militare ale ofiţerilor pot fi retrase numai în temeiul hotărârii instanţei de
judecată rămase definitive.
(5) La gradele militare ale cetăţenilor aflaţi în rezervă se adaugă cuvintele “în
rezervă”, iar ale celor aflaţi în retragere – cuvintele “în retragere”.
Articolul 20. Funcţiile militare
(1) Funcţiile militare sunt prevăzute în statele de personal ale organelor de
conducere militare, ale unităţilor şi instituţiilor militare şi ale instituţiilor de învăţământ din
domeniul milităriei. 
(2) Funcţiile care urmează să fie suplinite de militari, conform statelor de personal,
se aprobă de către conducătorii autorităţilor administraţiei publice centrale în care este
prevăzut serviciul militar. 
(3) Militarii pot fi transferaţi pentru continuarea serviciului în cadrul altei structuri
de stat în care este prevăzut serviciul militar sau cel special. 
(4) Militarii pot fi detaşaţi, cu menţinerea lor în serviciul militar, în organizaţii
internaţionale, în autorităţile publice, în instituţii publice, pentru executarea unor funcţii în
interesul statului şi al Forţelor Armate, beneficiind de toate drepturile şi înlesnirile
prevăzute de legislaţie pentru militari.
(5) Modul de numire în şi eliberare din funcţie a militarilor se stabileşte prin Legea
cu privire la statutul militarilor.
Articolul 21. Uniforma militară şi însemnele militarilor
(1) Militarii poartă uniformă militară cu însemnele gradului militar, ale genului de
arme şi ale apartenenţei departamentale.
(2) Uniforma militară, regulile de purtare a acesteia şi însemnele militarilor se
stabilesc prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova. 
(3) Se interzice introducerea uniformei şi însemnelor similare celor ale militarilor
pentru lucrătorii instituţiilor publice şi ale agenţilor economici, indiferent de tipul de
proprietate şi apartenenţa departamentală.
Articolul 22. Vârsta-limită de aflare în serviciul militar
(1) Vârsta-limită de aflare în serviciul militar prin contract se stabileşte după cum
urmează:
a) pentru efectivul de soldaţi, sergenţi şi subofiţeri - 50 de ani;
b) pentru corpul de ofiţeri cu grade inferioare şi superioare - 55 de ani;
c) pentru corpul de ofiţeri cu grade supreme – 60 de ani.
273
 (2) La atingerea vârstei-limită de aflare în serviciul militar prin contract, termenul
serviciului militar poate fi prelungit în modul stabilit de Legea cu privire la statutul
militarilor.
(3) În caz de mobilizare, vârsta-limită de aflare în serviciul militar este echivalentă
cu vârsta-limită de aflare în rezervă.
Articolul 23. Eliberarea din serviciul militar
(1) Eliberarea militarilor din serviciul militar în termen sau din cel cu termen redus
se efectuează în temeiul decretului Preşedintelui Republicii Moldova prin hotărâre de
Guvern şi prin ordinul conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale în care
este prevăzut serviciul militar. Eliberarea din alte forme ale serviciului militar se
efectuează în modul stabilit de Legea cu privire la statutul militarilor.
(2) Eliberarea militarului din serviciul militar se efectuează în legătură cu:
a) expirarea duratei serviciului militar;
b) starea sănătăţii, în temeiul deciziei comisiei medico-militare privind inaptitudinea
militarului pentru serviciul militar;
c) atingerea vârstei-limită de aflare în serviciul militar;
d) condamnarea, prin hotărâre a instanţei de judecată rămasă definitivă, la privaţiune
de libertate;
e) rezilierea contractului din motive prevăzute de Legea cu privire la statutul
militarilor.
(3) Eliberarea înainte de termen a militarilor din serviciul militar în termen sau din
cel cu termen redus poate fi efectuată în cazul în care, în timpul îndeplinirii de către ei a
serviciului militar, a apărut una din situaţiile prevăzute la art.31 alin.(2) şi art.32 lit.a) şi
d).rin
(4) Cetăţenii care, la momentul eliberării din serviciul militar prin contract, nu au
îndeplinit integral durata prevăzută pentru serviciul militar în termen sau pentru cel cu
termen redus sunt trimişi pentru continuarea serviciului militar până la expirarea, respectiv,
a 12 sau a 3 luni, în condiţiile prezentei legi. 
(5) Cetăţenii eliberaţi din serviciul militar sunt trecuţi în rezerva Forţelor Armate, iar
cetăţenii care, la momentul eliberării, au atins vârsta-limită de aflare în cadrul rezervei sau
au fost recunoscuţi de către comisia medico-militară inapţi pentru serviciul militar sunt
trecuţi în retragere, cu excluderea din evidenţa militară.
(6) La declararea mobilizării, toţi militarii se consideră mobilizaţi şi eliberarea lor se
efectuează în conformitate cu prevederile art.39 alin.(2).
 Articolul 28. Organizarea încorporării
(1) Bărbaţii, cetăţeni ai Republicii Moldova, care au împlinit vârsta de 18 ani sunt
încorporaţi în serviciul militar în termen.
(2) Încorporarea în serviciul militar în termen se efectuează de două ori pe an:
în aprilie-iulie şi în octombrie-ianuarie (anul următor).

274
 (3) Încorporarea cetăţenilor în serviciul militar în termen se efectuează de către
autorităţile administraţiei publice locale, în comun cu centrele militare, în temeiul
decretului Preşedintelui Republicii Moldova şi hotărârii Guvernului.
(4) Asigurarea financiară a activităţilor ce ţin de pregătirea cetăţenilor pentru
încorporare şi încorporarea propriu-zisă, de funcţionarea punctelor de recrutare,
încorporare şi completare, precum şi de selectarea şi transportarea recruţilor la centrele
militare, se efectuează din contul bugetului local.
(5) Cetăţeanul se consideră încorporat în serviciul militar în termen din momentul
prezentării la centrul militar pentru a fi trimis în unitatea militară.
(6) Selectarea recruţilor pentru serviciul militar în termen, repartizarea lor pe genuri
de arme şi componente ale Forţelor Armate se efectuează de către comisiile de recrutare-
încorporare.
(7) Criteriile de selectare şi repartizare sunt stabilite de Regulamentul cu privire la
încorporarea cetăţenilor în serviciul militar în termen sau în cel cu termen redus, aprobat de
Guvern.
Articolul 29. Comisia de recrutare-încorporare 
(1) Comisia de recrutare-încorporare se creează prin decizia consiliului unităţii
administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, a organului executiv al unităţii teritoriale
autonome cu statut special.
(2) Comisia de recrutare-încorporare este compusă din:
a) preşedinte - locţiitorul conducătorului autorităţii administraţiei publice locale de
nivelul al doilea, locţiitorul guvernatorului unităţii teritoriale autonome cu statut special;
b) locţiitori ai preşedintelui:
- comandantul centrului militar;
- reprezentantul serviciului civil;
c) membri:
- reprezentantul organelor afacerilor interne, 
- reprezentantul Departamentului Trupelor de Carabinieri,
- preşedintele comisiei medico-militare;
d) secretar – reprezentantul centrului militar.
În componenţa comisiei de recrutare-încorporare pot fi incluşi şi reprezentanţi ai
altor autorităţi publice, instituţii şi organizaţii. 
(3) Funcţionarea comisiei de recrutare-încorporare este asigurată de consiliul unităţii
administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, de organul executiv al unităţii teritoriale
autonome cu statut special şi este finanţată din contul bugetului local.
(4) Comisia de recrutare-încorporare are următoarele sarcini:
a) pregătirea şi realizarea activităţilor de organizare a recrutării şi încorporării; 
b) efectuarea examenului medical al tinerilor pentru recrutare şi al recruţilor pentru
încorporare;
c) adoptarea hotărârii privind încorporarea pentru fiecare recrut în parte;
d) informarea recruţilor asupra hotărârilor luate;
275
 e) selectarea şi repartizarea recruţilor pe genuri de arme şi pe componente ale
Forţelor Armate, pe locuri de îndeplinire a serviciului militar sau de executare a serviciului
civil; 
f) încorporarea şi prezentarea recruţilor reprezentanţilor unităţilor militare, care le
asigură deplasarea la locul de îndeplinire a serviciului militar;
g) selectarea candidaţilor pentru înmatriculare în instituţiile de învăţământ din
domeniul milităriei;
h) adoptarea deciziilor de trimitere în organele de urmărire penală a materialelor
privind recruţii care se eschivează de la încorporare.
(5) Comisia de recrutare-încorporare examinează rezultatele examenului medical,
aptitudinile profesionale şi calităţile morale ale recruţilor, nivelul de studii şi starea
familială a acestora şi adoptă, referitor la fiecare recrut, una din următoarele hotărâri:
a) încorporarea în serviciul militar în termen, în cel cu termen redus sau în cel civil
şi repartizarea la locurile de îndeplinire a serviciului;
b) amânarea încorporării în serviciul militar în termen, în cel cu termen redus sau în
cel civil;
c) scutirea de serviciul militar sau de cel civil;
d) excluderea din evidenţa militară.
(6) Cetăţenii pot contesta hotărârea comisiei de recrutare-încorporare în Comisia de
Stat pentru Încorporare sau o pot ataca în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, în
termen de 10 zile de la data comunicării ei. Executarea hotărârii contestate sau atacate se
suspendă.
Articolul 30. Comisia de Stat pentru Încorporare 
(1) Comisia de Stat pentru Încorporare se instituie, prin hotărâre de Guvern, în
scopul coordonării activităţii comisiilor de recrutare-încorporare, exercitării controlului
asupra desfăşurării încorporării şi examinării contestărilor înaintate de cetăţeni. 
(2) Comisia de Stat pentru Încorporare se constituie din:
a) preşedinte - viceprim-ministru;
b) vicepreşedinţi:
- şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale;
- conducătorul serviciului civil;
 c) membri:
- reprezentantul Ministerului Apărării,
- reprezentantul Departamentului Trupelor de Carabinieri,
- reprezentantul Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale;
d) secretar. 
(3) În componenţa Comisiei de Stat pentru Încorporare pot fi incluşi şi reprezentanţi
ai altor autorităţi publice, instituţii şi organizaţii.
Articolul 31. Amânarea încorporării în serviciul militar în termen
(1) Amânarea încorporării în serviciul militar în termen se acordă recruţilor de către
comisiile de recrutare-încorporare din motive familiale, de sănătate, în legătură cu
276
necesitatea continuării studiilor, desfăşurării activităţii de deputat în Parlament sau
consilier al autorităţii administraţiei publice locale de nivelul al doilea, precum şi în
cazurile prevăzute la alin.(6).
(2) Amânarea încorporării în serviciul militar în termen din motive familiale se
acordă recrutului care:
a) are la întreţinere părinţi (foşti tutori, curatori) inapţi pentru muncă, dacă aceştia nu
sunt întreţinuţi de stat şi nu există alte persoane care locuiesc împreună cu ei şi care,
conform legii, sunt obligate să-i întreţină. În sensul prezentei legi, părinţii (foştii tutori,
curatori) sunt consideraţi inapţi pentru muncă dacă sunt invalizi de gradul I sau II ori au
atins limita de vârstă care le acordă dreptul la pensionare;
b) are soţie invalid de gradul I sau II;
c) are la întreţinere unul sau mai mulţi copii până la 8 ani; 
d) are la întreţinere fraţi, surori care nu au atins vârsta de 18 ani sau mai în vârstă,
dar care sunt invalizi de gradul I sau II, dacă aceştia nu sunt întreţinuţi de stat şi nici de alte
persoane care, conform legii, sunt obligate să-i întreţină;
e) are un singur părinte cu doi sau mai mulţi copii până la 8 ani.
(3) Amânarea încorporării în serviciul militar în termen din motive de sănătate se
acordă recruţilor care, în baza examenului medical, sunt recunoscuţi temporar inapţi pentru
îndeplinirea serviciului militar. Comisia medico-militară trimite persoana care necesită o
examinare medicală suplimentară sau tratament în instituţia medicală de la locul de trai, iar
în caz de necesitate - într-o instituţie curativă specializată. Tratamentul medical al
recruţilor care suferă de boli ce îi fac temporar inapţi pentru serviciul militar se asigură în
mod gratuit. 
(4) Amânarea încorporării în serviciul militar în termen, dictată de necesitatea
continuării studiilor, se acordă recruţilor care îşi fac studiile în instituţii de învăţământ
secundar, ciclul I – gimnazii şi ciclul II – licee, în instituţii de învăţământ profesional
tehnic secundar – şcoli profesionale, în instituţii de învăţământ profesional tehnic post
secundar şi post secundar non terţiar – colegii ori în instituţii de învăţământ superior –
universităţi, academii de studii, institute, şcoli superioare, şcoli de înalte studii etc., cu
orice formă de instruire, pe termenul stabilit de programele de studii. 
(5) Amânarea încorporării în serviciul militar în termen dictată de necesitatea
desfăşurării activităţii de deputat în Parlament sau de consilier al autorităţii administraţiei
publice locale de nivelul al doilea se acordă până la expirarea mandatului.
(6) Amânarea încorporării în serviciul militar în termen se acordă şi cetăţenilor
supuşi urmăririi penale ori a căror cauză penală se examinează în instanţa de judecată până
la încetarea urmăririi penale sau până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de
judecată.
Articolul 32. Scutirea de serviciul militar în termen 
Este scutit de serviciul militar în termen cetăţeanul care:
a) a fost recunoscut, conform stării de sănătate, inapt pentru serviciul militar pe timp
de pace; 
277
 b) a absolvit cursul deplin de instruire la catedra militară;
c) este eliberat de la îndeplinirea serviciului militar din motive de conştiinţă; 
d) şi-a pierdut tatăl (mama), fratele (sora) care au decedat în timpul îndeplinirii
serviciului militar. Recrutul poate să nu se folosească de acest drept;
e) are antecedente penale nestinse sau nu a fost reabilitat, în modul stabilit de lege.
Articolul 33. Vârsta-limită de încorporare în serviciul militar în termen
(1) Vârsta-limită până la care cetăţenii pot fi încorporaţi în serviciul militar în
termen este de 27 de ani.
(2) Cetăţenii care nu au fost încorporaţi în serviciul militar în termen până la
atingerea vârstei de 27 de ani sunt trecuţi în rezerva Forţelor Armate.

Legea cu privire la statutul militarilor nr. 162 din 22.07.2005

Articolul 1. Obiectul reglementării şi sfera de aplicare
(1) Prezenta lege stabileşte statutul juridic al militarilor şi modul de îndeplinire a
serviciului militar.
(2) Prevederile prezentei legi se extind asupra militarilor şi membrilor familiilor lor,
precum şi asupra cetăţenilor care au fost trecuţi în rezervă (retragere).
Articolul 2. Noţiuni de bază
În sensul prezentei legi, se definesc următoarele noţiuni:
structuri militare - autorităţile de specialitate ale administraţiei publice centrale în
care, conform legislaţiei în vigoare, se prevede îndeplinirea serviciului militar;  
unităţi militare - organele de conducere, marile unităţi şi unităţile militare ale
Forţelor Armate, precum şi instituţiile acestora;
instituţii de învăţământ în domeniul milităriei – instituţii de învăţământ care
pregătesc cadre militare;
conducători - persoanele cu funcţie de răspundere care conduc structura militară;
comandanţi (şefi) - persoanele cu funcţie de răspundere care conduc unitatea
militară;
militari - cetăţenii Republicii Moldova care îndeplinesc serviciul militar în baza
obligaţiunii militare sau a încadrării prin contract, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
militari prin contract - cetăţenii încadraţi în serviciul militar prin contract;
militari în termen - cetăţenii încorporaţi în serviciul militar în termen;
militari în termen redus - cetăţenii încorporaţi în serviciul militar cu termen redus;
militari în activitate - militarii care deţin o funcţie militară. Calitatea de militar în
activitate se menţine şi în perioada când militarii sunt eliberaţi din funcţie pentru a urma
diferite forme de pregătire sau sunt detaşaţi în interes de serviciu, precum şi în timpul
aflării la dispoziţie;
rezervişti - cetăţenii trecuţi în rezerva Forţelor Armate;    
membri ai familiei militarului - soţia (soţul), copiii în vârstă de până la 18 ani sau,
dacă sunt studenţi în instituţiile de învăţământ cu frecvenţă, până la absolvirea acestora,

278
fără a depăşi vârsta de 23 de ani; părinţii, inclusiv adoptatorii, aflaţi la întreţinerea legală a
militarului; alte persoane aflate la întreţinerea legală a militarului;
soldă lunară - salariul funcţiei, sporul pentru gradul militar şi sporul pentru vechime
în serviciul militar, suplimente şi sporuri la salariul funcţiei şi alte plăţi de stimulare cu
caracter permanent;
trecere la dispoziţie - acţiuni îndreptate spre soluţionarea chestiunilor ce ţin de
continuarea de către militar a serviciului militar sau eliberarea din acesta, perioadă în care
el se află în afara funcţiei militare. Militarul poate fi trecut la dispoziţie de către
conducătorul, comandantul (şeful) abilitat cu dreptul de a-l numi în funcţie;
delicte ce discreditează titlul de militar - acţiuni sau inacţiuni ale militarului, care au
cauzat prejudiciu material şi/sau moral structurii militare (imaginii, onoarei, reputaţiei
acesteia);
retrogradare în gradul militar - sancţiune disciplinară care poate fi aplicată
militarilor în cazul unor încălcări grave ale regulamentelor militare, ale ordinelor şi
instrucţiunilor şi care constă în trecerea militarului vinovat la un grad militar inferior cu o
treaptă celui avut înainte de săvârşirea abaterii;
retragere a gradului militar - pedeapsă penală complementară ce poate fi aplicată
militarilor, de către instanţa de judecată, în caz de condamnare pentru săvârşirea unei
infracţiuni.
Articolul 3. Cadrul juridic al statutului militarilor
Cadrul juridic al statutului militarilor îl formează Constituţia Republicii Moldova,
prezenta lege, alte acte normative, precum şi acordurile internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
Articolul 4. Principiile de bază ale statutului militarului
Statutul militarului se bazează pe următoarele principii:
a) legalitate;
b) egalitatea militarilor, indiferent de gradul şi funcţia militară, în faţa legii şi a
autorităţilor publice;
c) asigurarea protecţiei juridice şi sociale a militarilor şi a membrilor familiilor lor.
Articolul 5. Statutul militarilor
(1) Statutul militarilor reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor care
îndeplinesc serviciul militar.
(2) Militarul aflat în exerciţiul obligaţiilor serviciului militar este reprezentantul
puterii de stat şi se află sub protecţia statului.
(3) Militarilor li se eliberează legitimaţie de serviciu, care le atestă apartenenţa
departamentală şi statutul juridic.
(4) Militarii au dreptul de a păstra, purta şi utiliza arma din dotare în condiţiile
regulamentelor militare şi ale legislaţiei în vigoare.
Articolul 6. Cetăţenii cu statut de militar
(1) Cetăţenii Republicii Moldova au statut de militar pe perioada aflării lor în
serviciul militar.
279
 (2) Conţinutul şi volumul drepturilor şi obligaţiilor militarului sunt determinate de
faptul aflării lui în exerciţiul obligaţiilor serviciului militar. Cazurile când militarul se
consideră în exerciţiul obligaţiilor serviciului militar se stabilesc de legislaţia în vigoare.
(3) Statutul militarilor care îndeplinesc serviciul militar peste hotarele ţării este
reglementat de prezenta lege, de alte acte normative şi de acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
(4) Militarii aflaţi în prizonierat, în situaţia de ostatic sau de persoană internată, dar
care nu au încălcat jurământul militar şi nu au săvârşit infracţiuni contra statului sau contra
păcii şi omenirii beneficiază de statutul de militar.
Articolul 7. Asigurarea protecţiei juridice şi sociale a militarilor
(1) Statul asigură protecţia juridică şi socială a militarilor în conformitate cu
prezenta lege şi cu alte acte normative.
(2) Femeile încadrate în serviciul militar prin contract sunt egale în drepturi şi
obligaţii cu bărbaţii în condiţiile prezentei legi şi ale altor acte normative.
(3) Militarii prin contract beneficiază de drepturi şi înlesniri legate de întreţinerea
copiilor, maternitate sau alte circumstanţe prevăzute de legislaţia în vigoare, cu restricţiile
prevăzute de prezenta lege.
(4) Cetăţenii care au îndeplinit serviciul militar prin contract şi sunt trecuţi în rezervă
(retragere) beneficiază de drepturile şi garanţiile prevăzute de legislaţia în vigoare, în
funcţie de vechimea în serviciu şi de temeiul eliberării din serviciul militar.

NOTĂ: Informaţie suplimentară - http://lex.justice.md/

Tema 2: Răspunderea juridică a militarilor. Consideraţii legale generale.

Şedinţa 1: Răspunderea civil-delictuală şi materială a militarilor.

Legea cu privire la răspunderea materială a militarilor

nr. 1477 din 22.11.2002
Articolul 1. Obiectul reglementării şi domeniul de aplicare a prezentei legi
(1) Prezenta lege stabileşte condiţiile şi limitele răspunderii materiale a militarilor în
timpul îndeplinirii obligaţiilor serviciului militar şi a rezerviştilor concentraţi sau
mobilizaţi (denumiţi în continuare militari) pentru prejudiciul pe care l-au cauzat
patrimoniului unităţii militare, precum şi modul de recuperare a prejudiciului cauzat.
(2) Acţiunea prezentei legi se extinde asupra militarilor care îndeplinesc serviciul
militar în Forţele Armate.

