Ovidiu IONESCU

2008 – 2009
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

1
2
ECHIPAMENT CINEGETC ŞI SALMONICOL

CUPRINS
Pag.
1. Prezentarea obiectului de studiu........................................................5
2. Scurt istoric al armelor de vânătoare.................................................6
3. Clasificarea armelor de vânătoare......................................................7
4. Calibrul armelor de vânătoare..........................................................10
5. Cartuşul armelor de vânătoare. .......................................................13
6. Părţile componente ale armei. .........................................................19
7. Balistica armelor de vânătoare. .......................................................35
8. Efectul omorâtor al proiectului. .......................................................46
9. Reglarea şi verificarea randamentului armei. ..................................49
10. Tirul cu puşca cu alice. ....................................................................55
11. Tirul cu arma cu glonţ. ....................................................................59
12. Alegerea unei arme de vânătoare. ...................................................62
13. Arme de autoapărare........................................................................65
14. Accidente cu arma de vânătoare. ....................................................67
15. Reguli de siguranţă privind folosirea armelor de foc.......................69
16. Echipament auxiliar în activitatea cinegetică. .................................70
17. Echipament pentru activitatea salmonicolă. ....................................87
18. Echipament pentru pescuit cu musca artificială...............................91
19. Unelte accesorii. ..............................................................................92
20. Pescuitul electric. .............................................................................93

3
4
 INTRODUCERE

Importanţa echipamentului. Conţinutul cursului

Ca orice activitate cu caracter specific, mai ales când aceasta se desfăşoară

într-un cadru natural supus intemperiilor, rezultatele urmărite se pot utiliza numai utilizând
un echipament corespunzător.
În vânătoare şi salmonicultură acesta cuprinde două categorii mari. O parte, să-i
spunem tehnică constând din armele de vânătoare, aparatele de ochire, muniţiile sau
undiţele, mulinetele, firele cârligele etc. şi alta, numită echipament auxiliar, care permite
celui ce activează în acest domeniu să-şi desfăşoare activitatea în bune condiţiuni. Deci
îmbrăcăminte, încălţăminte şi o mare varietate de obiecte şi ustensile ajutătoare.
O bună cunoaştere privind caracteristicile tehnice şi modul de funcţionare ajută pe
cel care le utilizează să le folosească cu maximum de randament şi fără riscul unor
incidente sau chiar accidente.
Cursul este structurat în două părţi mari. Prima cuprinde activitatea cinegetică şi
echipamentul necesar gospodăririi fondului de vânătoare, operaţiilor de selecţie şi
vânătoare propriu zisă. În partea doua, revenind salmoniculturii sunt prezentate succint
uneltele destinate pescuitului amator de salmonide, a echipamentului auxiliar precum şi
metode de pescuit industrial. Dar numai în scopul obţinerii materialului biologic necesar
reproducţiei sau repopulării unor ape. În final sunt prezentate unele măsuri de protecţia
muncii în activitatea specifică.

5
 Scurt istoric al armelor de vânătoare

1300 Este cunoscut praful de puşcă în Europa.

1380 –1400 Este datată prima “puşcă de mână”, numită şi “puşca din Tanenberg”.
1420 Este consemnată prima armă portativă la care aprinderea se face cu fitil.
1500 Se realizează primul vizor de ochire tip ţeavă.
1556 Se realizează prima aprindere cu cremene.
1786 Englezul Edward Howard descoperă fulminatul de mercur, exploziv care produce
flacără în urma unui şoc mecanic (percuţia)
1818 Apar primele capse mecanice cu fulminat de mercur.
1826 Francezul Lefaucheux inventează cartuşul de hârtie având capsa în interiorul
tubului (cartuşe cu “ace”).
1840 Prima puşcă cu cartuş având capsa la baza tubului.
Se realizează puşca cu ţevi basculante şi sistem de închidere Greener.
Anson şi Deeley inventează mecanismul de dare a focului, cu piesele active
cuprinse în bascula armei. Foarte fiabil este larg răspândit şi în prezent.
1875 În America se inventează forajul “choke” la ţevile armelor cu alice.
1888 Se patentează prima pulbere fără fum bazată pe invenţiile lui Nobel.
Se lansează pe piaţă celebra armă Winchester 94 cu repetiţie, cu pârghie la garda
1894 trăgaciului, o perfecţionare a modelului inventat de E. Winchester în 1886. Şi în
prezent arme de acest fel sunt cele mai răspândite în S.U.A.
Apare puşca militară cu închizător Mauser. Constituie punct de plecare pentru cele
1898 mai multe modele de arme militare şi de vânătoare cu ţevi ghintuite, cu repetiţie
din sec. XX.
1905 John Moses Browning inventează prima puşcă semiautomată cu ţeavă lisă,
funcţionând prin reculul lung al ţevii.
Apare cartuşul cu glonţ cal. 30-06 la Springfield în S.U.A. fiind până astăzi unul
1906 din cele mai răspândite şi apreciate din lume, pentru vânătoare.
1910 După 1910 se aduc numeroase perfecţionări armelor militare şi de vânătoare ca :
- luneta de ochire.
- diferite modele de proiectile destinate atât ţevilor lise (Brenneke, Ideal etc)
cât şi celor ghintuite.
- puşca semiautomată cu împrumut de gaze.
- chokeul interschimbabil.
- aparate de observaţie şi ochire cu amplificare de lumină, raze infraroşii, raze
laser.
- cartuşul cu glonţ, fără tub, cu aprindere electrică.
- cartuş cu glonţ cu manta conducătoare.

6
 Clasificarea armelor de vânătoare

Armele de vânătoare se pot clasifica după mai multe criterii. Unul dintre acesta este
forajul ţevilor. Din acest punct de vedere le putem împărţi în trei grupe şi anume : cu ţevi
netede sau lise, cu ţevi ghintuite şi arme mixte.
Armele cu ţevi lise destinate tirului cu alice pot să aibe una, două sau trei ţevi. Cele
cu o ţeavă sunt cu un singur foc, cu repetiţie manuală sau cu repetiţie automată numite
corect arme semiautomate. Armele cu repetiţie şi semiautomate sunt prevăzute cu o
magazie conţinând două sau mai multe cartuşe, care pot fi trase consecutiv. În cazul celor
cu repetiţie, evacuarea tubului tras şi introducerea unuia nou în camera de explozie
(detunător) se face prin manevrarea închizătorului de către trăgător. La cele mai multe
modele operaţiunea se realizează prin tragerea spre îndărăt a antepatului. Se mai numesc
arme cu acţionare prin alunecare sau, după un termen american răspândit în toată lumea,
“puşcă cu pompă” (pump gun). Sunt foarte răspândite în America şi Australia, mai puţin în
Europa.

Diferite sisteme de arme

1. Puşcă cu repetiţie pe antepat

(puşcă cu pompă)

2. Carabină cu închizător cilindric

3. Puşcă cu ţevi basculante

4. Armă semiautomată

5. Armă cu repetiţie cu levier

(pârghie la garda trăgaciului)

7
 Există şi arme cu ţevi lise cu repetiţie având închizător cilindric şi magazie
asemănătoare carabinelor. Sunt mult mai rare.
La armele semiautomate evacuarea tubului tras şi realimentarea cu un cartuş
proaspăt se face în mod automat, închizătorul fiind acţionat de forţa reculului sau a gazelor
de ardere.
Acest fel de arme se numesc semiautomate sau autoîncărcătoare, deoarece la o
apăsare pe trăgaci este percutat un singur cartuş. Deci pentru fiecare cartuş este necesară o
nouă apăsare pe trăgaci. La armele automate cum sunt pistoalele mitralieră, puştile
mitralieră şi mitralierele, focurile se succed unul după altul atâta timp cât ţinem degetul
apăsat pe trăgaci.
Arme cu ţevi lise cu 2 ţevi pot fi cu ţevile alăturate în plan orizontal numite şi
juxtapuse, sau cu ţevi suprapuse numite după un termen german şi arme boc. Cu o singură
excepţie cunoscută până în prezent, puşca franceză Darne care are ţevi fixe şi închizător
culisant, restul armelor cu 2 ţevi lise, atât bocuri cât şi juxtapuse au ţevi basculante. La
acestea, pentru operaţiunile de încărcare şi reîncărcare ţevile “basculează” adică se rotesc
cu un arc de cerc în jurul unui ax din piesa numită “basculă”. Pentru menţinerea în poziţie
închisă se folosesc diferite sisteme de zăvorâre (închidere).
Arme cu 3 ţevi lise sunt foarte rare, practic pe cale de dispariţie. Constructiv sunt
identice cu driling-urile cu ţevi mixte.
În mod identic sunt şi arme cu ţeavă ghintuită având una, sau două ţevi. Cele cu o
ţeavă sunt cele mai răspândite arme cu ţevi ghintuite în întreaga lume. Cu un singur foc
sunt de regulă arme de competiţie, de sport. Sunt şi arme de vânătoare cu un foc şi ţeavă
basculantă, arme elegante, uşoare şi precise, dar destul de rare.
Legendara puşcă Mauser M. 98 a intrat ca atare ori cu diferite modificări în dotarea
armatelor unui mare număr de state. De asemenea milioane de arme de vânătoare cu
repetiţie din lume aparţin acestui sistem.
În prezent cu un termen general le numim “carabine” deşi, la origine, carabina era o
puşcă uşoară cu ţeavă scurtă din dotarea cavaleriei.
În afară de armele cu repetiţie cu închizător cilindric rotativ, care sunt de departe
cele mai numeroase, mai există ca şi la cele cu ţevi lise, arme cu repetiţie pe antepat (pump
gun) şi cele cu pârghia de acţionare a mecanismului la garda trăgaciului. Foarte răspândite
în America sunt cunoscute la noi mai mult din filmele western. În general sunt destinate
cartuşelor de putere mică sau mijlocie.
Armele cu ţeavă ghintuită semiautomate sunt cunoscute încă de la sfârşitul
secolului 19, dar ele erau foarte puţin răspândite deoarece ori utilizau cartuşe de mică

8
putere sau, puţinele modele cu glonţ mai puternic erau foarte grele. După descoperirea
închizătorului acţionat cu împrumut de gaze şi a celui cu role au intrat în atenţia
fabricanţilor şi vânătorilor.
În prezent sunt arme cu cartuşe foarte puternice ca 7 mm R.M, 300 W.M, 338
W.M. şi chiar 9.3x62 care funcţionează ireproşabil. În cele mai multe ţări capacitatea
magaziei este limitată prin lege la două cartuşe.
Armele mixte. Pot să aibă 2, 3 sau 4 ţevi, din care cel puţin una ghintuită.
La armele mixte cu două ţevi ca şi la cele cu ţevi lise ele pot fi alăturate în plan
orizontal (juxtapuse) care sunt şi cele mai vechi sau suprapuse (boc). În prezent aceste
mixte se fabrică aproape exclusiv în sistem boc. Ca dispunere, cele mai multe au ţeava
ghintuită jos iar cea lisă sus. În mod excepţional mixta fabricată la Brno în Cehia modelul
ZH are glonţul în partea superioară, La fel este şi puşcă americană Savage modelul 24F.
Drilingul este puşcă mixtă cu trei ţevi. Cele mai numeroase au ţevile lise alăturate
şi cea ghintuită dedesubt. Alte sisteme de dispunere a ţevilor sunt :
- 2 ţevi lise alăturate, cea ghintuită, de calibru mic, deasupra dispusă în şina;
- 2 ţevi ghintuite alăturate în partea superioară, 1 ţeavă lisă dedesubt;
- 1 ţeavă lisă stânga sus, una ghintuită alăturată şi a doua tot ghintuită în parte
inferioară (mai rar);
- driling boc, cu ţeava lisă sus, 1 ţeavă ghintuită de calibru mare sub aceasta şi o a
treia ţeavă ghintuită de calibru mai mic alăturată, în partea dreaptă între cele 2
suprapuse.
Arme cu patru ţevi, numite şi vierling (se citeşte “firling”) după cuvântul german
Vier = 4. În mod obişnuit aceste arme au 2 ţevi lise alăturate, una ghintuită de calibru mare
dedesubt şi a patra de calibru mic deasupra ţevilor lise în şina care uneşte ţevile. La unele
vierling-uri este situată sub ţevile lise, suprapusă cu cea ghintuită de calibru mare.
Foarte rar se fabrică şi arme cu 4 ţevi, având ambele ţevi ghintuite de acelaşi
calibru.
În general armele mixte sunt destul de numeroase în Europa, mai ales în partea ei
centrală şi nordică, convenind sistemelor de vânătoare din aceste ţări şi aproape
necunoscute între vânătorii din alte continente.

9
 SCHEMA DISPUNERII ŢEVILOR LA ARMELE DE VÂNĂTOARE

ARME MIXTE

Calibrul armelor de vânătoare

Calibrul este diametrul interior al ţevii unei guri de foc (conform DEX). Este
exprimat în diferite unităţi de măsură.
Astfel la ţevile lise calibrul este apreciat după o veche metodă engleză printr-un
număr convenţional obţinut în felul următor :
- dintr-o cantitate de 1 pound (453 g) de plumb se toarnă bile de mărimea
diametrului interior al ţevii căreia se doreşte să i se afle calibrul. Numărul de bile ce
rezultă din cantitatea de plumb menţionată mai sus, reprezintă calibrul ţevii respective.

10
 Astfel cu cât diametrul ţevii este mai mare, numărul de bile va fi mai mic. Deci
calibrul 12 este mai mare decât calibrul 16 şi acesta este mai mare decât calibrul 20. În
prezent cel mai mare calibru acceptat la vânătoare este de 10 (19,5 mm) şi cel mai mic 36
(10,4 mm). Cele mai obişnuite calibre sunt 12, 16 şi 20. În Europa şi în special în S.U.A.
există tendinţe de a se generaliza calibrul 12.
Deşi pe tubul cartuşului nu este întotdeauna menţionat, la acelaşi calibru, cartuşele
cu alice au tuburi de lungimi diferite. În trecut cel mai răspândit era tubul de 65 mm. prin
anii 1920 – 1930 s-au răspândit tuburile de 70 mm apoi, mai recent, cele de 76 mm. În
prezent se fabrică şi tuburi, chiar la calibrul 12, de 80 mm. este foarte important că dintr-o
armă de vânătoare să fie trace numai cartuşe corespunzătoare lungimii camerei. Dacă tubul
este mai lung (de exemplu 76 mm în cameră de 70 sau 65), în momentul focului partea lui
terminală va intra în conul de racordare cu ţeava, diametrul acesteia va fi micşorat şi la
trecerea încărcăturii se va produce o suprapresiune periculoasă, putând duce la inelarea sau
spargerea ţevii.
Calibrul ţevilor ghintuite se măsoară fie în sistemul metric, deci milimetri fie în cel
anglo-american în ţoli (inches).
În sistemul metric calibrul este dat printr-o cifră rotunjită apropiată de diametrul
interior al ţevii şi proiectilului. Spre exemplu la calibrul 7 mm, diametrul ţevii între
ghinturi (câmpuri, plinuri) este de 6.98 mm, între goluri 7.24 mm iar glonţul are 7.25 mm.
Există calibre, de exemplu cele notate cu 6.5 mm sau 8 mm în cadrul cărora diametrul
glonţului diferă în anumite limite. La 6.5 mm şi 8 mm sunt patru dimensiuni diferite ale
ţevii şi glonţului.
În sistemul european pe lângă diametrul interior al ţevii este dată şi lungimea
tubului. Astfel la 7x57, cifra 7 reprezintă, cum s-a arătat, calibrul ţevii iar 57 lungimea în
mm a tubului. Diferite litere sau cuvinte adăugate acestora contribuie la o identificare
exactă a cartuşului. Spre exemplu litera R semnifică un tub de cartuş cu margine sau ramă,
destinat în special armelor cu ţevi basculante. Deci 7x57 este cartuş care la baza tubului are
şănţuleţ iar 7x57R are ramă pentru gheara extractoare. La cartuşele de 8 mm se mai găsesc
şi alte litere sau cifre deoarece în acest calibru sunt circa 14 cartuşe diferite. Astfel 8x57I
este cartuşul care s-a utilizat pentru prima dată în armele militare Mauser M98 (I de la
Infanterie Gewehr). Ulterior pentru această armă au fost realizate o ţeavă şi glonţ cu
diametrul mai mare. A fost numit calibrul 8x57IS. Întrucât există şi varianta cu ramă, dintr-
o dată apar 4 cartuşe care nu sunt interschimbabile : 8x57I, 8x57IR, 8x57IS, 8x57ISR mai
este şi 8x57/360 având un tub de aceiaşi lungime 57 mm dar forma acestuia diferă de a
celorlalte.

11
 Asemănătoare caracteristicii se regăsesc la 8x60 sau 8x64. Alteori sunt adăugate
unele cuvinte. Astfel este 7x66 mm von Hoffe, 6.5x54 Manlicher Schonauer, 6.5x55
Mauser Suedez, etc.
În sistemul anglo – american calibrul este dat în sutimi sau miimi de inch (25.4
mm). Dacă este scris cu două cifre (.22, .30, .45) sunt sutimi, iar în cazul a trei cifre (.222,
.300, .375, .758) sunt miimi de ţol. Echivalare calibrului din ţoli în milimetri se face
înmulţind cifra în ţoli (sutimi, miimi) cu 25.4 mm cât este un inch. Astfel calibrul
.22x25.4/100 = 5.58, rotunjit 5.6. Sau calibrul .30x25.6/100 = 7.62 mm.
În această metodă de indicare a calibrului nu mai este dată şi lungimea tubului.
Identificarea exactă a calibrului şi cartuşului se realizează prin adăugarea nor alte cifre sau
cuvinte.
Astfel la 30-06 Springfield, 30 este calibrul (7.62 mm), 06 este prescurtarea anului
când a fost scos pe piaţă (1906) iar Springfield este numele oraşului din SUA unde a fost
fabricat pentru prima dată. Se mai obişnuieşte la cartuşele americane sau engleze să se
înscrie numele primului fabricant, ca 222 Remington, 300 Winchester, 280 Rem, 375
Holand – Holand. Uneori sunt adăugate denumiri fără o specificaţie anume ca 22 Hornet,
222 Swift, etc. Atunci când sunt două sau trei grupe de cifre, prima reprezintă calibrul
ţevii, a doua încărcătura de pulbere în grains (1grs. = 0.0648g) iar a treia greutatea
glonţului tot în grains. Spre exemplu : 30-30 înseamnă calibrul 7.62 şi o încărcătură de 30
grains (1.95g) pulbere. Sau 45-70-500 = calibrul 11.4 mm, cu 70 grains (4.5g) pulbere şi
un glonţ de 500 grains (32.5g)
Aceste notaţii aparţin obişnuit cartuşelor de tip vechi, cele mai multe dispărute. Se
mai menţin câteva ca 30-30, 30-06, etc.
În SUA se practică obţinerea unor cartuşe noi prin transformarea tubului unui
cartuş deja existent. În aceste cazuri rezultă o denumire hibridă, calibrul fiind dat în
milimetri, iar a doua cifră arată cartuşul vechi din tubul căreia provine. Astfel 8 mm 06 este
un cartuş cu glonţul de 8 mm încărcat în tubul de 63 mm, modificat corespunzător, al
vechiului 30-06. Asemănător este 7-08, glonţ de 7 mm în tubul lui 308 Winchester. Unele
firme americane au scos pe piaţă cartuşe al căror calibru este dat în milimetri ca 7 mm Rem
Magn, 8 mm Rem Magn.

Cuvântul Magnum (de la latinescul magnum = mare) utilizat atât în Europa cât şi în
SUA înseamnă un cartuş mai puternic decât altul asemănător ca şi calibru. Sunt astfel
8x60S Magn, 7 mm Rem Magn, 300 Winch. Magn etc.

12
 Diametrul interior al ţevii la diferite calibre
Diametrul interior, milimetri
Calibrul
minim maxim normal
4 23,35 23,75
8 20,80 21,20
10 19,30 19,70
12 18,20 18,60 18,4
16 16,80 17,20 16,8
20 15,70 16,10 15,9
24 14,70 15,10
28 13,80 14,20
32 12,70 13,10
36 (410) 10,20 11,10

Cartuşul armelor de vânătoare

Cartuşul armelor de vânătoare cu ţevi lise este format din : tub, capsă, încărcătura
de pulbere, bura şi proiectilul, constituit din alice sau glonţ unic. Cu rare excepţii (cartuşe
zise de Flobert, de calibru unic) care au aprinderea laterală (pe rama tubului), cartuşele cu
alice au aprinderea centrală.

căpăcel de închidere
alice

bură de pâslă

pulbere

întăritura de la baza tubului

capsa
rama

Schema cartuşului cu alice

Tubul este confecţionat din carton presat sau materiale plastice. În trecut au existat
şi tuburi metalice din alamă sau aluminiu dar datorită numeroaselor neajunsuri au dispărut
de pe piaţă. La bază cartuşul are o întăritură metalică exterioară care cuprinde şi capsa. În
interiorul tubului la bază se află o întăritură de formă conică având în centru orificiul prin
care intră capsa. Aceasta poate fi din carton sau plastic. În continuare, tot în interior, pe
înălţimea aproximativă a spaţiului ocupat de pulbere mai există o întăritură sub forma unui

13
cilindru cu perete foarte subţire din tablă de oţel sau plastic, cu rolul de a proteja pulberea
de o presare prea puternică de către bură.
Bura joacă rolul de piston care transmite alicelor presiunea gazelor rezultate din
arderea pulberii. Bura trebuie să fie suficient de elastică pentru a atenua şocul produs de
gaze. În caz contrar alicele presate puternic unele în altele se vor deforma scăzând
randamentul de tir. De asemenea bura trebuie să asigure etanşeitatea astfel încât gazele să
nu scape între bura şi tub sau ţeavă diminuând astfel presiunea. Burele se fabrică din pâslă
gresată cu parafină sau din plastic. Deşi au apărut bure din plastic cu avantaje importante,
se mai fabrică şi astăzi cartuşe de foarte bună calitate cu bure de pâslă. Burele din plastic
apărute în ultimii ani au forme foarte diferite, unele au şi un “pahar” care cuprinde
încărcătura de alice. În felul acesta alicele nu mai vin în contact cu ţeava, ferind-o pe
aceasta de depunerile de plumb. Alicele sunt mai puţin expuse deformării prin frecarea de
metalul ţevii. O calitate esenţială a burelor de plastic este ca materialul din care sunt
fabricate să nu se topească la frecarea de ţeavă lăsând acolo resturi foarte greu de
îndepărtat.
Capsa este formată dintr-un mic cilindru metalic care conţine materialul exploziv
destinat aprinderii pulberii. Puterea capsei trebuie să fie bine corelată cu caracteristicile
pulberii. O capsă prea slabă conduce la o ardere defectuoasă a pulberii, cu presiune scăzută
şi resturi de pulbere nearsă aruncate în spaţiu. O capsă prea puternică poate aprinde
instantaneu pulberea provocând o detonaţie care poate sparge ţeava, sau se mai poate ca
flacăra puternică a capsei să împingă bura în afara cartuşului pulberea arzând târziu şi
defectuos.
În trecut explozibilul din capsă era constituit din fulminat de mercur. Aceasta dădea
naştere prin ardere la oxizi foarte higroscopici. Aceştia aderau la oţelul ţevii provocând
ruginirea lui. În prezent se utilizează aproape exclusiv capsele numite non corosive sau
“Sinoxid” care nu lasă rezidii nocive.
Pulberea numită şi praf de puşcă prin ardere dă naştere gazelor a căror forţă
elastică vor propulsa alicele spre ţintă. Timp de 500 de ani a fost utilizată numai “pulbere
neagră”, constituită dintr-un amestec intim de azotat de potasiu, sulf şi praf fin de cărbune
de lemn, în proporţie de 78-10-12%. În multe ţări se mai foloseşte şi astăzi. La noi
cartuşele cu alice se încarcă numai cu pulberea fără fum, numită şi pulbere vie, cu calităţi
evident superioare celei cu fum. Sunt multe feluri de pulberi fără fum, având la bază
substanţe ca nitroceluloza, nitroglicerina, nitroguanidina, diglicoldinitrat, etc.
Pulberea fără fum are o putere mult mai mare decât cea neagră. În mod obişnuit un
cartuş de calibru 12 se încarcă cu 1.8-2 g. pulbere fără fum şi circa 5 g. pulbere cu fum.

14
Din această cauză la încărcarea manuală a cartuşelor pulberea trebuie cântărită foarte
exact, ¼ g pulbere în plus poate sparge ţeava.
Alicele constituie proiectilul armelor cu ţevi netede. Sunt mici sfere de plumb
având diametrul cuprins între 1.7 şi 9 mm. alicele cu diametrul mai mare de 5 mm sunt
numite şi poşte. La noi în ţară utilizarea lor la vânătoare este interzisă prin lege. În mod
obişnuit mărimea alicelor este indicată în milimetri. În multe ţări se mai utilizează
numerotarea convenţională a alicelor. Astfel în sistemul acceptat de Germania, Franţa,
SUA, Rusia, cuprinde o scală de 1 la 10 numărul 10 este dat alicelor cu Øde 1.75 mm. De
aici fiecare număr în descreştere arată o mărire a alicei cu 0.25 mm. Deci 9=2 mm, 8=2.25,
7=2.50, 6=2.75, 5=3, 4=3.25, 3=3.50, 2=3.75, 1=4 mm. Unele scări indică şi alice cu ØØ
mai mare de 4 mm.

Tabel cu notarea alicelor în diferite ţări şi dimensiunea lor în milimetri.

Diametrul Sistemul de numerotare

în mm German American Englez Austriac Suedez Elveţian Francez
1,75 10 10 10 - 10 10 10
2,00 9 9 9 15 00 9 9
2,25 8 8 8 14 0 - 8
2,50 7 7 6½ 12 1 8 7
2,75 6 6 5 11 2 7 6
3,00 5 5 4 10 3 - 5
3,25 4 4 3 9 4 6 4
3,50 5 3 2 8 5 5 3
3,75 2 2 B 7 6 4 2
4,00 1 1 BB 6 7 - 1
4,25 0 B BBB 5 8 2 -
4,50 2/0 BB - 4 9 - -
4,75 3/0 BBB - 2 10 - -
5,00 4/0 T T 1 11 - -
5,25 5/0 - - - 12 - -
5,50 6/0 F F - - - -

Alicele moderne se fabrică din “plumb tare” constând din plumb căruia i s-a
adăugat o cantitate mică de antimoniu, pentru a-i mări duritatea. Acest plumb tare se
depune mai puţin pe ţevi şi se deformează mai puţin la presiunea gazelor, frecarea de
pereţii ţevii şi la trecerea forţată prin choke. În unele ţari ca Anglia, Canada, SUA, a fost
interzisă utilizarea alicelor de plumb la vânătoarea păsărilor de pasaj şi în general în zonele
mlăştinoase, lacuri, ape curgătoare. Aceasta deoarece pe fundul acestor ape s-au acumulat
în decursul anilor mari cantităţi de alice care sunt înghiţite de păsările acvatice
îmbolnăvindu-le de saturnism. Aici se utilizează numai alice din oţel moale sau mai recent
din bismut. Alicele din oţel, datorită efectului asupra ţevii nu pot depăşi mărimea de 3.2

15
mm iar ţeava o îngustare de cel mult ¾ choke. Din literatura de specialitate rezultă că
acestea sunt eficace la raţe şi gâşte până la distanţa de 35 m.

