FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Numim fotografie judiciară acea ramură a criminalisticii care se ocupă cu studierea

problemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infracţiunilor.

1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare

Fotografia1 în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de anchetare a
infracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de
expertiză ale acestora.
Importanţa fotografiei judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinse în
procesele verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, de percheziţie etc.
Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse în
procesele verbale menţionate.
Camil Suciu, în cursul său de criminalistică2, vorbeşte despre însemnătatea fotografiei
judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică s-a
impus datorită:
- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau
persoane ce interesează cercetarea penală;
- exactităţii cu care sunt fixate detaliile;
- obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpretări subiective;
- oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul
fotografierii, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda
pentru moment;
- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecărei
imagini”.
Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se face menţiunea
respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planşe
fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicaţii cu privire la obiectul fotografiat,
explicaţii care sunt certificate de semnătura anchetatorului.

1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică

După cum este ştiut, fotografia ca realizare omenească reprezintă acea metodă tehnică cu
ajutorul căreia se pot reproduce şi fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însuşirea pe
care o au anumite radiaţii de a descompune unele săruri de argint cum sunt halogenurile de argint
(bromura, iodura sau fluorura de argint).
Fotografia se realizează în două etape:
a) cea fizică, realizabilă datorită aparatelor de fotografiat
b) cea chimică, realizabilă datorită materialelor fotosensibile (plan filme, sticlă, rolfilm,
hârtie).

1.2.1. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor

Aparatele fotografice au forme şi mărimi foarte diferite, uneori de formate minuscule
pentru fotografierile interioare în diferite cavităţi ale corpului uman, alteori, imitând obiecte de

1
Fotografia - cuvânt compus, format din două cuvinte greceşti: fos, fotos = lumină + grafia = scriere.
2
Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 23.
folosinţă obişnuită pentru a nu fi recunoscute, sau de forme aproape gigantice, fiind manevrate
de un număr mare de oameni.
Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun
obligatoriu din:
a) cameră obscură, pe fundul căreia se formează imaginea;
b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile; acesta realizează
imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure.
Caracteristicile oricărui obiectiv fotografic sunt:
- distanţă focală: reprezintă distanţa dintre centrul optic al obiectivului şi locul unde se
formează focarul. Aceasta este de obicei egală cu distanţa din centrul optic al obiectivului până la
suprafaţa fundului camerei obscure;
- luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau mai puţin
luminoasă. Luminozitatea este direct proporţională cu diametrul obiectivului;
- profunzimea clarităţii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camerei
obscure imaginea în adâncime a obiectelor a căror reprezentare o formează.
Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mică. Aceasta se
realizează printr-o altă componentă a aparatului de fotografiat, numită diafragmă, asupra căreia
ne vom referi imediat.
- unghiul de deschidere (sau de poză) este format de razele
extreme de lumină pe care obiectivul le poate prinde. El este invers
proporţional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum şi cu
distanţa focală.
După unghiul de poză, obiectivele se clasifică astfel:
- standard (cu unghi de 45°-46°)
- teleobiective (cu unghiuri mici - 15°)
- superunghiulare (cu unghi de 60°-180°).
Astăzi aparatele de fotografiat se realizează cu posibilităţi de schimbare a obiectivelor
(interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ
într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.
- puterea de separare (sau de rezoluţie) este proprietatea obiectivului de a reda cu claritate
cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat.
c) diafragmă: este un dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după dorinţă, a
obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se reglează cantitatea de lumină care
pătrunde în camera obscură, se măreşte claritatea imaginii fotografice obţinute, profunzimea şi
puterea de rezoluţie.
Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scări pornind de
la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.
Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mică, iar lumina
care va pătrunde în camera obscură va fi de asemenea în cantitate mică. În acest caz timpul de
expunere va fi mai mare.
d) obturator
Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permite
luminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să impresioneze materialul fotosensibil negativ.
Timpul cât obturatorul rămâne deschis se numeşte timp de expunere.
În funcţie de construcţia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt:
- centrale
 - cu perdea.
Din construcţie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice perfecţionate care permit ca (în
funcţie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantităţii de lumină care se utilizează şi a deschiderii
diafragmei) deschiderea obturatorului să se facă automat. Pe fiecare aparat de fotografiat se
găseşte dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de o secundă şi
fracţiuni de secundă ,,pornind de la 1/25 până la 1/1000".
e) sistem depunere la punct a imaginii şi încadrare
Prin punerea la punct a imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectului pe
fundul camerei obscure.
În funcţie de construcţia aparatelor, acest sistem poate fi:
a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat;
b) cu oglindă reflex şi prismă. Oglinda se montează la 45° faţă
de axa optică a obiectivului, între obiectiv şi fundul camerei obscure. Imaginea luminoasă
formată de obiectiv este reflectată de oglindă pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioară a
camerei obscure. Acest sistem de oglindă se rabatează în sus permiţând, la declanşarea
obturatorului cu perdea, să se expună filmul;
c) cu paralaxă (cu axă paralelă), când obiectivul aparatului are axa paralelă cu un
dispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere
la punct este cunoscut şi sub numele de telemetru fotografic.

