Stiinta Militara Curs Vol I NC

Conf.univ.dr. Neculai STOINA Conf.univ.dr.
Mihai Marcel NEAG

Asist. univ. Aurelian RAŢIU Asist.univ. Sorin MIHAI
ŞTIINŢĂ MILITARĂ
Volumul I
– CURS –
 EDITURA ACADEMIEI FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU“

– SIBIU, 2008 –
Referent ştiinţific:
Lucrarea a fost discutată şi aprobată în şedinţa catedrei
a Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“ din data de ....
Copyright © 2008
Prima Ediţie 2008
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin

Editurii Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“.
Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“

Adresa: Str. Revoluţiei nr.3-5 Sibiu
Tel.: 0269/432990, Fax: 0269/215554
e-mail: office@armyacademy.ro
e-mail: editura@armyacademy.ro
web: www. armyacademy.ro
web: www. armyacademy.ro/editura
2
C U P R I N S
CAPITOLUL I
Conceptul de ştiinţă militară, obiectul de studiu, structura şi funcţiile
ştiinţei militare__________________________________________ 7
1.1. Delimitări conceptuale, obiectul de studiu al

ştiinţei militare ______________________________________ 7
1.2. Structura ştiinţei militare __________________________ 12
1.3. Funcţiile ştiinţei militare __________________________ 25
1.4. Rolul ştiinţei militare în cunoaşterea
fenomenului militar contemporan _______________________ 29
1.4.1. Fenomenul militar contemporan _______________ 30
1.4.2. Forme de manifestare a conflictelor şi influenţe
posibile asupra fenomenului militar contemporan _______ 32
1.4.3. Tendinţe şi perspective în evoluţia
fenomenului militar contemporan ___________________ 40
1.4.4. Viziuni strategice şi tendinţe ale
modernizării militare _____________________________ 45
1.5. Aspecte ale evoluţiei gândirii militare
universale şi româneşti _______________________________ 48
CAPITOLUL II
Fundamente ale ştiinţei militare ____________________________ 59
2.1. Conceptul de putere ______________________________ 60

2.1.1. Puterea __________________________________ 60
2.1.2. Puterea militară ____________________________ 61
3
2.1.3. Puterea militară în ansamblul

conceptului de putere _____________________________ 63
2.2. Războiul – formă de violenţă armată _________________ 65
2.2.1. Apariţia şi evoluţia fenomenului război __________ 66
2.2.2. Delimitări conceptuale privind conflictul, conflictul
armat şi războiul ________________________________ 77
2.2.3. Actualitate şi perspectivă în sistemul relaţional
criză – război – pace _____________________________ 82
2.2.4. Cauzele războiului (conflictului armat) __________ 92
2.2.5. Tipologia războaielor (conflictelor) _____________ 96
2.3. Legile, principiile şi normele luptei armate ___________ 108
2.3.1. Legi şi principii ale războiului ________________ 109
2.3.2. Legi şi principii ale luptei armate _____________ 115
2.3.3. Conceptul de normă a luptei armate ___________ 139
2.3.4. Corelaţia lege, principiu, normă în
acţiunea militară _______________________________ 142
2.4. Multidimensionalitatea confruntării în războiul modern _ 145
2.4.1. Acţiunea în spaţiului cosmic _________________ 146
2.4.2. Acţiunea informaţională ____________________ 147
2.4.3. Conflictul cibernetic________________________ 147
2.4.4. Acţiunea economică ________________________ 148
2.4.5. Acţiunea psihologică _______________________ 149
2.4.6. Acţiunea mediatică_________________________ 150
2.4.7. Conflictul cultural _________________________ 150
2.4.8. Conflictul geofizic _________________________ 151
2.4.9. Conflictul genetic __________________________ 153
2.5. Doctrina şi strategia militară românească_____________ 154
2.5.1. Strategia Militară a României ________________ 156
2.5.2. Rolul şi misiunile Armatei României ___________ 159
2.5.3. Transformarea Armatei României _____________ 166
2.5.4. Repere doctrinare _________________________ 170
2.6. Etape ale conflictului armat _______________________ 179
2.6.1. Etapa preconflict armat _____________________ 180
2.6.2. Etapa conflictului armat ____________________ 181
2.6.3. Etapa postconflict _________________________ 183
4
CAPITOLUL III
Rolul cercetării ştiinţifice militare în studiul confruntării armate
moderne _____________________________________________ 187
3.1. Procesul cunoaşterii ştiinţifice şi cercetarea în domeniul

militar ___________________________________________ 187
3.2. Mutaţii în fizionomia confruntării armate moderne _____ 190
3.3. Cercetarea ştiinţifică militară în contextul politic actual _ 194
CAPITOLUL IV
Valoarea universală a artei militare ________________________ 199
4.1. Locul şi importanţa artei militare în structura

ştiinţei militare ____________________________________ 199
4.1.1. Transformarea artei militare în plan internaţional 199
4.1.2. Principalele momente ale evoluţiei
artei militare româneşti __________________________ 202
4.2. Teoria artei militare şi legăturile acesteia cu
teoria generală a ştiinţei militare _______________________ 205
4.2.1. Strategie militară __________________________ 205
4.2.2. Arta operativă ____________________________ 211
4.2.3. Tactica __________________________________ 214
4.3. Lupta armată __________________________________ 215
4.3.1. Locul luptei armate în război _________________ 217
4.3.2. Trăsăturile luptei armate ____________________ 219
4.3.3. Factori de succes în lupta armată _____________ 222
4.3.4. Nivelurile artei militare _____________________ 227
4.3.5. Tipologia acţiunilor militare _________________ 230
4.4. Funcţiile artei militare ___________________________ 249
4.4.1. Funcţia cognitivă __________________________ 249
4.4.2. Funcţia de prognozare ______________________ 251
4.4.3. Funcţia organizatorico-aplicativă (orientare,
organizare şi coordonare a pregătirii
structurilor militare) ____________________________ 253
5
4.4.4. Funcţia de pregătire a populaţiei, a teritoriului şi a

economiei naţionale pentru apărare ________________ 254
4.4.5. Funcţia de conducere a acţiunilor militare ______ 256
4.5. Revoluţia în afaceri militare şi influenţa
acesteia asupra artei militare __________________________ 257
4.5.1. Delimitări conceptuale______________________ 258
4.5.2. Clasificările revoluţiilor în afacerile militare ____ 259
4.5.3. Influenţa Revoluţiei în Afaceri Militare
asupra artei militare ____________________________ 260
CAPITOLUL V
Apartenenţa la ştiinţa militară a istoriei şi geografiei militare ____ 271
5.1. Istoria militară – componentă esenţială a ştiinţei militare 271
5.2. Geografia militară – corolar al mediului
geografic şi forţele militare ___________________________ 278
5.2.1. Delimitări conceptuale şi obiect de studiu _______ 278
CAPITOLUL VI
Teorii cu implicaţii aplicative în domeniul ştiinţei militare ______ 289
6.1. Teoria instruirii şi educării forţelor _________________ 289

6.1.1. Delimitări conceptuale ______________________ 289
6.1.2. Învăţământul militar _______________________ 294
6.1.3. Instrucţia ________________________________ 296
6.1.4. Practicarea atribuţiilor funcţiei _______________ 302
6.1.5. Transformarea Armatei României
în domeniul instruirii forţelor _____________________ 303
6.2. Teoria organizării militare ________________________ 310
6
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE ŞTIINŢĂ MILITARĂ, OBIECTUL DE
STUDIU, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI MILITARE
1.1. Delimitări conceptuale, obiectul de studiu al ştiinţei militare
Ştiinţa militară, în ansamblul ştiinţelor sociale, este o ştiinţă de sine

stătătoare care cuprinde cunoştinţe, legi, principii şi norme referitoare la
domeniul militar, având ca element determinant lupta armată. Ştiinţa
militară permite o gamă diversificată de abordări ale fenomenului militar
(de natură funcţională, axiomatică, analogică şi organizaţională), precum
şi diferite modalităţi de investigare şi modelare a faptelor, evenimentelor
şi instituţiilor specifice fenomenului militar.
În abordarea postmodernă, ştiinţa militară ne apare ca un
ansamblu de cunoştinţe a căror tendinţe o constituie descrierea
exhaustivă a domeniului militar. „De la cunoaşterea empirică, ştiinţa
militară a atins, în prezent, un anumit grad de generalitate şi de
maturitate teoretică, plasându-se în câmpul unei filozofii a ştiinţei ce
poate fi numită relaţională“1. Studiul concret al războiului şi luptei
armate a trecut în prezent la studierea relaţională a acestui domeniu,
ceea ce a implicat un nou mod de gândire pentru înţelegerea şi
abordarea într-o nouă manieră a legăturilor interdisciplinare, precum
şi corelaţii cu alte ştiinţe fundamentale şi socioumane. Din această
perspectivă, în faţa ştiinţei militare vor sta spre soluţionare, probleme
dintre cele mai diverse, cum ar fi organizarea armatelor, înzestrarea
acestora, pregătirea pentru luptă, lupta armată propriu-zisă, şi nu în
ultimul rând, folosirea forţei armate în operaţii multinaţionale, de
stabilitate şi sprijin, ajutor umanitar etc.
În prezent, ştiinţa militară operează cu instrumente care au depăşit
de mult arbitrarul, empirismul şi improvizaţia. Abordarea ştiinţei
militare prin reconstrucţia teoriei generale a ştiinţei şi artei militare pe
baza unei metodologii analitice, a logicii specifice epistemologiei
ştiinţelor sociale, va duce cu siguranţă la depăşirea rezolvării pur
1
Colectiv, Tratat de ştiinţă militară, vol. 1, Bucureşti, Editura Militară, 2001, p. 19
7
tehnice a problemelor teoretice, şi în special a celor practice,

cristalizându-se o nouă strategie a cunoaşterii militare, cu repercusiuni
certe asupra înţelegerii fenomenului militar la început de secol.
Ştiinţa militară reprezintă „ansamblul sistematic de cunoştinţe
despre natură, societate şi gândire; ansamblu de cunoştinţe dintr-un
anumit domeniu al cunoaşterii“2. Caracterul pronunţat de specificitate
al ştiinţei militare, în raport cu celelalte discipline care studiază
fenomenul război, o defineşte ca fiind „un sistem de cunoştinţe
referitoare la legile şi principiile luptei, la normele şi formele de
organizare, pregătire şi întrebuinţare a forţelor armate, la metodele şi
procedeele acţiunilor militare“3. Într-o altă definire „Ştiinţă socială
particulară, cuprinzând sistemul de cunoştinţe referitoare la legile şi
principiile luptei armate, metodele şi procedeele acţiunilor militare“4.
Analizând cele trei definiţii, se poate observa că acestea exprimă,
în esenţă, acelaşi lucru, cu mici diferenţe de formulare: se vorbeşte
atât de aşezarea ştiinţei militare în rândul ştiinţelor sociale particulare,
cât şi de întrebuinţarea forţelor armate în război. Rezultatele cercetării
ştiinţei militare trebuie să-şi găsească expresia concretă în stabilirea
unor forme, procedee şi metode de acţiune care să poată fi aplicate cu
succes pe câmpul de luptă.
Aşadar, ca orice ştiinţă, ştiinţa militară studiază un domeniu definit al
realităţii şi anume fenomenul militar, lupta armată cu componentele sale,
pe baza observaţiei, experimentului şi raţionamentului. Ea descoperă legi,
principii care guvernează fenomenul militar şi dă soluţii pentru rezolvarea
unor probleme practice. Altfel spus, ştiinţa militară oferă comandanţilor,
indiferent de eşaloanele pe care le comandă, cunoştinţe necesare pentru
organizarea şi conducerea eficientă a luptei armate.
Cunoaşterea a fost dintotdeauna un factor determinant al puterii
militare, şi pe cale de consecinţă, experţii, specialiştii şi teoreticienii
militari nu numai că recunosc, chiar susţin cu multă tărie necesitatea
însuşirii cunoştinţelor ştiinţifice sub forma teoriei şi artei militare.
Multă vreme însă s-a pus întrebarea, firească de altfel, a priorităţii
2
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1998, p. 1061
3
Colectiv, Tratat de ştiinţă militară, vol. 1, Bucureşti, Editura Militară, 2001, p. 19
4
Dicţionar militar, Bucureşti, Editura Militară, 1972, p. 299
8
între ştiinţa şi arta războiului. Răspunsul îl găsim în reflecţiile

generalului Hârjeu: „Un geniu militar creează, face artă; un
comandant militar, exceptându-se geniile, utilizează cu pricepere
metodele de luptă şi principiile ştiinţei militare deduse din practica
războiului, cu alte cuvinte el face ştiinţă militară. În lipsă de un geniu,
conducerea războiului va avea şi de acum înainte trebuinţă de
judecată (inteligenţă) şi de ştiinţă. Ştiinţa ne va da cunoştinţele, iar
judecata (înţelegerea) mijlocul de a utiliza aceste cunoştinţe la
executarea războiului (a şti e una, a şti să faci este alta)“5.
Fiecare ştiinţă îşi are o istorie a ei, pentru că nu a existat mereu, ci
a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. Aşadar, este
vorba de o evoluţie a cunoştinţelor acumulate într-un anumit domeniu
(natură, societate, gândire etc.). Pe măsură ce aceste cunoştinţe sunt
sistematizate într-un ansamblu coerent, apare embrionul ştiinţei
respective. Pentru a ajunge o ştiinţă tânără, se impune, mai întâi, să se
descopere legile obiective care generează fenomenele studiate, în
scopul prevederii desfăşurării acestora. De asemenea, pentru a cere
dreptul la titlul de ştiinţă, este necesară acumularea şi sistematizarea
materialului faptic şi a ipotezelor, astfel încât să se efectueze
generalizarea materialului faptic prin: concepte, principii, legi şi teorii
confirmate de practică. Abia în acest stadiu de evoluţie se poate spune
că a apărut o ştiinţă, adică se poate afirma, fără teama de a greşi, că
ansamblul sistematizat de cunoştinţe dintr-un domeniu specific al
realităţii se constituie într-o ştiinţă nouă (particulară) numai după
descoperirea şi formularea clară a principiilor şi legilor proprii şi a unei
(sau a mai multor) teorii ce reuşeşte să reunească organic cunoştinţele
şi conceptele/noţiunile respective şi să elaboreze o metodologie (un
mod de a cerceta fenomenele din realitatea înconjurătoare).
Aşa a apărut şi ştiinţa militară, la fel cum au apărut, în secolele al
XIX-lea şi al XX-lea, numeroase ştiinţe noi, cum ar fi, spre exemplu,
cibernetica, electronica şi bionica. Dar astăzi au apărut o mulţime de
ştiinţe de graniţă (interdisciplinare), cum ar fi: biochimia, psihologia
socială etc. Din fiecare ştiinţă, pe măsură ce se maturizează şi se
dezvoltă, apar ramuri noi, care şi ele vor deveni cândva ştiinţe specific
(particulare) sau de sine stătătoare.
5
Constantin Hârjeu, Pregătirea armatei pentru război. Studiu de organizare, de
psihologie şi de instrucţiune militară, Bucureşti, Ateliere grafice SOCEC, 1921, p. 191
9
În evoluţia ştiinţei militare, care a parcurs o perioadă îndelungată de

cunoaştere empirică de la arta războiului, dezvoltându-se prin experienţa
proprie a conducătorilor şi practica normelor rezultate din experienţă,
până s-a ajuns la ştiinţa militară; apoi, în secolul trecut, s-a atins un grad
avansat de generalitate, ceea ce a permis ca din ea să apară mai multe
ramuri, care au devenit sau sunt pe punctual să devină şi ele ştiinţe
militare particulare, cu un nivel avansat de maturitate teoretică.
Hervé Coutau-Bégarie afirmă că strategia este „o artă, în calitate
de practică a strategului, şi o ştiinţă, în calitate de învăţătură a
strategistului“6. În terminologia rusă, domeniul militar cuprinde teoria
militară şi practica militară, deoarece fiecare sector sau nivel al acestui
domeniu are o latură practică şi una teoretică. De asemenea, şi la
chinezi, marele teoretician al strategiei, Sun Tzî, scria în urmă cu 2400
de ani: „Acei mari generali care s-au distins dintre strămoşii noştri
erau oameni înţelepţi şi prevăzători. La ei, lectura şi studiul precedau
războiul şi-i pregăteau pentru acesta“7. De fapt, lecţiile istoriei
confirmă faptul că nici curajul, nici geniul şi nici chiar experienţa nu
pot să compenseze lipsa studiului, adică necunoaşterea ştiinţei
militare. Aceasta o ştim şi de la Napoleon: „Pe câmpul de luptă, de
cele mai multe ori inspiraţia nu este decât o reminiscenţă ... Nu vreun
geniu îmi revelează imediat, în secret, ceea ce am de spus sau de făcut
într-o viaţă inaccesibilă pentru alţii, ci reflecţia, meditaţia“8.
Puterea militară s-a transformat în timp dintr-o putere de calitate
medie într-o putere de cea mai înaltă calitate, ceea ce impune o nouă
fizionomie acţiunii militare, iar ştiinţa militară a făcut saltul uriaş de la
ştiinţă la ştiinţe militare prin valorificarea resurselor ei cu celelalte
fenomene sociale şi politice între care există o strânsă conexiune,
interrelaţionare şi determinare. Dar spre deosebire de celelalte ştiinţe
sau grupuri de ştiinţe, ştiinţele militare furnizează comandanţilor şi
statelor-majore cunoştinţe şi soluţii viabile la problemele complexe de
organizare, planificare, adică, în general, de conducere a trupelor prin
explicarea/enumerarea unor forme, procedee şi metode de acţiune, care
6
Coutau-Bégarie Hervé, Tratat de strategie, vol. I, Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2006, p. 21
7
Ibidem, p. 22
8
Ibidem, p. 23
10
să se poată aplica cu succes în lupta armată şi în alte acţiuni/activităţi

militare, ceea ce înseamnă de fapt că la baza potenţialului operaţional al
structurilor militare şi a puterii militare a oricărui stat/ţări trebuie să
stea puterea cunoaşterii, a ştiinţei oricărei armate.
Obiectul de studiu al ştiinţei militare îl reprezintă acţiunea militară
care circumscrie astfel cunoştinţele despre fenomenul militar. Acţiunea
militară este compusă din: acţiuni militare prin esenţă (lupta armată);
acţiuni militare prin destinaţie (asigurarea acţiunilor şi protecţia
trupelor, manevra logistică) şi acţiuni intermediare (pentru pregătirea
structurilor militare pentru a desfăşura acţiuni militare, inclusiv
măsurile pentru pregătirea teritoriului, a economiei şi a populaţiei).
Ansamblul acestor acţiuni militare care se desfăşoară într-un spaţiu şi
cu o anumită durată în timp, se constituie în câmpul de luptă.
LEGILE ŞI PRINCIPIILE STUDIAZĂ FENOMENUL

LUPTEI ARMATE MILITAR
SOLUŢII PENTRU STUDIAZĂ

REZOLVAREA PROBLEMELOR ACŢIUNEA MILITARĂ
PRACTICE
Fig. nr. 1.1. Obiectul de studiu al ştiinţei militare

Acţiunea militară, ca parte a acţiunii umane, se desfăşoară între
violenţă (lupta armată) şi nonviolenţă, între letalitate şi neletalitate.
Prin conţinut şi fizionomie, acţiunea militară are la bază o relaţie
socială complexă, respectiv relaţia conflictuală politică, în forma sa
cea mai ascuţită, violenţa.
11
Deosebirile dintre acţiunile militare şi celelalte tipuri de acţiune

socială, inclusiv acţiunea politică, provin din natura agentului implicat
în acţiune, din scopul acţiunii, cât şi din mijloacele întrebuinţate.
Baza studiului în ştiinţa militară o constituie legile şi principiile luptei
armate. Cunoaşterea legilor luptei armate este importantă sub aspect
teoretic şi necesară din punct de vedere practic, constituind punctul de
plecare în elaborarea principiilor luptei armate, a formelor şi procedeelor
acţiunilor militare, a normelor organizării şi ducerii cu succes a acestora.
Lupta armată se pregăteşte şi se duce pe baza respectării legilor
proprii, obiective, ce acţionează independent de voinţa conducătorilor
militari, iar încălcarea lor conduce inevitabil la înfrângere.
Legile luptei armate reprezintă raporturile esenţiale, necesare,
generale, repetabile şi relativ stabile între laturile interne ale
fenomenului război, precum şi între acestea şi alte domenii ale vieţii
sociale care determină pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare.
În literatura de specialitate, legile luptei armate sunt diferenţiate
în legi generale şi particulare.
Din categoria legilor generale fac parte acelea care exprimă
dependenţa acţiunilor militare de economie, politică, populaţie etc., pe
când cele particulare se referă la relaţiile specifice luptei armate în
ansamblul ei. Legile nu sunt creaţii ale unor teoreticieni militari,
întrucât determină lupta armată independent de voinţa oamenilor.
Cunoaşterea şi aplicarea lor corectă înseamnă respingerea oricărei
forme de subiectivism şi amatorism, situându-se la baza procesului
conducerii ştiinţifice a forţelor în acţiunile militare proiectate.
În practica militară, cerinţele legilor generale şi particulare se
concretizează printr-o serie de idei fundamentale, teze, reguli şi
norme, care generic sunt denumite – principiile luptei armate.
Unele dintre ele reflectă mai fidel caracterul obiectiv al legilor
luptei armate şi se bucură de o recunoaştere aproape universală în
comparaţie cu altele care au o pronunţată determinare conjuncturală.
1.2. Structura ştiinţei militare
Ştiinţa militară a evoluat şi s-a diversificat odată cu istoria

omenirii, menţinând pasul, pe trepte de dezvoltare, cu complexitatea
fenomenului militar.
12
În perioada de formare a ştiinţei militare aria de cuprindere era

una restrânsă, ca expresie a limitelor impuse de nivelul atins de
cunoaşterea acţiunii militare în general şi a războiului în special.
Mai târziu, atât ca rezultat al evoluţiei gândirii militare în
ansamblul său, cât şi a activităţii militare practice, în compunerea
ştiinţei militare au intrare şi alte discipline, iar azi, în majoritate,
teoreticienii militari convin asupra următoarelor ramuri distincte:
teoria generală a ştiinţei militare, arta militară, istoria artei militare,
geografia militară, teoria organizării militare şi teoria instruirii şi a
educării trupelor.
Teoria generală a ştiinţei militare desemnează un ansamblu de
propoziţii logic formulate şi organizate care sintetizează informaţii
despre totalitatea elementelor componente ale acţiunii militare,
precum şi despre raporturile şi relaţiile ce se stabilesc între acestea,
între acestea şi întreg (acţiunea militară ca întreg), între acţiunea
militară şi celelalte tipuri de acţiuni umane, şi nu în ultimul rând,
între acţiunea militară şi acţiunea umană în general9. După cum se
ştie, orice cercetare ştiinţifică se finalizează cu construcţia unei teorii.
Implicit, cercetarea ştiinţifică a domeniului militar are drept rezultat
teoria generală a ştiinţei militare care cuprinde: sistemul categorial,
sistemul de propoziţii şi metodologia (ansamblul de metode şi tehnici
de investigare a obiectului de studiu)10.
Sistemul categorial al ştiinţei militare cuprinde noţiunile de bază
utilizate în cercetarea fenomenului luptă armată şi în soluţionarea
problemelor legate de acţiunea practică. Dintre principalele categorii
cu care se operează în ştiinţa militară se pot menţiona: acţiune
militară, misiune, norme militare, potenţialul militar, putere de luptă,
mijloace de luptă, luptă armată, operaţii militare, surprindere,
siguranţă etc.11. În ştiinţa militară se operează frecvent cu serii
conceptuale contrarii între care se stabilesc anumite relaţii
9
Colectiv, Tratat de ştiinţă militară, vol. I, Bucureşti, Editura Militară, 2001, p. 22
10
Teoria ştiinţifică este un sistem ipotetico-deductiv, adică o mulţime de
ipoteze, structurat prin relaţia de deductibilitate, astfel încât nicio formulă
(enunţ) să nu apară izolată; un sistem de propoziţii logic argumentate care
sintetizează o anumită cantitate de informaţii referitoare la un domeniu al
realităţii pe care îl descrie şi explică
11
13
caracteristice: relaţia de opoziţie (om-tehnică, apărare-ofensivă,

manevră-contramanevră ş.a. care în lupta armată se manifestă diferit
având influenţe diferite în conceperea şi desfăşurarea acţiunilor de
luptă); relaţia de covarianţă (se exprimă în evoluţia corelată a
termenilor – manevră decisivă, angajament decisiv etc. – chiar dacă
fiecare termen are tendinţa sa, ei se condiţionează reciproc şi se
determină o direcţie de evoluţie); relaţia de asimetrie (arată că în cadrul
fiecărui cuplu unul din termeni dobândeşte preponderenţă, poate
dispune de o anumită superioritate faţă de termenul opus, cel puţin
pentru o etapă – ofensivă-apărare, ofensivă-contraofensivă, spaţiu-timp,
lovire-protecţie, surprindere-siguranţă etc. – prevenind astfel posibile
erori şi greşeli în aplicarea unor procedee sau concepţii); relaţia de
inversiune (exprimă proprietatea unor forme de luptă de a se schimba
alternativ, posibilitatea de a se adopta atitudini şi de a se folosi
procedee diferite în planul tactic faţă de cel strategic)12.
Sistemul de propoziţii descrie domeniul militar prin enunţuri cu
statut de premise, ipoteze, axiome, definiţii care asigură un univers
unic şi specializat al discursului teoretic al fenomenului luptă armată.
Un ansamblu de propoziţii îl ocupă axiomele ce conferă ştiinţei
militare, pe lângă caracterul de sistem logic şi pe cel de axiomatic.
Axiomele teoriei generale a ştiinţei militare sunt formulări sub forma
legilor care generează lupta armată. Ele apar ca raporturi esenţiale,
necesare, generale, repetabile şi relativ stabile, între laturile interne ale
fenomenului război, precum şi între acestea şi alte domenii ale vieţii
sociale care determină pregătirea şi desfăşurarea acţiunii militare.
În ştiinţa militară se operează atât cu legile ştiinţei militare, cât şi
cu legile care guvernează acţiunea militară.
Legile ştiinţei militare sunt elemente esenţiale ale teoriei, formând
nucleul acesteia, conferindu-i sistematicitate.
Metodologia, ca element al teoriei generale a ştiinţei militare, este
constituită „... dintr-un sistem de metode şi tehnici de investigare, ce
poate fi aplicat în cunoaşterea acţiunii militare“13.
12
Dr. Corneliu Soare, Dialectica luptei armate, Bucureşti, Editura Militară,
1981, pp. 46-54
13
Colectiv, Probleme fundamentale ale ştiinţei militare, curs, Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, p. 12
14
Investigarea luptei armate urmăreşte: să aducă noi elemente în