Numărul de alice în funcţie de diametrul în mm al acestora şi greutatea încărcăturii

în grame
Greutatea Diametrul alicelor, mm
încărcăturii, g 2 2,5 3 3,5 3,7 4
26 557 282 164 103 83 69
28 600 304 174 111 90 74
30 643 326 189 119 96 80
32 686 348 201 127 102 85
34 729 369 214 135 109 90
36 771 391 226 178 143 96
40 857 434 251 158 128 106

Cartuşul cu glonţ unic pentru ţeava lisă

Timp de secole din ţevile lise au fost trase numai gloanţe de plumb de formă
sferică. După apariţia ţevilor cu choke acestea nu au mai putut fi utilizate deoarece
deteriorau ţeava. Un prim glonţ cu efect bun şi precizie a tirului satisfăcătoare tras chiar din
ţevi cu choke pronunţat a fost inventat de germanul W. Brenneke în 1898. Acesta este
cilindric cu vârf conic şi prevăzut pe partea exterioară cu nervuri destinate a trece prin
strâmtorarea ţevii fără efecte nedorite. Deşi nervurile au formă elicoidală acestea nu
imprimă glonţului o mişcare de rotaţie în aer. El se menţine pe traiectorie fără să se
rostogolească datorită amplasării centrului de greutate în treimea anterioară. După glonţul
Brenneke a
apărut glonţul Ideal Stendenbach de forma unui manşon, cu
nervuri inelare care facilitează trecerea prin choke. A dat rezultate
mai puţin bune decât Brenneke. În ultimii ani au apărut şi alte
forme de gloanţe destinate ţevilor lise. Amintim modelul
american de forma unui degetar cu nervuri exterioare care nu are
ataşată bură, precum şi diferite modele de gloanţe având diametrul
mai mic decât al ţevii, încorporate într-un manşon din plastic
numit şi sabot (sabot slug). Oricare ar fi modelul acestor gloanţe
trase din ţevi lise ele nu au precizia celor ieşite din ţevi ghintuite
şi nici efectul lor la ţintă. Se vor utiliza ocazional la vânătoarea de
mistreţi în pădure, până la o distanţă de cel mult 40 m.
Cartuş Brenneke

16
 Cartuşul cu glonţ pentru ţevi ghintuite
Are numai tub metalic, proiectil unic (glonţ) şi spre deosebire de cel destinat ţevilor
lise nu conţine bură. Glonţul se fixează prin presare circumferenţială în gâtul tubului.
Cartuşele de calibru redus (.22 scurt, lung, Winchester Magn) au tubul cilindric şi capsa
circulară, materialul inflamabil fiind cuprins în rama de la baza tubului. Percutorul loveşte
lateral pe această ramă o striveşte punctual provocând aprinderea fulminantului.
Tub cilindric sau tronconic aveau şi cartuşele vechi de calibru mare 9.3-11-14 mm, ieşite

Schema cartuşului cu glonţ pentru ţeavă ghintuită

1 - capsa; 2 – pulberea; 3 – tubul; 4 - glonţul

din uz. Cartuşele zise de calibru mare chiar dacă glonţul lor are uneori numai 5.6 mm, au
tubul de forma unei butelii. La bază tubul este prevăzut cu un şănţuleţ sau ramă pentru
gheara extractoare. Unele cartuşe moderne, de regulă numite “magnum” au o întăritură sub
forma unui guler la baza tubului, în care este practicat şanţul gheara extractoare. Capsa este
amplasată central pe fundul tubului şi are forma unui căpăcel metalic care conţine
substanţa explozivă.
Praful de puşcă este de tipuri diferite la acesta cartuşe. Aceasta datorită faptului că
sunt pulberi cu caracteristici diferite de ardere. Unele, numite “ofensive” au o viteză mare
de ardere în timp ce altele “progresive” ard mai lent. Pulberile ofensive sunt utilizate la
arme cu ţevi scurte sau de calibru mic. Cele progresive sunt încărcate în cartuşe de calibru
mare trese din arme cu ţevi lungi. Pentru o bună combustie puterea capsei trebuie să
corespundă caracteristicilor pulberii.
Proiectilul. La cartuşele moderne gloanţele sunt de trei feluri:
1) Glonţ complet din plumb. Este utilizat la armele de calibru redus.
2) Glonţ cu miez de plumb şi o “cămaşă” care îl “blindează” spre exterior. Dacă
această cămaşă acoperă şi vârful proiectilului acesta se numeşte “complet
blindat”. Este utilizat mai mult la armele militare, dar şi la multe cartuşe
destinate vânatului de talie mai mică (vulpe, gâşte, cocoşi de munte etc.)
3) Glonţ cu vârf descoperit. La acesta cămaşa îmbracă miezul de plumb ca un
pahar. Vârful are forme diferite : semirotund, ascuţit, cu vârf ascuţit sau ½

17
 rotund şi o mică perforaţie în miezul de plumb, cu vârf gol acoperit cu un
capişon metalic din tablă subţire şi moale.

1
3

2
4
Diferite tipuri de proiectile
1 – glonţ complet blindat; 2 – glonţ semiblindat cu vârf de plumb
3 – glonţ cu cămaşa H şi vârf gol protejat
4 – glonţ cu vârf conic

Numărul de gloanţe utilizate la vânătoare este foarte mare. Scopul constructorilor a

fost de a realiza gloanţe cu efect foarte bun la ţintă şi o plajă de acţiune cât mai largă. Dacă
s-ar putea să aibe efect la fel de bun asupra unui căprior de 20 kg, mistreţ de 100 kg şi cerb
de peste 250 kg.
Cel mai răspândit este glonţul cu cămaşă de oţel sau tombac (aliaj de cupru cu zinc)
cu vârf de plumb. Dacă greutatea glonţului şi viteza cu care ajunge la ţintă corespunde
taliei vânatului, el are efecte foarte bune. Un alt glonţ care în deceniile 3-6 ale secolului
XX a cunoscut o mare vogă este cel numit cu cămaşă H (hamantel). Acesta poate fi cu vârf
de plumb rotund, ascuţit, perforat, cu capişon etc. Alt glonţ modern şi care a devenit
standard în SUA este cel realizat de americanul Nosler. Acesta are miezul de plumb
întrerupt la treimea posterioară. Partea anterioară se deformează în formă de ciupercă în
timp ce miezul posterior cu cămaşa care-l acoperă asigură puterea de pătrundere.
În prezent se realizează număr mare de proiectile care au ca scop obţinerea unui
efect cât mai bun. Se urmăreşte în principal o deformare considerabilă a glonţului în corpul
vânatului dar acesta (glonţul) să îşi păstreze la sfârşitul cursei 75-90% din greutatea
iniţială.

18
 Părţile armei
Armele de vânătoare au 4 părţi principale: ţeava, patul, mecanismul de închidere şi
darea focului şi antepatul (numit şi uluc, pană sau piesa a treia).

Părţile armei
1 – detunătorul; 2 – patul; 3 – trăgaciul; 4 – mecanismul de închidere şi dare
a focului; 5 – ţeava; 6 – cătarea; 7 – înălţătorul; 8 – piedica de siguranţă

Mecanismele armei
1 – ţeavă; 2 – detunător; 3 – extractor; 4 – cârlig de zăvorâre; 5 – cheie
deschidere-închidere; 6 – piedică de siguranţă; 7 – antepat; 8 – basculă;
9 – trăgaci; 10 – gardă trăgaci; 11 – gâtul patului.

19
 Ţeava
Este alături de închizător partea cea mai importantă a armei, deoarece de ea depinde
precizia şi randamentul tirului, siguranţa trăgătorului şi echilibrul armei. La bază ţeava este
fixată în sistemul de închidere. In prezent ţevile se realizează din oţeluri superioare având
parametrii de calitate stabiliţi prin standarde internaţionale. Vechile ţevi, fabricate din aşa

Schemă ţevi
1 – ţeavă ghintuită; 2 – ţeavă lisă

numitul “oţel de Damasc”, realizate dintr-un număr foarte mare de fire de oţel de calităţi
diferite răsucite în jurul unui dorn şi forjate până la sudare, au dispărut din uz. Astăzi ţevile
se obţin din bare cilindrice de oţel prin diferite metode: perforare cu dispozitive speciale,
forjare la rece, electroeroziune. Teava trebuie să reziste la presiunea gazelor, care la ţevile
lise se situează la cea 700 bari iar la cele ghintuite până la 4000 bari, deasemenea la
temperaturile foarte ridicate provocate de arderea pulberii.
Există 2 tipuri de ţevi: cu interiorul neted sau lise destinate tirului cu alice şi cele
ghintuite având în interior profile în formă de spirală cu rolul de a imprima proiectilului
unic o mişcare de rotaţie ca îi sigură stabilizarea pe traiectorie.

Armele cu ţevi lise

Dintre armele cu ţevi lise cele mai răspândite la noi sunt cele cu ţevi basculante
adică acelea care la încărcare şi descărcare se mişcă cu un arc de cerc în jurul axului numit
şi şarnier. Acestea sunt cele mai răspândite şi adecvate
diferitelor feluri de vânătoare în Europa. Pe continentul american sunt preferate puştile cu
o singură ţeavă, semiautomate şi cu repetiţia pe antepat. Vânătorii italieni, mari amatori de
vânat aripat utilizează şi ei frecvent semiautomatele. Există şi arme cu două ţevi alăturate

20
fixe şi închizător bloc culisant, se fabrică în Franţa (sistem Darne) deşi au calităţi de
funcţionare şi ţin remarcabile sunt foarte puţin răspândite.
Ţeava are următoarele părţi:
- camera cartuşului cu diametrul interior mai mare decât al ţevilor cu grosimea
pereţilor cartuşului. La capătul dinspre basculă are o scobitură în care intră rama
cartuşului precum şi lăcaşul ghintei extractoare. Lungimea camerei oscilează în
funcţie de cartuşele utilizate între 65mm la armele vechi, 70mm cele mai
răspândite, dar şi 76mm sau chiar 80mm la modelele “magnum”. Este foarte
important să cunoaştem lungimea camerei la arma pe care o utilizăm deoarece
un tub de 76mm tras din cameră de 70mm sau 65 va intra în conul de racordare
micşorându-i diametrul şi provocând, la trecerea încărcăturii, supra presiuni
periculoase care pot duce la inelarea sau chiar spargerea ţevii. Utilizarea unor
cartuşe mai scurte decât camera nu este periculoasă însă poate afecta negativ
împrăştierea alicelor.
Conul de racordare (de fapt un trunchi de con) face trecerea de la cameră la ţeavă
permiţând trecerea fără greutate şi pierderi de gaze a încărcăturii. Panta şi lungimea
conului diferă în funcţie de marca armei.
Ţeava propriuzisă are formă cilindrică şi diametru interior egal pe toată lungimea
de la conul de racordare al camerei până la intrarea în partea strâmtorată (choke). În trecut
se fabricau şi ţevi cu uşoară conicitate între cameră şi gura ţevii. Deoarece nu ofereau
avantaje faţă de forajul choke s-a renunţat la ele. În prezent marile firme constructoare de
arme experimentează diferite foraje pentru îmbunătăţirea tirului. Lucrările de specialitate
mai vechi susţin că dacă diametrul interior al ţevii, în partea cilindrică este la limita
inferioară permisă de standarde (de ex. 18,2 la cal. 12 în loc de 18,4 sau 18,6) se asigură o
mai bună etanşare faţă de gaze şi viteză sporită. Cercetări recente par să confirme
contrariul şi anume că, la burele moderne din plastic, o mărire a diametrului ţevii de la 18,4
la 18,8mm asigură o circulaţie mai uşoară a alicelor şi acoperire mai uniformă a ţintei cu
alice.

Forajul choke

Inventat în 1875 în America această micşorare a diametrului ţevii cu câţiva centimetri

înainte de gura acesteia duce la o concentrare a snopului de alice, mărind bătaia eficace a
armei cu cca 10m.

21
 Cheoke-ul se compune dintr-un con de racordare care poate avea pantă uniformă
(dreaptă) sau variabilă. Lungimea părţii strâmtorate a ţevii este de 15 – 25mm rareori mai
mare. Iar valoarea îngustării este cuprinsă între 1,1mm la choke plin (full choke) şi 0,2 –
0,3mm la cilindric ameliorat, în funcţie şi de calibrul armei.

1 2

4
3

5 6

Tipuri de choke-uri
1- choke normal; 2 – choke pentru skeet; 3 – choke parabolic;
4 – choke refăcut într-o ţeavă scurtată; 5 – choke pâlnie;
6 – choke pardox pentru tir cu glonţ

Au fost realizate şi choke-uri cu valoare variabilă obţinută prin răsucirea unui inel
exterior. Nu au dat rezultatele dorite. În prezent numeroase arme se fabrică cu choke-uri
interschimbabile. Sunt constituite din mici cilindri de oţel care se introduc prin înfiletarea
în ţeava armei. În interior au profilul dorit, cuprinzând atât panta de racordare cât şi choke-
ul propriuzis. Gradul de strâmtorare este marcat prin mici semne convenţionale pe
circumferinţa exterioară. O mică crestătură înseamnă choke plin, 2 – choke ¾, 3= ½, 4= ¼
iar 5 crestături = cilindric ameliorat. Aceleaşi însemne, dar sub formă de steluţe pe tăblia
ţevilor au semnificaţie identică.
În prezent se realizează şi asemenea choke-uri interschimbabile care depăşesc
lungimea iniţială a ţevii. Iar pentru unele arme cu 1 ţeavă choke ghintuit care ameliorează
tirul cu glonţ unic.

22
 Influenţa micşorării diametrului la gura ţevii al unei arme cu ţevi lise (choke)
asupra dispensării snopului de alice
Denumirea choke-ului şi Calibrul şi Ø ţevii în mm Procentul
marcarea pe tăblia obţinut la 35
detunătorului 12 16 20 cm
Choke maxim F* 17,3 ± 0,1 16,1 ± 1 15,1 ± 0,7 70 – 80
¾ choke I. M. ** 17,4 16,2 15,2 65 – 70
½ choke M ** 17,5 16,3 15,3 60 – 65
¼ choke **** 17,6 16,4 15,4 55 – 60
Cilindric
I.C. ***** 18,2 16,8 15,7 35 - 40
ameliorat

Asamblarea ţevilor la armele cu 2 sau 3 ţevi se face prin lipirea lor cu diferite aliaje,
fie numai la detunător şi gura ţevilor fie pe toată lungimea lor. Cea mai importantă parte
este aceea de la detunător care cuprinde şi mecanismele destinate închiderii. Sunt mai
multe metode de asamblare. Dacă ţevile se introduc şi se fixează într-o piesă realizată
anterior care cuprinde camera cartuşelor şi cârligele destinate închiderii se numeşte sistem
monobloc (armele I.J. Tikka, Zoli etc). Atunci când ţevile se realizează fiecare separat de
la gura ţevii la detunător având fiecare şi jumătate din cârligele de închidere şi se
asamblează prin lipire sistemul se numeşte demibloc. Mai sunt şi alte sisteme de
asamblare.
Lipirea se face cu diferite aliaje cuprinzând argint, alamă sau zinc. Este foarte
importantă temperatura de topire a acestora. Cea mai ridicată (cca 8000C) o are cel de
alamă urmată de argint cu 620-6500C şi zinc cu 2500C. La o temperatură de peste 6500 se
pot pierde calităţile oţelului ţevii, obţinute prin tratamente anterioare. Dacă asambalrea în
zona detunătorului este realizată corespunzător (monobloc) atunci lipirea ţevilor prin
intermediul şinelor se poate face cu aliaj de zinc, nedepăşind 3000C. Toate armele de bună
calitate ar trebui să aibe ţevile asamblate cu cositor, ceea ce nu este cazul întotdeauna.
Bascula
Este o piesă de mare importanţă în ansamblul armei, situată între ţeavă şi pat
cuprinzând închizătorul, mecanismul de darea focului, piedeca de siguranţă şi asigură
funcţionarea extractului. Bascula se realizează din oţel ori un metal uşor (duraluminiu sau
ergal).

23
 În prezent sunt mai multe sisteme prin care se asigură închiderea şi darea focului la
armele basculante. Primul mecanism robust şi fiabil a fost cel realizat de Greener în 1875.
Acesta constă în existenţa în basculă a unui ax, numit şi şarnier, în jurul căruia pivotează
ţevile sprijinite pe un cârlig .

ţeava

bascula
axul şarnier

prelungirea şinei

cârligele de închidere

Închizător Greener
a) închis; b) deschis

Închiderea se realizează prin 2 piese culisante care intră în lăcăşurile din cele 2
cârlige aşezate sub camera cartuşului. În plus o prelungire a şinei intră într-un lăcaş din
podul basculei unde este blocat de un cui transversal. Există diferite variante ale acestui
sistem. Astfel închizătorul Kersten are 2 prelungiri ale ţevii (sau ţevilor) care intră în
basculă în părţile ei laterale. La modelul Purdey prelungirea şinei are forma unui “nas” fără
orificii care este blocat de o piesă care alunecă orizontal în basculă. La armele cu ţevi
suprapuse (boc) pe lângă închizoarele Greener şi Kersten, cel mai răspândit a fost realizat
de Moses Browning şi constă în axul şarnier şi un cârlig masiv la capătul dinspre basculă al
ţevi inferioare. Nu are prelungiri ale ţevilor care să intre în basculă. S-a dovedit deosebit de
rezistent chiar şi la arme de competiţie (talere) din care a fost trase multe mii de cartuşe
fără ca puşca să primească acel nepăcut “joc” al ţevilor în basculă. Au fost realizate şi în
acest caz numeroase variante. Merită a fi menţionat închizorul Beretta care în locul axului
şarnier are 2 role în părţile laterale prelungirii basculei pe lângă ţevi, corespunzând celor 2
degajări semicirculare pe tăbliile laterale ale ţevilor. În locul cârligului din partea
imferioară are la ţeava de sus 2 orificii, practicate în peretele îngroşat al ţevii. În acestea
intră doi cilindri de formă uşor tronconică ieşind din basculă şi acţionaţi de pârghia de
închidere, situată pe gâtul patului.

24
 Mecanismul de dare a focului
Aprinde capasa prin lovirea ei de percutor. Se compune în principal din trăgaci,
cocoş, arc şi percutor. Denumirea de “cocoş” a rămas de la vechile arme care aveau această
piesă în exteriorul basculei. În prezent el se află în interior, este dintr-o bucată de oţel şi
poate să cuprindă şipercutorul. La armele de calitate acesta este separat, fixat printr-
uncilindru cu arc în basculă. Un mecanism simplu cu puţine piese şi foarte sigur în
funcţionare este cel numit Anson & Deeley După numele inventatorilor.

Schemă mecanism de dare a focului – sistem Anson-Deeley

1 – pârghie de armare; 2 – ciocan (cocoş); 3 – arc; 4 – pârghie de declanşare;
5 – locul de încastrare a pârghiei; 6 – trăgaci; 7 – pârghia trăgaciului

La sistemul numit “cu platine laterale” piesele mecanismului de darea focului nu

sunt în interiorul basculei ci pe câte o placă numită platină. Acestea sunt montate pe gâtul
patului vertical, în spatele basculei. Echipează de regulă armele de calitate superioară. Au
avantajul că pot fi uşor demontate şi curăţate dar şi dezavantajul sunt mai greu de realizat
şi dacă nu sunt foarte îngrijit şi din materiale corespunzătoare lucrate, sunt mai puţin
rezistente decât cele cuprinse în basculă. O excepţie o constituie platinele laterale ale
armelor cu ţevi juxtapuse fabricate în Cehia. Acestea au un număr mic de piese, o
funcţionare foarte sigură şi sunt aproape indestructibile. Arcurile care acţionează cocoşul
pot fi lamelare, în formă de V, sau spirale.
Trăgacele sunt pârghiile care permit acţionarea, din exterior a mecanismului de
darea focului. Ele sunt aparate de o eventuală declanşare involuntară de o gardă a
trăgaciului, o apărătoare în formă de semicerc. Tradiţional la armele cu 2 ţevi, fiecare ţeavă
are trăgaciul ei. Cel din faţă acţionează ţeava dreaptă sau cea de jos la bocuri. Cel din spate
pe stânga sau de sus la bocuri. O excepţie o face puşca ZH (Cehia) la care trăgaciul din faţă

25
acţionează ţeava de sus iar al doilea pe cea de jos. Acesta la o a doua apăsare acţionează şi
ţeava de sus. La drilinguri trăgaciul din faţă serveşte atât ţeava din dreapta lisă cât şi pe cea
ghintuită. Schimbarea se face cu ajutorul unui buton situat pe gâtul patului în spatele
pârghiei de deschidere a armei. La drilingurile de bună calitate odată cu schimbarea
trăgaciului la ţeava ghintuită se ridică, pe şină şi plăcuţa înălţătorului. În felul acesta, pe
lângă o ochire mai precisă, vânătorul este atenţionat că la apăsare pe trăgaci pleacă glonţul
şi nu alicele, lucru foarte important mai ales la vânătoarea în pădure cu gonaşi.
În prezent numeroase arme cu 2 ţevi se fac cu un singur trăgaci pentru ambele ţevi,
acţionat prin două apăsări succesive. Este avantajos deoarece declanşarea celor două focuri
se face fără a mai fi necesară mişcarea mâinii pe gâtul patului la schimbarea degetului de
pe un trăgaci pe altul. Acest trăgaci poate fi fix, adică acţionând în acelaşi sens, jos-sus,
drepata-stânga, ţevile. Se utilizează la armele de competiţie, dar este dezavantajos la
vânătoare, unde este necesar să poţi alege din care ţeavă tragi primul foc. Cele mai multe
arme moderne au posibilitatea de a schimba sensul de acţionare, printr-o pârghie aflată pe
piedica de siguranţă sau un buton la garda trăgaciului.
Trăgaciul singular acţionează succesiv cele două ţevi fiind schimbat de la una la
alta cu ajutorul unui mecanism care funcţionează inerţial, adică pus în mişcare de reculul
primului foc tras. Dacă primul cartuş nu a luat foc, la a doua apăsare nu se declanşează
focul următor decât după acţionarea butonului de schimbarea sensului. Ceea ce la iepuri
sau raţe nu este foarte important, dar la mistreţ sau urs este cu totul altă situaţie. Există şi
mecanisme de acest fel care acţionează mecanic, fără ajutorul reculului (Puşca ZH Cehia).
Rezistenţa la apăsare a trăgaciului
Este foarte importantă pentru precizia tirului. Mecanismul de dare a focului trebuie
pus în mişcare printr-o apăsare suficient de uşoară pentru a nu provoca smucirea armei.
Totuşi o rezistenţă suficient de mare care să nu ducă la o declanşare involuntară la
atingerea trăgaciului sau o lovire uşoară a armei. Rezistenţa la declanşare se măsoară cu un
cântar dinamometru şi se exprimă în kgf. Se consideră că pentru armele cu ţevi lise aceasta
trebuie să fie în jurul a 2kgf. Trăgaciul din spate mai lung şi curbat este necesar să scape cu
câteva sute de grame mai greu pentru a da trăgătorului aceeaşi senzaţie de apăsare cu a
celui din faţă. Sub 1,6 kgf aceste trăgace devin periculoase iar la peste 3-3,5kgf un tir
precis devine aproape imposibil. La drilinguri şi arme mixte unde reculul puternic al ţevii
ghintuite poate duce declanşarea accidentală şi a celui al doilea foc, trăgacele sunt reglate
pentru o rezistenţă mai mare. În acest caz sunt utilizate acceleratoarele, mecanisme cu arc.
Acestea când sunt armate micşorează rezistenţa la apăsare până la câteva zeci se grame.
Sunt de două tipuri: acceleratorul numit german, constă în al doilea trăgaci la armele cu o

26
ţeavă. Prin apăsarea mai energică a acestuia se armează un arc, mişcând degetul pe
trăgaciul din faţă, la o apăsare foarte uşoară este declanşat arcul care, printr-o pârghie,
pune la rândul său în mişcare mecanismul de dare a focului. La armele cu 2 sau mai multe
ţevi se utilizează acceleratorul francez. Acesta este armat prin împingerea cu degetul mare
spre înainte a trăgaciului până când se aude sau se simte la deget că a agăţat o piedică. La
apăsarea în direcţie obişnuită trăgaciul scapă foarte uşor. Acceleratoarele se reglează cu
ajutorul unui mic şurub aflat în spatele trăgaciului. Sensibilitatea nu trebuie exagerată, în
caz contrar se poate declanşa focul involuntar. La armele cu repetiţie de ultimă generaţie
acceleratorul este dezamorsat la acţionarea piedicii de siguranţă sau a mânerului
închizătorului. În cazul acceleratorului francez, dacă a fost armat şi nu s-a tras focul el se
dezarmează astfel: piedeca de siguranţă se aduce în poziţia “asigurat”, se deschide încet
arma, după care trăgaciul prins între degetul mare şi arătător se trage încet spre îndărăt.
Piedica de siguranţă este un mecanism indispensabil pe orice armă de foc portabilă.
Aceasta nu se găseşte pe armele cu cocoaşe exterioare şi pe cele numite cu armare
separată, a căror mecanism de darea focului se armează cu ajutorul unei pârghii aflate pe
gâtul patului şi care este acţionată ca şi la armele cu cocoaşe exterioare numai cu scurt timp
înainte de executarea focului. Putând fi dezarmat cu aceiaşi pârghie.
Piedicile de siguranţă sunt de mai multe feluri, ele acţionând asupra cocoaşelor
interioare, a pârghiilor de declanşare sau a trăgaciului. Cele mai eficiente sunt care
acţionează asupra cocoaşelor sau concomitent în două sau trei puncte.
La cele mai multe arme cu ţevi basculante piedica acţionează numai asupra
trăgacelor.
Extractorul şi ejectorul
Au proprietatea de a scoate tubul tras din ţeava armei sau cartuşul ne tras. Scoaterea
tubului se face prin deschiderea armei, la cele cu ţevi basculante şi acţionarea
închizătorului la cele semiautomate şi cu repetiţie. Unele arme au numai extractor care
scoate tubul atât cât să poată fi prins cu mâna, în timp ce ejectorul, la deschiderea armei,
acţionat de un resort puternic din antepat aruncă tubul afară din ţeavă. Ejectorul prezintă
avantajul unei reîncărcări rapide, util în cazul unui vânat numeros (pasaj de gâşte, goane de
fazani). În cazul cartuşelor ne trase funcţionează ca un extractor normal. Dacă nu este de
foarte bună calitate se defectează foarte repede, gheara extractoare fiind din 2 bucăţi are
joc şi poate sări peste rama tubului. Făcând necesar o gheară extractoare manuală (eventual
la briceag) sau o vergea confecţionată pe loc dintr-o nuia (pe baltă mai dificil).
La armele semiautomate sau cu repetiţie, gheara extractoare, fixată pe capul
închizătorului, aruncă tubul afară din ţeavă prin acţionarea acestuia automat sau manual. În

27
cazul cartuşelor ne trase, la ambele sisteme se trage închizătorul spre îndărăt cu mâna până
când cartuşul poate fi prins şi scos din lăcaşul magaziei.