Articolul 2. Noţiuni de bază

În sensul prezentei legi, se definesc următoarele noţiuni:
patrimoniul unităţii militare - armamentul, tehnica militară şi specială, muniţiile,
carburanţii şi lubrifianţii, echipamentul, produsele alimentare şi alte tipuri de patrimoniu
militar, terenurile, edificiile, construcţiile, banii şi hîrtiile de valoare, alte mijloace
280
materiale, ce constituie proprietate de stat şi sînt încredinţate unităţii militare cu drept de
administrare ori sînt obţinute în urma activităţii economice a acesteia;
prejudiciu - pierderea sau deteriorarea patrimoniului unităţii militare, cheltuielile pe
care le-a suportat sau urmează să le suporte unitatea militară pentru recuperarea ori
recondiţionarea patrimoniului pierdut sau deteriorat, precum şi supraplăţile efectuate de
unitatea militară.
Articolul 3. Condiţiile răspunderii materiale a militarilor
(1) Apărarea integrităţii patrimoniului unităţii militare este o obligaţie a fiecărui
militar.
(2) Militarii poartă răspundere materială numai pentru prejudiciul real cauzat din
vina lor.
(3) Militarii nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat în urma
executării întocmai a ordinelor (dispoziţiilor) date de comandanţi (şefi), inclusiv de cei
ierarhic inferiori. În acest caz, răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat revine
comandanţilor (şefilor) care au dat aceste ordine (dispoziţii).
(4) Militarii care, având posibilitatea de a înlătura, parţial sau total, urmările
păgubitoare ale ordinului (dispoziţiei) comandantului (şefului), nu au raportat despre
aceasta de îndată ori în decurs de 24 de ore, ori la întoarcerea din misiune, ori din
neglijenţă sau rea-credinţă şi nu au luat măsuri pentru evitarea pagubei, poartă răspundere
împreună cu comandantul (şeful).
(5) Răspunderea materială a militarilor nu survine în cazul săvârşirii acţiunilor în
stare de extremă necesitate, precum şi în cazul săvârşirii acţiunilor legale.
(6) Termenul tragerii la răspundere materială de către comandant (şef) este de 3 luni
din momentul depistării prejudiciului, iar de către instanţa de judecată - de 3 ani din
momentul depistării prejudiciului.
Articolul 4. Răspunderea materială limitată a militarilor
(1) Pentru prejudiciul cauzat din imprudenţă în timpul îndeplinirii obligaţiilor
serviciului militar, militarii răspund material în mărimea prejudiciului cauzat, însă nu mai
mult de 2 solde lunare, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.5.
(2) Militarii care îndeplinesc serviciul militar prin contract, culpabili de cauzarea
prejudiciului legat de achitarea de către unitatea militară a amenzilor pentru staţionarea
containerelor, vagoanelor, navelor şi/sau automobilelor, de majorarea volumului lucrărilor
îndeplinite, de vărsarea cu întârziere a impozitelor şi altor plăţi obligatorii în bugetele
corespunzătoare, poartă răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat, însă nu mai
mult de 2 solde lunare, dacă acţiunile lor nu conţin semnele componenţei de infracţiune.
(3) Comandanţii (şefii) care prin ordinele (dispoziţiile) lor au încălcat modul stabilit
de evidenţă, păstrare, utilizare, consum, transportare a patrimoniului unităţii militare sau
care nu au luat măsurile necesare pentru prevenirea sustragerii, nimicirii, deteriorării,
degradării acestuia ori pentru prevenirea supraplăţilor, fapt care a cauzat prejudiciu, sau nu
au luat măsurile necesare pentru recuperarea de către persoanele vinovate a prejudiciului
cauzat unităţii militare poartă răspundere materială în limita prejudiciului cauzat, însă nu
281
mai mult de 2 solde lunare, dacă acţiunile lor nu conţin semnele componenţei de
infracţiune.
(4) Comandanţii (şefii) culpabili de eliberarea nelegitimă a militarului (angajatului
civil) din serviciul militar (câmpul muncii), de transferul nelegitim al militarului
(angajatului civil) la un alt loc de serviciu (de muncă), de numirea nelegitimă a militarului
(angajatului civil) într-u funcţie care nu este prevăzută de statele unităţii militare (schema
de încadrare) sau într-u funcţie retribuirea căreia este mai înaltă decât a celei deţinute
efectiv poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat de efectuarea supraplăţilor
rezultate din eliberarea nelegitimă a militarului (angajatului civil), din transferul nelegitim
al militarului (angajatului civil) la un alt loc de serviciu  (de muncă), din numirea
nelegitimă a militarului (angajatului civil) în funcţie în mărimea prejudiciului cauzat, dar
nu mai mult de 2 solde lunare, dacă acţiunile lor nu conţin semnele componenţei de
infracţiune.
Articolul 5. Răspunderea materială integrală a militarilor
Militarii poartă răspundere materială în mărimea integrală a prejudiciului în cazurile
în care acesta este cauzat:
a) de lipsa, distrugerea, deteriorarea patrimoniului transmis militarului în evidenţă
pentru păstrare, transportare, eliberare, utilizare sau în alte scopuri;
b) de acţiunile (inacţiunile) militarului care conţin semnele componenţei de
infracţiune;
c) în urma sustragerii, nimicirii, deteriorării, degradării intenţionate, consumului
şi/sau utilizării nelegitime a patrimoniului unităţii militare sau altor acţiuni (inacţiuni)
intenţionate, indiferent de faptul dacă ele conţin sau nu semnele componenţei de
infracţiune prevăzută de Codul penal al Republicii Moldova;
d) de către militarul care şi-a provocat în mod conştient starea de ebrietate
alcoolică, starea cauzată de substanţe stupefiante sau toxice;
e) de acţiunile intenţionate ale militarului care au provocat cheltuieli pentru
tratamentul în instituţiile medico-militare şi în alte instituţii medicale al militarului sau al
persoanelor ce au suferit în urma acestor acţiuni.
Articolul 6. Determinarea mărimii prejudiciului cauzat
(1) Mărimea prejudiciului cauzat se determină în funcţie de cheltuielile suportate, în
baza datelor de evidenţă a patrimoniului unităţii militare, reieşind din preţurile de piaţă la
data depistării prejudiciului şi din gradul de uzură al patrimoniului, conform normelor
stabilite la ziua depistării prejudiciului, însă nu mai mici decât preţul deşeurilor (resturilor)
acestui patrimoniu.
(2) Preţurile pentru armament, tehnică militară, muniţii, alte bunuri livrate
centralizat unităţilor militare se determină de către organele de stat împuternicite pentru
aceasta.
(3) În cazul numirii nelegitime a militarului (angajatului civil) într-o funcţie
neprevăzută de statele unităţii militare (schema de încadrare), mărimea prejudiciului se
determină în funcţie de mărimea drepturilor băneşti (salariului) plătite militarului
282
(angajatului civil), iar în cazul numirii nelegitime într-o funcţie retribuirea căreia este mai
înaltă decât a celei deţinute efectiv de către militar (angajatul civil) - în funcţie de diferenţa
dintre drepturile băneşti (salariul) plătite şi drepturile băneşti (salariul) ale funcţiei deţinute
efectiv.
(4) Mărimea prejudiciului cauzat în cazul prevăzut la art.5 lit.e) se determină în
funcţie de cheltuielile reale pentru tratamentul militarului sau al persoanelor vătămate în
instituţiile medico-militare şi în alte instituţii medicale.
(5) Mărimea prejudiciului cauzat din vina mai multor militari, ce urmează a
fi  restituit,  se determină pentru fiecare în parte, în funcţie de gradul vinovăţiei, de forma şi
limitele răspunderii materiale.
(6) În cazul tragerii la răspundere materială a militarilor, mărimea soldei lunare se
stabileşte la data emiterii ordinului (dispoziţiei) comandantului (şefului) sau pronunţării de
către instanţa de judecată a hotărârii privind recuperarea prejudiciului.
Articolul 7. Desfăşurarea cercetării administrative în cazul depistării prejudiciului
(1) Comandantul (şeful), în limita competenţei sale, este obligat, în cazul depistării
prejudiciului, să iniţieze de îndată o cercetare administrativă pentru stabilirea cauzelor
survenirii şi mărimii prejudiciului, precum şi a persoanelor vinovate. Cercetarea
administrativă se efectuează în termen de o lună de la data depistării prejudiciului. Acest
termen poate fi prelungit, după caz, de către comandantul (şeful) ierarhic superior, însă nu
mai mult decât cu o lună.
(2) Cercetarea administrativă poate să nu fie efectuată dacă cauzele prejudiciului,
mărimea lui şi persoanele vinovate au fost stabilite de către instanţa de judecată sau în
urma reviziei, controlului sau urmăririi penale.
Articolul 8. Recuperarea prejudiciului
(1) Recuperarea prejudiciului a cărui mărime nu depăşeşte 2 solde lunare se
efectuează, conform ordinului (dispoziţiei) comandantului (şefului), prin reţinere din
drepturile băneşti ale militarului care a cauzat prejudiciul.
(2) Ordinul (dispoziţia) cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de către
comandant (şef) se emite de comandantul (şeful) ierarhic superior.
(3) Problema recuperării prejudiciului a cărui mărime depăşeşte 2 solde lunare se
examinează de către instanţa de judecată, la cererea comandantului (şefului).
(4) Acţiunea privind recuperarea prejudiciului cauzat de către comandant (şef) se
intentează de către comandantul (şeful)  ierarhic superior.
(5) Ordinul (dispoziţia) comandantului (şefului) privind recuperarea prejudiciului se
emite în termen de o lună de la data încheierii cercetării administrative, reviziei,
controlului sau a emiterii hotărârii instanţei de judecată şi se aduce la cunoştinţă militarului
contra semnătură. Ordinul (dispoziţia) se înaintează spre executare la expirarea termenului
de 7 zile de la anunţarea militarului. În cazul în care ordinul (dispoziţia) privind
recuperarea prejudiciului  nu a fost emis în termen de o lună, problema privind tragerea la
răspundere materială a militarului se examinează de către instanţa de judecată, la cererea
comandantului (şefului).
283
 (6) Ordinul (dispoziţia) comandantului (şefului) privind recuperarea prejudiciului
poate fi contestat de către militar în faţa comandantului (şefului) superior şi/sau în instanţa
de judecată. Contestarea ordinului (dispoziţiei) privind recuperarea prejudiciului nu
suspendă reţinerile din drepturile băneşti ale militarului. În cazul anulării ordinului
(dispoziţiei) privind recuperarea prejudiciului, mijloacele băneşti reţinute se restituie
militarului.
(7) Recuperarea prejudiciului se efectuează indiferent de tragerea la răspundere
disciplinară, administrativă sau penală a militarului pentru acţiunile (inacţiunile)  care  au
avut drept urmare cauzarea prejudiciului.
(8) Militarii pot recupera benevol, în formă bănească, complet sau parţial,
prejudiciul cauzat.
(9) Reţinerile din drepturile băneşti ale militarului, conform hotărârii instanţei de
judecată, se efectuează în baza ordinului comandantului (şefului) sau a titlului executoriu
eliberat de către  instanţa de judecată.
(10) Diferenţa dintre mărimea prejudiciului cauzat şi mărimea reţinerilor din
drepturile băneşti ale militarului se casează de către comandant (şef) în modul stabilit, în
limitele competenţei sale sau în baza hotărârii instanţei de judecată.
Articolul 9.  Recuperarea prejudiciului în cazul eliberării militarului  din serviciul
militar sau al transferării la un nou loc de serviciu
(1) În cazul în care militarul tras la răspundere materială nu a recuperat prejudiciul la
data eliberării din serviciul militar, acesta este recuperat în conformitate cu legislaţia.
(2) În cazul în care militarul care a cauzat prejudiciul a fost eliberat din serviciul
militar şi nu a fost tras la răspundere materială, recuperarea prejudiciului se efectuează în
baza titlului executoriu eliberat de instanţa de judecată, ca rezultat al examinării acţiunii
înaintate de către comandant (şef).
(3) În cazul transferării la noul loc de serviciu militar, recuperarea prejudiciului de
către militarul tras la răspundere materială se efectuează la noul loc de serviciu, în baza
înregistrării în certificatul de alocare a drepturilor băneşti.
(4) Dacă decizia privind tragerea la răspundere materială a militarului care a cauzat
prejudiciu nu a fost luată până la momentul transferării lui la noul loc de serviciu militar,
comandantul (şeful) este obligat să expedieze, în termen de 5 zile de la data încheierii
cercetării administrative, reviziei, controlului sau a emiterii hotărârii instanţei de judecată,
materialele necesare la noul loc de serviciu. Recuperarea prejudiciului, în acest caz, se
efectuează la noul loc de serviciu al militarului, în modul prevăzut la art.8.
(5) Ordinul (dispoziţia) comandantului (şefului) privind recuperarea prejudiciului se
emite în termen de 2 săptămâni din ziua primirii de la locul precedent de serviciu  militar a
materialelor indicate la alin.(4).
Articolul 10. Recuperarea prejudiciului cauzat de către militari unor terţe persoane
Militarii care au cauzat prejudiciu unor terţe persoane, prejudiciu care, în
conformitate cu legislaţia, a fost recuperat de către unitatea militară, îl restituie acesteia în
modul şi în mărimea prevăzute de prezenta lege.
284
 Articolul 11. Condiţiile de micşorare a mărimii prejudiciului  care urmează a fi
recuperat
Mărimea sumei băneşti care urmează a fi reţinută de la militar pentru recuperarea
prejudiciului cauzat poate fi micşorată de către comandant (şef), cu permisiunea
comandantului (şefului) ierarhic superior, sau de către instanţa de judecată, ţinându-se cont
de circumstanţele concrete, de gradul de culpabilitate şi starea materială a militarului, cu
excepţia cazului prevăzut la art.5 lit.e)
Articolul 12. Modul de efectuare a reţinerilor băneşti
(1) Reţinerile băneşti lunare pentru recuperarea prejudiciului cauzat de militar se
efectuează în mărime de 20 la sută din solda lunară, iar pentru recuperarea prejudiciului în
cazurile prevăzute la art.5 - în mărime de până la 50 la sută din solda lunară de întreţinere.
(2) Dacă din drepturile băneşti ale militarului se efectuează şi alte reţineri, prevăzute
de legislaţie, mărimea generală a tuturor reţinerilor băneşti nu poate depăşi 50 la sută din
drepturile băneşti lunare ale militarului. Totodată, succesiunea reţinerilor indicate este
determinată în conformitate cu legislaţia.

NOTĂ: Informaţie suplimentară - http://lex.justice.md/

PREGĂTIREA MEDICO-MILITARĂ

Tema 1: Acordarea primului ajutor (PA).

Şedinţa 1: Scopul acordării PA, reguli generale şi mijloace. Ordinea de acordare a
PA răniţilor/bolnavilor la dispozitivul de luptă al companiei. Triajul medical la etapa
prespitalicească.

Acordarea primului ajutor (PA).

Scopul primului ajutor constă în salvarea vieţii răniţilor/bolnavilor şi crearea
condiţiilor minime pentru că acesta să suporte evacuarea medicală.
Primul ajutor se acordă răniţilor/bolnavilor pe câmpul de luptă, la locul rănirii sau în
cele mai apropiate adăposturi, de sine stătător sub formă de auto ajutor de către militarul
rănit sau primul ajutor acordat de orice alt militar sau de către sanitarul subunităţii militare.
Toţi militari sunt obligaţi să cunoască:
285
 - măsurile de prim ajutor (ajutorul reciproc) şi să le acorde la timp şi corect
răniţilor/bolnavilor sau să le aplice pentru sine, în caz de rănire (auto ajutor);
- procedeele de scoatere a răniţilor/bolnavilor de sub focul adversarului, din tehnica
de luptă şi de adăpostire temporară a acestora.
La acordarea primului ajutor se folosesc mijloace individuale de protecţie:
garoul/turnichetul, pachetul individual de pansament şi la necesitate unele mijloace
improvizate.
Măsurile primului ajutor prevăd:
- hemostaza provizorie prin aplicarea garoului/ turnichetului pentru membre într-un
minut sau a pansamentului compresiv;
- aplicarea pansamentului pe plagă;
- imobilizarea provizorie a fracturilor;
- calmarea durerii (analgezice, AINS);
- resuscitarea cardio - respiratorie - ABC;
- aplicarea măştii contra gaze în terenul contaminat;
- tratarea sanitară (decontaminare) parţială, când este cazul.
Timpul optim de acordarea a primului ajutor este de 10 minute după rănire.
În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se asigure
securitatea la locul accidentului (locul impactului, rănirii), să fie luate toate măsurile de
prevenire pentru ca starea rănitului să nu se înrăutăţească.

Clasificarea zonelor

Zone

Zonă cu pericol
Zonă nesigură Zonă sigură
iminent

Apelăm ajutor Îndepărtarea Prim ajutor

staţie radio pericolului

286
 Militarul trebuie, în primul rând, să asigure securitatea rănitului, a celor din jur, cât
şi a lui însuşi.
Zonă nesigură - zona în care, dacă intervenim, ne punem viaţa în pericol, cerem
ajutor prin staţia radio sau telefon.
Zonă cu pericol iminent - victima nu se află în momentul dat în pericol, dar
pericolul poate să apară în orice moment. Trebuie să eliminăm pericolul, evacuăm victima
departe de pericol sau pericolul departe de victimă (amenajarea locului
accidentului/rănirii.)
Zonă sigură - nu prezintă pericol pentru victimă.
Militarul salvator trebuie să stabilească contactul cu rănitul şi să acţioneze
corespunzător, acordând primul ajutor şi scoaterea acestui de pe câmpul de luptă.
Când rănitul este fără cunoştinţă să stabilească priorităţile de prim ajutor, cu
evacuarea cât mai rapidă la locul de adunare răniţi unde va fi examinat de către specialistul
medical (instructor sanitar, felcer).
Răniţii şi bolnavii de pe câmpul de luptă se strâng pe subunităţi la locul de adunare a
răniţilor, cu forţele şi mijloacele acesteia şi cele primite de la batalion. Aceştia se
evacuează împreună cu armamentul individual, masca contra gazelor şi lopata mică de
infanterie. În funcţie de destinaţie şi caracteristicile terenului, răniţii şi bolnavii se pot
evacua de la subunităţi direct la punctul medical al batalionului.
Răniţilor şi bolnavilor li se acordă primul ajutor şi ulterior îngrijirile de specialitate
necesare; primul ajutor se acordă de către militari şi sanitarul companiei pe locul unde au
fost răniţi, în adăposturile sau adăpostirile cele mai apropiate; fiecare militar este obligat să
cunoască modalităţile de acordare a primului ajutor; în cadrul acestui ajutor se folosesc
pachetul cu pansamentul individual, pachetul de decontaminare iniţială, trusele medicale
aflate în autovehicule precum şi materialele sanitare şi medicamentele din genţile
personalului sanitar; după acordarea ajutorului medical, răniţii uşor, apţi pentru luptă se
înapoiază în subunităţile din care fac parte.
Echipa medicală dată în întărire companiei de infanterie asigură acordarea primului
ajutor şi evacuarea răniţilor. Echipa acordă primul ajutor în cazul rănirilor uşoare,
afecţiunilor şi tratament medical de urgenţă pentru stabilizarea răniţilor grav în vederea
transportării acestora la punctul medical batalionar.
În cazul în care survin răniri se acordă primul ajutor de către echipa medicală şi de
îndată ce este posibil se transportă rănitul înapoia unei adăpostiri.
Dacă există, mai mulţi răniţi într-un pluton, aceştia sunt centralizaţi pentru facilitarea
tratamentului şi a evacuării; prin grija plutonierului companiei este înaintată cererea de
evacuare medicală către eşalonul superior şi cu ambulanţa de la punctul medical batalionar
răniţii sunt evacuaţi; răniţii uşor pot fi evacuaţi cu orice vehicul aflat la dispoziţie. În
condiţiile întrebuinţării armelor nucleare, biologice, chimice şi a sistemelor incendiare,
protecţia medicală prezintă particularităţi determinate de felul îmbolnăvirilor, rănilor sau
287
intoxicaţiilor (boala de iradiere, arsuri, intoxicaţii specifice S.T.L., boli provocate de agenţi
patogeni) precum şi de numărul mare de răniţi şi bolnavi care apar în focare. Pentru
lichidarea urmărilor atacului biologic se iau măsuri de izolare şi evacuare a bolnavilor şi
suspecţilor de boli contagioase, de depistare a contactelor şi izolare a acestora, precum şi
de recoltare a probelor de sol, aer, apă sau vectori în vederea precizării agentului patogen.

Mijloace individuale de protecţie

Turnichet Pansament compresiv

Atelă mobilă pentru fracturi de membre Bandaj triunghiular

Triajul medical la etapa prespitalicească.

Scopul principal al triajului medical efectuat la etapa prespitalicească este asigurarea
asistentei medicale urgente după priorităţi, cu evacuarea victimelor/răniţilor conform
destinaţiei.
Triajul este selectarea şi categorisirea victimelor unui dezastru în vederea
tratamentului în conformitate cu severitatea leziunilor contractate şi disponibilitatea
capacităţilor medicale şi de transport.
Triajul medical este modalitatea de stabilire a priorităţilor de evacuare şi de
tratament pentru diverse categorii de răniţi. Prin intermediul triajului există posibilitatea ca
asistenţa medico-chirurgicală acordată să fie eficientă, având drept finalitate salvarea unui
număr cât mai mare de vieţi.
Procesul de acordare a primului ajutor în cazul producerii incidentelor soldate cu
victime multiple se divizează in 2 etape: etapa prespitalicească, care reprezintă primul
ajutor acordat în focarul şi zona dezastrului, precum şi pe parcursul căilor de evacuare până
la instituţiile medico-sanitare, în care sunt direcţionate victimele, şi etapa spitalicească,
care reprezintă asistenţa medicală acordată în instituţiile medico-sanitare, care primesc
victimele evacuate din zona dezastrului.
Triajul la etapa dată se începe nemijlocit în zona focarului şi se efectuează de către
efectivul echipelor sanitare, care, concomitent, acordă victimelor şi primul ajutor. Luând în
consideraţie condiţiile complicate, adesea primejdioase, caracteristice pentru focarul
impactului, aici se aplică numai cele mai elementare măsuri de triaj, care, de regulă,
288
constau în depistarea în baza semnelor vitale (hemoragie abundentă, lipsa respiraţiei, lipsa
conştienţii etc.) a celor victime, care necesită asistenţă medicală de urgenţă şi evacuarea
primordială, precum şi celor care sunt în stare să se deplaseze de sine stătător sau cu un
minim ajutor.
Prima grupa de victime se evacuează din focar în mod urgent, a doua grupă este
îndreptată spre punctele de adunare a răniţilor şi părăsesc zona impactului de sine stătător.
Restul victimelor se evacuează din focar în rândul doi.

289
 Şedinţa 2: Acordarea PA în stop cardio-respirator. Resuscitarea cardio-respiratorie.
Stopul cardiac este oprirea brusca a bătăilor inimii, se însoţeşte de câteva semne
care trebuie cunoscute de cei care acorda primul ajutor:
- rănitul/bolnavul îşi pierde brusc cunoştinţa, devine palid, apoi cianotic, cu
respiraţia lentă, zgomotoasă;
- lipsa zgomotelor cardiace la ascultarea inimii;
- absenţa pulsului la nivelul pumnului (artera radială), la nivelul feţei laterale a
gâtului (arterele carotide), sau la nivelul regiunii inghinale (arterele femurale), lipsa
pulsului la aceste artere indică oprirea inimii;
- dilatarea pupilelor (midriaza).
Stopul cardio-respirator poate apărea datorită unei disfuncţii la nivelul căilor
aeriene, respiraţiei sau circulaţiei. Sistemul respirator şi cel circulator se află în
interdependenta, hipoxemia determinând alterarea funcţiei cardiace, iar afecţiunile severe
ale cordului putând duce la creşterea consumului de oxigen şi implicit a travaliului
respirator.
Cauzele stopului cardiac sunt multiple: hemoragiile masive, emboliile pulmonare
masive, cardiopatiile ischemice, accidente vasculare cerebrale etc.
Încercăm să stabilim comunicarea cu victima/persoană rănită prin întrebări: ce s-a
întâmplat cu dumneavoastră?, mă auziţi?, cum vă numiţi?, ce vă doare? Sunt şi situaţii în
care victima nu poate vorbi, dar dacă reacţionează şi răspunde prin gesturi la întrebările
puse, la atingeri sau la altfel de stimuli externi, înseamnă că este conştientă, dacă nu
răspunde şi nu reacţionează în nici un fel la stimulii verbali sau la atingeri, trebuie
verificate imediat cele două funcţii vitale: respiraţia (dacă victima respiră spontan) şi
circulaţia (dacă inima funcţionează).
Salvatorul trebuie să identifice existenţa stopului respirator. Pentru a decide dacă
victima respiră sau nu trebuie să ascultăm, simţim şi vedem în acelaşi timp, minim 5-10
secunde. Pentru aceasta, el se va apropia de victimă şi va privi cu atenţie toracele victimei,
observând absenţa mişcărilor inspiratorii şi expiratorii ale toracelui (absenta mişcărilor
coastelor).
Cea mai importantă metodă pentru a ajuta la salvarea vieţii este resuscitarea cardio-
respiratorie. Este bine să se cunoască faptul că, în caz de oprire a inimii, persoana care
acordă primul-ajutor dispune doar de 3-4 minute pentru a efectua cu succes resuscitarea.
După această perioadă se consideră că hipoxia cerebrală (lipsă de oxigen la nivelul
creierului) duce la leziuni cerebrale severe.
Eliberarea căilor respiratorii
1. Hiperextensia capului - aplică o mână pe creştetul capului acestuia, iar cealaltă la
nivelul mentonului, susţinând mandibula în contact cu maxilarul superior. În această
poziţie se execută blând hiperextensia capului pacientului cu deplasarea posterioară a
creştetului şi ridicarea regiunii occipitale.
2. Subluxarea anterioară a mandibulei: se menţine hiperextensia cu regiunea
hipotenară a palmelor reanimatorului aplicate pe regiunea frontala, iar cu degetele 2-4 de la
290
ambele mâini plasate înapoia ramurii verticale a mandibulei, se aplica o mişcare către
înainte (în sus) care realizează subluxaţia cu deplasarea anterioara a bazei limbii.
3. Întredeschiderea gurii - cu degetele mari de la ambele mâini situate la nivelul
şanţului supramentonier prin aplicarea unei presiuni în jos cu îndepărtarea mandibulei
subluxate de maxilarul superior. La sfârşitul manevrei, capul pacientului va fi în
hiperextensia menţinută cu palmele în regiunea frontală, mandibula va fi subluxată anterior
cu degetele 2-4, iar gura va fi întredeschisă prin presiunea exercitată de degetul mare.
Înlăturam orice obstrucţie evidenta din gură. Scoaterea corpilor străini din cavitatea
bucală se face cu ajutorul a doua degete învelite în faşa de tifon sau batista introduse în
cavitatea bucală, printr-o mişcare de rotaţie ce permite curăţarea întregului spaţiu buco-
faringian, iar cu cealaltă mână tracţionăm mandibula anterior pentru a evita muşcarea
degetelor salvatorului de către victimă.
Contraindicaţii
- mandibula fracturată sau dislocată;
- bolnav conştient;
- traumatisme ale coloanei cervicale.
Resuscitarea cardio-respiratorie
- Bolnavul trebuie să fie aşezat imediat pe o suprafaţă dură şi plată.
- Se realizează apoi compresiuni cu podul palmei pe treimea inferioară a sternului –
cealaltă palmă se suprapune peste prima, pentru a întări forţa de presiune.
- Compresia asupra toracelui victimei se realizează cu un ritm de 100 compresii pe
minut. La 30 compresii ritmice pe stern se realizează 2 respiraţii artificiale gură-la-gură.
Durata masajului nu trebui să fie mai mică de 30 de minute.

Manevra Heimlich
Pacient conştient:
Obstrucţia cailor aeriene înseamnă blocarea
cailor aeriene superioare cu un bol alimentar sau
un corp străin. Victima se va sufoca. Obstrucţia
poate fi incompletă sau completă. Dacă victima
este conştientă va indica acest lucru prin
prinderea gâtului cu o mâna sau cu doua mâini.
În cazul obstrucţiei incomplete respiraţia este
zgomotoasă, pacientul este aplecat în faţă şi
încurajat să tuşească.
Dacă aceasta nu da rezultate va trebui sa încercaţi o alta manevra, numita manevra
Heimlich; se aplică atunci când obstrucţia devine completă. Apropiaţi-vă de victimă din
spate, cuprindeţi-l pe sub braţe, îndepărtaţi picioarele, aşează-ţi o mâna la mijlocul
distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoid, cu cealaltă mână prindeţi mâna încleştata şi
faceţi mişcări bruşte înăuntru şi în sus.
Aceste mişcări vor comprima diafragmul care la rândul lui va comprima plămânii şi
291
presiunea creată în bronhii va arunca corpul străin în cavitatea bucală. Faceţi aceste mişcări
până eliberaţi căile aeriene.
Pacient inconştient:
Dacă victima devine inconştientă, întindeţi-o
pe pământ şi aplicaţi aceeaşi manevră,
încălecând picioarele victimei. Reperaţi
locul, aşezând podul palmei la mijlocul
distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoid.
Aşezaţi cealaltă mâna peste aceasta (ca la
masajul cardiac) şi faceţi compresiuni cu
mişcări bruşte în adâncime şi în sus.
ALGORITMUL RESUSCITARE
CARDIORESPIRATORIE
EVALUAREA STĂRII DE
CONŞTIENŢĂ

SOLICITĂ AJUTORUL
MEDICAL

DESCHIDE CĂILE
AERIENE

ABSENŢA
VENTILAŢIILOR
NORMALE

APELEAZĂ AJUTORUL
SANITARULUI

30 COMPRESII
TORACICE

2 VENTILAŢII
30 COMPRESII

Şedinţa 3: Acordarea PA în caz de răniri şi hemoragii.

Rana este o lezare a integrităţii ţesuturilor (pielii, mucoaselor, muşchilor şi oaselor).
Complicaţiile rănirii pot fi:
292
 a) hemoragia;
b) şocul;
c) dezvoltarea infecţiei în rană.
Dacă din rană începe să curgă lichid galben sau verzui (puroi), sau în cazul în care
pielea din jurul rănii devine roşie, fierbinte, umflată sau din ce în ce mai dureroasă,
însemnă că se dezvoltă o infecţie. Această infecţie poate fi gravă, mai ales dacă este
însoţită de o febră. Rănile prin arme de foc (provocate de gloanţe, schije) traumatizează în
principal ţesuturile. Dacă la rănirea prin arma de foc pe corp sunt orificii de intrare şi
ieşire, rănile se numesc penetrante, dar dacă glontele sau schija se opreşte în ţesuturi se
numeşte rană oarbă. În cazul „rănirii oarbe” există numai orificiul de intrare. Glontele sau
schija pot trauma pielea şi ţesuturile situate sub ea, fără ca să se adâncească. Aceste răni se
numesc tangenţiale şi, de obicei, n-au canal şi sunt întredeschise.
Primul ajutor
Constă în pansarea imediată a rănii pe câmpul de luptă, cu un bandaj aseptic, care
protejează rana de pătrunderea microbilor şi opreşte hemoragia. În timpul aplicării
pansamentului pe câmpul de luptă este necesar de respectat următoarele reguli:
- plaga nu se spală;
- plaga nu se atinge cu mâinile şi se interzice extragerea din ea a schijelor, bucăţilor
de îmbrăcăminte şi altor corpi străini.
Acordarea la timp a primului ajutor pe câmpul de luptă deseori salvează răniţii de la
moarte, iar în caz de răniri uşoare permite reîntoarcerea lor în scurt timp în subunităţile de
luptă.
1. Opreşte sângerarea. De obicei, la zgârieturile sau tăieturile uşoare, sângerarea se
opreşte de la sine. În cazul în care nu se întâmpla acest lucru, presează rana cu un bandaj
sau prosop curat, timp de 20-30 de minute. În acest timp, nu îndepărtează bandajul pentru a
observa daca sângerarea s-a oprit, acest gest ar putea să afecteze procesul de vindecare şi
să repornească sângerarea. Dacă sângerarea nu se opreşte, mergi imediat la spital.
2. Curăţă rana. Clăteşte bine zona afectata cu apă curată. Evită să foloseşti săpunul
pentru că acesta poate irita rana. Curăţarea rănii reduce riscul apariţiei infecţiilor sau
tetanosului.
Hemoragia este scurgerea de sânge dintr-un vas sangvin.
Cauzele hemoragiei - o hemoragie are drept cauză un traumatism, lezarea unui
organ (inflamaţie, ulcer, tumoare) sau o anomalie a vaselor (anevrism).

Clasificarea hemoragiei:
- după leziunea vaselor din care se pierde sânge:
1. arteriale – sângele este roşu deschis, oxigenat, care cu presiune curge ritmic din
plagă;
2. venoase – sângele roşu închis, care curge prelingându-se;
3. capilare – sânge roşu, sub formă de picătură în plagă.