ceea ce priveşte cunoaşterea modului de manifestare a legilor şi
principiilor care guvernează acţiunea militară în raport cu mutaţiile
calitative în domeniul tehnicii militare; elaborarea unui tablou unitar
al diferitelor discipline care studiază lupta armată; evidenţierea
determinărilor şi a condiţionărilor dintre lupta armată şi celelalte
acţiuni sociale; analiza modificărilor relaţionale şi funcţionale în noile
condiţii de desfăşurare a războiului; construirea unor sisteme acţionale
puternice, stabile, mobile etc.; construirea unor modele de acţiune
raţionale, bazate pe o normare clară şi eficientă; clarificarea înţelesului
conceptelor, termenilor şi noţiunilor ce descriu lupta armată ş.a.
Ca obiect al cercetării ştiinţifice, lupta armată este studiată: ca
proces real şi gândit (lupta armată se bazează pe legităţi obiective, sub
formă de concepte, idei, teorii şi doctrine); ca schimbare şi dezvoltare
a componentelor şi situaţiilor (prin prisma timpului militar, unicitatea
situaţiilor de luptă); prin serii conceptuale de contrarii.
Metodologia de cercetare în ştiinţa militară foloseşte o gamă largă
de metode şi procedee, unele comune şi mai multor ştiinţe sau
împrumutate din alte ştiinţe (metode empirice – observaţia şi
experimentul; metode analitice – inducţia şi deducţia; metoda
structurală; modelarea şi simularea ş.a.), dar şi metode specifice,
îndeosebi metoda aplicaţiilor şi jocurile de război14.
14
Iniţiatorul metodei aplicaţiilor se consideră a fi Verdi du Vernois care, pornind de la
constatarea că războiul nu se învaţă prin mijloace speculative, ci prin mijloace
experimentale, propune dezvoltarea inteligenţei militare prin exerciţii ale cazurilor
concrete ale diferitelor situaţii, pentru a se învăţa din exemple. Aplicaţia îşi propune să
urmărească evoluţia întregului ansamblu al proceselor ce compun lupta armată la un
anumit nivel. Condiţiile luptei se stabilesc ipotetic, pe baza experienţei acumulate, de
prevederile regulamentare, de concepţiile asupra războiului, strategiei, artei operative,
tacticii. Valoarea de adevăr a aplicaţiilor depinde de valoarea de adevăr a premiselor.
Jocul de război este un exerciţiu de simulare dinamică a deciziei luate pentru o
anumită soluţie tactic-operativă. Strămoşul jocului de război este considerat jocul chinez
Wei-Hai (3000 Î.H. – „încercuire“ şi se juca după principiul învăluirii învăţat de la Sun
Tzî, pe o hartă geografică stilizată, cu pietre de diferite culori şi câştiga cel care reuşea să-
şi manevreze adversarii). Similar, indienii jucau Chaturanga. Ulterior jocul a fost adoptat
în mai multe armate (1800 – Belgia, 1824 – Germania, Franţa, Anglia, SUA etc.) iar în
armata română s-a datorat mareşalului Averescu (1889 – Şcoala Superioară de Război)
15
Scopul general al teoriei generale constă în stabilirea,

descoperirea şi formularea legilor şi a principiilor de bază ale luptei
armate, a factorilor care influenţează şi determină desfăşurarea şi
deznodământul războiului.
În determinarea legilor şi principiilor ce guvernează lupta armată,
teoria generală a ştiinţei militare ţine pasul cu noile caracteristici ale
câmpului de luptă modern, aflat într-un amplu şi continuu proces de
schimbare, dependent de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii
utilizate, de structurile organizatorice ale armatelor şi modul de ducere
a acţiunilor de luptă.
Arta militară se prezintă ca un sistem de cunoştinţe referitoare la
principiile, metodele, procedeele şi regulile ce guvernează pregătirea
şi ducerea acţiunilor militare ce au ca element fundamental lupta
armată – mijlocul direct şi violent prin care se realizează scopurile
luptei, operaţiei şi războiului.
Arta militară are un profund conţinut obiectiv, cu valoare
universală, deoarece aplică legile luptei armate studiate de teoria
generală a ştiinţei militare. Prin arta militară, ştiinţa militară face parte
din rândul ştiinţelor artelor practice.
Într-o accepţiune mai cuprinzătoare, arta militară „este arta
pregătirii şi ducerii luptei armate, având drept conţinut principal
procedeele şi formele de îmbunătăţire a maselor de oameni şi a tehnicii
militare în război, la diferite niveluri: strategic, operativ şi tactic“15.
Arta militară întruneşte într-un tot atât domeniul teoriei, cât şi
acţiunea propriu-zisă. După cum afirma Clausewitz „... acolo logicianul
trage linia, unde se termină premisele, care sunt un rezultat al
cunoaşterii, unde începe judecata, acolo începe arta [...] unde scopul
este creaţie şi producţie, acolo este domeniul artei; ştiinţa (teoria)
domneşte acolo unde ţelurile sunt cercetarea şi cunoaşterea“16.
Cerinţele acestor legi, concretizate prin reguli şi principii ale
luptei armate, sunt aplicate în condiţii concrete, determinate de
interesele fundamentele ale statului, de orientarea sa politică şi
doctrinară, de poziţia geostrategică, de natura şi conţinutul sistemului
naţional de apărare, de istorie şi tradiţie etc.
15
16
Carl von Clausewitz, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982, pp. 132-133
16
Arta militară în viziune sistemică este alcătuită din elemente

componente între care se stabilesc anumite relaţii interne, ce asigură
funcţionalitatea sistemului. Metoda de investigare a domeniului artei
militare nu poate fi decât cea structurală, care ne conduce la o
interpretare justă a elementelor ce o compun, precum şi a relaţiilor ce
se statornicesc între acestea.
Conţinutul artei militare cuprinde teoria artei militare (tehnologia
luptei armate) şi lupta armată (tehnicile luptei, execuţia). Teoria artei
militare studiază modul de aplicare în domeniul militar a principiilor
umane cuprinzând: strategia, arta operativă şi tactica.
Strategia militară ar putea fi definită ca parte componentă a artei
militare ce studiază problemele conducerii, războiul în ansamblul său
şi acţiunile militare de mare amploare, modalitatea folosirii forţelor şi
mijloacelor destinate realizării scopurilor politice ale războiului,
elaborează planurile pregătirii ţării şi armatei pentru război şi, în
conformitate cu legile luptei armate, fundamentează logica
desfăşurării acţiunilor strategice, regulile, procedeele şi normele lor.
O analiză sumară a definiţiei evidenţiază faptul că obiectul
strategiei militare îl constituie determinarea caracterului viitorului
război, stabilirea liniilor directoare pentru pregătirea ţării şi a armatei
în vederea ducerii acestuia, fundamentarea planurilor de operaţii,
organizarea şi folosirea forţelor în concordanţă cu scopul războiului.
Strategia militară stabileşte la nivelul cel mai înalt modalităţile de
folosire a forţelor şi mijloacelor, orientează şi direcţionează celelalte
componente ale artei militare încadrându-le într-o concepţie unitară.
În ceea ce priveşte tipul de război detaliind, obiectul strategiei
militare vizează elaborarea unor diagnoze asupra tipologiei
conflictelor armate în care ar putea fi angajat un stat.
Evident, fiecare tip de război impune, pe cale de consecinţă, o
anumită strategie, cu un conţinut şi o problematică specifică. În acest
sens, strategia militară românească prefigurează opţiunea ducerii
războiului de apărare a ţării în cadrul apărării colective, de alianţă, cu
anumite tipuri şi procedee de ripostă strategică.
În raport cu sistemul militar, problematica strategiei militare
vizează definirea rolului categoriilor de forţe şi genurilor de arme, a
relaţiilor dintre ele, precum şi proiectarea direcţiilor şi tendinţelor de
dezvoltare ale acestora.
17
De asemenea, strategiei militare îi revine sarcina de a studia şi a

direcţiona una dintre cele mai importante problematici, cea a susţinerii
materiale a conflictului, din perspectiva posibilităţilor reale ale statului
în domeniul pregătirii economiei naţionale pentru război, al trecerii
acestora de la starea de pace la cea de război, analiza particularităţilor
de asigurare cu armament şi tehnică, precum şi a altor materiale din
producţie internă sau import.
În conformitate cu tipul de conflict prognozat, strategia militară
include ca obiect de studiu determinarea celor mai eficiente forme şi
procedee de ducere a războiului.
Procedeele de acţiune nu trebuie confundate cu procedeele de nivel
operativ sau tactic, ci raportate ca modalităţile complexe de întrebuinţare
a forţelor şi mijloacelor, în funcţie de rapoartele de forţe, de nivelul de
înzestrare cu armament şi tehnică, de periodizarea războiului, de
conţinutul şi scopul politico-militar al operaţiei strategice.
Şi nu în ultimul rând, strategia militară relevă rolul, structura şi
metodologia de planificare şi organizare a campaniilor şi acţiunilor de
amploare strategică.
Arta operativă, ca parte componentă a artei militare, studiază
pregătirea şi ducerea operaţiilor trupelor de uscat, trupelor de
apărare antiaeriană a teritoriului, aviaţiei militare şi marinei
militare, pe direcţii (în zone de operaţii) care conduc la îndeplinirea
unor scopuri de mare importanţă.
Arta operativă, sub aspect teoretic, s-a dezvoltat spontan şi a
început să se închege după primul război mondial. În prezent, arta
operativă este considerată liantul între strategie şi tactică. De-a lungul
timpului au fost şi încă mai există puncte de vedere controversate cu
privire la existenţa trinomului strategie, artă operativă şi tactică.
Cea mai mare parte a teoreticienilor militari consideră că între
cele trei domenii ale artei militare există o relaţie de intercondiţionare,
determinată de conţinutul, rolul şi scopul fiecărui element component.
Cum războiul modern a devenit un fenomen social amplu şi
complex, angajând resurse umane, tehnice, materiale, financiare şi de
altă natură, raportate la scară naţională sau chiar mondială şi cum
principala componentă o reprezintă efortul militar, modelul său
acţional implică o pronunţată stratificare a competenţelor decizionale
şi a nivelurilor de participare, în concordanţă cu înseşi nevoile de
desfăşurare concretă şi eficientă.
18
Cu toate tendinţele de extindere a sferei de cuprindere a strategiei

militare cât şi a tacticii, cele două domenii nu numai că s-au apropiat ci,
dimpotrivă continuă să se distanţeze. Acest fenomen este rezultatul
inevitabil al complexităţii crescânde a problematicii războiului modern
prin angajarea unor grupuri de forţe şi mijloace numeroase pe spaţii
întinse, diversificării acţiunilor militare (apariţiei unor acţiuni militare
gen – nimicirea trupelor de desant aerian sau maritim, operaţii de
apărare antiaeriană a teritoriului etc.), care depăşesc ca amploare şi
scop domeniul tactic şi-n acelaşi timp, nu sunt de importanţă strategică.
De aici necesitatea stringentă de a opta fie pentru o extindere a
ariei de cuprindere a tacticii, fie de a introduce un nivel intermediar
care să gestioneze pe linie de conducere şi execuţie conflictele militare
ce depăşesc limita ciocnirilor violente.
Introducerea nivelului operativ se justifică şi reglementează, în
principal, prin:
– apariţia unor eşaloane operative (CA, Armata de Arme
Întrunite), care în mod firesc necesitau o fundamentare teoretică a
principiilor întrebuinţării lor;
– organizarea forţelor armate, în exclusivitate pe eşaloane
tactice, ar duce la creşterea numărului de structuri militare
subordonate direct eşalonului strategic şi de aici o scădere a
operativităţii în realizarea fluxului informaţional şi de conducere;
– spaţiul de desfăşurare al războiului delimitează geografic zone
şi direcţii ce determină adoptarea unor forme de manevră (manevra pe
direcţii interioare, exterioare) de grupări de forţe cu valoare mai mare
nivelului tactic;
– renunţarea la nivelul operativ ar putea duce la apariţia unor
momente de criză pe timpul luptei, în sensul că, faţă de o armată cu
eşaloane operative nu vom avea la îndemână grupări corespunzătoare
pentru a le contracara, ceea ce ar duce la angajarea prematură a rezervei
strategice;
Tot mai accentuat se fac auzite voci potrivit cărora separarea artei
militare în cele trei domenii nu trebuie generalizată, ci apreciată în
mod diferit de la ţară la ţară în funcţie de câţiva factori, cum ar fi:
– caracterul războiului în care este angajată ţara respectivă;
– dimensiunile spaţiale în care se desfăşoară războiul;
19
– resursele umane şi materiale la dispoziţie;

– scopul politico-militar urmărit;
– doctrina militară specifică.
Tactica este acea ramură a artei militare al cărei obiect de studiu
îl constituie acţiunile de luptă desfăşurate de subunităţi, unităţi şi
mari unităţi tactice, elaborarea principiilor, a formelor şi procedeelor
de organizare şi ducere a acestor acţiuni.
Într-o altă viziune, „tactica studiază caracterul şi fizionomia
acţiunilor de luptă desfăşurate în spaţiul terestru, aerian şi maritim de
către marile unităţi, unităţile şi subunităţile de toate genurile de armă
şi pe baza lor stabileşte atât principiile, formele, procedee de acţiune,
cât şi metodele de organizare şi ducere a luptei“17.
Din analiza definiţiilor se întăreşte ideea potrivit căreia tactica
studiază acţiunile de luptă ale grupărilor de forţe ce nu depăşesc
valoarea unei mari unităţi, indiferent de categoriile de forţe armate şi
genurile de armă implicate.
Tactica se află într-o strânsă corelaţie cu arta operativă şi
strategia, subordonându-se acestora, ceea ce impune integrarea
acţiunilor tactice într-o concepţie operativă şi strategică.
Elementele de bază cu care operează tactica sunt: forţele şi
mijloacele proprii, inamicul şi terenul. Domeniul tactic cuprinde:
tactica generală care elaborează principiile, formele şi procedeele
luptei armelor întrunite, orientând astfel acţiunile tactice ale tuturor
celorlalte arme; tactica armelor care elaborează principiile şi
procedeele de întrebuinţare în luptă a fiecărei arme (exemplu: tactica
artileriei, tactica vânătorilor de munte, tactica aviaţiei etc.)18.
Caracterul ştiinţific al tacticii este multiplu determinat: în primul
rând, prin intermediul artei militare ea este o parte componentă a
ştiinţei militare; în al doilea rând, prin conţinutul teoretic al
conceptelor sale, al principiilor, formelor, procedeelor, regulilor,
normelor referitoare la luptă; în al treilea rând, de valoarea ei practic-
aplicativă, din menirea sa de a înfăptui unitatea dintre concepţie şi
execuţie în planul eşaloanelor militare de nivel tactic. Aceasta se
17
Eseu despre strategia şi tactica militară, Bucureşti, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, 1995, p. 105
18
Cf. Lexicon militar, Chişinău, Editura Saka, 1994, p. 316
20
realizează în principal prin conţinutul regulamentelor militare şi prin

întreaga orientare a procesului pregătirii pentru luptă a forţelor din
compunerea categoriilor de forţe armate19.
Istoria militară trebuie privită ca ramură a istoriei şi în acelaşi
timp a ştiinţei militare, care studiază războaiele şi armatele din
diferite perioade istorice, privite ca fenomene militare20.
Aşadar, se poate vorbi de o dublă apartenenţă, pe de o parte la
istoria universală (ştiinţa istoriei), iar pe de altă parte la ştiinţa
militară, care are ca subiect de studiu războaiele, campaniile, bătăliile,
în diferite epoci istorice.
Istoria militară este percepută, de asemenea, ca ştiinţă de frontieră
în sensul că studiază şi analizează evenimentele militare (în special
confruntările armate) de-a lungul istoriei omenirii, ţinând seama de
cerinţele, regulile şi metodele de investigare ale istoriei, dar şi de
principiile, normele şi legile luptei armate21.
Mai mult decât atât, istoria militară studiază evoluţia structurilor
militare, a tehnicii de luptă şi a influenţei acesteia asupra organizaţiei
militare, analizează strategiile de întrebuinţare a forţelor în diferite
conflicte militare, consecinţele politice şi militare ale războaielor, studiază
arta conducerii comandanţilor de oşti la comanda diferitelor eşaloane.
Geografia militară studiază fenomenele geografice prin prisma
cerinţelor şi a scopurilor acţiunilor militare.
Într-o altă accepţiune, geografia militară este definită „ca ramură
a ştiinţei militare care se ocupă cu studiul teatrelor de acţiuni
probabile, pentru a stabili influenţa acestora asupra acţiunilor
militare şi desfăşurarea războiului în ansamblu, precum şi cu studiul
din punct de vedere militar al altor ţări, grupuri de ţări sau coaliţii, în
scopul de a stabili valoarea potenţialului lor economic, moral-politic,
tehnico-ştiinţific şi militar“22.
Rezultă că geografia militară are două direcţii fundamentale de
studiu şi analiză: spaţiul geografic, ca ansamblu de elemente de
19
Cf. Eseu despre strategia şi tactica militară, Bucureşti, Editura Academiei de
20
Lexicon militar, Chişinău, Editura Saka, 1994, p. 188
21
Tratat de ştiinţă militară, Bucureşti, Editura Militară, 2001, p. 363
22
Cf. Col. Cucu Mihai, Curs de Geografie militară, Bucureşti, Editura
Academiei Militare, 1970, p. 3
21
planimetrie şi nivelment, care, mai mult sau mai puţin influenţează

organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare şi potenţialul de război
al unei ţări sau al unui grup de ţări pe un anumit areal geografic.
Asemenea istoriei militare, geografia militară are o dublă apartenenţă,
fiind atât o ramură a geografiei generale, cât şi a ştiinţei militare.
Rezultatele şi concluziile la care ajunge geografia militară au o
utilitate practică în determinarea caracteristicilor teatrelor de acţiuni
militare (delimitare, întindere, clasificare), cunoaşterea influenţelor
geomorfologice şi geoclimatice asupra strategiei, artei operative şi
tacticii, utilizarea în scopuri militare a resurselor economice şi
demografice, stabilirea rolului detaliilor de planificare asupra luptei şi
operaţiei. O atenţie deosebită acordă geografia militară studiilor
privind reţelele de comunicaţie de toate tipurile şi rolul lor în
desfăşurarea acţiunilor militare23.
Cunoştinţele despre spaţiul geografic îşi au originea în trecutul
îndepărtat. Astfel, Platon arăta existenţa unor legături dintre mediul
geografic şi organizarea politico-militară a statului. În lucrarea sa
„Politica“, Aristotel scria că este o mare dependenţă între mărimea
cetăţii (statului) şi întinderea spaţiului, bunurile şi numărul de
locuitori. În plus, el consideră relieful ca un obstacol pentru
invadatori, dar favorabil celor care se apără. În China, strategul militar
Sun Tzî cunoştea importanţa geomorfologică a teatrului de război şi
sublinia importanţa cunoaşterii şi folosirii detaliilor pentru buna
desfăşurare a bătăliei (luptei).
Gândirea militară în acest domeniu a generat un sistem de
cunoştinţe, grupate în ştiinţe ca: geopolitica, deşi nu este încă o ştiinţă,
geostrategia şi geografia militară.
Geopolitica, deşi nu a ajuns la stadiul de ştiinţă, o putem
considera o disciplină care studiază politica şi acţiunea unui stat,
relaţiile şi jocul politic dintre state (grupări de state) într-o arie
geografică mare, zonă continentală sau planetară.
Legătura dintre geografie şi război este clară şi este exprimată,
începând cu secolul al XVIII-lea, în diferite lucrări, precum „Metode
pentru studiul geografic“, scrisă de Lenglet Dufresnov. Din secolul al
XIX-lea, cunoaşterea în domeniul geografico-militar devine sistematică
23
Lexicon militar, Bucureşti, Editura Militară, 1980, p. 339
22
şi apar chiar şcoli de geografie militară, ca cea franceză, spaniolă,

germană, rusă, engleză, românească etc. Ca multe alte preocupări
teoretice şi gândirea geografică militară românească are ca model şcoala
franceză şi germană. După Primul Război Mondial, gânditorii militari
intensifică şi studiul problematicii geografico-militare, iar imediat după
cel de-al Doilea Război Mondial, ca o consecinţă a amplorii spaţiale a
luptei armate, apar noi concepte legate de marea geografie militară,
care, împreună cu sistemul de cunoştinţe al geopoliticii, se cristalizează
într-o nouă ramură de ştiinţe, denumită geostrategie. Ca urmare,
cunoştinţele cu privire la influenţa spaţiului geografic asupra acţiunilor
militare şi a războiului sunt cuprinse în trei ramuri de ştiinţe: geopolitica,
geostrategia şi geografia militară, care au acelaşi obiect de studiu –
spaţiul geografic, analizat însă din perspective diferite.
Geopolitica studiază spaţiul geografic în special din perspectiva
influenţei acestuia asupra politicii, în general şi a politicii militare în
special.
Geostrategia analizează influenţa spaţiului geografic asupra
pregătirii şi ducerii războiului, aşadar, nivelul strategic al războiului.
Geografia militară studiază influenţa spaţiului geografic asupra
acţiunii militare de nivel tactic, operativ şi/sau strategic.
Rezultă că cele trei ştiinţe se interferează şi au probleme comune,
dar şi domenii specifice de abordare şi între ele există corelaţie.
Geopolitica este destinată nivelului politic şi politico-militar,
geostrategia, nivelului politico-militar şi militar, geografia militară –
nivelului operaţional militar, iar cunoştinţele celor trei ştiinţe sunt
complementare şi formează un sistem de cunoştinţe.
Cunoştinţele ce aparţin ştiinţelor militare şi sunt legate de
determinările câmpului de luptă asupra psihicului uman aparţin
psihologiei militare, o disciplină de graniţă între ştiinţele militare şi
psihologice. Obiectivul acestei ştiinţe este de a determina profilul
psihic optim în diverse forme şi procedee ale luptei armate pentru
fiecare armă (specialitate militară) şi pentru a contracara agresiunile
psihice şi a elabora procedee eficiente de lovire a psihicului
adversarului. Analiza cunoştinţelor acestei ştiinţe ne conduce la
concluzia că psihologia militară este o ştiinţă de graniţă. „Deci,
psihologia militară analizează psihicul luptătorilor din perspectiva
câmpului de luptă modern şi oferă soluţii în ceea ce priveşte
23
neutralizarea voinţei adversarului şi menţinerea capacităţii psihice la

parametrii ceruţi de acţiunea militară eficientă…se foloseşte de
cunoştinţele elaborate de ştiinţa militară generală pentru a elabora
modele şi profile psihice optime, precum şi proceduri de acţiune şi
agresiune psihică în lupta armată“24.
Ştiinţele tehnice militare fac parte dintr-un mare domeniu al
ştiinţelor militare numit logistică şi au ca scop satisfacerea înzestrării
cu tehnică şi armament potrivit scopurilor războiului. Explicaţia este
logică: mijloacele de luptă, alături de agentul şi scopul acţiunii,
reprezintă elementele fără de care acţiunea militară nu se poate
desfăşura. Proiectarea şi producţia mijloacelor de ducere a luptei
armate au la bază cunoştinţele din ştiinţele tehnice şi ştiinţele tehnice
militare (ştiinţe de graniţă). Sistemul de cunoştinţe al acestora cuprinde
cunoştinţe referitoare la asigurarea cu armament şi tehnică de luptă,
muniţii, materiale de întreţinere şi tehnice, mentenanţă, managementul
resurselor materiale etc. şi se interferează cu sistemul de cunoştinţe
specific logisticii. Logistica (logistica de producţie şi logistica de
consum) cuprinde, pe lângă ştiinţele tehnice militare, medicina militară,
topogeodezia militară, administraţia (economia militară)25.
În concluzie, principalele categorii de ştiinţe militare sunt:
– ştiinţa militară generală (acţiunea militară la război, operaţii de
stabilitate şi operaţii de sprijin);
– sociologia militară (conflictul armat ca fenomen social);
– geografia militară, geopolitica, geostrategia;
– logistica: ştiinţele tehnice militare; medicina militară;
topogeodezia militară; administraţia (economia militară);
– psihologia militară (profilul psihic al luptătorului; agresiune şi
protecţie psihică).
Teoria instruirii şi a educării trupelor elaborează principiile formale
şi metodele de instruire şi educare a subunităţilor şi unităţilor de toate
armele, în corelaţie cu legile şi principiile războiului; fundamentează şi
orientează activitatea de instruire a personalului în general şi a structurilor
militare, în particular, punând la dispoziţia comandanţilor o bogată bază
de date care transferată şi adaptată la specificul misiunii fiecărei structuri
duce la optimizarea pregătirii luptătorilor.
24
Revista Gândirea Militară Românească, nr. 1/2008, p. 49
25
Ibidem, p. 39
24
Prin conceptele şi principiile noi introduse, teoria instruirii şi a

educării trupelor se constituie ca domeniu de referinţă pentru
realizarea obiectivelor de modernizare a armatei unei ţări.
Teoria organizării militare are ca obiect de studiu elaborarea
principiilor ştiinţifice ale organizării forţelor armate, ale dezvoltării
proporţionale a diferitelor categorii de forţe şi genuri de arme,
stabilirea elementelor lor componente, precum şi elaborarea
principiilor sistemului de mobilizare şi completare cu personal.
1.3. Funcţiile ştiinţei militare
Profundele transformări produse în fizionomia câmpului de luptă

marchează, pe bună dreptate, momentul trecerii ştiinţei militare de la
studiul aspectelor substanţialist concret-istorice şi practice ale
războiului la cel al aspectelor relaţionale, structurale şi sistemice, care
determină de fapt şi o expansiune în câmpul ştiinţei militare
contemporane a modelului de gândire matematic, sistemic şi
cibernetic, nu numai ca o folosire a limbajului sau a unor tehnici de
construcţie şi modelare, ci îndeosebi ca un mod de gândire
funcţională, axiomatică, analogică, recursivă şi organizaţională.
Ştiinţa militară nu are un scop în sine. Destinată să satisfacă
necesităţile cunoaşterii şi stăpânirii fenomenului militar, al luptei armate
în special, ea îndeplineşte o funcţie teoretică şi una practic-aplicativă.
O caracteristică de ordin general a dezvoltării contemporane a
cunoaşterii ştiinţifice, specifică şi ştiinţei militare o reprezintă
creşterea nivelului teoretic, determinată de amplificarea demersurilor
constructive ale teoriei ştiinţifice.
În acest context sunt de relevat două aspecte principale ale
gândirii teoretice în elaborarea cunoaşterii ştiinţifice a zonelor ştiinţei
militare: asistăm nu numai la formularea unui mare număr de idei, de
teorii cu privire la conţinutul domeniilor ştiinţei militare, al legilor şi
principiilor ei, în sensul unei regândiri teoretice, ci şi la apariţia unor
teorii de o complexitate superioară, care evidenţiază mutaţiile
profunde intervenite în tipologia războiului şi a luptei armate; în
acelaşi timp, se observă intervenţia mai pregnantă a nivelului logico-
epistemologic în construcţia şi interpretarea teoriilor şi a conceptelor
maturizate ale ştiinţei militare.
25
O tendinţă tot mai pregnantă a dezvoltării actuale a ştiinţei militare

o reprezintă, de asemenea, ponderea sporită pe care o dobândeşte
domeniul ştiinţei aplicate cât şi creşterea rolului practicii militare.
O deosebită importanţă o are argumentarea profundă,
multilaterală a specificului activităţii militare, a căilor de creştere a
capacităţii de luptă a trupelor.
Acest demers cere cu necesitate o strânsă corelaţie şi inter-
condiţionare între cunoştinţe şi practică, în care practica, sub toate
aspectele ei, constituie fundamentul teoriei militare, criteriul determinant
al veridicităţii tuturor tipurilor de cunoaştere militară.
Cunoştinţele teoretice stau la baza elaborării documentelor de
conducere, a regulamentelor, în care se redau în formă concentrată
experienţa războiului, caracterul viitoarelor operaţii şi se formulează
cerinţele pregătirii forţelor armate, principiile şi normele acţiunilor de
luptă. Teoria militară constituie baza logică a analizelor situaţiilor de
luptă şi a luării unor decizii bine fundamentate în conducerea trupelor.
De precizat că o serie de adevăruri concretizate în principiile şi
normele înscrise în regulamentele de luptă, întemeiate pe cerinţele
legilor generale ale luptei armate, ale principiilor ştiinţei şi doctrinei
militare pot fi testate în condiţii de pace, dar în mod limitat, în anumite
momente şi domenii ale procesului de instruire, în special în cele de
ordin practic.
În viziunea unor teoreticieni militari, într-o altă formă, mai
extinsă, funcţiile ştiinţei militare sunt următoarele:
Funcţia sintetizatoare. O teorie concentrează şi fixează în
sistemul său experienţa dobândită de colectivităţile umane din trecut şi
până în prezent într-un anumit domeniu de activitate. Prin această
funcţie, ştiinţa militară acumulează pleiada de cunoştinţe militare
sintetizate de-a lungul istoriei. În înţelegerea raportului dintre teoria
ştiinţei militare şi practica militară trebuie să pornim de la aprecierea
că nici o teorie nu cuprinde până la epuizare experienţa umană, iar la
rândul ei teoria ştiinţei militare transcede limitele stricte ale acţiunii şi
experienţei din domeniul militar.
Funcţia de comunicare a rezultatelor cunoaşterii. Această funcţie
pune în evidenţă necesitatea transmiterii de la un agent la altul a
informaţiei ştiinţifice realizându-se în acest fel unitatea dintre
continuu şi discontinuu. Mai mult, teoria ştiinţifică, în speţă ştiinţa
26
militară, are o relativă independenţă faţă de cel care o abordează, ea