Aparatele de ochire

Pe ţeava sau ţevile armei se mai fixează şi aparatele de ochire care la cele cu ţevi
lise sunt mai simple, constând de regulă dintr-o cătare, având forma unei jumătăţi de sferă
cu diametrul de 4 - 5mm. Ochirea se face aşezând (vizual) cătarea pe podul basculei, la
mijlocul acesteia unde are o mică concavitate, sau pe partea terminală a şinei (la boc).
Pe treimea anterioară de jos a ţevii este fixat şi inelul de prindere a bretelei de purtat
arma pe umăr. La puştile de înaltă calitate şi cele destinate tirului sportiv acesta lipseşte
considerându-se că vânătorul, respectiv trăgătorul sportiv, nu se va deplasa pe distanţe mari
cu puşca în mână.
Pe tăblia, ţevilor care vine în contact cu bascula se găsesc înscrise: calibrul armei,
inclusiv lungimea tubului, însemne de încercare la presiune, seria numerică, eventual
valoarea choke-ului. La semiautomate şi cu repetiţie acestea se află pe ţeava armei, în
aproprierea detunătorului unde se găseşte şi marca de fabricaţie.
Patul puştii
Este piesa din lemn, material sintetic sau combinaţii ale acestora pe care este fixat
ansamblul metalic – ţeavă, închizător, trăgace. Patul permite acţionarea “din mână” a armei
dându-i caracter de “armă portabilă”. La pistoale, revolvere, pistoale mitralieră, arme sport
patul se mai numeşte şi crosă.
Importanţa primordială a patului constă din faptul că el, în măsura în care
caracteristicile dimensionale corespund cu cele ale trăgătorului, permite executarea unui tir
rapid şi precis. O expresie vânătorească spune că un pat trebuie să-i “cadă” sau să-i „ vină”
bine trăgătorului. Cu alte cuvinte în momentul când se epolează arma, oricât de rapid,
vânătorul va vedea aparatele de ochire în linie fără să mai facă eforturi de căutare a lor prin
mişcarea capului, gâtului etc.
Dimensiunile patului sunt:
- Lungimea. Se măsoară de la trăgaciul din faţă până la mijlocul tălpii patului. La
armele cu un singur trăgaci se iau câţiva milimetri în faţa acestuia. Cel mai
simplu lungimea patului se estimează aşezând talpa patului pe braţ la îndoitura
cotului, având antebraţul întins spre garda trăgacelor. Palma cuprinde gâtul
patului. Dacă degetul arătător ajunge comod cu prima falangă pe trăgaciul din

28
 faţă lungimea patului este. corespunzătoare. Patul prea lung îngreunează epolarea
rapidă şi duc la lovituri înalte (peste ţintă). Cel prea scurt aduc mâna care
cuprinde gâtul patului prea aproape de faţa trăgătorului. Deseori din cauza
reculului, pometul obrazului este lovit de degetul mare.
- Înclinarea patului. Se măsoară prelungind linia superioară a ţevilor. Faţă de
această linie este o distanţă mai mică până la “nasul” patului şi una mai mare la

a b c d
Dimensiunile patului
a) lungimea; b) înclinarea;
c)abaterea laterală (avantajul);
d) înclinarea tălpii patului faţă de linia ţevilor

umărul acestuia. Înclinarea trebuie să fie cu atât mai mare cu cât trăgătorul are gât
mai lung şi epolează mai jos în umăr. O înclinare prea puternică duce la lovituri
joase şi invers.

- Abaterea laterală faţă de planul vertical al patului numită şi „avantaj”. Constă

într-o uşoară deviere spre dreapta pentru trăgătorii dreptaci şi spre stânga pentru

29
 cei care epolează la umărul stâng. Este mai mică în partea superioară (călcâiul
patului) şi mai mare jos, la vârful patului. Această abatere are rolul, mai ales la
persoanele late în umeri să aducă, pe cât posibil, aparatele de ochire în dreptul
ochiului trăgătorului. De oarece în unele ţări (SUA) o parte însemnată a
vânătorilor trag pe partea stângă. Unele fabrici, la armele de seria mare fac paturi
drepte, fără acest avantaj.

Diferite forme ale patului unei arme

de vânătoare

Abaterea laterală (avantajul)

La paturile executate la comandă, după dimensiunile trăgătorului se mai ţine seama

şi de înclinarea talpei patului faţă de linia ţevilor. Se numeşte cu un termen englez „ pitch”
şi se măsoară aşezând puşca lipită în peretele care face unghi drept cu duşumeaua. Se
măsoară distanţa între vârful ţevii şi perete. Are valori de 3-6cm. un unghi mare însemnă
că patul va fi mai scurt în partea superioară (la călcâi) deci epolând rapid vom avea
tendinţa să tragem mai sus. Este avantajos la tirul pe ţintă aflate în zbor. Se poate modifica
uşor prin preluarea unei părţi din talpa patului.
Părţile principale ale patului sunt constituite din patul propriu zis având la bază
talpa patului care la rândul ei are la partea superioară călcâiul sau umărul iar la cea
inferioară vârful patului. Spre basculă este gâtul patului iar în partea de sus legătura cu
patul o face „nasul”. Dacă gâtul are o formă rotunjită apropiată de mânerul unui pistol, are
„pistolet”. Pe faţa dinspre trăgător poate fi un obrăzar.
Patul numit german are de regulă pistolet şi obrăzar. Este avantajos la tirul cu glonţ,
permiţând o apucare mai fermă cu mâna şi aplicarea exactă a feţei trăgătorului pe pat. Patul
englezesc are gâtul drept, fără pistolet şi de asemenea nu are obrăzar. Convine tirului rapid
cu alice la zbor şi vânat mic pe sol.

30
 Antepatul numit şi pană uluc sau „piesa treia” este acea parte a patului situată în
faţa gardei trăgaciului. Acesta permite trăgătorului să prindă ţevile cu mâna stângă pentru a
dirija loviturile. La armele cu ţevi basculante cuprinde mecanismele care permit detaşarea
ţevilor de pat, cele necesare acţionării extractoarelor sau ejectoarelor. La cele cu repetiţie
acest antepat nu este detaşabil decât prin demontare şi cuprinde magazia de cartuşe şi
piesele care asigură prin acţionare manuală sau cu ajutorul gazelor manevrarea
închizătorului.
Materialul din care se realizează patul, în mod tradiţional este lemnul, în special
lemnul de nuc. Acesta trebuie să fie atât de bine uscat încât la schimbările normale de
umiditate din atmosferă să nu îşi modifice forma şi dimensiunile. Calitatea lemnului poate
influenţa preţul unei arme. La aceleaşi caracteristici tehnice, un lemn cu totul deosebit
poate dubla preţul puştii faţă de unul obişnuit. În prezent multe din armele de serie mare au
patul din lemn de fag sau diferite mase plastice. Acestea din urmă, deşi după gustul
vânătorului european nu sunt prea estetice, au avantaje certe. Nu sunt influenţate nici de
condiţii de exploatare foarte dificile, umiditate şi căldură mare, nu se zgârie decât foarte
greu şi sunt mult mai ieftine decât cele din lemn.
Există câteva metode de a realiza un pat potrivit staturii unui vânător. Pe bază de
dimensiuni corporale sau cu o puşcă numită „conformatoare” a cărei pat poate fi modificat
în toate direcţiile. Proba se poate face în atelier dar mult mai corect şi eficient în poligonul
de tir. Deocamdată la noi nu sunt asemenea posibilităţi cu siguranţă că ele vor apare într-un
viitor apropiat.
Arme cu ţeava ghintuită
Ţeava cuprinde în interior 4; 6 sau 8 ghinturi (în rare cazuri mai multe, numite
polighinturi) care înaintează sub forma unui şurub cu sensul de rotaţie spre dreapta sau
stânga (mai rar). În secţiune o astfel de ţeavă prezintă, pe circomferinţa unui cerc, zone mai
ridicate (4, 6, 8) numite câmpuri, plinuri sau ghinturi şi altele adâncite în oţelul ţevii
numite goluri sau uluci. Împreună constituie ghintuirea ţevii, denumire provenită de la
vechiul “ghivent”. Caracteristicile principale ale ghinturilor sunt: numărul, profilul,
lăţimea, adâncimea şi forma lor. Distanţa pe care în lungimea ţevi ghinturile realizează o
rotaţie completă (3600) se numeşte pasul ghinturilor. Acest pas se măsoară în centimetri
sau ţoli. Pentru cartuşele moderne oscilează între 22 şi 36 cm. Toate aceste caracteristici
sunt în directă corelaţie cu glonţul care va fi tras din ţeava respectivă, deci duritatea
cămăşii, lungimea, greutatea proiectilului şi viteza pe care dorim să o imprimăm acestuia.
Este important de cunoscut faptul că prin proiectare o ţeavă se construieşte pentru un
anumit glonţ privind lungimea, greutatea, materialul şi viteza. Cu aceasta se obţin cele mai

31
bune rezultate. Dacă ulterior se folosesc cartuşe cu proiectilul mai lung sau mai scurt mai
greu sau uşor decât cel “standard” este foarte probabil să apară probleme privind reglajul şi
precizia.
În secţiune longitudinală ţeava cuprinde: camera cartuşului sau detunătorul, de
formă uşor tronconică pentru a uşura extragerea tubului tras, conul de racordare şi partea
lungă, cilindrică şi ghintuită. La armele basculante care utilizează cartuşe cu ramă, camera
are la partea spre basculă un şănţuleţ în care intră rama cartuşului şi gheară extractoare.
Conul de racordare este porţiunea conică ce face legătura cu zona ghintuită. Este de foarte
mare importanţă pentru precizia tirului. Aici proiectilul are un “zbor” liber înainte de a se
înşuruba în ghinturi şi începe mişcarea de rotaţie. În cazul că este prea lung faţă de
lungimea glonţului, acesta, de la ieşirea din tub până la ghinturi va primi o mişcare
oscilatorie longitudinală, va intra în partea ghintuită sub un unghi oarecare, cu consecinţe
negative asupra preciziei tirului. Standardele germane prevăd, mai ales pentru cartuşele de
la începutul secolului 20, conuri de racordare foarte lungi ca 34mm la 7x64 şi 30mm la
6,5x57. Permiţând utilizarea unor proiectoare foarte diferite, între 9g şi 26mm lungime şi
11,2g şi 38mm la 7x64 şi 6g – 22mm şi 10g – 30mm la 6,5x57. Din această cauză apar
frecvent probleme privind precizia la aceste calibre.
Standardele americane prevăd conuri mult mai scurte ca 5,12mm la 7mm Rem
Mag, 6,15mm la 30 – 06 şi 8,13 la 270 Winch. Acestea micşorează varietatea dimensională
a proiectilelor care pot fi utilizate (între 9,4 şi 11,5g la 7mm Rem Mag, 8,4 – 9,7 la 270
Winch) dar măresc considerabil precizia.
După conul de racordare urmează partea mai lungă, cilindrică şi ghintuită a ţevii. În
trecut au existat şi ţevi având pasul ghinturilor variabil, mai lung în prima treime şi
micşorându-se spre gura ţevii, cu scopul de a accelera mişcarea de rotaţie a glonţului.
Deoarece nu ofereau avantaje semnificative şi erau mai greu de realizat s-a renunţat la ele.
Pe ţeavă se montează aparatele de ochire. Acestea pot fi deschise (mecanice) sau
optice. Cele mecanice constă din cătare (la gura ţevii) şi viza sau înălţătorul în partea
posterioară. La armele de vânătoare cătarea are în mod obişnuit o formă transversală
rotundă mai rar triunghiulară. Cele dreptunghiulare echipează armele de competiţie sau
militare. Crestătura de pe înălţător are o formă corespunzătoare cătării. Se recomandă ca
pentru tirul în pădure, pe ţinte mişcătoare (mistreţi), acestea să fie mai mari pentru a uşura
ochirea. Dar chiar cu o cătare foarte fină şi o mică crestătură pe înălţător, distanţa la care se
poate trage în mod corect cu aparate deschise este de 80 – 100 pentru vulpe, gâscă, 100 –
130m căprior, capră neagră, 130 – 150 mistreţ, cerb lopătar şi 150 – 170m cerb comun.
Mai există şi o viză sub formă de inel, numită şi dioptru. Aceasta constă într-un disc

32
montat pe o tijă, fixată pe gâtul patului, având în mijloc un orificiu cu diametrul de 1-
1,5mm. Dată fiind dimensiunea mică a orificiului este suficient să se aşeze cătarea în
mijlocul acestuia. Oferă posibilitatea unui tir mai precis dar şi mai dificil, în special pe
lumină slabă. În prezent ele se regăsesc frecvent pe armele de tir, unele arme militare şi
foarte rar pe cele de vânătoare. Aparatele optice şi optoelectronice sunt descrise detaliat în
capitolul “aparate de ochire optice şi optoelectronice”.

Mecanismul de închidere şi dare a focului

La armele cu basculante acesta este identic cu cel utilizat la armele cu ţevi lise, cu
deosebirea că este dimensionat mai robust pentru a rezista presiunilor mari create de
cartuşul cu glonţ.
Puştile cu ţeavă fixă au diferite sisteme de închidere. Cel mai răspândit este cel
cilindric care echipează majoritatea carabinelor. Acesta este format dintr-un cilindru
prevăzut cu mâner de acţionare şi un cap mobil cu un număr de 2 – 3 – 6 sau mai mulţi
umeri sau sectoare de zăvoare. Acestea, pentru închidere, intră într-un număr
corespunzător de lăcaşuri realizate în cutia închizătorului, imediat în spatele detunătorului,
sau în puntea din partea posterioară a cutiei închizătorului, în spatele deschiderii destinate
încărcării armei (Steyr Manlicher, Sauer 90). Deschiderea şi introducerea cartuşului în
ţeavă se face acţionând cu o mişcare de rotaţie a mânerului, deschiderea, apoi una
longitudinală destinată extragerii tubului tras şi introducerea unuia proaspăt în ţeavă. În
tubul închizătorului se află percutorul şi arcul care-l acţionează. La un număr foarte mare
de modele pe închizător se găseşte şi piedica de siguranţă care acţionează asupra tijei
percutorului, fiind foarte eficace. Din cauza mânuirii mai dificile a acestei piedeci de
siguranţă la armele care au montată lunetă, în prezent la cele mai multe modele noi piedica
este situată pe cutie, în spate mânerului închizătorului şi se acţionează longitudinal sau pe
gâtul patului, asemănător puştilor cu alice. La drilinguri siguranţa este pe gâtul patului în
partea stângă, imediat în spatele basculei. La armele semiautomate sau cu repetiţie pe
antepat, siguranţa are forma unui buton în garda trăgacelor. Asemănătoare este şi piedica
armelor mixte şi cu alice ZH din Cehia.
La unele modele mai noi de carabine piesele de închidere sunt sub formă de clape
mobile (Sauer 90). Sunt şi închizătoare cu acţionare a mânerului rectiliniu (Blaser R93,
Heym SR30, Mauser M96).

33
 Închizătorul armelor semiautomate şi cu repetiţie pe antepat

Se bazează mecanisme diferite. Închizătorul inerţial, utilizat la cartuşe de mică

putere, nu are umeri de zăvorâre. Masa închizătorului (greutatea) şi puterea arcului
recuperator întârzie mişcarea acestuia până la ieşirea glonţului din ţeavă. După care
impulsul iniţial şi forţa gazelor îl aruncă spre îndărăt, până se evacuează tubul tras. Apoi
puterea înmagazinată de arc îl readuc spre poziţia iniţială, armând arcul percutorului şi
introducând un cartuş nou în ţeavă. Este modelul care echipează şi toate pistoalele
semiautomate de calibru 5,6 (22 l.r), 6,35; 7,65 şi 9 scurt.
Închizător cu împrumut de gaze. În acest caz printr-un orificiu practicat în
ţeavă, o mică parte din gazele cartuşului intră într-un cilindru, paralel cu ţeava,
unde prin intermediul unui piston acţionează o pârghie care la rândul ei deschide
clapa de închidere şi execută operaţiunile de evacuarea tubului, armarea arcului
percutor, reîncăcarea armei. Acest sistem de închidere corespunde şi celor mai
puternice cartuşe cu glonţ şi este utilizat şi pe cele mai multe arme militare
semiautomate.
Un alt sistem de închizător este acel cu role, numit semiinerţial (Hekler & Koch).
La acesta pe capătul închizătorului sunt 2 role mobile în poziţie verticală, intrate cu ½ din
diametru în lăcaşuri de aceeaşi formă în cutia închizătorului şi susţinute de un arc în
această poziţie. La aprinderea pulberii aceste role frânează reculul închizătorului până când
glonţul părăseşte ţeava, după care se desfăşoară întreg ciclul: evacuare, armare,
reîncărcare, închidere. Este un închizător foarte robust, fiabil cu puţine piese în mişcare şi
expuse murdăriri cu resturi de pulbere.
Închizătorul armelor cu repetiţie pe antepat este foarte asemător cu cel cu împrumut
de gaze. Cu deosebire că pârghile din antepat nu sunt acţionate de gaze ci de forţa
exercitată de mâna trăgătorului.

Alte închizătoare

Mai puţin răspândite sunt închizătoarele bloc vertical la arme cu glonţ cu un singur
foc acţionate de o pârghie la garda trăgaciului.
Cu acţionare cu pârghie la garda trăgaciului sunt şi cele existente pe armele
americane a căror tip reprezentativ este Winchester-ul 94 numit şi “puşcă de şea” foarte
îndrăgit şi răspândit în America. Primele încercări cu acesta sau făcut în ultimele decenii

34
ale secolului 19. Permit o repetare foarte rapidă dar având închiderea bazată pe un sistem
de pârghii articulate tip “genunche” nu este adecvat cartuşelor foarte puternice. Cel mai
răspândit este calibru 30.30 (7,62x51R) de putere mijlocie.
În afară de aceasta, la astfel de arme magazia este tubulară, situată în antepat iar
cartuşele stau unul în spatele celuilalt. Din această cauză vârful proiectilului trebuie să fie
rotund şi mai mare în diametru decât al capsei celui din faţa lui, pe care se sprijină. Altfel,
dacă ar fi ascuţit, la izbitura dată de recul s-ar produce declanşarea accidentală a cartuşelor
din magazie.
Recent firma Browning a realizat un închizător acţionat cu pârghie la garda
trăgaciului, după gustul american, dar închizătorul propriu-zis este cilindric cu 6 umeri de
zăvorâre şi magazia este una obişnuită având cartuşele suprapuse. Poate fi utilizat şi cu
cele mai puternice cartuşe.

Patul armei
Este foarte asemănător cu cel al armelor cu alice. La cele cu ţevi basculante este
chiar identic. La carabinele obişnuite antepatul poate fi scurt servind la fixarea ţevi şi
prinderea cu mâna stângă sau prelungit până la gura ţevii cu scop mai mult estetic dar şi de
protejarea ţevii. În acest caz ţeava trebuie să aibă libertatea de vibraţie, să nu fie prinsă
rigid de antepat, altfel se micşorează precizia tirului. La armele semiautomate sau cu
repetiţie pe antepat acesta va conţine şi piese mecanice necesare funcţionării
mecanismului. La puştile cu glonţ cu care se trage pe ţintă fixă dimensiunile patului sunt
mai puţin importante decât la cele cu alice. Este bine ca el să corespundă fizicului
trăgătorului pentru a nu fi necesare “ajustări” în timpul ochiri iar gâtul patului prevăzut cu
pistolet să fie mai gros pentru a permite o apucare fermă.

BALISTICA ARMELOR DE VÂNĂTOARE

Într-o definiţie tehnică, balistica este disciplina care studiază mişcarea corpurilor
grele (proiectile) aruncate în spaţiu într-o direcţie alta decât verticală. Mai simplu, balistica
este “ştiinţa gurilor de foc”. Aceasta se împarte în: balistica interioară şi balistica
exterioară. În unele lucrări de specialitate se adaugă subdiviziuni: balistica fenomenelor
care se petrec la gura ţevii şi a celor de după lovirea ţintei de proiectil.
Balistica interioară se ocupă de:
- Proprietatea capsei şi pulberii.

35
- Bilanţul energetic.
- Evoluţia presiunii în ţeavă.
- Mişcarea proiectilului în ţeavă.
- Vibraţiile ţevii.
- Reculul.
- Acţiuni la gura ţevii.
Balistica exterioară studiază:
- Forţe care acţionează asupra glonţului în drumul său spre spre ţintă. Gravitaţia.
Rezistenţa aerului.
- Traiectoria. Forma traiectoriei.
- Viteza glonţului.
- Energia glonţului.
- Lucrul proiectilului la ţintă.

Balistica interioară
În momentul când proiectilul loveşte capsa din ea porneşte o flacără puternică.
Aceasta aprinde pulberea care arde cu o foarte mare viteză, realizând temperaturi de 2000
– 35000C. Gazele de ardere îşi măresc instantaneu volumul acţionând cu presiunea creată
asupra fundului proiectilului (burei), tubului cartuşului şi prin intermediul acestuia asupra
pereţilor ţevii şi închizătorului. Presiunea gazelor se măsoară cu aparate speciale şi se
exprimă în bari. Până în urmă cu 15 - 20 ani se exprima în atmosfere tehnice (1 bar = 1,019
atm). Presiunile medii la arme cu ţevi lise este de 500 – 700 bari. Odată cu apariţia
cartuşelor semi-magnum şi a tuburilor de 76 mm acestea au crescut până la 900 – 1000 bari
pretinzând arme dimensionate corespunzător. La arme cu ţevi ghintuite presiunile sunt
cuprinse între 1500 şi 3800 bari, la unele cartuşe (300 Winch-Magn) ajungând la 3900 bari.
Deşi armele ghintuite moderne rezistă şi la 6000 bari se consideră că depăşirea a 4000 bari
este periculoasă.
Presiunea gazelor din arme depinde în afara cantităţii de pulbere de mulţi alţi
factori. În primul rând de compoziţia chimică, de forma şi mărimea granulelor pulberii,
puterea de aprindere a capsei. Mai este importantă rezistenţa care o opune proiectilul. La
cartuşele cu alice acesta depinde de greutatea încărcăturii, felului în care este sertizat tubul.
Alicele odată ieşite din tub se mişcă prin ţeavă fără o frecare prea mare pe când un proiectil
tip Brencke va opune o rezistenţă mult mai puternică. La cartuşele pentru ţevi ghintuite
datorită atât formei tubului care se îngustează brusc spre proiectil, constituind un obstacol
în calea expansiunii gazelor, cât şi rezistenţei proiectilului, presiunea este mult mai mare.

36
Aceasta trebuie să învingă rezistenţa opusă de glonţ la trecerea forţată prin ghinturi,
asigurându-şi şi mişcarea de rotaţie. Cu cât cămaşa care blindează proiectilul este mai dură
(oţel) şi frecarea este mai mare. Tot aşa gloanţele lungi de formă cilindrică trec mai greu
prin ţeavă decât unele scurte, cu vârf ascuţit şi spate tronconic.
Îndată ce proiectilul a cedat presiunii gazelor, dându-le posibilitatea să se extindă
presiunea scade brusc. Presiunea cea mai mare se realizează îndată ce proiectilul a părăsit
tubul ( în faţa detunătorului). Aceasta este considerată “presiunea maximă”. De regulă
numai aceasta se măsoară, fiind aceea care interesează când se judecă rezistenţa ţevii şi a
închizătorului. Diferenţa între presiunea maximă şi cea existentă la gura ţevii este foarte
mare. Astfel la o ţeavă ghintuită având Pmax 3500 bari în partea terminală a acestei nu va fi
mai mare de 400 – 500 bari. La o puşcă cu ţeavă lisă diferenţa este mai mică, de la 5-600
bari la 50. Energia obţinută prin arderea pulberii destinată aruncării proiectilului în spaţiu
nu este utilizată în totalitate direct acestui scop. Studii de specialitate dau următorul bilanţ
al energiei:
- Mişcarea proiectilului 33%
- Mişcarea pulberii 7%
- Pierderi prin încălzirea ţevii 23%
- Alte pierderi 37%
Total 100%
Vibraţiile ţevii se produc atât ca efect al presiunii gazelor cât şi a mişcării
proiectilului în ţeavă. Vibraţia ţevii are o formă ondulatorie şi se supune legilor cunoscute
din acustică. La o ţeavă ghintuită de 60 cm lungime mărimea mişcării vibratorii poate avea
o amplitudine de câţiva milimetri. La aceeaşi armă, atâta timp cât greutatea proiectilului şi
încărcăturii de pulbere rămân neschimbate, glonţul va ieşi din ţeavă în acelaşi punct al
curbei ondulatorii. Eventualele abateri se corectează din aparatele de ochire. Dacă însă se
schimbă caracteristicile cartuşului, pot apare schimbări importante în bătaia armei. Să luăm
de exemplu o carabină de calibru 6,5x 57 reglată cu un cartuş cu glonţ de 10,5 g şi 3 g
pulbere, având V0 = 746m/sec. Dacă schimbăm cartuşul cu unul având proiectilul de numai
6 g cu 2,85g pulbere şi V0 =1010 m/sec. puşca va avea o modificare importantă reglajului,
cel puţin în plan vertical.
Pentru trăgătorii deosebit de pretenţioşi firma Browning a realizat recent un
dispozitiv sub forma unui manşon reglabil, care se montează la gura ţevi, cu ajutorul căruia
se modifică vibraţia ţevii, astfel încât să se obţină, din aceeaşi ţeavă, o precizie optimă,
utilizând diferite cartuşe.
Reculul. Cum s-a amintit mai sus, presiunea gazelor acţionează nu numai asupra
proiectilului, ci şi a ţevii şi închizătorului. In momentul când proiectilul s-a pus în mişcare
într-o anumită direcţie (în lungul ţevii) în acelaşi moment, conform legilor mecanicii, ia

37
naştere o forţă egală ca mărime, dar în sens contrar, acţionând asupra ansamblului ţeavă,
închizător, pat. Cu alte cuvinte asupra armei. Acesta este reculul, el se manifestă din
momentul când glonţul s-a pus în mişcare, dar efectul maxim este imediat după ce acesta a
părăsit gura ţevii. Din acest motiv, contrar unor păreri destul de răspândite, reculul nu
influenţează precizia tirului. Reculul este caracterizat prin două mărimi: viteza şi energia
de recul. Lovitura care o simte vânătorul în urmă, puterea ei este dată de energia de recul.
Aceasta poate fi exprimată în kgm (kilogram metru) sau Joule. Pentru micşorarea reculului,
în prezent, se realizează dispozitive sub forma unor cilindrii având fante în partea
superioară, cu scopul de a dirija gazele ieşite din ţeavă spre îndărăt. Se montează la gura
ţevii în special la arme de calibru mare şi cartuşe puternice. Scad reculul cu cca 20%, dar
măresc zgomotul detunăturii. Unele firme practică fante antirecul chiar în partea terminală
a ţevii.
Cunoscând greutatea încărcăturii care iese din ţeavă (proiectil +bură +pulbere) şi viteza
acesteia la gura ţevii (V0) precum şi greutatea armei se pot calcula cu exactitate atât viteza,
cât şi energia reculului. Astfel, o puşcă de calibrul 12, trăgând cu o încărcătură de 32 g
alice, cu o viteză de 375 m/s va avea un recul de 40 Joule. Numeroase experienţe au
demonstrat că acest recul este bine suportat de majoritatea trăgătorilor, în timp ce un recul
care atinge sau depăşeşte 50 Joule devine supărător, mai ales când se trag mai multe focuri
consecutiv.
În rezumat, despre recul se pot spune următoarele:
- La încărcături egale reculul este mai puternic la o armă uşoară şi mai slab la una grea.
- La aceeaşi greutate a armei, reculul este cu atât mai puternic cu cât proiectilul este mai
greu şi/sau viteza mai mare.
- Forma sau lungimea patului nu influenţează puterea reculului, ci doar senzaţia
fiziologică asupra trăgătorului, prin aplicarea loviturii în zone sensibile ale corpului, în
cazul nepotrivirii dintre dimensiunile patului şi statura trăgătorului.
- Senzaţia fiziologică a perceperii reculului este, subiectiv, mult mai mică în cazul tirului
asupra vânatului în mişcare decât la trageri pe ţinte fixe în poligon.
- Armele semiautomate au un recul mai redus, greutatea închizătorului în mişcare şi
comprimarea arcului recuperator consumând o parte din energia de recul.
Acţiuni la gura ţevii. Acestea sunt constituite din: flacăra produsă de gazele care nu
au ars în totalitate în ţeavă, efectul de “rachetă” datorat acestora, care amplifică într-o
măsură reculul şi detunătura produsă de destinderea gazelor. Flacăra de la gura ţevii este cu
atât mai pronunţată cu cât ţeava este mai scurtă şi încărcătura mai puternică. Poate deveni
supărătoare când se trage pe lumină slabă, în amurg. Din această cauză, multe arme

38
militare au montate la gură un “ascunzător de flăcări” de forma unei pâlnii sau cilindru cu
perforaţii.