293
 Tipuri de hemoragii
a. arterială; b- venosa
- după locul unde se scurge sângele:
1. externe – sângele se scurge în direct în exteriorul organismului;
2. interne – sângele se scurge într-o cavitate închisă (torace, abdomen) sau într-un
organ intern (stomac, intestin);
Hemoragiile externe – metode de intervenţie pentru oprirea acestora.
Hemoragiile externe pot fi cauzate, cel mai frecvent, de traumatisme de tot felul la
nivelul corpului. În aceste cazuri, acordarea primului ajutor este esenţială pentru oprirea
sângerării şi, uneori, pentru salvarea vieţii victimei.
Oprirea sângerării - procesul de oprire a sângerării se numeşte hemostaza.
Organismul uman are capacitatea de a realiza o hemostază spontană, prin agregarea
trombocitelor şi coagularea sângelui la locul leziunii vasculare, cu formarea unui cheag
(tromb). Când aceste mecanism este insuficient, este necesară realizarea hemostazei
artificiale.
Hemostaza artificiala se realizează cel mai simplu printr-o compresie aplicată pe
vasul sangvin lezat, ţinând cont de sensul curgerii sângelui, astfel încât să se oprească
sângerarea. Această compresie asigură o hemostaza provizorie, până la sosirea echipei
medicale sau până la ajungerea într-un serviciu medical unde se poate realiza hemostaza
definitivă. Dacă victima este conştientă va fi încurajată să consume lichide.
Hemoragia poate fi oprită prin două metode. Cea mai eficientă metodă este
aplicarea unui pansament sau compres direct pe plagă. La plăgile cu hemoragii mici
(venoase sau capilare) este suficient un pansament compresiv. Sângerarea din plăgile
extremităţilor se poate opri prin simpla ridicare a braţului sau piciorului rănit, prin
flexarea sa maximă din articulaţie, când vasele se comprimă şi hemoragia se opreşte. Dacă
nu dispunem de un pansament steril, compresia plăgii se poate face direct cu mâna, în
punctul de sângerare. Mulţi se pierd cu firea la vederea unei răni deschise, din care curge
mult sânge. Pentru a acorda primul ajutor în caz de hemoragie, avem nevoie de calm şi
stăpânire de sine.
A doua metodă folosită pentru oprirea hemoragiei constă în aplicarea unui turnichet
sau garou din bandă elastică, astfel încât sângele să nu mai ajungă la plagă. Tehnica
294
 aceasta nu este, însă, lipsită de pericole. Ca să ştim dacă aplicăm garoul sub plagă sau
deasupra acesteia, trebuie să distingem mai întâi felul sângerării. Dacă sângele este mai
închis la culoare şi hemoragia este continuă, atunci este vorba despre o sângerare venoasă
şi punem garoul sub plagă. Dacă sângele este roşu aprins şi hemoragia este ritmică
(sângele ţâşneşte), atunci este o sângerare arterială, iar garoul se aplică deasupra plăgii.
Dacă situaţia impune, după trecerea a 30 min 1 oră, garoul se slăbeşte pentru scurt
timp, pentru a asigura circulaţia sângelui în extremitate, după care se pune din nou.
Metodele de oprire a hemoragiilor.
Oprirea hemoragiilor (hemostază) este misiunea cea mai importantă a primului
ajutor în caz de rănire. Hemostază provizorie se realizează prin aplicarea pansamentului
compresiv în poziţia ridicată a membrului, comprimarea digitală, aplicarea garoului.
Oprirea hemoragiei arterială se face prin comprimarea digitală a vaselor mari la os, mai
sus de locul rănirii. Artera este apăsată pentru un timp scurt, până la aplicarea
turnichetului, garoului, pansamentului compresiv. La hemoragiile abundente ale plăgilor
feţei se vor comprima arterele: carotide, temporale, mandibulare.
Artera carotidă este comprimată lateral de laringe cu degetul mare spre coloana
vertebrală.
Artera subclaviculară se comprimă în caz de hemoragie din plăgile treimii superioare
a braţului, cu degetul apăsând în regiunea fosei subclaviculare în jos, spre prima coastă.
Artera brahială se comprimă în caz de hemoragii ale plăgilor treimii medii şi
inferioare a braţului. Artera se apasă spre osul brahial şi fisura internă între muşchii biceps
şi triceps.
Artera femurală se comprimă în caz de hemoragii ale plăgilor membrului inferior.
Cu degetele ambelor mâini sau cu pumnul se comprimă artera în regiunea inghinală spre
osul pubis.

295
 Hemoragiile interne – urgenţe medicale destul de grave
Hemoragii interne – pierderile de sânge care se produc în interiorul organismului
sunt urgenţe medicale destul de grave. Dacă victima expectorează sau vomită sânge,
ameţeală, leşin, puls slab, senzaţie de sufocare, piele palidă, transpiraţie rece, putem
suspecta o hemoragie internă. Singurul mod în care o putem ajuta este să sunăm la serviciu
medical. În general, oprirea hemoragiei se face numai prin intervenţie chirurgicală. Trebuie
să menţinem victima calmă şi nemişcată. Nu trebuie să îi dăm nimic de mâncat sau de băut.
În funcţie de volumul de sânge pierdut, hemoragia se poate clasifica astfel:
- mică: când se pierde mai puţin de 500 ml sânge;
- medie: când se pierde 500 - 1000 ml de sânge;
- mare: când se pierde 1000 - 1500 ml sânge;
- masivă: când se pierd peste 1500 ml sânge.
În cazul unei hemoragii, ca urmare a scăderii oxigenului în celule şi ţesuturi, se
declanşează o reacţie de apărare a organismului: creşte frecvenţa cardiacă (pulsul arterial
se accelerează), tegumentele şi mucoasele devin palide, pielea este acoperită de transpiraţii
şi victima se simte ameţită, slăbită. Simptomele şi semnele care însoţesc o hemoragie,
variază în funcţie de volumul sangvin pierdut, de viteza de pierdere a sângelui şi de starea
de sănătate a organismului înainte de hemoragie.

De reţinut!
296
 Nu i se vor da lichide să bea unei victime inconştiente. Daca victima este
inconştientă sau dacă prezintă greţuri şi vărsături va fi aşezată în decubit lateral (culcat pe
o parte) şi nu în decubit dorsal (culcat pe spate).
Compresia hemostatica se poate realiza:
- cu degetul aplicat pe vasul sangvin: compresie digitala;
- cu pansament compresiv: se acoperă şi se comprimă rana cu mai multe comprese
sterile sau în lipsa lor cu bucăţi de pânză curata (batiste, haine etc.);
- cu garoul - un cordon elastic cu care se leagă în amonte de leziune (în sensul de
unde curge sângele); în lipsa unui garou se poate folosi un fular, curea, cordon, elastic etc.
Pansament compresiv este cel mai simplu mod de a realiza hemostaza; se acoperă
rana cu mai multe comprese sterile sau în lipsa lor cu bucăţi de pânza curata (batiste, haine
etc.) care se comprima cu podul palmei sau cu faşa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un pansament compresiv sunt:
- să comprime suficient ţesuturile pentru a asigura hemostaza;
- să fie făcut în condiţii de asepsie pentru a preveni infecţia;
- să nu stânjeneasca circulaţia de dedesubt (risc de leziuni ischemice);
- să fie făcut în aşa fel încât să poată fi menţinut 48 de ore.
Aplicarea turnichetului sau garoului este o măsura extremă, care se aplică numai
în caz de hemoragii arteriale masive, atunci, când nu este posibilă realizarea hemostazei
prin alte metode.
Garoul este un cordon elastic, care este folosit pentru realizarea hemostazei în cazul
unor hemoragii care nu pot fi oprite altfel, de obicei în cazul plăgilor membrelor. În
absenţa unui garou, se poate folosi: un fular, cordon, curea, cravata, şnur elastic etc.
Deoarece, prin aplicarea garoului, se întrerupe atât scurgerea sângelui din vasul lezat
cât şi circulaţia întregii porţiuni situate distil de garou, ceea ce poate determina leziuni
grave până la necroze, garoul rămâne o soluţie de rezervă. În cazul în care se aplică garoul,
acesta nu se aplică direct pe piele ci peste o bucată de faşă sau alt material moale şi se
ataşează neapărat un bilet pe care se notează numele victimei şi ora exacta a aplicării
garoului.
În cazul amputării (tăierii sau secţionării) unui membru:
- oprirea sângerării se face fie prin aplicarea unui garou la rădăcina membrului rănit,
fie printr-un bandaj compresiv;
- membrul secţionat va fi introdus într-o pungă de plastic şi un recipient cu gheată;
- victima va fi aşezată în decubit cu membrele inferioare mai sus decât capul, şi dacă
e posibil cu membrul rănit ridicat deasupra nivelului inimii;
- victima va fi transportată cât mai repede la spital.

Hemoragie nazală
- asigurăm confort psihofiziologic;
- capul se apleacă puţin înainte;
- compresia sau tamponada cavităţii nazale;
297
- aplicaţii de gheaţă;
- dacă peste 10 – 15 min. hemoragia nu se opreşte – solicită ajutorul medical;
- nu se pleacă capul pe spate.

298
 Şedinţa 4: Acordarea PA în caz de rănire a capului, cutiei toracice, a coloanei
vertebrale, abdomenului, bazinului şi a extremităţilor.
Trauma craneo-cerebrală este un complex de leziuni de contact (ţesuturi moi ale
feţei şi capului, oaselor craniene şi ale scheletului facial) şi leziuni intra craniene (afectarea
substanţei cerebrale şi ale membranelor acesteia), care au un singur mecanism şi durata
formării.
Clasificare după gradul de severitate:
- uşoară;
- medie;
- gravă.
Trauma craneo-cerebrală este închisă şi deschisă.
Formele clinice:
- fracturi ale oaselor craniului – liniare;
- comoţia cerebrală;
- contuzia cerebrală.
Tabloul clinic:
Hematoamele externe, lipsă de ţesuturi moi, paloare, vărsături, greaţă, iritabilitate,
letargie, somnolenţă, slăbiciune, paresteziile, dureri de cap, tulburarea conştiinţei -
pierderea conştiinţei, somnolenţă, coma, amnezia, confuzia, semne neurologice - convulsii,
ataxie.
Tratament
Se face un examen riguros şi rapid, controlându-se funcţiile vitale, starea de
conştienţă. Asigurarea respiraţiei prin controlul digital al permeabilităţii căilor respiratorii
şi îndepărtarea corpilor străini din cavitatea buco-faringiană. Poziţionarea victimei în
decubit lateral sau ventral, cu fruntea sprijinită pe antebraţ. În felul acesta se asigură:
menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii, prevenirea căderii limbii (aceasta se poate
preveni şi prin aplicarea unei pipe Guedel), împiedicarea aspirării conţinutului sucului
gastric în cazul vărsăturilor, prevenirea asfixiei victimei prin inundarea cu sânge în cazul
asocierii altor leziuni.
Dacă victima a suferit o trauma a coloanei vertebrale sau a gâtului, nu încerca sa o
muţi. Cheamă imediat ajutor medical şi urmează indicaţiile specialistului. Dacă persoana
vomită sau are convulsii, întoarce-o pe o parte, ţinându-i capul şi gâtul drept.
Dacă apare o umflătură, aplică o punga cu gheaţă.
Victimei i se va aplica guleraş cervical şi se va pregăti pentru evacuare la spital sau
punctul medical al brigăzii. În lipsa guleraşului se va fixa capul cu rulou de material din
echipamentul personal, transportarea se va efectua cu autosanitara.
În caz de traumatism a coloanei vertebrale victima se va fixa pe o brancardă dură
pentru evitarea altor leziuni.

299
 Aplicarea pansamentelor în caz de rănire la cap, torace, abdomen şi
extremităţi.
La aplicarea pansamentului e necesar de respectat următoarele reguli:
- faşa se ţine în mâna dreaptă, capătul liber în mâna stângă;
- faşa se conduce de la stânga la dreapta;
- turele de faşă nu trebuie să facă cute;
- faşa trebuie să permită circulaţia sângelui – să nu fie prea strânsă, dar nici prea
largă;
- conducerea feşii se face pe sensul circulaţiei venoase (de întoarcere);
- se evită mişcările inutile ce pot produce dureri;
- fixarea prin nod nu trebuie să jeneze;
- se începe şi se termină cu ture de fixare.

Caracterele unui bun bandaj:

- să fie elastic, suficient de strâns;
- să fixeze pansamentul;
- să imobilizeze segmentul;
- să asigure cicatrizarea;
- să fie executat blând;
- să fie estetic.

Realizarea turelor de fixare:

- se aplică oblic, sub pansament, cca. 20 cm faşă;
- se intersectează cu o tură circulară;
- se răsfrânge colţul feşii şi se suprapune încă o tură circulară.

Modalităţi de conducere a feşii:

Faşă circulară → turele se suprapun (gât, torace, articulaţia pumnului).
Faşă în spirală → turele şerpuiesc, acoperind cu o treime turele precedente (gambă,
antebraţ).
Faşă în forma cifrei 8 → se începe cu ture de fixare, se trece oblic peste articulaţie şi
se conduc deasupra articulaţiei alte ture circulare, se revine oblic sub articulaţie
intersectând prima diagonală; se încheie cu ture de fixare (cot, picior, mână).
Faşa în spic de grâu → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, faşa se conduce
în 8, fiecare tură acoperind cu 1/3 sau 2/3 tura dinainte. Se termină cu ture de fixare
(degete, regiunea inghinală, scapulo-humerală etc.).
Faşa în evantai → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, iar turele următoare se
conduc din ce în ce mai puţin oblic ajungând circular la mijlocul articulaţiei, după care se
desfăşoară în sens invers, oblic (cot, genunchi etc.).
Pentru comoditatea pansării şi evitarea durerii suplimentare, partea traumată a
corpului trebuie ridicată. La rănirea toracelui rănitul va fi aşezat şi rezemat cu spatele de un
300
obiect oarecare. La rănirea abdomenului rănitului sub osul sacral i se pune un rulou de
haine. La pansarea capului rănitului trebuie să ţină gura deschisă.
Pansamentul, de obicei, se ţine în mâna dreapta, iar cu stânga se îndreaptă faşa.
Desfăşurarea faşei se face de la stânga la dreaptă fără a o desprinde de suprafaţa corpului.
Fiecare mişcare următoare a faşei trebuie s-o acopere pe cea precedentă.
Membrele se pansează începând de la periferie spre centru. Vârful degetelor intacte
trebuie lăsate fără pansament, pentru controlul pulsului.
În timpului pansamentului se controlează, ca el să nu fie prea strâns (ori prea slab) să
nu alunece, să nu se desfăşoare.

Bandajarea pe regiuni:
Capul → capelina.
Ochii → monocular sau binocular – prin ture succesive oblice şi orizontale.
Nasul → praştie.
Bărbia şi buzele → căpăstru.
Bandajarea gâtului → circular.
Ceafa → circular.
Abdomenul → circular cu feşi late.
Sânii → bandaj în spice.
Membrul superior → umărul şi axila în 8, braţul şi antebraţul în spirală, cotul în evantai,
palma în 8, degetele în spic.
Membrul inferior → coapsa şi bazinul cu spice simplă sau dublă, genunchiul în evantai sau
8, glezna în 8.

Pansamentele la cap.
Cel mai trainic pansament aplicat pe cap e bandajul “praştie”. După mişcarea de
fiecare în jurul capului faşa merge oblic pe ceafă pe partea dreaptă a gâtului şi sub bărbie,
apoi se fac câteva mişcări verticale până se va acoperi creştetul sau bărbia. După aceea faşa
se aplică pe ceafă şi se fişează cu o mişcare în jurul capului.
După mişcare de fixare în jurul capului faşa se aplică oblic în regiunea cefei pe
suprafaţa gâtului şi se fac mişcări orizontale în jurul bărbiei, apoi iarăşi se trece la mişcări
verticale şi faşa se fixează cu o mişcare circulară în jurul capului.
Bandajul spiralat al toracelui. Se desfăşoară aproximativ 1m de faşă şi se lasă să
atârne oblic pe piept şi regiunea umărului stâng. De pe umărul stâng faşă se îndreaptă pe
spate şi se pansează pieptul cu mişcări spiralate începând de jos. Capătul iniţial al faşei se
trece peste umărul drept şi se leagă din urmă cu alt capăt.
Bandajul spiralat pe regiunea abdomenului se aplică pe partea lui de sus prin mişcări
spiralate circulare, pansând de sus în jos.
Bandajul “spic” se aplică pe partea de jos a abdomenului, partea superioară a coapsei
şi regiunea fesieră. Făcând mişcarea de fixare în jurul abdomenului, faşa se duce din urmă
înainte pe suprafaţa anterioară a ei şi regiunea inghinală, intersectează mişcarea
301
precedentă, înconjurând torsul. Cu aceste mişcări se acoperă regiunea lezată şi capătul faşei
se fixează cu mişcări circulare în jurul abdomenului.
Bandajul membrelor superioare. Bandajul spiralat pe deget începe cu mişcarea
circulară de la încheietură mâinii, pe urmă faşă se duce oblic pe partea dorsală a palmei
spre vârful degetului. Se termină pansamentul cu mişcări oblice pe partea dorsală a palmei,
la încheietură mâinii, unde se fixează. Bandajul spiralat se poate aplica pe fiecare deget sub
formă de mănuşă. În acest caz pe braţ şi antebraţ, de asemenea, se aplică bandaje spiralate.
Bandajul pe cot e format din mişcări de alternare în jurul braţului şi antebraţului
întretăierea pe articulaţie.
Bandajul pe articulaţia umărului. Prima mişcare se efectuează de la regiunea axilară
sănătoasă, pe piept şi suprafaţă externă a braţului traumat, întorcând în regiunea axilară. De
aici faşă se aplică în jurul braţului pe spate în regiunea axilară sănătoasă, totul se repetă
până la acoperirea articulaţiei.
Bandajul membrelor inferioare. Bandajul regiunii călcâiului începe cu mişcarea faşei
pe proeminenţa osoasă a lui, iar următoarele mişcări se fac mai sus şi mai jos de prima
mişcare. Pentru consolidare se fac mişcări oblice şi sub formă de opt.
Bandajul sub formă de opt pe articulaţia piciorului începe cu mişcarea circulară de asupra merişorilor, a
două - pe partea anterioară coboară în jos pe talpă şi în jurul piciorului, mişcarea a patra se ridică pe partea
anterioară a piciorului şi înconjoară maleolele din urmă. Aceste mişcări se repetă până la închiderea completă a
regiunii articulaţiei.

302
 Simptomele principale în caz de fracturi, luxaţii şi contuzii.
Dereglarea integrităţii osului prin violenţa se numeşte fractură. Fracturile traumatice
survin în rezultatul acţiunii forţelor mecanice, care depăşesc rezistenţa osului (lovituri
directe, compresiuni, flexiune, torsionare, smulgerea osului etc.). Cel mai frecvent se
întâlnesc fracturile oaselor tubulare.
După starea tegumentelor în regiunea fracturii ele se clasifică în:
1. deschise, când este dereglată integritatea pielii, mucoaselor şi a muşchilor în
rezultatul acţiunii, aceloraşi factori mecanici (glonte, schijă, obiect ascuţit etc.):
2. închise, când pielea şi ţesuturile moi rămân integre.
După gradul de lezare se deosebesc fracturi complete şi incomplete (fisură osoasă).

Simptomele fracturilor se împart în locale şi generale.

Local se observă: durere, deformaţia, dereglare funcţională, mobilitate anormală,
scurtarea membrului, crepitaţie, iar la fracturile deschise – şi hemoragie. Dintre
fenomenele generale se poate dezvoltă şocul în urmă durerilor puternice în regiunea
fracturii, creşterea temperaturii corpului până la 37-38°C ş.a.
Contuziile sunt lezarea ţesuturilor sau a organelor cu păstrarea integrităţii pielii sub
acţiunea directă a unui obiect ne ascuţit asupra oricărui sector al corpului. Mecanismul
traumei poate fi diferite – căderea pe un oarecare obiect sau lovirea de el.
Gravitatea contuziei este determinată de două momente:
303
 1) natura agentului vulnerant, greutatea şi consistenţa lui, viteza de acţiune etc.;
2) specificul ţesuturilor, asupra cărora acţionează trauma (pielii, muşchi, oase etc.).
Simptomele principale ale contuziilor sunt: dureri în locul traumat, tumefiere şi
dereglarea funcţiei organului sau a regiunii respective, uneori se poate dezvolta şocul.
Luxaţie se numeşte deplasarea anormală stabilită a suprafeţelor articulare una faţă
de alta în urma traumelor.
Se deosebesc luxaţii totale, când suprafeţele articulare nu mai contactează şi parţiale
(subluxaţii) când contactează parţial.
Pentru luxaţii este caracteristică prezenţa a trei simptoame principale:
1. Dureri puternice în articulaţiei şi imposibilitatea mişcărilor în ea.
2. Poziţia forţată şi fixarea incorectă e membrului.
3. Deformarea regiunii articulare la palpare capătul articular deplasat deseori poate fi
găsit în locuri neobişnuite.
Regulile generale de acordare a primului ajutor sunt:
1. Scoaterea îmbrăcămintei şi încălţămintei de pe membrul traumat provoacă durere
violentă şi de aceea pentru examinarea fracturii şi aplicarea pansamentului steril pe plagă
(în caz de fracturi deschise) se recomandă să fie tăiate cu foarfece, cuţit ş,a.
2. Oprirea hemoragiei şi aplicarea pansamentului steril pe plagă.
3. Aranjarea părţii lezate a corpului într-o poziţie comodă, efectuarea imobilizării de
transport şi evacuarea atentă a accidentatului într-o instituţie medicală.

Regulile generale de acordare a primului ajutor, folosirea mijloacelor improvizabile

pe câmpul de luptă pentru imobilizarea fracturilor.
Înainte de a trece la expunerea întrebării a treia, conducătorul atrage atenţia
ascultătorilor la respectarea regulilor generale in aplicarea atelelor şi mijloacelor
improvizate în caz de fracturi, care prevăd:
a. imobilizarea articulaţiilor cu ajutorul atelelor mai sus şi mai jos de fractură (dacă
atelele sunt scurte se adaugă una la alta);
b. marginile ascuţite şi colţurile atelelor să fie netede, atelei din sârmă să-i se dea
forma membrului fixat;
c. aplicarea sub atele, îndeosebi în regiunile proeminenţelor osoase a căptuşelilor din
tifon, vată pentru evitarea durerilor în timpul transportării accidentatului;
d. aplicarea atelelor din ambele părţi în caz de fractura oaselor membrelor inferioare
cu excepţia fracturilor deschise, când are loc proeminenţa din plagă a osului lezat;
e. aplicarea bandajului peste atele uniform şi compact, dar nu prea strâns pentru a nu
deregla circulaţia sangvină.
Pentru acordarea primului ajutor în caz de fracturi se folosesc atelele de tabel (de
placaj, de sârmă, de transport pentru femur) şi improvizate (scânduri, bastoane, bucăţi de
placaj şi carton tare, nuiele ş.a.)
Pe câmpul de luptă acordarea primului ajutor în caz de fracturi mai des se va efectua
folosind pentru imobilizare mijloacele improvizate.
304
 Pentru imobilizarea fracturilor oaselor membrelor superioare se folosesc atelele de
sârmă.
În caz de fractură a oaselor antebraţului atelei din sârmă i se dă forma mâinii fixate,
capătul de sus trebuie să ajungă până la treimea superioară a braţului, iar cel de jos până la
vârfurile degetelor, surplusul atelei se îndoaie pe partea dorsală a antebraţului. Mână se
îndoaie din cot sub un unghi drept, cu palma spre abdomen, degetele îndoite pe jumătate
(în palmă se pune o bucată de vată).
Atela se modelează în forma de uluc, care se căptuşeşte cu vată ori alte materiale
moi şi se aplică pe suprafaţă externă a antebraţului după ce se îndoaie peste articulaţia
cotului spre suprafaţă posterioară externă a braţului, se pansează cu faşă lată de tifon şi este
suspendată de gât cu ajutorul bandajului triunghiular, ori a centurii.
Dacă lipsesc atelele de tabel se folosesc mijloace improvizate. În aşa cazuri
antebraţul se imobilizează cu ajutorul a două scândurele, care se aplică pe suprafaţă
anterioare şi posterioară a lui de la vârful degetelor până la articulaţia cotului inclusiv.
În cazuri de lipsă a mijloacelor de tabel şi a celor improvizate se poate:
1. de suspendat mâna cu bandajul triunghiular, centura, apoi pansarea braţului către
corp;
2. mâneca în regiunea antebraţului lezat după îndoirea din cot se fixează cu ajutorul
boldurilor de veston;
3. antebraţul se fixează cu bolduri de veston sau cu cheutoarea mânecii de nasturele
de la scurta mozaic.
În caz de fractură a osului braţului şi folosirea atelelor de tabel, mâna se îndoaie în
cot sub un unghi drept cu palma spre abdomen şi degetele pe jumătate îndoite. În fosa
axilară se aplică un rulou de vată (rulou din alte materiale moi) care se fixează cu un tifon
peste umărul mâinii sănătoase.
Atela se modelează după dimensiunile şi forma mâinii lezate (se modelează pe mâna
sănătoasă) începând de la articulaţia umărului sănătos, regiunea supra scapulară a părţii
lezate, apoi pe partea posterioară a braţului şi antebraţului terminându-se la nivelul
falangelor bazale. După ce atela este căptuşită cu vată (alte materiale moi) se pansează
mâna cu ajutorul bandajului spic şi se suspendează de gât cu ajutorul bandajului
triunghiular (centura).
În lipsa atelelor de tabel se folosesc două scândurele sau alte mijloace comode cu
care se fixează braţul lezat, efectuând acţiunile descrise la imobilizarea antebraţului.
În caz de fracturi ale femurului, care sunt cele mai grave, este necesară imobilizarea
deosebit de minuţioasă.
Pentru imobilizare e necesar de exclus mişcările în articulaţiile gambei, genunchiului
şi ale soldului. Pentru aceasta se folosesc câteva atele de sârmă sau placaj: două atele se
leagă împreună ca să ajungă de la fosa axilară până la talpă, fiind îndoită sub un unghi
drept. Lungimea atelei a două trebuie să fie de la pliul fesier până la vârful degetelor
piciorului, ea, de asemenea, se îndoaie sub un unghi drept. Pe suprafaţă medială a
femurului se aplică încă o atelă de la perineu până la talpă.
305
 Atelele trebuie minuţios modelate pe picior, capetele lor care contactează direct cu
fosa axilară şi perineul se acoperă cu un strat gros de vată, după ce se fixează cu tifon lat
de picior şi corp.
Dintre mijloacele improvizate se folosesc două scânduri cu lăţimea de 8-10 cm, care
se aplică din ambele părţi ale piciorului ca şi atelele de tabel.
În caz de fracturi ale caselor gambei se aplică atela de sârmă, care se modelează
după piciorul sănătos îndoind un capăt sub un unghi drept. Piciorul îndoit puţin din
genunchi se fixează sub un unghi drept faţa de gambă.
Lungimea atelei trebuie să fie de la mijlocul femurului până la degetele piciorului.
Pentru imobilizarea mai eficace se pot folosi adăugător două atele cu lungimea de la
mijlocul femurului până la talpă, care se aplică din ambele părţi ale gambei. După
căptuşirea atelelor cu vată ele se pansează pe picior. Ca mijloace improvizate se folosesc
două scânduri de aceeaşi lungime ca şi atelele de tabel, care se aplică pe ambele părţi ale
gambei după metoda descrisă mai sus.

Particularităţile acordării primului ajutor în caz de fracturi

pe timp de iarnă.
1. Imobilizarea corectă şi sigură a fracturilor;
2. îmbarcarea atentă, amplasarea comodă a răniţilor în transport şi transportarea cu
precauţie a lor. În timp de iarnă acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor se
efectuează în timp scurt, luând măsurile necesare de încălzire a lor (ceai fierbinte,
termofoare, acoperirea cu plapumă, manta ş.a.);
3. controlul şi slăbirea garoului/turnichetului peste fiecare oră.

