Cuprins

Introducere ....................................................................................................................... 3
Capitolul 1 ........................................................................................................................ 4
Capitolul 2 ........................................................................................................................ 6
2.1 Denumire .................................................................................................................. 6
2.2 Mortier Negrei calibrul 250 mm model 1916 .......................................................... 6
2.3 Aruncătorul Brandt Mle 1935.................................................................................. 6
2.4 Brandt Mle 27/31 ..................................................................................................... 8
Variante: ..................................................................................................................... 8
2.5 Aruncătorul de calibrul 120 mm PM-38 ............................................................. 9
2.6 Aruncătorul de bombe calibru 82 mm model 1977 .......................................... 10
2.7 Aruncător de bombe calibru 120 mm model 1982 ........................................... 11
Conclizii .......................................................................................................................... 12
Bibliografie ..................................................................................................................... 13

2 din 13
 Introducere

Mortierele sau aruncătoarele de bombe (denumire dată în Armata Romînă pieselor

moderne) constituie un mijloc important de luptă din dotarea forțrlor armate.

Un mortier este o piesă de artilerie cu țeava scurtă, folosită pentru a lansa proiectile
asupra unor obiective aflate de obicei în spatele unor obstacole.

Lucrarea de față iși propune să prezinte evoluția în timp a aruncătoarelor de bombe

folosite de către militarii români in cele două Războaie Mondiale, în alte războaie la care a participat și
în teatrele de operații.

Figure 1-Aruncator de bombe cal. 82 mm Aruncator de

bombe cal. 82 mm

(http://www.carfil.ro/produse-militare/armament/aruncator-de-
bombe-calibru-82-mm)

3 din 13
Capitolul 1

Acest curs mi-a oferit oportunitatea de a întelege ce se intâmplă cu adevărat într-o unitate
militară. În acele câteva săptămâni petrecute acolo, am interacționat cu oameni deosebiți,
experimentați și devotați.

Am avut contact cu aparatură care se folosește în teatrele de operații cum ar fi stațiile radio,
aparatură de măsurare a distanței, ochelari pentru vedere pe timp de noapte și de asemenea aparatură
specializată pentru transmiterea imaginilor din avion către jtaci(Rover 5i).

Tehnica centrului nu este atât de impresionantă în comparație cu cea de la Pitești –unde am

executat tragerea cu mitraliera de pe T.A.B.- deoarece este doar o bază de antrenament și activitatea
lor constă în mare masură în pregătirea și executarea salturilor de antrenament.

Centrul de instruire pentru Isr, Parașutiști, Operații Speciale și Jtac, General Maior “Grigore
Baștan” din Buzău este situat lângă parcul Crâng.

La 30 noiembrie 1990, în baza ordinului Marelui Stat Major nr. B3/02012/14.08.1990 o dată cu
înfiinţarea celor trei brigăzi de paraşutişti şi a Comandamentului Trupelor de Paraşutişti, a luat fiinţă
Centrul de Instrucţie al Trupelor de Paraşutişti prin transformarea Cursului de Pregătire, Perfecţionare
şi Specializare Cadre Paraşutişti, dislocat în garnizoana Buzău şi încadrat în cea mai mare parte cu
personal din Regimentul 60 Paraşutişti.

Conform ordinului şefului Marelui Stat Major, Centrul de Instrucţie al Trupelor de Paraşutişti a
fost denumit Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor din Trupele de Paraşutişti, iar la 25
octombrie 1992 acestuia i s-a conferit şi denumirea onorifică „General-maior Grigore Baştan”.

În baza Ordinului ministrului apărării naţionale, începând cu data de 01.06.1997 s-a înfiinţat
Şcoala de Aplicaţie pentru Paraşutişti, în locul Centrului de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor din
Trupele de Paraşutişti, în garnizoana Buzău.

La 15 martie 2001 Trupele de Paraşutişti au trecut în subordinea Statului Major al Forţelor

Terestre (SMFT). La 1 iunie 2001 s-a înfiinţat Baza 5 Instrucţie Paraşutişti, dislocată în garnizoana
Cîmpia Turzii şi subordonată Şcolii de Aplicaţie pentru Paraşutişti, destinată pentru instruirea şi
brevetarea ca paraşutişti a militarilor în termen din trupele de paraşutişti.