Balistica exterioară
În momentul în care proiectilul iese de sub influenţa gazelor, la gura ţevii,
intră în domeniul balisticii exterioare. Glonţul părăseşte ţeava cu o “viteză iniţială” notată
cu V0, exprimată in metri pe secundă (m/s), îşi continuă zborul de-a lungul unei căi de
formă parabolică, mai mult sau mai puţin curbă, numită traiectorie, până se va lovi de un
obstacol sau va cădea pe sol. Doi factori influenţează forma traiectoriei: atracţia
pământului şi rezistenta aerului. Dacă aceştia nu ar exista, proiectilul ieşit din ţeavă ar
parcurge o traiectorie rectilinie, pierzându-se în spaţiul cosmic. Gravitaţia este întotdeauna
egală şi se exprimă prin cifra 9,81. Rezistenţa aerului depinde de forma proiectilului şi
densitatea secţională a acestuia. Modificând a ceste două elemente se poate influenţa în
mod considerabil efectul rezistenţei aerului. Cu cât proiectilul are un profil mai alungit, in
proporţie cu calibrul, vârful mai ascuţit şi partea posterioară tronconică, înlesnind
scurgerea aerului în spatele lui, cu atât forma este mai favorabilă. Pe lângă formă, glonţul
mai are nevoie şi de energie ca să învingă rezistenţa aerului., iar această energie este cu atât
mai mare, cu cât el este mai greu în raport cu calibrul. Cu alte cuvinte cu cât mai multe
unităţi de greutate revin pe unitatea de suprafaţă a proiectilului. Proporţia între aceste
unităţi o numim “densitate secţională”. Spre exemplu un cartuş de cal. 8 mm are în
secţiune o suprafaţă de 50,2 mm2. Presupunând un proiectil de 10 g rezultă o densitate
secţională de 10:50 = 0,2 g. În practică se exprimă în centigrame, fiind 0,20. Dacă glonţul
ar fi de 15g densitatea secţională este de 15:50 = 0,30 unităţi. Deci la glonţul de 10 g revine
d.s. 0,20 iar la cel de 15 g de 0,30. Cea din urmă fiind mai mare este mai favorabilă.
Rezultă de aici că un glonţ îşi păstrează cu atât mai bine viteza pe traiectorie cu cât are o
formă mai aerodinamică şi o densitate secţională mai mare.

39
 Elementele
traiectoriei
AB – linia de
tragere;
CD – linia de
ochire;
AT–traiectoria
glonţului;
Ţ – ţintă;
S – săgeata
traiectoriei

Aceasta fiind egală cu proporţia între calibrul şi greutatea proiectilului rezultată că

ea se poate mări la calibre egale mărind greutatea; prin urmare majorând lungimea
glonţului. Lungimea acestuia se indică fie în milimetri fie în calibre. Adică împărţind
lungimea proiectilului cu calibru. Dacă cu glonţ de 8 mm are lungimea de 32 mm atunci
este de 4 calibre (32:8 = 4). Cu cât mai lung este un glonte în raport cu calibrul, evident
este şi mai greu deci are o densitate secţională mai mare, mai favorabilă. Lungimea
proiectilului este limitată atât de greutatea maximă admisibilă cât şi de faptul că o lungime
mare creează probleme privind stabilizarea pe traiectorie, necesitând ghinturi cu pasul mai
scurt ori nici aceasta nu se poate scurta decât până la o anumită limită, mărindu-se prin el
presiunea în ţeavă.
În rezumat, gloanţele cu densitate transversală favorabilă şi formă perfectă din
punct de vedere aerodinamic, deci având un coeficient balistic corespunzător, pătrund mai
uşor prin aer, dispunând de mai multă energie proporţională cu profilul lor secţional şi sunt
frânate în mai mica măsură datorită frecării de mediul ambiant, aerul. Astfel se obţine o
formă a traiectoriei cât mai apropiată de linia de ochire, se spune şi mai „razantă”, adică
200-300 m. Punctul în care glonţul se ridică cel mai mult deasupra liniei de ochire între
gura ţevii şi punctul ochit-lovit se numeşte săgeata traiectoriei sau punctul de ordonată
maximă.
Pentru ca gloanţele să aibă efectul dorit ele trebuie să lovească ţinta cu o oarecare
energie. Aceasta, notată cu litera E este în raport cu greutatea şi viteza glonţului. Un glonte
mai greu şi cu zbor mai rapid va izbi mai puternic în ţintă decât unul uşor cu viteză mai
mxv 2
mică. Energia în Joule se calculează cu formula . În care m este greutatea
2
proiectilului în kilograme, v = viteza acestuia în metri pe secundă. Să luăm pentru exemplu
un glonţ având greutatea de 11 g şi viteza de 800 m/sec.

40
 M = 0,011xV 2 (800 x800 = 640000
Va rezulta = E 3520 Joule . Tabelele cu date balistice
2
din lucrările mai vechi au energia exprimată în kilogram/metri (kgm). Raportul între aceste
unităţi este de 9,80 J = 1,00 kgm. Din acest calcul rezultă un lucru foarte important şi
anume că dublând greutatea proiectilului, energia creşte numai de două ori, pe când dacă
mărim viteza de două ori, energia creşte de patru ori. Acest aspect este cunoscut şi în cazul
vehiculelor. Un automobil care se izbeşte de un obstacol cu 100 km/oră se va lovi cu o
energie de 4 ori mai mare decât unul circulând cu 50 km/oră.
Energia cinetică exprimată în unităţi Joule oferă vânătorului cele mai importante date
privind alegerea cartuşului şi glonţului în funcţie de mărimea şi greutatea vânatului. Se
consideră necesar pentru vânarea căpriorului un glonţ cu cel puţin 1 000 J la 100 m, iar
pentru vânatul foarte puternic (mistreţ, cerb, urs), cu glonţ de cel puţin 8 g greutate şi
energia la ţintă (Eţ) egală sau mai mare de 2 500 J.

Noţiuni utilizate în balistica exterioară

- Traiectorie se numeşte drumul parcurs de proiectil de la gura ţevii până la ţintă sau
până cade pe sol.
- Viteza iniţială este aceea pe care proiectilul o are la ieşirea din ţeavă. Se notează cu v0.
La armele cu alice v0 = 370 – 400m/sec, la cele ghintuite, în funcţie de cartuş între 700
şi 1200 m/sec.
- Viteza rămasă este iuţela glonţului într-un anumit punct al traiectoriei se notează V
având ca indice distanţa V100, V200 etc.
- Linia de tragere este dată de axa ţevii în poziţie de tragere, prelungită la infinit.
- Linia de ochire este linia care pleacă de la ochiul trăgătorului trece prin aparatele de
ochire (înăţător şi cătare sau lunetă) şi se fixează pe ţintă.
- Unghiul de ochire este unghiul format de linia de ochire cu linia de tragere.
- Plan de tragere este planul vertical care trece prin linia de tragere.
- Punctul lovit este punctul unde glonţul loveşte ţinta.
- Bătaia armei este distanţa dintre gura ţevii şi punctul de cădere al proiectilului. Bătaia
maximă a armei depinde de viteza şi greutatea proiectilului şi se obţine la o înclinare a
ţevii între 280 şi 320 faţă de orizontală.

41
- Săgeata traiectoriei sau ordonata maximă se numeşte punctul unde traiectoria se ridică
cel mai mult deasupra liniei de ochire.
- Razanţă se numeşte calitatea traiectoriei de a fi cât mai apropiată de linia de ochire. La
un cartuş calibru 7x64 cu proiectil de 10,5g şi V0 = 880m/sec, reglat punct ochit-punct
lovit la 180m, ordonata maximă (săgeata) este de + 4cm la 100m şi o cădere de numai
–2cm la 200m. Ceeace înseamnă că pentru un vânat de talia căpriorului se poate trage
fără nici o corecţie de ochire între 10 şi 200m. În schimb vechiul cartuş ieşit din uz de
9,3x72, cu glonţ de 12,5g şi V0 = 595m/sec reglat p.o.p.l. la 110m, are o săgeată de
+2,5cm la 100m dar cade cu – 36cm la 200m.

Încercarea armelor la presiune

Datorită presiunilor foarte mari care se dezvoltă, armele sunt supuse la probe de
rezistenţă înainte de a fi date în folosinţă. Acestea dau certitudinea utilizării lor în bune
condiţiuni fără risul unor accidente. În perioada trecerii de la pulberea neagră cu presiuni
de ardere mult mai mici decât a pulberii fără fum, multe arme mai vechi nu aveau sistemul
de închidere şi chiar ţevile dimensionate corespunzător şi era foarte important ca vânătorul
să ştie dacă puşca sa a fost sau nu încărcată pentru “pulbere vie”. În prezent toate armele de
foc se construiesc cu rezistenţa necesară presiunilor date de cartuşele moderne. Problema
este oarecum complicată de apariţia în ultimi ani a unor cartuşe cu încărcături mai
puternice, în acelaşi calibru, numite semi-magnum, magnum etc. De asemenea, în cal.12 pe
lângă obişnuitele camere de 70 mm se fabrică arme având camere de 76 şi chiar 80 mm şi
în cal.20 camere de 76 mm, din care se trag încărcături echivalente în greutate pulbere şi
alice cu un cartuş 12/70. În aceste condiţii este foarte important ca vânătorul să utilizeze
numai cartuşe destinate armei pe care o deţine. Deci dint-o puşcă basculantă să spunem cal.
12/70 să nu tragă nici un fel de cartuşe cu indicativul “magnum” unele arme de fabricaţie
recentă au fost supuse probei numită “superioară” permiţând folosirea unor cartuşe semi-
magnum. Acest lucru trebuie să fie foarte bine cunoscut de posesorul armei.
Încercarea la rezistenţă se face în două etape. În prima este încercată numai ţeava,
în a doua arma complet asamblată. Se utilizează încărcături care dau presiuni cu cca. 30%
mai mari decât cele acceptate ca maxime pentru diferite tipuri de cartuşe.
După încercare, instituţia care o realizează poansonează un semn distinctiv, atât pe
tăblia ţevilor cât şi pe basculă diferite de la o ţară la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ţări se
modifică în timp.
La verificarea rezistenţei armei se utilizează o presiune cu cca 30% mai mare decât
cea maximă la cartuş.

42
 Presiuni maxime admise la diferite cartuşe cu alice
Calibre Lungimea Tipul Presiunea maximă Presiunea
tubului mm în bari obişnuită
12 76 Magnum 1050 850
12 70 Normal 740 600
12 70 Magnum 1050 850
16 70 Normal 780 550
16 70 Magnum 1050 900
20 70 Normal 830 650
20 70 Magnum 1050 800
20 76 Magnum 1050 850

Însemnele care atestă încercarea la presiune a armelor în diferite ţări

Însemne din Spania Însemne italiene

Însemne din Anglia

Încercarea cu pulbere neagră

Încercarea cu pulbere fără fum

Încercare superioară

Însemne franceze
Praf cu fum
Încărcătură obişnuită Încărcătură mărită

Pulbere fără fum

Încărcare normală Încărcare mărită

43
Însemne belgiene
Pulbere neagră

Pulbere fără fum

Însemne din Cehia

Proba finală arme cu Proba finală ţevi lise Proba finală ţevi lise şi
ţevi ghintuite şi arme flobert
pistoale

Însemnele din Rusia

Presiunea admisibilă în
detunător
Încercare cu încărcătură
mărită

Diametru interior
(choke) la ţeava stângă

Anul fabricaţiei

Calibru

Însemnul oraşului

Diametrul interior ţeavă

dreaptă

Tăblia ţevilor cu
însemnele specifice la o
puşcă marca I.J.

44
Însemne încercare arme din Germania şi Austria
Încercare preliminară Viena

Încercare preliminară Ferlach

Încercare finală Ferlach

Încercare finală Viena

Încercare pulbere fără fum Viena

Încercare pulbere fără fum Ferlach

Însemne suplimentare pentru

încărcare cu încărcături mărite

Proba preliminară

Pulbere cu fum

Pulbere fără fum

Încărcătură mărită

Însemn reparare armă

Arme flobert, arme de mână pentru diferite

scopuri

Însemnele specifice diferitelor oraşe

Hannover
Munchen
Koln

Ulm

Kiel

45
 EFECTUL OMORÂTOR AL PROIECTILULUI

Efectul omorâtor la tirul cu alice

Puterea omorâtoare a snopului de alice constă, ca şi la proiectilul unic din
distrugerea ţesuturilor şi efectul de şoc nervos. Cu cât distanţa până la ţintă este mai mică
cu atât este mai importantă distrugerea ţesuturilor, suportul acţionând ca un proiectil
fragmentat în schije. Odată cu creşterea distanţei această putere omorâtoare scade, şocul pe
care îl provoacă lovirea terminaţiunilor nervoase de sub piele capătă o importanţă mai
mare.

Comparaţia grupării alicelor

la o ţeavă cu foraj cilindric (sus) şi choke (jos).
Cu negru este arătată zona eficace.
Liniile exterioare în formă de pâlnie reprezintă împrăşiterea totală a snopului.

Un şoc nervos suficient se obţine când energia individuală a alicelor este încă
suficient de mare faţă de mărimea animalului (cca. 1,5 Joule) şi corpul animalului este lovit
de atâtea alice încât şocul să se producă pe o suprafaţă suficient de întinsă. Aceasta
însemnând cel puţin 5 alice, fiecare fiind capabilă să traverseze corpul animalului.
Alicele mai mari au şi o energie mai mare, dar snopul are o acoperire mai mică,
aceasta de la o anumită distanţă devenind insuficientă. Alicele mai mici au o acoperire mai
bună, dar energia poate deveni la rândul ei prea mină. Trebuie să reţinem că odată cu
creşterea distanţei porţiunea în care snopul este destul de dens devine tot mai mică,
posibilitatea unei greşeli de ochire creşte. Un trăgător mijlociu trebuie să considere 35 m o

46
distanţă maximă corectă vânătoreşte unde atât acoperirea cât şi energia alicelor sunt în cea
mai bună corelaţie.
Mărimea alicelor recomandată a fi utilizate la vânătoarea diferitelor specii de
vânat

Ø mm 2.0 2.2 2.4 2.5 2.7 3.0 3.2 3.5 3.7 4.0 4.5
Nr.
Specia 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
1 Talere  z 
2 Grauri z z
3 Becaţine z z
4 Prepeliţe z z 
5 Sitari z z
6 Porumbei  z z  
7 Potârnichi z z
8 Bizami z z 
9 Raţe  z z
10 Fazani  z z 
11 Gâşte  z z 
12 Cocoşi de munte  z 
13 Iepuri z z z 
14 Vulpi  z z
15 Viezuri  z 
16 Lupi z z

Număr mediu de alice într-un cartuş

Cal. 12 (32-36g) 748 390 225 142 95

Cal. 16 (29-31g) 641 335 195 122 80
Cal. 20 (26-27g) 588 290 170 105 71

z - Mărimea indicată
 - Mărime utilizată în condiţii speciale (la distanţe mai mici de 35 m sau, dimpotrivă, la
limita superioară a bătăii eficace a armei)

În privinţa calibrului armei, utilizând alice de mărime potrivită speciei de vânat,

diametrul omorâtor maxim al snopului se situează între 30 şi 36 m pentru calibrul 12 sau
20 Magnum. Cu circa 2 metri mai puţin pentru calibrul de 16 şi 4 metri pentru 20 normal.
Deci 12=36m, 16=34m şi 20=32m Aceasta în capul ţevilor cu choke maxim. O ţeavă
cilindric ameliorat oferă cele mai mari şanse de lovire între 18 şi 20 m iar una cu ½ şoc la
25 –30 m. Este de remarcat că la o încărcătură de 32 g alice, pe distanţa de câţiva metri
unde snopul are împrăştierea optimă, cercul omorâtor nu depăşeşte 60 cm în diametru la
cal. 12 şi cca. 50 cm la cal. 20 normal.

47
 Efectul omorâtor la tirul cu glonţ

Greutatea unui proiectil, forma sa exterioară, construcţia interioară, densitatea

secţională precum şi viteza cu care loveşte ţinta oferă datele necesare pentru a aprecia
acţiunea pe care o are în corpul vânatului. Puterea omorâtoare maximă se obţine când cea
mai mare parte din energia mecanică se consumă în corpul animalului transformându-se
din lucru mecanic în efect fiziologic. După lovirea ţintei, prin pătrunderea în corp se
produce un canal de rănire, de distrugere a ţesuturilor cu diametrul mult mai mare decât al
glonţului. În acelaşi timp iau naştere unde de presiune care se propagă atât înainte cât şi
lateral fată de canal, având o viteză cu atât mai mare cu cât este mai mare şi a glonţului.
Atunci când aceasta este de 800 m/sec. sau mai mare, efectul acestor unde de şoc asupra
sistemului nervos al animalului este fulgerător. Hemoragia cauzată de distrugerea
ţesuturilor desăvârşeşte efectul omorâtor.
Gloanţele trase din armele vechi care erau grele, dar cu viteză mică, îşi bazau efectul
mai mult pe distrugerea organelor vitale decât pe şocul nervos. Situaţia este aceeaşi şi
astăzi cu proiectile unice (tip Brenneke) trase din ţeavă lisă. Foarte importantă este şi
construcţia glonţului. Unul complet blindat va trece prin corpul vânatului fără să consume
decât o mică parte din energie. Un animal chiar lovit în organe vitale ca inimă sau plămâni
va mai avea putere să fugă uneori sute de metri. Iar lovit în intestine va muri după zile de
chinuri. De asemenea, este important ca greutatea glonţului să corespundă taliei
animalului. Un glonţ de 5-6 grame chiar dacă are o viteză mare, lovind un cerb cu
musculatură şi oase puternice îşi va consuma toată energia zdrobindu-se de aceste ţesături
rezistente. Animalul va suferi un şoc puternic dar nefiindu-i rănite organele vitale îşi va
revenii curând şi este posibil să-l pierdem. La fel se întâmplă dacă tragem cu un glonţ
foarte puternic într-un animal mic. De exemplu cu 9,3x74 într-un căprior, chiar foarte bine
construit dar destinat unor animale mai mari, în acest caz el va trece prin căprior fără să-si
consume energia şi rana va fi asemănătoare celei făcute de un glonţ complet blindat sau îl
va lovi în şira spinării şi practic îl va rupe în două bucăţi.
Un dezavantaj al gloanţelor de mare viteză şi putere trase asupra unor animale de
talie mijlocie, de exemplu un cartuş de 5,6x61 vom Hoffe tras într-un căprior sau capră
neagră va avea efect fulgerător dar va provoca mari distrugeri în musculatură şi
hematoame întinse.
Pentru vânatul mare de la noi cele mai bune rezultate se obţin cu gloanţe de cal. 7-8
mm greutate de 11,3-12,7 g propulsate cu o viteză iniţială de 850-900 m/sec. Prevăzute cu
un proiectil modern cu deformare progresivă acestea satisfac cele mai multe cerinţe.

48
 REGLAREA ŞI VERIFICAREA RANDAMENTULUI ARMEI

O puşcă de vânătoare, în ceea ce priveşte tirul, trebuie să fie precisă şi justă. La o

ţeavă ghintuită precizia înseamnă plasarea unui număr de gloanţe cu dispersare cât mai
mică la o anume distanţă. Spre exemplu se consideră că o puşcă de calibru 6,5 - 7- 8 mm
este precisă dacă la 100 plasează 5 focuri într-un cerc cu diametrul de 4 cm. Justă este o
armă care bate exact acolo unde s-a ochit s-au a fost reglată puşca.
Tehnic o armă cu ţeavă ghintuită se verifică şi reglează la distanţa de 100 m. Pentru
alte distanţe se extrapolează traiectoria şi dispersia, în funcţie de datele balistice ale
cartuşului date firma producătoare. Ulterior, dacă vânătorul doreşte să-şi verifice
performanţele de trăgător sau nu are încredere în cifrele oferite de firmă, poate executa
trageri şi la distanţe mai mari. Ar fi greşit însă să se încerce reglajul unei arme la 200 sau
300 m, în condiţiile tehnic modeste de care dispune un amator. La asemenea distanţe cele
mai mici greşeli de ochire sunt amplificate şi vor trebui trase alte cartuşe aproape pentru a
vedea unde şi cum bate arma.

49
 Reglajul unei arme cu glonţ se face de un foarte bun trăgător de pe o masă pe care
se aşează un săculeţ plin cu nisip, pentru a sprijini ţeava, trăgătorul şezând pe un scaun. Se
mai poate trage, cu mai puţină precizie, de pe capota unui automobil pe care a fost aşezată
o pătură sau o saltea ori pernă pneumatică. Direcţia de tragere va fi întotdeauna cu soarele
în spate şi nu în faţă sau lateral. Este de preferat ca trăgătorul să aibă un ajutor –asistent
dotat cu un binoclu puternic sau mai bine o lunetă de observaţie, cu puterea de mărire de
25-30 ori prin care se urmăresc loviturile. Este foarte greşit să se meargă la ţintă după
fiecare foc tras, afectându-se astfel respiraţia, pulsul şi poziţia trăgătorului. Pentru început,
dacă arma este necunoscută, e bine ca cel mai puţin un foc să fie tras la mică distanţă (30 –
40 m). În acest fel ne vom da seama dacă arma este puternic dereglată. Astfel vom

Reglajul armei
A1 – incorect
A2 - corect
consuma mai multe cartuşe până când vom “găsi” ţinta la 100 m. Această verificare
prealabilă poate fi făcută şi optic, aşezând puşca deschisă pe suport şi dirijând-o treptat
până când vom vedea ţinta prin interiorul ţevii. Lăsând-o nemişcată, fără a mai avea mâna
pe ea, privim prin aparatele de ochire şi apreciem dacă ambele “văd” în acelaşi fel punctul
negru de pe panou. Este o metodă mai aproximativă dar, oricum, nu riscăm să tragem la un
metru alături de ţintă. Pentru început se trag 3 focuri, ochind cu maximă atenţie, exact în
acelaşi punct, fără să verificăm loviturile. In acest fel apreciem precizia armei, adică
grupajul.
În continuare, dacă ţinta nu a fost lovită acolo unde dorim se va proceda la reglaj,
acţionând asupra aparatelor de ochire în funcţie de felul lor : înălţător şi cătare sau lunetă.
Desigur cine reglează o armă, pe lângă calitatea de bun trăgător, trebuie să posede şi
cunoştinţe tehnice necesare precum şi eventualele scule pentru aparatele mecanice :
şurubelniţe, ciocan şi dorn de alamă, lupă, etc.