persistând şi după dispariţia acestuia, putând fi revăzută şi întregită,
ceea ce asigură perfecţionarea domeniului.
Asimilarea teoriei în procesul instruirii, paralel cu formarea
deprinderilor de acţiune practică reprezintă modul specific de
valorificare socială a performanţelor de cunoaştere dobândite de
agenţii cunoscători individuali.
Funcţia de sistematizare este pusă în evidenţă de faptul că
afirmaţiile unei teorii nu au toate acelaşi statut, între ele instituindu-se
o anumită ierarhie, în funcţie de importanţa acestora. Astfel legile şi
principiile luptei armate au o semnificaţie primordială în această
ierarhie, fiind elementele de bază ale pregătirii şi ducerii acţiunii
militare. Ele constituie fundamentul oricărui demers ştiinţific în planul
teoriei militare. Legile şi principiile luptei armate şi-au dovedit
valoarea axiomatică prin practica militară desfăşurată la diferite
nivele de organizare ale luptei armate.
Funcţia explicativă a ştiinţei militare se referă la capacitatea
acesteia de a stabili legături de dependenţă între diferite fenomene şi
evenimente ale domeniului militar cu alte evenimente şi fenomene
anterioare, din care, pe baza legilor specifice domeniului, a relaţiei
cauză-efect şi a condiţiilor concrete existente, să rezulte în mod
necesar fenomenul sau evenimentul considerat.
În procesul explicării fenomenelor din domeniul militar se
realizează permanent treceri alternative de la nivelul realităţii
cunoscute la nivel logic, îmbogăţindu-se în acest fel cunoaşterea.
Funcţia predictivă. Teoriile ştiinţifice, în general, nu descriu
numai starea de moment a sistemului, ci explorează pe baza legilor
generale şi specifice şi pe baza informaţiilor despre stările din trecut şi
prezent ale fenomenelor, procese şi evenimente viitoare. Ştiinţa
militară, în acest sens, poate elabora prognoze asupra evoluţiei
fenomenului militar în ansamblul său, sau a diferitelor aspecte ale
acestuia. În acest sens, mecanismul logic al predicţiei are un rol
important, ca şi cel al explicaţiei.
Funcţia aplicativă. Fără să stabilim o anumită ierarhie a funcţiilor
ştiinţei militare trebuie să admitem că această funcţie are un rol
deosebit de important. Demersul ştiinţific în domeniul fenomenului
militar nu este un scop în sine. Domeniile ştiinţei militare vizează
27
întotdeauna o finalitate practică, pentru că încearcă să ofere soluţii

pentru problemele ce par în activitatea militară practică. Pe acest
temei, teoria devine o călăuză în acţiune.
Funcţia educativă. Acţionând în planul cunoaşterii esenţei
fenomenelor din domeniul militar, indivizii (cadrele militare) îşi
dezvoltă o serie de calităţi psihice şi comportamentale cum ar fi:
capacitatea de analiză şi sinteză, gândirea logică, spiritul de autodepăşire
şi de competiţie, rigurozitate în acţiune, spiritul de camaraderie etc.
În esenţă, funcţiile prezentate exprimă într-o formă mai extinsă
tocmai caracterul teoretic şi practic-aplicativ al ştiinţei militare.
Întrucât războiul se prezintă ca un fenomen complex, atât analiza
acestuia în ansamblu, cât şi a implicaţiilor şi efectelor acestuia fac
obiectul diferitelor ştiinţe, începând cu cele fizico-matematice şi
terminând cu cele socioumane. Ştiinţa militară nu se substituie
celorlalte ştiinţe, ci interferează în sfera sa de cuprindere diverse
discipline ştiinţifice, apelează la cunoştinţe oferite de alte ştiinţe,
cărora le dă o anumită utilitate, le foloseşte concluziile furnizate
pentru formularea propriilor teze şi concepte.
Analizând fenomenul militar contemporan, am tras următoarele
concluzii:
– fenomenul militar contemporan reprezintă ceva mai mult decât
război sau luptă armată;
– lupta armată, domeniul central al războiului, este studiată din
punct de vedere social de către o ştiinţă distinctă, sociologia militară,
care reprezintă o ştiinţă de graniţă;
– războiul contemporan reprezintă mai mult decât lupta armată şi
necesită o abordare mai largă;
– pacea nu se rezolvă numai de către civili, ci şi de către militari,
prin operaţii pentru pace;
– multe ştiinţe cercetează obiectele de studiu şi pe timpul
războiului sau al acţiunii militare, fapt ce a condus la apariţia unor noi
ramuri ale acestora, care se suprapun peste obiectul de studiu al
ştiinţei ce abordează fenomenul militar sau lupta armată.
Aşadar, există ştiinţe care studiază acţiunea militară şi au ca
obiect de studiu războiul, altele care studiază acţiunea forţelor armate
pentru pacea şi stabilitatea socială, precum şi unele care cercetează
influenţa spaţiului geografic asupra politicii în domeniul militar şi
28
asupra fenomenului militar, iar altele analizează psihicul uman în

condiţiile câmpului de luptă şi relaţiile dintre civili şi militari pe timp
de pace, criză şi război şi ştiinţe care cercetează mijloacele de luptă
folosite în acţiunea militară etc.
Fenomenele şi procesele militare sunt/reprezintă rezultanta
acţiunii unui număr impresionant de factori, dintre care unii sunt
principali, iar alţii sunt secundari; o parte sunt esenţiali, iar altă parte –
nesemnificativi, unii măsurabili, alţii nemăsurabili. Pe lângă cauzele
esenţiale de influenţă/modificare a proceselor militare, există şi factori
neesenţiali greu de măsurat şi identificat, însă acţiunea lor cumulată
influenţează deseori semnificativ desfăşurarea fenomenului sau a
procesului militar. De exemplu, între înzestrarea unei armate şi
rezultatele obţinute (succesele obţinute) există, fără îndoială, o
legătură directă, dar care nu este şi unică, adică este o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă.
Astfel, două armate, înzestrate la fel, pot obţine rezultate diferite
în lupta armată, uneori chiar foarte diferite. Aceasta înseamnă că în
domeniul militar şi în război (în lupta armată) nu se manifestă doar
relaţii deterministe, ci şi relaţii de tip statistic, descrise prin
intermediul legilor statistice. Aceste legi acţionează în cadrul
fenomenelor de masă, manifestându-se ca tendinţe, fiind verificate
numai pe baza cercetării unui număr mare de evenimente individuale.
Condiţia de eficienţă şi eficacitate reprezintă principala caracteristică a
acţiunii militare şi principalul criteriu pe baza căruia cunoştinţele se
numesc ştiinţifice.
1.4. Rolul Ştiinţei Militare în cunoaşterea

fenomenului militar contemporan
Prin expresia fenomen înţelegem un proces, o transformare, o

evoluţie sau un efect etc., din natură şi din societate. În Dex explicarea
acestei expresii prezintă fenomenul ca fiind o „manifestare exterioară a
esenţei unui lucru, unui proces etc., care este accesibilă, perceptibilă în
mod nemijlocit“26. Prin analogie se poate explica fenomenul militar ca
fiind modalitatea de manifestare a dimensiunii militare în diferite
26
http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FENOMEN
29
domenii ale vieţii sociale, având ca esenţă acţiunea militară în diferite

forme de manifestare a acesteia, aflat într-o permanentă transformare,
în funcţie de evoluţiile din societate şi din natură.
Dezvoltarea istorică a fenomenului militar a determinat o
continuă reevaluare, pe de o parte, a faptelor sociale şi a
evenimentelor istorice derulate, iar pe de altă parte, a faptelor şi
evenimentelor care au condus la evoluţia fenomenului militar de-a
lungul timpului. Războaiele au marcat totdeauna marile cotituri din
existenţa omenirii, punându-şi amprenta asupra evoluţiei şi dezvoltării
omului, contribuind la generarea unui anumit tip de societate. Studiile
de specialitate scot în evidenţă, în unanimitate, faptul că esenţa
fenomenului militar îl constituie violenţa. Dar nu orice tip de violenţă,
ci violenţa colectivă, care reprezintă „trezirea şi exacerbarea
agresivităţii aţipite în subconştientul fiinţei umane şi desemnată în
conştiinţa maselor“27.
1.4.1. Fenomenul militar contemporan

Fenomenul militar reprezintă deci un ansamblu de fapte şi
evenimente sociale, precum şi instituţiile şi organizaţiile
corespunzătoare acestora, militare prin esenţa şi destinaţia lor, aflate
într-o continuă procesualitate. Faptele şi evenimentele militare prin
esenţa şi destinaţia lor, se constituie într-un domeniu distinct al
activităţii umane, şi anume războiul. Cunoaşterea legităţilor după care
are loc dezvoltarea faptelor şi a fenomenelor militare prin esenţă şi
destinaţie, componente ale domeniului militar, permite elaborarea de
aprecieri de perspectivă, asupra fenomenului militar în ansamblul său.
În ultimele două decenii, în special după sfârşitul Războiului
Rece, statele se află în competiţie cu o gamă variată de actori
nonstatali, cum sunt organizaţiile teroriste internaţionale, cele ale
crimei organizate transfrontaliere, multitudinea de organizaţii
nonguvernamentale cu statut legal şi chiar unele organizaţii
interguvernamentale, care au tendinţa de a prelua o parte dintre
atribuţiile statelor care, de altfel, le-au creat28. Războiul îşi extinde aria
27
Constantin Păunescu, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti, Editura
Tehnică, 1994, p. 32
28
Dr. T. Frunzeti, dr. V. Zodian, Lumea 2007 – enciclopedie politică şi militară,
Academia Oamenilor de ştiinţă din România, Bucureşti, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, 2007
30
de manifestare, şi în aceste condiţii este foarte greu de făcut o

distincţie clară între o situaţie conflictuală şi una nonconflictuală, între
conflictele militare şi cele nonmilitare, acestea modelându-se, practic,
din punctul de vedere al gestionării şi dezamorsării, după aceeaşi
filozofie şi după aceeaşi metodologie. Dacă, în ceea ce priveşte
conflictele militare, avem de a face, în principiu, cu simetrii sau
disimetrii, întrucât este vorba de armate sau structuri militare care se
confruntă, în conflictele nonmilitare predomină asimetriile.
Confruntările vor fi deosebit de violente, mai ales în primele
momente ale acestora şi vor avea o amploare spaţio-temporală diferită,
determinată de obiectivele planificate la declanşarea ostilităţilor.
Ultima fază, postconflict, va fi una de stabilizare a arealului în care s-a
desfăşurat conflictul militar propriu-zis, ceea ce va impune prezenţa
substanţială a componentelor internaţionale civile. Violenţa nu se va
manifesta numai prin lupta armată, ci şi prin alte forme şi mijloace,
începând cu cele politice şi continuând cu cele economice, mediatice,
psihologice şi informaţionale. Esenţa violenţei va avea însă la bază
utilizarea armelor de toate genurile, inclusiv a celor de distrugere în
masă, a noilor arme şi tehnologii, precum şi a unor mijloace care extind
confruntarea în cyber-spaţiu. Spaţiile tradiţionale şi cele specifice de
desfăşurare a conflictelor (terestru, aerian şi maritim) vor fi completate
de cel cosmic şi de cel informaţional.
În practica conflictelor militare, în perioada primelor decenii ale
secolului al XXI-lea se vor manifesta trei tendinţe, respectiv:
– restrângerea gamei tipologiei conflictelor armate la cele
convenabile statelor dezvoltate din punct de vedere economic si militar;
– menţinerea, în practica unor ţări, în special a celor cu un nivel
scăzut de dezvoltare, a metodei de soluţionare a unor stări tensionate
prin recurgerea la forţa armată şi utilizarea atât a mijloacelor
convenţionale, cât şi a celor atipice;
– amplificarea şi diversificarea conflictelor asimetrice29.
Fenomenul militar se va manifesta în conflicte militare care vor
purta, prioritar, amprenta specifică societăţii tehnologice şi informa-
ţionale şi vor fi caracterizate prin:
29
Strategia de transformare a Armatei României-proiect, Ministerul Apărării
Naţionale, 2005, p. 10
31
– înlocuirea armatelor de masă cu formaţiuni de dimensiuni

relativ mici, formate din profesionişti înzestraţi cu mijloace
poliacţionale, performante şi inteligente;
– înfrângerea adversarului prin intermediul unor acţiuni indirecte
de control şi supraveghere, prin dominarea confruntării în sfera
conducerii şi, de asemenea, prin „dirijarea“ algoritmică a acţiunilor
inamicului;
– organele de decizie şi de planificare a războiului vor avea o
compunere preponderent politico-militară şi vor acţiona de la mare
distanţă;
– confruntarea informaţională va constitui dominanta conflictului
armat şi se va baza pe o logistică informatică consistentă, care va
deveni un adevărat factor de putere.
Războiul (conflictul armat) rămâne, în ansamblu, un instrument al
politicii, iar componenta sa militară (armată) va continua să reprezinte
mijlocul principal de descurajare, intimidare, impunere şi/sau sancţionare
(coerciţie). Asupra mediului militar al adversarului se va acţiona pentru:
– diminuarea semnificativă a performanţelor capacităţilor struc-
turilor militare;
– întârzierea realizării unor obiective vitale;
– pierderea credibilităţii şi a prestigiului internaţional;
– diminuarea agilităţii acţionale pentru apărarea intereselor
fundamentale;
– generarea unui context în care adversarul să se manifeste cu
inconsecvenţă şi incapacitate de a susţine o ripostă energică.
1.4.2. Forme de manifestare a conflictelor şi influenţe posibile

asupra fenomenului militar contemporan
Datorită atât discrepanţelor de organizare şi înzestrare a forţelor, cât
şi decalajelor tehnologice ale mijloacelor utilizate, conflictul militar
(armat) se poate desfăşura pe orizontală – intersisteme echivalente – sau
pe verticală – între entităţi cu diferenţe sensibile de civilizaţie şi putere.
Raportul de forţe îşi va pierde treptat din importanţă, sub aspectul său
fizic, cantitativ, locul principal urmând a fi ocupat de asimetria de
informaţii, cunoştinţele şi capacităţile de operaţionalizare a acestora.
Conceptul de asimetrie dobândeşte tot mai mult importanţă şi
aplicabilitate în desfăşurarea conflictelor. Războiul/conflictul asimetric
32
este, în esenţă, un mijloc prin care o forţă militară inferioară caută să

obţină avantaje faţă de un adversar mai puternic. Este acel conflict prin
care se urmăreşte evitarea forţei, a superiorităţii de orice natură a
adversarului şi care se bazează pe exploatarea avantajelor sau a
vulnerabilităţilor uneia dintre părţile aflate în conflict. Războiul
viitorului se va cantona, preponderent, în sfera politico-economicului,
iar scopul general va viza proiecte economice majore, precum:
– gestionarea materiilor prime strategice, a căilor de acces şi
pieţelor de desfacere a acestora; accesul restrictiv la domeniul
tehnologiilor de înaltă performanţă;
– controlul politico-militar asupra unor „zone fierbinţi“ etc.
Practic, războiul viitorului va deveni o confruntare informaţională,
bazată pe folosirea unor mecanisme de distribuire şi combinare a căilor
şi mijloacelor de susţinere a conflictului şi se va înscrie în sfera
politicului şi numai arareori va impune utilizarea mijloacelor armate.
Se poate concluziona că odată cu intrarea în noul mileniu, fenomenul
militar a intrat, la rândul său, într-o nouă eră a războiului – o eră în care
războiul este afectat de schimbările strategice ale mediului şi de
schimbările rapide ale tehnologiei. Distingem astfel următoarele forme
(tipuri) de conflicte ce pot fi grupate după cum urmează:
a. acţiunile militare cuprind: războiul noncontact, războiul
disproporţionat, războiul popular (total), gherila, revoluţia armată,
războiul civil şi terorismul/cyberterorismul;
b. acţiunile violente şi nonviolente, în rândul cărora se înscriu
conflictele de mică intensitate sau medie, războiul psihologic, războiul
informaţional şi mediatic şi cyberconflictul;
c. acţiunile nonmilitare, unde se înscriu îndiguirea, embargoul şi
blocada economică, separatismul etnic şi religios, precum şi boicotul.
a. Acţiunile militare în confruntările viitoare vor fi, în general,
disproporţionate din punct de vedere al potenţialului tehnologic,
caracterizate de acţiuni de tip clasic, îmbinate cu cele specifice
confruntărilor informaţionale. Tipul de război ce urmează a se
desfăşura în era informaţională va avea caracteristicile acestei
perioade, care îl separă semnificativ de tipurile de război anterioare:
Războiul noncontact, ca tip de confruntare asimetrică, practicat, de
exemplu, în prima parte a Războiului din Golf, în 1991, reuşeşte, prin
33
combinarea inteligenţei strategice cu noile sisteme de armament, să

descurajeze adversarul, realizând o puternică presiune psihologică şi
militară, o angajare limitată prin lovirea punctelor vulnerabile şi a
centrilor vitali, iar, în scurt timp, să îl determine să capituleze30. El
reprezintă un efect al noilor tehnologii şi pune în practică visul oricărui
conducător de oşti de a putea lovi la distanţă, fără a fi lovit. Acest tip de
război este o acţiune de amploare, născută din conceptul „Airland
Battle 2000“, care se desfăşoară în toate mediile spaţiului strategic şi
prin toate mijloacele, de la cele informaţionale la cele politico-
economice, de la cele cosmice la cele aeriene, terestre şi maritime,
astfel încât inamicul să nu aibă posibilitatea de a riposta eficient şi să
nu presupună nici-un fel de implicaţii sau urmări negative în plan
strategic. Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fără
pierderi, iar scopul este supunerea voinţei inamicului fără a-i da
posibilitatea să lupte, să se poată apăra sau să reacţioneze în vreun fel.
Războiul disproporţionat este în întregime un produs al
strategiilor asimetrice. Atât ultimele două conflicte din Irak, cât şi
intervenţia NATO în fosta Iugoslavie reprezintă expresii ale acestui
tip de conflict. De altfel, toate conflictele militare care au ca obiectiv
impunerea păcii într-o anumită zonă, impunerea anumitor interese sau
a unui anumit comportament sunt de tip disproporţionat.
Războiul popular a apărut ca o reacţie la războiul disproporţionat.
Un astfel de război se duce, de regulă, în inferioritate tehnologică şi
constă în mobilizarea totală a resurselor pentru a face faţă unei invazii.
Acest tip de război reprezintă una dintre cele mai concludente expresii
ale strategiilor asimetrice. Forţei tehnologiei i se opune voinţa unui
întreg popor. În general, această formă a fost îmbrăcată de războaiele
de eliberare naţională şi anticolonialiste. În viitor, această formă de
război îşi va pierde, cu siguranţă, importanţa atât ca o consecinţă a
procesului de globalizare, cât şi datorită perfecţionării mijloacelor de
luptă, profesionalizării forţelor armate şi apariţiei războaielor
noncontact. Ca exemplificare, putem utiliza atât cazul Irakului, în
1991, cât şi pe cel al Iugoslaviei, în 1999, care au fost puse în
imposibilitatea de a reacţiona printr-un astfel de război.
30
Vasile, Popa, Tehnologie şi inteligenţă în conflictele militare, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, p. 23
34
Gherila, ea însăşi un produs al strategiei asimetrice, a fost

utilizată intens după 1 mai 2003 de către forţele fidele fostului regim
irakian în lupta cu forţele coaliţiei. Gherila constituie o formă de
răspuns neconvenţional prin aplicarea unor lovituri sistematice cu
caracter limitat, cu forţe mici şi în locuri neaşteptate, constituindu-se
ca o formă de hărţuire permanentă a unui inamic superior, ca formă de
reacţie la o politică neconvenabilă, dusă în general de state, dar şi
împotriva altor state. Gherila loveşte deopotrivă punctele slabe şi
punctele tari, caută vulnerabilităţi, dar şi puncte cheie şi centrele de
putere. Acţiunile nu au nici logică, nici morală, nici ritm şi nici reguli,
din acest motiv sunt dificil de controlat şi contracarat. Deşi foloseşte
în anumite situaţii mijloace şi procedee specifice terorismului, această
formă de luptă nu este terorism, ci un tip de război foarte dinamic şi
de o mare diversitate, în ceea ce priveşte procedeele de acţiune, legat
de un anumit spaţiu şi care urmăreşte scopuri limitate.
Revoluţia armată reprezintă o formă de acţiune prin care se preia
controlul puterii folosindu-se metode violente atunci când puterea
politică îşi pierde suportul popular, dispărând caracterul de
reprezentativitate a intereselor societăţii, în ansamblul ei. Revoluţia se
manifestă printr-o rapidă declanşare de energii, iar strategia ei este
întotdeauna de tip asimetric. Derularea este rapidă, declanşată adesea
prin surprindere şi cuprinde atât etape de manifestări paşnice, cât şi
violente, prin care se urmăreşte preluarea puterii şi punerea în aplicare
a unor programe structurale total diferite de cele existente. Aceste
acţiuni presupun nu doar preluarea puterii, ci schimbarea radicală a
unei societăţi potrivit unor noi filosofii.
Războiul civil reprezintă situaţia conflictuală generată de
divergenţa intereselor unor grupări din cadrul aceluiaşi stat. În astfel de
situaţii se poate ajunge la conflicte armate, revoluţii, revolte sau lovituri
de stat, atunci când grupările oponente regimului politic au mijloacele
necesare pentru susţinerea şi executarea unor acţiuni în forţă. Genul
acesta de schimbare a deţinătorilor puterii, prin forţă, este încă frecvent
în multe ţări din Africa. Până în anii ’80 ai secolului trecut, astfel de
situaţii erau relativ frecvente şi în America de Sud, cu singura diferenţă
că cei care preluau puterea în forţă erau, fără excepţie, militari31.
31
Răzvan, Surdu, Tipuri de conflicte simetrice şi asimetrice. În: „Gândirea
Militară Românească“, nr. 4/2008, p. 153
35
Caracteristica principală a războiului civil constă în faptul că se

desfăşoară în interiorul graniţelor unei ţări, între două sau mai multe
forţe care urmăresc obţinerea puterii politice. Războiul civil face parte
din spectrul acţiunilor asimetrice, datorită paletei foarte largi, adesea
imprevizibile, de ducere a acţiunilor.
Flexibilitatea foarte mare a tipurilor de acţiuni menţionate le
scoate din filosofia războiului, din regulile exacte, şi în cele mai multe
cazuri, rigide ale luptei dintre două armate.
Terorismul reprezintă utilizarea nediscriminatorie a violenţei
extreme pentru realizarea unor scopuri politice. El se poate manifesta
în mai multe forme, diferenţiate de metodele şi procedeele de acţiune
folosite: terorismul politic (în prezent, cea mai mare parte a acţiunilor
organizaţiilor teroriste din Europa Occidentală, din America Latină,
din Asia, inclusiv lumea arabă şi din Africa sunt îndreptate împotriva
globalizării, a capitalismului şi a susţinerii sectarismului etnic şi
religios), terorismul informaţional (cuprinde spectrul acţiunilor ostile
cu caracter destabilizator la adresa infrastructurii informaţionale a
societăţii actuale, caracterizată de o puternică informatizare
globalizată), terorismul financiar (constă în atacurile îndreptate
împotriva fluxurilor financiare, concretizate prin procurarea sau
recuperarea de fonduri prin luarea de ostatici, prin ameninţări, şantaje,
spargeri de bănci, atacarea unor mijloace care transportă valori sau
deturnarea unor fluxuri financiare informatizate), terorismul cultural
(nu este un mijloc de confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de
valori), terorismul religios (o mişcare extremistă şi o filozofie şi o
credinţă bazate pe un sistem selectiv de valori). Este evident că, odată
devenit un fenomen social marcant, un tip special de război, care se
amplifică în acelaşi timp cu înaintarea pe calea progresului tehnologic,
ştiinţific şi social, terorismul va constitui, pentru o perioadă
semnificativă, un fenomen marcant al societăţii omeneşti şi, în
consecinţă, combaterea acestuia reprezintă o caracteristică
fundamentală a acţiunilor militare asimetrice32.
b. Acţiuni violente şi nonviolente. Aceste tipuri de conflicte
exclud utilizarea de către forţele aflate în opoziţie a confruntărilor
militare de anvergură sau a ameninţării cu acestea.
32
Ibidem, p. 154
36
Conflictul de mică şi medie intensitate – LIC-MIC are o arie

limitată şi implică o angajare limitată a forţelor armate şi a mijloacelor
de luptă. Conceptul a apărut în anii ’80, în Statele Unite, şi se referă la
acele conflicte armate neimportante, care implică doi sau mai mulţi
actori însă nu prezintă perspectiva de generalizare. Acest concept
trebuia să permită definirea unei doctrine de angajare a unor forţe
militare în alte ţări, fără ca prin aceasta să fie necesară instituirea
juridică a stării de război cu acel stat. Noţiunea de conflict de
intensitate medie are în vedere combaterea insurgenţilor, dar şi a
guvernelor politice care acţionează împotriva noii ordini mondiale,
cum a fost cazul intervenţiei NATO în Iugoslavia. De altfel, în această
categorie pot fi integrate majoritatea operaţiunilor de impunere a păcii.
La apariţia sa, acest concept avea ca scop, pe de o parte, contracararea
expansionismului sovietic în Lumea a Treia, iar pe de altă parte,
crearea unui cadru pentru intervenţia statelor occidentale pentru
rezolvarea conflictelor, frecvente în această zonă a lumii, ce necesitau
soluţii speciale, altele decât războiul clasic. Războiul din Insulele
Falkand poate fi considerat ca un medium intensity conflict – MIC,
bazat pe strategii asimetrice, câştig de cauză având partea care a
acţionat rapid, ingenios, în situaţie de superioritate tehnologică şi a
dispus de sprijin informaţional în timp-real.
Acţiunile în cadrul LIC/MIC se concretizează într-un război
neconvenţional, sociopolitic, cu limite relative şi cu forţe concentrate,
pentru care puterea de foc, de exemplu, are o relevanţă secundară.
Doctrina acestor tipuri de conflicte valorizează forţele uşoare, mobile,
flexibile, descentralizate, pregătite să angajeze o mare varietate de
mijloace prin care să influenţeze evoluţia unei situaţii, în coordonare
cu alte instrumente ale puterii naţionale. În funcţie de entităţile
implicate şi zona de manifestare, se pot distinge două mari categorii
de low intensity conflict – LIC, şi anume conflictele intrastatale, cum
sunt cele din Caucazul de Nord, Transnistria, Nicaragua, Salvador sau
Israel şi cele interstatale, cum sunt implicarea SUA în ajutorarea
mujahedinilor în Afganistan, conflictele de la graniţele indo-
pakistaneză şi ruso-chineză sau chiar conflictul latent dintre Israel,
Siria şi Teritoriile Palestiniene33. Războiul psihologic constă în
33
Ibidem, p. 155
37
manipularea informaţiei, dezinformarea, intoxicarea informaţională,

ce conduc la destabilizarea psihică, influenţarea şi descurajarea
adversarului. Pentru că acest tip de război reprezintă o luptă de
influenţare a minţii, principalele sale direcţii de acţiune vizează
manipularea conducătorilor politici şi militari, influenţarea populaţiei,
manipularea opiniei publice şi influenţarea liderilor de opinie. Pentru
realizarea acestor scopuri se utilizează procedee de influenţare, cum ar
fi prezentarea deformată a imaginilor, propaganda, coordonarea
acţiunilor din alte domenii pentru crearea unei anumite imagini,
crearea tensiunilor şi exploatarea lor sau chiar „spălarea creierului“.
Operaţiunile psihologice – PSYOPS se constituie în mijloace de bază
pentru izolarea mişcărilor insurecţionale şi presupun difuzarea de
informaţii trucate în scopul discreditării insurgenţilor şi al producerii
de disensiuni şi divizări în rândul acestora. Dezinformarea reprezintă
un element esenţial al războiului psihologic, urmărind, în general,
destabilizarea psihică şi polarizarea populaţiei. Acţiunea psihologică
operează cu „adevăruri“ create sau selectate cu multă grijă, astfel încât
să se obţină efectul dorit.
Războiul informaţional şi mediatic. Aşa cum a demonstrat Al
Doilea Război Mondial, propaganda constituie o practică unanim
acceptată, deşi concepţiile şi metodele folosite de combatanţi sunt
diferite. Deceniile de război rece au dus la o serie de limpeziri şi
delimitări conceptuale şi operaţionale ale armelor care nu ucid din
panoplia războaielor informaţionale. Mass-media a devenit vectorul
purtător al armei informaţionale ai cărei utilizatori sunt deopotrivă
militarii, politicienii sau jurnaliştii. De la simplul cetăţean la şeful de
stat, oamenii depind mai mult ca oricând de informaţie, iar succesul
politic şi militar este legat de calitatea şi oportunitatea demersului
informaţional. Războiul informaţional cuprinde acele acţiuni
desfăşurate în timp de criză sau război, îndreptate împotriva
informaţiilor sau a sistemelor informaţionale ale adversarului în
scopul atingerii unor obiective sau al influenţării anumitor ţinte.
Războiul informaţional se poartă exclusiv prin folosirea planificată a
informaţiei în scopul influenţării sau al modificării atitudinilor,
reacţiilor sau comportamentelor unui public ţintă pentru atingerea
anumitor obiective militare sau politice.
38
În contextul confruntărilor asimetrice, războiul informaţional

constă în acţiuni desfăşurate pentru obţinerea şi menţinerea
superiorităţii informaţionale asupra inamicului, concomitent cu
apărarea propriilor informaţii, procese şi sisteme informaţionale. În
războaiele viitoare, în care raporturile de forţe vor reliefa
superioritatea categorică, se vor depune eforturi uriaşe în sfera
confruntării informaţionale pentru compensarea acestei asimetrii.
Calitatea şi cantitatea informaţiei vor înlocui sau suplini superioritatea
tehnologică, iar infrastructura războiului clasic va constitui un obiectiv
extrem de atractiv pentru lovituri decisive34.
c. Acţiuni nonmilitare. Îndiguirea reprezintă un concept apărut în
anii ’80 în doctrina SUA şi se referă la strategiile de limitare a influenţei
Uniunii Sovietice în Lumea a Treia. Statele Lumii a Treia ar fi putut
deveni o problemă şi constitui o ameninţare în lumea caracterizată de
sistemul bipolar, prin susţinerea de către una dintre cele două
superputeri. În timp ce Statele Unite urmăreau îndiguirea comunismului,
iar URSS lărgirea sferei de influenţă a acestuia, problemele majore ale
acestor ţări au rămas nerezolvate şi chiar au proliferat, mărind
considerabil marja de risc, de instabilitate şi de asimetrii. Paralel cu
abordarea militară a problematicii strategice a conflictelor şi
ameninţărilor ce le alimentau, în strategia îndiguirii, un rol important
l-au jucat factorii economici, culturali şi informaţionali. Embargoul şi
blocada economică presupun reţinerea unor bunuri ale unui stat de către
alt stat, precum şi privarea statului respectiv de un sistem de relaţii
economice normale cu partenerii săi sau cu comunitatea internaţională.
Embargoul economic este echivalent cu excluderea statului vizat de la
schimbul economic internaţional şi privarea lui de anumite produse în
scopul de a-l obliga să respecte anumite reguli, să înceteze anumite
practici sau să se supună unei anumite voinţe.
Separatismul etnic reprezintă, alături de terorism, una dintre cele
mai importante ameninţări la adresa păcii şi a securităţii. Obiectivul
acestuia este separarea de statele din care fac parte şi constituirea unor
enclave autonome sau chiar a unor state independente noi.
Conf.univ. dr. Ion Roceanu, Fundamentele sistemelor C4I, Bucureşti, Editura