Fig. 3. Imagine în secţiune a unui aparat de fotografiat

cu punere la punct a imaginii cu oglindă reflex.

1.2.2. Sursele de lumină utilizate în fotografie

După cum arată şi denumirea acestei metode, fotografie, adică scriere cu ajutorul luminii,
obţinerea imaginilor se face numai dacă obiectele sunt bine iluminate.
Lumina naturală a soarelui este de cele mai multe ori suficientă în obţinerea imaginilor, dar
trebuie să se ţină seama ca niciodată lumina astrului să nu vină direct în obiectivul aparatului.
Aşezarea aparatului în realizarea fotografiei trebuie să fie în aşa fel ca lumina soarelui să „vină"
din spatele aparatului sau lateral.
În încăperi sau în timpul nopţii se vor folosi surse de lumină puternice, cum sunt:
- reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri
- lămpi electronice.
Reglarea timpilor de expunere trebuie făcută în aşa fel ca impresionarea materialului
fotosensibil să fie corespunzătoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.
Când timpii de expunere sunt mai mari de o secundă, este necesar ca aparatul de
fotografiat să fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii să nu aibă de suferit la
declanşarea obturatorului.

1.2.3. Materialele fotosensibile

A doua etapă a realizării imaginii fotografice este cea a fixării ei pe un suport fotosensibil.
Este faza chimică, în care lumina destabilizează halogenurile de argint de materialele care sunt
plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.
Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsă pe sticlă,
celuloid, hârtie sau carton.
Aceste săruri se prezintă sub formă de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8 şi
0,4 microni.
Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint în
argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în
funcţie de intensitatea luminii.
Imaginea este în stare latentă. Pentru a putea fi văzută, ea trebuie relevată (adică scoasă în
evidenţă) şi fixată, deoarece existenţa ei este foarte instabilă.
Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:
a) sensibilitate generală la lumină
Această sensibilitate este înscrisă obligatoriu pe ambalajul materialelor fotografice. În
funcţie de ţara producătoare, sensibilitatea este evaluată astfel:
- DIN - pentru produsele germane
- GOST - pentru produsele ruseşti
- ASA - pentru produsele americane şi japoneze.
Cu cât granulaţia de halogenură de argint este mai mare la materialele fotosensibile, cu atât
este mai mare sensibilitatea la lumină.
b) sensibilitate cromatică; este dată de o serie de coloranţi
introduşi în suspensia de gelatină a materialului fotosensibil pentru a-i
face sensibili la culori, după cum urmează:
- ortocromatice - sensibilitate la culorile galben şi verde
- pancromatice - sensibilitatea este extinsă şi la culoarea roşie
- izopancromatice - cu sensibilitate extinsă până la radiaţiile
infraroşii.
Fără adăugarea substanţelor colorante în stratul de gelatină, adică fără această sensibilizare
cromatică, emulsia fotografică este sensibilă doar la radiaţiile violet-albastre şi albastre-verzui.
c) contrast - Acesta este dat de structura materialului şi defineşte proprietatea de a reda
intervalul de străluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele
fotosensibile se împart în:
- moi (BM)
 - normale (BN)
- contraste (BC)
- foarte contraste (BFC)
d) puterea de rezoluţie - este dată de mărimea granulaţiei. Cu
cât aceasta este mai mică, cu atât numărul de detalii ale obiectului
fotografiat este mai mare.