306
 Şedinţa 5. Principiile de acordare a PA în caz de intoxicaţii acute.
Acordarea primului ajutor în caz de traumă electrică şi fulguraţie.
Electrocutarea apare în urma contactului cu firele şi instalaţiile electrice la încălcarea
regulilor securităţii în timpul lucrului. La acţiunea directă a curentului electric apar
schimbări locale şi generale în organism. În locurile trecerii curentului electric apare
durerea bruscă, contracţie convulsivă a muşchilor, arsuri de diferite grade a pielii,
muşchilor şi chiar ale oaselor.
Schimbările generale se exprimă în slăbirea sau oprirea respiraţiei şi activităţii
inimii, uneori cu sfârşitul letal.
Primul ajutor în caz de electrocutare constă în primul rând în întreruperea acţiunii
curentului electric asupra accidentatului, care singur este conducător de electricitate.
De aceea, este interzis de atins de electrocutat cu mâinile goale, dar trebuie de
deconectat curentul cu ajutorul întrerupătorului, deşurubarea siguranţelor, tăierea firului
electric folosind unelte cu mânerele uscate şi bine izolate (topor cu mâner de lemn, cleşte,
lopăţică de geniu ş.a.). Dacă este imposibil de deconectat curentul, sau de tăiat firele
electrice, victima trebuie eliberată prin îndepărtarea firelor cu un baston uscat, ori
îmbrăcând mănuşile de cauciuc – al trage la o parte. După eliberarea lui de sub acţiunea
curentului electric, dacă este conştient i se dă să miroase soluţie de amoniac, dacă este
inconştient se efectuează respiraţie artificială, apoi se transportează la spitalul apropiat.
Fulgerul este o descărcătură electrică atmosferică de scurtă durată, dar cu un
potenţial de energie puternic. În cazuri de fulguraţie directă sfârşitul e letal, iar în apropiere
– duce la leziuni corporale grave şi pierderea cunoştinţei.
Primul ajutor în cazuri de fulguraţie e ca şi la afectarea cu curentul electric.
Nici într-un caz nu se poate de acoperit cu pământul accidentaţii de curent electric şi
fulger, fiindcă aceasta agravează starea lor şi duce la pierderea timpului necesar pentru
acordarea primului ajutor.

Noţiunea de boli infecţioase. Cauzele care duc la apariţia bolilor infecţioase..

Organizarea măsurilor profilactice în unităţile militare, participarea întregului
personal militar la executarea lor au un rezultat pozitiv în prevenirea maladiilor
infecţioase.
Apariţia bolilor infecţioase este legată de pătrunderea în organism a microbilor
patogeni. Din momentul pătrunderii lor până la manifestarea bolii trece o anumită perioadă
de timp, numită perioada latentă sau de incubare. Durata ei diferă de o boală la alta. În
perioada latentă microorganismele se dezvoltă, eliminând substanţe toxice în organismul
uman. organismul omului îşi dezvoltă funcţii de apărare împotrivă microbilor patogeni,
care depind de starea generală a sănătăţii. Manifestarea şi durata bolii depind în mare parte
de aceste funcţii de apărare. Uneori oamenii nu sunt receptivi faţă de unele infecţii
patogene. O asemenea ne receptivitate se numesc imunitate, care poate fi naturală
(moştenită sau dobândită după boală ) şi artificială (formată în urma vaccinării).

307
Imunitatea artificială poate fi activă (apare după vaccinare ) şi pasivă (apare după
introducerea serului imun ).
Afecţiunile provocate de microbi pătrunşi în organism împreună cu hrana (sau apa)
se numesc infecţii alimentare. Din ele fac parte infecţiile intestinale acute (febra tifoidă,
shigelozele, holera etc.), de care se îmbolnăvesc numai oamenii. Unele afecţiuni se
transmit omului de la animalele bolnave (bruceloza, febra aftoasă, antraxul etc.). Ele se
numesc zoonoze.
Infecţiile intestinale acute
Oamenii sănătoşi se pot îmbolnăvi de shigeloză, febră tifoidă, holeră şi alte boli
intestinale de la alţi bolnavi (sau purtători de bacili), care elimină din intestin în mediul
înconjurător microbi patogeni. Aceasta este cea mai răspândită formă de molipsire,
infecţiile fiind numite “boli ale mâinilor murdare ”, când agenţii patogeni pătrund în
organism numai prin gură împreună cu hrana şi apa contaminată, precum şi cu murdară de
pe mâini.
Agenţii infecţiilor intestinale îşi menţin capacitatea vitală în mediul extern un timp
îndelungat. Astfel, bacilul shigeloziei (dizenteriei) nu piere pe legume şi fructe timp de 6 –
17 zile, bacilul febrei tifoide – timp de 30 de zile, agentul holerei – timp de 2 ani. Însă toate
aceste bacterii pier în timpul prelucrării termice (fierberii) produselor.
Shigelozele sunt boli generale provocate de bacterii din genul shigelelor care au
pătruns în intestinul omului împreună cu hrana şi apa. Perioada de incubaţie este de 2 – 5
zile. Simptoamele bolii sunt: slăbiciuni, temperatură ridicată, dureri în abdomen, scaun
frecvent şi fluid, conţinând sânge şi mucoasa. După întremare (însănătoşire) omul poate să
fie purtător de bacili. Agenţii patogeni ai dizenteriei sunt nişte bacili aerobi, imobili, care
nu formează spori. Infecţia se transmite prin intermediul legumelor şi fructelor nespălate,
apei, produselor lactate care nu au fost expuse prelucrării termice şi oricare altă hrană
infecţia în procesul pregătirii sau păstrării în condiţii anti sanitare.
Febra tifoidă este o boală infecţioasă foarte periculoasă, provocată de bacilul febrei
tifoide. Perioada de incubaţie a bolii este de 7 – 23 zile. Simptoamele îmbolnăvirii sunt:
dereglarea acută a funcţiilor intestinului, slăbiciune pronunţată, temperatură înaltă (până la
plus 400C) ce se menţine timp îndelungat, halucinaţi, dureri de cap, insomnie. După
întremare, un timp îndelungat omul poate rămâne în continuare contagios pentru
persoanele înconjurătoare. Omul se infectează prin intermediul diferitelor produse
alimentare, bucate pregătite şi transportate cu încălcarea regulilor sanitaro-igienice.
Holera este o infecţie, agentul căreia pătrunde în organism pe cale orală. Perioada de
incubaţie este 2 – 6 zile. Simptoamele îmbolnăvirii sunt: diareea, voma, care duc la
deshidratarea organismului, dureri de cap, ameţeli, convulsii. După însănătoşire este
posibil ca omul să rămână în continuare contagios pentru persoanele înconjurătoare.
Îmbolnăvirea este provocată de vibrionul holeric în formă de virgulă, care este mobil (are
un flagel). Infecţia se transmite prin apă şi prin produsele alimentare preparate în condiţii
anti sanitare.

308
 Măsurile de prevenire a infecţiilor intestinale acute în unităţile militare se
reduc la următoarele:
1. Controlul medical permanent al personalului blocului alimentar, precum şi
militarilor repartizaţi pentru lucrul în sectorul alimentar.
2. Respectarea regulilor de igienă personală a bucătarilor, îndeosebi a curăţeniei
mâinilor.
3. Respectarea curăţeniei la locul de muncă, în secţie.
4. Nimicirea muştelor, gândacilor de bucătărie şi a rozătorilor care sunt vectori ai
infecţiei.
5. Spălarea minuţioasă şi dezinfectarea veselei.
6. Fierberea apei din bazinele acvatice deschise înainte de folosirea ei la prepararea
hranei şi pentru băut.
7. Spălarea minuţioasă a legumelor, fructelor, îndeosebi a celor ce urmează să fie
consumate în stare proaspătă.
8. Fierberea apei, prelucrarea termică a bucatelor din brânză nepasteurizată.
9. Prelucrarea termică a bucatelor uşor alterabile.
10. Păstrarea hranei preparate în frigider sau în stare fierbinte la temperatură de plus
0
65 C nu mai mult recomandat.

Simptomele intoxicaţiilor cu lichide toxice (antigel, alcool metilic, benzină,

antidetonantă, acizi, soluţie alcaline etc.) şi oxidul de carbon.
Intoxicaţie cu antigel (antifrig, lichid de frîne). Antigelul şi lichidul de frînă au o
culoare , gust şi miros de alcool. Ele se folosesc în sistemele de răcire a motoarelor şi la
frînare. Pătrunderea lor în organism pe cale digestivă chiar şi în cantităţi mici provoacă
intoxicaţii grave cu sfîrşit letal. De la început predomină simptomele ebrietăţii (beţiei), pe
urmă apar dureri de cap, greţuri, vome, dureri în abdomen, diaree. Bolnavul pierde
cunoştinţa, apare ţianoza, rigiditatea muşchilor occipitali, respiraţie profundă zgomotoasă,
edem pulmonar, convulsii, anuria şi moartea.
Primul ajutor constă în evacuarea din stomac a antigelului prin provocarea
artificială (cu degetele) a vomei, după ce s-au băut 4-5 pahare de apă. Procedura aceasta se
repetă de 2-3 ori, apoi bolnavul trebuie urgent transportat la punctul medical al unităţii, ori
la spitalele militare sau civile apropiate.

Intoxicaţii cu alcool metilic (de lemn, metanol ). Alcoolul metilic este foarte toxic,
are miros specific de alcool etilic. Se foloseşte ca carburant şi dizolvant al coloranţilor.
Întrebuinţarea lui alimentară provoacă intoxicaţii de diferite grade. De la început apar
simptomele ebrietăţii, apoi dureri de cap, greţuri, vome, dureri în abdomen, dereglarea
respiraţiei, ţianoză, transpiraţie rece, convulsii, colaps, comă. Bolnavii foarte des pierd
vederea (orbesc). Cazurile grave au sfîrşit letal.
Primul ajutor este ca şi intoxicaţiile cu antigel.

309
 Intoxicaţii cu benzina etilată (antidetonantă). Benzina etilată se deosebeşte de
benzina normală prin aceea, că în ea se adaugă un lichid etilic , care conţine o substanţa
toxică – tetraetilul de plumb. Intoxicaţia poate avea loc la folosirea leatentă a benzinei
etilate şi pătrunderea ei în organizm pe cale digestivă, căile respirătorii şi prin tegumentul
întact sau lezat.
Încălcările regulilor de păstrare, transportare şi turnare a benzinei, folosirea ei la
spălatul mîinilor, de asemenea, pot provoca intoxicaţii. Intoxicaţiile cu tetraetilul de plumb
pot fi acute şi cronice.
Intoxicaţia acută la început seamănă cu starea de ebrietate, apoi peste cîteva ore sau
zile apar slăbiciuni, dureri de cap, însomnie, visuri de coşmar, salivaţie adundentă în
timpul somnului, dereglări gastrointestinale, senzaţia de corpi străini în cavitatea bucală
(sîrmă, păr). În cazuri grave apar dereglări serioase în organizm, care duc la un sfîrşit letal.
Intoxicaţia cronică e posibilă în urma pătrunderii sistematice în sânge a tetraetilul
de plumb în cantităţi mici. Ca urmare pielea devine palidă, apar dureri de cap, insomnie.
Primul ajutor, dacă benzina etilată a nimerit pe echipament şi piele, constă în
scoaterea îmbrăcămintei şi spălarea rapidă a pielii cu benzină neetilată sau petrol lampat,
apoi cu apă şi săpun. În caz de intoxicaţie pe cale digestivă afectăţii trebuie transportaţi cît
mai urgent la cel mai apropiat punct medical, ori spitale (militar sau civil).

Intoxicaţiile provocate de acizi (sulfuric, cloridric, acetic) şi soluţii alcaline

(potasiu, sodiu caustic, potasiu caustic, var) se caracterizează prin apariţia fenomenului
arsurilor chimice.
Primul ajutor constă în spălarea urgentă a stomacului cu apă. În caz de intoxicaţii
cu acizi – cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2-3 linguri de masă la litru de apă, iar dacă cu
soluţii alcaline -1 - 2 linguri de masă de oţet şi transportarea bolnavilor la spitalele
apropiate.

Intoxicaţii cu oxid de carbon (gaze de eşapament).

Oxidul de carbon se formează în procesul arderei incomplete a diferitelor substanţe.
Este un gaz fără miros şi gust, foarte periculos, fiindcă poate provoca intoxicaţii
imperceptibile (pe nesemţite). Intoxicaţia poate surveni în urma inspiraţiei aerului, care
conţine oxid de carbon în timpul încălzirii sobelor. Lucrului motoarelor cu ardere internă,
exploziilor şi tragerii la ţintă.
Simptomele intoxicaţiei: durere de cap pulsativă, ameţeală, slăbiciune, greţuri,
zgomote în urechi. În cazuri mai grave - vome paloarea feţii, miastenie, convulsii,
pierderea cunoştinţei.
Primul ajutor: scoaterea victimelor în cer curat, dacă e imposibil, atunci se deschid
geamurile, uşile, tambucurile de salvare etc. După aceasta li se dă să miroase amoniac; de
obicei, aceasta este de ajuns ca bolnavul să-şi vină în fire. În cazuri mai grave li se face
respiraţia artificială.

310
 Primul ajutor în caz de muşcătură de şarpe şi înţepături de insecte.
Muşcăturile de şarpe (de exemplu, viperă) sunt primejdioase pentru om, fiindcă
veninul pătrunde în sânge şi se răspândeşte prin tot organismul. În locul muşcăturii apare
durere vie, edem, hemoragie subcutană. După pătrunderea veninului în sânge apar
simptoamele generale de intoxicaţie: somnolenţă, slăbiciune, vome, convulsii şi sfârşitul
letal în urmă paralizii respiratorii. Primul ajutor constă în prevenirea pătrunderii şi
răspândirii veninului în sânge, pentru ce trebuie de aplicat pe membru, mai sus de
muşcătură un garou (frânghie, basma ş.a.), apoi va fi eliminat veninul din rană prin
stoarcere cu sângele şi limfă, sau cu ajutorul ventuzei (pahar).
Tehnică aplicării ventuzelor e simplă: un tampon din vată se udă cu alcool ori benzină, se
aprinde şi se introduse în ventuză, după ce se scoate repede şi ventuza se aplică peste rană,
în timpul acesta treptat garoul se slăbeşte. După acesta se aplică un pansament şi victima
este transportată în spitalul apropiat.
Absorbirea veninului din rană cu gură este periculoasă, dacă persoană care acordă
primul ajutor are leziuni, chiar şi microscopice, pe mucoasa cavităţii bucale.
La înţepătura de insecte (albini, viespi şi bondari) nu se cere efectuarea unor
măsuri deosebite. Numai în cazuri de apariţie intoxicaţiei generale victimele sunt evacuate
la spitalul apropiat.

Şedinţa 6. Principiile de acordare PA în caz de hipotermie sau hipertermie.

Degerătura se numeşte leziunea ţesuturilor prin expunerea îndelungată la
temperaturi scăzute. Apariţia degerăturilor este favorizată de umiditatea mărită a aerului,
vânt, încălţămintea şi îmbrăcămintea umedă, încălţăminte strimtă, aflarea îndelungată fără
mişcare în apă, şanţ ş.a.
Degerăturile pot fi locale şi generale.
Degerăturile locale pot apărea şi la temperaturi mai sus de 0ºC (1-5 ºC) îndeosebi
dacă se combină cu umiditate ridicată. Degerăturile picioarelor la soldaţii din tranşee pe
timp de război până la începerea gerurilor poartă numirea de “picior de tranşee”.
Dereglarea circulaţiei sangvine este primul şi principalul simptom în lezarea
ţesuturilor prin frig.
Degerăturile des apar absolut pe neobservate, fără senzaţii subiective pronunţate.
Obiectiv se poate constata o răcire accentuată, paloarea tegumentelor, anestezie şi
parestezie.
După profunzimea lezării ţesuturilor degerăturile se împart în patru grade:
- Gradul 1 – se caracterizează prin durere vie, prurit, parestezie, edem. Lezarea pielii
sub formă de tulburări circulatorii reversibile. Pielea de culoare albastră închisă sau pur
purie - roşie. Uneori se observă o descuamare neînsemnată a epidermului. Ulterior rămâne
numai o hipersensibilitate la frig a sectoarelor degerate.
- Gradul 2 – formarea flictenelor cu conţinut străveziu de nuanţa hemoragică în urmă
necrozei straturilor superficiale ale pielii. Edemul şi durerile sunt mai pronunţate.
- Gradul 3 – la simptomele de mai sus se adaugă necroză pielii în întregime.
311
 - Gradul 4 – necroză ţesuturilor moi şi a oaselor ce evoluează după tipul gangrenai
sau umede.
Acordarea primului ajutor în caz de degerătură, prevenirea lor.
Primul ajutor constă în întreruperea cât mai rapidă a acţiunii frigului şi restabilirea
circulaţiei sangvine.
Victima este transferată într-o încăpere caldă. Membrele (sănătoase şi degerate) se
încălzesc timp de 40 - 60 minute în baie, ridicând treptat temperatura apei de la 20 până la
40ºC. Totodată, membrele îngheţate se spală cu săpun şi se aplică un masaj de la periferie
spre centru, până la încălzirea şi hiperemia pielii. Fricţiunea locurilor degerate cu zăpadă şi
materiale aspre este interzisă , fiindcă poate aduce la traumarea suplimentară a
tegumentelor şi infectarea plăgilor. Dacă pe pielea lezată au apărut flictene se aplică
pansamente sterile, fără masare.
Concomitent cu măsurile locale se înfăptuiesc şi cele de ordin general îndreptate
spre îmbunătăţirea circulaţiei: învelire, termofoare, ceai fierbinte, alimentaţie caldă ş. a. În
lipsa condiţiilor de încălzirea în baie, organul degerat se prelucrează cu alcool , se masează
activ până la restabilirea circulaţiei sangvine, după ce victima este transportată la spital,
preventiv fiind învelită călduros.
În caz de degerătură completă, în afară de măsurile descrise mai sus se aplică
respiraţia artificială, apoi victima este transportată la spital.
Prevenirea degerăturilor include respectarea şi îndeplinirea strictă de către toţi
militarii a măsurilor individuale şi colective îndreptate împotriva acţiunii temperaturii
scăzute, care prevăd:
1. Ajustarea corectă a echipamentului şi folosirea lui în conformitate cu condiţiile
meteorologice.
2. Uscarea îmbrăcămintei şi încălţămintei umede, spălarea regulată a ciorapilor,
ungerea încălţămintei cu cremă de ghete.
3. Spălarea regulată a picioarelor cu apă şi săpun pentru evitarea transpiraţiei.
4. Călirea sistematică a organismului.
La efectuarea marşurilor pedestre pe timp de iarnă, în afară de măsurile de mai sus
trebuie:
- micşorate popasurile scurte până la 3-5 minute, iar cele mari – organizate în
localităţi populate;
- peste anumite intervale de timp, îndeosebi când vântul suflă în faţă, de schimbat
locurile soldaţilor din frunte şi flancurile coloanei cu cei din mijloc;
- de atras atenţia reciprocă la schimbarea culorii tegumentelor descoperite (înălbirea
ş, a.) cu scopul de a preîntâmpina degerăturile, prin diferite metode de încălzire (fricţiuni,
mişcările mâinilor şi ale picioarelor, fugă pe loc ş.a.);
- transportarea efectivului în automobile acoperite şi aşezarea lui cu spatele la
direcţia mişcării;
- amenajarea posturilor de încălzire a efectivului în perioadă rece a anului pe
poligoane, în câmpurile de instrucţie şi alte locuri de activitate.
312
 Noţiune despre arsură, cauzele provocării, simptomele şi clasificarea.
Arsuri se numesc leziunile ţesuturilor provocate de temperatură înaltă, substanţe
chimice şi energia actinică. În dependenţă de cauză, arsurile se împart în termice, chimice
şi prin iradiere.
Arsurile termice sunt provocate de flacără, lichide fierbinţi, aburi, amestecuri
incendiare (napalmul) şi chiar de razele solare.
Gravitatea arsurilor este determinată de mărimea suprafeţei şi profunzimea leziunii
ţesuturilor. Cu cât e mai mare suprafaţa şi mai adâncă leziunea ţesuturilor, cu atât e mai
gravă arsură.
În conformitate cu profunzimea leziunii arsurile practic se divizează în trei grade:
- Gradul 1 – hiperemie şi edem cutanat, durere vie acută în locul lezării;
- Gradul 2 – apariţia bulelor cu lichid transparent de culoare gălbuie;
- Gradul 3 – se caracterizează şi prin necrozarea pielii şi a ţesuturilor mai profunde
(muşchilor, fasciilor, tendoanelor şi oaselor).

Acordarea primului ajutor în caz de arsură.

Arsurile limitate decurg în principal ca un proces local. În leziuni mai profunde se
observă dereglări generale grave, se dezvoltă boală arsurilor în cazuri de arsuri provocate
de amestecurile incendiare (napalm) pot avea loc intoxicaţii cu oxid de carbon, care duc la
sfârşit letal.
Arsurile chimice apar în rezultatul acţiunii asupra ţesuturilor a substanţelor cu
proprietăţi cauterizate pronunţate (bazele şi acizii concentraţi, sărurile metalelor grele,
fosforul).
Acţiunea acizilor tari şi a sărurilor metalelor grele asupra ţesuturilor duce la necroză
uscată superficială a lor, iar a bazelor – la necroza profundă umedă.
Arsurile actinice apar la acţiunea radiaţiei ionizante şi au o simptomatică specifică.
Particularitatea arsurilor solare este profunzimea mică de lezare a ţesuturilor. Însă
arsurile solare proliferate (la folosirea neraţională a băilor de soare) pot aduce la
dezvoltarea şocului.
Primul ajutor trebuie să asigure suspendarea acţiunii agentului traumatic, profilaxia
şocului, infectării suprafeţei de arsură şi transportarea victimei într-o instituţie medicală.
Victima trebuie scoasă din zona acţiunii temperaturii înalte (din foc), apoi se stânge
focul (cu apă, iarnă cu zăpadă, învelind cu mantaua, foaia de cort corpul lezatului – la
arderea napalmului ş.a.), ori se dezbracă echipament arzând. Se interzice smulgerea
rămăşiţelor de îmbrăcăminte lipide de sectoarele lezate ale corpului, deschiderea bulelor şi
spălarea suprafeţei arse. În aşa cazuri bandajul aseptic se aplică cât mai urgent peste
îmbrăcămintea lipide de arsuri.
Pentru încălzire, lezatul se acoperă cu o plapumă şi se dă băuturi fierbinţi (ceai,
cafea).

313
 În cazuri de arsuri grave ale membrilor şi ale trunchiului se aplică imobilizarea de
transport.
Primul ajutor în arsurile chimice constă în spălarea imediată a suprafeţei lezate cu
apă curgătoare pentru îndepărtarea deplină a acidului sau a bazei şi suprimare acţiunilor,
aplicarea bandajelor sterile şi evacuarea în spitalele apropiate.
Primul ajutor la acţiunea fosforului constă în scufundarea suprafeţelor arse în apă
şi spălaturi abundente cu apă până la stingerea fosforului, aplicarea pansamentelor sterile şi
transportarea în spitalele apropiate.
Prevenirea arsurilor pe timp de pace constă în îndeplinirea strictă a măsurilor de
securitate în timpul lucrului cu substanţe fierbinţi şi inflamabile, acizi, baze, folosirea
mijloacelor de protecţie, primirea raţională a băilor de soare ş,a.

Şedinţa 7: Acordarea PA pe câmpul de luptă. Căutarea răniţilor pe câmpul de luptă.

Scoaterea răniţilor din tehnica militară şi transportarea de pe câmpul de luptă.
Căutarea şi evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă, sunt măsuri de care depinde
succesul lucrului ulterior al efectivului medical – salvarea vieţii răniţilor, vindecarea şi
revenirea lor în formaţiile de luptă. Această se confirmă în mod convingător de experienţă
celui de-al doilea război mondial.
În timpul luptei sanitarii caută răniţii şi le acordă primul ajutor neîntrerupt, ţinând
cont de caracterul terenului şi situaţiei de luptă, folosind momentele favorabile. Sanitarului
i se interzice ca în timpul luptei să târâie rănitul la o distanţă mai mare de 5 - 10 metri,
deoarece aceasta stinghereşte îndeplinirea misiunii principale – acordarea primului ajutor
răniţilor din pluton.
În condiţiile când căutarea răniţilor este dificilă (în pădure, tufăriş, noaptea, în
timpul viscolului) conform dispoziţiei comandanţilor sunt destinate echipe speciale de
căutare a răniţilor. Militarii acestei echipe sunt aliniaţi în lanţ la aşa o distanţă unul de altul,
care permită menţinerea legăturii vizuale şi cercetarea amănunţită a câmpului de luptă.
Această metodă e numită “greblă sanitară”. Deosebit de amănunţit, trebuiesc cercetate
tranşeele, tufarii, gropile de obuze, iar în centrele populate – subsolurile clădirilor,
beciurile, fântânile de control al comunicaţiilor subterane.
Pe terenul afectat, căutarea răniţilor se efectuează în două direcţii: la început în
direcţia spate - front, iar apoi în lungul frontului. În focarul armei de nimicire în masă
căutarea se efectuează de la epicentru spre periferie, focarul fiind împărţit în sectoare.
Căutarea şi scoaterea răniţilor de pe câmpul de luptă preîntâmpină acţiunea adăugătoare a
factorilor nocivi ai armei nucleare, moartea lor sub dărâmături, sub şenilele tancurilor şi
roţile maşinilor blindate.

Scoaterea răniţilor din maşini blindate, tancuri, fortificaţii de apărare.

De obicei, sanitarii se apropie de răniţi târâş, prin alergări scurte, pe brânci cu
precauţie, folosind cutele reliefului, răgazurile de foc al inamicului.

314
 Apropierea de răniţi prin alergări scurte se foloseşte de către sanitari, instructori
sanitari prin deplasarea în zig - zag şi culcări succesiv la fiecare 20 – 30 metri, cu scopul de
a nu deveni ţintă pentru inamic şi a se masca folosind cutele reliefului.
Apropierea de răniţi aplecat se execută pe câmpul de luptă prin tranşee, şanţuri,
tufari.
Apropierea de răniţi târâş se efectuează culcat la pământ ţinând arma pe braţul drept,
împingându-se pe rând cu picioarele şi cu mână stângă.
Apropierea de rănit pe brânci se efectuează cu ajutorul genunchilor sprijinindu-se în
coate, arma se ţine în mână dreaptă.
Apropierea de răniţi pe o parte se efectuează folosind activ un picior şi o mână.

Scoaterea răniţilor din maşini blindate, tancuri, fortificaţii de apărare.