34

39
Boicotul reprezintă complexul de acţiuni prin care un stat care nu

se conformează unor norme şi principii acceptate de întreaga
comunitate internaţională sau adoptă o atitudine considerată
inacceptabilă ori neconvenabilă poate fi supus, de către un alt stat,
grup de state sau chiar de întreaga comunitate internaţională la
anumite interdicţii şi restricţii în domeniul economic, al
comunicaţiilor sau al relaţiilor internaţionale, culturale, sportive etc.,
constituite ca o presiune împotriva statului „rebel“ sau agresor35.
1.4.3. Tendinţe şi perspective în evoluţia fenomenului militar

contemporan
Sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea au
scos în evidenţă o nouă tendinţă în desfăşurarea operaţiilor militare,
conferindu-le un profund caracter întrunit, integrator, prin participarea
tuturor categoriilor de forţe în cadrul aceleiaşi operaţiuni militare.
Conform trendurilor actuale, războiul viitorului va fi prin excelenţă
atipic, iar locul armatelor de tancuri va fi preluat de PSYOPS, cel al
diviziilor de infanterie de formaţiuni de valoare redusă, cu o mare
mobilitate şi flexibilitate, dotate cu putere de foc selectivă, iar rolul
operaţiilor de amploare cu o fizionomie predictibilă şi oarecum uşor
de anticipat, de operaţiile de precizie îndreptate împotriva obiectivelor
vitale şi a căror desfăşurare va fi de fiecare dată altfel.
Ameninţările asimetrice, crizele sofisticate de lungă durată,
câştigarea populaţiei din punct de vedere psihologic, întrebuinţarea
corespunzătoare a forţelor şi mijloacelor şi obţinerea informaţiilor
necesare din spaţiul operativ reprezintă mediul şi atuurile jocului.
Informatizarea mediului de acţiune şi lupta în conflicte regionale dusă
de forţe coalizate vor constitui caracteristicile primordiale ale
războaielor mileniului III. Instabilitatea câştigă tot mai mult teren, iar
confruntările au devenit tot mai explozive, cuprinzând o întreagă gamă
de crize interne cu caracter social, etnic, religios, economic şi chiar
rivalităţi interstatale.
Confruntarea militară clasică şi convenţională va fi înlocuită cu
strategii şi tactici neconvenţionale de influenţare a moralului, a stării
35
Răzvan Surdu, Tipuri de conflicte simetrice şi asimetrice. În: „Gândirea
Militară Românească“, nr. 4/2008, Bucureşti, Editura Militară, p. 157
40
de spirit şi a comportamentului individual şi colectiv. Lumea va

continua să fie caracterizată de disimetrii şi asimetrii, precum şi de
proliferarea crimei organizate transnaţionale şi a fundamentalismului.
Decalajele economice se vor menţine şi chiar se vor accentua, va
continua fenomenul de explozie demografică, precum şi agresiunea
omului asupra mediului înconjurător, iar ameninţările geofizice se vor
contura şi concretiza tot mai mult. Importanţa tot mai mare pe care o
capătă informaţia coroborată cu avansul tehnologic vor adăuga, cu
siguranţă, războiului o nouă dimensiune, ce îl va duce şi în spaţiul
cibernetic, virtual. Viitorul va fi tot mai mult condiţionat de
tehnologie, aceasta atingând deja asemenea performanţe, încât unii
analişti încep să nege rolul forţelor şi al structurilor în raport cu
aceasta sau îl consideră marginal36. Conştiente de toate aceste
schimbări, armatele se pregătesc să facă faţă provocărilor viitorului,
atât prin ajustarea conceptelor doctrinare, cât şi prin redefinirea
misiunilor în noile tipuri de confruntare. Americanii dezbat deja
conceptul de Future Combat Systems – FCS, prin care vizează nu doar
realizarea unor structuri mai suple şi flexibile, complet digitalizate, ci
şi a unui sistem coerent şi eficient de integrare a acestora în spaţiul de
luptă. Reţeaua FCS se compune din patru module deschise: mediul
comun de operaţii într-un sistem, soft-uri de conducere a luptei în
altul, comunicaţii şi computere (C2) şi sisteme de informaţii –
informaţii, supraveghere, cercetare (ISR). Acestea sunt prevăzute a
acţiona sinergic unul asupra celuilalt, permiţându-i viitoarei forţe să
vadă, să înţeleagă, să acţioneze prima şi să obţină un succes decisiv.
Viitoarele conflicte vor continua să reprezinte expresia
confruntării politice, economice şi sociale. Ele vor avea, în principal,
un caracter asimetric, evidenţiindu-se prin acţiuni atipice. Se
cristalizează deja cu claritate faptul că, în viitor, confruntarea va sta
sub semnul asimetriei, iar strategia secolului al XXI-lea va fi o „artă“
a asimetriei strategice. O altă caracteristică a viitorului, ce a început
deja să se contureze, o reprezintă războiul împotriva răului, dus de
civilizaţie împotriva noncivilizaţiei, de societate împotriva forţelor
care o macină şi o distrug, de state, alianţe, coaliţii şi organisme
internaţionale împotriva terorismului, traficului de droguri,
36
Ibidem, p. 159
41
criminalităţii transnaţionale, totalitarismului, extremismului şi

fundamentalismului de toate tipurile şi a altor ameninţări predictibile
sau mai puţin predictibile în prezent.
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esenţa
războiului şi este posibil că nici de acum înainte nu o vor schimba. Ceea
ce s-a schimbat însă mereu – dar totdeauna în spaţiul dialecticii de
confruntare, nu în afara acestuia – au fost doctrinele şi conceptele,
mijloacele de ducere a războiului şi, corespunzător lor, forţele. De aceea,
când vorbim de perspectiva războiului, nu ne referim neapărat la prezenţa
sau absenţa acestei conflagraţii în viaţa societăţii omeneşti, ci la forţele şi
mijloacele care vor pune în operă conceptul de război, la sistemul de
angajare, la amploarea spaţio-temporală a acţiunilor şi operaţiilor, la
caracteristicile acestora, la efecte şi bineînţeles la consecinţe37.
Războiul se pare că va ieşi din sloganurile milenare ale unor
confruntări supuse teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă şi va
deveni din ce în ce mai mult dependent de forţe speciale, de tehnologii
inteligente, de mijloace şi proceduri care vizează stăpânirea centrelor
de greutate şi a zonelor vitale. În acest fel rezultatul unei confruntări
este greu previzibil şi controlabil şi nu excludem posibilitatea ca ambii
parteneri să câştige sau să piardă. Studiile militare se orientează tot
mai decis spre o acţiune interforţe, analiştii militari sunt în
unanimitate de acord că războiul de perspectivă va avea în mod cert
un caracter integrator, în sensul participării la conflict a tuturor
categoriilor de forţe ale armatei, care vor acţiona în toate mediile:
terestru, aerian, naval şi cosmic.
Totdeauna strategia a fost haina militară a politicii şi a beneficiat,
în modul cel mai direct posibil, de rezultatele economiei, prin
tehnologie, de cele ale culturii, prin morală şi de cele ale finanţelor,
prin bugetul militar. Cele naţionale exprimă necesitatea unui anumit
mod, a unui anumit plan de a pune în operă, adesea prin forţă, prin
confruntare, interesele naţiunii, evident exprimate prin politica
naţiunii, a statului de drept.
Fundamentele naţionale şi internaţionale ale strategiei trec, ca mai
toate, prin spaţiul politic. Naţiunile s-au înarmat şi se înarmează, se
37
Gl.dr. Mircea Mureşan, Pentru ce fel de război ne pregătim? În: „Impact
strategic“ nr. 1/2004, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, p. 34
42
suspectează şi îşi iau toate măsurile pentru a face faţă unei confruntări
pe care n-o doresc şi n-o admit în niciun fel în defavoarea lor. În
Europa nu s-a creat încă o puternică armată europeană, pentru că
există NATO, dar se va crea şi va avea o strategie europeană, rezultată
dintr-o politică europeană comună. O analiză a influenţei politicii
asupra strategiei ar fi edificatoare. Politica Golfului, spre exemplu, a
născut strategia modernă, de sorginte americană, a intervenţiei rapide
care s-a finalizat în cele din urmă, în războiul din 1991 împotriva
Irakului, zona fiind astfel supusă sub control.
Ca urmare a revoluţiei tehnologice în domeniul militar, „vor
predomina noi tipuri de războaie, cum ar fi cel noncontact, războiul
disproporţionat, războiul informaţional, cel psihologic, cel mediatic,
deci cel în care, prin mijloace tehnologice superioare, se impune de
către cei care deţin supremaţia economică, financiară, tehnologică şi
militară un comportament dorit ţării-ţintă“38. Urmând acest
raţionament, este de aşteptat să se producă mutaţii substanţiale îndeosebi
în strategia forţelor, în cea a mijloacelor şi, evident, în strategia
operaţională. Strategia militară include, ca orice strategie, cele trei
componente obligatorii: o strategie a forţelor (strategia terestră, strategia
aeriană, strategia navală), o strategie a mijloacelor (a sistemelor de arme
şi a altor mijloace de ducere a războiului sau a altor acţiuni militare) şi o
strategie operaţională, adică o strategie a acţiunilor (strategia acţiunilor
preventive, strategia operaţiilor clasice, strategia descurajării, strategia
acţiunilor rapide, strategia gestionării crizelor etc.). Toate aceste tipuri de
strategie militară ţin de condiţiile concrete ale angajării, de conceptele
strategice acceptate şi, la rândul lor, determină în mod direct doctrinele
de luptă ale categoriilor de forţe ale armatei.
Strategia forţelor constă în ansamblul de măsuri şi acţiuni care ţin
de punerea în aplicare, pe termen lung, a unor decizii politice privind
constituirea, structurarea, pregătirea şi operaţionalizarea forţelor .
Multe armate şi-au adaptat structurile la exigenţele dinamicii
confruntărilor armate în cadrul unui război cu geometrie variabilă:
şi-au redimensionat forţele speciale, au pus în operă elemente ale
strategiei acţiunilor rapide, au trecut la structuri mai simple etc.
38
Tratat de Ştiinţă Militară, vol. III, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare, 2004, p. 40
43
Strategia mijloacelor condiţionează, permit, admit şi impun un

anumit tip de acţiune. Ne aflăm în plină revoluţie în domeniul militar,
iar aceasta constă nu numai în realizarea unor sisteme de arme (pe
baza high tech şi a IT) cu înaltă precizie, ci şi într-o nouă filozofie a
confruntării.
Strategia operaţională ţine de teoria şi dinamica acţiunilor având
printre preocupări aceea de a descrie „câmpul de luptă al viitorului“
sau cum se vorbeşte mai nou de „spaţiul de angajare“. Angajarea –
concept foarte important al strategiei operaţionale va aduce succesul
de partea celui care deţine supremaţia strategică şi informaţională,
dispune de sisteme de arme extrem de precise şi în cantităţi
considerabile, are o anumită susţinere pe plan internaţional. „În
viziunea celor mai multe dintre marile puteri, caracteristica
principală a angajării nu mai este şi nu va mai fi cea a asigurării
condiţiilor pentru nimicirea inamicului sau pentru a-i produce cât mai
multe pierderi, ci aceea de a-l determina să accepte constrângerile
sau soluţiile care i se impun“39. Fără coerenţă, luciditate şi claritate în
stabilirea acţiunilor (operaţiilor) şi a tuturor consecinţelor care decurg
de aici, angajarea nu are niciun sens, devine riscantă şi nefolositoare.
Tipurile de angajare militară şi materializarea lor în măsuri
concrete trebuie să răspundă unor exigenţe mari: informaţii,
vulnerabilităţi, ameninţări, provocări şi riscuri posibile, determinaţii
concrete ale spaţiului de angajare şi ale mediului de securitate,
obiective ale strategiei militare naţionale, diversitatea acţiunilor
militare, preponderenţa acţiunilor preventive şi disuasive, reacţii de tip
rapid sau special, şi în consecinţă structura de forţe, infrastructura şi
logistica, resursele, sistemul de conducere şi interoperabilitatea cu alte
forţe. În condiţiile actuale, pentru majoritatea ţărilor din Europa
Centrală şi de Est, doctrinele militare şi strategia militară se
integrează, şi la rândul lor integrează în structurile proprii
condiţionările reieşite din programele de aderare la NATO şi Uniunea
Europeană şi din exigenţele de interoperabilitate puse de acestea.
Americanii nu au propriu-zis o strategie militară stricto senso, ci
una de descurajare sau de ameninţare. Acţiunile, în acest caz, nu se
39
Gl.bg.(r) dr. Gheorghe Văduva, Strategie militară pentru viitor, Bucureşti,
Editura Paideia, 2003, p. 199
44
desfăşoară potrivit unei strategii militare, în sensul tradiţional al

acestei noţiuni, ci al unor concepte strategice, care au individualitate şi
forţă. Spre exemplu, războiul din Golf din 1991 s-a desfăşurat nu după
o strategie îndelung elaborată, ci după conceptul „Bătălia aeroterestră
2000“. Operaţia strategică aeroterestră „Furtuna deşertului“ nu a făcut
altceva decât să organizeze acţiunile informaţionale, psihologice,
aeriene şi aeroterestre, în limitele respectivului concept, în condiţiile
concrete ale situaţiei strategice. De asemenea, operaţia strategică
aeriană „Allied Force“ a individualizat şi mai mult acest concept,
reducându-l la o operaţie aeriană de mare amploare. În războiul din
martie-aprilie 2003 din Irak, acest concept a fost completat cu cel al
războiului în reţea, adică al confruntării armate în care sistemele
C4I2SR (Comandă, Control, Comunicaţii, Computere, Informaţii,
Interoperabilitate, Supraveghere, Recunoaştere) sunt integrate cu
platformele de luptă în aceleaşi reţele.
1.4.4. Viziuni strategice şi tendinţe ale modernizării militare

Schimbările sociale actuale au fost generate de evoluţia integrată
a afacerilor, proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei
informaţiei, dictate de noile standarde ale eficienţei. Operaţiile
militare trebuie să se desfăşoare după regulile existente în societatea
civilă care au în vedere realizarea unor afaceri eficiente şi profitabile.
Astfel, se va reuşi ca, în condiţiile în care misiunile se diversifică şi se
înmulţesc, efectivele militare să fie reduse la limite care să nu afecteze
credibilitatea armatelor, dar să le menţină acceptabile din punct de
vedere politic şi economic. Desfăşurarea acţiunilor militare în războiul
modern este caracterizată printr-o dinamică în continuă amplificare.
Pe acest fond, succesiunea sau alternanţa formelor de acţiune iese din
tiparele caracteristice fiind aproape imposibil de încadrat în norme de
acţiune, ci mai degrabă în norme ale conducerii militare. Scenariul
acţiunii militare implică o provocare fără precedent datorită necesităţii
unei reacţii oportune în plan decizional şi acţional.
Principalele provocări care se vor menţine la adresa securităţii
regionale şi/sau globale (terorismul, criminalitatea organizată şi
regimurile extremist-dictatoriale) vor influenţa conceptele operaţionale
ce vor guverna conflictele armate prin posibile evoluţii de genul:
45
– utilizarea, prioritar, a armamentului convenţional avansat din

punct de vedere tehnologic;
– menţinerea avantajului iniţiativei şi inventivităţii, în domeniul
conceptelor operaţionale;
– nevoia de a induce teroarea, care va conduce la comiterea unor
acte care să genereze un număr mare de victime;
– continuarea eforturilor vizând obţinerea celor mai eficiente
arme de distrugere în masă (ADM), inclusiv a materialelor fisionabile;
– continuarea proliferării efectelor secundare, atât în domeniul
ADM, cât şi în cel al tehnologiilor specifice vectorilor de transport;
– obţinerea şi folosirea unor noi capacităţi de atac cibernetic,
pentru afectarea reţelelor informatice.
Pentru evitarea conflictelor militare, indiferent de natura şi
amploarea acestora, se vor dezvolta, cu prioritate, programe prin care
vor fi dezvoltate capabilităţile naţionale, regionale şi colective de
cunoaştere, monitorizare, intervenţie rapidă pentru prevenirea şi
contracararea riscurilor provenite din spaţiul terestru, aerian, maritim
şi cosmic. De asemenea, vor fi susţinute iniţiativele prin intermediul
cărora va creşte capacitatea regională de răspuns la crize şi de
contracarare a proliferării războiului, precum şi cele prin care va fi
îmbunătăţit cadrul legislativ pentru sporirea încrederii la nivel
regional. Creşterea vitezei de reacţie în operaţii necesită şi impune
sporirea capacităţii de adaptare şi reacţie instituţională, corelată cu
îmbunătăţirea cooperării interagenţii şi perfecţionarea mecanismelor
de control civil şi democratic asupra organismelor militare.
Procesul de transformare şi adaptare a NATO la noul context de
securitate evidenţiază necesitatea de reevaluare a factorului militar ca
principală sursă de credibilitate. Motorul transformării îl reprezintă
contextul schimbărilor care se produc în societate, determinate de trecerea
de la era industrială la era informaţiei, a schimbărilor intervenite în
caracteristicile războiului, precum şi a ameninţărilor privind terorismul,
utilizarea armelor de distrugere în masă, şi cu precădere a celor biologice.
Din punct de vedere tehnologic, răspunsul este canalizat către asigurarea
unui grad ridicat de disponibilitate în tehnologia informatiei, ceea ce va
avea drept consecinţă schimbări esenţiale nu numai în conţinutul
strategiilor de securitate, militare şi de înzestrare, ci şi în cel al strategiilor
care abordează managementul riscurilor şi ameninţărilor.
46
Modernizarea apărării presupune coevoluţia tehnologiei,

conceptelor şi organizaţiilor în scopul asigurării unei baze sigure
pentru capabilităţile militare. Schimbarea produsă în prezent este o
provocare care impune un răspuns adecvat din partea domeniului
apărării. Acest răspuns este măsurabil prin noile concepte tehnologice,
generatoare, în perspectivă, de noi capabilităţi de susţinere a
avantajelor competitive în spaţiul de luptă. Drept consecinţă, nu se
poate accepta ideea transformării ca un scop în sine, fără o justificare
realistă, în planul avantajelor fundamentale pe care le conferă în
câmpul de luptă.
Transformarea tehnologică este doar unul din elementele
modernizării, la fel de importante fiind şi schimbarea convingerilor, a
atitudinilor şi a valorilor de grup. În mod complementar, războiul
trebuie înţeles ca o exprimare a manifestărilor specifice
comportamentului uman. În acest context, tehnologiile nu mai sunt
numai catalizatori ai schimbării culturilor, ci constituie rezultanta
schimbărilor produse în cultură sau în comportament. Modernizarea
este mult prea importantă pentru a putea să fi lăsată în seama şansei,
ea reprezentând un proces dinamic şi complex, care trebuie
monitorizat consecvent, pe mai multe nivele, printr-o coordonare
fermă şi coerentă, consecinţă a unui proces decizional eficient.
Modernizarea este un proces care trebuie să răspundă, în primul
rând, nevoii de remodelare a naturii schimbătoare a cooperării şi
colaborării, în condiţiile combinaţiilor de noi concepte, capabilităţi şi
organizaţii structurale care exploatează avantajele faţă de ameninţările
asimetrice şi permit susţinerea intereselor strategice.
Transformarea militară trebuie privită ca un proces complex,
căruia îi este subsumat un set de semnificaţii aflate în relaţii de
interdependenţă:
– transformarea, înţeleasă ca mod de adaptare, presupune
remodelarea tuturor componentelor forţelor armate, în conformitate cu
noile caracteristici ale mediului de securitate;
– transformarea, înţeleasă ca reformă a domeniului apărării,
implică modernizarea continuă a infrastructurii militare, îmbunătăţirea
metodelor şi a practicilor de management al resurselor pentru apărare
(în special, în domeniile achiziţiilor de armament, al logisticii şi al
47
politicii de resurse umane) şi reevaluarea eficienţei sistemului de

planificare, programare şi bugetare, în noul context care include
reducerea mărimii forţelor armate şi schimbarea modului de
planificare (prin trecerea de la planificarea bazată pe ameninţări la cea
bazată pe capabilităţi);
– transformarea, înţeleasă ca efect al revoluţiei în afacerile
militare, presupune adoptarea şi implementarea tehnologiilor specifice
revoluţiei tehnico-militare, restructurarea forţelor armate în
concordanţă cu cerinţele erei informaţionale (unităţi de luptă reduse
numeric, cu grad ridicat de independenţă şi mare putere de lovire),
flexibilizarea ierarhiei de comandă, punerea accentului pe capacitatea
de a desfăşura operaţii în reţea şi nu pe platforme de luptă,
interoperabilitatea diferitelor categorii de forţe etc.
În concluzie, relevăm faptul că transformarea militară implică
schimbări la nivelul doctrinelor, organizării şi structurii forţelor,
capabilităţilor, activităţii de informaţii, instruirii, educaţiei şi
achiziţiilor, managementului resurselor umane şi programării bugetare
care devin astfel principalele domenii de aplicare a modernizării în
domeniul militar.
1.5. Aspecte ale evoluţiei gândirii militare universale