1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color

După expunerea materialului, fotografia din interiorul aparatului, procesul chimic se
continuă prin developarea acestuia.
Această etapă este cunoscută sub numele de procesul negativ, deoarece prin reacţiile
chimice ce se realizează pe suprafaţa materialului fotosensibil vor apărea cristale de argint
metalic în tonuri de negru pentru părţile luminoase ale obiectului fotografiat şi transparente
pentru părţile întunecate.
a) Procesul negativ cuprinde:
- developarea, care se realizează într-o soluţie numită revelator. Soluţia de revelator
conţine: apă, substanţă revelatoare (metol, hidrochinonă), substanţă antioxidantă (sulfit de
sodiu), substanţe acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromură de potasiu).
- spălarea intermediară
- fixarea într-o soluţie de hiposulfit de sodiu
- uscarea negativului.
b) Procesul pozitiv constă în obţinerea imaginilor după negativ
pe hârtie, sticlă sau film diapozitiv.
Acest proces constă în expunerea imaginii negative în laborator, developarea şi fixarea
imaginii.
Hârtia expusă se developează la lumină roşie sau portocalie, se clăteşte, se fixează, se spală
şi apoi se usucă.
c) Fotografia color
Cu ocazia cercetării la faţa locului, de cele mai multe ori redarea cât mai fidelă a culorii
urmelor (de obicei de natură biologică) impune folosirea fotografiei color.
Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleaşi ca şi în cazul folosirii materialelor
fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularităţi.
Se recomandă folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine corelate
cromatic şi dispozitiv de stabilire corectă a timpului de expunere.
Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificială, pentru
lumină naturală, negative, pozitive (hârtie color) şi filme (plan filme) reversibile.
Prelucrarea lor este mult mai complicată decât fotografia alb-negru şi cere cunoştinţe de
specialitate.

1.4. Clasificarea fotografiei judiciare

a) La faţa locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infracţiunii, a elementelor de

detaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate de infractori, se vor execută mai multe fotografii care se
clasifică astfel:
 - fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul faptei
şi împrejurimile acestuia.
Ea se realizează dintr-o singură imagine sau din imagini succesive care ulterior se unesc,
alăturându-se. Acest ultim procedeu poartă numele de fotografie panoramică. Ele pot fi liniare
sau circulare.
Fotografia panoramică circulară se face în cazul când locul faptei este atât de întins încât
nu poate fi cuprins într-o singură imagine care să întrunească calităţile fotografiei de orientare.
Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, când obiectivul de fotografiat
ar fi un imobil de dimensiuni mari, situat pe o stradă îngustă ce nu permite fotografierea de la o
distanţă mare.
- fotografia schiţă. Este acea fotografie care reprezintă numai locul faptei, izolat de mediul
înconjurător. Ea se realizează fie dintr-o singură imagine unitară, fie panoramică liniară sau
circulară. De obicei, fotografia se execută cu aparatul situat la înălţimea medie a ochilor (cca.
1,60 m).
- fotografia obiectelor principale. Modalitatea de fotografiere a obiectelor principale
constă din fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi
consecinţele faptei infracţionale. Din categoria menţionată pot face parte corpul victimei unei
omucideri, armele şi instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele purtătoare de
urme, inclusiv urmele ca atare. Fotografia obiectelor principale se execută, de regulă, în faza
statică a cercetării la faţa locului. Precizăm că fotografia obiectului principal va trebui dublată de
o fotografie care va reda poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în
raport de poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale. Fiecare obiect trebuie astfel
fotografiat, încât imaginea să redea elementele şi detaliile sale caracteristice de identificare.
Aceasta impune ca fotografierea să se efectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o
iluminare adecvată (directă sau laterală) şi prin marcarea obiectului cu un număr. De asemenea,
lângă obiectele principale sau între acestea, dacă este posibil, se aşează o unitate de măsură
(riglă, centimetru, bandă gradată), pentru aprecierea dimensiunilor şi a distanţelor şi raportului de
poziţie dintre obiecte (fotografie metrică).
- fotografia urmelor. După cum arată şi denumirea, ea reprezintă imaginea urmelor
descoperite în câmpul infracţiunii. Şi în acest caz fotografia este metrică.
- fotografia de detaliu. Fotografiile de detaliu sunt specifice fazei dinamice a cercetării
la faţa locului, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziţiei obiectelor în vedere
punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum şi a localizării lor pe suprafaţa
obiectului. Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o
scară cât mai mare şi cu sursele de lumină dispuse lateral şi în spatele aparatului de fotografiat,
astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidenţiate detaliile caracteristice, posibil de exploatat în
procesul identificării. Fotografia de detaliu trebuie înţeleasă într-un sens mult mai larg, întrucât
ea acoperă o arie destul de cuprinzătoare de domenii care se interferează. Spre pildă, cel puţin
sub raport tehnic criminalistic, este greu de făcut o distincţie netă între fotografii de detaliu şi
fotografia propriu-zisă a urmelor.
b) Fotografia semnalmente - reprezintă fotografia unei persoane puse sub urmărire
penală sau a unui cadavru cu identitate necunoscută.
Fotografiile se realizează bust, reprezentând persoana privită din faţă (cu urechile
descoperite) şi din profil, stânga şi dreapta. Toate cele trei fotografii se realizează la aceeaşi
scară.
c) Fotografia de supraveghere operativă: se execută pentru surprinderea în flagrant delict.
 1.5. Fotografia de examinare
Pe scurt, se poate reţine că acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea constatărilor
făcute de experţii criminalişti asupra urmelor infracţiunii.
Fotografia judiciară de examinare reprezintă un ansamblu de procedee destinate cercetării,
în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării rezultatelor
investigării tehnico-ştiinţifice a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa locului.
Din punct de vedere ştiinţific, pe lângă rolul său preponderent aplicativ, fotografia
judiciară de examinare se constituie şi ca un domeniu de stabilire, promovare sau adaptare a
celor mai adecvate metode fotografice de examinare a probelor materiale.
În funcţie de natura procedeelor tehnice folosite, potrivit scopurilor urmărite, fotografia
judiciară de examinare se poate clasifica astfel3:
- fotografia de examinare în radiaţii vizibile: fotografia de ilustrare, de comparare, de
umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor, microfotografia;
- fotografia de examinare în radiaţii invizibile: ultraviolete, infraroşii, röentgen, gamma
şi beta, radiaţii neutronice şi holografia.
În continuare ne vom opri cu câteva detalii privind cele mai întâlnite metode sau procedee
ale fotografiei de examinare.