La 1 august 2002 Şcoala de Aplicaţie pentru Paraşutişti a fost subordonată direct SMFT, în
baza ordinului şefului S.M.G. Comandantul şcolii a îndeplinit şi atribuţiile funcţiei de inspector pentru
paraşutişti.

La 17.04.2003, în subordinea Şcolii de Aplicaţie pentru Paraşutişti a intrat Centrul de Pregătire

a Cercetaşilor, structură care anterior a funcţionat în cadrul Batalionului 404 Cercetare.

În baza dispoziţiei şefului S.M.G. începând cu data de 1 mai 2005, Şcoala de Aplicaţie pentru
Paraşutişti “General-maior Grigore Baştan” s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru
Operaţii Speciale “General-maior Grigore Baştan”. În noua structură a şcolii, alături de comandament,
statul major, Secţia Cercetare, Dezvoltare şi Reglementări în Armă şi compartimentul Instrucţie şi

4 din 13
Educaţie, au intrat Centrul de Pregătire pentru Operaţii Speciale, Centrul de Pregătire pentru Informaţii
Militare şi Centrul de Pregătire a Cercetaşilor şi Paraşutiştilor.

Conform dispoziţiei Şefului S.M.G., la 01.09.2008, ca urmare a procesului de restructurare al

armatei, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale „General-maior Grigore Baştan”
devine Centrul de Instruire pentru Operaţii Speciale „General-maior Grigore Baştan”/CIOS,
subordonat Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi de Luptă “Mihai Viteazul” din Piteşti.

Unităţii i s-a reconfirmat denumirea onorifică “General-maior Grigore Baştan” în urma

aprobării ministrului apărării.

La data de 03 iunie 2011, prin decretul Preşedintelui României cu nr.528, CIOS i s-a acordat
Drapelul de luptă, care a fost înmânat în data de 01 iulie 2011, cu ocazia aniversării a 25 de la
înfiinţarea primei forme de învăţământ militar de paraşutism, a cărei continuatoare este CIOS.

La 31 decembrie 2016, Centrul de Instruire pentru Operaţii Speciale „General-maior Grigore

Baştan” / CIOS devine, în baza ordinului şefului SMG, Centrul de instruire pentru ISR, paraşutişti,
operaţii speciale şi JTAC „General-maior Grigore Baştan”/CIIPOJ.

CIIPOJ este instituţia destinată pentru specializarea iniţială în armă şi pregătirea pentru prima
funcţie a ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor paraşutişti, cercetaşi, de forţe speciale şi
controlori aerieni pe poziţii înaintate/JTAC, perfecţionarea şi specializarea ulterioară a acestora prin
cursuri de nivel şi carieră, formarea şi pregătirea soldaţilor şi gradaţilor voluntari. De asemenea, în aria
de activitate a instituţiei intră cercetarea ştiinţifică şi aplicativă în armă, elaborarea reglementărilor şi
actelor normative specifice, protecţia şi conservarea patrimoniului cultural şi istoric al armelor şi
specialităţilor militare care se instruiesc în cadrul şcolii.

5 din 13
Capitolul 2

2.1 Denumire

De-a lungul timpului, mortierele au avut următoarele denumiri:

 piuă - termen învechit, folosit din cauza asemănării cu vasul în care se pisează boabele.
 mortier - termen de origine franceză, folosit la modul general sau pentru a descrie piesele care
foloseau o încărcătură propulsivă aflată în culată pentru a lansa proiectilul.
 aruncător de mine sau aruncător - termen de origine germană (Minenwerfer), folosit pentru a
descrie piesele care foloseau proiectile reactive.
 brand (pl. branduri) - denumire folosită din cauza omniprezenței aruncătoarelor Brandt de
origine franceză în cadrul armatei române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
 aruncător de bombe - denumire folosită în prezent de Armata Română pentru a descrie piesele
moderne

2.2 Mortier Negrei calibrul 250 mm model 1916

Mortierul Negrei, calibrul 250 mm, model 1916 a fost o piesă de artilerie grea proiectată de
către colonelul Gabriel Negrei în timpul Primului Război Mondial.