şi româneşti
Prin realizările ei teoretice, gândirea militară este o parte a culturii

cu un pronunţat caracter specific. S-ar putea considera, la prima
vedere, că ea reprezintă un domeniu de strictă specialitate, rezervat
abordării războiului sub aspectul său pragmatic – acţional, concretizat
în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de luptă. Cercetând lucrurile
cu o mai mare atenţie, vom constata că sfera gândirii militare este mai
largă, că de-a lungul evoluţiei societăţii umane ea a exercitat o
influenţă importantă asupra gândirii politice şi sociale, a relaţiilor
dintre state, a adus contribuţii de seamă la înţelegerea problemelor
războiului şi păcii, a generat implicaţii majore de ordin tehnologic,
economic şi de altă natură40.
Având în vedere că fenomenul militar este extrem de complex,
40
General (r) Corneliu Soare, Gândirea militară, Bucureşti, Editura Antet, 1999, p. 3
48
Dimitrie Gusti releva, pe bună dreptate, că „..... adevăratul studiu

adâncit al războiului ar conţine o întreagă enciclopedie a timpului, la
care ar trebui să contribuie toate ştiinţele“41.
a) Teoreticianul militar chinez SUN TZI (sec VI-V î. Hr.) se
înscrie între cei mai cunoscuţi gânditori ai antichităţii. În opera sa
„Arta războiului“42 abordează fenomenul război şi încearcă să
realizeze un instrument de orientare a conducerii trupelor în luptă.
Potrivit concepţiei lui Sun Tzî, arta militară trebuie să ia în
considerare cinci factori şi şapte elemente, care reprezintă „cheile
victoriei“. Cei cinci factori fundamentali ai războiului, arată gânditorul
chinez, sunt: Calea – influenţa morală; Cerul – starea vremii; Pământul
– terenul; Capul – comandamentul; Norma – doctrina. În elaborarea
planului de război este necesar să fie apreciate şapte elemente, în
ordinea următoare: înrâurirea morală a suveranului; calităţile
comandamentului de căpetenie; avantajele oferite de teren şi starea
vremii; respectarea regulilor şi executarea ordinelor; capacitatea de
luptă a trupelor; gradul de pregătire a ofiţerilor şi soldaţilor; folosirea
echilibrată a recompenselor şi a pedepselor.
Întreaga artă a războiului, consideră Sun Tzî, se bazează pe
înşelăciune. Ideea se concretizează în recomandări care denotă atenţia
acordată simulării, vicleniei şi factorului psihologic în luptă: dacă eşti
capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea.
Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă
să se creadă că eşti aproape. Simulează neorânduiala şi loveşte-l. Dacă
este unit, dezbină-l. Atacă-l când şi acolo unde nu este pregătit.
Privind conducerea războiului, Sun Tzî consideră că şeful statului
nu trebuie să intervină în conducerea nemijlocită a acţiunilor militare.
Nu se poate conduce armata cu metode potrivite altor domenii ale
vieţii sociale. Operativitatea deciziilor şi a acţiunilor impune libertatea
de acţiune a comandamentului militar, regulă confirmată de istorie în
repetate rânduri. Autorul realizează un adevărat portret moral şi
profesional al comandantului. Acesta trebuie să fie prevăzător, calm,
stăpân pe sine, să evalueze corect situaţia, ordinele sale să fie
eficiente, justificate şi posibil de executat.
41
D. Gusti, Sociologia războiului, Bucureşti, Editura C. Sfetea, 1915, p. 81
42
Sun Tzî, Arta războiului, Bucureşti, Editura Militară, 1976
49
O atenţie deosebită acordă Sun Tzî problemei asigurării materiale

a operaţiilor: mijloace de luptă, echipament, aprovizionare, resurse
financiare. În strânsă legătură cu aceasta, gânditorul pune problema
duratei războiului, pronunţându-se pentru unul de scurtă durată, pentru
evitarea secătuirii ţării de pe urma unui război prelungit. Sun Tzî
pune, pentru prima dată, problema unui scop al războiului care nu se
confundă cu nimicirea inamicului, cu obiectivele nemijlocite urmărite
în lupte şi bătălii. „În general, în război, cea mai bună politică este să
cucereşti statul intact; distrugerea lui reprezintă ultima soluţie.
Într-adevăr, culmea dibăciei nu este să repurtezi o sută de victorii
într-o sută de bătălii; cel mai bine este să supui armata străină fără
luptă.... Scopul trebuie să fie de a cuceri intact « tot ceea ce este sub
cer ». În acest mod trupele vor rămâne neatinse şi victoria va fi totală.
Aceasta este arta strategiei ofensive“43. În continuare, gânditorul
chinez se referă la trei procedee strategice, pe care, în funcţie de
situaţie, le consideră ca fiind cele mai potrivite: „Cel mai important în
război este să ataci în strategia inamicului, să-i anihilezi intenţiile. În
al doilea rând, cel mai bine este să-i destrami alianţele. Dacă acest
lucru nu este cu putinţă, cel mai bine este să-i ataci armata“44.
Importanţa informaţiilor în război este apreciată la justa valoare
de autorul Artei războiului şi exprimată într-un principiu cu
valabilitate generală: „Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine
însuţi; într-o sută de bătălii nu te vei expune niciunei primejdii“45.
Această misiune este extrem de realistă şi are profunde implicaţii în
acţiunea militară în strategia militară în general, dezvăluind nevoia
întemeierii acţiunilor pe cunoaşterea legilor obiective ale războiului. A
avea informaţii despre inamic şi despre trupele proprii, a le aprecia
obiectiv şi a trage din ele concluziile corespunzătoare reprezintă o
condiţie esenţială care previne acţiunea aventuristă şi asigură o
conducere realistă, eficientă în lupta armată.
În viziunea lui Sun Tzî, componentele artei militare nu se referă la
aceasta ca disciplină teoretică, ci la stabilirea unui algoritm al
activităţilor implicate în pregătirea şi organizarea acţiunilor de luptă.
43
Sun Tzî, op.cit., pp. 38-39
44
Ibidem, p. 40
45
Ibidem, p. 41
50
Aceste componente ar fi: 1. aprecierea spaţiului (suprafaţa, întinderea,

lungimea); 2. evaluarea cantitativă (volumul); 3. calculele (numărul);
4. comparaţiile (greutatea); 5. şansele victoriei. Este un raţionament
dialectic: „Aprecierea spaţiului este în funcţie de teren; cantităţile
decurg din aprecierea spaţiului, cifrele din cantităţi, comparaţiile –
din cifre şi victoria din comparaţii“46.
Prin comparaţii se înţelege raportul de forţe.
Factorul spaţiu (teren) ocupă un loc important în gândirea lui Sun
Tzî. Acesta clasifică terenul, utilizând două criterii:
a) după natura terenului – şase tipuri (accesibil, înşelător, fără
influenţă, îngust, accidentat şi depărtat);
b) după influenţa asupra ducerii acţiunilor militare – nouă tipuri
(de dispersiune, de frontieră, teren cheie, de comunicaţie, de
convergenţă, teren serios, dificil, încercuit şi teren al morţii).
În opera sa, Sun Tzî se opreşte cu precădere asupra războiului de
apărare a ţării. În acest context el se pronunţă asupra următoarelor
procedee de luptă: deplasarea pe drumuri pe care inamicul nu te poate
întâlni; împiedicarea armatei inamice de a se aproviziona cu alimente;
blocarea căilor de comunicaţie ale inamicului şi organizarea de
ambuscade pe fiecare dintre ele; a nu te limita la defensivă, ci a hărţui,
vlăgui şi ataca pe inamic; a-l obliga să se întoarcă etc.
În ultimul capitol al scrierii sale, Sun Tzî se referă la folosirea
agenţilor secreţi ca mijloc important de informare. „O armată fără agenţi
secreţi este exact ca un om fără ochi şi fără urechi“47. Interesante sunt
observaţiile privind calităţile acestora: „Trebuie să recrutăm oameni
inteligenţi care par proşti şi oameni întreprinzători în ciuda aerului lor
inofensiv, oameni agili, viguroşi şi bravi, deprinşi cu misiunile modeste,
în stare să îndure foamea, frigul, umilirea şi murdăria“48.
Am înfăţişat în mod succint principalele idei cuprinse în opera lui
Sun Tzî, care surprind prin profunzime, originalitate, esenţializare şi
sistematizare.
b) Tratatul de artă militară al lui Mauricius, cea mai importantă
operă a literaturii militare bizantine, datează de la începutul secolului
46
Ibidem, p. 43
47
Ibidem, p. 94
48
Ibidem, p. 95
51
al VII-lea d. Hr. Titlul original a fost „Strategia lui Mauricius“, fiind

tradus şi publicat mai târziu sub denumirea „Arta militară“.
În concepţia lui Mauricius, arta militară este un meşteşug privilegiat
al comandanţilor de oşti, care se formează pe baza experienţei şi se
transmite din generaţie în generaţie. Definiţia pe care o dă strategiei
exprimă modelul în care era înţeleasă în antichitatea greco-romană:
„Strategia cuprinde mijloacele folosite spre a înşela pe duşman, cum ar
fi alegerea clipei, a locului, a înfruntărilor pe neaşteptate şi a
stratagemelor de tot felul“49. Accentul cade pe stratageme. El porneşte
de la ideea că soarta războiului este decisă nu de mulţimea ostaşilor, ci
de inteligenţa şi priceperea în luptă. Ca urmare, stratagema înseamnă
înşelarea duşmanului, iar scopul strategiei este de a alege momentul,
locul şi mijloacele de acţiune care pot realiza surprinderea. Căile şi
procedeele prin care se puteau realiza aceste cerinţe erau considerate a fi:
cunoaşterea situaţiei inamicului, una să spunem duşmanilor şi alta să
facem, iar pe cele mai necesare să nu le rânduim cu mulţi, ci cu puţini şi
mai vrednici; răspândirea de zvonuri în rândurile duşmanilor prin
mijlocirea fugarilor noştri; tăinuirea celei de a doua linii de bătaie; unde
sunt păduri sau văgăuni, să ascundem în ele oastea şi să nu o arătăm
duşmanilor cu mult timp înainte; după o înfrângere nu trebuie pregătită o
luptă deschisă, ci alese clipe pentru hărţuială şi momeli înşelătoare; să nu
se folosească mereu aceleaşi procedee de luptă. În sinteză el spune: „De
multe ori prefăcătoria conducătorului de oşti aduce multe lucruri bune;
uneori lasă să se înţeleagă că sapă şi îşi aşază tabăra şi îi îndeamnă pe
duşmani să facă la fel; dar, în ascuns se răsfiră în rânduială şi pune
mâna pe cele de trebuinţă pentru duşmani sau se furişează din locurile
grele şi mută tabăra în altă parte“50.
În opera sa, Mauricius optează pentru războiul dus în exterior,
ofensiv. În acest context se evidenţiază unele aspecte cum sunt:
pătrunderea în ţara duşmanilor înainte ca aceştia să fie pregătiţi;
năvălirile în timpul nopţii; organizarea minuţioasă şi permanentă a
cercetării, executarea podurilor pentru trecerea cursurilor de apă;
asigurarea pazei, a siguranţei; asigurarea trecerilor prin locuri strâmte
şi anevoioase; importanţa aprovizionării armatei etc.
49
Mauricius, Arta militară, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970, p. 46
50
Ibidem, p. 217
52
Un loc deosebit în opera lui Mauricius ocupă calităţile şi

comportamentul comandantului. Ele sunt tratate sub formă de sfaturi
şi cugetări. De remarcat accentul pus pe relaţiile dintre comandant şi
oamenii din subordine, pe spiritul de omenie, dreptate,
responsabilitate şi exigenţa care trebuie să caracterizeze aceste relaţii,
pe puterea exemplului personal.
„Conducătorul de oşti să fie o pildă pentru ceea ce trebuie să facă
cei de sub conducerea sa“51; „Cea dintâi datorie a unui conducător de
oşti e să pară neînduplecat şi drept cu ostaşii“52; „Conducătorul prea
temut de supuşi şi cel prea îngăduitor sunt nepotriviţi pentru oaste:
teama naşte ura, iar îngăduinţa prea mare duce la neascultare. Cel
mai bun lucru e să alegem calea de mijloc“53.
Rolul comandantului ca factor hotărâtor de care depinde victoria
sau înfrângerea în luptă este reliefat în mod pregnant prin apelul la
cuvintele lui Hanibal care, văzând că pe romani îi conduce Scipio,
înaintea luptei de la Zamo a spus „Aş vrea mai degrabă să lupt
împotriva unei turme de lei conduse de un cerb decât împotriva unei
turme de cerbi conduse de un leu“.
Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Mauricius este
asupra distincţiei între strategie şi tactică ca elemente ale artei militare.
c) Teoreticianul militar englez B.H.Liddell Hart (1895-1970) este
considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai de seamă gânditori
militari contemporani. Opera sa cea mai reprezentativă, mai amplă şi
mai cunoscută este „Strategia – Acţiunile indirecte“ („Strategy: The
Indirect Approach“).
Semnificaţia abordării indirecte ar fi în primul rând aceea că baza
oricărei teorii militare trebuie să fie cunoaşterea cuprinzătoare a
întregii istorii militare. A doua semnificaţie, care decurge din prima,
este faptul că rezultate favorabile în război au fost rareori obţinute
„dacă acţiunile nu au avut un caracter atât de indirect încât să-l
surprindă pe inamic“54. De aici concluzia că istoria războaielor arată
51
Ibidem, p. 215
52
Ibidem, p. 198
53
Ibidem, p. 209
54
B.N. Liddell Hart, Strategia. Acţiunile indirecte, Bucureşti, Editura Militară,
1973, p. 335
53
că cele mai bune rezultate au fost obţinute prin folosirea acţiunilor

indirecte: realizarea surprinderii inamicului, prin executarea unor
lovituri neaşteptate şi folosirea unor metode, procedee de luptă pentru
care el este nepregătit; evitarea ciocnirii directe, brutale cu grosul
forţelor adverse; conceperea şi aplicarea unor manevre ingenioase de
întoarcere şi învăluire; exploatarea cu pricepere a împrejurărilor
favorabile, a erorilor comise de adversar, a punctelor sale slabe;
conceperea şi aplicarea unor procedee specifice cu scopul realizării
unei presiuni permanente şi zdruncinarea stării psihomorale a
comandanţilor şi trupelor adverse; presiuni şi ameninţări politice;
blocade economice; interzicerea comunicaţiilor pe mare şi pe uscat.
Criticând opera „Despre război“ a lui Clausewitz, Liddell Hart
defineşte strategia ca fiind „arta repartiţiei şi a folosirii mijloacelor
militare pentru înfăptuirea scopurilor politicii. Strategia nu se ocupă
numai de mişcarea trupelor, ci şi cu efectul acestora“55.
În privinţa raportului strategie militară – politică, Liddell Hart
evidenţiază responsabilitatea comandantului faţă de guvern. Guvernul
stabileşte politica de război, are dreptul să schimbe comandantul, să
modifice obiectivul propus, în funcţie de interesele politicii. Liddell
Hart utilizează conceptul de marea strategie, sinonimă cu politica
militară, care asigură conducerea războiului, dar distinctă de politica
generală, care îi determină scopul; marea strategie ar avea rolul de a
coordona şi îndrepta toate resursele naţiunii sau ale unui grup de
naţiuni spre atingerea scopului politic al războiului.
În capitolul intelectual „Esenţa strategiei şi tacticii“ el formulează,
pe baza experienţei războaielor, câteva principii de bază, dar nu
într-un mod abstract, ci ca un ghid practic de acţiune. Este vorba de 8
principii, pe care le împarte în 6 principii „pozitive“ şi 2 „negative“.
Principiile pozitive sunt următoarele:
1. Corelaţi scopul cu mijloacele.
2. Nu uitaţi niciodată scopul când adaptaţi planul la situaţie.
3. Alegeţi direcţia la care inamicul se aşteaptă mai puţin.
4. Exploataţi linia celei mai mici rezistenţe pentru a putea înainta
fără pierderi inutile spre obiectivul stabilit.
5. Alegeţi o direcţie de operaţii care oferă obiective alternative.
55
Ibidem, p. 333
54
6. Asiguraţi ca atât planul, cât şi dispunerea trupelor să fie

flexibile, adaptabile împrejurărilor.
Cele două principii negative sunt:
7. Nu atacaţi cu toate forţele atât timp cât inamicul ocupă poziţii
avantajoase pentru respingerea sau evitarea loviturii.
8. Nu reluaţi ofensiva pe aceeaşi direcţie (sau în aceeaşi formă)
dacă nu a izbutit.
Câteva concluzii la care Liddell Hart ajunge din studiul marii
strategii:
– necesitatea şi importanţa echilibrului de forţe pentru realizarea
unei păcii stabile;
– necesitatea adaptării teoriei generale a strategiei la caracterul
politicii generale a statului;
– victoria ar presupune ca organizarea postbelică a păcii şi situaţia
poporului să fie mai bună ca înainte de război. „De aceea,
responsabilitatea oamenilor de elită constă în a nu uita niciodată
perspectiva organizării postbelice a păcii în goana lor după «mirajul
victoriei»“56.
d) Din bogata literatură militară americană ne-am oprit asupra
generalului Maxwell D. Taylor (1901-1987) a cărui lucrare „Trâmbiţa
nesigură“ [The Uncertain Trumpet] a exercitat o influenţă importantă
asupra evoluţiei gândirii militare universale din a doua jumătate a
secolului al XX-lea.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, baza
doctrinei militare americane au constituit-o existenţa monopolului
asupra armei nucleare, precum şi organizarea şi dezvoltarea NATO ca
mijloc de apărare împotriva pericolului sovietic. În aceste condiţii a
fost elaborată şi adoptată, în 1953, doctrina „represaliilor masive“, în
cadrul aşa-numitului program New Look. Această teorie se baza pe
rolul primordial al aviaţiei nucleare strategice, a rachetelor balistice
intercontinentale ca principale mijloace de transport la ţintă a armelor
nucleare. Pentru desfăşurarea conflictelor locale erau destinate numai
infanteria marină şi o mică parte din trupele de uscat, aviaţie şi flotă.
Mai mulţi factori (pierderea monopolului nuclear, războiul din
Coreea, consolidarea blocurilor militare) au generat renunţarea la
această teorie în 1960. În aceste condiţii apare cartea generalului
56
Ibidem, p. 371
55
Maxwell D. Taylor „Trâmbiţa nesigură“. Titlul a fost cu tâlc. Se

inspira dintr-un verset biblic referitor la trâmbiţele Ierihonului: „Căci
dacă trâmbiţa va scoate un sunet nesigur, cine se va pregăti de
bătaie?“. Se viza doctrina „represaliilor masive“.
Generalul Maxwell D. Taylor propune o nouă doctrină militară,
denumită strategia ripostei flexibile. Aceasta înseamnă capacitatea de
a reacţiona pe întreaga gamă a confruntărilor posibile, pentru a putea
face faţă războiului atomic general, dar şi pentru a descuraja sau
câştiga repede un război limitat. Taylor consideră că este o greşeală
capitală dependenţa faţă de un singur sistem de arme şi faţă de un
singur concept strategic. Noua teorie punea accentul pe elasticitate în
organizarea forţelor şi în conceperea acţiunilor militare, în funcţie de
mijloacele şi metodele folosite de adversar.
Gânditorul american acordă un loc important definirii conceptelor
de război general şi război limitat. El considera că războiul general va
fi o confruntare nucleară între cele două superputeri ale lumii – SUA
şi URSS. Un astfel de război este posibil, dar puţin probabil să se
declanşeze, deoarece ar însemna o sinucidere deliberată a ambelor
părţi, neputându-se întrevedea cum s-ar putea restabili lumea după
deznodământ. „Într-o asemenea situaţie de echilibru nuclear, când
ambele părţi au posibilitatea de a se distinge una pe alta, nu este loc
pentru o politică de ripostă masivă nucleară decât ca descurajare
pentru un război total nuclear sau ca represiune pentru cazul în care
un astfel de război ar începe“57.
Un război general ar putea fi provocat totuşi de un accident sau de
o greşeală de calcul, interpretate ca acte duşmănoase.
Conceptul de război limitat ar cuprinde tot restul conflictelor armate
posibile, inclusiv o confruntare între marile puteri sub forma clasică. Un
alt concept folosit de generalul american este cel de descurajare. În
concepţia sa descurajarea înseamnă obligarea adversarului de a nu
recurge la un anumit tip de armament sau la o anumită forţă de război,
de teama riscurilor insurmontabile pe care le-ar atrage. Armele nucleare
ar trebui să servească numai la descurajarea unui război general.
Obiectivele principale ale strategiei ripostei flexibile sunt
considerate a fi:
– descurajarea unui atac nuclear împotriva SUA;
57
Maxwell D. Taylor
56
– descurajarea sau înfrângerea unei agresiuni limitate oriunde

s-ar produce, inclusiv a unui atac împotriva NATO cu forţe clasice;
– prevederea unor măsuri esenţiale de supravieţuire în situaţia că
războiul general nu poate fi descurajat sau survine în urma unei greşeli
de calcul;
– limitarea forţelor de ripostă nucleară;
– dezvoltarea şi modernizarea forţelor clasice necesare pentru
ducerea războaielor limitate;
– utilizarea armelor nucleare tactice în cazul destul de rar când
acest lucru ar fi necesar pentru interesul naţional al SUA.
În 1961 administraţia Kennedy a adoptat „riposta flexibilă“ ca
doctrină oficială a SUA.
Aceştia sunt numai câţiva dintre marii gânditori militari ai lumii.
Lor li se pot alătura: Antonie Henri de Jomini, Ferdinand Fach, Giulio
Douhet, Charles de Gaulle, Andrè Beaufre. Operele lor sunt
fundamentele teoretice care au stat şi stau la baza războaielor şi a
conflictelor militare din societate.
Probleme pentru seminar

● Corelaţia dintre Ştiinţa militară şi celelalte ştiinţe din domeniul social;
● Modalităţi de implicare în acţiunea militară a funcţiilor ştiinţei militare;
● Caracteristicile fenomenului militar contemporan.
Tematică pentru referate

● Concepte cu care operează Ştiinţa militară;
● Elemente structurale ale Ştiinţei militare şi relaţia dintre acestea;
● Metode de cercetare ale fenomenului militar;
● Fenomenul militar – caracterizare generală;
● Tendinţe posibile în configurarea fenomenului militar contemporan;
● Posibile transformări induse de tehnologia modernă în configurarea
conflictelor militare;
● Posibilităţi de soluţionare a conflictelor militare,
● Criterii de analiză a fenomenului militar.
57
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. *** Joint Publication 1, Joint Warfare of the Armed Forces of the

United States, January 10, 1995
2. xxx, Joint Publication 1, Joint Vision 2020, Washington, DC, The Joint
Staff, 2000
3. ***, Pagini din gândirea militară universală, 3 volume, Bucureşti,
Editura Militară, 1984 (vol. 1), 1985 (vol. 2), 1988 (vol. 3)
4. Clausewitz, Carl von, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982
5. Dr. Frunzeti, T., dr. Zodian, V., Lumea 2007 – enciclopedie politică şi
militară, Academia Oamenilor de ştiinţă din România, Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2007
6. Huntington, S., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Bucureşti, Editura Antet, 1998
7. Irimia, Ion, Deac, Liviu, Chiriac, Dănuţ, Fenomenul militar curs, partea
a III-a, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2002
8. Liddell-Hart, B.N., Strategia. Acţiunile indirecte, Bucureşti, Editura
Militară, 1973
9. Luttwak, N.E., Strategy, 2nd revised edition, New York, Signet, 1974
10. Mauricius, Arta militară, Bucureşti, Editura Academiei, 1970
11. General dr. Mureşan, M., colonel (r.) dr. Stăncilă, L., lect.univ.
Enache, D., Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2006
12. Popa, V., Tehnologie şi inteligenţă în conflictele militare,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004
13. Secăreş, Vasile, Polemologia şi problemele păcii, Bucureşti,
Editura Militară, 1976
14. Gl.(r) Soare, Corneliu, Gândirea militară, Bucureşti, Editura Antet,
1999
15. Tzî, Sun, Arta războiului, Bucureşti, Editura Militară, 1976
58
CAPITOLUL II
FUNDAMENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE
Politica internaţională a fost întotdeauna o afacere nemiloasă şi

periculoasă. Scopul dominant al fiecărui stat este de a-şi maximiza
proporţia din avuţia mondială, ceea ce înseamnă dobândirea de putere
pe seama altor state, urmărind totodată obţinerea hegemoniei, adică de
a deveni singura mare putere din sistem. Marile puteri însă nu sunt
agresori nechibzuiţi deoarece „purtarea războaielor este o afacere
complicată, în care prezicerea rezultatelor este adesea dificilă“58. Un
argument adus acestei afirmaţii este susţinut de evenimentele din Irak
după terminarea războiului din 2003.
Puterea se află în nucleul politicii internaţionale. Statele au două
tipuri de putere: puterea latentă şi cea militară. Puterea latentă este dată
de dimensiunile socio-economice care contribuie la alcătuirea puterii
militare, bazându-se în general pe bogăţia statului şi pe dimensiunea
populaţiei. Puterea efectivă a unui stat depinde de forţele militare şi de
nivelul acestora în comparaţie cu forţele militare ale altor state.
Încă din antichitate filosofi, teoreticieni sau „analişti clasici“ şi-au
adus contribuţia prin diverse scrieri la dezvoltarea şi înţelegerea
problematicii acţiunii militare, a originilor şi a cauzelor războaielor. Cu
toate acestea abia după cel de-al doilea război mondial putem vorbi de
cercetări mai sistematizate ale fenomenului război, cunoscut sub
numele de polemologie. În concepţia lui Gaston Bouthoul, polemologia
reprezintă un nou capitol al sociologiei care studiază războaiele ca
fenomene sociale, formele acestora, cauzele, efectele, forţele motrice,
mobilurile şi funcţiile lor59, dar şi că această ştiinţă studiază războiul,
pacea şi conflictele, trilogie inseparabilă a vieţii societăţilor.
Termenul, utilizat de Bouthoul, vine de la grecescul „polemos“,
care înseamnă război, conflict, tumult, agitaţie. Cercetătorul francez,
58
John J. Mearsheimer, Tragedia politicilor de forţă, Bucureşti, Editura Antet,
2003, p. 32
59
Gaston Bouthoul, Traité de sociologie. Les Guerres. Elements de
polémologie, Paris, Editura Payton, 1950, p. 8
59
parafrazând un vechi dicton roman „dacă vrei pacea, pregăteşte

războiul“60, considera că acesta trebui să devină „dacă vrei pacea,
cunoaşte războiul“.
Astfel, ştiinţa militară, ramură a ştiinţelor socioumane, acceptată
şi dezvoltată de creaţiile unor autori, respinsă şi hulită de alţii, îşi
configurează cel mai clar domeniul de studiu prin caracteristicile
unice ale acţiunii militare ca acţiune socială.
2.1. Conceptul de putere
Sistemul relaţiilor internaţionale de astăzi şi toate repoziţionările