50
Un aspect care trebuie avut în vedere la reglaj este acela al temperaturii armei. De regulă,
la o ţeavă rece primul foc va avea o bătaie puţin diferită de următoarele. Din această cauză
la competiţiile de tir cu glonţ se acordă la început câteva “focuri de încălzire”. La o puşcă
cu o singură ţeavă tirul se va continua într-o cadenţă moderată pentru a nu se încălzi
excesiv. Această încălzire este cu atât mai puternică cu cât calibrul este mai mare. Cu totul
alta este situaţia la armele mixte sau drilinguri, care au ţevile lipite pe toată lungimea
şinelor. Aici orice încălzire provoacă dilatarea în lungime a ţevii respective, cu modificarea
reglajului. De exemplu la un driling sau mixtă cu ţeava de glonţ jos, dacă se trag 4-5 focuri
în cadenţă rapidă este posibil ca ultimele cartuşe să bată cu 10 – 20 cm mai sus decât
primele. Din acest motiv reglajul se va face cu atenţie lăsând din când în când arma să
revină la temperatura normală. Şi aici calibrul are un rol important. De exemplu un driling
cu ţeava de glonţ calibru 9,3 x 74 va fi fierbinte după 2-3 focuri, în timp ce o mixtă cu
glonţul 5,6 x 50 mm se încălzeşte semnificativ nici după 10 –15 focuri.
În privinţa reglajului, adică unde trebuie să bată arma la diferite distanţe părerile
vânătorilor sunt şi ele diferite. Mulţi preferă ca puşca să meargă punct ochit - punct lovit la
100 m, urmând ca la distanţe mai mari să facă diferite corecţii din ochire. Manualele
tehnice germane recomandă, cu scopul de a se exploata la maximum razanţa traiectoriei,
fără a modifica ochirea, ca arma să fie reglată la o “distanţă optimă de reglaj” (d.o.r.).
Aceasta înseamnă că, în funcţie de caracteristicile cartuşului, el să fie reglat la o asemenea
distanţă încât între acel punct şi gura ţevii săgeata traiectoriei în punctul cel mai înalt să nu
depăşească 4 cm. De exemplu un cartuş calibru 8x57 IS Cu glonţ de 12,7 g reglat punct
ochit - punct lovit la 100m va avea la 200 m o cădere de –17 cm şi la 250m de –33cm. în
timp ce reglat la distanţa optimă (d.o.r.) de 150 cm va “urca” 4 cm la 100m, va avea 0 la
150m, -9,5 la 200m şi –23 la 250 m. Diferenţele sunt semnificative, permiţând cu reglajul
la o distanţă optimă să se poată trage cu acest cartuş, nu din cele mai razante, pe o ţintă de
mărimea unui căprior fără nici o modificare de ochire până la 200m, ceea ce pentru
pretenţii normale este absolut suficient. Desigur un cartuş de mare razanţă cum este 7 mm
Rem Magn, având d.o.r. 200m urcă 4 cm la 100m şi coboară doar –7,5 cm la 250m şi –20
cm la 350 m.
La armele cu ţevi lise, având doar cătare, un reglaj propriu-zis nu se poate face din
aparatele de ochire. Există o părere larg răspândită că puşca cu alice vine din fabrică astfel
reglată încât la 35 – 40 m bate cu ambele ţevi exact acolo unde se ocheşte. Eventuale mici
imperfecţiuni fiind “acoperite” de mărimea snopului. Ceea ce nu este chiar aşa.
Experienţele riguroase au arătat că la armele de mare serie, mai ales cu ţevi juxtapuse, un
procent însemnat, mergând până la 40% la unele mărci, au defecţiuni de reglaj importante,

51
rezultând din asamblarea incorectă a ţevilor prin lipire. Această defecţiune nu poate fi
remediată decât într-un atelier foarte bine dotat care să refacă asamblarea ţevilor.
Verificarea justeţei tirului la o armă cu ţevi lise se face destul de simplu, trăgând câteva
focuri din fiecare ţeavă la o distanţă de 12m pe un panou de 50 – 60 cm având la mijloc
lipit sau desenat un mic disc cu diametrul de 3 cm. Se trage cu puşca sprijinită, ochind şi
declanşând cu grijă ca la glonţ, având cătarea lipită pe podul basculei, deci fără să vedem
nimic din şină. După foc se trasează un cerc care să cuprindă cele mai multe alice din snop,
acesta nefiind mai mare de 25 –30 cm. Se marchează centrul cercului prin 2 diametre
perpendiculare. Se măsoară distanţa între centrul cercului (snopului) şi cel al discului
negru.
La o armă bine reglată această distanţă nu are voie să depăşească 5-6 cm, mai ales
în plan orizontal sau oblic. Se acceptă o asemenea abatere în sus, în acest caz arma având o
bătaie înaltă, cu condiţia să fie egală la ambele ţevi. În funcţie de felul cum bate puşca
putem face oarecare corecţii de ochire pe înălţime. Cu o ţeavă care bate la dreapta sau la
stânga nu vom lovi o ţintă în mişcare decât din întâmplare şi nici chiar una fixă. Corecţiile
din ochire în acest caz sunt iluzorii.
În privinţa modului de a lua linia de ochire cele mai multe manuale recomandă ca
vânătorul epolând să vadă şi puţină şină în spatele cătării. În felul acesta puşca va bate ceva
mai sus. Recomandarea se bazează pe faptul că, în mod reflex, vânătorul, are tendinţa să
vadă toată piesa – iepure – raţă etc. în care trage deci va ochi sub ea. Dar nu ni se spunea
nicăieri cât trebuie să fie de mare porţiunea din şină văzută şi cum să facă vânătorul ca ea
să fie de fiecare dată identică. Astfel puşca va bate mai sus sau mai jos.
Considerăm că în mod corect vânătorul trebuie să ştie exact, verificând arma după
metoda descrisă mai sus, cum bate puşca lui. Dacă aceasta are din fabrică o bătaie înaltă şi
ochim văzând şina, vom trage mereu peste vânat şi invers. Numai cunoscând bine bătaia
armei şi făcând numeroase exerciţii pe ţinte fixe şi mobile ( în poligon, nu pe vânat) ne
vom stabili modul corect de a lua linia de ochire.
Când este vorba de armele cu ţevi lise ele sunt judecate în privinţa tirului aproape
exclusiv în funcţie de cum şi cât “împrăştie” alicele. Gradul de dispersie al acestora se
estimează al distanţa standard de 35m (Englezii o măsoară la 40 yarzi (36 m)). Se trage pe
o ţintă cu diametrul de 75 cm având în interior un cerc mai mic de 37,5 cm. Vom utiliza
cartuşe din care cunoaştem numărul de alice. După foc vor fi numărate alicele intrate în
cercul mare. Se face procentul faţă de total. De exemplu un cartuş a avut 200 alice. Din
acestea în cercul mare au intrat 130, rezultând 65%. Procentul de alice intrate va fi cu atât

52
mai mare cu cât choke-ul armei este mai puternic. Începând de la 45 – 50 la cilindric
ameliorat până la peste 70% în cazul strâmtorării maxime (full choke).
Încercarea se va face trăgând asupra unui panou alb, mare (1,5 x 1,5 m). După foc
se trasează cercul astfel încât să cuprindă majoritatea alicelor. Dacă am trege asupra unei
ţinte dinainte desenate riscăm ca dintr-o greşeală de ochire snopul să nu fie bine centrat,
dând erori de apreciere. Pe lângă cercurile de 75 şi 37,5 cm unele modele de ţinte mai sunt
împărţite în câmpuri, care permit estimarea regualrităţii reparaţiilor alicelor pe ţintă, nu

Ţinta cu 16 câmpuri pentru tirul cu alice

numai a concentrării. Un astfel de câmp având suprafaţa de 1 dm2 (10 x 10 cm) corespunde
mărimii corpului unei păsări de mărimea unei potârnichi.

Pentru o puşcă cu ţevi lise cel mai importantă calitate (legată şi de a cartuşului) este
de a împrăştia uniform alicele pe ţinută, fără goluri. La ţevile choke snopul este mai
concentrat spre centru, în cercul de 37,5 cm. la cele cilindrice densitatea este aproape egală
pe toată suprafaţa ambelor cercuri. Uniformitatea snopurilor se apreciază numărând alicele
intrate diferite în câmpuri de aceeaşi dimensiune. Diferenţa nu trebuie să fie mai mare de
15 – 20%.
Aplicând pe ţinte trase la diferite distanţe silueta în mărime naturală a unui animal
(iepure, fazan, gâscă) vom determina care este distanţa la care în mod corect putem
împuşca o anumită specie de vânat. Pe silueta unui iepure văzut lateral, având suprafaţa de
cca. 550 cm2, pentru ca focul să fie socotit eficace, trebuie să fie plasate cel puţin 8 alice de
3,5 mm uniform repartizate. Distanţa cea mai mare la care putem obţine un asemenea
rezultat este considerată bătaia maximă a armei. Asemănător pot fi făcute încercări şî
pentru alte specii de vânat, ca alice de mărime corespunzătoare.

53
 Conform preceptelor şcolii germane, însuşite şi la noi de cei mai mulţi autori de
specialitate, bătaia armei primeşte calificative în funcţie de cât bate de concentrat. Astfel la
un procent de acoperire de 45 – 49% tirul este calificat cu “suficient”, la 50 – 54% bun, 55
– 64% foarte bun, 65 – 70% excelent şi superior la peste 71%. Acest fel de a vedea
lucrurile, necunoscut de alt fel în ţări cu vechi tradiţii ca Anglia şi Franţa, nu este corect. E
ca şi cum un autoturism ar calificat cu “bun” sau “excelent” doar în funcţie de viteza
maximă atinsă. În realitate vânătorul trebuie să-şi aleagă o puşcă al cărei grad de
împrăştiere a alicelor să corespundă metodelor şi stilului să de a vâna. Recurgând la un
exemplu extrem putem spune că pentru un trăgător la talere aruncate din turn (sket) o
puşcă cu bătaie “excelentă” de 70% nu are nici o valoare. Trăgând la mică distanţă pe ţinte
foarte rapide are nevoie de o puşcă cu bătaie “suficientă’ pentru primul foc şi “bună” la al
doilea. Acelaşi lucru se întâmplă şi la vânătoare.
Cine vânează frecvent la sărite sitari sau prepeliţe cu câinele are nevoie de o puşcă
cu bătaie mai “răsfirată”, iar la pasaj de gâşte de o bună concentrare a alicelor. Este foarte
greşită dorinţa multor vânători de a avea o armă care să bată cât mai concentrat. Dacă o au,
aceştia, majoritatea trăgători de valoare mijlocie, scapă mult mai mult vânat la distanţe
mici, unde se trage în mod obişnuit, decât împuşcă la distanţe mari. Un compromis oferit
de cele multe fabrici de arme este o ţeavă (dreaptă la juxtapuse, cea de jos la bocuri) cu ½
şoc iar a doua cu şoc ¾. Armele englezeşti din vârful piramidei calitative au, de regulă, ¼
şi ½ choke. O bună soluţie sunt şocurile interschimbabile, apărute recent şi la puşti cu 2
ţevi. Cu acestea vânătorul îşi modifică bătaia armei în funcţie de felul de vânătore la care
participă. Cu condiţia ca acesta să fie bine executate şi să nu modifice, de la unul la altul,
reglajul armei.

Influenţa choke-ului asupra concentrării snopului de alice

Gradul Micşorarea Procentul mijlociu
choke-ului diametrului ţevi realizat
Cilindric 0,06 mm 35-40
Cilindric ameliorat 0,10 mm 50
¼ choke 0,25 mm 55
½ choke 0,45 mm 66
¾ choke 0,65 mm 65
Plin choke 0,8 mm şi mai 70 şi mai mult
mult

54
 TIRUL CU PUŞCA CU ALICE

Tirul cu puşca cu alice se execută cu foarte rare excepţii, pe ţinte afalte în mişcare.
Problemele care trebuie să le rezolve trăgătorul sunt de o mare varietate depinzând de
direcţia şi viteza de deplasare a ţintei, mărimea acesteia şi distanţa faţă de vânător. Toate
acestea trebuiesc rezolvate în câteva secunde, uneori chiar o fracţiune de secundă. Un bun
trăgor trebuie să cunoască unele date tehnice în acest domeniu, dar mai ales să facă un lung
şi continuu antrenament, să tragă un număr mare de cartuşe atât în poligon cât şi pe terenul
de vânătoare. Importantă este şi vârsta la care se începe acest adevărat sport, cunoscând că
odată cu trecerea anilor agerimea simţurilor, a mişcărilor şi capacitatea de formare a
reflexelor se reduc simţitor. În orice caz un om sănătos, cu vedere bună, mobilitate bună a
corpului şi membrelor, poate prin exerciţii şi antrenament, atât acasă cât şi pe teren, poate

Epolarea corectă a armei

să devină un bun trăgător.
La început vânătorul îşi procură o puşcă. Ideal ar fi ca dimensiunile patului,
inclinarea longitudinală şi abaterea laterală (numită şi “avantaj”) să corespundă
caracteristicilor corporale ale trăgătorului. In prezent, la noi, acest deziderat este aproape
imposibil de realizat, lipsind acei meşteşugari de paturi care se posede şi cunoştinţe
necesare confecţionării unui pat în funcţie de vânător. Armele de mare serie ies din fabrică
cu dimensiuni oarecum standard, corespunzând unui om cu fizic mijlociu. Dezavantajaţi în
acest caz sunt cei ce sunt foarte înalţi sau scunzi, cu braţe şi gât lungi sau foarte scurte.
Ceea ce se pot modifica relativ uşor este lungimea patului, prin scurtarea, tăind o
“felie” de la talpa patului sau prelungindu-l prin adăugarea unei tălpi mai groase de cauciuc
sau chiar dintr-un lemn asemănător. Într-o măsură mai mică poate fi modificată şi
înclinarea patului, de către un bun tâmplar prin rindeluirea părţii superioare de la “nasul”
patului spre călcâiul acestuia.

55
 Epolarea corectă este un factor esenţial în reuşita tirului cu alice. Un bun trăgător se
cunoaşte la prima vedere după cum epolează arma. Ţinuta acestuia trebuie să fie dreaptă,
capul uşor aplecat pe pat, mâna stângă prinde antepatul în treimea sa anterioară, braţul şi
antebraţul formează un unghi deschis. Mâna dreaptă prinde gâtul patului iar braţul şi
antebraţul formează un unghi de aproape 900 cu verticala corpului. Cele mai frecvente
greşeli sunt epolarea patului prea sus sau prea jos, ori în loc să-I aşeze călcâiul în scobitura
umărului şi talpa cât mai aproape de corp, aceasta se află pe braţul trăgătorului învineţindu-
l după multe focuri trase. Cel mai bine se învaţă epolarea făcând exerciţii acasă, epolând în
faţa unei oglinzi mari sau în prezenţa unui “instructor” competent. După ce am deprins o
ţinută corectă continuăm cu următorul exerciţiu: epolăm arma cu ochii în aşa fel încât să
vedem bine cătarea pe podul basculei. Facem acest lucru câteva ori încercând să memorăm
exact felul cum este aşezat patul în umăr. Apoi închidem ochii şi epolăm. Deschizând
ochii, dacă am făcut mişcarea corectă, cătarea trebuie să o vedem exact pe podul basculei.
Este necesar să repetăm acest exerciţiu de multe ori, până când reuşim să luăm bine linia
de ochire cum se spune şi cu “ochii închişi” în acest fel vom reuşi să corectăm într-o
oarecare măsură şi o eventuală nepotrivire a pantei patului cu statura trăgătorului prin
fixarea ceva mai sus sau mai jos a tălpii patului în umăr. Următorul pas în antrenamentul
de cameră se face în felul următor: privim un punct oarecare din cameră situat la câţiva
metri de noi. Spre exemplu un colţ al ferestrei sau punctul de întâlnire între tavan şi doi
pereţi. Privind acel punct ridicăm arma la umăr în direcţia respectivă. După câteva repetiţii
vor ajunge ca la terminarea epolării să avem aliniate cele patru puncte: ochi-pod basculă-
cătare-ţintă.
În ceea ce priveşte modul de a ochi, având deschis numai un ochi sau ambii,
părerile sunt foarte diferite. În general, se recomandă ochirea cu ambii ochi deschişi,
corecţiile făcându-le ochiul director. În realitate, un număr foarte mic de vânători reuşesc
fiziologic acest lucru. Mulţi trăgători sportivi şi vânători cu experienţă aplică o metodă
intermediară: urmăresc ţinta cu ambii ochi deschişi şi ochesc aşa până cu o fracţiune de
secundă înainte de a apăsa pe trăgaci, când închid puţin un ochi pentru finalizarea ochirii şi
declanşarea focului.
Desigur epolarea armei se poate face atât la umărul drept sau la cel stâng după cum
omul este dreptaci sau stângaci. Pe stânga trag de regulă aceea care realizează şi alte
activităţi cotidiene cu mâna stângă şi mar rar dreptacii care au ochiul director cel din
stânga. Sunt mai multe teste pentru determinarea ochiului director, destul de relative. Cel
mai simplu este ca cel care ia pentru prima dată o puşcă în mână să încerce epolări şi pe

56
dreapta şi pe stânga. Se va convinge în scurt timp cum vede mai bine aparatele de ochire şi
ţinta.
Corecţiile de ochire
În tirul pe ţinte în mişcare sunt necesare corecţii de ochire în faţa ţintei şi pe direcţia
de deplasare deoarece, din momentul în care au epolat şi hotărâm să apăsăm pe trăgaci şi
până când ajung alicele la ţintă trece un timp, evaluat la distanţa uzuală de 30-40 m la
câteva zecimi de secundă. Această întârziere se compune din:
1. Timpul fiziologic necesar de la comanda dată de creier până la acţiunea muşchilor pe
trăgaci (0,170 sec).
2. Timpul necesar mecanismului de la apăsarea pe trăgaci la lovirea capsei de percutor
(0,008 sec).
3. Timpul scurs de la aprinderea pulberii până la ieşirea alicelor din ţeavă (0,003 sec).
4. Timpul necesar alicelor pentru a ajunge la ţinta aflată la 30m având V0 375 m/sec
(0,106 sec.).
5. Total secunde 0,287 sec.
O ţintă care se deplasează cu 43 km/oră parcurge cca 12m/sec., iar în 0,287 sec.
cca. 3,5m ceea ce înseamnă că dacă, trăgătorul ocheşte fix pe ţintă, în momentul când
alicele ovor ajunge în punctul vizat ţinta va fi la o distanţă de 3,5m. Concluzia este că
pentru a o lovi va trebui să ochim în faţa ei cu această distanţă. Luând în calcul diferiţii
timpi de întârziere au luat naştere mai multe metode de ochire, care să reducă pe cât este
posibil acest devans al ţintei care cu cât este mai mare cu atât este mai greu de estimat.
1. Tirul cu puşca fixă. Vânătorul vede un iepure trecând stânga-dreapta la 30m. apreciază
pe unde va trece acesta, ocheşte în acel punct şi când iepurele ajunge la 3,5m de
punctul ochit apasă pe trăgaci. Este mai mult o metodă teoretică, fiind dificil de
apreciat traiectoria exactă a ţintei şi însumând toţi timpii de întârziere.
2. Tirul cu puşca în mişcare. Vânătorul urmăreşte ţinta cu arma pe care o trece în faţa
ţintei şi când consideră că are un avans suficient apasă pe trăgaci fără să oprească
mişcarea. Arma fiind în continuă mişcare, timpul scurs de la darea comenzii şi până la
ieşirea alicelor din ţeavă nu mai intră în calcul, rămânând doar timpul necesar alicelor
de a ajunge la ţintă după părăsirea ţevii.

57
3. Tirul cu puşca în balans (Swing). Se aşeamănă cu metoda anterioară cu deosebirea că
trăgătorul după ce a ajuns cu puşca pe ţintă o devansează cu o mişcare mai rapidă decât
a ţintei, deci “aruncă” focul în faţa ei fără a opri nici un moment puşca din mişcare.
Este metoda care necesită cele mai mici corecţii şi este utilizată de cei mai mulţi
sportivi de performanţă la talere.

Modul de a ochii cu arma cu alice în diferite

situaţii

Corecţiile de ochire la diferite distanţe pentru o ţintă care se deplasează cu 13m/sec

(48,800 km/oră) şi o viteză inţială a alicelor (V0) de 375 m/sec.

58
 Distanţa Corecţie cu Corecţia cu puşca în
puşca fixă mişcare
10 m 2,70 0,34
20 m 3,20 0,30
30 m 3,70 1,30
40 m 4,40 2
50 m 5,10 2,80

De foarte mare importanţă este continuarea urmării ţintei cu arma în mişcare, atât în
momentul când se apasă pe trăgaci, cât şi după aceea. Mulţi vânători fac greşeala de a opri
mişcarea armei la apăsarea trăgaciului, anulându-şi astfel avantajul de a fi ochit înaintea
ţintei.

Tirul cu arma cu glonţ

Tirul cu glonţ din ţeava ghintuită se execută de cele mai multe ori asupra unei ţinte
fixe sau în mişcare lentă. Excepţie o fac vânătorile cu gonaşi când se ivesc ocazii de a trage
cu glonţ, în special din ţeavă lisă, la mică distanţă, asupra mistreţului în fugă.
Pentru a realiza lovituri precise este necesar ca vânătorul să ţină seama de câteva
principii. În primul rând să îşi asigure o poziţie cât mai comodă de tragere, de preferinţă cu
arma sprijinită pe un suport fix. Acesta poate fi marginea observatorului, craca unui copac
sau o stâncă în zona montană. In aceste cazuri între suportul rigid şi ţeavă se va interpune
un corp moale: un fular, pălăria sau şapca ori chiar mâna care ţine antepatul. Pentru a nu se
produce devierea loviturii, puşca trebuie sprijinită pe treimea dinspre închizător a ţevii.
Declanşarea focului se va face lent, fără smucirea trăgaciului. Atât de încet, încât
plecarea loviturii să-l surprindă pe trăgător. La armele cu ţevi ghintuite există 3 feluri de
trăgace:
1. Trăgaci care are o “cursă moartă” după care opune o rezistenţă mai mare, pe care
învingând-o se declanşează focul. Este trăgaciul care a echipat toate armele militare
cu repetiţie.
2. Trăgaci tip “puşcă cu alice” care declanşează fără nici o cursă. Dacă este reglat
corespunzător, să scape sec la o apăsare de 0,7 – 1kgf este cel mai indicat pentru
tirul vânătoresc.
3. Trăgaciul cu accelerator. Frecvent utilizat în Europa mai ales în ţările central –
nordice (Germania, Austria, Elveţia) este aproape necunoscut pe continentul nord
american şi în alte părţi ale lumii. Dacă sensibilitatea trăgaciului la 50 – 70 gf poate
constitui un avantaj în tirul de precizie, la mare distanţă, în alte împrejurări el poate

59
 provoca incidente cu urmări neplăcute. A acţiona acceleratorul la o goană în
pădure, iarna cu degetele amorţite de frig sau cu mănuşi este o imprudenţă care
poate da naştere la declanşarea involuntară sau prematură a focului.

Modul de ochire

Diferă în funcţie de aparatele destinate acestui scop. In prezent este tendinţa de a se

generaliza aparatele optice (lunetele). Unele din marile fabrici de arme (Remington,
Wheaterby, Savage, Ruger) echipează carabinele cu aparate de ochire mecanice (înălţător
şi cătare) numai unele modele destinate pieţei europene sau la cerere. Si la noi sunt

Schimbarea modului de lovire

în funcţie de distanta şi traiectoria a 3 gloanţe diferite

vânători, mai ales tineri, care utilizează lunete la orice fel de vânătoare. Cu toate acestea
abecedarul învăţării tirului cu glonţ este tirul cu aparate numite deschise sau mecanice. La
exerciţiile de tir ochind peste înăţător şi cătare vânătorul îşi poate da seama mai uşor de
greşelile pe care le face.
La o vânătoare în pădure unde poate să apară şi un iepure şi un mistreţ dacă ai
lunetă pe o puşcă mixtă este practic imposibil să împuşti un iepure care vine în fugă printre
copaci ori trece din două sărituri peste drum. De asemenea un mistreţ care iese în fugă din
desiş la 7-8 paşi este greu de prins în lunetă. Iar teoria cu trasul prin tunelul de sub lunetă
(în rarele cazuri când el există) este doar o teorie. Să vezi şi cătarea şi iepurele şi să mai şi
ocheşti în faţa lui printre picioruşele de montaj ale lunetei este numai imaginaţie. Deci
pentru vânători cu vedere bună, în pădure la goană sunt recomandabile aparatele mecanice.
Când ageritatea vederii scade sensibil se poate utiliza o lunetă cu putere mai mică de
mărire (1,5 – 2x) şi câmp lung de vedere sau modernele vizoare optice cu aceiaşi mărire şi
reticul luminos.

60
 O altă problemă în tirul cu glonţ este aprecierea distanţei la care se găseşte ţinta.
Este adevărat că în prezent cu cartuşele moderne, între care figurează şi 7x64 apărut la
1917, traiectoria are o săgeată atât de mică încât cu o puşcă corect reglată se poate trage,
mai ales prin lunetă, la distanţe vânătoreşte apreciabile deci 200m, fără nici o corecţie de
ochire. Un cartuş cal.7x64 cu glonţ de 11g reglat punct ochit punct lovit la 150 va avea la
100m + 4cm şi la 200m – 4cm ceea ce este îndestulător chiar şi pe o ţintă de mărimea unei
vulpi. Iar pentru cazurile cu totul rare când se trage asupra unui ţap de capră neagră la
300m, căderea de –25 cm a proiectilului poate fi uşor corectată ochind la partea
superioară a spinării. Trebuie subliniat faptul că la distanţe mai mari de 250 m şi la cele
mai razante cartuşe, traiectoria prezintă o curbă descendentă accentuată unde proiectilul îşi
schimbă punctul lovit, în mod sensibil, la fiecare 50m. În aceste cazuri singura soluţie este
măsurarea corectă a distanţei cu ajutorul unui telemetru cu laser şi reglarea lunetei în mod
corespunzător. Ceea ce pentru condiţiile ţării noastre nu prezintă importanţă.
Mai circulă printre vânători o teorie a cartuşelor “leneşe” de mică razanţă,
utilizabile doar în pădure. Printre acestea figurează 8x57IS, 9,3x74 şi chiar 7x57 ori, dacă
facem abstracţie de vechile cartuşe 7x72R, 8x72R şi 9,3x72R practic ieşite din uz, situaţia
este cu totul alta. Să luăm pentru exemplu cartuşul 9,3x74R, utilizat de regulă la urs,
mistreţ, cerb. Acesta cu un glonţ de 18,5g reglat la 150m are ordonata maximă de +4cm la
100m şi –9cm la 200m. nu vedem de ce ar fi mai leneş decât un 300 Winchester Magnum
care la aceleaşi distanţe are +4cm şi –5,5cm. Deasemenea un 8x57IS Sellier – Bellot cu
glonţ de 12,7g reglat la 150m are +4cm la 100m şi –9,1cm la 200m. Este adevărat că la
300 cade –47cm dar cine merge la capre negre cu 8x57IS va avea grijă să nu depăşească
200-250m.
O foarte mare importanţă o are aprecierea distanţei la tirul cu glonţ din ţeavă lisă,
atât atunci când se trage asupra unui căprior (ceea ce nu ar prea fi cazul) cât mai ales în
pădure la mistreţi. Un cartuş cu glonţ de tip Brenneke, cal.12x70 la o viteză iniţială de
430m/sec dezvoltă la 25m o energie de 2150J. Ceea ce ar fi suficient, lovindu-l în torace,
pentru ca un animal de 200kg. Dar la 50m sunt doar 1715J iar la 75m, 1418J. Ţinând cont
de faptul că literatura de specialitate recomandă cel puţin 2000J pentru un animal mai greu
de 80kg ne putem explica numărul mare de mistreţi care pleacă răniţi după ce s-a tras în ei
cu asemenea gloanţe, precum şi cele găsite închistate sub pielea ori în muşchii acestora
după împuşcare. În privinţa razanţei la o puşcă reglată la 35m glonţul va avea o cădere de –
2cm la 50m, -10cm la 75m şi –25cm la 100m.

61
 a
Corecţiile de ochire se fac
luând seama de faptul că vânătorul
mare se mişcă mult mai încet decât
b cel mai mic sau zburător. De
asemenea viteza glonţului tras din
ţeavă ghintuită este 2-3 ori mai mare
decât a celui din ţeavă lisă. De fapt,
c
mistreţul este aproape singurul vânat
mare în care la noi se trage cu glonţ
d în mişcare. Nimeni nu va trage
asupra unui cerb sau căprior în fugă
decât cel mult dacă acesta pleacă
rănit, iar împuşcarea unui urs în fugă
este foarte problematică şi poate
e
deveni periculoasă.
Cu cât se ocheşte înainte
trăgând cu arma în mişcare un cartuş

standard (7x64 gl 10,5g, V0 = 880m/sec). Luarea liniei de ochire

Pentru glonţ din ţeavă lisă se dublează a – corect;
b,c,d,e – incorect
distanţele şi se trage numai până la 50m.
Corecţiile pe teren nu se apreciază în metri
ci în lungimi de animal, conform experienţei fiecărui vânător.
Distanţa în Animal în Animal în fugă Animal în
m mers lent obişnuită fugă mare
25 0,1m 0,3m 0,6m
50 0,2m 0,6m 1,2m
75 0,3m 0,9m 1,8m
100 0,4m 1,2m 2,4m
125 0,6m 1,8m 3,6m

ALEGEREA UNEI ARME DE VÂNĂTOARE

În mod firesc prima puşcă a unui vânător ar trebui să fie una cu două ţevi lise, chiar
dacă trăieşte la şes, deal sau munte. Cariera de vânător nu şi-o va începe cu cerb sau urs ci,
normal, cu un iepure, o raţă sau fazan. După un timp va putea împuşca cu ea şi primul
mistreţ sau căprior.