Acest mortier avea țeava dispusă pe un afet cu rol de tragere de pe sol, inclusiv cu rol de
deplasare, iar pe latura opusă avea fixată o osie cu două roți. În partea din spate mortierul avea două
roți mici metalice, cu rolul de a executa ochirea ușoară în direcție a piesei. Pentru ochirea în înălțime,
mortierul dispunea de un volan cu cremalieră. Nu se știe câte asemenea mortiere au fost construite.1

În 1916, colonelul Gabriel Negrei a reusit sa construiasca integral intara, un mortier de calibrul
250 mm. Acest mortier nu era cu nimic inferior celor franceze sau germane, avand teava dispusa pe un
afet cu rol de tragere de pe sol, inclusiv cu rol de deplasare, iar pe latura opusa avand fixate o osie cu
doua roti. In partea din spate mortierul avea doua roti
mici metalice, ce aveau rolul de a executa ochirea
usoara a piesei in directie. Pentru ochirea in inaltime,
mortierul dispunea de un volan cu cremaliera. Nu se stie
cate asemenea mortiere au fost construite.

Figure 2 - Mortierul Negrei expus la Muzeul Militar Național

"Regele Ferdinand I" din București.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Mortier_Negrei_calibrul_250_mm_
model_1916)

1
Istoria artileriei române – aruncătoarele
6 din 13
2.3 Aruncătorul Brandt Mle 1935
Aruncătorul Brandt Mle 1935 (franceză Mortier de 60 mm Mle 1935) a fost un aruncător de
mine la nivel de companie al armatei franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Proiectat
de către Edgar Brandt, a fost fabricat sub licență în Statele Unite ale Americii, China și Regatul
României. Aruncătorul a continuat să fie folosit și după război de armata franceză până în anii 1960.

Aruncătorul Brandt Mle 1935 era o armă simplă și eficientă care consta într-o țeavă lisă fixată
de o placă de bază dreptunghiulară (pentru a absorbi reculul) și un afet bipied. Piesa era deservită de
cinci soldați (la nevoie de trei), iar tragerea se executa de obicei prin ochire directă. Arma era dotată cu
un sistem de percuție prin cădere liberă. Un regiment de infanterie francez avea în anul 1940 câte 200
de bombe (de 1,33 sau 2,2 kilograme) pentru fiecare din cele nouă aruncătoare Model 1935. Brandt
Mle 1935 a fixat un model pentru celălalte aruncătoare ușoare de mine din epoca respectivă. Armata
americană a achiziționat licența pentru acest mortier și l-a fabricat sub denumirea M2 începând cu anul
1940. Aruncătorul M2 a fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Armata germană a folosit
exemplarele capturate sub denumirea 6-cm Granatwerfer 225

Regatul României a achiziționat înainte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial 125 de
mortiere Brandt Mle 1935 și licența pentru fabricarea altor 175 de exemplare în țară. Acestea au fost
realizate la uzinele Voina din Brașov.[1] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uzinele Voina au
continuat să fabrice aruncătoare Brandt Mle 1935, depășind numărul din contractul semnat cu uzinele
Brandt din Franța pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române.
Linia de producție a fost transferată către Regia Metalurgică, rata de producție a mortierelor fiind de 26
de exemplare pe lună în octombrie 1942.

Aruncătoarele Brandt de calibrul 60 mm erau repartizate batalioanelor de infanterie, vânători de

munte și cavalerie. În anul 1942, fiecare regiment de infanterie avea câte 27 de aruncătoare Brandt
Model 1935 (un pluton cu trei piese pentru fiecare companie).2 Într-un raport trimis Marelui Stat Major
la data de 14 septembrie 1941, intitulat Învățămintele trase din operațiile executate de Armata a 3-a în
războiul cu rușii (3 iulie - 10 septembrie 1941) era menționată următoarea precizare:

„aruncătoarele de cal. 60 și 81,4 mm sunt niște arme mult mai bune decât ale adversarului. Efectele
materiale și morale ale aruncătorului de 81,4 mm s-au dovedit a fi excepționale; cele ale aruncătorului
de 60 mm însă n-au fost suficiente.” 3

Aruncătoarele Brandt Mle 1935 au fost utilizate și după război.

Un exemplar este expus la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand
I” din București..

Figure 3 -Aruncător Brandt 60 mm Mle 1935 expus la Muzeul Militar Național din
București. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Brandt_Mle_1935)

2
Artileria română în date și imagini, pag. 99
3
Arhiva M.Ap., Fond M.St.M., Secția 3 Operații, dosar 2075, fila 4
7 din 13
2.4 Brandt Mle 27/31
Brandt Mle 27/31 a fost un aruncător de mine la nivel de batalion al armatei franceze în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial. Dezvoltat în perioada interbelică, acest aruncător a fost fabricat sub
licență sau copiat de majoritatea țărilor din Europa.