şi evoluţiile ce se înregistrează la nivel naţional, zonal, regional şi
global se cer analizate mai ales în termeni de putere. Competiţia
pentru putere reprezintă principalul fundament al politicii
internaţionale, ce duce inevitabil la tensiuni, crize şi conflicte între
actorii acestei scene dinamice. Conceptul de putere incumbă o
complexitate dificil de cuprins şi de definit în ansamblul său.
Termenul derivă din latinescul „potestas“, iar literatura de specialitate
ne oferă o multitudine de accepţiuni ale conceptului. În viziune
sociologică, puterea înseamnă capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa
în cadrul unei relaţii sociale, în ciuda oricărei rezistenţe întâmpinate
şi indiferent de factorii care determină această capacitate61.
2.1.1. Puterea
Dacă abordăm puterea în contextul relaţiilor internaţionale şi
diplomaţiei, atunci conceptul de putere defineşte capacitatea unui stat
de a influenţa sau controla alte state, iar statele care au o astfel de
abilitate sunt numite puteri, puteri zonale, puteri regionale, mari
puteri, superputeri sau hiper-puteri. De altfel, Henry Kissinger o
numeşte „capacitatea unei entităţi de a-şi impune voinţa asupra alteia
sau de a rezista presiunii exercitate de altă entitate, Max Weber –
şansa unui actor politic de a-şi impune voinţa sa altui actor politic, iar
Walter S. Jones – capacitatea unui actor internaţional de a-şi folosi
resursele tangibile şi intangibile în aşa fel încât să influenţeze
60
Idem, Războiul, Bucureşti, Editura Militară, 1878, p. 152
61
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti,
Editura Babel, 1998, p. 478
60
rezultatele relaţiilor internaţionale spre propriul beneficiu“62. Chiar

dacă aparent această influenţare este într-o singură direcţie, de la cel
puternic la cel mai slab, în realitate actorii îşi modifică reciproc
comportamentele şi acţiunile. Prin urmare, relaţiile de putere nu pot fi
reduse la un model extrem, în care un câştig al unui actor provoacă o
pierdere echivalentă pentru celălalt actor.
În altă ordine de idei, puterea este o relaţie asimetrică între
indivizi, grupuri, organizaţii, state etc., iar exercitarea ei este strâns
legată de intenţiile, nevoile, valorile sau interesele acestora, precum şi
de distribuţia inegală a resurselor. Astfel, pentru a putea determina şi
compara puterea statelor, analiştii politici utilizează frecvent
ierarhizarea în funcţie de potenţialul de putere (puterea potenţială), ce
derivă din mai multe surse: geografică, demografică, economică,
militară etc. Alţi specialişti susţin că puterea are la bază următoarele
surse: naturale (dispunere pe glob, suprafaţă, ieşire la mare, natura
graniţelor etc.), socio-psihologice (populaţie, imaginea de sine, nivelul
de socializare a politicii, organizare politică etc.) şi sintetice (abilitatea
statului de a-şi folosi resursele industriale, financiare, tehnice, militare
etc.). Puterea reală reprezintă exercitarea efectivă a coerciţiei şi
depinde, alături de sursele de mai sus, de voinţa populară şi calitatea
leadership-ului, de organizarea internă şi infrastructura statului şi de
strategiile create în acest scop. Ea poate fi cuantificată cu mai multă
precizie atunci când e folosită, în funcţie de efectele obţinute.
În concluzie, pentru a înţelege conceptul de putere în toată
complexitatea sa este necesară abordarea multifaţetată a acestuia, pe
toate dimensiunile sale de manifestare: politică, economică, umană,
culturală, tehnologico-informaţională şi militară. În cele ce urmează,
vom pune accent pe dimensiunea militară a puterii.
2.1.2. Puterea militară
Existenţa şi manifestarea puterii militare a stat la baza edificării
primelor puteri cu vocaţie globală, respectiv a imperiilor, puterea
militară constituind instrumentul prin care puterea politică a reuşit să
62
H. Kissinger, Problems of National Strategy. A book of Readings, ed. V, 1971,
p. 3; M. Weber, Wirtschaft und Geselschaft.Grunddriss der Verstehen den
Soziologie, Verlag Mohr, Tubingen, 1972, p. 35; W. S. Jones, The Logic of
International Relations, Seventh Edition, Harper Collins Publishers, 1991, p. 241
61
supună alte populaţii sau civilizaţii. În prezent, se manifestă două

curente de opinie referitoare la puterea unui stat: cel dintâi, potrivit
căruia puterea economică a trecut pe primul plan, puterea militară
pierzându-şi din importanţă, iar al doilea care susţine că puterea
militară este singurul şi adevăratul determinant al puterii unui stat 63.
Cu toate că utilizarea puterii militare este tot mai intens contestată în
politica internaţională, ea continuă să fie folosită pentru deblocarea
unor situaţii strategice şi joacă un rol major în configurarea relaţiilor
internaţionale şi a mediului global de securitate.
Puterea militară este capacitatea de acţiune armată a unui stat,
asigurată de potenţialul său militar (buget, personal, infrastructură,
armament, logistică, industria de apărare şi instituţiile de cercetare-
dezvoltare specifice etc.), în scopul asigurării propriei securităţi şi a
aliaţilor şi îndeplinirii obiectivelor/intereselor politico-militare. De
exemplu, SUA nu au o definiţie pentru acest termen, ci se vorbeşte
mai mult de capabilitate militară, ce reprezintă abilitatea de atinge un
obiectiv specific pe timp de război (câştigarea unui război sau bătălii,
distrugerea unor ţinte) şi include structura forţelor, modernizarea,
nivelul de răspuns şi sustenabilitatea64. Aşadar, avem de-a face cu
capacităţi militare, ce se constituie într-un instrument de forţă al
puterii şi cuprind: Forţele Armate, active şi de rezervă, ai căror
principali indicatori sunt: numărul de persoane încadrate pe categorii
de forţe armate şi tipuri de unităţi şi mari unităţi luptătoare; numărul şi
calitatea sistemelor de armă importante – tancuri, tunuri, avioane,
elicoptere, nave de suprafaţă şi submarine; numărul şi calitatea
sistemelor de comunicaţii şi informatice; diversitatea şi calitatea
elementelor de infrastructură; mărimea bugetului alocat apărării şi
repartiţia acestuia pe tipuri de cheltuieli – mai ales cheltuielile pentru
modernizare şi înzestrare. În plus, pentru a obţine succesul strategic,
operativ şi tactic, toate aceste elemente trebuie asociate cu aportul
inteligenţei şi tehnologiei militare, cu transformările şi modernizările
structurale, tehnice şi tehnologice, de politică aduse de revoluţia în
63
Anca Dinicu, Puterea pe plan internaţional şi factorii care o condiţionează.
În: „Revista Academiei Forţelor Terestre“, nr. 4 (32)/2003, p. 66
64
Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and
Associated Terms, 12 April 2001 (As Amended Through 9 May 2005)
62
domeniul militar. Nu în ultimul rând, o calitate superioară a actului de

conducere, nivelului de instruire, satisfacţiei materiale şi spirituale,
întărirea moralului şi coeziunii propriilor trupe va spori gradul de
eficienţă al îndeplinirii misiunilor încredinţate.
Capacitatea unui stat de a-şi folosi potenţialul militar, în
conformitate cu politica de apărare şi promovare a intereselor
naţionale, dă dimensiunea reală a puterii militare. Ca indicatori pot fi
utilizaţi: nivelul de instruire al personalului; timpul de reacţie la
solicitări; capacitatea de proiecţie şi susţinere a forţelor în diferite
teatre de operaţii, inclusiv în afara frontierelor naţionale; nivelul de
descurajare pe care îl produce; rezultatul analizei comparate între
sistemele de armă din înzestrarea proprie şi cele mai importante la
nivel mondial65. În prezent, apelarea la forţa armată reprezintă o
acţiune de ultimă instanţă, acţiunile de diplomaţie şi diplomaţie
militară fiind instrumentul agreat în soluţionarea unor situaţii
conflictuale. Acum, accentul se pune pe cooperare, pe folosirea
forţelor militare în operaţii de stabilitate şi sprijin, pe concertarea
eforturilor de sporire a gradului de coeziune şi a nivelului de
interoperabilitate în cadrul organizaţiilor internaţionale de securitate
(NATO, UE) şi coaliţiilor militare.
Avantajul tehnologic, supremaţia informaţională şi războiul bazat
pe reţea, forţele expediţionare şi mijloacele superspecializate constituie
noile elemente care caracterizează puterea militară a începutului de
secol XXI. Dezvoltarea şi implementarea acestora necesită resurse
financiare importante, resurse de care unii dispun, iar alţii nu, şi care
dau dimensiunea reală a prăpăstiei tehnologice între statele lumii. Prin
urmare, puterea militară depinde în foarte mare măsură de puterea
economico-financiară a statului respectiv, de investiţiile în inteligenţă şi
cercetare, de achiziţiile tehnologice şi umane.
2.1.3. Puterea militară în ansamblul conceptului de putere

Lumea se află încă departe de momentul în care puterea militară
şi eforturile de dezvoltare şi tehnologizare a acesteia se vor fi încheiat.
Ea va fi folosită în continuare sub diferite forme şi cu alte scopuri
65
Mihail Orzeaţă, Securitatea şi continua transformare în secolul XXI. Eseuri,
Bucureşti, Editura Militară, 2004, pp. 37-38
63
decât în trecut şi va juca un rol important în politica internaţională.

Războaiele clasice, în care mase mari de oameni şi tehnică de luptă se
ciocneau în mod direct, au fost înlocuite cu cele asimetrice, în care se
folosesc mijloace şi tehnici neconvenţionale (de exemplu: atacuri
teroriste, agresiuni asupra sistemelor informatice, acţiuni sinucigaşe,
răpiri de persoane), ce au un puternic impact psihologic asupra opiniei
publice. Puterea statului este dată de o îngemănare eficientă şi
echilibrată a componentelor puterii (vezi figura nr. 2.1.).
PUTEREA STATULUI
COMPONENTA
POLITICĂ
COMPONENTA COMPONENTA
ECONOMICĂ MILITARĂ
COMPONENTA COMPONENTA
UMANĂ CULTURALĂ
COMPONENTA
TEHNOLOGICO-
INFORMAŢIONALĂ
Fig. nr. 2.1. Componentele puterii

Aşadar, nu există putere politică compatibilă cu normele unei
vieţi democratice, dacă ea nu se bazează pe o economie robustă, iar
orice sistem economic are nevoie de intervenţia factorului politic
pentru o dezvoltare normală.
Puterea unei Alianţe poate fi înţeleasă ca o însumare a unor
componente ale puterii statelor membre sau partenere, în funcţie de
specificul respectivei organizaţii. Astfel, NATO este o putere militară
64
rezultată din însumarea unor elemente ale puterilor militare

individuale, iar UE reprezintă o putere economică, urmare a unificării
economiilor ţărilor membre. Deci, puterea unei alianţe poate fi
percepută şi ca o putere unică, rezultată din întrepătrunderea, din
simbioza puterilor individuale. Totodată, putem spune că puterea
militară a celor două mari organizaţii poate fi considerată ca fiind una
mai mult virtuală, operaţionalizarea ei completă depinzând de foarte
mulţi factori, mai ales politici, ceea ce oferă multe probabilităţi.
Referitor la puterea militară, ca parte importantă a teoriilor despre
conceptul de putere, trebuie specificat că aceasta are la bază o serioasă
fundamentare politică. Factorul politic este cel care trasează direcţiile de
realizare şi manifestare a puterii militare, iar puterea militară vine în
sprijinul celei politice prin apărarea intereselor naţionale. Ea se află într-
o puternică relaţie de interdependenţă cu celelalte componente: politică,
economică, demografică, culturală, tehnologico-informaţională. Puterea
militară nu poate exista fără puterea economică, fără o economie
sănătoasă şi cu creşteri semnificative. Ea nu are câmp de aplicare fără
puterea politică sau culturală. Însă, supremaţia tehnologică şi
informaţională pare a fi în prezent esenţa edificării unei puteri credibile.
2.2. Războiul – formă de violenţă armată
Chiar dacă astăzi războiul este înţeles uneori ca un sfârşit al

politicii, el rămâne, totuşi, un instrument al politicii, „o continuare a
relaţiilor politice … cu alte mijloace“66 sau aşa cum mai consideră
unii teoreticieni, un rezultat al absenţei puterii politice capabile să
controleze această predispoziţie spre confruntare. Totdeauna angajarea
militară între două entităţi, chiar şi atunci când se produce spontan, are
ca suport o decizie, iar această decizie este politică.
În prezent, războiul este definit ca o confruntare violentă în care
sunt angajate toate componentele activităţii sociale: politică,
economică, diplomatică, ideologică, psiho-morală, informaţională,
elementul definitoriu principal fiind confruntarea militară – lupta
armată67 ca instrument al promovării intereselor statului. Ca soluţie de
66
Carl von Clausewitz, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982, p. 67
67
Lupta armată – succesiune de acţiuni la nivelul maxim al violenţei armate,
punctul culminant al confruntării dintre entităţile umane aflate în conflict, vârful
de lance al războiului
65
rezolvare, prin lupta armată, a unor tensiuni, crize şi conflicte,

războiul începe să fie din ce în ce mai puţin agreat de state şi mai ales
de populaţii. Deşi continuă să rămână o practică în rezolvarea
diferendelor68, oamenii sunt din ce în ce mai mult convinşi că o astfel
de soluţie nu este cea mai bună.
Devine tot mai evident faptul că, în etapa actuală, declanşarea,
desfăşurarea şi deznodământul războiului, în general, şi a
confruntărilor militare, în special, au determinări complexe, în care
componenta strict militară nu mai are totdeauna rolul hotărâtor.
Războaiele începutului de mileniu fac dovada trecerii componentelor
politice, economice, culturale şi de altă natură în planuri mai avansate
decât celui ce i se atribuie segmentului militar. Cât priveşte
componenţa violentă a războiului, confruntarea armată (lupta armată),
era informaţională dar şi cea nucleară vor aduce mutaţii substanţiale în
arta militară, fără a-i schimba, însă nici esenţa şi nici spiritul.
2.2.1. Apariţia şi evoluţia fenomenului război

Din cele mai vechi timpuri, omenirea şi-a marcat evoluţia prin
diverse momente, fapte, acţiuni şi activităţi, însă, dintre toate acestea,
războaiele au fost şi sunt punctele cronologice de reper cele mai distincte
şi hotarele care marchează marile cotituri. De-a lungul mileniilor prin
război au pierit civilizaţii care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei şi
dezvoltării omului, dar tot prin război şi-au făcut apariţia civilizaţiile noi.
Se poate aprecia că acest fenomen, complex şi dominant prin conţinutul
său, a stabilit sau sancţionat pârghiile care au generat un anumit tip de
societate pentru o perioadă importantă din evoluţia umanităţii.
Războiul este un fenomen social care are cauze, legităţi asupra
cărora oamenii pot acţiona, în măsura în care le cunosc, pentru a le
domina. De aceea, astăzi, prevenirea conflictelor este un subiect la
ordinea zilei în viaţa internaţională, deşi, probabil, speranţele de pace
nu se vor îndeplini, deoarece marile puteri care modelează sistemul
internaţional poartă o luptă pentru putere. Recentele experienţe după
Războaiele din Golf, cel din fosta Iugoslavie şi alte conflicte regionale
sau zonale, au cam spulberat starea iniţială de euforie pacifistă a
68
Noţiunea de diferend are o accepţiune largă şi desemnează o neînţelegere, un
dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept,
pretenţie ori un interes
66
perioadei care a urmat Războiului Rece. „Războiul, acest fenomen, atât

de complex şi plin de necunoscut, atât de nedorit de unii şi îmbrăţişat
de alţii, reprezintă una din dilemele cu care se confruntă omenirea“69.
Marele gânditor chinez, Sun Tzî, a perceput fenomenul război ca „o
problemă de importanţă vitală pentru stat, domeniu al vieţii şi al morţii,
calea spre supravieţuire sau spre nimicire“70. În concepţia acestuia,
războiul se analizează şi este determinat de cinci factori fundamentali, şi
anume: moralul, timpul (starea vremii), terenul, conducerea şi norma sau
doctrina. De-a lungul vremurilor, acest concept a fost exprimat în
concordanţă cu specificul societăţii reprezentate, nivelul valorilor
materiale şi spirituale şi al evoluţiei acestora către paliere superioare.
Napoleon a scos războiul din spaţiul sedentar al aşteptării, din
imobilitatea imprimată de Evul Mediu, revoluţionând arta militară. În
viziunea sa arta războiului se fundamentează pe cinci mari principii
ale acţiunii militare: ofensiva; mobilitatea; surprinderea; concentrarea
şi protecţia.
În viziunea lui Jomini (1779-1869), ofiţer elveţian în armata lui
Napoleon, motivele pentru care un stat duce un război sunt:
revendicarea unor drepturi sau pentru a se apăra; satisfacerea unor
interese publice şi economice; susţinerea unui echilibru politic;
îndeplinirea unor obligaţii de alianţă; extinderea influenţei sau a
puterii; spirit de cucerire şi invazie.
Filozofia războiului, în concepţia lui Carl von Clausewitz (1780-
1831), înseamnă un mod de a gândi raţional acest fenomen, de a-l
analiza în profunzime, în ceea ce are esenţial şi general. Acesta trebuie
cercetat în ipostaza unui fenomen social complex şi violent. Potrivit
concepţiei acestuia, războiul îmbracă două nuanţe, cea de absolut şi
cea de real. Războiul absolut reprezintă acţiuni de luptă armată prin
care se induce ideea ridicării gradului de violenţă până la limita
extremă posibilă, vizând în final nimicirea adversarului, ceea ce ar
duce la constrângea părţii adverse să nu se mai opună celeilalte (se
constituie ca un avertisment pentru ceea ce poate însemna acest
fenomen). Războiul real se deosebeşte de cel absolut prin faptul că,
acesta ţine seama de condiţionările impuse de spaţiu, timp, voinţa şi
69
Mircea Mureşan, Curs de artă militară. Fenomenul militar contemporan,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, pp. 27-28
70
Sun Tzî, Arta războiului, Bucureşti, Editura Militară, 1976, p. 31
67
interesele politice ale organizatorilor, aspectele logistice şi limitele

gradului de violenţă. Clausewitz explică această diferenţă între cele
două concepte prin factorul politic deoarece acesta stabileşte scopul
războiului, introduce elementele de interes naţional şi trasează
conduita forţelor în operaţii militare.
Clausewitz a pus în evidenţă în opera sa Despre război,
importanţa dimensiunii politice a războiului. El l-a descris ca un act de
violenţă al cărui scop este de a forţa adversarul să se supună voinţei
noastre. Mai mult, el este cel care a sesizat semnificaţia fundamentală
a războiului, aceea de a fi un instrument al politicii, o continuare, prin
mijloace violente, a politicii. În acest sens, războiul reprezintă o luptă
armată între inamici cu scopuri politice ireconciliabile sau
incomparabile, care comportă întotdeauna potenţialul escaladării la un
nivel extrem, adică un angajament fără limite pentru obţinerea
victoriei şi distrugerea adversarului.
În istorie, victoria însemna însuşirea de bunuri, de sclavi, de
teritorii. La azteci, spre exemplu, scopul războiului, paralel cu creşterea
tributului care îmbogăţea grupul hegemonic, era mai puţin acela de a
provoca victime adversarului, cât acela de a face prizonieri care vor
deveni oferte în holocaust. Inamicul este învins când i-au fost luaţi şefii
sau când i-a fost distrus templul, semn că zeii săi nu sunt atât de
puternici. Exterminările nu privesc decât anumite categorii de conflicte
şi nimicirea forţelor armate ale adversarului, teoretizată de Clausewitz
ca fiind scopul principal al operaţiilor militare, nu este în sine decât un
moment al concepţiei totdeauna schimbătoare a războiului71.
Războiul realizează scopurile politice prin luptă. „Războiul este
tot ce se raportează la forţe armate, adică la crearea, pregătirea,
întreţinerea şi folosirea lor“72. Lupta reprezintă un ansamblu compus
din mai multe părţi, care se disting unele după subiect (structura
forţelor), altele după obiect (scopul luptei). Toate alcătuiesc ceea ce se
numeşte angajament sau angajare. Totodată război înseamnă punerea
în aplicare a unei decizii politice prin mijlocirea armelor.
71
Mircea Mureşan, Curs de teoria artei militare. Viitorul conflictelor militare,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, pdf. p. 5
72
Gl.dr. Eugen Bădălan, Gl.(r) dr. Valentin Arsenie, Gl.bg.(r) dr. Gheorghe
Văduva, Strategie militară contemporană, Bucureşti, Editura ETEA, 2006, p. 401
68
Datorită faptului că războiul este domeniul de incertitudine,

ieşirea dintr-o astfel de stare nu poate fi realizată decât de o inteligenţă
subtilă, printr-o decizie rapidă şi exactă, prin determinare.
Capacitatea de a vedea totul dintr-o privire şi determinare conduc
la o calitate foarte des întâlnită în război, domeniu al neprevăzutului şi
forţă de a învinge neprevăzutul: prezenţa de spirit.
Atmosfera războiului cuprinde patru elemente esenţiale:
primejdia, efortul fizic, incertitudinea şi hazardul. Pentru a le stăpâni
este nevoie de tărie de caracter şi capacitate de înţelegere. Moralul şi
entuziasmul sunt invers proporţionale cu rezistenţa inamicului.
Pe fondul dezvoltării societăţii umane, atât din punct de vedere
material, cât şi cultural, analiza şi interpretarea fenomenului război
devine mai profundă, însă capătă şi aspecte de diversitate. În concepţia
exprimată de mareşalul francez Foch, „războiul este o artă, ca toate
celelalte arte, având teoria sa şi principiile sale“73. Învăţămintele
reieşite din conflictele armate ale vremurilor şi evoluţia mijloacelor şi a
tehnicii de luptă l-au determinat şi pe generalul francez Andre Beaufre
să aprecieze că „războiul reprezintă un fenomen actual şi de
perspectivă, dar cu o serie de trăsături care îl deosebesc de marea
conflagraţie, având probabil caracter local cu noi reguli strategice“74.
În virtutea acestei viziuni, gânditorul francez evidenţiază două tendinţe
strategice ale viitoarelor conflicte armate, care astăzi sunt aplicate pe
scară largă, respectiv, strategia faptului împlinit şi strategia totală.
Secolul al XX-lea a fost o perioadă caracterizată de mari violenţe
internaţionale. În Primul Război Mondial (1914-1918) au murit pe
câmpurile de luptă aproximativ nouă milioane de oameni, cam cincizeci
de milioane au fost ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
(1939-1945), peste jumătate din ei fiind civili. În timpul confruntărilor
din Războiul Rece, Uniunea Sovietică şi aliaţii ei din Tratatul de la
Varşovia nu au luptat niciodată direct împotriva Statelor Unite şi a
aliaţilor acestora din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, însă
multe milioane de oameni au murit în războaiele adiacente din Coreea,
73
Apud Mircea Mureşan, Curs de artă militară. Fenomenul militar
contemporan, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p. 30
74
Andre Beaufre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Bucureşti, Editura
Militară, 1974, p. 13
69
Vietnam, Afganistan, Nicaragua, Angola, El Salvador, războaiele

arabo-israeliene, războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988) ş.a.
Apariţia armelor nucleare a revoluţionat atât conceptul de război,
cât mai ales modul teoretic şi practic de desfăşurarea lui. Acest lucru
l-a determinat pe Andre Beaufre să aprecieze că „problemele militare
ale războiului modern sunt deosebit de complexe, ceea ce face foarte
dificilă atât formularea corectă, cât şi rezolvarea lor eficace“75.
Nimeni nu-şi propune să declanşeze pe planetă un război nuclear, dar
tot mai multe ţări au în vedere să folosească mijloacele nucleare
pentru a se bucura de mai mult respect şi pentru a exercita presiuni în
planul relaţiilor internaţionale, cel puţin în cel al relaţiilor regionale.
Cele cinci ţări nucleare, care sunt şi membre permanente ale
Consiliului de Securitate – SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi
Franţa – impun o politică de non-proliferare, în timp ce continuă să-şi
perfecţioneze arsenalele nucleare. Totodată India, Pakistanul, Israelul,
Iranul şi Coreea de Nord s-au înarmat nuclear punând omenirea în faţa
faptului împlinit.
Cunoscuţi teoreticieni militari Liddell Hart şi M. Beaufre au ajuns
la concluzia că războiul poate fi purtat şi cu mijloace nemilitare.
Concluzia celor doi teoreticieni militari justifică noţiunea de Război
Rece, război ideologic, război economic, război psihologic ş.a.
Războiul este, aşa cum s-a mai spus, o continuare a politicii prin alte
mijloace (politice, economice, culturale, informaţionale, diplomatice,
morale, tehnice, ştiinţifice şi militare). Războiul nu trebuie luat,
analizat şi înţeles doar ca o confruntare armată, ca o luptă armată; el
este angajare totdeauna complexă, într-o confruntare complexă, al
cărei ultim aspect este confruntarea armată, adică lupta armată.
Războaiele din prima generaţie se bazau pe mase umane, pe forţe
numeroase, atingând apogeul în prima mare confruntare mondială din
1914-1916. Războaiele din generaţia a doua, care corespund cu epoca
industrială, se bazau pe puterea de foc şi au impus războiul din mişcare
prin dovedirea eficienţei blindatelor şi avioanelor. Războaiele din
generaţia a treia, continuând filozofia războiului-fulger (blitzkrieg) din
cea de a doua conflagraţie mondială, au pus în operă principiul manevrei
dat de puterea tehnologică şi de viteză. Războaiele din cea de a patra
75
Ibidem, p. 5
70
generaţie (1989-SUA-4GW) corespund epocii informaţiei, incluşi noii

revoluţii în domeniul militar. Acestea sunt războaie extinse care cuprind,
practic, toate domeniile: politic, economic, social, cultural şi militar.
În noile politici şi strategii internaţionale se pune mereu
întrebarea: mai poate reprezenta confruntarea armată un instrument
prin care pot fi îndeplinite scopuri propuse? Din acest punct de vedere,
analizele scot în evidenţă că:
– scopurile politice şi militare ale confruntărilor armate pot fi
atinse parţial sau în totalitate, dar rezultatele obţinute nu sunt
întotdeauna proporţionale cu costurile acestora;
– recurgerea la acţiunea militară nu reprezintă cea mai bună
soluţie de rezolvare a situaţiilor conflictuale, acestea putând fi
soluţionate mai degrabă prin mijloace nonviolente (politico-
jurisdicţionale) la nivel politic;
– punctul de vedere clausewitzian cu privire la război îşi va mai
menţine esenţa sa originară îndeosebi în confruntările care opun puteri
inegale sau care percep puterea mai ales ca un apanaj al structurilor
militare.
În concepţia specialiştilor militari, la începutul secolului al XXI-lea,
în practica războiului (conflictului armat) se vor manifesta trei tendinţe:
– restrângerea tipologiei războaielor (conflictelor armate) la cele
convenabile statelor dezvoltate din punct de vedere economic şi militar;
– păstrarea unei palete largi de conflicte armate (tipuri noi şi vechi)
în practica strategică a ţărilor cu niveluri mai scăzute de dezvoltare;
– diversificarea conflictelor asimetrice.
Au existat şi există însă păreri precum că, evoluţia conceptului şi
modului de purtare a războaielor depind de dezvoltarea suportului
material (armament, tehnică şi mijloace de luptă) şi informaţional al
acestuia. Nivelul atins de armamentul şi tehnica de luptă, existente la
un moment dat, a determinat caracterul, forma şi tipul războiului
desfăşurat. Atingerea, din punct de vedere teoretic, a posibilităţii
distrugerii totale a adversarului a determinat căutarea altor forme şi
mijloace mai puţin convenţionale pentru realizarea scopurilor, cu
distrugeri materiale şi umane substanţial mai mici.
Specialiştii militari apreciază că nu este de aşteptat în viitor o
confruntare militară majoră din mai multe considerente. În primul
71
rând, legile internaţionale sancţionează formele militare şi nu

sancţionează pe cele nemilitare de agresiune (psihologică, economică,
informaţională sau de altă natură). În al doilea rând, nu este eficient să
se folosească lupta armată deoarece costurile materiale sunt foarte
mari, greu de suportat de societate ce ar afecta în mod deosebit
dezvoltarea, iar pierderile umane nu justifică de cele mai multe ori
utilizarea forţei. Mutaţiile produse în forma de desfăşurare a
conflictelor au implicaţii şi asupra armatei, ca mijloc de ducere a
acţiunilor, cu preponderenţă militare violente.
Oricum, populaţiile de pretutindeni sunt împotriva violenţei
armate şi refuză soluţiile militare. Acest refuz are cel puţin trei
argumente bine întemeiate: dezvoltarea fără precedent a armelor de
distrugere în masă şi a armamentelor de mare precizie, care, în caz de
război, fac imposibilă protecţia populaţiilor şi a sistemelor de valori;
crearea pericolului ca, prin acţiunea militară, să se înregistreze pierderi
intolerabile în rândul forţelor expediţionare; pericolul terorist, care
afectează în primul rând ţările occidentale.
Cu toate acestea, dezvoltarea mijloacelor aeriene şi aerocosmice a
determinat atât utilizarea lor, cât şi teoretizarea întrebuinţării lor,
transformând astfel câmpul de luptă clasic în câmpul de luptă
tridimensional, creând posibilitatea apariţiei unor concepte, precum
război aerian, război aero-terestru, război aerocosmic, războiul stelelor.
În aceste condiţii, războiul viitorului va purta amprenta societăţii
care-l va genera. Natura viitoarelor războaie este greu de prezis, însă
se manifestă tot mai pregnant două tendinţe importante76:
– totalitatea statelor lumii se înarmează cu armamente şi
echipamente tot mai sofisticate, ceea ce deschide posibilitatea
izbucnirii unor conflicte sau războaie între forţe şi mijloace bine
pregătite, constituind varianta războaielor simetrice.
– tendinţa confruntării forţelor regulate cu forţe neregulate, puse
sub comanda unor centre de putere economică, religioasă, etnică
ideologică etc., constituind varianta unor războaie asimetrice.
O serie de cercetători au pus în lumină tendinţele războiului, ca
urmare a prefacerilor pe care le suportă însăşi societatea actuală, în
76
Mircea Mureşan, Curs de artă militară. Fenomenul militar contemporan,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p. 32
72
segmentele ei cele mai dezvoltate. O abordare semnificativă este cea a

lui Alvin şi Heidi Toffler care s-au ocupat de problematica războiului
din perspectiva modelului lor sistemic, împărţind istoria omenirii în
epoca agrară – denumită generic Primul Val, epoca industrială – Al
Doilea Val, şi epoca informaţională – Al Treilea Val. Autorii
consideră că fiecare dintre aceste perioade ale omenirii au determinat
un mod specific de a gândi şi purta războiul77.
În opinia lor era agrară a generat primul tip de război, caracterizat în
esenţă, printr-o confruntare militară între forţe şi mijloace reduse,
desfăşurat într-un spaţiu predominant terestru şi a cărui finalitate se
decidea într-o bătălie decisivă sau într-o succesiune de confruntări foarte
violente.
Era industrială a creat condiţiile apariţiei celui de-al doilea tip de
război, caracterizat, în mod deosebit, prin extinderea confruntării dincolo
de domeniul militar. Utilizarea unor grupări mari de forţe înzestrate cu
mijloace de luptă moderne, într-un spaţiu care s-a mărit considerabil
până la valori continentale şi chiar planetare, lupta armată desfăşurându-
se în toate mediile (terestru, aerian, maritim), a făcut ca durata războiului
să crească foarte mult. Acest sistem a inclus, de asemenea, obţinerea
victoriei printr-un şir de operaţii şi bătălii strategice.
În fine, era informaţională prefigurează cel de-al treilea tip de
război, caracterizat prin reconsiderarea rolului informaţiei (care tinde
să devină un patrimoniu strategic, aceasta însemnând că, în prezent,
confruntarea pe plan informaţional nu mai reprezintă doar o problemă
de informaţii în câmpul de luptă sau de atacuri tactice asupra reţelelor
de transmisiuni, ci o puternică pârghie, capabilă să influenţeze şi să
modifice deciziile de la cel mai înalt nivel al adversarului), sporirea
confruntării în domenii nemilitare şi utilizarea raţională a luptei
armate prin folosirea unor grupări de forţe şi mijloace ultraspecializate
şi înalt tehnologizate.
Soţii Toffler apreciază că primul război din Golf a reprezentat
sfârşitul războiului epocii industriale şi începutul războiului epocii
informaţionale. Această idee a fost regăsită şi în alte studii cu trimitere
la războiul din Golf, care este considerat „un conflict al erei
77
Alvin Toffler, Heidi Toffler, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1996, pp. 46-56
73
industriale târzii, care doar a sugerat tehnologiile viitoare de înalt