62
 Armele recent apărute la noi semiautomate ori cu repetiţia (cu pompă) nu prea
corespund stilului nostru de a vâna, cu vânat mai puţin dar variat. Având deseori nevoia să
alegi între două mărimi de alice sau între alice şi glonţ. La semiautomată nu poţi alege. Şi
faţă de una cu 2 ţevi ai la aceasta (legal) doar un cartuş în plus. Dacă un vânător merge des
la baltă la raţe sau gâşte îl va avantaja o semiautomată, dar îl vor costa şi cartuşele.
Între boc şi una cu ţevi juxtapuse alegerea este mai mult o chestiune de gust. Bocul
îţi oferă mai mult câmp liber de vedere pe lângă şină. S-a răspândit în ultimii ani din două
motive, unul de “modă” deoarece toţi taleriştii trag cu boc. Al doilea este de fabricaţie. O
puşcă cu ţevi suprapuse se uzinează mult mai uşor pe maşini cu comandă program. La
aceiaşi calitate, calibru, lungime de ţevi, un boc este mai ieftin decât o juxtapusă. Dar şi
mai greu şi cu linii mai puţin elegante. În privinţa tirului, citim şi vedem în revistele din
anii 30-40 ai secolului recent încheiat că taleriştii de frunte de la noi şi din alte ţări trăgeau
cu arme juxtapuse şi spărgeau 90-94 talere din 100.
Despre calibre. La armele cu ţevi lise există tendinţa în toată Europa de a de
generaliza cal.12
Teoretic o puşcă 12 îţi permite să tragi eficace cu 2 metri mai departe decât cu 16 şi
cu 6 m faţă de 20. Dar astăzi în magazine aproape toate armele şi cartuşele expuse la
vânzare sunt de cal 12. În America este aproape necunoscut cal. 16. Iar cal.20 este ceva
deosebit, destinat unuia care vânează mai mult la pădure, nu trage focuri multe şi îşi
doreşte o puşcă uşoară şi elegantă. Poate fi foarte tânăr şi ambiţios sau mai spre sfârşitul
carierei.
Armele mixte. Sunt în general destinate profesioniştilor. Dacă la câmpie un paznic
sau tehnician de vânătoare este satisfăcut cu o lisă, la deal şi munte se impune o mixtă. De
fapt despre o armă cu 2 ţevi, una lisă şi una ghintuită se spune că ea este o puşcă cu glonţ
având, pentru orice eventualitate şi o ţeavă cu alice. Cele mai multe mixte existente la noi
în dotarea personalului tehnic sunt arme ZH cu ţeava lisă cal.12 şi glonţul 7x57R. S-au
dovedit foarte sigure în exploatare şi calibrele corespunzătoare. Pentru vânătorul amator a
avea ca singură puşcă o mixtă nu este convenabil, fiind dezavantajat în cele mai multe
ocazii la vânat mic de absenţa focului al doilea cu alice. Dacă însă are şi o puşcă cu ţevi
lise, mixta îi completează fericit echipamentul, atât la deal cât şi la munte.
Drilingul, inventat şi larg răspândit în Germania era considerat arma vânătorului
profesionist. Astăzi a devenit o armă de lux, un driling standard nou constând (tot în
Germania) aproximativ cât 3-4 arme cu 2 ţevi lise.
Un driling destul de uşor şi maniabil poate avea ţevile lise cal.16 şi cea de glonţ
7x57R, 7x65R sau 8x57ISR. Din cauza presiunilor mari pe care le dezvoltă în detunător şi

63
a problemelor ce pot apare la extracţia tubului tras, cartuşele fără ramă (30-06, 308W) nu
sunt recomandabile în armele cu ţevi basculante.
Puşca cu o singură ţeavă cu glonţ, cu repetiţie este carabina. Este o armă clasică
pentru vânatul mare. Există în calibre foarte diferite, de la 5,6 la 9,3 uneori şi mai mari. O
vom alege în funcţie de vânatul pe care îl avea la dispoziţie. Si în acest caz există calibre
(aproape) universale şi calibre speciale. Între cele universale începem cu 7x57 care în
mâna unui trăgător experimental acoperă toate speciile de vânat mare de la noi. O treaptă
mai sus sunt 7x64, 30-06 şi 8x57IS. Calibrul 7x64 unul din cele mai răspândite în Europa
este considerat eficace la orice vânat mare din această parte a lumii, dela căprior la cerb şi
urs. Din cauza conului de racordare foarte lung al ţevii are uneori probleme cu precizia, la
utilizarea muniţiei cu gloanţe de greutate diferită. Foarte asemănător este şi americanul
270Winch (7x64,5). Două alte cartuşe cu glonţ se impun atenţei. Este vorba de 30-06
(7,62x63) având o plaja de acţiune foarte largă pentru orice vânat mare din emisfera
nordică a lumii. Deşi au trecut aproape 100 ani de la apariţia lui (1906) este încă unul din
primele trei cele mai răspândite din America şi în toată lumea. Al doilea este cal 308W
(7,62x51). Are tubul lui 30-06 dar mai scurt cu 12 mm. Utilizând o pulbere ofensivă, cu
granulaţie foarte fină are performanţe apropiate de cele ale lui 30-06 şi cu proiectile între 9
şi 13g corespunde pe deplin la vânatul mare, permiţând utilizarea din carabine uşoare cu
închizător şi ţeavă scurtă. Cartuşul cal. 8x57IS oarecum căzut în desuetudine în ultimii ani
are în spate o glorioasă existenţă de mai mult de 100 ani. Deşi pe nedrept acuzat că ar fi un
cartuş “leneş” este utilizabil cu succes la orice vânat mare şi proiectilul lui de 12,7g reglat
la 150 m are o rezonanţă foarte convenabilă de +4 şi –9 cm între 100 şi 200 m.
Cartuşele speciale încep de la calibrul 5,6 (în versiunea americană 22 sau 222)
pentru vânat mic (vulpi, gâşte, şacali) chiar căpriori. (cu excepţia lui 22 Hormet şi 5,6x39
care nu realizează la 100 m cei 1000J necesari acestui vânat). Din multitudinea de cartuşe
existente mai amintim pe 243 Winchester (6x52) un cartuş de viitor (care îl va înlocui cu
siguranţă pe vechiul 6,5x57) pentru căpriori, capre negre şi alt vânat până la 120-150Kg.
Deasupra grupei de cartuşe de putere mijlocie se situează cele foarte puternice cu
destinaţie specială (mistreţ, cerb, urs, elan). Dintre cele europene se remarcă 7mm vom
Hofe, 8x68, 9,3x62, 9,3x64, iar din cele de origine americană: 7mm Remingtor Magnum
(7x63) cartuş de mare razanţă, 300 Winch. magn, 300 Wheaterby Magnum (cel mai
puternic cartuş din clasa 7,62mm) şi 375Holland Holland Magn. Acest cartuş, mult elogiat
este frecvent utilizat în Africa la elefanţi, bivoli sălbatici şi rinoceri. Pentru vânatul nostru
mare este oarecum excesiv de puternic şi se justifică doar la mistreţi (foarte mari) şi la urşi.
Pentru alte specii de la noi este după o expresie americană “supra omorâtor”. (overkiling).

64
 În ultimii ani au fost realizate foarte numeroase alte cartuşe cu glonţ. Fiind foarte
puţin răspândite şi aproape necunoscute la noi, nu insistăm asupra lor.

ARME DE AUTOAPĂRARE (ARME SCURTE)

Legislaţia din ţările UE dar şi Anglia, SUA, canada clasifică armele de foc
destinate uzului civil în 2 categorii mari:
I. Arme lungi, având lungimea totală mai mare de 60 cm;
II. Arme scurte, cu lungimea totală mai mică de 60 cm.

Armele scurte, pistoale şi revolvere sunt numite şi arme de autoapărare. În

domeniul cinegetic, personalul cu atribuţii de serviciu în paza fondurilor de vânătoare şi
pescuit este dotat cu astfel de arme. În Franţa, gardienii oficiului naţional de vânătoare sunt
înarmate numai cu pistoale semiautomate cal. 9 mm. Şi în România sunt prevederi legale
privind dotarea paznicilor de vânătoare şi pescuit cu astfel de arme. Din aceste motive am
considerat util să includem şi un mic capitol privind caracterizarea lor.

Pistolul semiautomat. Este constituit din:

a. Ţeavă
b. Închizător sub forma unui manşon culisant, având diferite modalităţi de
zăvorâre
c. Ramă sau carcasă în care se găseşte mecanismul de dare a focului
d. Crosa sau mânerul, de fapt o prelungire a carcasei. Acesta cuprinde magazia de
cartuşe. În unghiul format de ramă cu mânerul se găseşte fixat trăgaciul protejat
de garda trăgaciului. Pe manşon sau ramă este amplasată şi piedica de siguranţă.
La unele modele moderne ea este bidextră, adică poate fi acţionată din ambele
părţi (stânga-dreapta) ale armei.
Din punct de vedere al mecanismului de dare a focului, pistoalele se clasifică în 3
categorii:
a) Cu mecanism fără cocoş exterior cuprins integral în rama pistolului. La acesta,
odată introdus cartuşul în ţeavă mecanismul rămâne permanent armat. Singura
modalitate de a evita o descărcare accidentală este piedica de siguranţă. Modelul
browning 10 cal. 7,65 inventat în 1910 a fost primul pistolet fiabil de acest tip.

65
 b) Mecanism cu cocoş exterior şi trăgaci cu acţionare simplă (single action, în
engleză). Pistolul arte cocoş exterior care este armat la introducerea cartuşului în
ţeavă prin manevrarea închizătorului. În cazul când acesta nu este utilizat imediat,
el poate fi dezarmat astfel: se prinde cocoşul cu degetul mare al mâinii cu care
ţinem arma; apăsând cu atenţie pe trăgaci, lăsăm să coboare încet cocoşul in poziţia
dezarmat. Astfel, pistolul poate fi purtat cu cartuş pe ţeavă, fără a exista riscul unei
descărcări accidentale la o apăsare involuntară pe trăgaci. Pentru a rearma cocoşul
este necesar ca acesta să fie ridicat manual. Pistolul rusesc T.T. (Tula Tokarev) are
acest mecanism.
c) Mecanism cu cocoş exterior şi trăgaci cu dublă acţionare. Spre deosebire de
modelul anterior, la acest mecanism trăgaciul declanşează focul la o apăsare uşoară
şi fără a avea cursă liberă, dacă este armat cocoşul. În cazul când în ţeavă există
cartuş, dar cocoşul este în poziţia dezarmată, la o apăsare mai energică pe trăgaci pe
o distanţă de 10-15 mm, cocoşul este ridicat de mecanismul interior şi la capătul
cursei scapă şi declanşează focul. Toate pistoalele moderne sunt prevăzute cu acest
fel de mecanism, în diferite variante. Pistolul marca Gloch (Austria) are un
mecanism diferit de cele de mai sus. Are parţial şi dublă şi simplă acţionare, având
piedica de siguranţă sub forma unei mici pârghii în corpul trăgaciului, acţionată la
apăsarea cu degetul pe acesta.

Revolverul. Spre deosebire de pistolul semiautomat, revolverul are o magazie

cilindrică, numită şi butoiaş, cuprinsă în ramă, imediat în spatele ţevii. Prin rotirea acestuia
la acţionarea mecanismului de dare a focului sunt aduse succesiv în dreptul ţevii şi
percutorului cartuşele cuprinse în lăcaşurile lor din cilindru. Şi la revolver trăgaciul poate fi
cu acţiune simplă, cocoşul trebuind să fie ridicat manual pentru fiecare foc tras. Acest
sistem aparţine vechilor pistoale de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Revolverele moderne au trăgaci cu dublă acţionare. Pentru un tir mai precis,
cocoşul se armează manual şi cocoşul scapă la o apăsare uşoară, fără cursă liberă. Dacă
este necesară o utilizare rapidă, e suficient să se apese mai energic pe trăgaci. În timpul
acestei apăsări butoiaşul se roteşte aducând un cartuş în faţa ţevii. Când s-a terminat
cursa,butoiaşul este fixat şi cocoşul scapă, percutând capsa. Revolverele nu au piedică de
siguranţă.

În domeniul militar sunt utilizate numai pistoale semiautomate de cal. 9 mm şi

magazii de mare capacitate – 10-15 cartuşe. Prin anii ’80 ai secolului trecut, poliţia, în

66
special cea americană era dotată cu tradiţionalele revolvere. Ele au fost înlocuite aproape în
totalitate cu pistoale deoarece prezentau dezavantajul unei mici capacităţi de foc (6 cartuşe)
şi o reîncărcare laborioasă, necesitând introducerea cartuşelor bucată cu bucată în butoiaş.
La pistol magazia goală se înlocuieşte rapid cu una cu cartuşe. Totuşi, în ţările unde este
permis acest lucru, revolverul este arma preferată de persoanele civile, pentru care numărul
de cartuşe nu este important. Este mai simplu de manevrat şi poate fi încărcat fără a avea
nici un resort sub tensiune.

Calibrul armelor scurte. În prezent, cel puţin în România nu poate fi vorba decât
de 4 calibre: 7,65 Browning, în pistolul Carpaţi, 7,62 rusesc (7,62x25) în pistoalele T.T.
(Tula Tokarev), 9 mm Tokarev în pistoalele cu acelaşi nume şi 9 mm Parabelum (9x19),
în diferite mărci de pistoale din dotarea armatei şi diferite unităţi ale M.I.
In dotarea personalului din domeniul cinegetic, la noi se găsesc numai pistoale
Carpaţi cal. 7,65 mm şi T.T. cal. 7,62 mm. Acestea din urmă nu se mai fabrică în prezent,
dar un număr mare de astfel de arme se află în depozite, scoase din dotarea armatei, fiind
înlocuite cu pistolul Carpaţi.

ACCIDENTE CU ARMA DE VÂNĂTOARE

Accidente de vânătoare se împart în 2 categorii mari:

a. Accidente tehnice care duc la deteriorarea armei (spargerea ţevilor, dislocarea
închizătorului, ruperea patului).
b. Accidente datorate mânuirii imprudente a armei având ca rezultat rănirea oamenilor
sau a unor animale care nu fac obiectul vânătorii.
În cazul accidentelor tehnice acestea au la origine numeroase cauze:
- Corpuri străine intrate în ţeavă din exterior (pământ, zăpadă, materiale lemnoase).
- Proiectil, bură, cămaşa proiectilului, resturi din tubul cartuş tras, rămase în ţeavă.
- Corodarea puternică prin oxidare (ruginire) a ţevii sau sistemului de închidere.
- Închizător foarte uzat sau necorespunzător cartuşului.
- “Îmbătrânirea” materialului ţevii ca urmare a unei foarte îndelungate utilizări, în
special în cazul unor oţeluri de calitate mediocră.
- Defecte de fabricaţie, realizarea greşită a suporţilor pentru montarea lunetei sau alte
reparaţii.

67
- Cu percutor prea ascuţit.
Cauze datorate cartuşului:
- Cartuş necorespunzător armei. Tub prea lung, încărcătura prea puternică, cartuşe
“magnum” trase din arme vechi, slabe.
- Încărcarea greşită a cartuşului.
- Alterarea pulberii datorată unei prea lungi sau necorespunzătoare depozitări.
- Aprinderea întârziată din cauza capsei sau a pulberii.
- Utilizarea ca proiectil unic a unei bile de plumb (fără a fi secţionată) sau de oţel cu
diametru mai mare decât cel al ţevii în zona îngustată (choke).
Accidente având drept cauze utilizarea necorespunzătoare a armei
- Tirul asupra unor ţinte neidentificate în mod corespunzător, asupra unui presupus vânat
care circulă prin desiş.
- Nerespectarea unghiului de tragere de 450 faţă de linia de vânători.
- Purtarea armei încărcate în mijloace de transport, în grupurile de vânători după
terminarea goanei.
- Lăsarea armei în casă sau mijloace de transport unde persoane neautorizate pot avea
acces la ea.
- Executarea tirului asupra vânatului zburător la mică înălţime deasupra lanurilor de
porumb sau perdele de trestie în spatele cărora pot fi oameni sau animale domestice.
- Trecerea peste un obstacol (şanţ, gard etc) cu arma încărcată.
- Sprijinirea în timpul vânătorii a armei încărcate şi neasigurate de un capac, atârnată de
o cracă etc.
Lovirea cu patul armei a unui vânat rănit. Mai pot apare un număr nedefinit de
situaţii în care utilizarea imprudentă, incorectă a armei poate genera un accident, deseori cu
urmări tragice.

68
 Reguli generale de siguranţă privind folosirea armelor de foc

1. Obişnuiţi-vă din timp cu manipularea şi funcţionarea armei. Citiţi si înţelegeţi

neapărat modul de folosire înainte de a folosi o armă.
2. În orice condiţii purtaţi arma ca şi când ar fi încărcată.
3. Asiguraţi-vă înainte de încărcarea armei că ţeava ei este liberă de corpuri
străine.
4. Încărcaţi arma întotdeauna doar înainte de folosirea ei.
5. Obişnuiţi-vă să dezasiguraţi arma numai înaintea folosirii ei.
6. Trageţi numai când aţi recunoscut bine ţinta , şi când este exclus orice
pericol pentru zona înconjurătoare.
7. Glonţul este periculos la distanţa de 5 km şi chiar mai mult când se trage la
un unghi mai mare de 30° .
8. Puneţi degetul pe trăgaci, doar când aveţi de gând să trageţi.
9. Nu îndreptaţi arma asupra unui obiect asupra căruia nu intenţionaţi să
trageţi.
10. Utilizaţi doar muniţie produsă de ateliere specializate şi cu o încărcătură
corectă.
11. Utilizarea cartuşelor reîncărcate incorect poate provoca accidente.
12. Folosiţi muniţie care corespunde conform cu calibrul şi camera cartuşului.
13. Evitaţi ricoşeurile pe apă, pământ îngheţat sau alte suprafeţe.
14. Gloanţele trase sub un unghi mai mic de 30° faţă de suprafeţe tari( chiar
apa) pot avea traiectorii nebănuite.
15. Dacă purtaţi o armă încărcată , aceasta trebuie să fie asigurată.
16. Nu săriţi obstacole precum garduri, gropi, râuri etc. cu arma neasigurată.
17. Dacă arma se blochează, încărcată, nu încercaţi să o deblocaţi pe la gura ţevii.
18. Între standuri transportaţi arma numai descărcată.
19. Nu apucaţi niciodată o arma cu ţeava către dumneavoastră.
20. Vegheaţi ca arma să nu ajungă în mâna celor neavizaţi.
21. Depozitaţi arma şi muniţia sub cheie şi în afara accesului copiilor.
22. Niciodată nu folosiţi o arma ca pârghie sau ca instrument de lovire.
23. Nu predaţi arma altor persoane decât celor în drept.
24. Evitaţi băuturile alcoolice înainte şi in timpul tragerilor sau la vânătoare.

69
 ECHIPAMENT AUXILIAR ÎN ACTIVITATEA CINEGETICĂ

Aparate optice de observaţie şi de ochire

Intrate relativ recent în activitatea cinegetică (primele decenii ale sec. XX),
aparatele optice destinate atât observaţiilor, cât şi facilitării procesului de ochire au devenit
în ultimii ani auxiliare nu numai importante, ci aproape indispensabile vânătorului corect.
După o primă etapă în care utilizarea prismelor optice a ridicat substanţial calitatea
binoclurilor, în prezent există tendinţa de a introduce componente electronice în acest
domeniu. Dacă la aparatele de observaţie 9 binocluri, lunete) avantajele obţinute sunt
acceptabile, aparatele de ochire care permit tirul pe întuneric nu corespund eticii
vânătoreşti şi ele sunt interzise la vânătoare în toate ţările civilizate.

Binoclul
Principalele caracteristici ale binoclului sunt:
a. Puterea de mărire
b. Diametrul lentilei frontale
c. Pupila de ieşire
d. Distanta ochi-ocular
e. Câmpul de vedere
f. Indicele de amurg
Pe binoclurile de calitate bună sunt înscrise de regulă puterea de mărire şi diametrul
lentilei frontale, sub formă de „înmulţire”: 7 x 42, 8 x 30, 8 x 56, 10 x 50 etc. în aceste
cifre, prima reprezintă puterea de mărire (7,8,10) şi a doua diametrul lentilei frontale, în
milimetri. Cu cât mărirea este mai puternică, piesa observată este văzută aparent mai
aproape. Această apropiere nu poate creşte foarte mult, deoarece la măriri de peste 8 ori
vizualizarea din mâna liberă devine dificilă, înregistrându-se tremuratul inevitabil al
mâinilor, fiind necesară sprijinirea binoclului pe un suport fix. În afară de aceasta, cu cât
creşte puterea de mărire se micşorează câmpul de vedere, îngreunând găsirea piesei
urmărite.
Diametrul lentilei frontale este un element important deoarece, cu cât este mai mare
captează mai multă lumină, făcând binoclul mai „luminos”, deci facilitând observaţii în
condiţii de lumină slabă. În mod obişnuit binoclurile au lentile frontale (obiective) cu
diametrul cuprins între 30 şi 65 mm. Cele cu obiectiv de 18-20 mm sunt destinate mai mult

70
scopurilor turistice, utilizate la lumina zilei. Nici lentilele mai mari de 65 mm nu se
justifică, efectul lor depăşind puterea de acomodare a ochiului omenesc.
Pupila de ieşire poate fi observata sub forma unui cerculeţ mai luminos pe lentila
ocularului, privind binoclul de la 30 – 40 cm distanţă. Mărimea acestei pupile este dată din
raportul între diametrul lentilei frontale şi puterea de mărire. De exemplu, la un binoclu cu
obiectiv de 42 mm şi mărirea de 7 ori va fi 42 : 7 = 6 mm; la 8 x 32 – 4 mm; la 8 x 56 – 7
mm. Aceasta este importantă, deoarece imaginea pe care o vede ochiul este cea cuprinsă în
perimetrul pupilei. Deci, cu cât va fi mai mare şi cantitatea de lumină percepută va fi mai
mare. Nici în acest domeniu nu se poate merge prea departe, deoarece şi capacitatea de
dilatare a pupilei ochiului omenesc este limitată. Astfel un ochi tânăr poate realiza o pupilă
de maxim 7 mm, pe când unul mai în vârstă nu depăşeşte 5-6 mm. Un binoclu de 8 x 56
are pupilă de 7 mm, reprezentând un maximum de luminozitate accesibilă cu un binoclu
fără componente electronice. Pupile de ieşire de 4-6 mm sunt satisfăcătoare observaţiilor la
lumina zilei şi în amurg.
Distanţa ochi-ocular este distanţa optimă la care trebuie să se situeze ochiul faţă de
lentila ocularului pentru a vedea întregul câmp vizual oferit de binoclu. În mod obişnuit,
aceasta este de 8 mm, dar în prezent se realizează şi cu distanţe mai mari, destinate celor ce
sunt obligaţi să utilizeze binoclul purtând ochelari. În acest scop, ocularul este prevăzut cu
o apărătoare cilindrică de cauciuc pentru ochiul normal, aceasta rabatându-se în cazul
utilizării ochelarilor de vedere.
Câmpul de vedere. La unele binocluri, dimensiunea acestui câmp este înscrisă pe
carcasă, fie în metri lăţime la 1 000 m distanţă (sau yarzi, la cele de origine anglo-
americană), fie mărimea nu a câmpului, ci a unghiului de vedere, exprimat în grade. Aceste
grade nu spun aproape nimic privitorului neavizat. Pe vechile binocluri militare erau
gradate scale în aşa-numitele „miimi”, cu ajutorul cărora se apreciau distanţe între privitor
şi diferite obiective. Câmpul de vedere este invers proporţional cu puterea de mărire şi, de
asemenea, este mai mic la luminozotăţi mari. Astfel, un 8x30 are 140 m, 8x56 – 118 m,
10x50 – 99 m.
Indicele de amurg. Este în mod curent utilizat în Germania şi Austria, oferind, între
anumite limite, foarte bune indicaţii privind performanţele binoclului în condiţii de lumină
slabă. Se obţine prin formula:
I.A = grosismentulXdiam.obiectiv .

Astfel, la un binoclu de 8x30, va fi 15,49 , iar la unul de 8x56 – 21,16. Deci, un

binoclu de 8x56 are un randament cu 36,6 % superior în condiţii de lumină slabă, faţă de
un 8x30. Acest indice nu mai oferă informaţii satisfăcătoare în cazul aparatelor cu foarte

71
mare putere de mărire. Astfel, la o lunetă de observaţie de 30x50, având o pupilă de ieşire
de numai 1,66 mm , rezultă un IA = 38,72. Este limpede că printr-un cerculeţ de 1,66 mm
ochiul nu va primi aproape de două ori mai multă lumină decât prin unul de 7 mm al
binoclului 8x56.
Alegerea unui binoclu
Este bine să se facă în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru o utilizare frecventă,
uneori zilnica, pentru observaţii pe lumină bună, uneori în zori sau amurg, corespunde un
binoclu uşor de 8x30 sau 7x42. Acesta este binoclul standard, care dă satisfacţii în cele mai
multe situaţii. Pentru condiţii speciale, de exemplu observaţii în amurg târziu sau la lumina
lunii, un 7x50, având pupila de ieşire de 7,14 mm şi un indice de amurg de 18,7, oferă
depline satisfacţii. În cazul observaţiilor la mare distanţă, de exemplu la capre negre, este
importantă puterea de mărire şi nu luminozitatea. Aici este potrivit un 10x40 sau o
combinaţie între un binoclu mic şi uşor de 7 sau 8x şi o lunetă de observaţie de 30x50. Unii
profesionişti utilizează la cerbi binoclul de 10x50. Acesta are o luminozitate foarte bună şi
trofeul poate fi bine examinat la distanţe mari. Există însă riscul supraaprecierii
exemplarului datorită puterii de mărire, un 8x56 fiind de preferat.
Binoclurile mici, pliante, numite şi compacte sunt accesorii bune în excursii, în concediu
sau să se găsească în buzunarul vânătorului, când este la goane la mistreţi, iepuri ori la raţe,
pentru orice eventualitate. În nici un caz nu constituie un instrument de nădejde pentru
vânător.

Aparatele optice de ochire

Se utilizează tot mai frecvent pe armele cu ţevi ghintuite. Sunt de mai multe feluri:
1. Lunete optice de ochire, constituite numai din lentile, asamblate într-un tub metalic.
2. Aparate opto-electronice. Pe lângă lentile mai au şi componente electronice.
3. Aparate cu rază laser.
4. Aparate cu hologramă.
Lunetele de ochire cunoscute de la începutul sec. 20 sunt cele mai răspândite şi
singurele admise la vânătoare la noi şi în majoritatea celorlalte ţări. Sunt construite dintr-un
tub metalic având în interior sistemul optic, reticulul de ochire şi mecanismele de reglaj,
eventual cele de modificare a puterii de mărire, dacă sunt variabile.

72
Sistemul optic se compune dintr-un grup de lentile frontal care constituie obiectivul un al
doilea grup – lentilele redresoare cu rol a face ca imaginea să fie dreaptă pe înălţime şi
lateral. Fără acestea am vedea imaginea cu josul în sus ca la teodolit. În partea dinspre
trăgător se găsesc lentilele care formează ocularul, prin care privim. Prin deplasarea

1 4

2 3

Schema lunetei de ochire

1- obiectiv; 2 – şina de montaj; 3 – focarul obiectivului;
4 – dispozitivul pentru reglarea tirului

ocularului în sens longitudinal se reglează claritatea în funcţie de dioptriile ochiului

trăgătorului. Tot din acest ocular, mai complex, cu mai multe lentile se reglează şi puterea
de mărire la lunetele variabile.
Reticulul lunetei, dispozitivul cu ajutorul căruia ochim se găseşte, la lunetele cu mărire
fixă în focarul obiectivului. Acolo unde razele captate de obiectiv se concentrează într-un
punct. Acest reticul poate să fie din fire metalice, de plastic ori să fie gravat pe un disc
foarte subţire din sticlă. Cele realizate pe sticlă sunt mai stabile, se dereglează mai greu dar
micşorează puţin lumina transmisă. Cele metalice nu au acest dezavantaj, în schimb sunt
mai susceptibile la dereglări şi deteriorări. La lunetele cu mărire variabilă reticulul poate fi
amplasat în focarul obiectivului sau în focarul ocularului. În primul caz firele reticulare îşi
schimbă, vizual, dimensiunile în funcţie de puterea de mărire. Dacă schimbăm mărirea de
la 4 la 8 vom vedea firele mai groase şi invers. În cazul când firele reticulare sunt fixate în
focarul ocularului ele sunt văzute în aceleaşi dimensiuni indiferent de mărirea aleasă.
Pentru ochire este avantajos, dar dacă sistemul nu este deosebit de îngrijit lucrat se
întâmplă frecvent ca reglajul armei să se schimbe odată cu modificarea puterii de mărire.
Numai lunetele de foarte bună calitate sunt scutite de acest defect. El poate fi detectat
fixând arma într-o menghină şi ochind un punct situat la 80 – 100m. Privim prin lunetă şi
modificăm în ambele sensuri mărirea. Vârful firului central, punctul sau intersecţia firelor
trebuie să rămână tot timpul exact pe punctul ochit. În caz contrar este de preferat să
reglăm arma pe o mărire convenabilă (4x sau 6x) şi să nu o mai modificăm.

