§ 4.

BALISTICA JUDICIARĂ

„Balistique” este cuvântul francez care constituie originea cuvântului românesc

BALISTICĂ.
Vasile Măcelaru, în lucrarea sa intitulată „Balistica Judiciară”, apărută în 1972,
menţionează cele două sensuri ale noţiunii de balistică:
a) primul sens desemnează acea „ramură a mecanicii teoretice care studiază legile
mişcării unui corp greu, aruncat sub un unghi faţă de orizont”;
b) cel de-al doilea desemnează studierea mişcării proiectilelor în
interiorul armelor de foc (puşcă, revolver, tun) şi pe curba descrisă în
exterior (cunoscută sub numele de curbă balistică).
Balistica generală, afirmă acelaşi autor, „studiază construcţia şi funcţionarea armelor de
foc, efectele produse de acestea, construcţia şi funcţionarea muniţiei, precum şi mişcarea
proiectilului”, definiţie cu care suntem de acord.
Suntem de acord şi cu definiţia dată pentru balistica judiciară ca fiind o ramură distinctă a
tehnicii criminalistice care studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate
de tragere şi urmele determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de ancheta
penală.

4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora

a) Funcţionarea armelor de foc
După cum arată denumirea acestora, funcţionarea lor se bazează pe foc, adică pe puterea
gazelor degajate în urma arderii prafului de puşcă de a arunca proiectilul din ţeavă.
Toate armele de foc au obligatoriu următoarele componente pentru a funcţiona:

Fig. 13. Pistolul văzut în secţiune

- ţeavă
- închizător pentru fixarea muniţiei
- mecanism de percuţie.
 Fig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111

Fără acestea, arma de foc nu poate funcţiona. În funcţie de fabricant şi de calibrul muniţiei
folosite, armele de foc au şi alte accesorii, cum sunt:
- mecanismul de alimentare
- dispozitive de ochire
- patul sau crosa armei.

Fig. 14 b. Schema părţilor componente

ale revolverului COLT Metropolitan MK 111
 O armă de foc doar cu aceste componente rămâne un obiect inutilizabil. Pentru a putea fi
folosită ea are nevoie de muniţie, înţelegând prin aceasta cartuşele.
Cartuşul se compune din:
- tub;
- proiectil;
- încărcătură.

Tuburile pot fi, în funcţie de construcţia armelor de foc, în formă tronconică sau cilindrice,
fiind confecţionate din fier, alamă sau carton. În interior, tubul are o încărcătură din praf de
puşcă. În partea opusă proiectilului, tubul are un orificiu în care se montează capsa, unde
fabricantul a pus o substanţă explozivă care va iniţia încărcătura.

Fig. 15. Părţile componente ale cartuşelor de război

pentru armele cu ţeava ghintuită

Funcţionarea oricărei arme de foc poate fi explicată schematic astfel:

- se introduce un cartuş în ţeava armei (se armează);
- se acţionează mecanismul de percuţie, apăsându-se pe trăgaci;
- percutorul este eliberat şi loveşte capsa cartuşului iniţiind pulberea din tub;
- pulberea care arde degajă o cantitate mare de gaze supraîncălzite, formând o presiune de
mii de atmosfere;
- proiectilul (glonţul) este împins spre exteriorul ţevii, dându-i o mişcare de rotire în jurul
axului său longitudinal;
- la gura ţevii proiectilul este aruncat în exterior pe direcţia axului ţevii, fiind însoţit de
fum, resturi de pulbere nearsă şi o undă de şoc.

b) Clasificarea armelor de foc

În practica şi în teoria criminalistică se cunosc mai multe criterii de clasificare. Noi suntem
de acord cu acelea stabilite de Vasile Măcelaru în lucrarea amintită, clasificarea făcându-se:
1. După destinaţie:
- arme militare (luptă): pistoale, puşti, mitraliere, carabine, pistoale automate;
- arme de vânătoare;
 - arme sportive (de tir);
- arme speciale:
- de semnalizare
- cu aer comprimat
- pistoale cu gaze lacrimogene
- arme deghizate
- pistol stilou
- pistol cuţit etc.

Fig. 16. Părţile componente ale cartuşului

pentru armele de vânătoare

2. După construcţia canalului ţevii:

- cu ţeava lisă (netedă):
- arme de vânătoare cu alice
- pistoale rachetă
- cu ţeava ghintuită (adică goluri şi plinuri dispuse în interiorul ţevii, longitudinal). Aşa
cum am arătat anterior, aceasta imprimă glonţului o mişcare de rotaţie în jurul axului său
longitudinal)
- cu ţevi combinate (cu ghinturi şi lisă)

3. După lungimea ţevii:

- cu ţeavă lungă (50-80 cm)
- puştile
- puştile mitraliere
- armele de vânătoare
- cu ţeavă mijlocie (20-50 cm)
- pistoalele-mitralieră
- cu ţeavă scurtă (3-20 cm)
- pistoale
- revolvere

4. După modul de funcţionare:

 - arme simple (se încarcă manual cu un singur cartuş);
- arme cu repetiţie, care se încarcă imediat, după tragere, dar manual;
- arme semiautomate (încărcarea se face pentru tragere „foc cu foc”, prin folosirea energiei
gazelor sau forţei de recul);
- arme automate care funcţionează pe acelaşi principiu ca cele semiautomate, tragerile
făcându-se în serii.