Cel mai simplu şi accesibil mod de scoatere a rănitului din
tanc este modul manual: un militar apucă rănitul de subţiori
şi îl ridică, al doilea militar îl sprijină de picioare. Pentru
evacuarea rănitului din tanc se mai pot folosi centurile,
frânghii, cablul flexibil. Experienţă arată că cele mai
menajabile şi a eficace metode de scoatere a răniţilor din
tancuri, maşini blindate şi locuri greu accesibile sunt
metodele de folosire a chingii speciale Ş-4 şi a chingii
sanitare. Răniţii sunt scoşi din maşini de luptă cu ajutorul
chingii sanitare în formă de cerc, sau în formă de cifra “opt”. Chinga în formă de cerc se
îmbracă rănitului pe piept trecând-o pe subţiori, dacă nu e rănită cutia toracică. În acest
caz rănitul se scoate cu chinga în forma de cifra “opt”. Chinga se îmbracă rănitului pe
picioare mai aproape de fese, în aşa fel ca rănitul să şadă pe încrucişarea formată.
Mai des pentru scoaterea răniţilor din tanc se foloseşte chinga specială Ş-4. Chinga
specială Ş-4 e destinată pentru transportarea răniţilor, scoaterea lor din locuri greu
accesibile (tancuri, fântâni, subsolurile clădirilor demolate) şi coborârea răniţilor de la
etajele de sus ale clădirilor. Chinga specială Ş-4 prezintă o curea din foaie de cort cu o
lungime de 360cm, lăţimea de 6,5cm şi o greutatea de 860-960g.
Aplicarea chingii speciale are câteva metode:
Prima metodă – aplicarea chingii din partea capului. Ambele capete se trec pe
subţiori în direcţia de la spate spre piept formând încrucişare la piept, apoi capătul de sub
mână dreaptă se trece pe sub femurul stâng, iar capătul de sub mâna stângă – sub femurul
drept, ambele capete se trag între picioare şi se fixează cu ajutorul cârligelor cu arc de
inele.

315
 Metodă a doua – aplicarea chingii din partea picioarelor. Chinga se amplasează în
aşa mod, ca un capăt să se afle lângă partea laterală a femurului stâng, iar al doilea lângă
partea laterală a femurului drept. Apoi cârligele cu arc sunt aduse pe rând sub femurul
drept şi stâng, ca în prima metodă. Fixând cârligele de inele, chinga se încrucişează la
piept în aşa fel, ca capătul de la femurul drept să treacă sub mână stângă, iar cel de la
femurul stâng – sub mâna dreaptă.

Metodă a treia – aplicarea chingii în forma de cerc. Cârligele cu arc se fixează unul
de altul. Chinga se îmbracă în aşa mod, ca cârligele să se afle la spate, încrucişând chinga
la piept, capetele se trec sub mână dreaptă şi cea stângă, de laţul format se scoate rănitul
din tanc.
Conducătorul menţionează, că în tancul lovit se poate de pătruns numai prin trapa
comandantului de tanc sau a ochitorului. Trapele mecanicului-conducător şi de rezervă pot
fi deschise numai din compartimentul de luptă. Fiecare sanitar trebuie să aibă o cheie de
trap pentru a deschide trapele pe câmpul de luptă.

Adăpostirea şi mascarea răniţilor pe câmpul de luptă

şi acordarea primului ajutor
În cazurile când răniţii temporar până la evacuare sunt lăsaţi pe câmpul de luptă, în
adăposturi, locurile aflării lor se marchează cu semne vizibile din spate atât ziua, cât şi
noaptea. De obicei, pentru aceasta se folosesc faşe de material alb cu imaginea crucii roşii,
în lipsa acestui semn se folosesc faşe de tifon sau mijloace improvizate – mănunchiuri de

316
iarbă, lopăţica de geniu, casca. Noaptea se folosesc semne speciale fluorescente care se
fixează pe diferite obiecte în apropierea adăpostului unde se găsesc răniţii.
În timpul luptei de apărare pentru adăpostirea temporară a răniţilor se amenajează
postul medical al companiei.
La punctul medical al companiei instructorul sanitar acordă răniţilor primul ajutor,
cu acest scop aici se fac rezerve de pansament, atele apă potabilă. Pe timp de iarnă punctul
medical al companiei trebuie încălzit. Locul unde se afla postul medical de adus la
cunoştinţa efectivului.

Transportarea răniţilor cu ajutorul mijloacelor improvizate.

Evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă.
Târârea rănitului pe o parte. Instructorul sanitar se apropie de rănit din spate,
aranjează rănitul pe un picior îndoit în genunchi şi coapsă, iar capul rănitului pe piept,
făcând mişcări cu piciorul liber şi cu o mână: rănitul e târât în adăpost, fiind susţinut cu
mâna liberă. În dependenţă de starea sa rănitul ajută la mişcare cu piciorul sau cu mâna
sănătoasă. Distanţa de 15 metri trebuie parcursă în 80 - 90 sec.
Târârea rănitului pe spate. Rănitul se aranjează pe spatele unui militar sau
instructor sanitar. Cu ajutorul picioarelor şi mâinilor sanitarul (instructorul sanitar) târâie
rănitul în adăpost. Distanţă de 15 metri trebuie parcursă în 90 - 100 secunde.

Târârea rănitului pe foaia de cort. Capătul liber al chingii sanitare se trece prin
centură şi se formează o ansă, după aceea se fixează de un colţ ai foii de cort cu un nod
“marinăresc”. Capetele libere ale foii de cort se leagă unul de altul deasupra rănitului. În
caz de lipsă a foii de cort se foloseşte mantaua. După ce se pregăteşte ansa, capătul liber al
chingii sanitare se trece prin mânicile întoarse înăuntru, şi se leagă cu un nod.
317
 Pe timp de iarnă răniţii se pot târâi cu mijloace improvizate: schiuri, sanie, foi de
metal şi de placaj.

Răniţii pot fi transportaţi pe mâini de un militar sau sanitar prin câteva metode.

Prima metodă. Aducând

rănitul pe un loc ridicat, militarul se
întoarce cu spatele spre el şi se aşează într-un genunchi, rănitul se apucă de umerii
militarului. După aceasta militarul, susţinând rănitul cu ambele mâini de picioare, se ridică
şi transportează rănitul în adăpost.
Metodă a doua. Este folosită când rănitul e fără cunoştinţă sau sunt lezate membrele
superioare. Militarul se aşează într-un genunchi lângă rănit, cu o mână îl ia de spate, iar cu
a doua de sub fese şi se ridică cu el.

Transportarea rănitului de doi militari pe mâini.

318
 Prima metodă. Se foloseşte când rănitul nu se poate ţine de umerii militarilor.
Militarii se apucă de mâini formând un scăunel din trei mâini, unul din militari cu mână
liberă susţine rănitul.
Metodă a doua. Transportarea rănitului pe scăunel din patru mâini se foloseşte când
rănitul se poate ţine de umerii militarilor.
Metodă a treia. Un militar apucă rănitul de subţiori, alt militar aflându-se între
picioarele rănitului le apucă de sub genunchi şi împreună ridică rănitul.
Metodă a patra. Rănitul e dus în braţe de doi militari fiind ridicat cu mâinile de un
militar de spate şi regiunea lombară, iar de altul de fese şi de genunchi.

Transportarea rănitului cu ajutorul foii de cort şi a unei prăjini.

Rănitul este aranjat pe foaia de cort, capetele opuse ale foii de cort se leagă deasupra
capului şi genunchilor. Prăjina se vâră sub legăturile formate, foaia de cort se întăreşte de o
prăjină suplimentar cu o frânghie sau cu chinga sanitară.
În dependenţă de starea răniţilor, ei se evacuează cu ajutorul transportului sanitar şi
al transportului militar disponibil, iar în unele cazuri şi cu maşinile blindate. Serviciul
medical e înzestrat cu mijloace de transport sanitar de diferita tipuri.
Pentru transportarea răniţilor se folosesc diferite automobile şi tehnică militară
specială. În transportul sanitar grav - răniţii sunt amplasaţi pe brancarde, uşor răniţii sunt
aşezaţi pe banchete sau scaune.
Şedinţa 8: Evaluarea abilităţilor individuale în acordarea PA.
Evaluarea se desfăşoară în teren. Se modelează diferite situaţii la care militarii
demonstrează acţiuni corespunzătoare în acordarea PA.

319
 EDUCAŢIA CIVICĂ

Tema 1: Istoria Armatei Naţionale şi a unităţii militare.

1. Premisele apariţiei organismului militar propriu.
Politica privind realizarea unor reforme, începută de liderii sovietici la mijlocul
anilor ’80, a influenţat mişcarea de democratizare a societăţii din statele europene, jucând
un rol decisiv pentru soarta întregului sistem de alianţe politice. Noua mentalitate generată
de ideile novatoare ale oamenilor politici a cuprins în aceşti ani toate ţările din Europa de
Est. Situaţia internaţională devine destul de tensionată.
Apariţia statului Republica Moldova pe harta politică a lumii era strâns legată de
dezideratele situaţiei politice ce domneau pe continentul european.
Procesul de reforme a avut la bază politica restructurării promovată de liderul
comunist de la Moscova Mihail Gorbaciov. La sfârşitul anilor ’80, drept consecinţă a
acestui proces, în ţările Europei de Est au loc un şir de transformări democratice.
În 1990, la Paris, a fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate obişnuite din
Europa, care prevede reducerea substanţială a armamentului clasic. Acest important
320
document stabilea paritate între NATO şi Tratatul de la Varşovia. Un an mai târziu avea să
se desfiinţeze Tratatul de la Varşovia, constituit din ţările cu regim socialist. În urma
dezmembrării Pactului de la Varşovia se sfârşeşte războiul rece, care a ţinut în tensiune
întreaga lume încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Politica reformatoare a influenţat ideile şi mişcările politice din statele aflate în
apropierea hotarelor Republicii Moldova.
La 4 aprilie 1990 îşi revede cursul politic Cehoslovacia. Contradicţiile din iulie 1992
duc la adoptarea de către Consiliul Naţional Slovac a Declaraţiei de suveranitate şi, ca
rezultat, Parlamentul Cehoslovaciei, bazându-se pe greşelile altor ţări europene, va lua
decizia de a separa Cehoslovacia în 2 state – Cehia şi Slovacia.
În urma alegerilor democratice ce se desfăşoară în octombrie 1991, Bulgaria devine
ţară democratică şi curând – cel de-al 27-lea membru al Consiliului Europei.
Destul de tensionată a devenit situaţia în Iugoslavia. Conducerea Croaţiei şi cea a
Sloveniei s-au pronunţat pentru constituirea unei confederaţii şi ieşirea treptată din ea. La
rândul său, Serbia şi Muntenegru au optat pentru crearea unei uniuni de state democratice.
Ca urmare, Croaţia şi Slovenia se proclamă state independente.
Politica reformatoare ce se promova în U.R.S.S. şi transformările ce le parcurgeau
ţările din Europa de Est spre pluripartitism, economie de piaţă, democraţie au contribuit la
apariţia unui nou stat – Republica Moldova.
Mişcarea de eliberare naţională din Moldova. Contextul situaţiei internaţionale,
evenimentele ce au avut loc în spaţiul ex-sovietic la sfârşitul sec. XX, au servit drept
catalizatori pentru mişcarea de eliberare naţională a populaţiei dintre Nistru şi Prut.
Diversele activităţi social-politice au culminat la 23 iunie 1990 cu declararea suveranităţii
RSSM.
Atitudinea retrogradă a forţelor conservatoare locale au impus cercurile
reformatoare naţionale să grăbească crearea unor instituţii statale, pentru a se câştiga mai
repede noi atribute ale suveranităţii, care vor contribui, mai târziu, la declararea
independenţei de stat a Republicii Moldova. Alături de celelalte instituţii statale, necesare
funcţionării statului, se va încerca crearea unui mecanism militar, care trebuia să meargă
pe linia tradiţiilor seculare, în virtutea aspiraţiilor naţionale şi a realităţii politice existente
la acel moment în teritoriu.
Reorganizarea structurii militare şi a organismului militar sovietic, începută la
sfârşitul anilor ’80, a contribuit la realizarea iniţiativei de a se crea o instituţie militară în
Republica Moldova, care reieşea direct din tendinţa poporului nostru spre o viaţă liberă şi
independenţă statală totală faţă de statul sovietic.
Reţineţi: Declararea suveranităţii republicii, tendinţa spre independenţă a statului
Moldova, multiplele conflicte militare din cadrul statului sovietic, au devenit o sursă
importantă de învăţăminte pentru oamenii politici din Moldova şi au fost principale
premise care au stat la baza constituirii Armatei Naţionale.
Situaţia din armata sovietică. Un alt fenomen, care a grăbit apariţia instituţiei
militare, l-a constituit, la începutul anilor ’90, realitatea existentă în armata sovietică.
321
Esenţa acestui fenomen consta în faptul că moldovenii, precum şi militarii – reprezentanţi
ai altor popoare ne ruse, dezertau din armată, această realitate fiind cauzată de multiplele
conflicte interetnice din interiorul fostei Uniuni Sovietice.
Agravarea raporturilor dintre etniile fostei ţări multinaţionale duce la implicarea
armatei în soluţionarea conflictelor interetnice (Tbilisi – 1989, Ţările Baltice – 1990 ş.a.).
Moralul ostaşilor şi ofiţerilor era deplorabil, deoarece misiunea armatei a fost orientată
spre înăbuşirea tendinţei de eliberare naţională a popoarelor fostei Uniuni Sovietice.
Conform statisticii existente în fondurile de arhivă ale Departamentului
Administrativ - Militar al Ministerului Apărării al Republicii Moldova, în armata sovietică,
la începutul anilor ’90, îşi satisfăceau serviciul 55 de mii de tineri recrutaţi pentru serviciul
în termen şi circa 5 mii de ofiţeri şi plutonieri, băştinaşi din Moldova. Majoritatea dintre ei
îşi satisfăceau serviciul departe de hotarele republicii, cu toate că în această perioadă în
Republica Moldova erau 2 mii de ofiţeri şi 12 – 14 mii de soldaţi ai armatei sovietice,
repartizaţi într-un şir de unităţi militare, dislocate pe teritoriul ei.
Apariţia ideilor de creare a organismului militar propriu. Declararea suveranităţii şi
independenţei statale ale Republicii Moldova, demonstra că formarea unei instituţii
militare proprii, care ar garanta integritatea ei teritorială, este obligatorie şi inevitabilă. La
început conducerea politică a ţării intenţiona să formeze doar detaşamente de poliţie,
necesare pentru menţinerea ordinii publice pe teritoriul ţării.
Cu totul de altă părere era opinia publică din ţară. La mitingurile organizate în
această perioadă de diferite organizaţii social-politice se auzea tot mai insistent lozinca:
„Vrem Armată Naţională”.
În scrisorile adresate Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Comisiei de
Stat pentru problemele militare părinţii, care aveau fii în armata sovietică, cereau
reîntoarcerea lor la baştină şi formarea instituţiilor militare proprii.
Lozinca „Vrem Armată Naţională” era susţinută şi de militarii moldoveni aflaţi în
rândurile armatei sovietice, care erau de părerea că cetăţenii Moldovei trebuie să-şi
satisfacă serviciul militar pe teritoriul propriei republici.
Concomitent, problema militară se discuta şi la nivelul organului legislativ suprem.
Atunci când legislativul examina proiectul de lege cu privire la Guvern, deputatul I. Costaş
a propus o nouă variantă a denumirii Ministerului Afacerilor Interne – Ministerul
Afacerilor Interne şi problemelor militare. Legislativul nu a acceptat această propunere,
deoarece la acea perioadă problemele militare constituiau o prerogativă a U.R.S.S., de
aceea formarea în republică a unui organ executiv pentru aceste probleme era lipsită de
temeinicie.
Aşadar, pentru acea perioadă, când Republica Moldova mai era parte componentă a
Uniunii Sovietice, problema militară nu putea să fie rezolvată în context intern, ea
depinzând de raporturile stabilite la moment cu puterea sovietică din centru.
2. Constituirea primelor instituţii în probleme militare
Comisia parlamentară în probleme militare. Evoluţia evenimentelor politice din
interiorul statului sovietic de la începutul anilor ’90 a influenţat şi asupra transformărilor
322
din R.S.S. Moldovenească. În primăvara anului 1990 în republică au loc primele alegeri
democratice în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Astfel se renaşte tradiţia istorică de alegere a
deputaţilor în Parlamentul Ţării, tradiţie care a fost instituită în anul 1917, când s-au ales
pentru prima dată deputaţi în Sfatul Ţării.
În timpul lucrărilor sesiunii Sovietului Suprem, când se examina formarea comisiilor
permanente, a fost abordată pentru prima dată şi problema militară. La 11 mai 1990 a fost
creată pentru prima dată Comisia parlamentară pentru securitatea statului şi problemele
militare.
Scopul principal în activitatea comisiei consta în elaborarea şi promovarea politicii
de stat a Republicii Moldova în domeniile apărării şi securităţii naţionale, precum şi în
elaborarea doctrinei militare a republicii, proiectelor de legi militare, exercitarea
controlului asupra activităţii ministerelor de forţă, a comisariatelor militare, unităţilor
militare şi de frontieră, dislocate pe teritoriul republicii, “DOSAAF”- ului şi statului-major
al apărării civile. Lucrul comisiei ţinea direct de scrisorile şi plângerile cetăţenilor
Moldovei, problema primordială constituind-o serviciul militar al tinerilor din republică,
întrucât ideea creării Forţelor Armate nu se înaintase oficial. Iniţial este elaborat
regulamentul comisiei ce studiază ideile, opiniile, sugestiile dictate de realitatea zilei, fiind
direct legate de satisfacerea serviciului militar de către cetăţenii Republicii Moldova.
Pentru a hotărî destinul militarilor moldoveni din armată se conlucra cu comisariatul
republican, de la care se cerea punerea la dispoziţie a informaţiei despre numărul
băştinaşilor aflaţi în armată şi unităţile militare, în care ei îşi satisfac serviciul, numărul şi
soarta dezertorilor.
Departamentul de stat pentru probleme militare. Acutizarea crizei social-economice
şi politice din republică la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1990, aduce
ţara în pragul unei crize social economice acute. Folosindu-se de dezordinile din economia
şi politica ţării, cauzate de destrămarea sistemului totalitar, forţele reacţionare din
republică, susţinute de tendinţele şovine ale alolingvilor, întreprind un şir de acţiuni, care
pun în pericol integritatea teritorială a Republicii Moldova. Este vorba despre declaraţiile
din 19 august de la Comrat şi din 2 septembrie de la Tiraspol, care au proclamat crearea
republicii găgăuze şi respectiv a republicii sovietice socialiste moldoveneşti nistrene –
formaţiuni anticonstituţionale ce veneau în contradicţie cu Declaraţia suveranităţii
Republicii Moldova.
În aceste condiţii la 4 septembrie 1990 Sovietul Suprem al R.S.S.M. a hotărât
stoparea încorporării cetăţenilor Republicii Moldova pentru satisfacerea serviciului militar
activ în rândurile armatei sovietice. Totodată, Guvernul urma să soluţioneze problema
reîntoarcerii la baştină a cetăţenilor ce îşi satisfăceau serviciul militar în rândurile forţelor
armate ale U.R.S.S., satisfacerii serviciului militar în termen pe teritoriul republicii şi
elaborării unui program de înfiinţare a formaţiunilor militare ale Armatei Naţionale,
asigurării condiţiilor tehnico-materiale pentru funcţionarea ei.

323
 În vederea soluţionării acestor probleme a fost creat Departamentul de Stat pentru
problemele militare, căruia pe viitor îi revenea misiunea de a elabora programe concrete de
creare a formaţiunilor militar-teritoriale.
În faza iniţială de constituire a Departamentului de Stat pentru problemele militare
activitatea lui se limita practic la următoarele chestiuni:
1. Obţinerea informaţiei reale despre starea de lucruri în trupele dislocate în
Districtul militar Odessa. Respectarea de către conducerea militară a legislaţiei R.S.S.M;
2. Elaborarea cadrului legislativ al organismului militar prevăzut pentru viitor.

3. Declararea independenţei de stat şi primele acte legislative ce au stat la baza

constituirii organismului militar propriu
Declararea independenţei de stat. Un eveniment deosebit ce putea stopa procesul de
democratizare şi de renaştere naţională din fostele republici unionale a fost încercarea
forţelor reacţionare de a realiza la 19 august 1991, o rebeliune politică la Moscova. Poziţia
dură a conducerii de la Chişinău faţă de aceste evenimente, cît şi activitatea energică a
autorităţilor centrale îndreptate împotriva forţelor reacţionare au fost apreciate pozitiv şi
susţinute activ de populaţia republicii. Aceste evenimente au grăbit decretarea
independenţei de stat a tuturor republicilor unionale şi destrămarea ulterioară a U.R.S.S.
În această situaţie, la 27 august 1991, a fost convocată la Chişinău Marea Adunare
Naţională, la care au participat zeci de mii de cetăţeni ai republicii. Convocarea Marii
Adunări Naţionale a însemnat reînvierea tradiţiilor istorice ale strămoşilor noştri, care
organizau astfel de întruniri de masă pentru a soluţiona problemele de importanţă majoră
ale statului.
În aceeaşi zi, întrunit în şedinţă extraordinară, Parlamentul Republicii adoptă
Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.
Având la bază Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Republicii, politicienii de la
Chişinău au întreprins un şir de măsuri pentru recunoaşterea independenţei statale de către
comunitatea internaţională şi a încheierii unor tratate politice cu caracter de prietenie şi
colaborare, menite să apere statalitatea şi integritatea Moldovei.

324
 Primele state care au recunoscut independenţa Moldovei au fost România şi Georgia.
Ucraina, celălalt stat vecin cu Republica Moldova şi membru al O.N.U., a recunoscut
independenţa Moldovei la 8 decembrie.
S.U.A. a recunoscut independenţa statului Moldova la 26 decembrie 1991, după ce
Moldova a semnat protocolul de constituire a C.S.I.
Legea cu privire la crearea Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Crearea statului
şi menţinerea lui în plan politic pe arena internaţională necesită instituţii corespunzătoare.
Una din problemele principale ce trebuiau rezolvate la acea oră era constituirea Armatei
Naţionale. Având ca bază Declaraţia de Suveranitate, Declaraţia de Independenţă,
Constituţia ţării şi pornind de la ideea apărării tânărului stat, la 3 septembrie 1991 a fost
adoptat Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la crearea Forţelor Armate
ale republicii.
În scurt timp, după decretul privind crearea Forţelor Armate şi în scopul executării
lui au fost adoptate un şir de alte documente oficiale, care aveau ca obiectiv completarea şi
realizarea ideii constituirii instituţiei militare proprii. Este vorba, în primul rând, despre
trecerea în jurisdicţia republicii a comisariatelor militare dislocate pe teritoriul republicii.
Toată averea lor, inclusiv sistemul de evidenţă şi control militar de pe teritoriul republicii,
care devenea proprietate a Republicii Moldova, se transmiteau Guvernului Republicii
Moldova cu dreptul de administrare.
Un alt pas întreprins de conducerea republicii a fost cererea de retragere
necondiţionată a trupelor sovietice de pe teritoriul republicii. În perioada de tranziţie
unităţile armatei sovietice urmau să se conducă de legislaţia în vigoare a Republicii
Moldova, rămânând să fie stabilite termenele de retragere, reglementate aspectele juridice
ale dislocării provizorii a unităţilor şi subunităţilor sovietice în baza unei convenţii
speciale.
Pentru reglementarea problemelor cu alte state, în conformitate cu normele de drept
internaţional, la 18 noiembrie 1991, Moldova aderă la actele de neproliferare şi nimicire
totală a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, la obiectivele şi
principiile consfinţite prin Tratatul de la Paris cu privire la forţele armate convenţionale
în Europa şi la documentul de la Viena asupra măsurilor de întărire a încrederii şi
securităţii în Europa, la Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, la Documentul final al Reuniunii pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la
Madrid, la Documentul reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea
umană a C.S.C.E., la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, la Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, la Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi alte acte internaţionale.
Primele măsuri concrete realizate în vederea constituirii organismului militar
propriu. In acelaşi timp Republica Moldova informează comunitatea internaţională că
intenţionează constituirea unor formaţiuni militare, destinate în exclusivitate asigurării
securităţii şi integrităţii statului, păstrării regimului constituţional şi apărării

325
drepturilor omului. În acest scop erau înaintate trei variante de constituire a organismului
militar:
1. Crearea de structuri paralele cu armata sovietică după exemplul ţărilor baltice.
2. Declararea naţionalizării unităţilor militare – cale, pe care a mers Ucraina.
3. Încheierea în etapa de tranziţie a unei convenţii, care să includă aspectele social-
economice, politice, precum şi statutul unităţilor militare sovietice aflate temporar în
Moldova, asigurarea socială, drepturile ofiţerilor şi familiilor lor, aspectele tehnice. Se
pornea de la potenţialul economic, rezervele umane şi legislaţia militară.
S-a ales anume această cale, deoarece după studierea minuţioasă a tuturor aspectelor
vieţii sociale şi politice s-a constatat că baza tehnico-materială e cea mai costisitoare pentru
organizarea unei armate. De aceea trebuia să se ia în considerare acest fapt, încât
potenţialul militar sovietic includea şi munca poporului nostru, prin urmare nu se putea
renunţa la această bază enormă, aşa cum au făcut-o, de exemplu, statele baltice.
Conform Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale din Europa, semnat
la 19 noiembrie 1990, şi Acordului cu privire la plafoanele de deţinere a acestor categorii
de armament, semnat la Taşkent în 15 mai 1992, Republica Moldova avea dreptul să
dispună de 210 tancuri, 210 vehicule blindate de luptă, 130 transportoare blindate, 250
piese de artilerie, 50 avioane de luptă, 50 elicoptere de atac. Aşadar, s-ar fi făcut cheltuieli
enorme, dacă se renunţa la potenţialul militar sovietic.
Începutul procesului de formare a Armatei Naţionale a fost condiţionat de adoptarea
hotărârii Guvernului Republicii Moldova privind neadmiterea evacuării din republică a
armamentului şi tehnicii militare, a combustibilului şi altor bunuri materiale. Toate
mişcările de trupe, evacuarea lor, transportul de materiale urmau să se înfăptuiască numai
cu consimţământul Departamentului de stat pentru probleme militare. Prin această hotărâre
se încerca stoparea evacuării nelegitime a bunurilor materiale, care aparţinuseră unităţilor
militare sovietice dislocate pe teritoriul republicii şi acum deveniseră proprietate de stat a
republicii, urmând să constituie baza tehnico-materială a Armatei Naţionale.
Deosebit de important este faptul că, în pofida condiţiilor dificile, când forţele
antidemocratice încercau să obţină renunţarea la edificarea Armatei Naţionale, s-a început
elaborarea strategiei şi concepţiei construcţiei militare. La baza proiectului de constituire a
Armatei Naţionale a stat Constituţia Republicii, Declaraţia de Independenţă şi actele
legislative internaţionale, care vizează această problemă. De asemenea, a fost luată în
considerare şi practica mondială de constituire a Forţelor Armate proprii în diferite state
din Europa şi din lume. Nu a fost trecută cu vederea nici realitatea existentă pe atunci în
republică. Pentru ca proiectul să fie aprobat de legislativ, s-au studiat minuţios toate
aspectele, ţinându-se seama de factorii economici, baza tehnico-materială, completarea cu
cadre etc. De exemplu, Moldova are o bază de recrutare de 3 – 4 ori mai mare decât
posibilităţile tehnico-materiale şi necesităţile ei şi de aceea toţi tinerii ajunşi la vârsta de
recrutare pot să-şi satisfacă serviciul militar în termen.