73
 Diferite modele de reticule vizoare din lunete

Caracteristicile optice ale lunetei sunt aceleaşi ca şi la binoclu: puterea de mărire,

diametrul lentilei frontale, pupila de ieşire, luminozitatea geometrică, indicele de amurg şi
indicele de transmisie a luminii, distanţa de privire ochi- ocular, câmpul de vedere la
100m. Dintre acestea pentru lunete cele mai importante sunt puterea de mărire, diametrul
lentilei frontale, câmpul de vedere şi indicele de amurg. Pentru scopuri obişnuite o putere
de mărire de 4 sau 6 ori este suficientă. Cu o lentilă frontală de 32 sau 42mm realizează
indici de amurg de 11,3 în primul caz şi de 15,9 la 6x42, permiţând tirul în bune condiţii la
lumina zilei sau în amurg. O lunetă specială pentru tir în pragul nopţii sau la lumina lunii
este de 8x56. Aceasta este grea, incomodă şi cu un câmp de vedere de numai 5,6m la 100m
distanţă.
Pentru a o menţine în stare bună de funcţionare şi fără dereglări, luneta trebuie ferită de
şocuri, ploaie, zăpadă, temperaturi foarte ridicate şi mai ales de intervenţia unor persoane
incompetente la sistemul optic.

Aparate optoelectronice de ochire

Exterior se aseamănă cu o lunetă obişnuită dar în interior, pe lângă partea optică,
dispune de un sistem electronic de amplificare a luminii. Acesta poate amplifica semnalul
luminos captat de lentila frontală cu valori între de 20.000 până la 50.000 ori. Aceasta
înseamnă că oriunde există o lumină cât de slabă (noapte înstelată fără lună) aceasta poate
fi mărită încât obiectul vizat să poată fi observat sau ochit. Asemenea aparate nu dau

74
rezultate în spaţii complet închise sau în cazul unor nopţi cu plafon gros de nori şi întuneric
profund. În acest caz se procedează la iluminarea obiectivului vizat cu o sursă de lumină în
spectrul infraroşu. Amplificatorul transformă imaginea din infraroşu în imagine vizibilă
ochiului omenesc. Posibilităţile de ochire cu amplificatoare de lumină se opresc la 100 –
150m iar iluminarea cu infraroşu la aparatele din generaţiile actuale este eficace la 50 –
60m. Precizăm că lumina naturală în infraroşu existentă noaptea în natură nu este niciodată
suficientă pentru a fi utilizată în scopul ochirii optice. Asemenea aparate au o putere de
mărire redusă, obişnuit între 1,5 şi 4x iar imaginea pe care o vedem în ocular este
monocoloră.
Aparatele de ochire cu rază laser. Sunt mult mai simple şi constă dintr-o sursă de
rază laser montată pe armă cu posibilitatea de a fi reglată astfel încât punctul luminat să
corespundă cu cel lovit de glonţ la o anumită distanţă. În acest caz este suficient ca
trăgătorul să fixeze raza luminoasă acolo unde doreşte să lovească glonţul. Această rază
poate emisă în spectrul luminos vizibil ochiului omenesc sau în infraroşu. Dacă este în
infraroşu trăgătorul trebuie să poarte ochelari (de fapt mici aparate) care să schimbe
lungimea de undă (frecvenţa) din infraroşu în vizibil. Este de reţinut că nici un fel de
lentilă optică nu poate, fără completarea cu un dispozitiv electronic, să facă vizibilă
ochiului lumina în infraroşu. Contrat unor păreri destul de larg răspândite.
Aparatele de ochire atât cele cu amplificare de lumină cât şi cu rază laser sunt utilizare
în scopuri militare şi de poliţie. Ele sunt complet interzise la vânătoare.
Vizoarele optice. Sunt de fapt nişte lunete mai mici şi mai simple. Au putere de mărire
redusă (1 – 4x), câmp de vedere foarte mare şi la fel distanţa ochi-ocular este mare
facilitând tirul pe ţinte în mişcare. Ochirea se face cu ajutorul unui punct luminos, vizibil în
centrul ocularului. Luminozitatea cât şi mărimea acestuia, la unele aparate, pot fi
modificate în funcţie de condiţia de tir (luminozitate, mărimea, ţintă etc.). Aceste aparate
sunt admise la vânătoare dar ele nu facilitează un tir precis la distanţe mari. În schimb sunt
mult mai utile decât lunetele clasice la tirul cu glonţ în pădure pe ţinte în mişcare la
distanţe de până la 100m.

75
 Vizor optic

Cuţitul de vânătoare. Este prin utilitate dar şi tradiţie o unealtă indispensabilă

vânătorului. În trecut era folosit şi la înjunghierea vânatului rănit. Din acest motiv unii
vânători purtau cuţite mari, cu lamă lungă. în Germania exista un model care se numea
„omorâtor de cerbi”. Acum a devenit element de decor, de paradă.
În zilele noastre, pentru vânător, cuţitul este unealtă, nu armă. El este folosit la
eviscerarea, jupuirea şi tranşarea vânatului. Uneori mai tăiem o cracă din potecă, ne
amenajăm vizibilitatea în stand. Pentru a fi îndemânatec la executarea acestor operaţiuni
lama nu trebuie să fie prea lungă; una de 10-12 cm este cea mai indicată. În schimb este
necesar să fie suficient de groasă (3-5mm) pentru a nu se îndoi şi confecţionată dintr-un
oţel de forte bună calitate. Aceasta înseamnă să fie dur, pentru a ţine tăişul dar şi destul de
elastic încât să nu se ciobească ajungând cu el la un os. Cuţitele făcute la noi semi-artizanal
sunt inoxidabile, frumoase, dar de cele mai multe ori oţelul este de slabă calitate şi nu ţine
tăişul. Un oţel bun, de marcă, este foarte scump mărind preţul cuţitului.
Există o infinitate de forme de lame, destinate mai bine sau cu mai puţin folos
anumitor scopuri. Un cuţit de vânătoare cu adevărat funcţional are, la 10-12,5cm lungime,
o lamă lată al cărei vârf se află aproximativ în prelungirea spatelui lamei. La o lungime
dată tăişul este cu atât mai lung cu cât lama este mai curbă. Un cuţit clasic “de breaslă” are
mâner din corn de cerb, prins solid cu nituri de lamă. Cele din corn de căprior, având şi 2-3
ramificaţi lungi sunt aparent frumoase dar total nepractice. În prezent se fac şi mânere din
diferite materiale sintetice uşoare, rezistente la spălat şi folosire îndelungată.
Lungimea mânerului pentru o mână de mărime mijlocie este de 11-12 cm.

76
 Un briceag de vânătoare având desigur şi siguranţă de fixare a lamei în poziţia
deschisă este mai compact şi poate fi preferat drept compromis, renunţându-se la o parte
din calităţile funcţionale. Briceagul are avantajul de a avea (închis) numai jumătate din
lungimea unui cuţit, deci mult mai comod de purtat. Dar şi dezavantajul că lungimea lamei
este limitată de aceea a mânerului iar fixarea lamei este sensibilă la solicitări transversale.
fabricaţia este mai complicată şi costul mai ridicat. La aceiaşi lungime de lamă şi soliditate
un briceag este mai greu.
Există şi acele mici şi uşoare bricege de buzunar care oscilează între instrument
tăietor şi sculă multiplă. Cu cât deţine mai multe accesorii devine mai incomod la utilizare,
transformându-se într-o casetă miniaturală de scule. Pentru utilizarea ca instrument tăietor
astfel de bricege nu sunt indicate decât în mod restrâns. Bricegele numite “ofiţereşti,
elveţiene” sunt de foarte bună calitate. Ceea ce nu se poate spune despre marele număr de
imitaţii.
Deşi nu sunt cuţit dar tot ca instrumente tăioase sunt toporişca, foarfecele numit “de
vie” sau “de pomi” şi fierăstrăul. Un toporaş mic şi uşor, prevăzut cu teacă, este
recomandat să fie purtat în raniţă în primul rând de un profesionist dar şi de vânătorul care
intenţionează să facă ceva pentru gospodărirea fondului. Sau când participă la vânătoare de
animale mari – mistreţ, cerb, urs - La eviscerarea unui mistreţ sau cerb desfacerea
articulaţiei la picioarele din spate se face foarte greu cu un cuţit, pe care putem să-l şi
stricăm, dar foarte uşor cu toporaşul. Când este vorba de tranşatul vânatului mare este
aproape indispensabil.
Utilizate mai mult de pomicultori şi viticultori aceste foarfece pot fi foarte utile şi
în pădure. Bine ascuţite, purtate la îndemână de omul care calcă zilnic fondul de vânătoare
poate foarte uşor să cureţe potecile de crăcile care îngreunează mersul, să taie iarna câteva
crengi subţiri de salcie căprească pentru hrana cervidelor sau a iepurilor. Iar la tranşarea
unui căprior sau mistreţ se taie cu uşurinţă tendoanele.
Fierăstrăul există şi la unele cuţite de vânătoare în mâner. sau la briceagul de
vânătoare. Cu el o cracă de 3-4 cm se taie mult mai uşor decât cu cuţitul. Dar mult mai
important este când se tranşează un mistreţ în teren şi trebuie tăiat râtul pentru scoaterea
trofeului. Dacă se utilizează toporul pot fi stricaţi colţii.
Îmbrăcămintea
În activitatea cinegetică îmbrăcămintea trebuie să satisfacă unele cerinţe specifice.
În primul rând să fie comodă, permiţând mişcări lejere. Culoarea să fie adaptată mediului
ambiant fără să contrasteze cu acesta, dar fără a fi neapărat necesară culoarea de
“camuflaj”, caracteristică mai degrabă activităţilor militare decât vânătoreşti. Profesioniştii

77
vor purta uniformele prevăzute de instituţia căreia îi aparţin. Vânători amatori îşi realizează
garderoba cinegetică după gusturi şi posibilităţi. Pantalonii bufanţi sau pană permit un
mers comod, iar o haină atât de lungă încât să acopere regiunea lombară şi bazinul şi
suficient de largă pentru a permite epolarea fără dificultăţi, completează echipamentul.
Materialul din care sunt confecţionate să fie moale şi culorile mate, fără străluciri.
Materialele sintetice de tip “fâş” nu sunt potrivite la vânătoare. Desigur hainele vor
corespunde condiţiilor climatice, iarna mai groase, vara mai subţiri şi uşoare. Unii vânători
utilizează iarna pe zăpadă halate albe. Ele sunt recomandabile la pândă de vulpi, pasaj de
raţe sau gâşte. Folosirea lor la vânătorile colective este total contraindicată, indiferent dacă
sunt pe câmp deschis sau în pădure, putând da naştere la grave accidente, prin
neobservarea de către vecin. Organizatorul vânătorii are datoria să interzică utilizarea lor.
Pentru condiţii nefavorabile, ploaie-lapoviţă vom utiliza pelerină uşoară, din
material impermeabil. Dacă purtăm cizme de cauciuc lungimea ei trebuie să acopere
cizma. Altfel toată apa scursă nu udă pantalonii şi intră în cizmă. Sunt foarte practice
hainele de ploaie din două piese, constând dintr-o scurtă impermeabilă şi pantalonii care se
îmbracă peste cei obişnuiţi şi numai în timpul cât plouă, acoperind în partea inferioară şi
cizma sau bocancul.
Încălţămintea este de mare importanţă, de ea depinzând uneori reuşita vânătorii.
Trebuie să fie comodă, potrivită pe picior, fără să ne strângă sau să se mişte, provocând
julituri.
Materialul de bună calitate şi bine lucrat ne va feri de frig şi umezeală. Talpa
elastică şi antiderapantă. Să cobori o potecă în pantă pe zăpadă sau pământ îngheţat cu
talpă fără profil şi lucioasă este nu numai un calvar dar te expune şi la grave accidente.
Dacă însă drumul este acoperit cu gheaţă netedă nu mai este de folos nici talpa profilată
care alunecă şi ea. Întrucât în prezent un se mai folosesc bocanci având pe ramă
crampoane, de cel mai mare folos este să avem în raniţă nişte gheare antiderapante mici şi
uşoare, lucrate din tablă presată, pe care le legăm de încălţăminte la nevoie.
În prezent se confecţionează numeroase modele de ghete înalte, din piele sau
materiale sintetice ori combinaţii între acestea, având în interior căptuşeli diferite care
corespund foarte bine activităţii pe teren.
Cizmele de cauciuc sunt indispensabile la baltă sau în zone mlăştinoase. Chiar şi în
alte zone, când plouă sau este rouă pe vegetaţia ierboasă înaltă îşi găsesc utilizarea. Cu
menţiunea că cizma de cauciuc un este încălţămintea potrivită drumurilor lungi, obosind
piciorul. Nici iarna pe ger când nu izolează bine de frig. Şi încă o precizare: cizma de bună

78
calitate este confecţionată din cauciuc nu materiale sintetice. Acestea, se întăresc la
temperaturi scăzute, crapă şi nici nu au suficientă aderenţă la terenul alunecos.
Un accesoriu al încălţămintei sunt jambierele. Acestea feresc piciorul, între gheată
şi genunchi, de scaieţi şi ciulini, apa de pe iarbă şi iarna de zăpadă, pe care o împiedică să
intre în bocanci. În trecut se confecţionau din piele. Astăzi sunt din material textil
impermeabilizat, sub forma unui burduf cu elastice la ambele capete. În partea inferioară
după ce se trece să acopere puţin gheata, se fixează cu un şnur şi sub acesta pentru ca în
timpul mersului să nu se ridice.
Pe cap purtăm tradiţionala pălărie sau una din numeroasele modele de şepci
existente. Dacă la noi acestea nu sunt prea apreciate în alte ţări ca Franţa sau Anglia unde
pălăria noastră verde este cam necunoscută sunt la mare cinste.
Iarna pe frig şi vânt vom purta o şapcă din postav gros sau îmblănită. Este bine să
aibă cozoroc şi urechi rabatabile. Cele cu blană la exterior nu sunt practice udându-se cu
zăpadă topită sau ploaie şi scurtându-si astfel existenţa. Strămoşeştile noastre căciuli din
blană de miel, oricât ar fi de elegante (uneori) nu sunt utile la vânătoare. la un efort mai
îndelungat capul transpiră abundent iar exteriorul se urâţeşte din cauza intemperiilor.
Cartuşiera. Serveşte la transportul cartuşelor în timpul vânătoarei. Are forma unui
brâu din piele sau pânză tare având cusute mici tuburi în care sunt introduse cartuşele. Pe
timp de ploaie sau ninsoare e bine să fie purtată sub haină. Ia după vânătoarea propriu-zisă
să fie introdusă în raniţă. Nu este deloc indicat ca vânătorul să apară în tren, autobus sau
alte locuri aglomerate purtând cartuşele la vedere. În mod obişnuit o cartuşieră cuprinde
20-25 cartuşe. Dar sunt şi unele de mari dimensiuni pentru 30-40 cartuşe. Acestea sunt
susţinute de nişte bretele pe umerii vânătorului. În cazul armelor mixte cartuşiera are şi 5-
10 tuburi înguste pentru cartuşele cu glonţ. Destinate numai cartuşelor cu glonţ cartuşierele
au formă dreptunghiulară, cu 10-15 lăcaşuri şi se poartă fixate pe cureaua pantalonilor ca şi
o teacă de cuţit sau pistol.
Ciorchinarul serveşte la transportul păsărilor împuşcate. Este confecţionat din mai
multe cureluşe din piele care la un capăt sunt prinse toate într-un inel sau manşon iar
extremitatea opusă fiecare cureluşă are fixat un inel mic ori sunt secţionate longitudinal o
mică porţiune pe mijloc pentru a se putea forma un “laţ”. În acesta este introdus gâtul
păsării. Ciorchinarul se ataşează prin intermediul unei carabiniere la cartuşieră, geantă de
vânătoare sau una din curelele raniţei.
Lanterna. Este un instrument indispensabil oricărui vânător. Mai ales lucrătorul în
cinegetică nu ar trebui să plece niciodată de acasă fără a avea lanterna în raniţă, chiar dacă
nu are intenţia să înnopteze pe teren. Oricând poate fi reţinut mai mult decât a crezut şi să

79
vii noaptea prin pădure fără lanternă nu este cel mai plăcut lucru. În prezent se folosesc
numai lanterne electrice. Felinarele şi lămpaşele părinţilor şi bunicilor noştri au rămas în
amintire. Totuşi ele îşi mai găsesc locul în căsuţele şi colibele de vânătoare din locuri
izolate.
Lanternele moderne au putere mare de luminare şi fascicol reglabil. La drumuri
lungi trebuie să ţinem seama de durata de funcţionare a bateriilor. Una nouă, de bună
calitate nu are o durată mai mare de 3 ore, la funcţionare continuă. Uneori drumul de la o
cabană din vârful muntelui poate dura mai mult. Şi dacă bateria nu a fost chiar proaspătă
putem rămâne pe întuneric. Prudent în asemenea împrejurări este să avem baterii şi chiar
un bec de rezervă. Sau chiar o mică lanternă care luminează prin acţionare manuală. Nu
bate ea prea departe dar ne scoate din încurcătură.
Tocul pentru armă. Legea armelor de foc şi muniţii nr.17 din aprilie 1996 prevede
la art. 20 “… În localuri publice, de desfăşurarea mărfurilor, mijloace de transport în
comun, gări, drumuri publice şi în alte locuri aglomerate, armele de tir şi de vânătoare se
poartă numai introduse în toc şi neîncărcate cu muniţie”.
Dacă în trecut utilizarea unui toc pentru armă era facultativă, astăzi avem
prevedere legală în acest sens. Pe lângă condiţiile de securitate, puşca purtată în toc este
ferită de eventuale mici deteriorării provocate de transport în portbagajul maşinii, în
autobus etc. Există o multitudine de modele, confecţionate din piele, materiale textile sau
plastice. În unele puşca (basculantă) este introdusă demontată. În altele intră întreagă ca şi
armele nedemontabile. Pentru a merge la vânătoare în apropierea localităţii este de preferat
un toc uşor, din material textil, care poate fi rulat şi purtat pe timpul vânătorii în raniţă. La
călătorii mai lungi cu trenul, autobuzul sau vaporul este necesar un toc mai robust, eventual
capitonat cu un material moale. Iar cine are ocazia să transporte arma cu avionul trebuie să
ştie că aceasta nu va fi acceptată decât într-un toc rigid, suficient de rezistent pentru a nu se
deteriora la contactul, uneori brutal, cu alte bagaje. Va avea de asemenea o încuietoare
corespunzătoare. Se găsesc asemenea “geamantane” speciale cu înveliş exterior din tablă
de metal uşor.
Raniţa. Vânătorii şi profesioniştii în cinegetică poartă în activitatea de teren raniţă
sau geantă, în funcţie de mărimea bagajului. Un paznic de vânătoare care patrulează o zi pe
teren sau un vânător ieşit la o pândă de sitari sau la prepeliţe cu câinele, vor utiliza o geantă
purtată cu o curea peste un umăr, eventual prevăzută cu ciorchinar. În ea încap cartuşele, o
gustare, un bidon mic cu apă, iar paznicul va avea şi condica de serviciu. Pentru a fi
comodă la purtat geanta trebuie să fie de mărime mijlocie şi nu prea grea. Altfel va
îngreuna mersul şi va obosi umărul purtător.

80
 Raniţa se poartă mai uşor fiind aşezată în spate şi purtată pe ambii umerii. Va fi
confecţionată din material impermeabil sau va avea in interior un sac impermeabil. În acest
fel ploaia nu va pătrunde la alimente şi nici sângele din vânat nu va ieşi prin ea,
murdărindu-ne hainele. În exterior va avea trei buzunare. unul mai mare la mijloc, pentru
cutia cu alimente şi două laterale, mai înguste, pentru un termos, cartuşe, lanternă etc. În
cazul unei raniţe mai grele este foarte practic ca cele 2 curele să se poată lega între ele
peste piept cu o cureluşă, putând fi mai uşor de purtat. Raniţele mari, prevăzute cu cadru
metalic, utilizate în turism şi alpinism nu sunt practice la vânătoare fiind incomode,
îngreunând purtarea şi manevrarea armei, ocupând loc mult în portbagaj chiar şi atunci
când sunt goale.
Scaunul de vânătoare. Cel mai des utilizat la noi are 3 picioare pliante şi un
“şezut” din piele sau material textil rezistent. Pe el vânătorul stă la vânătoarea cu gonaşi, la
pândă (căprior, vulpe, etc), când ia masa în pădure şi când se odihneşte după un drum mai
lung. Este uşor de purtat, fie în raniţă fie în “bandulieră” dacă îi ataşăm o curea îngustă dar
suficient de lungă, prinsă fix la partea superioară şi cu un inel detaşabil la capătul unui
picior. Cu toate avantajele, pe un asemenea scaun nu se poate sta ore îndelungate, fiind
totuşi incomod şi ducând la amorţirea picioarelor. De aceea pescarii la “staţionar” îl
înlocuiesc cu unul mai mare având partea pe care se stă dreptunghiulară. Există unele
raniţe care la partea din spate au un cadru metalic. Acestea prin deschidere în forma literei
X se transformă în scaun comod. Îngreunează puţin raniţa şi pentru a-l aşeza stabil este
nevoie ca terenul să fie plan şi orizontal.
Foarte răspândite în ţările din vestul Europei sunt şi scaunele-baston. Modelul
german are un singur picior pe care, la o înălţime convenabilă, este montat un dispozitiv cu
3 braţe rabatabile. Pe acestea se fixează un şezut în formă triunghiulară din piele sau
material textil. Unul din braţele rabatabile este mai lung şi are capătul superior în forma
unui mâner de baston. În poziţie închisă cele trei braţe sunt strânse în prelungirea piciorului
şi fixate în această poziţie cu un inel, vânătorul îl poartă ca pe un baston obişnuit. Pentru al
utiliza ca scaun, cele 3 braţe se deschid până când sunt oprite în poziţie aproape orizontală.
Piciorul, care în vârf are un disc cu rolul de a împiedica pătrunderea prea adâncă, se înfige
în sol. Vânătorul se poate aşeza pe el. Este mai puţin comod decât scăunelul cu 3 picioare,
dar are şi câteva avantaje: se poate fixa şi pe un teren în pantă, vânătorul poate să epoleze
în diferite direcţii fără a se ridica de pe scaun. În plus fixându-l în poziţie de mers, nu îl
poartă în spate ci se slujeşte de el ca baston, ceea ce este avantajos la coborârea şi urcarea
unor pante, mai ales după o anumită vârstă.

81
 Modelul englezesc are doar două braţe care se deschid în direcţii opuse oferind
între, loc pentru aşezat un dreptunghi din piele. În poziţie închisă cele 2 braţe se apropie,
cuprind fâşia de piele şi se fixează. Partea superioară a braţelor în formă semicirculară
serveşte ca mâner de baston.
În trecut s-au confecţionat artizanal şi la noi unele scaune baston în totalitate din lemn.
Construcţia lor era destul de fragilă şi era foarte incomod să stai pe o bucată de scândură.

Unelte pentru curăţirea şi îngrijirea armei

Pentru a feri interiorul ţevilor de ruginire ele trebuiesc curăţate cel mai târziu în
seara zilei în care s-a tras cu ele . În acest scop se utilizează o vergea din lemn ori metal,
făcută dintr-o singură bucată sau mai multe părţi articulate între ele prin înşurubare. Pentru
ţevile lise întrebuinţăm de regulă vergi mai groase din lemn. La capătul lor prevăzute cu o
piesă metalică filetată în care putem înşuruba diferite accesorii ca perie din păr aspru,
cilindru de pâslă pentru ulei, perie de sârmă. O atenţie deosebită trebuie acordată acesteia
din urmă. Peria de sârmă se utilizează rar, pentru îndepărtarea din ţeavă a depunerilor de
plumb sau material plastic din burele moderne. Pentru ţevile lise peria va avea firele în
spirală şi nu cu capete drepte spre ţeavă, confecţionate de preferinţă din alamă. Altfel
putem zgâria interiorul ţevii, stricându-I polisajul. La utilizare această perie va fi unsă cu
ulei de armă şi eventual învelită cu un tifon subţire. După îndreptarea reziduurilor ţeava va
fi curăţată din nou cu o perie moale apoi unsă cu un ulei bun de armă.
Pentru ţevile ghintuite se utilizează vergi din oţel foarte bine polisat. Unele vergi
sunt din metal îmbrăcat cu lemn sau masă plastică pentru a nu deteriora ghinturile prin
frecare. Cu ocazia expediţiilor de durată mai lungă este bine să avem în buzunarul raniţei o
vergea metalică demontabilă pentru curăţat ţeava dacă am tras în ziua respectivă. În
interiorul ţevilor ghintuite se mai depun rezidii metalice din materialul cămăşii glonţului.
Acestea se îndepărtează cu o perie metalică, dar mult mai bine cu o soluţie specială care
dizolvă aceste rezidii. După o astfel de curăţire ţeava se unge cu ulei de armă.
În exterior arma se şterge bine cu o cârpă moale apoi se unge uşor cu ulei. Există
uleiuri cu destinaţie specială pentru patul armei dar, unul de bună calitate poate fi utilizat
atât pentru ţevi cât şi părţile lemnoase. Tot aşa se ung şi părţile metalice supuse frecării,
anume bascula şi închizătorul, mecanismul din antepat. Se pot curăţa şi gresa prin
demontare numai acele părţi ale armei recomandate de constructor, cum ar fi închizătorul
carabinei (cel clasic), închizătorul şi antepatul armelor semiautomate şi cu repetiţie (pump
gun). În nici un caz nu se recomandă ca vânătorul să pună mâna pe şurubelniţă şi să

82
demonteze piesele unei bascule. În cel mai bun caz, dacă va reuşi să le remonteze, va strica
exteriorul armei prin urmele lăsate de şurubelniţă.
Varga se va introduce în ţeavă numai de la detunător şi piesa curăţătoare va fi
oprită la gura ţevii. Dacă din întâmplare a ieşit în afară un va fi forţată să reintre, ci ori
scoatem vergeaua întreagă spre înainte sau vom demonta prin deşurubare piesa curăţitoare.
S-a constatat, mai ales la armele militare, că deteriorarea ghinturilor şi micşorarea preciziei
se datorează în proporţie mult mai mare unei curăţiri necorespunzătoare decât a efectului
cartuşelor trase.
În prezent tehnologiile moderne de fabricare atât a muniţiilor cât şi a armelor reduc
foarte mult riscul de deteriorare a acestora. Procedee noi de cromare în interior a ţevilor
atât lise cât şi ghinturile, împiedică oxidarea. La exterior bascula cromată în negru, ţevile
protejate prin fosfatare sau acoperire cu teflon necesită mai puţină întreţinere. Uleiurile de
înaltă calitate asigură o protecţie foarte bună. Unele, sub formă de spray pot fi pulverizate
în ţeavă pe teren şi la armele mai vechi şi chiar dacă am uitat să o curăţim seara, când am
ajuns acasă, nu vom avea surpriza ca a doua zi să o găsim ruginită.
La ţevile ghintuite vom avea grijă ca înainte de vânătoare să îndepărtăm cu o cârpă
moale şi uscată uleiul din interiorul ţevii. Altfel primul foc va avea o abatere de la reglaj.
Unii vânători pretenţioşi obişnuiesc să tragă înainte de vânătoare un cartuş numit şi
“împuşcătura de ulei”.