nivel“78. Continuând pe aceeaşi direcţie, putem afirma acum că al
doilea război din Golf (2003) a fost un conflict al erei informaţionale
timpurii. Este de remarcat că războiul viitorului va fi cu totul altfel
decât până acum el purtând amprenta erei informaţionale. Din studiile
unor autori militari rezultă câteva prefigurări ale caracteristicilor
războiului viitor79:
● înlocuirea armatelor de masa cu formaţiuni relativ mici, formate
din profesionişti şi înzestrate cu mijloace poliacţionale,
performante şi inteligente;
● nimicirea adversarului prin acţiuni indirecte, de dominare a
confruntării în sfera conducerii, de dirijare algoritmică a acţiunilor
acestuia;
● organele de decizie vor avea o compunere preponderent politico-
militară;
● confruntarea informaţională va fi dominantă războiului şi se va
baza pe o logistică informatică consistentă, care va deveni un
adevărat potenţial de putere;
● asupra mediului militar al adversarului se va acţiona pentru:
diminuarea semnificativă a structurilor armatei, întârzierea
realizării unor obiective vitale, pierderea unor privilegii şi a
prestigiului internaţional, diminuarea credibilităţii şi a agilităţii
acţionale pentru apărarea unor interese naţionale fundamentale,
inconsecvenţă şi o riposta timidă faţă de adversar.
Totuşi, este sigur faptul că războiul viitor nu se va înscrie în
totalitate în nici una dintre formele sau tipurile exprimate, ci se va
manifesta ca un război cu multiple faţete, în care forţele combatante
vor fi nevoite să facă faţă unei game diversificate de acţiuni, în toate
mediile, purtând povara componentei internaţionale.
Înnoirea tehnologică permanentă şi cea doctrinară sunt elemente
precursoare în schimbarea formei de a desfăşura războiul viitorului.
78
Apud Gheorghe Arădăvoaice, Valentin Stancu, Războaiele de azi şi de mâine.
Agresiuni nonconvenţionale, Bucureşti, Editura Militară, 1999, p. 20
79
Alexandru Baboş, Ionel Bărbulescu, Războiul secolului XXI. În: „Buletin
ştiinţific“, nr. 2, 2000, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre,
http://www.actrus.ro/ buletin/ 2_2000/articol9.html
74
Spectaculoasele evoluţii din aceste domenii conduc, fără echivoc, la

schimbări notabile în forma de desfăşurare şi mai ales de conducere a
operaţiilor militare. Acest fapt se va produce ca efect al aplicării noilor
tehnologii în sistemele militare care se vor combina cu concepte
operative de noutate ce implică adaptarea organizatorică pentru
îmbunătăţirea substanţială a caracterului şi formelor conducerii
operaţiilor militare, provocând o creştere semnificativă a eficienţei
acestora şi a potenţialului de luptă.
În prezent, mijloace tehnice mereu mai complexe, mai sofisticate,
încorporând realizări de vârf ale ştiinţei şi tehnologiei se interpun între
obiectul şi subiectul acţiunilor de luptă. Astfel creşte ponderea
operaţiilor bazate pe tehnica modernă de calcul şi informare, în paralel
cu aplicarea ştiinţelor de sinteză şi interdisciplinare în domeniul militar,
în cadrul cărora un loc important îl ocupă cibernetica. Utilizarea
calculatoarelor permite realizarea unei condensări substanţiale a
timpului de desfăşurare simulată a acţiunilor în raport cu durata lor
reală, ceea ce prezintă o importanţă deosebită în studiul acţiunilor de
luptă, în fundamentarea şi conducerea ştiinţifică a acestora.
În acelaşi timp, cresc performanţele şi capacitatea de distrugere a
armamentelor folosite. Războiul modern înseamnă azi, şi va însemna
cu atât mai mult în viitor folosirea unor arme foarte performante.
Datele ştiinţifice de care dispunem pledează însă în favoarea
afirmaţiei că din anumite raţiuni, legate de conservarea vieţii pe
Pământ, se va căuta evitarea extinderii la nivel planetar a războiului,
iar conflictele viitorului se vor încadra totuşi în limitele războaielor
clasice. Ca atare, se admite faptul că raţiunea va continua să domine şi
în domeniul militar.
Istoria recentă ne demonstrează că războiul va fi mai puţin
civilizat, caracterizându-se printr-o permanentă ameninţare cu
utilizarea armelor chimice, biologice, bacteriologice şi nucleare
(CBRN), atentate teroriste, violarea integrităţii teritoriale etc80.
Aşadar, cele mai importante caracteristici ale viitorului război ar
putea fi81:
80
Cf. Mircea Mureşan, Curs de artă militară. Fenomenul militar contemporan,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, pp. 38-41
81
Ibidem, p. 40
75
● utilizarea unor strategii „futuriste“, ca efect al folosirii unor arme

şi sisteme de arme sofisticate, performante, inteligente;
● dispariţia cadrului clasic de confruntare şi utilizare a câmpului de
luptă fluid, digitizat, dinamic şi multidimensional;
● creşterea în importanţă a obiectivelor din sistemul Comandă-
Control;
● promovarea filosofiei disimulării acţiunilor agresive în activităţi
paşnice, nesemnificative, subtile;
● utilizarea armelor neletale pentru înfrângerea adversarului şi,
numai în situaţii critice, a celor letale, însă pe durata limitată şi pe
obiective strategice;
● realizarea unor structuri militare flexibile, modulare, versatile;
● sprijin logistic performant, oportun şi eficient;
● promovarea sistemului de conducere bazat pe principiul
responsabilităţii deciziei în cadru controlat;
● utilizarea pe scară largă a procedurilor specifice luptei de guerilă,
influenţării psihologice şi intoxicării mijloacelor de comunicaţii,
concomitent, cu angajarea simultană a întregului spaţiu de
confruntare;
● folosirea unor mijloace şi tehnici neconvenţionale ce implică
psihicul, imaginea capacităţilor fizice şi fiziologice ale luptătorului.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere teoretic, războiul prezentului
şi, cu atât mai mult, cel al viitorului, înseamnă82:
● analiza noilor pericole şi riscuri pe care le presupune
conflictualitatea armată;
● analiza şi prognoza efectelor principale şi secundare ale
conflictualităţii armate actuale şi viitoare;
● conceperea (adoptarea sau adaptarea) unor doctrine şi strategii ale
unui astfel de război;
● elaborarea unui model actual (şi viitor) al conflictului armat bazat
pe strategii asimetrice şi pe răspunsul adecvat (adaptat, adoptat) la
acestea (care se fundamentează tot pe strategii asimetrice);
● elaborarea unor noi ipoteze privind fizionomia şi filosofia
conflictualităţii armate şi verificarea lor.
82
Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului,
76
Din punct de vedere practic, războiul viitorului presupune83:

● acţiuni ale marilor puteri mondiale (centre de putere, alianţe,
coaliţii, comunităţi internaţionale foarte puternice, grupuri de state
constituite în parteneriate strategice etc.) împotriva regimurilor
politice dictatoriale, a statelor care adăpostesc sau generează
terorism şi ameninţări asimetrice;
● realizarea mijloacelor necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea
unui război de acest fel, care se prezintă ca fiind, deopotrivă,
continuu, particularizat şi extrem de diversificat;
● constituirea unor grupări de forţe diferite şi asimetrice care să
răspundă cu promptitudine acestui gen de provocări şi ameninţări;
● realizarea unei legislaţii internaţionale pe măsură.
Ca întotdeauna, războiul face parte din filosofia politică. El nu
este doar o realitate. El este şi un concept. Există o teorie a războiului,
care se dezvoltă odată cu evoluţia societăţilor omeneşti, şi nimeni nu
ştie care va fi (dacă va fi vreodată) o limită de sus a acesteia.
Oricum, războiul urmează drumul societăţii omeneşti, este un
însoţitor permanent al acesteia. Mai mult, de cele mai multe ori, lumea
îşi raportează, adesea, timpul şi evenimentele la realitatea,
continuitatea şi discontinuitatea acestui fenomen: înainte de război,
între două războaie, după război. Războiul continuă să fie ceea ce este
el dintotdeauna: un fenomen social complex, un seism social care
duce la descărcarea unor energii acumulate în timp84.
Formele pe care le îmbracă un astfel de fenomen sunt şi vor fi din
ce în ce mai numeroase şi mai greu de controlat. Aici se pare că va
acţiona şi mai pregnant un principiu al proporţionalităţii: cu cât
societatea va fi mai complexă şi mai dezvoltată, cu atât va fi mai greu
de controlat, de gestionat acest fenomen intrinsec al ei, războiul.
2.2.2. Delimitări conceptuale privind conflictul, conflictul armat

şi războiul
Criza, ca şi conflictul armat şi războiul, face deci parte din viaţa
oamenilor, a societăţii omeneşti. Ea reprezintă un moment (o
perioadă) sau o succesiune lineară sau haotică de disfuncţionalităţi în
83
Ibidem, p. 26
84
Ibidem, pp. 26-27
77
evoluţia societăţii, care necesită soluţii viabile, menite să asigure o

schimbare, o reconstrucţie sau o revitalizare a sistemelor şi proceselor
deteriorate. Deşi crizele şi conflictele au fost analizate în mod riguros,
nu se cunosc şi, mai ales, nu se pot prevedea în totalitate şi în mod
oportun toate cauzele care le generează, nici măcar cele esenţiale.
Uneori, crizele şi conflictele sunt privite şi tratate ca o fatalitate.
Li se dă, implicit, aura de fenomene ce depăşesc oamenii şi voinţa
acestora, precum cutremurele, inundaţiile, revărsările de ape,
avalanşele, uraganele. Alteori, sunt considerate disfuncţii datorate
imperfecţiunilor şi greşelilor omeneşti, pe care trebuie să le suportăm
şi să le plătim cu toţii, în virtutea acelui e pluribus unum, a solidarităţii
umane la bine şi la greu. De foarte multe ori, sunt considerate şi
deficienţe, lipsuri, scăderi drastice, neîmpliniri.
Majoritatea momentelor în dinamica socială sunt asimetrice, cu
evoluţii rapide şi stagnări, progrese şi regrese, dar care se compensează
reciproc, situaţii normale, dar şi anormalităţi, schimbări bruşte, de cele
mai multe ori dramatice, crize şi conflicte. Omenirea se luptă cu ele de la
începutul existenţei sale şi, probabil, această luptă va fi dusă până în
ultima clipă a existenţei umane. De aici nu rezultă că fenomenul crizelor
şi conflictelor reprezintă neapărat o fatalitate, că oamenii sunt complet
neputincioşi în faţa lui şi trebuie să se resemneze, ci doar o realitate
socială, politică, economică, informaţională, militară etc. de care trebuie
să se ţină seama şi care poate fi şi trebuie să fie, în limita posibilului,
controlată, ameliorată şi chiar prevenită.
Conflictul apare ca un „proces în care individul sau grupul social
urmăreşte să-şi atingă propriile ţeluri (satisfacerea necesităţilor,
realizarea intereselor prin eliminarea, subordonarea sau distrugerea
individului sau grupului care urmăreşte scopuri asemănătoare sau
identice“85, materializat într-o serie de fenomene. Conform Dicţionarul
explicativ al limbii române, conflictul exprimă „o neînţelegere, ciocnire de
interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuţie (violentă)“86.
Conflictele nu sunt doar desfăşurări lineare, nici simple disfuncţii.
Ele au fost, sunt şi, probabil, vor fi totdeauna tensiuni complicate,
85
Apud Alexandru Baboş, Ionel Bărbulescu, Relaţia conflict – război – lupta armată.
În: „Buletinul ştiinţific“, Nr. 2, 2001, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre,
http://www.armyacademy.ro/buletin/2_ 2001/art2.html
86
http://dexonline.ro/search.php?cuv=conflictul
78
acumulări în labirint, revărsări sau desfăşurări multiforme, de regulă

nelineare şi chiar haotice, tot atât de diversificate şi de complexe cum
este însăşi societatea care le generează şi le adăposteşte.
Conflictele mai pot fi privite şi ca implozii ale societăţii omeneşti, ca
surpări şi reaşezări de structuri, relaţii şi sisteme. Dar conflictele mai au şi
o altă latură foarte importantă. Ele sunt treceri la limită, dincolo de limită,
generate de atingerea unui nivel maxim de funcţionalitate a unui sistem
(proces) şi de necesitatea transformării radicale a acestuia, trecerii lui la
altă calitate, la o altă stare, sau înlocuirii lui cu un alt sistem (proces).
Conflictele nu sunt numai generatoare de violenţă, element
distructiv al vieţii sociale. Din conflicte se desprind deseori soluţii
generoase pentru părţile aflate în dispută, noi sinteze şi noi valori. De
asemenea, conflictele elimină grupurile, colectivităţile, sistemele de
valori şi norme care devin un obstacol în dezvoltarea pe mai departe a
colectivităţilor.
Conflictul poate cunoaşte diferite grade de intensitate, se poate
desfăşura în mod organizat sau neorganizat, poate fi durabil sau
temporar, se poate desfăşura în sfera intelectuală, estetică, spirituală
sau fizică.
Violenţa este una din soluţiile posibile de finalizare a unui
conflict şi apare ca urmare a gestionării greşite a stării conflictuale, a
neglijenţei sau a predispoziţiei unor structuri statale de a o promova.
În studiul confruntărilor sociale o problemă de interes major o
reprezintă utilizarea forţei armate, care prin natura şi consecinţele ei
devine dramatică. Dacă violenţa armată se poate manifesta începând
cu confruntările dintre oameni (răfuieli, reglări de conturi între grupuri
mafiote), acţiunea armată poate fi concepută numai de instituţii
speciale, state şi organizaţii internaţionale. Aşadar analiza câştigă în
consistenţă dacă se fac diferenţe între nivelul microsocial şi cel
macrosocial. Conflictele sociale ce vizează statele şi relaţiile dintre
ele, în orice moment, pot evolua către o confruntare armată87.
Conflictele armate fac parte din viaţa societăţii omeneşti, sunt
expresii ale complexităţii şi imperfecţiunilor acesteia. Au cauze dinamice
şi complexe şi, la rândul lor, sunt sau devin cauze, la fel de dinamice şi de
87
Viorel Ostropel, Elemente de artă militară, Sibiu, Editura Academiei Forţelor
Terestre, 2006, p. 81
79
complexe, pentru alte fenomene şi procese care ţin de viaţa oamenilor, a

comunităţilor omeneşti, de tot ceea ce presupune muncă, efort, creaţie,
înfăptuire şi efect al activităţii omeneşti, sistem şi proces.
Conflictele armate sunt privite şi ca un rău necesar sau ca un exces
de rău, ca un efect de rău, ca o revărsare a acestuia peste viaţa şi liniştea
oamenilor şi a spaţiului lor de viaţă şi de muncă. Modalităţile de a privi,
cunoaşte, înţelege şi defini crizele şi conflictele armate rămân într-un
fel simplificate şi chiar exterioare nu doar fenomenului care le
incumbă, ci şi esenţei acestuia. Crizele nu pot fi detaşate sau separate
cu uşurinţă de mediul în care se produc, fie chiar şi numai pentru a fi
studiate, şi, de aceea, rareori ele pot fi înţelese în toată profunzimea,
amplitudinea şi implicaţiile lor şi, pe această bază, soluţionate la timp şi
complet. Crizele şi conflictele armate le tulbură oamenilor viaţa, le
dezgolesc caracterele malefice şi provizoratele, vulnerabilităţile, dar tot
ele îi determină pe oameni să-şi reconstruiască mereu mediul.
Conflictele armate sunt efecte de distonanţă şi de falie ale
insecurităţii sistemelor şi proceselor şi, la rândul lor, devin cauze,
sisteme şi procese generatoare de insecuritate. Cu cât ele sunt mai
numeroase, mai complexe şi mai greu de gestionat, cu atât insecuritatea
sistemelor şi proceselor este mai accentuată. De unde rezultă, la o
primă analiză, că a securiza sistemele şi procesele umane presupune,
înainte de toate, a controla, a gestiona şi, mai ales, a dezamorsa crizele
şi conflictele armate. Or, după cum bine se ştie, acest obiectiv
permanent al activităţii omeneşti – realizarea securităţii şi securizării
sistemelor şi proceselor, întrucât totdeauna oamenii au avut şi vor avea
nevoie de securitate – nu poate fi niciodată realizat pe deplin.
Totdeauna va exista un grad mai mare sau mai mic de insecuritate,
generat tocmai de dinamismul complex al vieţii, activităţii oamenilor,
al configurării şi reconfigurării continue a societăţii omeneşti, din care
crizele şi conflictele fac parte intrinsecă. Securitatea este o stare
dinamică de protecţie şi siguranţă a sistemului (procesului) şi, deci, o
condiţie a funcţionării sistemului sau a desfăşurării procesului
respectiv. Insecuritatea provine din imposibilitatea menţinerii unei
astfel de stări totdeauna în parametri optimi, care să asigure stabilitatea
şi funcţionalitatea sistemului în orice condiţii.
Este posibil ca oamenii să nu mai fie victime inconştiente şi,
adesea, indiferente ale crizelor, conflictelor şi războaielor, ci să
80
folosească aceste fenomene şi aceste procese pentru a-şi ameliora

propria condiţie, a-şi securiza sistemele acţionale şi procesele, pentru
a grăbi procesele de modernizare şi a prelungi perioadele de
prosperitate şi de stabilitate. Deja omenirea şi-a format unele abilităţi
în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi conflictelor, inclusiv a
conflictelor armate, şi, deşi nu a reuşit să rezolve nici măcar în parte
problema conflictualităţii, a realizat, totuşi, paşi importanţi în
prevenirea unor crize şi conflicte militare de mare amploare, cum ar fi
cele de mare risc, aşa cum sunt cele ce se bazează pe întrebuinţarea
armelor de distrugere în masă (ADM) şi a altor mijloace.
Tratatele şi acordurile privitoare la asigurarea păcii şi securităţii
planetei, la neproliferarea ADM, la interzicerea minelor şi a altor
mijloace de distrugere a fiinţei umane, la controlul armamentelor,
activitatea ONU şi a altor organizaţii de securitate constituie expresii
ale efortului omenirii de a pune sub control fenomenul crizelor şi
conflictualităţii. Din păcate, fenomenul evoluează, iar măsurile de
securitate economică, socială şi militară ţin cu greu pasul.
Vulnerabilităţile cresc odată cu dezvoltarea societăţilor, simetric cu
pericolele şi ameninţările, astfel încât putem spune că cu cât o societate
este mai dezvoltată şi mai sofisticată, cu atât ea devine mai vulnerabilă.
Ca stare care cuprinde întreaga societate, războiul, prin
evidenţierea tipului de relaţii sociale care stau la baza lui, reprezintă,
în mod incontestabil, o forma specifică de conflict în societate, fapt
pentru care este denumit şi conflict armat de unii specialişti.
Totuşi, termenii utilizaţi pentru a caracteriza această realitate
morbidă sunt numeroşi. Cel mai des utilizat, cu adânci rădăcini
istorice, este acela de război. Conceptul este subiectul principal al unei
literaturi abundente, în care se fac simţite nu numai interpretările
experţilor militari, ci şi influenţele gândirii religioase, filozofice,
juridice şi, nu în ultimul rând, condiţiile de existenţă ale oamenilor.
Prin urmare, a fost aproape imposibil să se ajungă la un punct de
vedere comun asupra definiţiei războiului. În general, războiul a fost
privit ca un conflict între grupuri umane importante, precum triburi,
comunităţi religioase sau sociale, state şi alianţe. Acest termen a fost
utilizat, în mod tradiţional, atunci când părţile adverse dispuneau de
un potenţial combativ comparabil, de natură a asigura ostilităţilor o
durată şi o intensitate considerabilă.
81
Definiţiile sunt dintre cele mai diverse. Clausewitz a evidenţiat în

opera sa Despre război, importanţa dimensiunii politice a războiului.
El l-a descris ca un act de violenţă al cărui scop este de a forţa
adversarul să se supună voinţei noastre. În acest sens, războiul
reprezintă o luptă armată între inamici cu scopuri politice
ireconciliabile sau incomparabile, care comportă întotdeauna
potenţialul escaladării la un nivel extrem, adică un angajament fără
limite pentru obţinerea victoriei şi distrugerea adversarului.
Sociologului polonez Jerzy Wiatr defineşte războiului ca „stare a
societăţii în care un conflict armat extern sau intern, rezultat din
politica promovată până atunci, este soluţionat prin mijloace
violente“, iar americanul Quincy Wright: „războiul poate fi considerat
un conflict simultan de forţe armate, sentimente populare, dogme
juridice, culturi naţionale“88.
În prezent războiul este privit ca „forma cea mai violentă de
manifestare a conflictului social între grupări mari de oameni,
organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată
pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce imprimă acestui
fenomen un puternic caracter distructiv“89, sau „conflict armat (de
durată) între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state,
pentru realizarea unor interese economice şi politice“90.
Pe de altă parte, definind prin recurgerea la negaţie, se poate
afirma că pacea este absenţa violenţei organizate între grupuri sau
state.
În mod evident, este imposibil să definim războiul fără să ne
folosim de anumiţi termeni, precum violenţă, criză, conflict.
2.2.3. Actualitate şi perspectivă în sistemul relaţional criză –
război – pace
Politicienii, filosofii şi analişti militari au dezbătut aceste concepte
secole de-a rândul, făcând imposibilă prezentarea tuturor detaliilor
într-un cadru atât de restrâns. Reputatul analist german, profesorul
88
Apud Mircea Mureşan, Curs de artă militară. Fenomenul militar
contemporan, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p. 10
89
Constantin Onişor, Teoria strategiei militare – realitatea XX, perspective XXI,
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 27
90
http://dexonline.ro/search.php?cuv=razboi
82
Ragnar Müller91, ne oferă însă un punct de plecare. În opinia sa, acesta

este reprezentat de constatarea că, din punct de vedere analitic, mai logic
ar fi să nu se înceapă cu o definire exactă a războiului (care ar fi destul
de dificilă) sau a păcii (care ar fi de-a dreptul imposibilă), ci să se
vizualizeze un continuum, după modelul din figura nr. 2.2.
Punct de
cotitură
POLUL EXTREM
(RĂZBOI) POLUL EXTREM
(PACE)
VIOLENŢĂ ÎN CREŞTERE VIOLENŢĂ ÎN SCĂDERE
RĂZBOI/CRIZĂ/VIOLENŢĂ COOPERARE/INTEGRARE/PACE
Fig. nr. 2.2. Relaţia război – pace

Sursa: http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_2/frieden.htm
După cum se poate vedea, continuumul este împărţit în două de
către aşa-numitul punct de cotitură, care formează pivotul central.
Războiul şi pacea sunt cele două extreme. Factorul decisiv este gradul de
violenţă: dacă aceasta se manifestă într-o mai mare măsură, atunci apare
războiul; dacă nonviolenţa este caracteristica principală – orice ar
însemna acest lucru, atunci predomină pacea; creşterea violenţei se
opune cooperării şi integrării. Continuumul dintre război şi pace conţine
toate stările de agregare, care pot exista în politica internaţională. În
acest context, războiul este un caz extrem, marcat de un grad sporit de
violenţă. Pacea este cazul extrem aflat la polul opus, caracterizat de
soluţii de aplanare a conflictelor (cu totul) non-violente. Între aceşti doi
poli se află multe alte stări, fiecare purtând propria măsură de violenţă.
Aceeaşi redare sistematică ne oferă unele concluzii despre cum putem
pune în relaţie termenii de război, pace, violenţă, criză şi conflict. Lucrul
asupra căruia analiştii nu au căzut încă de acord este: când începe pacea
sau când se termină războiul? De aceea este important ca pentru o
delimitare a acestor noţiuni în mod corect să se facă doar punându-le în
relaţie. O altă concluzie la care ne conduce ilustraţia prezentată se referă
la ideea de transformare a conflictului. Ideea este că dacă un conflict se
manifestă prin promovarea aşa-numitei violenţe structurale, evoluţia
91
Apud Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor,
83
acestuia poate conduce către război sau către pace, prin înţelegere şi
cooperare; atunci putem considera că, adoptând strategii adecvate,
putem controla evoluţia conflictului. Adică putem determina
transformarea acestuia dintr-o stare în alta, de obicei dintr-o stare de
violenţă într-una de înţelegere şi cooperare, adică o evoluţie pozitivă a
acestuia. O ultimă concluzie desprinsă din analiza noastră este aceea că
pacea nu înseamnă absenţa conflictului în sine ci, mai degrabă, absenţa
manifestării violente a acestuia92. Pe acelaşi continuum pace – război se
operează şi din perspectiva ştiinţelor militare, înţelegându-se mult mai
uşor aceste aspecte din figura nr. 2.3. Aşa după cum se poate observa, de
la stadiul iniţial (armonia intereselor) graficul urmăreşte pe axa verticală,
axa violenţei şi a nivelului conflictului, (folosind drept unitate de măsură
gradul de cooperare dintre părţile în dezacord) anumite gradaţii care
reprezintă un fel de barometru al păcii şi conflictului: pace stabilă, pace
instabilă, criză, război, criză postconflict, reconstrucţie şi reconciliere.
RĂZBOI
(Conflict armat)
Criză Criză
postconflict
Pace
instabilă Reconstrucţie
Pace
stabilă
Reconciliere
Pace durabilă
Armonia intereselor
Conflict la
Stadiul iniţial Stadiul postconflict
apogeu
Fig. nr. 2.3. Stadiile de evoluţie a continuumului pace – război
Sursa: http://www.caii-dc.com
Axa orizontală exemplifică stadiile de evoluţie a conflictelor în
timp, începând cu cele incipiente, continuând cu cele de apogeu şi
încheind cu cele finale.
Delimitarea acestor stadii este făcută doar din motive
operaţionale, demarcaţiile dintre ele fiind vagi.
92
Ibidem, p. 16
84
Astfel, armonia poate fi definită ca o relaţie între comunităţi şi