a) Fotografia de umbre - este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de relief.

Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliu executate la faţa locului, de exemplu în cazul
urmelor de adâncime de mâini şi de picioare ori al urmelor unor instrumente de spargere.
Acelaşi procedeu se foloseşte şi în cazul refacerii unui text sens cu creionul sau cu stiloul
cu bilă, care a ieşit în relief pe verso-ul colii de hârtie ori pe filele următoare, situaţii întâlnite în
ipoteza unor falsuri prin înlăturare de text sau a distrugerii de înscrisuri.
La realizarea fotografiei de umbre, importantă este plasarea sursei de lumină sub un unghi
care să permită revelarea detaliilor, de regulă acestea situându-se între 300 şi 700. O sursă
aşezată sub un unghi mai mic de 300 creează umbre ce acoperă detalii mai mici, în timp ce un
unghi mare are ca rezultat lipsa umbrelor. În aceeaşi idee, se impune alegerea unei surse care să
asigure proiectarea unui fascicul compact de lumină pe suprafaţa fotografiată4.

3
Emilian Stancu, op. cit., p. 118.
4
A se vedea, N. Ionescu, op. cit., p. 65.
 b) Fotografia de reflexe - are ca destinaţie punerea în evidenţă a urmelor de suprafaţă greu
sesizabile la o primă vedere. În principiu, o suprafaţă netedă, strălucitoare, reflectă uniform
razele de lumină, în unghiuri egale. Dacă suprafaţa are anumite diferenţe de netezime, cum ar fi,
de exemplu, prezenţa unei urme papilare, aceasta devine vizibilă prin reflectarea sub unghiuri
diferite a fasciculului de lumină trimis asupra obiectului.
Aşa se poate explica de ce o urmă papilară latentă aflată pe un geam poate fi observată
numai dacă privim geamul sub un anumit unghi. O variantă a acestui procedeu o întâlnim în
ipoteza fotografierii urmelor de mâini de pe suprafeţe care nu permit revelarea cu mijloace
clasice.
Reflectarea sub unghiuri diferite a luminii determină diferenţe de strălucire, specifice nu
numai obiectelor opace, ci şi celor transparente, unde diferenţele sunt determinate de modificarea
coeficientului de trecere a radiaţiei luminoase5.
Fotografierea urmelor puse în evidenţă prin diferenţele de strălucire necesită, de regulă,
aşezarea obiectului pe un suport cu cap mobil, astfel încât să existe posibilitatea mişcării lui sub
unghiuri diferite, până la găsirea poziţiei din care urma se vede cel mai bine.
Iluminarea obiectului se face cu un fascicul îngust de lumină. Dintre procedeele tehnice
de fotografiere este indicat să se recurgă la cele de contrast, ceea ce presupune diafragmarea mai
pronunţată şi folosirea de materiale fotosensibile adecvate6.

c) Fotografia de contrast - deşi nu reprezintă o metodă de cercetare în sine, este inclusă

în categoria fotografiilor de examinare, datorită posibilităţilor de mărire a gamei mijloacelor de
evidenţiere a unor urme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în procesul de identificare.
Procedeul îşi găseşte utilitatea nu numai în evidenţierea unor detalii, sau în folosirea lui
conjugată cu procedeul fotografiei de umbre ori reflexe, ci şi în îmbunătăţirea calităţii unor
imagini fotografice realizate cu prilejul desfăşurării activităţilor de urmărire penală, inclusiv pe
fotografii executate ocazional, dacă el prezintă utilitate pentru clarificarea unor împrejurări ale
cauzei.
Contrastul unei imagini poate fi obţinut, în primul rând, prin materialele fotosensibile cu
coeficient mare de contrast, prin diafragmare şi, desigur, prin prelucrări în băi de developare
adecvate. Alte procedee se bazează pe modul de obţinere a pozitivului, pe contratiparea
negativului, ori întărirea chimică etc.7.