5. După calibru (acesta fiind mărimea în milimetri a diametrului interior al ţevii):

- calibru mic, până la 6,35 mm
- calibru mijlociu (6,35 mm - 9 mm)
- calibru mare (peste 9 mm)
La armele de vânătoare cu alice calibrul este dat de un număr abstract şi invers
proporţional cu lărgimea interioară a ţevii (12, 16, 18,20).

6. După muniţia folosită, armele se împart în:

- arme cu glonţ
- arme cu alice
- arme mixte.

4.2. Urmele de împuşcare

Acestea sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul omenesc, în
urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care însoţesc împuşcătura.
Urmele tragerii cu arma (de împuşcare) pot fi grupate în două categorii:
A. Urme principale
B. Urme secundare

A. Urmele principale
Din categoria acestora fac parte:
- arma abandonată la locul faptei;
- cartuşele;
- gloanţele;
- tuburile arse;
- orificiile produse de gloanţe:
- de intrare;
- de ieşire;
- urmele ricoşeurilor.
 Fig. 17. Schema producerii orificiilor de intrare şi ieşire:
a) glonţ b) direcţia de mişcare

Perforările (orificiile de intrare şi ieşire) - au aspectul unei pâlnii, în sensul că dimensiunile

orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de ieşire. În felul acesta se poate
stabili direcţia din care s-a tras.
- Gloanţele (proiectilele) poartă pe suprafaţa lor urmele dinamice formate prin frecare de
ghinturile ţevii. Acestea se numesc striaţii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu care s-a
tras.

Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare (striaţii)

pe suprafaţa glonţului

- Tuburile arse găsite la faţa locului poartă pe ele urmele pieselor armei cu care în procesul
încărcării, armării şi executării tragerii au venit în contact:
- urmele percutorului (pe capsa tubului)
 - urmele ghearei extractoare
- urmele dintelui opritor
- urmele închizătorului

B. Urmele secundare ale împuşcăturii:

Aşa cum am menţionat, ele sunt create de temperatura mare a gazelor rezultate din arderea
pulberii de puşcă, de presiunea acestora, precum şi de glonţul pe ţintă. Acestea sunt:
- urmele de ardere (pârlire)
- urmele gazelor (de rupere)
- urmele de funingine;
- particule de pulbere arsă şi nearsă;
- inele de metalizare;
- inele de ştergere (particule de unsoare).

Primele patru categorii de urme se formează pe obiectul în care a pătruns glonţul, atunci
când distanţa până la ţeavă a fost sub 1 metru.
Intensitatea lor este invers proporţională cu mărimea distanţei.
Atunci când distanţa a fost nulă, adică ţeava armei a fost lipită de obiectul în care a pătruns
glonţul, în canalul format de acesta pătrund gazele (flacără, particule de pulbere arsă şi nearsă).
Din cauza presiunii mari, marginile orificiului de intrare sunt crăpate, iar substanţa obiectului
primitor este dislocată (ruptă).
În cazul urmelor de afumare menţionăm acele urme care se depun pe mâna trăgătorului, în
timpul tragerii.
Inelul de metalizare se formează pe obiectul dur care a fost penetrat de glonţ: lemn, mase
plastice, os etc.
Inelul de ştergere se formează dacă distanţa de tragere este mai mare de 1 m pe suprafaţa
obiectului penetrat de glonţ înaintea orificiului de intrare (pe îmbrăcăminte, pielea umană etc.).
El este format de substanţele angrenate de glonţ din ţeava armei.

Fig. 19. Jetul de gaze şi fum format la gura ţevii unei arme de foc
 4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc
Urmele armelor de foc sunt descoperite în general pe:
a) corpul şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
b) corpul şi îmbrăcămintea persoanei asupra căreia s-a tras cu arma:
- pe armă şi în interiorul ţevii;
- pe tub şi pe glonţ.
În afara acestor urme, de obicei, la locul unde s-a comis o infracţiune la care s-a folosit
arma de foc, se descoperă şi alte genuri de urme, cum sunt:
- urme plantare sau de încălţăminte;
- urme digitale rămase pe arma cu care s-a tras;
- urme biologice (sânge, păr, substanţă cerebrală, fragment de

Fig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:

1 - închizător cu gheară extractoare
2 - tubul cartuşului
3 - camera cartuşului

4.4. Expertiza balistico-judiciară

Prin activitatea de examinare a armelor de foc şi a urmelor principale şi secundare ale

folosirii lor, expertul criminalist urmăreşte să stabilească:
- starea de funcţionare a armei şi muniţiei;
- unghiul, direcţia şi distanţa de la care s-a tras;
- identificarea armelor de foc;
- determinarea locului unde s-au aflat trăgătorul şi persoana în
care s-a tras;
- timpul scurs de la ultima tragere.
 În procesul efectuării expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii, în ordinea
următoare:
a) examinarea tehnică a armei şi muniţiei;
b) executarea tragerilor experimentale;
a) examinarea urmelor de tragere şi stabilirea caracteristicilor acestora;
c) examinarea urmelor model de comparat;
b) examinarea comparativă a celor două genuri de urme (în litigiu şi model de
comparat);
fixarea rezultatelor examinărilor macro- şi microscopice (de obicei prin fotografiere).