În timpul Primului Război Mondial, mortierul de fabricație britanică Stokes s-a dovedit a fi o
armă eficace în războiul de tranșee. Sir Wilfred Stokes a studiat mortierul Coehorn, proiectat de
inginerul olandez Menno van Coehoorn cu 200 de ani mai înainte, și a îmbunătățit arma prin
modernizarea muniției. Proiectilul folosit de mortierul Stokes avea propria sa încărcătură propulsivă și
explozivă.

Deși eficient, mortierul Stokes era totuși o armă rudimentară care consta într-un tub de metal
montat pe o placă de bază și susținut de un bipied. Muniția consta într-o bombă din fontă plină de
explozibil, focosul fiind cu întârziere. La baza bombei se afla un cartuș de calibrul 12, plin cu balistită.
Prin cădere pe tub, cartușul era detonat de un cui percutor aflat la bază și azvârlea proiectilul pe țeavă.
După război, compania franceză Brandt a modernizat mortierul Stokes și a îmbunătățit muniția. Noul
mortier a fost denumit Stokes-Brandt de 81 mm Modèle 27 și a fost cel mai modern aruncător la
vremea respectivă. Acesta a fost urmat în anul 1931 de Modèle 27/31, muniția fiind îmbunătățită
semnificativ. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, armata franceză deținea 8000 de
aruncătoare Brandt Mle 27/31, fiecare regiment de infanterie având la dispoziție opt piese.
Aruncătoarele de calibrul 81 mm au fost amplasate și în turele de-a lungul Liniei Maginot.

Variante:

 Brandt Modèle 27 - modelul inițial.

 Brandt Modèle 27/31 - varianta modernizată în anul 1931.
 Brandt Modèle 1932 - versiune destinată fortificațiilor Liniei Maginot.

Aruncătorul M1 folosit de armata americană era o variantă fabricată sub licență. Aruncătorul
Brandt Mle 27/31 a stat la baza mai multor modele fabricate în perioada respectivă, precum Model 35
(Italia), 8 cm minomet vz. 36 (Cehoslovacia), Model 97 și 99 (Japonia), sGrW 34 (Germania) sau 82-
BM-37 (Uniunea Sovietică). România, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Polonia (Moździerz piechoty
81 mm wz. 31) și Olanda (Mortier van 8) au fabricat aruncătorul sub licență. Grecia a comandat 325 de
aruncătoare din Franța.

Achiziționarea aruncătorului Brandt Mle 27/31 a fost prima comandă externă de armament a
României după scandalul denumit „Afacerea Skoda”.4 În 1935, Regatul României a comandat 188 de
aruncătoare din Franța și a achiziționat ulterior o licență pentru alte 410 bucăți. Acestea au fost
realizate la uzinele Voina din Brașov. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uzinele Voina au
continuat să fabrice aruncătoare Brandt Mle 27/31, depășind numărul din contractul semnat cu uzinele
Brandt din Franța pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române. Rata
de producție era de 30 de exemplare pe lună în octombrie 1942. Până la jumătatea anului 1943 fuseseră
construite peste 1000 de aruncătoare, însă doar 584 se mai aflau în uz din cauza pierderilor suferite de
armata română. Germania nazistă a livrat în anul 1943 alte 600 de aruncătoare Brandt Mle 27/31 de
fabricație franceză. Conducerea armatei române a decis să folosească și 800 de aruncătoare de calibrul
82 mm capturate de la Armata Roșie.5

Aruncătoarele Brandt de calibrul 81 mm erau repartizate batalioanelor de infanterie, vânători de

munte și cavalerie. La începutul războiului, fiecare regiment avea câte 12 aruncătoare Brandt Mle

4
Nestorescu, p. 76
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Brandt_Mle_27/31#cite_ref-5
8 din 13
27/31. Într-un raport trimis Marelui Stat Major la data de 14 septembrie 1941, intitulat Învățămintele
trase din operațiile executate de Armata a 3-a în războiul cu rușii (3 iulie - 10 septembrie 1941) era
menționată următoarea precizare:

„aruncătoarele de cal. 60 și 81,4 mm sunt niște arme mult mai bune decât ale adversarului. Efectele
materiale și morale ale aruncătorului de 81,4 mm s-au dovedit a fi excepționale; cele ale aruncătorului
de 60 mm însă n-au fost suficiente.”