Unelte de încărcat - reîncărcat cartuşe.

Obiceiul vânătorilor de a-şi face singuri cartuşe în tuburi noi sau a le reîncărca pe
cele trase s-a restrâns mult în ultimul timp. În magazine se găsesc diferite mărci de cartuşe
de bună şi foarte bună calitate. Economia de preţ realizată prin încărcare un este mare şi
faptul că vânătorul nu găseşte părţile componente la alegere şi de bună calitate îl va
împiedica deseori să-şi facă un cartuş corespunzător. Ideea că prin încărcare se obţin
cartuşe mai bune decât în comerţ este o iluzie, neverificată prin încercări comparative în
poligon.
Cine doreşte să încarce cartuşe cu alice are nevoie de următoarele ustensile: 1)
aparat de scos şi introdus capsa în tub; 2) cântar de precizie sub forma unei mici balanţe
farmaceutice sau electronic cu precizia minimă de 0,1g; 3) un păhărel metalic cu mâner
pentru introducerea pulberii cântărite în tub. Dacă este reglabil, cu el pot fi măsurate şi
alicele, după câteva cântăriri de probă prealabile. Praful de puşcă fără fum nu se măsoară
volumetric deoarece prin tasări sau umpleri diferite în păhărel pot exista diferenţe de
greutate de 0,10-0,20g. Ceea ce va duce, în cel mai fericit caz la dispersii foarte diferite ale

83
alicelor dar şi la suprapresiuni periculoase pentru puşcă şi trăgător; 4) un cilindru de lemn
având diametrul corespunzător calibrului, cu ajutorul căruia împingem bura în tub, încet,
până când aceasta se opreşte pe întăritura care cuprinde pulberea. O presare prea puternică
sau, mai ales, lovirea cilindrului cu ciocanul poate duce la comprimarea pulberii dând
naştere unor presiuni foarte puternice, periculoase; 5) Maşină de sertizat. Sunt modele
diferite destinate tuburilor de carton. Un aparat bun are un cilindru conducător care
împiedică umflarea tubului la mijloc în timpul sertizării. Forma închiderii este la fel de
importantă. Ea va avea o formă rotunjită spre exterior şi dreaptă spre interior,
perpendiculară pe căpăcelul care acoperă alicele.
Mai poate fi necesar un “calibrator” adică un inel cu mâner, având diametrul
interior identic cu cel al cartuşului. Dacă prin încărcare defectuoasă tubul îşi măreşte
diametrul în zone unde se găsesc alicele el va fi readus la o dimensiune corespunzătoare
prin presarea inelului pe cartuşul aşezat pe o suprafaţă perfect plană. Este bine ca vânătorul
care ajunge la asemenea situaţii să renunţe la încărcarea manuală a cartuşelor. Tuburile din
plastic care la fabrică se închid în formă de stea, fără căpăcel, nu se pot sertiza cu maşinile
obişnuite, rezultatele fiind defectuoase.
În ţările din vestul europei se practică pe scară largă încărcarea şi reîncărcarea
cartuşelor cu glonţ pentru ţeavă ghintuită. Necesită aparatură complexă şi cunoştiinţe
aprofundate de specialitate. În afară de aceasta imposibilitatea de a găsi în comerţ
componentele necesare. Orice improvizaţie în acest domeniu duce la accidente grave. În
prezent la noi în ţară nu sunt asigurate condiţiile necesare şi nici nu se practică încărcarea
amatoare a cartuşelor pentru ţevi ghintuite.

Mijloace de apărare împotriva insectelor

Unele insecte pot provoca mari neplăceri mai ales vara în timpul activităţii pe teren.
Astfel roiurile de ţânţari pot compromite o pândă la căpriori sau la raţe. În sudul Banatului
mai trăieşte o mică insectă zburătoare, o musculiţă numită “columbacă” la fel de
supărătoare. Unii vânători încercau în trecut să le alunge cu fum de ţigări ori să-şi apere
faţa cu plase protectoare, mijloace puţin eficiente. Din fericire acum se găsesc substanţe
respingătoare sub formă de sprayuri, loţiuni, tuburi pulverizatoare sau crème. Acestea
asigură o protecţie suficientă pentru câteva ore după care, la nevoie, se repetă aplicarea. Cu
câteva decenii în urmă şi industria farmaceutică românească produce un asemenea spray
foarte eficace. Unele încercări cu mici aparate emiţătoare de ultrasunete nu au dat rezultate.
Mai mult, se pare că în loc să îndepărteze ţânţarii alarmau animalele mari aflate în preajmă.

84
 O insectă care a intrat recent în atenţia opiniei publice de la noi este banala căpuşă.
S-a constatat că ea transmite de la un animal la altul şi la om o boală numită “febra
butunoasă”. Deocamdată cazurile nu sunt numeroase dar acolo unde apare câinii care
circulă pe teren trebuiesc vaccinaţi preventiv. Este de remarcat faptul că în Germania, de
mai mulţi ani toţi oamenii care îşi desfăşoară activitatea în domeniul forestier, cinegetic
sau alte preocupări legate de natură au obligaţia să fie vaccinaţi profilactic.

Chemători şi atrape
Chemătoare este un instrument cu ajutorul căruia imităm glasul unui animal. Mai
rar câte un glas poate fi imitat fără instrument, de oameni talentaţi.
Atrapa este o siluetă ademenitoare.
Vânătoarea cu chemătoarea se bazează pe câteva fenomene din viaţa şi activitatea
animalelor. Unul este exploatarea relaţiilor din timpul împerecherii (motivaţie sexuală). Se
utilizează la cerb, căprior, ieruncă, sitar, raţă. Instinctul de asociere este al fenomen care
poate fi explorat – la raţe, gâşte dar şi la lup. În sfârşit imitarea glasului scos de animalul
pradă poate aduce în apropiere alt prădător, din dorinţa de a profita şi el de animalul prins
de un confrate răpitor.
Chemătorile sunt de o mare varietate de la micile “fluierice” pentru ierunci, sitari,
vulpi, trecând pe la multele modele destinate căpriorilor şi până la “scoica” pentru cerb sau
“cornul” din care iese urletul lupului. O parte din aceste chemători şi le realizează singur
vânătorul cu experienţă. Multe se fac de firme specializate. Uneori, cu destinaţii foarte
diferite sunt cuprinse în casete din care vânătorul îşi alege pe cea potrivită ocaziei avută în
vedere. Din păcate industria aparatelor electronice a scos chemători atât de perfecte încât
depăşesc mult limita sportivităţii. O astfel de chemătoare cu bandă magnetică şi staţie de
amplificare poate atrage stoluri de gâşte care trec pe o rază de câţiva kilometri. Iar una de
prepeliţe, acţionând în timpul nopţii, le adună de pe suprafeţe mari într-o parcelă cu mirişte
înaltă sau sfeclă de unde în ziua următoare pot fi vânate uşor cu câinele pontator. Din
această cauză chemătorile electronice au fost interzise în cele mai multe ţări, inclusiv la
noi, ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt folosite clandestin în continuare.
Atrapele sunt nişte manechine din cauciuc, plastic sau alte materiale care imită o
anume specie, de regulă gâşte, raţe şi porumbei. Se bazează pe instinctul de asociere în
cârd. Câteva raţe de cauciuc plutind liniştite pe apă, un stolişor de gâşte sau porumbei pe
mirişte atrag suratele aflate în zbor să li se alăture, văzând un loc liniştit şi cu posibilitate
de hrănire. Adăugând o chemătoare rezulatul va fi şi mai bun. Dar adăugând la 20-30

85
atrape o chemătoare electronică se poate realiza un adevărat carmagiu, ceea ce este total
inadmisibil.
Atrape originale se utilizează în Franţa, constând din raţe de casă vii. Pasionaţii
acestei metode selecţionează raţe cu penaj apropiat celor sălbatice şi cât mai … guralive.
Acestea sunt constituite în “echipaje” de 3-5 păsări şi lansate pe apă în locuri potrivite,
ancorate cu fire sintetice, legate de un picior şi cu o greutate la celălalt capăt. Rezulatele
sunt foarte bune, raţele de casă agitându-se şi măcăind insistent la vederea suratelor trecând
în zbor. Sunt totuşi necesare condiţii de creştere şi întreţinere a acestora şi posibilitatea de a
le transporta în cuşti speciale până la baltă.
Capcane pentru capturarea vânatului
Capcanele fac parte din cele mai vechi ustensile de capturarea vânatului. Utilizate
cu multe milenii înainte de apariţia armelor de foc. Datorită faptului că nu fac zgomot în
timpul funcţionării, pot fi uşor ascunse favorizând acţiuni ilegale de prindere a animalelor,
utilizarea lor a fost interzisă în România. În mod excepţional se pot folosi cu aprobare
specială.
Se pot folosi capcane care prind vânatul viu, fără a-l răni, în scopuri de cercetare
ştiinţifică sau acţiuni de populare în alte fonduri.
După modul de acţionare capcanele se clasifică în:
1) capcane care prind şi omoară imediat vânatul de tip gât de lebădă sau vechi
“teascuri” din lemn pentru jderi.
2) capcane care prind şi menţin vânatul viu. Din acestea fac parte capcane tip ladă
sau cuşcă precum şi plase cu ajutorul căror se prind iepuri vii sau capre negre în
scop de recolonizare.
3) capcane metalice cu arc şi pedală care prind vânatul de regulă de picior şi este
ţinut acolo până vine vânătorul să-l ucidă. Prin suferinţele pe care le provoacă
animalului sunt cele mai departe de etică vânătorească.
Există şi o variantă specială, perfecţionată, a acestei capcane, care prinde vânatul de
picior dar nu îl răneşte nici, nu-i fracturează piciorul. Sunt utilizate la capturarea vânatului
pentru cercetări ştiinţifice. Ele sunt controlate în fiecare dimineaţă şi animalul prins este
tranchilizat de la distanţă pentru a nu fi speriat inutil.
Una din cele mai perfide şi periculoase forme de braconaj este utilizarea laturilor
cofecţionate din fir împletit de nailon, sârmă sau cablu de oţel. Cu laţul se poate prinde
orice, de la prepeliţă şi fazan până la căprior, cerb şi urs. Vânatul în special cel mare (urs)
nu se prinde întodeauna de gât ci intră şi cu un picior şi atunci se poate zbate în chinuri zile
întregi până este găsit şi omorât.

86
 ECHIPAMENT PENTRU ACTIVITATEA
SALMONICOLĂ

Valorificarea resurselor naturale oferite de apele de munte, râuri şi lacuri,

constituite din diferite specii de salmonide se face în primul rând prin pescuit sportiv.
Înţelegând prin aceasta pescuitul cu undiţe, utilizând momelile legal acceptate. În mod
mult mai restrâns şi cu respectarea unor normative stricte se poate practica şi pescuitul
electric. Cu scopul procurării reproducătorilor, în scopuri ştiinţifice sau a recoltării peştilor
de consum din bazinele păstrăvăriilor.
Principala unealtă a pescarului sportiv este numită la modul general undiţă. De o
mare varietate privind materialele din care este confecţionată, dimensiunile şi accesoriile,
are totuşi câteva elemente constitutive regăsite la toate modelele. Acestea sunt: varga,
mulineta, sfoara, strună sau forfac, cârlig şi momeală. Pentru pescuitul salmonidelor intră
în discuţie două tipuri de vergi: lanseta, destinată pescuitului cu năluci şi vergile speciale
destinate pescuitului cu muscă artificială.
Lanseta. Pentru a lansa năluca în apă, acolo unde bănuim prezenţa peştelui avem
nevoie de o vargă special construită, cu o anumită rezistenţă, elasticitate dar şi acţiune de
resort. Pescarii îi spun în termen obişnuit lansetă. Aceste vergi sunt construite din materiale
foarte diferite. Varga numită din “bambus despicat” este realizată din fâşii de bambus,
exact calibrate şi asamblate cu un clei special, rezistent la apă. Se obţin lansete foarte bune
mai ales pentru pescuitul cu năluci uşoare de 1-6g.
Fibrele de sticlă nu putrezesc şi nu se deformează. Au o putere de resort foarte mare
şi spre deosebire de bambus au o gamă mult mai largă între greutăţi minime şi maxime ce
se pot arunca cu ele. Compoziţia plastică a vergii, mult mai mare decât lemnul. Lansetele
din acest material se construiesc în două sisteme:
- vergi din fibră de sticlă pline (în secţiune)
- vergi tubulare. Acestea sunt foarte uşoare, plăcute la mânuit dar au o acţiune
mai moale decât primele.
În prezent se realizează şi alte vergi având calităţi superioare din aliaje metalice
uşoare dar şi din fibră de carbon, deosebit de rezistente şi uşoare.
Puterea unei vergi este însuşirea acesteia de a lansa năluci de greutăţi diferite
clasificate în lanseu foarte uşor cu năluci între 0,5 şi 3g, lanseu uşor şi lanseu mijlociu cu
năluci între 4 şi 20g, corespunzând în general la majoritatea peştilor de lac sau râu. La
lansetele din fibră de sticlă, de carbon sau metalice criteriul de apreciere va fi după
greutatea nălucilor ce le pot arunca, înscrisă atât pe vargă cât şi (uneori) în certificatele

87
care le însoţesc. Lungimea vergii este între 1,50 şi 2,40m. Una de 1,80m convine acolo
unde prioritară este precizia aruncăturii. In capul vergilor puternice de mână pentru ape
deschise se ajunge la 2,40m, asigurând o aruncare mai depărtată a nălucii. Mânerul poate fi
rigid, din lemn, duraluminiu sau material sintetic. Mai plăcut este unul făcut din plută,
elastic, permiţând lasetei să se îndoaie până la talon. Mulineta cu tambur fix a înlocuit
treptat toate sistemele anterioare apariţiei având incontestabile avantaje. In general o
mulinetă cu tambur fix se compune dintr-o bobină (tamburul) din metal uşor sau material
plastic, pe care se înfăşoară firul de pescuit.
- O carcasă metalică rotativă în formă de capsulă de care este prins pick-up-ul
(prinzătorul de fir).
- Prinzătorul de fir sau pick-up-ul care poate fi automat sau nu.
- Un carter conţinând piesele metalice care provoacă rotirea carcasei.

Mulinetă
cu
tambur fix

- Manivela care pune în mişcare mecanismul.

- Piciorul suport prin care mulineta se prinde de mânerul vergii.
- Frâna de fir care, reglată în prealabil, eliberează automat firul atunci când
acţiunea energică a unui peşte tinde să depăşească rezistenţa de rupere a firului.
Firele de pecuit. In trecut materialele din care erau confecţionate firele de pescuit
erau foarte diferite: bumbac, mătase, firul de păr de cal, guta japoneză etc. Toate acestea au
fost înlocuite cu fire din materiale plastice nylon, perlon, kapon, relon etc. Nylonul, devenit
un material comun, dă un fir suplu, rezistent, elastic, impermeabil, nu putrezeşte şi poate fi
procurat în orice lungimi. Ca grosime este foarte diferit. Pentru pescuit sunt fire cu
diametre între 0,04mm până la 1,2 mm şi chiar mai groase. Rezistenţa firelor se exprimă în
kgf şi este înscrisă pe fiecare mosor, reprezentând greutatea pe care firul o suportă în aer şi
nu în apă. Firele de nylon şi alte materiale plastice îşi pierd cu timpul supleţea şi rezistenţa
iniţială pe măsură ce sunt supuse unor acţiuni repetate. Pescarul trebuie să verifice periodic
starea firului şi mai ales a strunei. De asemenea în afara orelor de pescuit el trebuie păstrat
la întuneric şi la o temperatură fără oscilaţii prea mari.

88
 Struna. Este prelungirea firului propriu zis cu unul mai subţire, la capătul căruia
vom lega cârligul. Rolul ei este de a prezenta peştelui momeala departe de sfoara groasă şi
vizibilă, pe un fir cât se poate de subţire cât, se poate de nevăzut. La pescuitul cu lasetă
având de a face mai mult cu peşti răpitori, având gura garnisită cu dinţi foarte tăioşi se
poate întâmpla ca un peşte să taie cu dinţii firul de nylon. Din acest motiv se intercalează
între fir şi cârlig o strună din sârmă de oţel. Rezistenţa ei va fi apropiată de a firului mare.
Struna, de 10-15cm lungime are la un capăt un vârtej antirăsucitor iar la celălalt o agrafă de
care vom prinde năluca.
Cârligul este arma undiţei. Pătrunzând în carnea gurii, după apucarea momeli de
către peşte, cârligul agaţă şi reţine pe peştele. El se realizează din oţel de calitate tratat
(călit) corespunzător. Un cârlig bun trebuie să fie rezistent la presiunea executată asupra
lui. El se îndoaie puţin şi apoi îşi revine la forma iniţială. Dacă se îndoaie sau se sparge
brusc este necorespunzător. În orice caz, dacă efortul este prea mare el se rupe nu se
îndoaie. Există o mare varietate de forme şi dimensiuni a cârligelor. Părţile principale ale
acestuia sunt tija, curbura, vârful, prevăzut cu spin sau fără acesta şi locul prinderi de
strună sub forma de ochi sau paletă. Iar dimensiunile principale sunt lungimea între locul
prinderii de strună şi extremitatea curburii şi deschiderea, între vârf şi tijă. Mărimea
cârligului se exprimă în numere de la 1 la 24 în ordinea descrescătoare a mărimii lor. Cel
mai mare nr. 1 având 10mm iar cel mai mic nr. 24 de 3mm. cârligele mai mari de nr. 1 se
notează cu 1/0, 2/0, 3/0, etc.
Pentru legarea cârligului de strună el este prevăzut cu un inel (ochi) sau paletă.
Inelul oferă posibilitatea legării mai sigure de strună dar cele cu paletă conferă o linie mai
fină a cârligului cu condiţia să nu fie prea voluminoasă.
Din punct de vedere al numărului braţelor cârligele pot fi simple (cu un singur braţ)
duble sau triple (drilinguri). Teoretic, cu cât numărul tijelor este mai mic vârful va
pătrunde mai adânc în carne. Pescarii preferă totuşi cârlige multiple care oferă o şansă mai
mare de agăţare.

89
 Lingura. Năluca cea mai cunoscută, mai simplă şi ieftină este aceea numită lingură.
Ea poate avea mai multe forme, dimensiuni şi greutăţi. Ca mod de comportare în apă
lingurile sunt: rotative pe ax, sau ondulante. Sunt confecţionate din metal având culori şi
străluciri diferite în acord cu specificul apei şi speciei urmărite.
Devonul. Este de forma unui peştişor, din metal, care se învârteşte în jurul unui ax.
Deşi mai puţin utilizat în prezent devonul rămâne o nălucă cu rezultate foarte bune la
păstrăv.
Peştişorii artificiali. Sunt imitaţii realizate din lemn, cauciuc, masă plastică sau
combinaţii între acestea care prin formă, culoare şi felul de a se mişca în apă lasă impresia
unui peştişor viu, atractiv pentru pe peştele răpitor. Greutatea trebuie să corespundă puterii
vergii iar mărimea în raport cu talia răpitorului. Pentru păstrăv dimensiunea şi aspectul vor
fi cele ale unui boiştean. Culorile sunt preferate cele deschise. Un albastru deschis pe
spinare şi pântecele alb gălbui este potrivit pentru păstrăv.

90
 Echipament pentru pescuit cu muscă artificială
Una din metodele cele mai apreciate de pescari care urmăresc salmonidele în
acelaşi timp una din cele mai cu adevărat sportive este cu musca artificială.
Vergile pentru acest mod de pescuit trebuie să fie uşoare dar şi cu o rezistenţă
apreciabilă pentru a face faţă smuciturilor unui peşte cu mare vitalitate şi greutate
apreciabilă. Vergile de foarte bună calitate răspund acestor cerinţe aparent contradictorii.
Materialul din care se confecţionează vergile este deseori trestia de tonkin prelucrată
special, din care rezultă vergi din „bambus construit” cu secţiune hexagonală. În prezent se
utilizează frecvent şi undiţe realizate din alte materiale – fibră de sticlă, carbon, metal uşor.
Lungimea unei vergi oscilează între 2,20 şi 2,90m. Profilul longitudinal al unei vergi este
comic foarte alungit. Mânerul este confecţionat din plută şi prevăzut la partea inferioară cu
un dispozitiv port mulinetă. Inelele care conduc firul devin mai dese spre vârful vergii. Ele
trebuie să fie uşoare şi rezistente, realizate din ceramică sau oţel dur.
Din punct de vedere al acţiunii sunt variante multiple. Se disting vergi mlădioase,
cu mişcări lente ale vârfului, care durează mai mult spre deosebire de altele, rigide, cu
oscilaţii scurte, repezi de scurtă durată. Pentru un începător alegerea este dificilă şi ea
trebuie făcute după repetate încercări în compania unui pescar experimentat.
Mulineta. Clasice la acest fel de pescuit sunt mulinetele cu tambur mobil, protejat
de o carcasă solidă din aliaj de aluminiu. Mulineta trebuie să fie în acord cu vergile. Cele
mai scurte necesitând una mai uşoară. Demontarea se poate face uşor prin intermediul unui
şurub, care poate acţiona şi asupra frânei, reglabilă, funcţionând prin frecare. Destul de
recent au apărut şi mulinete automate cu ajutorul cărora recuperarea firului devine mai
uşoară. Sfoara se reînfăşoară pe tambur sub acţiunea unui arc, declanşat prin acţionarea
unei clape.

91
 Firul are unele caracteristici deosebite pentru acest fel de pescuit. Pe lângă cele
cilindrice cu grosime uniformă pe toată lungimea se mai utilizează şi fire care sunt mai
groase la mijloc şi subţiri spre capete (în mod simetric) sau fusiform având pe ultimi metri
în partea opusă undiţei, diametrul mai mare. Aceste profile diferite uşurează aruncarea la
distanţă mai mare şi mai precisă a muştei. Firul, greutatea lui, va fi echilibrată cu varga. Pe

Mulinetă
cu
tambur mobil

vergile de calitate superioară constructorul indică şi firul recomandat.

Muştele artificiale. Sunt de o varietate deosebit de mare. În cursul anilor au fost

cuprinse în zeci de cataloage şi le-au fost dedicate numeroase volume de descrieri şi
recomandări de utilizare.
Din punct de vedere al aspectului se grupează pe o schemă de confecţionare care se
suprapune formelor pe care le are o insectă în diferite faze ale existenţei sale, precum şi
diferite specii de insecte cum ar fi: larve sau nimfe, insecte zburătoare de diferite forme,
unele imitând o muscă având aripile nemişcate, lipte de corp. Privind modul de utilizare,
sunt muşte plutitoare şi muşte scufundate. Iar acestea din urmă pot fi purtate pe fundul apei
sau la adâncimi intermediare.

Unelte accesorii
Minciocul. Este o plasă de forma uni sac prins la partea superioară (la gură) pe o
ramă metalică având forma unui cerc, triunghi sau triunghi cu una din laturi (opusă
mânerului) în formă de semicerc. Mânerul este dintr-o bucată sau telescopic. Dimensiunea
minciocului şi a mânerului sunt alese în funcţie de mărimea obişnuită a peştilor capturaţi.
Juvelnicul. Confecţionat din plasă de bumbac sau nailon serveşte la păstrarea
peştilor prinşi vii până la sfârşitul zilei de pescuit. Are forme diferite şi pentru a-şi menţine
formă în apă este prevăzut cu câteva cercuri metalice.

92
 Gafa este un cârlig metalic cu vârf ascuţit prevăzut cu mâner. Serveşte la scoaterea
din apă a peştilor care nu încap în mincioc. La pescuitul salmonidelor nu îşi găseşte
utilizarea decât, eventual, la pescuitul în lacurile de munte.
Cutiile pentru momeli, cârlige şi alte mici ustensile pot fi improvizate sau procurate
din comerţ, acestea din urmă fiind de preferat. Cuprind diferite compartimente care pot fi
închise pentru a nu se amesteca diferite obiecte. La pescuitul salmonidelor, practicat în
continuă mişcare ele vor fi de dimensiuni mai mici şi purtate în raniţă ori geanta de pescuit.
Îmbrăcămintea
Trebuie să fie comodă, uşoară la purtat, călduroasă iarna şi răcoroasă vara. Pentru
timp de vreme bună să apere de vânt dar să nu împiedice aerisirea corpului. Când plouă
putem purta o scurtă impermeabilă cu glugă. Culoarea să nu contrasteze cu a mediului
înconjurător, făcându-ne vizibili de la mari distanţe. Pe cap o pălărie uşoară cu boruri mari,
să ne ferească ochii şi ceafa de soare. Sau o şapcă prevăzută cu cozoroc.
Încălţămintea este importantă şi pentru pescuitul în mişcare de-a lungul apelor
dificil de ales. Cizma de cauciuc este impermeabilă dar incomodă la purtat, mai ales când
intrăm şi călcăm pe pietre şi bolovani. Vara se pot purta ghete de pânză încălţaţi peste un
ciorap lung din pânză cauciucată. Cizmele de cauciuc lungi până la şold, utile în apele de
şes sau în lacuri, devin deosebit de incomode la pescuitul în mişcare pe apele de munte şi
cu atât mai mult la deplasări mai lungi chiar pe teren plan.

Pescuitul electric

În prezent este destul de frecvent utilizat la comiterea actelor de braconaj piscicol,

fie cu mijloace improvizate dar şi cu aparatură adusă clandestin din alte ţări.
În mod corect şi legal această modalitate de capturare a pe peştelui se face cu o
autorizare specială prealabilă. În privinţa salmonidelor se practică pentru obţinerea unor
reproducători, a peştilor pentru consum din bazinele păstrăvăriilor şi în scopuri ştiinţifice.
Dacă în mediul acvatic se introduce un câmp electric practica a demonstrat că peştii se
deplasează spre polul pozitiv (anod). Curentul se obţine de la un generator electric de
curent continuu sau printr-o staţie de transformare-redresare de la reţeaua de medie
tensiune. Tensiunea utilizată este de 220-700 volţi şi puterea de 0,5 – 1,5 KW. Se
utilizează conductori electrici foarte bine izolaţi (cauciucaţi) lungi de cca 100m. Electrodul
negativ (catodul) se introduce în apă, iar cel pozitiv se plimbă la suprafaţă mergând
împotriva curentului spre catod. Peştii aflaţi la câţiva metri de anod înoată spre el.
ajungând în imediată apropiere sunt ameţiţi şi pot fi uşor capturaţi sunt paralizaţi şi pot fi
uşor capturaţi cu minciocul. Această metodă, utilizată numai în cazuri excepţionale,
necesită măsuri foarte severe de protecţia muncii şi personal specializat, bine instruit,
pentru a se evita orice accident. Numeroase cazuri de braconaj electric cu mijloace
improvizate au dus la decesul prin electrocutare a celor care îl practicau.

93