326
 Conform concepţiei militare, Moldova s-a declarat zonă demilitarizată. Această
declaraţie nu însemna însă şi inexistenţa unor structuri armate, ci doar absenţa unui
complex militar, care putea angaja statul într-un conflict de proporţii.
O importanţă deosebită pentru pregătirea condiţiilor creării Armatei Naţionale o au
evenimentele ce se desfăşuraseră în primele două luni ale anului 1992. La 10 ianuarie 1992
este dat publicităţii primul proiect al doctrinei militare a Republicii Moldova, în care se
menţiona că: “Doctrina militară a Republicii Moldova are un caracter în exclusivitate
defensiv, activităţile de pregătire şi organizare a apărării naţionale nereprezentând
ameninţări la adresa altor state”.
La 10 ianuarie 1992 Parlamentului i se propune spre examinare proiectul Legii “Cu
privire la asigurarea socială şi juridică a militarilor, a membrilor familiilor lor şi a
cetăţenilor angajaţi în pregătirea militară”. Având la bază normele de drept internaţional şi
Constituţia Republicii, această Lege stabilea normele de protecţie socială şi juridică a
militarilor Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi a membrilor familiilor lor. În plan
politic militarilor li se garanta dreptul de a participa la referendumuri, la alegeri şi la alte
acţiuni politice, beneficiind, totodată, de toate celelalte drepturi şi libertăţi politice ale
cetăţenilor, stabilite de legislaţie. În acelaşi timp li se interzicea aderarea la partidele
politice sau la vreo altă organizaţie social-politică. În schimb, militarii aveau dreptul de a
împărtăşi liber orice confesiune şi de a practica ritualuri religioase în afara orelor de
program .
La începutul anului 1992 militarii moldoveni stăteau pe poziţii ferme în problema
creării Armatei Naţionale, considerând că aceasta este cea mai bună variantă de apărare a
statului
Conform concepţiei militare, se prevedeau două genuri de armată: infanterie
motorizată şi apărare antiaeriană.
Crearea Ministerului Apărării. Modificările introduse, cât şi necesitatea unui
organism de conducere, activitatea căruia să fie mult mai eficientă în funcţionare, existenţa
cadrului legislativ adecvat au dus la 5 februarie 1992 la crearea Ministerului Apărării al
Republicii Moldova ca organ de conducere al Armatei Naţionale.

327
 Principalele prerogative ale acestui organ militar erau:
- studierea şi aprecierea situaţiei politico-militare din republică şi stabilirea gradului
pericolului militar la momentul dat;
- participarea la elaborarea doctrinei militare, a direcţiilor principale ale politicii
militare şi la formarea bugetului militar;
- elaborarea şi prezentarea către Preşedintele Republicii Moldova, spre aprobare, a
proiectului planului de edificare a Forţelor Armate, a proiectului planului de mobilizare a
Forţelor Armate, de dotare a trupelor cu armament şi tehnică militară;
- conducerea activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniul construcţiei militare;
- asigurarea promovării unei politici militare coerente, cooperarea cu forţele armate
ale altor state;
- exercitarea educaţiei morale şi militar-patriotice a efectivului Forţelor Armate;

328
 - asigurarea protecţiei sociale
şi juridice a militarilor şi a
membrilor familiilor lor.
Ministerul Apărării se
constituia din corpul de
specialişti, care a activat
anterior în Departamentul de
Stat pentru probleme militare,
inclusiv ofiţerii de toate
gradele, reveniţi la baştină.
Odată cu revenirea
acestor cadre, se definitiva şi
completarea structurii armatei,
activitatea era mai organizată
şi mai eficientă. La acest
moment existau deja 700 de
cereri din partea militarilor din
armata sovietică, care vroiau să-şi servească Patria. Era necesar un plan complex de
activitate pentru soluţionarea problemei cadrelor.
Primul Ministru al Apărării a fost generalul-maior I. Costaş, anterior fost Ministru al
Afacerilor Interne.
Sediul Ministerului a devenit complexul de clădiri şi construcţii împreună cu toate
utilajele şi bunurile materiale care aparţinuseră Comandamentului Direcţiei sud-vest din
cadrul fostei Armate Sovietice.
Pe 18 februarie la Mensk, în timpul întâlnirii la nivel înalt a şefilor statelor CSI,
Conducerea Moldovei declară încă o dată că îşi creează armată proprie. În timpul acestei
întruniri numai 8 state au convenit să formeze o armată unică. Din cele 14 documente puse
în dezbatere Moldova a semnat numai 2, acestea
incluzând asigurarea tehnico-materială a viitoarei
sale armate şi asigurarea socială a militarilor şi
membrilor familiilor lor.
Un punct aparte prevedea înapoierea
armamentului scos nelegal de pe teritoriul statelor
CSI.
La 21 februarie 1992 Ministrul Apărării al
Republicii Moldova dl I. Costaş şi locţiitorul
Comandantului Suprem al Forţelor Armate ale C.S.I,
Mareşalul Şapoşnikov, general-colonelul B. Piankov
discută la masa de tratative problema împărţirii
patrimoniului militar de pe teritoriul republicii
noastre. Tratativele s-au desfăşurat într-o atmosferă
329
destul de complicată, după cîteva runde hotărîndu-se că 90% din averea militară din
partea dreaptă a Nistrului să rămînă în posesia Ministerului Apărării al Republicii
Moldova, iar din partea stîngă – aproximativ o treime. În decurs de 1,5–2 ani armata a 14-a
rusă urma să părăsească republica .

4. Crearea unităţilor militare

Declanşarea conflictului de la Nistru grăbeşte adoptarea Legii “Cu privire la Forţele
Armate” şi Legii “Cu privire la apărare”, adoptate în conformitate cu doctrina militară şi
având la bază Constituţia ţării şi Declaraţia de Independenţă. Conform acestor legi forţele
Armate ale Republicii Moldova au menirea de a apăra statul în caz de agresiune armată, de
a asigura inviolabilitatea frontierelor şi a spaţiului aerian al acestuia.
Forţele Armate se organizau în baza următoarelor principii:
- întreţinerea trupelor regulate ce se completează pe baza îmbunătăţirii
obligaţiunilor militare şi înrolării benevole a cetăţenilor pe bază de contract;
- pregătirea rezervei de militari instruiţi în baza obligaţiunii militare a cetăţenilor;
- starea permanent gata de luptă şi de mobilizare a cetăţenilor;
- conducerea unică şi centralizată;
- asigurarea protecţiei sociale şi juridice a militarilor de către stat;
- educarea efectivului în spiritul dragostei de Patrie, respectarea legilor şi a ideilor
democratice.
Conform structurii preconizate, Forţele Armate ale
republicii urmau a fi compuse din trupe regulate şi din
rezerva de militari instruiţi, care numărau 10–12 mii
persoane. Aceste legi au dat un nou impuls procesului
de organizare a sistemului militar.
Conflictul militar de la Nistru a servit şi drept
catalizator pentru edificarea instituţiei de apărare a
statului.
Anume în această perioadă au luat sfârşit
tratativele moldo-ruse cu privire la trecerea sub
jurisdicţia republicii a unităţilor militare,
armamentului şi altor bunuri materiale care au
aparţinut fostei Armate Sovietice, dislocate pe
teritoriul republicii. În urma acestor tratative, sub
jurisdicţia republicii urmau să treacă peste 100 de
unităţi şi subunităţi.
Primele unităţi trecute sub jurisdicţia ţării au fost
unitatea de transmisiuni şi unitatea de logistică,
330
ambele staţionate în Chişinău. A urmat apoi prima mare unitate – cea de la Cahul, care
mai târziu va constitui o brigadă de infanterie motorizată a Armatei Naţionale.
La începutul lunii aprilie a trecut sub jurisdicţia republicii unitatea militară de la
Ungheni, care în viitor va sta la baza brigăzii “Prut”. Primirea unităţii militare de la
Ungheni putea face posibilă introducerea artileriei pe câmpul de luptă. Însă aceasta nu are
loc, deoarece ofiţerii armatei sovietice, care s-au retras în Rusia, au sustras de la fiecare
tun mecanismele de tragere. Pentru lichidarea acestui defect a acţionat în mod conştient şi
înţelept colonel V.Grosu – şeful direcţiei artilerie, care în decurs de câteva zile readuce la
“viaţă” toată tehnica de luptă. În acele momente critice el apelează la ajutorul prietenilor
şi tovarăşilor de arme din republicile baltice. Astfel, plutonierul Ochiciuc este trimis în una
din Ţările Baltice cu misiunea de a aduce câte un exemplar de fiecare mecanism de tragere.
Misiunea a fost îndeplinită în termen şi cu cinste, iar peste câteva zile, la 30 aprilie, au
urmat tragerile experimentale, elementul în cauză fiind executat cu concursul uzinelor din
Chişinău, iar la 15 mai 1992 este efectuată prima împuşcătură de luptă cu proiectil din
poziţie de foc ascunsă.
În aceeaşi perioadă a trecut sub jurisdicţia Republicii Moldova şi Regimentul 83
aviaţie de vânătoare, care mai târziu se va numi Brigada mixtă aviaţie. La 4 aprilie 1992,
reprezentanţii Ministerului Apărării al Republicii Moldova se deplasează la Mărculeşti,
unde în decurs de 8 zile a fost predat şi preluat echipamentul regimentului de aviaţie de
vânătoare. Nici un aviator din fostul regiment nu a căzut de acord să rămână în Moldova.
Rămân să-şi prelungească serviciul doar 18 ofiţeri, 95 plutonieri şi militari din efectivul
serviciului terestru. Mai apoi, la 26 mai 1992, sosesc primii aviatori – căpitanul V. Rusu
şi locotenentul major A. Popovici.
Personalul a fost nevoit să ia măsurile necesare pentru ca în scurt timp, la 27
mai, să efectueze primele zboruri în istoria Armatei Naţionale, întreprinse de cei doi
aviatori nominalizaţi mai sus.
Puţin mai târziu este primită şi unitatea de la Olişcani, unde se găsea punctul de
comandă al Direcţiei Sud - Vest. În baza acesteia se creează o unitate de pază.
În garnizoana Floreşti unde se găsea o divizie a armatei sovietice se formează o bază
de păstrare a mijloacelor materiale.
La 10 aprilie 1992 depun jurământul de credinţă Republicii Moldova ofiţerii
structurilor noi formate ale brigăzii “Moldova”, dislocate în oraşul Bălţi.
Brigada de apărare antiaeriană “D. Cantemir” este formată în acele clipe de grea
cumpănă, rămânând doar cu 10% din cadrele militare, existente până atunci în unitate.
La 20 aprilie1992 depune jurământul militar Detaşamentul topogeodezic.
În baza unităţii militare nr. 42757 a fost organizată baza centrală de servicii în
subordinea şefului Direcţiei logistică a Ministerului Apărării.
La 22 aprilie aparatul de conducere al ministerului şi corpul lui de ofiţeri a depus
jurământul în faţa statului Moldova şi a poporului său.
Astfel, procesul primirii şi formării subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi a
constituit o etapă aparte în istoria Armatei Naţionale. La 30 aprilie 1992 Ministrul Apărării
331
comunica Comandantului Suprem că Ministerul Apărării a primit unităţile militare,
dislocate pe teritoriul Moldovei şi trecute sub jurisdicţia ei, conform listei semnate la 21
martie 1992 de Guvernul Republicii Moldova şi Comandamentul Suprem al Forţelor
Armate Unite ale C.S.I. Efectivul unităţilor menţionate a depus jurământ de credinţă
Republicii Moldova şi poporului ei. Cu ofiţerii şi subofiţerii, care au depus jurământ şi au
manifestat dorinţa de a-şi continua serviciul în Forţele Armate ale Republicii Moldova, au
fost încheiate contracte.
În scopul completării Forţelor Armate cu militari, Ministrului Apărării era
împuternicit, în caz de necesitate, să cheme din rezervă ofiţeri şi subofiţeri, care au atins
limita de vârstă de aflare în Forţele Armate, pentru satisfacerea, cu acordul lor, a
serviciului militar în Forţele Armate ale Republicii Moldova. Pornind de la situaţia creată,
deoarece nu existau cadre de militari profesionişti, majoritatea ofiţerilor ce conduceau
efectivul de ostaşi pe poziţii erau chemaţi din rezervă, îndeosebi şefi de catedre şi profesori
de pregătire militară. Această realitate şi necesitatea acţiunilor de luptă fac obligatorie
organizarea de lecţii practice, la care se studia armamentul şi tactica de luptă. La Poligonul
de instrucţie Bulboaca se organizează studierea armamentului, se efectuează trageri din
armă şi alte pregătiri de luptă. Pregătirea practică pe teren avea un rol tot mai important. Se
organizau aplicaţii cu o durată de la 3–4 până la 10 zile pentru fiecare unitate.

Pentru coordonarea acţiunilor militare ale unităţilor dislocate în zonele de conflict a

fost creat statul-major, care la acel moment avea următoarele obiective principale:
1. Planificarea acţiunilor de luptă.
2. Completarea formaţiunilor cu efectiv militar.
3. Aprovizionarea cu echipament, muniţii, arme şi produse alimentare.
4. Fortificarea spaţiului de luptă.
5. Organizarea temeinică a apărării poziţiilor deţinute.
6. Controlul nemijlocit asupra executării misiunilor.
Necesitatea apărării independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării în primăvara-vară
anului 1992 au contribuit în mare măsură la urgentarea procesului de organizare a
organismului militar propriu.
Pe platourile de luptă de la Coşniţa, Doroţcaia, Dubăsari, Tighina şi în alte puncte
fierbinţi din timpul conflictului de la Nistru ostaşii Armatei Naţionale împreună cu alţi
combatanţi, patrioţi ai neamului, au apărat cu cinste şi demnitate numele de apărător al
Patriei. Pentru meritele militare şi bărbăţia de care au dat dovadă în situaţii dificile au fost
decoraţi cu ordine şi medalii un şir de ofiţeri ai Armatei Naţionale: cu ordinul ”Ştefan cel
Mare” – 17 militari, cu ordinul ”Meritul Militar” – 28.
Stabilirea păcii la Nistru, pune bazele unei noi etape în organizarea şi definitivarea
edificării Armatei Naţionale.

Tema 2: Simbolurile oficiale ale Republicii Moldova şi ale Armatei Naţionale.

1. Noţiuni de heraldică
332
 Heraldica este cea mai de preţ creaţie spirituală şi materială a poporului. Totodată
heraldica reprezintă o ştiinţă aparte, o artă a realizării simbolurilor şi însemnelor, în care s-
au înrădăcinat şi păstrat valorile şi tradiţiile din cele mai variate domenii ale activităţii
umane. Creaţiile sale, blazoanele şi sigiliile, stemele şi drapelele, reprezintă unitatea statală
a poporului de pe un anumit teritoriu, originea acestuia, anumite obiceiuri, tradiţii istorice,
acte de cultură recunoscute de întreaga umanitate şi prin intermediul cărora statul dat îşi
defineşte codificat identitatea sa.
Asemănător statului şi armata a stat mereu în atenţia heraldiştilor, care au reuşit să
creeze şi, totodată, să păstreze acele simboluri caracteristice doar poporului respectiv şi
care au fost transmise din generaţie în generaţie.
Reţineţi: Cunoaşterea valorilor artistice şi simbolistici a însemnelor heraldice este o
datorie cetăţenească, care contribuie la înfăptuirea obiectivelor principale în pregătirea
militară şi educaţia militaro-patriotică a tinerei generaţii.
În linii generale drapelul şi stema sunt cele mai frecvent utilizate semne distinctive
ale statului. Simbolurile statului nostru au fost consfinţite în articolul 12 al Constituţiei
Republicii Moldova. Conform articolului menţionat, Drapelul de Stat al Republicii
Moldova este tricolorul, culorile fiind amplasate vertical, începând de la lance (hampă):
albastru (azuriu), galben, roşu. În centru, pe fâşia de culoare galbenă, este imprimată Stema
de Stat a Republicii Moldova.
2. Stema de Stat
În articolul 12 (2) al Constituţiei se arată că Stema de Stat a Republicii Moldova
reprezintă un scut tăiat pe orizontală, având în partea superioară cromatică roşie, în cea
inferioară – albastră, încărcat cu capul de bour având între coarne o stea cu opt raze. Capul
de bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, iar în stânga de o semilună
conturată. Toate elementele reprezentate în scut sunt de aur (galbene). Scutul este plasat pe
pieptul unei acvile naturale purtând în cioc o cruce de aur (acvila cruciată) şi ţinând în
gheara dreaptă o ramură verde de măslin, iar în cea stângă un sceptru de aur.
Stema ca şi drapelul au fost elaborate de către o comisie specială aleasă de către
Parlamentul ţării în 1990, care la 3 noiembrie a aceluiaşi an au aprobat Stema de Stat a
Republicii Moldova.
Elementul principal al Stemei de Stat a Republicii Moldova este capul de bour, care
reprezintă însemnul istoric tradiţional al pământului Moldovei, recunoscut ca atare şi care
perpetuat de-a lungul veacurilor devine simbol oficial al ei. El aparţine tradiţiei inspirate
din vechile ritualuri de vânătoare, pentru a releva puterea, forţa, mărirea.
Steaua cu opt raze dintre coarnele bourului este de provenienţă dacică şi este
preluată din ritualurile legăturii cu astralul şi reprezintă conform heraldicii divinitatea. Tot
de la daci se trage şi semiluna care este un simbol al rodniciei.
Roza, preluată în heraldica primilor voievozi ai Ţării Moldovei, reprezentând
blazonul întemeietorului statului Moldovenesc Bogdan I, evocă tradiţiile de organizare a
statului.

333
 Cromatica câmpurilor scutului – roşu şi albastru (azuriu), care au fost cele mai
tradiţionale culori ale heraldicii moldoveneşti, în relaţie cu smalţul capului de bour au stat
la baza tricolorului naţional.
Acvila cruciată aminteşte originea latină a poporului nostru şi faptul că am fost
creştinaţi încă din epocile timpurii, adică din vremea influenţei romane.
Ramura verde de măslin ne relatează despre aspiraţia de pace a poporului nostru
constituind o aluzie la raporturile de colaborare şi prietenie a Moldovei cu toate ţările.
Sceptrul este un element preluat din categoria figurilor heraldice ce constituie
expresia ideii de suveranitate.
Descrierea stemei şi succinta explicaţie a semnificaţiilor sale ne ajută să observăm că
aceasta este o compoziţie artistică bogată, complexă şi echilibrată proporţional, iar prin
cromatica sa evocă opţiunea timpurie a poporului nostru pentru culorile roşu, galben şi
albastru, care ulterior au devenit culorile Drapelului de Stat al Republicii Moldova.
3. Drapelul de Stat
Drapelul de Stat al Moldovei este simbolul suveranităţii poporului şi al
independenţei ţării. Astfel, el exprimă deplinătatea puterii poporului, care este stăpîn pe
soarta sa, de a-şi alege în mod liber calea pe care doreşte s-o urmeze în constituirea şi
dezvoltarea unei societăţi noi, democratice şi prospere.

Pentru toţi cetăţenii patriei, drapelul are semnificaţii profunde, care impun respect şi
o înaltă cinste. Drapelul statului îmbină vechiul însemn heraldic al Moldovei – tradiţionalul
cap de bour şi culorile naţionale, culori ce întruchipează în sine o tradiţie milenară.
Rădăcinile acestei tradiţii se pierd în negura vremurilor, încă din timpul strămoşilor noştri
geto-daci, care le-au purtat cu dârzenie şi aveau un respect deosebit pentru drapelul lor. În
prezent stindardele cunoscute ale geto-dacilor numite “Dragonul dacic” sau “Balaurul
dacic”, aveau forma unui cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care
la bătaia vântului sau în goana celui care îl purta în vârful unei suliţe sau a unei prăjini, se
umflau formând o flamură în formă de spirală. O altă caracteristică a acestui steag este şi
faptul că gura de lup, larg căscată, era construită în aşa mod, încât şuiera ca furtuna
îmbărbătând astfel luptătorii daci şi înfricoşând duşmanii. Este semnificativ şi acel fapt că,

334
conform unor izvoare istorice, steagul geto-dacilor a fost reluat şi adoptat în mod oficial de
Imperiul Roman pentru întreaga armată.
Această tradiţie a fost preluată în perioada medievală de către domnitorii statului
feudal Moldovenesc, care numeau principalul stindard domnesc cu noţiunea de steag.
Pentru acea perioadă termenului steag îi corespund mai multe sensuri. În primul rând – un
atribut al domniei – stindardul domnesc şi al ţării, steag ca o unitate militară şi steagul
reprezentând micile steaguri purtate de către boieri pe vârful suliţelor (cu semnele lor) şi de
către trupele de cavalerie, culorile cărora corespundeau steagurilor unităţii din care acestea
făceau parte. Pe steagul domnesc era reprezentată stema ţării – capul de bour cu stea între
coarne.
Drapelul tricolor în spaţiul dintre Prut şi Nistru apare pentru prima dată în timpul
mişcării de eliberare naţională a moldovenilor din anul 1917, care a decurs sub flamura
tricolorului, fiind atestat totodată şi cel roşu – revoluţionar. Din primăvara anului 1917
tricolorul a fost arborat în satele şi oraşele basarabene, precum şi la Tiraspol, Odessa, Kiev,
Sevastopol, şi în alte oraşe unde se aflau militarii moldoveni. Anume militarii au hotărât la
14 mai 1917 la adunarea delegaţilor ostaşilor moldoveni “de a crea unităţi militare
naţionale sub steaguri vechi moldoveneşti de care poartă tot neamul moldovenesc”. De
asemenea, tricolorul a fost înălţat şi la deschiderea lucrărilor primului parlament
basarabean – Sfatul Ţării. Steagul tricolor împreună cu capul de bour au ocupat un loc
deosebit în timpul activităţii Republicii Democratice Moldoveneşti, formată la 2 decembrie
1917.
Odată cu crearea statului Moldovenesc suveran şi independent se revine la tradiţia
naţională şi în ceea ce priveşte simbolurile statale – Stema, Drapelul şi Imnul. Acestea
reprezintă simbolurile suveranităţii statului asupra teritoriului naţional, sunt simbolurile ce
deosebesc un stat de altul.
Argumentele istorice au impus problema schimbării stemei de stat şi a drapelului
Republicii Moldova. În acest scop a fost creată o comisie specială, care avea drept scop
principal studierea simbolicii naţional-statale. La 27 aprilie 1990 prima sesiune a
Sovietului Suprem al RSSM a legiferat oficial Drapelul tricolor cu stema amplasată în
centrul fâşiei galbene (stema urma să fie aprobată ulterior). Valoarea de simbol a
drapelului de stat, de-a lungul istoriei a dat tot mai multă expresie aspiraţiei poporului spre
libertate şi independenţă. Dragostea şi respectul faţă de drapel s-au constituit de-a lungul
veacurilor ca unul dintre sentimentele cele mai trainice şi mai înălţătoare. În drapel
oamenii s-au obişnuit să vadă tot ceea ce a avut mai bun poporul, faptele memorabile ale
înaintaşilor, sinteza valorilor sale materiale şi spirituale.
O semnificaţie şi tălmăcire deosebită o au culorile drapelului. Roşul reprezintă
curajul fiilor pământului neamului nostru, care a fost transmis din generaţie în generaţie şi
care ne aminteşte de nenumăratele jertfe, pe care le-a dat naţiunii în luptele purtate pentru
apărarea libertăţii, independenţei şi suveranităţii patriei.
Culoarea galbenă semnifică bogăţiile ţinutului, holdele sale, frumoasele forme de
relief şi generozitatea oamenilor, care trăiesc pe aceste meleaguri.
335
 Culoarea albastră este legată, în primul rând, de dorinţele de pace ale poporului
nostru. Ea simbolizează hotărârea Moldovei de a trăi în pace şi armonie cu toate statele
iubitoare de pace, de a exclude războiul pentru totdeauna din viaţa omenirii, de a avea un
cer senin pentru munca de abnegaţie a poporului.
Îmbinarea armonioasă a celor trei culori – roşu, galben şi albastru – reprezintă
republica ca un stat democratic, bazat pe drept în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui reprezintă valori spirituale şi sunt garantate de lege.
4. Drapelul Armatei Naţionale
Drapelului i se acordă respectul cuvenit şi o atenţie deosebită. El este păzit în
permanenţă de santinela destinată special, iar serviciul la acest post, pe lângă datoria cea
mai înaltă, poartă şi o mare încărcătură de mândrie şi onoare. Ca semn al respectului
deosebit ce i se acordă drapelului, atunci când trec prin apropierea lui, militarii în formaţie
îi dau onorul, iar cei izolaţi îl salută ostăşeşte. Toate ceremoniile prilejuite de evenimentele
importante din viaţa ţării, armatei şi din viaţa unităţii militare se desfăşoară în prezenţa
drapelului, care este însoţit de garda de onoare.
Obiceiul poporului nostru de a purta respect drapelului s-a fixat în conştiinţa
generaţiilor, încât cetăţenii civili de toate categoriile se încadrează ca într-un ritual,
salutând drapelul oprindu-se din mişcare, luând o poziţie demnă şi privindu-l cu mândrie.
Acest lucru se datorează faptului că drapelul a fost mereu prezent în toate bătăliile purtate
de neamul nostru în luptele pentru apărarea libertăţii şi independenţei. Aceasta ne obligă să
ne amintim întotdeauna de faptele de vitejie ale strămoşilor noştri, care purtau cu mândrie
şi demnitate alături de oaste şi steagul de luptă. Indiferent cum se numea el – blazonul dac
sau steagurile domneşti întotdeauna reprezentau un simbol al demnităţii şi al cauzei sfinte
de apărare a patriei. Referindu-se la drapel, Alexandru Ioan Cuza – domn al Moldovei
spunea că steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi disciplinei ce
reprezintă oastea, el fiind totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării.
Drapelul este format din
următoarele elemente:
- flamură – partea drapelului
confecţionată din pânză de mătase,
cu forma dreptunghiulară;
- hampa, căreia i se mai spune
lance, este confecţionată din lemn,
pe care sunt fixate un inel şi un
manşon. Vârful lancei este
confecţionat din bronz alămit, în
ogivă are imprimată Stema da Stat a
republicii.
Drapelul Armatei Naţionale a
Republicii Moldova reprezintă o pânză dreptunghiulară (2/3) albastră cu o cruce plină
galbenă încărcată cu o altă cruce plină mai îngustă roşie.
336
 Pe aversul drapelului în centrul crucii roşii este amplasată emblema Armatei
Naţionale, iar pe reversul lui în locul emblemei, într-o cunună similară este înscrisă cu
litere de aur deviza: “Pentru onoare! Pentru Patrie! Pentru Tricolor!”.
Drapelul unităţilor militare simbolizează onoarea, vitejia şi gloria militară. El
aminteşte tuturor militarilor datoria lor sfântă de a servi cu credinţă Patria, de a apăra cu
bărbăţie, pricepere şi abnegaţie, chiar şi cu preţul vieţii, suveranitatea, independenţa,
integritatea teritorială şi ordinea constituţională a Republicii Moldova. Drapelul se acordă
unităţilor militare printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova, la propunerea
Ministrului apărării. Drapelul se înmânează o singură dată, la înfiinţarea unităţii militare şi
exprimă încrederea întregului popor că armata reprezintă scutul de nădejde în apărarea
demnităţii, libertăţii, independenţei şi integrităţii teritoriale.
De asemenea, prin drapelul de luptă, întregul popor recunoaşte că armata şi-a
dobândit, prin fapte de arme, un binemeritat prestigiu, că în vremurile de răscruce a ştiut
să-şi facă datoria pe cîmpul de luptă.
Reţineţi: Drapelul este simbol al vitejiei militare
şi de el se leagă faptele de neuitat în cronica
luptelor purtate pentru apărarea independenţei şi
suveranităţii patriei. Ne reamintim cu respect
despre faptele de vitejie ale bravilor ostaşi
conduşi de Burebista şi Decebal, Ştefan cel
Mare şi Petru Rareş, Ioan Vodă cel Viteaz şi
Dimitrie Cantemir. Faptele de vitejie ale
predecesorilor noştri însoţesc armata de-a lungul
întregii sale existenţe. Vitejia militară,
manifestată prin îndrăzneală, hotărâre, datoria de
ai învinge pe duşmani îşi are explicaţia în
principiile şi sentimentele morale, în numele
cărora se realizează dragostea faţă de ţară,
unitatea indestructibilă dintre armată şi popor,
responsabilitatea pentru viitorul ţării.
Drapelul reprezintă simbolul gloriei militare, reamintind tinerilor generaţii de vitejia
luptătorilor noştri din toate timpurile.
Drapelul oglindeşte sugestiv toate marile realizări ale poporului nostru de-a lungul
întregii sale istorii, aspiraţia spre o viaţă liberă şi demnă, alături de celelalte popoare ale
lumii. Graţie acestui fapt, drapelul a fost şi este un simbol al unităţii, suveranităţii şi
independenţei naţionale a Republicii Moldova.
Conştienţi de multiplele semnificaţii, ostaşii moldoveni au fost întotdeauna demni de
numele de purtători ai drapelului de luptă.
5. Emblema Armatei Naţionale
Emblema Armatei Naţionale a Republicii Moldova este însemnul heraldic militar
unic al Armatei Naţionale a ţării. Elementele ei sunt inspirate din Stema de Stat a republicii
337
Moldova şi din tradiţia naţională. Elementul principal al emblemei este acvila crucială.
Acvila a fost una din principalele embleme adoptate de strămoşii noştri romani pentru
a fi purtat de stindardele din capul legiunilor.
Culoarea ei de aur, aceeaşi ca şi in antichitate,
apropie şi mai mult tradiţia antică cu sensul
ei militar din zilele noastre. Acvila poartă in cioc
o cruce, care prin acest element al spiritualităţii
poporului nostru s-a individualizat pe parcursul
secolelor de acvila altor popoare ce au moştenit
acest simbol roman. Acvila poartă in gheara
dreaptă o spadă. Spada este arma nobilă care
simbolizează, in primul rând, starea militară,
exprimând vitejia — virtutea sa principală —
şi puterea — funcţia sa cu dublă semnificaţie.
Puterea spadei poate fi distrugătoare in raport
cu răul, nedreptatea, agresiunea, dar
şi constructivă atunci când se află in paza păcii, dreptăţii şi onoarei.    Buzduganul din
gheara stingă a acvilei — altă armă militară, folosită in lupta corp la corp — şi-a adăugat
cu timpul la înţelesul său militar şi un înţeles al demnităţii şi puterii suverane. Buzduganul,
spada şi coroana erau cele trei atribute heraldice ale Domnitorului Ţării Moldovei, care
întruchipau puterea lui suverană supremă militară şi laică in stat. Scutul de pe pieptul
acvilei repetă prin forma, compoziţia şi smalturile sale scutul principal din Stema de Stata
Republicii Moldova, având aceeaşi semnificaţie şi constituie un fir clar de legătură intre
stat şi unul din cele mai importante instrumente ale lui — armata. Cununa peste care
broşează acvila cruciată are de asemenea origini antice, găsindu-şi rădăcinile in cununile
militare romane.    Ramura de laur vine din coroana triumfală (corona trimphalis) coroană
purtată pe cap de generalii distinşi cu triumfuri in cadrul acestor ceremonii. Astfel laurul
era şi a rămas simbolul gloriei nemuritoare cucerite cu arma şi mintea.    Ramura
de stejar vine din coroana civică, coroană care se acordă drept recompensă luptătorului
care salva un cetăţean in timpul unei bătălii. Pentru a o obţine nu era destul să salvezi
un legionar aflat in pericol, ci şi să ucizi agresorul , păstrând totodată terenul pe care avea
loc acţiunea. Simbolismul stejarului consta in faptul că el întruchipa forţa, atât morală, cit
şi cea fizică, puterea, soliditatea, rezistenţa, longevitatea, înălţimea, din nou atât in sens
spiritual, cit şi material. Simbolistica romană s-a suprapus peste simbolistica dacică
autohtonă şi cea celtică atestă aici in ce priveşte rolul mitic al stejarului. Codrul, in care
stejarul este arborele dominat şi cel ce simbolizează noţiunea însăşi, din cele mai vechi
timpuri a fost un adăpost armat in vremuri restrişte, cetate naturală împotriva cotropitorilor.
Astfel stejarul işi accentuează semnificaţia de simbol al rezistenţei militare. Aici nu trebuie
să uităm că Moldova dintre Prut şi Nistru a fost cândva zonă de codru. Funda
tricoloră ce uneşte cele două ramuri este drapelul nostru naţional şi individualizează
pe plan etnic semnificaţia laurului şi stejarului cunoscută şi la alte popoare.
338
 Tema 3: Ordinea, disciplina şi camaraderia.
1. Ordine şi îndeplinirea misiunilor
Disciplina şi ordinea reprezintă două idealuri şi, în acelaşi timp, cerinţe ale existenţei
societăţii umane de-a lungul devenirii sale. Conţinutul celor două concepte, ca şi metodele
folosite pentru instaurarea lor, au determinări concrete în fiecare epocă istorică. Împreună,
condiţionează funcţionarea normală a colectivităţii umane, în orice etapă de dezvoltare a
societăţii. Întotdeauna, diriguitorii edificiului social-politic au reglementat din punct de
vedere juridic şi administrativ raporturile dintre individ şi grup, dintre cetăţeni şi instituţii,
impunând astfel o anumită ordine şi disciplină.
Practica purtării războaielor ne convinge asupra importanţei şi consecinţelor
respectării ordinii şi disciplinei. În nenumărate cazuri, ordinea şi disciplina au contribuit
hotărâtor la obţinerea victoriei de către unele armate, compensând în unele situaţii
cantitatea şi calitatea armamentului şi tehnicii de luptă şi chiar diferenţele numerice în
luptători.
Ordinea şi disciplina au stat la baza structurilor militare încă de la apariţia lor.
Armata funcţionează la parametri înalţi de calitate şi datorită spiritului de ordine şi
disciplină instaurat în structurile sale. Multe din paginile de glorie şi măreţie ale oştilor au
fost scrise, parafrazând parcă spusele marelui strateg Napoleon, “nu cu un număr mare de
trupe ci cu trupe bine instruite şi cu o disciplină fermă”, sau “armata disciplinată şi bine
instruită a alcătuit una din cheile de boltă ale oastei lui Burebista, pe care a purtato din
victorie în victorie”.
Astăzi, problematica disciplinei militare continuă să constituie unul din obiectivele
esenţiale ale instituţiei militare, idee susţinută şi de aprecierea lui Napoleon precum că
“regulile riguroase ale disciplinei militare sunt necesare pentru a preveni armata de
înfrângeri, de masacru şi mai ales de dezordine”.
În planul gândirii şi practicii, disciplina a fost, alături de educaţie, unul din
obiectivele prioritare şi permanente, iar rezultatele s-au concretizat în valorile răsunătoare
obţinute în marile bătălii.
Factorii de natură internă conferă disciplinei militare în viaţa armatei particularităţi
deosebit de importante, concurând la realizarea unei capacităţi de luptă optime, la
asigurarea deplinei funcţionalităţi, în contextul geostrategic actual şi în condiţiile deosebit
de complexe ale unui conflict armat.
Disciplina fermă se menţine în poziţia ei fundamentală, de cerinţă esenţială pentru
orice armată modernă, indiferent de gradul şi calitatea înzestrării. Coeziunea armatei, înalta
sa capacitate de a face faţă, de a-şi îndeplini cu succes misiunile încredinţate, obţinerea
unor rezultate bune în pregătirea de luptă sunt asigurate numai prin realizarea şi menţinerea
unei discipline militare desăvârşite.
Prezenţa aplicaţiilor automatizate în domeniul militar nu anulează şi nici diminuează
valoarea ordinii şi disciplinei care rămân în continuare factori esenţiali în aprecierea tăriei