Aruncătoarele Brandt Mle 27/31 au fost utilizate și după război, fiind înlocuite treptat cu
aruncătoare de fabricație sovietică de calibrul 82 mm

2.5 Aruncătorul de calibrul 120 mm PM-38

Aruncătorul de calibrul 120 mm PM-38 este un mortier greu proiectat și fabricat în Uniunea
Sovietică. Mortierul a intrat în dotarea Armatei Roșii în anul 1938 și era folosit inițial la nivel de
regiment de infanterie, iar spre sfârșitul și după cel de-al Doilea Război Mondial la nivel de batalion.

Aruncătorul de bombe de calibrul 120 mm Model 1938 a fost dezvoltat pentru a sprijini
infanteria rusă cu o piesă de artilerie mai ieftină decât tunurile de însoțire. În materie de design,
mortierul nu era deosebit, fiind relativ asemănător aruncătoarelor de calibru mediu și ușor ale epocii.
Piesa era transportată cu ajutorul unui cărucior cu două roți tractat de către un vehicul ușor sau hipo
(doi cai doar pentru aruncător sau patru cai cu tot cu muniție). Mortierul nu necesita demontarea în
cazul transportului. Căruciorul era fixat de placa de bază cu ajutorul unor cârlige și putea fi deplasat cu
ușurință. Proiectilele puteau fi explozive sau fumigene. Bomba explozivă avea o greutate de 16
kilograme, fiind încărcată pe la gura țevii lise. Bătaia minimă era de aproximativ 450 de metri, iar cea
maximă de 6000 de metri. Cadența în primul minut era de 10 lovituri pe minut, dar placa de bază avea
tendința de a se îngropa în pământ după o perioadă mai lungă de utilizare. Piesa trebuia mutată în cazul
focului susținut. Problema a fost remediată o dată cu introducerea modelul PM-43, dotat cu
amortizoare la bipied și la baza țevii. Metoda de tragere era fie cea clasică (percuție prin cădere), fie
printr-un trăgaci.

Aruncătorul de bombe s-a dovedit a fi atât de eficient încât armata germană a introdus în dotare
exemplarele capturate sub denumirea Granatwerfer 378(r), iar ulterior a fabricat o copie denumită
Granatwerfer 42 (abreviat GrW 42). Armata română a fabricat și ea o copie în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, denumită Reșița Model 1942. După război, Uniunea Sovietică a continuat
producția și a livrat modelul aliaților săi. Ultimul conflict în care a fost folosit mortierul PM-38 pe
scară largă a fost Războiul din Vietnam.

Aruncătorul de bombe PM-38 a fost capturat de către unitățile armatei române în timpul
Operațiunii München. Piesa a fost testată în țară la Uzinele Reșița pentru determinarea performanțelor
balistice, iar efectul la țintă era cunoscut, trupele române fiind sub focul acestui aruncător. Armata
Română testase înainte de război, în anul 1937, un aruncător de bombe de calibrul 120 mm propus de
uzinele Brandt, însă piesa s-a dovedit a fi necorespunzătoare și nu a fost acceptată. Mortierul PM-38
era oarecum similar, însă diferit din punct de vedere constructiv și al performanțelor. Într-un raport
trimis Marelui Stat Major la data de 14 septembrie 1941, intitulat Învățămintele trase din operațiile
executate de Armata a 3-a în războiul cu rușii (3 iulie - 10 septembrie 1941) era menționată următoarea
precizare:

[...] s-a dovedit că fiecare batalion de infanterie este necesar să dispună de cel puțin un pluton de
aruncătoare cal. 81,4 mm, iar regimentele de infanterie de o companie de aruncătoare de calibru mai
mare (100 sau 120 mm).[...]

9 din 13
 Fără a mai examina aruncătorul sau a mai cere referate, Direcția Tehnică a decis direct
fabricarea piesei sovietice. Necesitatea introducerii unei piese asemănătoare în dotarea armatei era
urgentă. Prin urmare, au fost sărite multe etape în asimilarea în țară a piesei de artilerie. Principala
problemă era însă lipsa documentației tehnice.