5
A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 96.
6
A se vedea, Emilian Stancu, op. cit., p. 122.
7
În acest sens, a se vedea, Pierre Montel, “Toute la photographie”, Ed. Publications Montel, Paris,
1972, p. 197 şi urm.; Helmut Stapf, “Practica fotografică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1958, p. 251 şi
urm.
 - Fotografie de contrast -

c) Macrofotografia - este realizată asupra urmelor prin folosirea

tuburilor de prelungire care măresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseşte pentru expertizele
dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum şi la expertizele
traseologice (ale instrumentelor de spargere).

d) Microfotografia - este fotografia realizată cu ajutorul microscopului, în demonstraţiile

ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor tăietoare,
precum şi în balistică, pentru urmele striaţiilor lăsate de microrelieful ţevii armelor de foc sau de
cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuşe trase.

e) Fotografia sub radiaţia razelor ultraviolete. Acest gen de fotografii se folosesc pentru
fotografierea urmelor digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum şi a documentelor
falsificate sub radiaţiile ultraviolete generate de lămpile cu descărcare electrică în vapori de
mercur.

f) fotografia sub radiaţia razelor infraroşii. Acest gen de fotografie se foloseşte pentru
redarea falsurilor de documente.

1.6. Filmul şi videofonograma

Acestea reprezintă pelicula cinematografică şi banda magnetică pe care s-au fixat imaginile
şi sunetul unor secvenţe ale activităţii de anchetă, cum sunt: cercetarea la faţa locului,
reconstituiri, recunoaşteri de obiecte şi persoane, percheziţii etc. Aceste două procedee tehnice
prezintă avantaje faţă de fotografia judiciară, pentru că:
- dau posibilitatea surprinderii în mişcare a unor subiecţi;
- au un pronunţat caracter ilustrativ pentru activitatea de anchetă;
- duc la creşterea gradului de obiectivitate în aprecierea probelor şi exclud interpretările
subiective;
- scenele, persoanele şi obiectele care au legătură cu săvârşirea infracţiunilor sunt rapid
fixate;
 - în cazul videofonogramei judiciare posibilităţile de falsificare sunt reduse.
Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare:
- aparate de filmat
- filme cinematografice.
Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare:
- camera video
- banda video
- banda magnetică
- videorecorder
- televizor.
Componente ale filmului judiciar:

Genericul
Scopul acestei părţi introductive a filmului este acela de a crea cadrul procedural.
Genericul cuprinde în mod obligatoriu:
- denumirea instituţiei care realizează filmul judiciar;
- prezentarea obiectului filmului;
- cine a realizat filmul şi comentariul.
Imagini de orientare
Ca şi în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se fixează în spaţiu locul unde se
efectuează filmarea.
Imagini ale locului propriu-zis (schiţă)
Prin acestea se fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni. Acest gen de imagini se
realizează prin:
- panoramare
- filmare încrucişată
- filmare pe sectoare.
Imagini la scară
Filmarea imaginilor se realizează alăturând în teren benzi gradate, rigle gradate.
Imagini ale obiectelor principale
Acestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din câmpul infracţiunii:
- imagini ale urmelor;
- imagini de detaliu.
Sfârşitul filmului.

În ceea ce priveşte valoarea probantă a înregistrărilor video, ele vor fi apreciate

(împreună cu transcrierile şi procesele-verbale de certificare) în mod liber de către organul
judiciar, numai prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, astfel încât contribuţia lor la
formarea convingerii va fi mai mică sau mai mare, după gradul de încredere pe care îl vor oferi
magistratului că, prin conţinutul lor, reflectă corect realitatea şi toate împrejurările cauzei. Având
în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi redare a sunetelor
şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, subliniem că înregistrările video
sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranţă sporită asupra autenticităţii şi a capacităţii
lor de a reda fidel realitatea. În plus, datorită faptului că, în special înregistrările video, sunt
capabile să redea faptele în toată complexitatea şi dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc
excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă şi un element pe care învinuitul sau
inculpatul se va hotărî foarte greu să-l conteste - în caz că îi atestă vinovăţia.