339
unei armate. Azi, mai mult decât oricând, oamenii pot fi conduşi, organizaţi şi comandaţi
de persoane cu o autentică formaţie intelectuală, profesională şi morală.
Pe fondul profundelor restructurări şi reforme pe care le suportă şi organismul
militar, necesitatea menţinerii şi întăririi ordinii şi disciplinei se impune de la sine, iar
militarii armatei noastre conştientizează pe deplin acest lucru. Toate acestea sunt
determinate şi susţinute de următoarele cauze obiective:
- amplificarea şi diversificarea sarcinilor şi misiunilor încredinţate structurilor
militare;
- reducerea timpului de pregătire a luptătorului şi specialistului militar;
- schimbările în plan social-economic în societate;
- opţiunile conducerii politico-militare de integrare în structurile europene şi
euroatlantice;
- schimbarea mentalităţii şi a atitudinii societăţii.
2. Locul şi rolul disciplinei şi ordinii în viaţa militară
Ce înseamnă ordine şi disciplină? Iată o întrebare la care sunt posibile mai multe
răspunsuri.
Ordinea şi disciplina nu sunt simple noţiuni. Ele au valoare de axiome, de reguli de
comportament într-o situaţie sau alta pentru a obţine un anumit efect. Nu de puţine ori
ordinea şi disciplina sunt privite ca un dat, ca o stare fixă în jurul căreia gravitează totul.
Prin disciplină, potrivit dicţionarelor, se înţelege totalitatea regulilor de purtare
obligatorii pentru membrii colectivităţii, respectarea acestor reguli şi norme. Ea implică,
totodată, supunerea acestora faţă de dispoziţiile, normele elaborate de conducerea
colectivităţii, a naţiunii.
Disciplina presupune, în principiu, trei componente definitorii:
- existenţa regulilor de comportare;
- respectarea acestor reguli;
- supunerea faţă de conducere.
În funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă, disciplina poate fi morală,
juridică, religioasă, economică, financiară, militară etc. Privită prin prisma instituţiei în
care se manifestă, putem vorbi despre: disciplina de stat, de grup (colectivitate), de partid,
de asociaţie, de sistem, instituţională ( a sistemului militar) etc.
Toţi tinerii care sunt încorporaţi au calitatea de membri ai societăţii, vin în armată cu
noţiuni şi manifestări ale educaţiei primite, pe de o parte, şi ale disciplinei sociale, pe altă
parte. Este de reţinut faptul că disciplina socială şi educaţia reprezintă premisele disciplinei
militare. Acesta redă sau reflectă un caz particular, specific instituţiei, al problematicii şi,
la rândul ei, aduce un plus pentru disciplina socială. Orice cetăţean al societăţii noastre este
ordonat şi disciplinat în felul său, prin comportamentul propriu, raportat la condiţii şi
cerinţe. Aşadar, armata nu pretinde componenţilor săi ceva ce nu există ori n-ar putea fi
rezonabil, ci impune un anumit tip de disciplină.

340
 Întărirea disciplinei şi aprofundarea ordinii militare, în cadrul procesului pregătirii
pentru luptă conduc nemijlocit la asigurarea, menţinerea şi chiar ridicarea capacităţii
combative, de acţiune a oricărei structuri militare.
3. Ordinea şi disciplina determinate sau determinante ale cadrului normativ
Norma poate fi definită ca fiind “regulă, dispoziţie obligatorie, fixată prin lege” şi
în alt sens, “ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă”.
Orice tânăr al armatei noastre a auzit vorbindu-se de muncă, de aprovizionare, de
consum, de siguranţă, de protecţie ori prevenire, de normă juridică, didactică, religioasă,
militară etc.
Norma morală este tot o regulă, dar care priveşte comportamentul omului, ceva mai
extins, sub aspectul obligaţiilor ce-i revin faţă de semenii săi, faţă de instituţiile statului,
având un rol mai mult remarcabil şi mai puţin un caracter coercitiv.
Norma militară este un tip aparte de normă prin care se defineşte regula de conduită
obligatorie pentru toţi militarii, stabilită prin acte scrise (regulamente, dispoziţii, ordine,
instrucţiuni) sau redată sub formă orală, de ordin, comandă. Noţiunea de norma militară,
dacă este bine înţeleasă, deschide mari perspective în însuşirea şi respectarea cerinţelor
ordinii şi disciplinei din viaţa armatei. Norma militară este, înainte de toate, de natură
morală, deoarece precizează un model de comportament, de atitudine a militarilor faţă de
camarazii lor, faţă de structura militară din care fac parte. Concomitent, este şi o normă cu
caracter juridic, deoarece toate actele, documentele normative din armata se elaborează şi
se emit pe baza Constituţiei, precum şi a legilor organice adoptate de Parlament, care le
imprimă astfel deplina lor legalitate. În al doilea rând, dat fiind specificul armatei,
garantarea anumitor norme se asigură şi prin aplicarea, la nevoie, a unor modalităţi de
constrângere.
Din punct de vedere al logicii, norma este o proporţie care exprimă:
- o obligaţie şi se numeşte obligativitate;
- o permisie şi se numeşte permisivă;
- o interdicţie şi se numeşte de interdicţie.
Comanda şi ordinul, foarte frecvente în viaţa militarului, fac parte din normele de
obligativitate. Regulamentele militare precizează şi ele obligaţii, uşor de recunoscut prin
formulări de genul: “militarul trebuie să…”. Normele permisive includ în formularea lor
cuvântul “poate”. Dacă în formularea normei se stipulează că un anumit lucru nu trebuie
să fie făcut, atunci avem de-a face cu o normă de interdicţie. După criteriul conţinutului
său, o normă poate fi de acţiune sau de activitate. Acţiunea se leagă de evenimente, iar
activităţile de procese. Acţiunii îi este corespunzătoare şi abţinerea. Se poate spune că,
dacă norma prevede o acţiune ce trebuie întreprinsă, iar militarul nu o efectuează, acesta se
obţine, pentru viaţa militară interesează cât şi cum se abţine impactul asupra ansamblului.
Abţinerea, sub aspectele pe care le comportă, implică comportamentul unui militar şi poate
fi apreciată astfel:
- militarul poate să execute ce i se cere, dar nu îndeplineşte cerinţa pentru că nu ştie
că aceasta este o obligaţie (neexecutarea din neştiinţă sau necunoaştere);
341
 - militarul poate şi cunoaşte obligativitatea, totuşi nu execută (neexecutare din lipsa
responsabilităţii);
- militarul refuză să execute şi nu recunoaşte gradul de obligativitate. Legea de
conţinutul normelor mai sunt condiţiile de aplicare şi existenţa autorităţii. Privite prin
prisma condiţiilor de aplicare, normele se împart în categorice şi ipotetice.
4. Aspecte care condiţionează ordinea şi disciplina militară
Disciplina militară este concepută pentru a fi deplin compatibilă cu dezvoltarea
multilaterală a personalităţii umane. Prin cunoştinţele sale, prin locul pe care-l ocupă în
ierarhia militară, comandantul are un ascendent faţă de subordonaţi. De competenţa şi stilul
său de muncă, de modul în care se sprijină şi ştie să folosească subordonaţii în organizarea
la înalt indici de calitate a planului pregătirii de luptă, dezvoltarea hotărârii militarilor de a
acţiona conştient şi cu simţ de răspundere pentru îndeplinirea exemplară a misiunilor
încredinţate. Un loc important în formarea unei atitudini corecte a militarului îl are viaţa şi
activitatea din structura militară (subunitate, unitate, comandament) în care este încadrat.
Existenţa unei atmosfere de încredere, stimă, de respect reciproc, a unor relaţii de
întrajutorare, stimulate de dezbaterea deschisă, sinceră, principală a neajunsurilor ce se
ivesc în viaţa structurii, au o contribuţie hotărâtoare la crearea unui sentiment de împlinire
şi siguranţă, capabil să stimuleze iniţiativa, încrederea în forţele proprii.
Participarea educaţională din armată a
demonstrat că, pentru a forma la militari
o conduită disciplinată, nu este suficient
ca aceştia să dobândească o sursă de
inspiraţii şi cunoştinţele, ci să li se
dezvolte un sistem lăuntric de mobiluri,
aspiraţii, idealuri. Orice conduită militară
este motivată când militarul este condus
de mobiluri importante, atunci creşte
gradul de implicare în asimilarea, în
rezolvarea sarcinilor, în consolidarea
deprinderilor, greutăţile şi obstacolele fiind depăşite mai uşor. Principalii factori
motivaţionali care stau la baza conduitei disciplinate sunt trebuinţele, motivele, interesele,
convingerile.
Trebuinţele se referă la toate laturile vieţii omului, la tot ce priveşte existenţa noastră
ca organism viu. Există următoarele tipuri de trebuinţe: organice (de hrană, somn,
respiraţie, mişcare, fiziologice); materiale (îmbrăcăminte, locuinţă, hrană, armament,
tehnică de luptă, igienă); spirituale (cultură, religie, comunicare, cunoaştere, artă);
Trebuinţele apar totdeauna ca stări de necesitate.
Motivele reprezintă mobilul activităţii. Ele pot avea caracter social sau personal.
Motivele sociale, determinate de însăşi existenţa umană, sunt: sentimentul datoriei, al
responsabilităţii, dorinţa de a fi util, dragostea de ţară etc. Motivele personale sunt legate
de situaţii concrete ale individului, de dorinţele lui. Comandantul trebuie să cunoască
342
totdeauna motivele care determină faptele militarilor pentru ca, pe baza lor, să poată
interveni şi organiza munca într-un mod corespunzător.
Interesul aste o atitudine afectiv-cognitivă care orientează spre dobândirea anumitor
cunoştinţe sau spre efectuarea unor activităţi. Interesele pot fi trainice sau schimbătoare.
Stimularea intereselor contribuie la crearea unei motivaţii trainice, consolidând spiritul de
disciplină.
Convingerea este o stare sufletească de încredere în adevărul unei idei, de
conştientizare a necesităţii unei acţiuni, unei conduite. Convingerea trebuie să stea la baza
cunoaşterii autorităţii comandantului, demonstrându-se că acesta a primit dreptul de a
conduce colectivitatea datorită calităţilor, pregătirii şi competenţei sale.
5. Direcţii de acţiune pentru întărirea spiritului de ordine şi disciplină în armata
Ridicarea ordinii şi disciplinei la nivelul cerut de exigenţele actuale impune
amplificarea, în continuare, a eforturilor, prin valorificarea tuturor posibilităţilor în vedere
îmbunătăţirii conducerii pe baze ştiinţifice a întregii activităţi militare. Acest fapt necesită
angajarea factorilor de conducere şi decizie pentru îndeplinirea cu rezultate superioare a
planurilor pregătirii pentru luptă, pentru eliminarea cauzelor care favorizează producerea
unor evenimente deosebite, a abaterilor disciplinare. Comandanţii au datoria să dea
subordonaţilor, împreună cu volumul de cunoştinţe tehnice şi de specialitate, şi sentimentul
demnităţii fiecărui militar şi prin aceasta cel al respectului faţă de personalitatea celorlalţi,
să nu uite nici o clipă că fiecare om este un univers şi ei, comandanţii, sunt cei care trebuie
să modeleze, să îmbogăţească şi să dezvolte calităţile psiho - morale şi de luptă ale
militarilor.
Aceste obiective se pot obţine prin unirea eforturilor tuturor militarilor, care să
acţioneze concentrat, în special pe următoarele probleme ale vieţii militare:
- creşterea nivelului de componenţă a fiecărui militar, investiţii mai mari de
inteligenţă, de căutări pentru găsirea şi promovarea unor metode şi soluţii eficiente de
muncă şi educaţie;
- promovarea numai a relaţiilor regulamentare între toţi militarii pe fondul unei
atmosfere de exigenţă, profesionalism şi principialitate;
- folosirea justă şi oportună a mijloacelor de stimulare şi coerciţie a militarilor;
- executarea conştientă şi cu conştiinciozitate a atribuţiilor funcţionale a
responsabilităţii şi programului ordonat;
- studierea, însuşirea şi înţelegerea corectă a prevederilor regulamentare;
- promovarea unor relaţii interpersonale diversificate, moderne, cu manifestarea
pregnantă a caracteristicilor de personalitate;
- utilizarea factorilor motivaţional-afectivi în educarea şi realizarea conduitei
disciplinate a militarilor;
- dezvoltarea şi promovarea spiritului de iniţiativă la militari.

343
 Tema 4. Răspunderea şi iniţiativa militarului
Îndeplinirea cerinţelor serviciului militar dezvoltă la militari spiritul
responsabilităţii, acurateţea şi buna - credinţă. Înţelegerea reciprocă, bunăvoinţa şi
disponibilitatea de a acorda ajutor unul altuia contribuie la consolidarea camaraderiei
ostăşeşti şi la unirea colectivelor de militari, permit nu numai de a realiza sarcinile ce ţin de
activitatea curentă, ci şi de a suporta dificultăţile serviciului militar.
Militarul are următoarele îndatoriri:
- să respecte Jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute
necondiţionat, întocmai şi la timp ordinele comandanţilor (şefilor), fiind responsabil de
modul în care îndeplineşte misiunile încredinţate;
- să preţuiască onoarea şi gloria de luptă ale poporului său, ale unităţii militare, să
păstreze demnitatea şi să preţuiască camaraderia militară, să respecte drepturile şi
libertăţile tuturor cetăţenilor.
Militarii sunt obligaţi să se respecte reciproc, să ajute comandanţii (şefii) şi
superiorii la menţinerea ordinii şi disciplinei.
În cazul constatării unor relaţii neregulamentare între militari, militarul este obligat
de urgenţă să ia măsuri pentru a restabili ordinea şi să raporteze despre ele şefului său
nemijlocit.
În interes de serviciu, militarul este obligat să se adreseze şefului său nemijlocit şi,
cu permisiunea acestuia, şefului ierarhic superior. În interes personal, militarul, de
asemenea, este obligat să se adreseze şefului său nemijlocit, iar în caz de necesitate
deosebită - şefului superior. La înaintarea unei propuneri, cereri sau reclamaţii militarul
se conduce de prevederile Regulamentului disciplinei militare.
Orice unitate militară, indiferent de structura statală (mare unitate, unitate, instituţie
militară, precum şi structurile de subunităţi militare), având misiuni respective de luptă sau
de asigurare a ei, le poate executa succesiv doar bazându-se pe conducerea unică pe
verticală de sus în jos.
Conducerea unică a colectivului militar este unul din principiile de construire a
Forţelor Armate ale Republicii Moldova, de conducerea lor şi de relaţii dintre militari.
Necesitatea conducerii unice a oricărui organism militar reiasă din esenţa sarcinilor,
care le revin unităţii militare conform destinaţiei şi pot fi realizate doar prin executarea lor
după o decizie (plan) primită de comandant (şef) care la rândul său determină activităţi
concrete pentru fiecare militar în parte.
Esenţa conducerii unice constă în responsabilitatea personală a comandantului
(şefului) pentru conducerea trupelor din subordine şi în acordarea lui tuturor drepturilor
necesare, care pe baza unui analize ample a situaţiei existente şi create să ia decizii, să
emită ordine respective în conformitate cu cerinţele Legilor Republicii Moldova şi
Regulamentelor militare şi să asigure executarea lor.
Drept bază de asigurare a conducerii unice în fiecare organism militar servesc actele
legislative şi normative în vigoare, inclusiv: Constituţia Republicii Moldova, art.57
„Apărarea Patriei”, Legea Republicii Moldova nr.1245-XV din 18 iulie 2002 „Cu privire la
344
pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei”, Regulamentele serviciului interior,
serviciului în garnizoană şi de gardă al Forţelor Armate ale Republicii Moldova aprobate
prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.322 din 6 octombrie 1995,
Regulamentele disciplinei militare şi instrucţiei de front, aprobate prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr.776-XIII din 13 martie 1996, obligaţiunile
funcţionale pentru fiecare militar în parte conform funcţiei deţinute, începând de la soldat
şi până la general, precum şi ordinele elaborate în Ministerul Apărării, marea unitate,
unitate şi instituţie militară în vederea organizării şi desfăşurării tuturor aspectelor vieţii
cotidiene militare.
Principiul centralizării militare se exprimă în stabilirea conducerii unice a Forţelor
Armate, investirea organelor centrale cu toate drepturile de conducere a trupelor din
subordine, respectarea obligatorie a actelor juridice emise de către organele superioare
pentru cele din subordine. Organele de conducere militară nu sunt responsabile în faţa
organelor de putere locală, ci doar în faţa organelor militare superioare.
Principiul de bază de conducere unică a marii unităţi, unităţii, instituţiei şi
subunităţii militare, de orice nivel (brigadă, batalion, divizion, companie, pluton, baterie,
grup, echipaj) constă în executarea necondiţionată de către efectivul subordonat a misiunii
primite de la comandantul respectiv şi raportul imediat despre executarea ei.
Orice misiune, dispoziţie primită de către militar de la comandant este ordin şi cere
spre a fi executat cu orice preţ, fără şovăire, necondiţionată şi promptă în termenii stabiliţi.
Ordinele nu se discută, ele se execută.
Conducerea unică înseamnă:
a) concentrarea la o singură persoană (comandant, şef) a tuturor funcţiilor de
conducere – comandă, administrative, de gospodărie, de asemenea, a controlului asupra
activităţii efectivului din subordine;
b) stabilirea responsabilităţii unei persoane pentru toate aspectele vieţii cotidiene a
marii unităţi, unităţii (instituţiei) militare, paralel cu fixarea cu exactitate a responsabilităţii
personale a fiecărei persoane în funcţie pentru anumite aspecte ale vieţii şi activităţii
trupelor.
Principiul conducerii unice în Forţele Armate nu exclude, ci prevede posibilitatea şi
necesitatea examinării în colectiv a deciziilor pregătite de comandant (şef) în problemele
cele mai importante.
Aceasta permite utilizarea şi experienţa subalternelor şi ajută comandantului să ia
cele mai corecte decizii şi tot odată consolidează legătura organică dintre comandant şi
subalterni şi contribuie la sporirea măiestriei cea ce inspiră executarea deciziilor luate de
comandant. Bineînţeles, că dreptul de luare a deciziei finale întotdeauna o va avea
comandantul.
Conducerea unică în mediul militar este construită pe principiul piramidal, dar tot
odată convenţional se structurează pe trei nivele ierarhice: ministerial, de unitate militară şi
de subunitate militară.