Uzinele Reșița au acceptat verbal, prin directorul general, să realizeze prototipul aruncătorului.
Discuțiile au durat doar două ore, iar uzinele au decis ca proiectul să fie finanțat din resurse proprii,
urmând ca ulterior investiția să fie recuperată în urma comenzilor. Direcția Tehnică a acceptat această
metodă, însă a cerut să fie evaluat costul fabricației prototipului (manoperă și materiale) în vederea
analizării de către Biroul de calculație. Direcția Materiale a furnizat imediat, fără acte, Uzinelor Reșița
aruncătorul de fabricație sovietică PM-38 care se afla în curtea Arsenalului Armatei. Lipsa
documentației tehnice a dus la analizarea atentă a aruncătorului, demontarea sa în etape, stabilirea unor
repere tehnice (300 în total, organizate la rândul lor în ansambluri), determinarea parametrilor
reperelor (desen tehnic pentru fiecare piesă care să indice forma, dimensiunile și toleranțele) și
stabilirea, în laborator, a compoziției chimice și a caracteristicilor fizice ale pieselor. Echipa condusă
de maiorul Valerian Nestorescu a trebuit să determine, tot prin probe de laborator, materialele
substituibile, tehnologia de fabricație a acestora și etapele asamblării. Uzinele Reșița trebuiau să
producă și prototipul muniției de calibrul 120 mm. Aceasta era de două feluri: bombă scurtă din fontă
și bombă lungă (mină) din oțel. Întreaga activitate s-a desfășurat la Biroul de construcție condus de
profesorul inginer Lazăr Stoicescu.

Procesul de asimilare a aruncătorului sovietic de calibrul 120 mm a întâlnit însă și unele

dificultăți tehnice, legate de țeava lisă, închizător și placa de bază. Muniția a necesitat unele modificări
minore. Toate aceste probleme au fost depășite însă. Comisia militară de control și recepție, condusă
de căpitanul inginer de geniu Spiridon Boncea, a contribuit la organizarea și reglementarea producției a
aruncătorului. Acesta a fost denumit oficial Reșița Model 1942.

Aruncătorul Reșița Model 1942 a intrat în dotarea regimentelor de infanterie în primăvara

anului 1942, când a fost înființată o companie cu două plutoane a câte șase piese fiecare. Din cauza
producției inițiale insuficiente, aruncătoarele Reșița au fost folosite alături de cele sovietice PM-38,
capturate de la Armata Roșie. Rata de producție a ajuns însă în luna octombrie 1942 la 80 de
exemplare pe lună. La sfârșitul anului 1944, regimentul de artilerie din cadrul diviziei de infanterie
avea un divizion de aruncătoare Reșița de calibrul 120 mm. Aruncătoarele Reșița Model 1942 au fost
folosite și după război, alături de cele sovietice PM-38 și PM-43, până în anul 1982. Începând cu anul
1982, toate cele trei tipuri de aruncătoare de calibrul 120 mm aflate în dotare au fost înlocuite treptat
de aruncătorul de bombe românesc Model 1982.

2.6 Aruncătorul de bombe calibru 82 mm model 1977

Aruncătorul de bombe calibru 82 mm model 1977 (abreviat M1977 sau M77) este o variantă
românească, îmbunătățită a aruncătorului PM-37 de fabricație sovietică (la rândul său o copie
îmbunătățită a aruncătorului francez Brandt de 81 mm model 27/31). M77 reprezintă principalul
aruncător de calibru mediu al Armatei Române.

M1977 a fost proiectat la mijlocul anilor 1970 pentru a înlocui modelul sovietic PM-37 din
perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Acest aruncător sovietic era o copie directă a modelului
francez Brandt și avea în plus arcuri între țeava lisă și bipied pentru a amortiza efectul reculului. M77
este fabricat în prezent de Carfil Brașov. Bătaia maximă a crescut de la 3 kilometri la 4,4 kilometri.
Țeava monobloc este lisă. Aruncătorul a fost adaptat pentru a fi montat pe vehicule blindate de luptă,
precum TABC-79.

Aruncătorul M77 este folosit de unitățile de infanterie, vânători de munte și parașutiști ale
forțelor terestre române și reprezintă armamentul de artilerie clasic la nivel de companie.
10 din 13
 Aruncătorul md. 1977 se compune din următoarele părți mari: țeava cu închizătorul, afetul
bipied, placa de bază, aparatele de ochire, piese de schimb, scule și accesorii (P.S.A.) și accesoriile
pentru transport. Aparatul de ochire este de tip MPM-44M și se compune din dispozitivul unghiului de
nivel, luneta și prelungitorul aparatului de ochire. Aruncătorul poate folosi și alte aparate de ochire,
precum MPM-44 (optic), MPB-82 (mecanic), MP-41 sau MP-42 (ambele cu colimator). Bombele pot
fi de tip exploziv, de iluminare, fumigene și pentru difuzat materiale tipărite. Drept muniție de război,
aruncătorul folosește în principal lovitura cu bombă explozivă din fontă oțelită O-832-77 (cu 10
aripioare), alcătuită din bombă, focos și încărcătură de azvârlire. Aruncătorul de bombe calibrul 82 mm
poate folosi și muniția aruncătorului md. 1937.

2.7 Aruncător de bombe calibru 120 mm model 1982

Aruncătorul de bombe calibrul 120 mm, model 1982 este un mortier fabricat în România, aflat
în dotarea Forțelor Terestre Române. Aruncătorul Model 1982 reprezintă armamentul de artilerie clasic
la nivel de batalion de infanterie sau vânători de munte.

Aruncătorul Model 1982 a fost proiectat și fabricat de industria locală de armament, fiind
înlocuitorul aruncătorului românesc "Reșița" și al celui rusesc PM-43. Mortierul poate folosi muniția
destinată modelului sovietic PM-43. În prezent, compania Carfil produce bombele explozive, de
iluminare, incendiare și fumigene necesare acestui aruncător. Piesa de artilerie este deplasată cu
ajutorul camionului DAC 665T sau poate fi la nevoie transportată pe distanțe mici de o echipă de
militari. Iarna, aruncătorul poate fi tractat cu ajutorul săniilor, iar pe teren accidentat poate fi
transportat în samare de șase cai (fiecare cu câte un samar). Aruncătorul de calibrul 120 mm Model
1982 este prima piesă de artilerie folosită în operațiuni militare de către Armata Română după cel de-al
Doilea Război Mondial, de către trupele române din Afghanistan. În 2010, trei militari din Batalionul
26 Infanterie "Neagoe Basarab" și-au pierdut viața în timpul unui exercițiu desfășurat în poligonul
Cincu când un proiectil a explodat în țeava unui aruncător de calibrul 120 mm.

Figure 2 - M1982 expus la Școala de Aplicații

pentru Unități Sprijin Luptă "Ioan Vodă" din
Sibiu.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Arunc%C4%83tor_
de_bombe_calibru_120_mm_model_1982)

11 din 13
Conclizii

Aruncătorul de bombe (mortierul) este o armă relativ simplă și ușor de folosit.

Majoritatea mortierelor sunt alcătuite din țeavă, placă de bază și biped/trepied.
Armata Română a folosit și folosește in continuare mortierele în luptă, în teatrele de
operații pentru neutralizarea și distrugerea inamicului.

Mortierele sunt folosite de sute de ani. Inițial utilizate la asedierea cetăților. Mulți
istorici consideră ca mortierul a fost folosit pentru prima dată în 1453, atunci când Mahomed al
II-lea a cucerit Constantinopolul.

Lucrarea de față a trecut în revistă mortierele folosite de România în războaiele prin

care a trecut specificînd totodată un scurt istoric dar și alte aspecte despre acestea.

12 din 13
 Bibliografie

1. . Ferrard, Stéphane (în franceză). Les mortier Brandt de 60 et 81 mm dans l'Armée française en
1940

2. Mark Axworthy, Cornel Scafeș, Cristian Crăciunoiu (1995) (în engleză). Third Axis. Fourth Ally.
Romanian Armed Forces in the European War, 1941-1945, Arms and Armour, London

3. Mark Axworthy, Horia Șerbănescu (28 august 1991) (în engleză). The Romanian Army of World
War 2, London: Osprey

4. Scafeș C., Șerbănescu H., Scafeș I., Andonie C., Dănilă I., Avram R. (1996) Armata română 1941-
1945, Editura R.A.I.,

5. Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col, Artileria română în date și imagini,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010

6. Nestorescu, Valerian (28 august 1972). File din trecutul artileriei române moderne. Editura
Militară, București.

13 din 13