345
 La nivel ministerial conducerea unică a activităţii trupelor se realizează prin legi,
decrete, hotărâri ale Guvernului Republicii Moldova, acte normative elaborate de
Ministerul Apărării, care se aplică unitar la desfăşurarea proceselor pregătirii de luptă şi
mobilizare în timpul şedinţelor, lecţiilor, aplicaţiilor de comandament şi stat major,
antrenamentelor şi altor forme de pregătire. La acest nivel se stabilesc direcţiile principale
de activitate a trupelor, obiectivele strategice ale politicii militare, determinate de Guvern
în concordanţă cu educaţia militară a soldaţilor. Implementarea tuturor aspectelor ale
actelor legislative şi normative în viaţa cotidiană de activitate a trupelor este efectuată prin
Marele Stat Major al Armatei Naţionale.
La nivelul unităţii militare conducerea unică este efectuată de către comandantul
unităţii militare prin ordine emise pe unitate, este organizată de către şeful statului major şi
se realizează nemijlocit de către comandanţii de subunităţi militare la nivel de batalion,
divizion, companie şi baterie.
La nivelul subunităţii militare (companie, baterie, pluton, grup, echipaj) conducerea
unică se realizează prin executarea de către subalterni a cerinţelor înaintate de comandanţii
respectivi nemijlociţi, bazate pe Regulamentele militare şi ordinele emise, prin îndeplinirea
obligaţiunilor militare şi ale instrucţiunilor de exploatare ale armamentului şi tehnicii
militare.
La toate nivelele de conducere militară unică drepturile şi prerogativele de o largă
amploare şi cu implicaţii atât de variate o dispune comandantul (şeful) marii unităţi,
unităţii, instituţiei militare, subunităţii militare.
Însăşi structura organismului militar (mare unitate, unitate, instituţie militară,
subunitate militară) îl determină pe comandant ca persoană unică cu împuterniciri de
conducere, care primeşte hotărâri, ordonă, are caracter imperativ, obligatoriu pentru
subalterni şi cere spre a fi executate misiunile fără discuţii, necondiţionat.
Totodată, îndatoririle şi eforturile impuse de o asemenea responsabilitate sunt şi mai
mari de cât privilegiile ce decurg din ea, dat fiind faptul că autoritatea de comandant
asigură desfăşurarea activităţilor de întregul efectiv în vederea realizării misiunilor, care le
revin unităţii militare şi obţinerii victoriei.
Comandantul este acel factor decizional, care orientează efectivul în vederea
executării necondiţionate a misiunii de luptă, care emite ordine, repartizează sarcinile,
controlează, apreciază, recompensează şi sancţionează când este cazul.
El poartă nemijlocit răspunderea de deciziile primite şi acţiunile întreprinse.
Comandantul dovedeşte în toate circumstanţele şi are curajul răspunderii faptelor
sale. În virtutea prerogativelor funcţiilor de comandă comandantul (şeful) are tărie de a
primi responsabilitatea pentru efectele acţiunilor declanşate prin ordinele sale.
Prin executarea unor serii de cerinţe precum: fermitate, exactitate, seriozitate,
necesitatea de a răspunde prompt şi necondiţionat la apelurile legale, loialitatea, reţinere,
purulenţă şi măsură, comandantul reuşeşte în organizarea şi orientarea colectivului militar
spre executarea misiunii, care stă în faţa unităţii militare.

346
 În Forţele Armate sunt create toate circumstanţele de conducere unică de comandant
(şef) de creştere a autorităţii lui. Însăşi procesul de educaţie este orientat, de asemenea spre
creşterea autorităţii comandantului (şefului) unic, educaţia la subalterni a gătinţei de
supunere şi respectare a disciplinei, executării necondiţionate a ordinelor emise.
Comandanţii de subunităţi sunt
organizatorii principali în vederea
pregătirii de luptă şi al educaţiei militare
în cadrul batalionului, divizionului,
companiei, bateriei şi asigură respectiv
planificarea şi desfăşurarea tuturor
activităţilor planificate, educaţia
efectivului, menţinerea în stare de
funcţionare a armamentului şi a tehnicii
militare.
Comandanţii de subunităţi sunt obligaţi
şi asigură menţinerea ordinii interioare
şi organizează paza locului de dispunere a subunităţilor. La baza activităţii comandanţilor
se află Legea Republicii Moldova şi Hotărârile Guvernului Republicii Moldova în
domeniul apărării Patriei, Regulamentele militare, ordinele Ministrului apărării,
instrucţiunile de exploatare a armamentului şi tehnicii militare, ordinele pe unitatea
militară pe anul de învăţământ, recapitulative şi pe fiecare zi.
Comandanţii de subunităţi (companie, baterie, pluton, grup, echipaj) sunt
conducătorii nemijlociţi al colectivului militar, care execută şi asigură executarea de către
militarii din subordine a ordinelor şi misiunilor primite şi totodată raportează pe instanţe
despre executare.
Soldatul, ca militar din subordine este acea verigă primordială a organismului militar
(grup, echipaj), care execută întocmai şi la timp obligaţiunile şi misiunile cei revin privind
funcţionarea armamentului şi a tehnicii încredinţate.
El se subordonează nemijlocit comandantului de subdiviziune (grup, echipaj) şi
totodată, execută în conformitate cu Regulamentele militare misiunile primite de la
comandanţii superiori.
Doar conducerea unică a trupelor este capabilă să asigure acea unitate maximă de
voinţă, responsabilitate strictă, gătinţă şi capacitate de executare, disciplină, supleţea în
acţiuni fără care nu este posibil serviciul militar exemplar.
Printr-o conducere unică de către comandant şi respectiv o executare necondiţionată
de către subalterni de toate categoriile a deciziilor luate, a ordinelor emise în strictă
concordanţă cu legislaţia în vigoare şi a Regulamentelor militare se poate soluţiona cu
succes misiunea de luptă a unităţii militare.

Tema 5. Ţinuta militarului, salutul, prezentarea şi conversaţia. Regulile de

comportare în afara unităţii.
347
 1. Ţinuta militarului
Pentru militarii Forţelor Armate ale Republicii Moldova se stabilesc tipurile
necesare ale ţinutei militare. Ţinuta militară, precum şi regulile privind portul acesteia, se
aprobă de către Preşedintele Republicii Moldova - Comandantul Suprem al Forţelor
Armate. Dreptul de a purta ţinuta militară îl au toţi militarii, precum şi militarii aflaţi în
rezervă sau retragere, eliberaţi din serviciul militar cu acest drept.
În timpul aflării în afara locului de dispunere a unităţii militare la odihnă, precum şi
la tratament, militarilor li se
permite portul îmbrăcămintei
civile.
Militarul are următoarele
îndatoriri:
Soldatul are următoarele
obligaţii să respecte în
permanenţă ţinuta regulamentară
şi să fie îngrijit, să poarte cu
grijă echipamentul, să-l repare la
timp şi îngrijit, să-l cureţe zilnic
şi să-1 păstreze în locurile
stabilite.
2. Salutul şi regulile de
politeţe
Salutul militar este o expresie a coeziunii camaradereşti a militarilor, o dovadă a
stimei reciproce şi o manifestare a culturii generale. Toţi militarii, la întâlnire (depăşire),
sunt obligaţi sa se salute reciproc, respectând cu stricteţe regulile stabilite de Regulamentul
instrucţiei de front al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.
Subordonaţii şi inferiorii în grad militar salută primii, iar în cazul egalităţii gradelor
militare - se salută reciproc.
Pentru a saluta în formaţie de pe loc persoanele menţionate mai sus, şeful superior
dă comanda „Drepţi, pentru onor spre dreap-TA (stân-GA, CENTRU)”, îi întâmpină şi
raportează.
De exemplu: „Domnule general de brigadă, brigada de infanterie motorizată
numărul unu este gata pentru desfăşurarea apelului de seară. Sunt comandantul unităţii,
colonel Popescu”.

348
 La adresarea şefului
sau superiorului unor
militari concreţi, aceştia,
cu excepţia celor bolnavi,
iau poziţia de „drepţi” şi
îşi indică funcţia, gradul
militar şi numele. La
strângerea de mână,
primul întinde mâna
superiorul, militarul
răspunde suplimentar cu
„SĂ TRĂIŢI”. Dacă
superiorul este fără
mănuşi, inferiorul,
înaintea strângerii de
mână, îşi scoate mănuşa de pe mâna dreaptă.
La salutul comandantului (şefului) sau al superiorului („BUNĂ ZIUA”), toţi
militarii, care se află în formaţie sau în afara ei, răspund - „SĂ TRĂIŢI (domnule
căpitan)”, daca comandantul (şeful) sau superiorul îşi ia rămas bun („LA REVEDERE”),
militarii răspund „SĂ TRĂIŢI”. La sfârşitul răspunsului se adaugă cuvântul „domnule” şi
gradul militar, fără a indica genul armei sau serviciul.
De exemplu: „SA TRĂIŢI, domnule sergent”, „SĂ TRĂIŢI, domnule locotenent”
etc.
Dacă comandantul (şeful), în ordine de serviciu, felicită sau aduce mulţumire unui
militar, acesta răspunde cu „Servesc Republica Moldova” celui care-l felicită.
Dacă comandantul (şeful) felicită o unitate (subunitate) militară, militarii acesteia
răspund prin „Ura” prelungit, repetat de trei ori, iar dacă comandantul (şeful) le aduce
mulţumiri, ei răspund cu „Servim Republica Moldova”.
3. Comportamentul în unitate şi în stradă, în vizită, în transport şi în localurile
publice
Militarii sunt obligaţi să servească în permanenţă drept exemplu de înaltă cultură, modestie
şi cumpătare, să păstreze cu sfinţenie onoarea militară, să-şi apere demnitatea şi să stimeze
demnitatea celorlalţi. E necesar să se ţină cont de faptul că, după comportamentul
militarilor, se judecă nu numai despre ei, dar şi despre onoarea Forţelor Armate în
ansamblu.
Relaţiile dintre militari se bazează pe stimă reciprocă. În probleme de serviciu, ei trebuie să
se adreseze unul altuia cu „Dumneavoastră”. În probleme personale, militarii, adresându-se
unul altuia, îşi indică gradul, fără a indica genul de armă sau serviciul.
Comandanţii şi superiorii, adresându-se subordonaţilor şi inferiorilor pe linie de
serviciu, îi numesc după gradul lor militar şi după nume sau numai după grad, în ultimul
caz adăugând înaintea gradului cuvântul „Domnule”.
349
 De exemplu: „Soldat Pîntea”, „Sergent Olaru”, „Domnule sergent”.
Subordonaţii şi inferiorii, adresându-se comandanţilor şi superiorilor, îi numesc după
grad, adăugând înaintea gradului cuvântul „domnule”.
De exemplu: „Domnule locotenent major”, „Domnule general de brigadă”.
Denaturarea gradelor militare, folosirea
cuvintelor obscene, poreclelor,
brutalitatea şi adresările familiare sunt
incompatibile cu noţiunea de onoare
militară şi cu demnitatea militarilor.
În timpul aflării în afara formaţiei,
dând sau primind un ordin, militarii sunt
obligaţi să ia poziţia de „drepţi”, iar dacă
sunt acoperiţi, să ducă mâna la coifură şi
s-o lase în jos.
La încheierea raportului, militarul lasă
în jos mâna de la coifură. Dacă înainte de
raport s-a dat comanda „DREPŢI”, cel
care dă raportul, la comanda şefului „Pe loc REPAUS”, repetă comanda şi lasă mâna în
jos.
Pentru a se adresa unui alt militar în prezenţa unui superior în grad militarul trebuie
să solicite permisiunea ultimului.
De exemplu: „Domnule colonel, permiteţi-mi să mă adresez domnului căpitan
Popescu”.
În locurile publice, precum şi în troleibuz, autobuz şi în trenurile interurbane, dacă
lipsesc locuri libere, militarul este obligat să-i ofere locul său şefului (superiorului).
În cazul întâlnirii cu un şef (superior), când subordonatul (inferiorul) nu poate trece
pe lângă acesta din cauza spaţiului îngust, subordonatul este obligat, salutându-l, să-i
cedeze trecerea; dacă e necesar ca un şef (superior) să fie depăşit, subordonatul (inferiorul)
trebuie sa-i ceară permisiunea: „Domnule maior, permiteţi-mi să trec”.
Militarii trebuie să fie politicoşi faţă de populaţia civilă, să manifeste o deosebită
atenţie faţa de persoanele în etate, femei şi copii, să contribuie la apărarea onoarei şi
demnităţii cetăţenilor, precum şi să le acorde ajutor în caz de accidente, incendii sau
calamităţi.
Militarilor li se interzice: să ţină mâinile în buzunare, să şadă sau să fumeze în
prezenţa unui şef (superior) fără permisiunea acestuia, precum şi să mănânce sau să fumeze
din mers şi în locurile nedestinate acestui scop.
Modul sănătos de viaţă trebuie să devină o normă cotidiană în comportamentul
fiecărui militar. Apariţia în stare de ebrietate la serviciu şi în locurile publice se consideră o
încălcare gravă a disciplinei militare, care compromite onoarea militarului.

350
 Regulile de politeţe militară, de comportament şi de executare a salutului militar
sunt obligatorii pentru militarii aflaţi în rezervă sau în retragere, în cazul portului ţinutei
militare. Ei sunt obligaţi să respecte întocmai cerinţele regulamentelor militare.

Tema 6: Jurământul militar – act de credinţă Patriei şi poporului

Armata ca instituţie fundamentală a statului.
Orice tip de societate umană şi-a creat propria armată în vederea apărării intereselor
sale statale, naţionale şi sociale, utilizând diverse forme de organizare şi desfăşurare a
războaielor în cazul unor agresiuni sau tulburări din exteriorul sau interiorul acestora.
Armata este o grupare specială de oameni, constituită în subunităţi, unităţi şi mari
unităţi de luptă, activitatea cărora se desfăşoară pe baza prevederilor constituţionale şi
legii apărării naţionale, regulamentelor militare, ordinelor şi dispoziţiilor comandanţilor,
dotată, instruită şi întreţinută de către stat, care asigură pe timp de pace şi de război,
integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor trupelor forţelor participante la acţiunile
de apărare a ţării.
În Constituţia Republicii Moldova se arată că “Apărarea Patriei este un drept şi o
datorie a fiecărui cetăţean. Serviciul militar în termen este satisfăcut în cadrul forţelor
militare, destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice în
condiţiile legii”.
Prin legea fundamentală a ţării – Constituţia – militarii conştientizează faptul că
“Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
Legăturile care se stabilesc între Armata Naţională şi societate, sunt evidenţiate prin
următoarele aspecte:
- societatea este izvorul elementelor
materiale, morale şi intelectuale ale
oştirii ţării. Armata a fost şi este alături
de popor;
- schimbările ce se produc în structura,
organizarea şi dotarea armatei sunt
determinate de transformările ale
societăţi potrivit unor cerinţe şi nevoi
obiective;
- modificările petrecute în atitudinea ei
social-politică şi în concepţia de luptă au
efecte profunde asupra societăţii, a
proceselor ei de democratizare şi de
stabilitate;
- rolul social al armatei creşte concomitent cu întărirea capacităţii ei de luptă;
- armata evoluează o dată cu dezvoltarea societăţii reflectată în structurile ei
organizatorice, în conţinutul şi metodologia procesului de instruire, în condiţiile şi cerinţele
de participare a armatei la înfăptuirea progresului material şi spiritual al naţiunii;
351
 - armata este condiţionată de poziţia meselor populare, a personalităţilor şi ideilor
politici din societate, a comandanţilor militari în organizarea şi ducerea acţiunilor de luptă;
- Armata Naţională este o instituţie fundamentală a statului nostru şi respectă voinţa
poporului, este garantul statului de drept şi al prevederilor constituţionale;
- organizarea de activităţi paramilitare şi a altor activităţi cu caracter militar în afara
unei autorităţi statale sunt interzise.
Armata Naţională îndeplineşte următoarele funcţii:
- de apărare a Patriei care relevă misiunea fundamentală a armatei de a fi pregătită în
orice moment, profesional, tehnic şi logistic, să riposteze hotărât împotriva oricărui agresor
care ar atenta la independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova;
- de instruire a efectivului armatei şi a rezervei acesteia în vederea însuşirii de
cunoştinţe militare, formarea de deprinderi practice în mânuirea armamentului şi tehnicii
de luptă;
- înlăturarea efectelor calamităţilor sau catastrofelor;
- negocierea şi încheierea unor acorduri şi tratate cu alte armate;
- educaţia militaro-patriotică a efectivului şi tineretului din ţară;
- asigurarea ordinii şi liniştii în raioanele de est ale ţării, satisfăcând serviciul militar
în Forţele de Menţinere a Păcii.
Vorbind despre Jurământul militar – adeziune sacră la apărarea Patriei – e necesar de
a menţiona că “a jura” reprezintă verbul cu o înaltă încărcătură efectivă în relaţiile dintre
oameni, care în anumite contexte sociale şi istorice se hotărăsc şi se angajează prin
legământ solemn să respecte anumite principii şi valori ale societăţii, să îndeplinească un
lucru util pentru binele unei colectivităţi sociale, să stabilească o anumită conduită în
relaţiile interumane. Formularea şi rostirea unor cuvinte şi expresii solemne în conţinutul
unui jurământ, devin o puternică forţă de acţiune pentru scopurile propuse de către oameni,
în înfăptuirea unor idealuri ale societăţii umane.
Atât medicul, cât şi martorul din faţa instanţei judecătoreşti sau personalitatea
politică a unui stat, atunci când jură, declară un anumit mod de ajutorare a oamenilor, o
anumită comportare în societate, susţinerea unui adevăr, apărarea unei cauze sociale şi
naţionale.
Deci, prin noţiunea de jurământ, în general, se înţelege un angajament solemn de
credinţă şi devotament, prin care o persoană declară să-şi îndeplinească anumite îndatoriri,
să acţioneze cu fermitate şi credinţă pentru o cauză dreaptă în societate sau pentru un scop
ce se încadrează în sfera binelui colectiv.
Jurământul militar, rostit şi semnat de cetăţean, indiferent de profesie, credinţă,
convingere politică şi sex, are specificul său propriu şi particularităţile sale, circumscrise
vieţii şi activităţii ostăşeşti.
Jurământul militar reprezintă un document de adeziune sacră, conştientă şi
responsabilă, prin care cetăţeanul se angajează cu toată fiinţa şi conştiinţa sa, chiar cu jertfa
supremă, să îndeplinească obligaţiunile, îndatoririle şi greutăţile serviciului militar, să
352
contribuie cu toate forţele sale la întărirea capacităţii de luptă a unităţii din care face parte,
să militeze pentru întărirea ordinii şi disciplinei militare, să ajute în diverse împrejurări
camarazii de armă în scopul fundamental de apărare a Patriei, a independenţei,
suveranităţii şi integrităţii teritoriale.
Prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1245-XV din 18 iulie 2002 a
fost aprobat textul actual al Jurământului militar, care are următorul conţinut:
“Eu, cetăţean al Republicii Moldova, jur credinţă Republicii Moldova şi poporului
ei. Jur să-mi apăr Patria chiar şi cu preţul propriei vieţi, să respect legile Republicii
Moldova şi regulamentele militare”.
În acest context, Jurământul militar se prezintă în două forme: ca document scris şi
semnat şi ca valoare de simbol.
Jurământul militar, ca document scris şi semnat, rămâne în arhiva armatei ca
mărturie istorică a oamenilor care au jurat credinţă patriei şi care au înţeles că trebuie să fie
gata oricând pentru apărarea gliei străbune.
Jurământul militar, ca valoare de simbol dăinuie în inima şi conştiinţa fiecărui
cetăţean, pe toată durata vieţii sale, în orice condiţii sociale şi istorice ale ţării,
transmiţându-se ca un mesaj de continuitate din generaţie în generaţie.
Semnificaţii valorice ale Jurământului militar.
La acest capitol e necesar de menţionat, că Jurământul militar este porunca zilei de
azi, dar în ea răsună la fel de puternic chemarea unui trecut istoric, imboldul unor tradiţii
multiseculare ce îşi au rădăcinile adânc înfipte în
istoria poporului.
Rostind cuvintele înaltului legământ
ostăşesc, tinerii trăiesc sentimentul de cinstire a
memoriei fiilor neamului care au căzut în luptă
pentru libertate şi dreptate socială, pentru
apărarea pământului strămoşesc.
De la depunerea Jurământului militar fiecare
cetăţean este puternic marcat de semnificaţiile
istorice, juridice, morale, patriotice ale acestui
Legământ.
Semnificaţiile istorice vin din adâncul timpurilor.
Semnificaţiile juridice ale Jurământului
militar îşi găsesc baza de susţinere în legea fundamentală a ţării, în normele de bază ale
organizării statului, drepturile şi îndatoririle primordiale ale cetăţenilor, structura şi
atribuţiile organelor de stat.
Jurământul militar, ca document de identitate cu destinele patriei, obligă pe fiecare
militar să-şi apere glia străbună în orice condiţii şi împotriva oricărui agresor, să se
comporte în conformitate cu prevederile regulamentelor militare.

353
Nerespectarea cerinţelor Jurământului militar presupune sancţiuni juridice din cele mai
severe, deoarece în opera de apărare a Patriei greşelile şi nesupunerea la ordine şi
disciplină devin fapte periculoase.
Semnificaţiile morale ale Jurământului militar se exprimă în ideile, sentimentele şi
convingerile militarilor cu privire la distincţia ce trebuie să se facă între bine sau rău,
concretizându-se în fapte, atitudini şi moduri de comportare ostăşească. În acest scop
militarul aduce drept garanţie înaltele categorii morale de cinste, onoare, demnitate, datorie
care dau sens existenţei sale ca om şi ca cetăţean.
Starea morală a militarilor reprezintă un factor important în determinarea puterii
armate.
Moralul armatei exprimat în atitudinea , starea de spirit a militarilor, mobilurile
acţiunii şi comportării lor în condiţii extremale, de luptă depind în mare măsură de credinţa
în Jurământul militar. Dragostea de Patrie, voinţa de a învinge, încrederea în victorie,
disciplina, spiritul de sacrificiu, ajutorul reciproc în luptă, dârzenia, vigilenţa, curajul sunt
trăsături morale de care depinde succesul acţiunilor militare. Respectarea fermă a
Jurământului militar vine să contureze această conştiinţă morală a militarului.
Semnificaţiile patriotice ale Jurământului militar se manifestă în starea de spirit a oştirii
faţă de patrie. Astfel, depunerea Jurământului militar faţă de patrie şi popor este unul din
cele mai înălţătoare momente ale vieţii de ostaş, când fiecare tânăr îşi asumă conştient
responsabilitatea apărării independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, se angajează
să îndeplinească cu onoare şi demnitate datoria. Cu atât mai mult, depunerea Jurământului
militar în prezenţa drapelului de luptă, în acordurile sonore ale imnului de stat defineşte o
înaltă conştiinţă patriotică a fiecărui militar, o totală adeziune la apărarea Patriei.
Iubirea de ţară este o flacără vie, o torţă întreţinută de focul lăuntric al dragostei de
glie, de limbă şi obiceiuri, de port şi de cânt, de tot ceea ce se făureşte cu braţele şi cu
mintea pe aceste meleaguri, de tot ce se adună în cuvântul Patrie.
Când dacii lui Decebal au zidit Sarmisegetuza, au săvârşit un act de apărare şi
preamărire a patriei;
Din iubire de ţară Ştefan cel Mare şi-a călăuzit cu deosebită pricepere oştenii în lupta
de la Vaslui, obţinând una din cele mai strălucite victorii ale vremii.
Semnificaţiile religioase ale Jurământului militar decurg din faptul că asistenţa
religioasă în rândul oştirii este alăturarea firească a acesteia la educaţia patriotică, de folos
modelării sufleteşti în cadrul larg al eforturilor conjugate ale tuturor factorilor educativi.
Semnificaţiile artistice sunt văzute în operele artistice. Spre exemplu: poetul
Gheorghe Coşbuc, în poezia “Decebal către popor”, ilustrează eroismul şi vitejia
legendară de care a dat dovadă poporul dac, luptând până la ultima picătură de sânge, în
frunte cu conducătorul său – Decebal, care aflat în situaţia de a cădea prizonier, a preferat
mai curând să-şi curme singur viaţa decât să păteze onoarea de luptător, apărător şi
conducător al oastei sale.
Înaintea luptei decisive cu romanii, Decebal reaminteşte ostaşilor săi jurămîntul pe
care l-au făcut:
354
 “Eu nu mai am nimic de spus;
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut. Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii - lângă noi”.
Si ostaşii săi - în fapt tot poporul dac – au luptat cu eroism şi vitejie legendară, până
la ultima picătură de sânge, în frunte cu conducătorul lor care, aflat în situaţia de a cădea
prizonier în mâinile inamicilor săi, a preferat mai curând să-şi curme singur viaţa decât să
păteze cu ruşine onoarea de luptător, apărător şi conducător al oastei sale.
Semnificaţiile psihologice ale Jurământului militar derivă din faptul că armata este o
instituţie de călire fizică şi psihică a militarilor, o şcoală a maturităţii, bărbăţiei, voinţei şi
curajului.
Aspectele psihologice ale Jurământului militar capătă substanţă şi prin solemnitatea
depunerii acestuia, care se desfăşoară într-un cadru efectiv, sărbătoresc, în unităţile
militare, în faţa unor monumente sau locuri istorice de însemnătate mare, unde participă
părinţii, rudele, iubitele, logodnicele şi copiii militarilor, reprezentanţi ai eşaloanelor
superioare de stat şi locale, tineretul premilitar.
Emoţia care-l cuprinde pe fiecare tânăr în ziua depunerii jurământului militar este
firească. Ea exprimă trăirile psihice şi sentimentele nobile, dorinţele şi năzuinţele de care
sunt animaţi cei chemaţi să se pregătească pentru apărarea patriei. De asemenea, acest
moment marchează faptul că tânărul respectiv a ajuns la vârsta maturităţii psihice şi civice,
când ţara îl consideră apt întru totul pentru a purta pe umerii săi răspunderea încredinţată
de popor.
Respectarea riguroasă a cerinţelor jurământului este datoria principală a fiecărui
militar.
În cadrul unei adunării festive consacrate Zilei Armatei Naţionale Comandantul
Suprem al Forţelor Armate a menţionat: “Comparând perioada iniţială de construcţie a
Armatei Naţionale cu timpul pe care îl traversăm astăzi, putem afirma cu certitudine că
militarii continuă să-şi îndeplinească cu cinste datoria de apărători al ţării”.
Drept mărturie a înaltei încrederi
a conducerii ţării şi poporului nostru
faţă de militari – oameni ai datoriei,
serveşte şi faptul că în istoria tânărului
nostru stat s-a desfăşurat de 2 ori
parada militară în cadrul sărbătorii –
Ziua independenţei.
Aflaţi sub drapelul ţării în
republică sau în afara hotarelor,
participând la diverse aplicaţii atât
bilaterale, cât şi în cadrul Programului
355
“Parteneriat pentru Pace”, militarii moldoveni contribuie la formarea unei imagini
favorabile a ţării noastre pe arena internaţională, impunându-se prin profesionalism,
ambiţie profesională şi comportament destoinic.
Mobilizarea militarilor la îndeplinirea prevederilor Jurământului militar presupune:
a) Devotament nemărginit faţă de Patrie şi popor, spirit de responsabilitate
ostăşească, dârzenie şi curaj, hotărâre şi perseverenţă, spirit de sacrificiu pentru apărarea
Patriei;
b) Cunoaşterea, mânuirea şi întreţinerea judicioasă a armamentului şi tehnicii de
luptă din dotare;
c) Perfecţionarea instrucţiei tactice şi de specialitate, a caracterului formativ-
informativ al tuturor activităţilor de pregătire militară şi psihică;
d) Folosirea cu maximă eficienţă a fiecărei ore din programul de instrucţie;
e) Întărirea ordinii şi disciplinei militare cu factori fundamentali ai creşterii
capacităţii de luptă a unităţilor şi subunităţilor;
f) Obţinerea rezultatelor bune în cadrul aplicaţiilor tactice, a tragerilor de luptă, a
inspecţiilor şi controalelor executate de eşaloanele superioare;
g) Un comportament ostăşesc, etic şi civilizat, în concordantă cu exigenţele actuale
ale societăţii noastre;
h) O atitudine fermă împotriva oricăror manifestări antisociale şi antidemocratice;
i) Respectarea riguroasă a Constituţiei Republicii Moldova, a legilor ţării, a
regulamentelor militare şi dispoziţiunilor în vigoare, a ordinelor comandanţilor şi şefilor;
j) Suportarea cu stoicism a tuturor greutăţilor şi privaţiunilor serviciului militar, a
cerinţelor şi principiilor luptei armate;
k) Păstrarea cu grijă a bunurilor poporului şi ale armatei, a valorilor sociale şi statale.
Nerespectarea cerinţelor Jurământului militar constituie una din cele mai
condamnabile abateri, fiind pedepsită, prin lege, cu toată asprimea.
Alături de pedeapsa juridică, apare şi sancţiunea morală.

356
357