naţiuni în care nu există niciun conflict virtual de interese sau valori.
Un exemplu în acest sens poate fi considerat sentimentul de
solidaritate pe care membrii unor grupuri sociale distincte sau
cetăţenii unei ţări îl nutresc atunci când împărtăşesc o cauză comună.
Pacea durabilă sau, pur şi simplu pacea implică un înalt nivel de
cooperare, având conştiinţa existenţei conflictului de interese. Părţile
consideră bunele relaţii mai presus decât propriul interes. Interesele
separate sunt îndeplinite prin mecanisme instituţionalizate, pacifiste,
statuate între părţi, nefiind necesare mecanisme militare pentru
asigurarea securităţii lor. Manifestările violente sau represiunile sunt
virtual imposibile. Cele mai bune exemple în acest sens pot fi
considerate dezbaterea politică şi interesul general la nivel naţional în
relaţiile dintre SUA şi Canada sau procesul de reunificare a Germaniei.
Pacea stabilă este caracterizată de respectul reciproc al părţilor şi
de absenţa violenţei, dar comunicarea este limitată la strictul necesar şi
numai în cadru oficial. Fiecare parte îşi promovează propriile valori şi
urmăreşte îndeplinirea propriilor scopuri şi idealuri. Naţiunile pot intra
în competiţie în multe moduri, dar competiţia dintre ele urmează reguli
de comun acord acceptate, iar disputele, în general, nu degenerează în
manifestări violente. Conflictele violente nu sunt total excluse, însă
sunt foarte puţin probabile. Exemple în acest sens pot fi considerate
relaţiile dintre SUA şi Uniunea Sovietică din perioada de sfârşit a anilor
’60 sau relaţiile dintre SUA şi Federaţia Rusă după anii ’90.
Pacea instabilă sau Războiul Rece implică existenţa unor tensiuni
şi suspiciuni vizibile între părţi, cu izbucniri violente sporadic. Aceasta
este caracterizată de un nivel scăzut de violenţă şi de absenţa relaţiilor
prieteneşti, amiabile între părţi, motiv pentru care ele nu pot garanta
nefolosirea forţei sau a ameninţării cu folosirea forţei pentru atingerea
obiectivelor şi idealurilor proprii. Pacea este tensionată, având o
evoluţie sinuoasă, iar forţele armate sunt menţinute ca factor de
intimidare. Acordurile mutuale între părţi sunt foarte puţine sau lipsesc
cu desăvârşire. Pe acest fond este posibilă apariţia unor crize sau chiar a
unor războaie. Un exemplu actual este: relaţia dintre SUA şi Iran.
Criza este tipul de conflict caracterizat de confruntări tensionate
între grupuri armate mobilizate. Aceste forţe sunt totuşi de dimensiuni
85
reduse şi pot fi angajate în ciocniri violente ocazionale, pe fondul unor

relaţii extrem de tensionate între părţi. Exemple edificatoare în acest
sens pot fi considerate relaţiile dintre SUA şi Uniunea Sovietică de la
sfârşitul anilor ’50, relaţiile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud
din zilele noastre. Probabilitatea unui război este foarte ridicată, aşa
cum a fost pe timpul celebrei crize a rachetelor din Cuba, în 1962. În
context naţional, crizele înseamnă existenţa condiţiilor pentru un
război civil iminent sau pentru o stare de dezordine generală sau
colaps social93.
Războiul este starea susţinută de confruntarea militară dintre
armate organizate. Poate include războaie locale de mică intensitate,
războiul de guerilă, războiul civil, războiul interstate. Analizând
această delimitare graduală pe continuumul pace – conflict, observăm
că ea are o serie de implicaţii practice. Astfel, analiza ne sugerează că
atât pacea, cât şi conflictul – rareori, dacă nu niciodată! – nu apar
dintr-o dată, printr-o schimbare rapidă şi bruscă dintr-o stare în alta, ci
se află într-o dinamică continuă. Relaţiile nu evoluează de la pacea
totală la războiul total, fără o trecere prin stări intermediare.
Conflictele sunt, aşadar, într-o dinamică continuă: violenţa poate
să apară, să crească, pentru ca apoi să scadă în intensitate. Conflictele
sunt compuse din faze specifice. În faza premergătoare sunt sesizate
conflictele latente sau chiar manifeste, fără a fi însă evaluate ca fiind
negative încă. În faza de escaladare se pune în mişcare o dinamică
specifică, care acutizează conflictul. În faza următoare interesul se
concentrează pe redefinirea şi reorganizarea convieţuirii. Toate aceste
faze mai sunt cunoscute şi sub numele de „arc al conflictului“.
Această imagine a ciclului de viaţă al conflictului simplifică
foarte mult realitatea. În multe cazuri conflictele revin de la stadii
avansate la stadii anterioare, spre exemplu unele conflicte aflate în
stadiul de restrângere pot reveni, în anumite circumstanţe, foarte uşor
la stadiul de violenţă ridicată. Dar, oricum ar evolua, conflictele
cunosc un stadiu incipient, unul de evoluţie maximă a tensiunilor şi a
intensităţii violenţelor şi un stadiu final, de stingere. Chiar dacă
simplifică realitatea, aceasta diagramă are o importanţă mare, pentru
faptul că ne ajută să facem diferenţierea între diferitele stadii şi
93
Ibidem, pp. 54-56
86
niveluri ale conflictului şi, astfel, să discernem corect asupra

modalităţilor de intervenţie pentru soluţionarea acestora.
Criza postconflict îi urmează stadiului de război şi urmăreşte
lichidarea urmărilor conflictului (războiului) şi reluarea vieţii normale
prin realizarea încetării imediate a focului ori instaurarea rapidă a
păcii utilizându-se diverse instrumente: bune oficii, medierea,
concilierea, precum şi presiuni diplomatice şi sancţiuni.
Reconstrucţia presupune acţiuni care sprijină măsurile politice,
economice, sociale şi militare, desfăşurate pentru întărirea şi consolidarea
acordurilor, sprijinul pentru tranziţia de la conflict la pace, prin
intermediul reconstruirii cadrului socio-economic al ţării, al regiunii. În
conjuncţie cu alte operaţii misiunile forţelor militare pot consta în:
construcţia unor căi simple de transport de suprafaţă, asistenţă medicală în
diverse zone, amenajarea de surse de apă şi sisteme de salubrizare,
realizarea sau repararea unor utilităţi publice, activităţi de detectare a
minelor şi de deminare, incluzând instruire şi asistenţă tehnică.
Reconcilierea reprezintă acţiunea de a (se) reconcilia şi rezultatul
ei; a (se) pune din nou de acord, a (se) înţelege, a (se) împăca din nou94.
Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de următorii
factori: intensitatea şi numărul nemulţumirilor; percepţii şi atitudini
diferite ale părţilor unele faţă de altele; intensitatea emoţională şi
investiţiile psihologice în poziţiile părţilor; nivelul mobilizării şi
organizării politice; coeziunea dintre liderii respectivelor părţi şi membrii
grupărilor; densitatea comportamentelor ostile; gradul de ameninţare sau
de folosire a armelor; numărul susţinătorilor fiecărei părţi etc.
Pacea şi războiul sunt doi termeni metaforici, greu de definit şi
greu de identificat, mai ales dacă luăm în calcul statistica conform
căreia din 1945 până la începutul anilor ’90, lumea a cunoscut doar 26
de zile fără războaie95.
Dacă violenţa este criteriul esenţial de delimitare a continuumului
război – pace, atunci o primă definiţie a păcii poate fi următoarea:
pacea este acolo unde se termină violenţa şi unde începe cooperarea.
Pacea domneşte într-un sistem internaţional numai atunci când
conflictele care au loc în acesta sunt soluţionate fără a se face uz de
forţă militară organizată, adică pe cale paşnică.
94
http://dexonline.ro/search.php?cuv=reconciliere
95
Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, Bucureşti,
87
Mijloacele de soluţionare paşnică a unor diferende la care statele

pot recurge şi în acest sens, Carta ONU în articolul nr. 33 face o
enumerare a celor mai multe dintre ele, cuprinzând trei categorii:
politico-diplomatice, jurisdicţionale şi organizaţiile internaţionale cu
caracter universal sau regional (ONU, OSCE)96.
Din categoria celor politico-diplomatice amintim: negocierea,
bunele oficii, ancheta şi concilierea, iar jurisdicţionale sunt: arbitrajul
internaţional şi justiţia internaţională.
La reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor
internaţionale, în general, se recurge după ce alte mijloace paşnice au
fost folosite. Este vorba de diferende internaţionale de o anumită
gravitate, a căror prelungire ar putea pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională. O astfel de organizaţie internaţională cu caracter
universal (din 193 de state suverane recunoscute, 192 sunt membre ale
acestei organizaţii) este Organizaţia Naţiunilor Unite care are şi vocaţie
în securitatea internaţională. În cadrul acestei organizaţii în afara Curţii
Internaţionale de Justiţie au atribuţii în domeniul soluţionării
diferendelor atât Consiliul de Securitate, cât şi Adunarea Generală.
Consiliul de Securitate are drept scop menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale limitându-şi funcţiile în exclusivitate
realizării acestui ţel. Acesta poate acţiona din proprie iniţiativă, la
sesizarea părţilor în diferend sau a unui stat membru ori a Secretarului
General al ONU, făcând recomandări cu privire la procedurile de
aplanare şi condiţiile adecvate de rezolvare a diferendului. Implicarea
sa în rezolvarea crizelor internaţionale se face atât prin metode paşnice
formulând recomandări, dar şi prin acţiuni operative bazate pe
constrângere – prin rezoluţii.
Adunarea Generală prin competenţele sale poate doar să discute
şi să facă recomandări pentru rezolvarea paşnică a oricărui diferend
care afectează relaţiile prieteneşti dintre naţiuni.
Pacea este aşadar un proces ce are loc într-un sistem internaţional
şi care este caracterizat de un mod nonviolent de soluţionare a
conflictelor.
Cuvântul criză este utilizat extrem de frecvent. Termenul a fost şi
este folosit de unii oameni pentru a desemna evenimente extrem de
96
Adrian Năstase, Dumitra Popescu, Florian Coman, Drept international public,
Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa-SRL, 1994, p. 293
88
diferite. Diferite sunt şi definiţiile clasice la nivelul strategiilor de

securitate ale unor state.
În SUA este „ ... un incident sau o situaţie ce implică existenţa
unei ameninţări la adresa Statelor Unite ale Americii, a teritoriilor
sale, cetăţenilor, forţelor militare, posesiunilor sau intereselor vitale
americane, ce se dezvoltă rapid şi creează condiţii de o asemenea
importanţă diplomatică, economică, politică sau militară, încât
determină angajarea forţelor armate şi a resurselor SUA pentru a
realiza obiectivele naţionale“97.
În Danemarca: „o situaţie în care ţara se confruntă cu o tensiune
surprinzătoare şi acută ce poate conduce la izbucnirea unui război“98.
Încercând să integreze în concept şi fenomenele care nu afectează
securitatea naţională, analiştii francezi dau o definiţie mai largă a
situaţiei de criză, ca fiind „o stare de urgenţă la care se adaugă o
situaţie destabilizatoare, datorată unor evenimente grave de natură a
afecta funcţiile vitale ale unui sistem social, economic, politic sau ale
unui ansamblu de sisteme şi care depăşesc, prin periculozitate şi
amploare, capacitatea obişnuită de intervenţie“99.
Există o largă varietate de definiţii ale crizei: de la cele elaborate de
specialiştii în studii de securitate, la cele enunţate în documentele
oficiale ale instituţiilor de securitate. De exemplu, specialiştii
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord consideră ca fiind înţeleasă
drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce este
caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor,
intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate.
În acest context, şi UE doreşte clarificarea conceptuală a
termenului de criză. Într-un raport din 2001 al International Crisis
Group se consideră că, la o primă analiză, este evidentă limitarea
folosirii conceptului de criză numai la sensul de situaţii preconflict, în
97
US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of
Military and Associated Terms, 12 April 2001, (As Amended Through 17
October 2007), p. 133
98
99
Mihai Burlacu, Managementul crizelor (1). În: „Observatorul Militar“, nr. 12,
24.03-30.03. 2005, Bucureşti, Editor Ministerul Apărării, p. 6
89
care mediul este volatil, pacea – foarte fragilă, iar decidenţii politici se
află în situaţia de a răspunde la criză, nu de a o preveni100.
Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshal
defineşte criza ca „situaţie care ameninţă obiective principale,
restricţionează timpul de reacţie şi surprinde factorii de decizie“.
Participanţii la Seminarul The Baltic Crisis Management, 2001 au
definit criza ca „situaţie sau eventualitate, în care proceduri
guvernamentale, normale la nivel naţional sau internaţional nu sunt
suficiente pentru a susţine o gestionare eficientă, fapt care pune în
pericol vieţi omeneşti, proprietatea, mediul înconjurător şi stabilitatea
internaţională“101.
Problema pare a fi mult mai complicată: conceptul de criză, în
special în sintagma gestionarea crizelor tinde să se refere la situaţiile
preconflictuale, la cele conflictuale, dar şi la cele postconflictuale.
Războiul reprezintă o astfel de stare a societăţii în cadrul căreia un
conflict ascuţit cu un grup extern oarecare sau un conflict ascuţit
intern îşi găseşte expresia într-o ciocnire armată.
Cu alte cuvinte, acceptăm ideea conform căreia războiul este
fenomenul social-istoric care reprezintă situaţia conflictuală de
maximă încordare ce se manifestă sub forma luptei armate
sângeroase şi distrugătoare, între două grupuri mari de oameni
(naţiuni, popoare, state sau coaliţii comunităţi sociale etnice
religioase), organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta
armată (forţe armate, mijloace tehnice şi o tehnologie – metode şi
procedee specifice – de nimicire şi distrugere), fiecare urmărind să-şi
impună voinţa asupra inamicului, pentru a-şi realiza scopurile
economice, politice, sociale, ideologice şi religioase. Acesta se
deosebeşte de alte tipuri de violenţe prin trăsături distincte ca:
1. părţile adverse în conflict sunt grupuri social-militare (cel puţin
una dintre părţi dispune de o armată regulată sau de alte forţe
guvernamentale), şi nu indivizi izolaţi;
100
EU Crisis Response Capability: Institutions and Processes for Conflict
Prevention and Management, Issues Report No. 2, 26 June 2001,
http://www.crisisgroup.org/home/index.cfm?id=1830&l=1
101
Mihai Burlacu, Managementul crizelor (1). În: „Observatorul Militar“, Nr.
12, 24.03-30.03. 2005, Bucureşti, Editor Ministerul Apărării, p.6.
90
2. violenţa se manifestă deschis;

3. demersurile violente ale celor două părţi se desfăşoară într-o
formă organizată, după reguli militare conduse de la centru, chiar dacă
ele nu sunt mai mult decât o defensivă armată sau atacuri planificate
(lupte de gherilă, război de partizani);
4. conflictul armat nu este constituit din confruntări spontane şi
sporadice;
5. forţa militară, cu o anumită organizare şi disciplină, care s-a
pregătit în prealabil oricât de sumar, în vederea acţiunilor de luptă, ca
tip specific de acţiune socială;
6. forţa militară este înzestrată cu armament şi tehnică de luptă
pentru exercitarea violenţei.
Aşa cum s-a evidenţiat aproape în unanimitate, specialiştii militari
apreciază că este puţin probabil să aibă loc un conflict militar de
dimensiuni majore. Şi totuşi conflictele sunt şi vor exista.
Caracteristica acestor conflicte va fi dată de amploarea limitată
spaţială, temporală şi valoarea redusă a forţelor angajate. Acest tip de
conflict va putea fi catalogat ca fiind „local şi limitat“. Conflictele
militare se vor desfăşura într-un spaţiu fluid de luptă, cu focare ce vor
apărea în zone diferite şi pe spaţii relativ mari, de multe ori
surprinzătoare. Modalitatea de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor
nu va mai fi cea clasică, prin utilizarea blindatelor, a armamentului
greu şi a unui mare număr de luptători ca un tăvălug peste spaţiul de
conflict. Acţiunile se vor duce pe direcţii şi obiective aflate la distanţe
apreciabile unele faţă de altele, cu un pronunţat caracter întrunit.
Tot mai frecvent este utilizată expresia conflict armat ca alternativă
la noţiunea de război. Nu este vorba de expresii sinonime. La iniţiativa
Institutului Internaţional de Studii asupra Păcii de la Stockholm,
(Stockholm International Peace Research Institute – SIPRI) în locul
termenului de război a fost folosit acela de conflict armat în ideea de a
defini acele situaţii care nu se limitează la simple confruntări politice,
dar nici nu ating în mod obligatoriu acel nivel de violenţă care
caracterizează războiul în sensul tradiţional al termenului.
Astfel, pornind de la realităţile lumii contemporane, SIPRI
califică drept conflicte armate luptele prelungite dintre forţele armate
a două sau mai multe guverne, sau ale unui guvern şi cel puţin a unui
grup armat organizat, care duce la realizarea unui număr de cel puţin
91
25 de morţi din rândul combatanţilor într-un an calendaristic102, iar în

conflictul armat major cel puţin 1000 de victime într-un singur an
calendaristic103. Majoritatea acestor conflicte sunt intrastatale,
provocând numeroase victime şi în rândul populaţiei civile. Acest fapt
a determinat comunitatea internaţională să extindă noţiunea de conflict
armat, considerat un nivel intermediar între criză şi război, la întregul
spectru de confruntări armate pentru a fi posibilă aplicarea normelor
de drept, fără restricţii şi discriminări, în beneficiul tuturor
participanţilor, şi în mod deosebit, al populaţiei civile şi al victimelor.
Din alt punct de vedere, conflictul armat este definit ca fiind o
situaţie conflictuală în care se foloseşte într-o măsură mai mică sau mai
mare forţa armată, şi implicit violenţa sa specifică pentru obţinerea unui
deznodământ favorabil într-un eveniment politico-militar sau pentru
impunerea unor anumite finalităţi acelei stări conflictuale.
Important de subliniat este faptul că scopul general al conflictului
armat îl reprezintă impunerea (obţinerea) sau în unele cazuri menţinerea
prin forţă a unor avantaje majore de natură politică, economică sau
teritorială.
2.2.4. Cauzele războiului (conflictului armat)

Din cele mai vechi timpuri, filosofii, militari, sociologi, teologii
ş.a. au încercat să identifice şi să analizeze cauzele războiului. Unii
dintre ei au dorit pur şi simplu să le cunoască şi să le explice; alţii au
sperat să reducă numărul războaielor şi, mai ales, al ororile lor.
Conflictele violente, în general, sunt determinate de cauze
multiple şi interconectate, care pot fi clasificate ca fiind indirecte sau
de structură (provocate de sistem) şi directe (provocate de
evenimentele în curs). De asemenea, factorii care generează
conflictele violente pot avea caracter intern sau extern în raport cu
arealul aflat în conflict.
Cauzele indirecte sunt determinate de competiţia pentru resurse,
reminescenţe ale unor tensiuni şi dispute, deteriorarea mediului,
creşterea numărului populaţiei, sărăcia, apartenenţa etnică. Acestea
102
http://www.pcr.uu.se/research/UCDP/data_and_publications/definitions_all.htm
103
SIPRI Yearbook 2007, Apenndix 2A: Patterns of major armed conflicts,
1997-2006, p.79, http://www.sipri.org/contents/conflict /SIPRI%20Yearbook%
202007/ document_view
92
sunt unele exemple de cauze de sistem ce pot produce conflicte

violente. Cauzele de sistem ale conflictelor sunt omniprezente şi
afectează comunităţi largi de oameni. Ele afectează în timp evoluţia
conflictului şi pot fi combătute prin programe internaţionale sau
politici guvernamentale îndreptate în această direcţie. Rezultatele însă
apar pe termen lung.
Cauzele directe sunt provocate de problemele din sistemul social
şi politic, problemele din procesul de comunicare instituţională,
activitatea instituţiilor angrenate în ameliorarea efectelor indirecte
asupra populaţiei. Politicile guvernamentale, organizaţiile sociale,
programele de reforme economice, problemele generate de
liberalizarea politică, militarizarea şi ajutorul militar extern pot fi
surse directe ale conflictelor violente.
Cauzele interne şi externe reprezintă o altă dimensiune majoră ce
influenţează poziţia unei ţări în spectrul pace – conflict. Factorii
interni şi cei regionali pot încuraja sau ajuta adoptarea acelor măsuri,
reduc tensiunile şi elimină posibilitatea unui conflict violent (spre
exemplu, prin implicarea celei de-a treia părţi). Aceste cauze pot fi, la
rândul lor, directe sau indirecte.
Unele conflicte pot avea cauze imediate, fiind produse direct de
acţiuni sau evenimente cu o evoluţie imprevizibilă şi care devin rapid
violente (de exemplu, prăbuşirea unui guvern, urmată de o rebeliune a
unui grup care vrea să preia puterea prin forţă)104.
Din altă perspectivă, cercetătorii au invocat o diversitate de cauze
precum natura umană, interesele economice, corupţia, condiţiile de
existenţă ale oamenilor în această lume imperfectă ş.a. Niciuna din
aceste teorii nu a căpătat un accept unanim. În opinia unora,
expansiunea prin forţa armelor a avut trei cauze principale: aurul,
evanghelia şi gloria.
În acest context, aurul este, de fapt, expresia metaforică a
intereselor economice, a dorinţei de a poseda bogăţii, fie din nevoia de
a supravieţui (accesul la păşuni, la apă, la energie, apariţia fenomenelor
de suprapopulaţie sau schimbarea climatului), fie din nevoia de a
domina în competiţia pentru accesul la resurse minerale sau la pieţe.
Multe războaie îşi au originea într-unul sau mai multe din aceste cauze.
104
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2006, pp. 52-53
93
Evanghelia este valabilă, desigur, pentru cauze de ordin ideologic,

şi pentru a răspândi un crez religios precum Islamismul sau
Creştinismul, ori un crez secular, într-o formă de organizare
superioară a societăţii, aşa cum ar fi democraţia sau cum au pretins
adepţii marxism-leninismului. În timpuri moderne, în mod deosebit,
aceste războaie au avut la bază necesitatea de a câştiga sau a menţine o
poziţie dominantă prin care să se asigure supremaţia unui sistem de
valori şi, nu rareori, a unor interese foarte pragmatice.
Gloria este valabilă pentru motive precum prezervarea statutului,
menţinerea şi creşterea puterii sau a unui echilibru de putere, a unor
idealuri naţionaliste. Cu alte cuvinte, sub această noţiune se ascund, de
fapt interese politice care, în mod mijlocit, exprimă tot aspecte de
ordin economic. De aici şi ideea că un rol important joacă tentaţia
pentru corupţie şi natura agresivă a fiinţei umane.
În epoca modernă, teoriile cu privire la război au înregistrat o
mult mai mare diversificare. Criteriului religios şi celui juridic li se
adaugă criterii noi, care devin permanente, cum ar fi cel biologic, etic,
politic, sociologic, psihologic.
Teoria biologică, conform căreia războiul decurge din natura
speciei umane, din lupta pentru existenţă şi îndeplineşte funcţia selecţiei
naturale a raselor, popoarelor, naţiunilor, a avut o înrâurire puternică.
După Steimetz, războiul ar fi piatra de încercare a naţiunilor, exercitând
funcţia de selecţie biologică colectivă, în scopul eliminării naţiunilor
slabe şi formării unor „supernaţiuni“ puternice, superioare105.
Teoria etică a războiului susţine, într-o variantă a sa (Hegel,
Nietzsche), că războiul este necesar pentru purificarea morală a
societăţii, iar în altă variantă (G. Ferero), că este produsul
imperfecţiunii spirituale şi morale a civilizaţiei.
Pe de altă parte, dacă există cauze multiple ale războiului, iar
războaiele au loc ca urmare a interacţiunii acestor cauze, atunci abolirea
lor va fi mult mai dificilă. Întâmplarea tuturor acestor cauze ar necesita
reconstruirea fiinţei umane, reconstruirea societăţii ca atare şi o
schimbare fundamentală a ordinii politice şi economice a lumii. Aceasta
ar fi o sarcină de o amploare şi complexitate supraomenească, ceea ce ar
face ca eliminarea cauzelor războaielor să apară ca o imposibilitate.
105
Apud Ionel Bărbulescu, Războiul şi lupta armată. Conţinutul şi fizionomia
generală a luptei armate. În: „Revista Academiei Forţelor Terstre“, nr. 2, 2001,
http://www.actrus.ro/reviste/2_2001/c3.html
94
În aceste împrejurări, s-a emis ideea că numărul războaielor s-ar

putea reduce şi chiar elimina datorită temerilor pe care acest fenomen
le provoacă. Procesul acumulării de arme tot mai puternice va face ca,
mai curând sau mai târziu, se va ajunge la un nivel al confruntării în
care obţinerea victoriei ar implica asemenea sacrificii, încât, practic,
nu s-ar obţine niciun câştig real. Astfel, războiul ar putea fi privit, în
mod justificat, ca un mijloc total impropriu pentru protejarea unor
interese şi incapabil să asigure îndeplinirea vreunui scop raţional.
În anii de după cel de-al doilea război mondial, lumea a cunoscut
cea mai înverşunată confruntare între două blocuri atotputernice,
înarmate cu cele mai moderne arme de distrugere în masă. În această
perioadă au avut loc o sumedenie de evenimente care altădată ar fi putut
determina izbucnirea unui conflict armat. Acest lucru nu s-a întâmplat,
deşi cauzele care puteau genera un conflict nu au dispărut. Pacea a fost
păstrată deoarece ambele părţi s-au temut de consecinţele primei lovituri.
Concluzia principală desprinsă din această analiză este rezumată în ideea
că aceste cauze ale războiului pot fi controlate, iar cea mai bună metodă,
în acest sens, este răspândirea temerilor asupra consecinţelor
dezastruoase ale unui conflict (conceptul de descurajare).
În toate cazurile de conflicte, pot fi făcute acele diferenţieri
cauzale, de natură a pune în evidenţă varietatea lor considerabilă:
● miza unui conflict poate viza controlul autorităţii guvernamentale şi
al statului, determinând, astfel, diviziuni profunde de tip naţionalist,
ideologic sau etnic (exemple în acest sens sunt Afghanistanul şi
Republica Democratică Congo). Conflictul poate ajunge până la
confruntarea violentă între grupări sau facţiuni care vizează să-şi
asigure, cel puţin parţial, controlul efectiv al statului.
● miza teritorială rămâne centrală în mai multe conflicte, de
exemplu din motive etnice (fosta Iugoslavie, Sri Lanka, Nagorno-
Karabakh), economice (Irak şi Kuweit) sau strategice (Siria şi
Israelul în privinţa înălţimilor Golan, India şi Pakistanul în
disputa privind Caşmirul).
● miza ideologică rămâne importantă când se întemeiază pe un
litigiu cu adânci rădăcini istorice şi o ostilitate alimentată de
scurgerea vremii (conflictul dintre israelieni şi palestinieni sau
dintre China şi Taiwan).
95
Remarcăm că în cazul unor conflicte se pot întâlni mai multe din

cauzele evidenţiate, fapt ce duce la o agravare a acestora. În acest sens,
implozia sau destructurarea statelor reprezintă frecvent o provocare
politică, teritorială şi ideologică foarte greu de gestionat şi de oprit, aşa
cum au dovedit-o exemplele din Africa (Rwanda, Republica
Democratică Congo, Somalia), din Caucaz (Georgia, Armenia şi
Azerbaidjan) sau din America Centrală (Guatemala, Salvador).
2.2.5. Tipologia războaielor (conflictelor)
Istoria artei militare consemnează o diversitate de tipuri de
războaie, pe care vom încerca să le categorisim după o serie de criterii
astfel:
● după amploare (aria de desfăşurare) şi intensitate: mondiale
(totale), regionale şi locale/de joasă intensitate;
● după natura lor (mijloacele de luptă utilizate): războaie
clasice/convenţionale (limitate) – cu armament convenţional, războaie
cu folosirea armelor de distrugere în masă, războaie
neconvenţionale/asimetrice;
● după scopurile politico-militare urmărite: războaie cu obiectiv
limitat; războaie totale;
● după actorii participanţi: internaţionale (între state, între
grupări de state); noninternaţionale sau civile (între grupuri din
interiorul aceluiaşi stat);
● după mediul în care se desfăşoară: terestre, maritime, aeriene,
cosmice, informaţionale;
● după durată: de scurtă durată; de lungă durată;
● după motivaţie: de eliberare naţională; de schimbare a
regimului politic dintr-un stat; de secesiune; religioase;
● după caracterul acţiunilor militare: manevriere; poziţionale;
● după dreptul internaţional: legitime (de apărare); nelegitime (de
agresiune).
Termenul de război mondial/total este utilizat pentru a exprima
dezvoltarea fenomenului de război în secolul al XX-lea, în special
privitor la cele două războaie mondiale, precum şi conceptul de război
nuclear-strategic, care a prevalat după 1945. La origine, conceptul de
război total a reprezentat un produs al teoriei germane asupra
războiului şi fenomenologiei războiului, care a avut o puternică
influenţă în prima jumătate a secolului al XX-lea.
96
Caracteristicile războiului total, privit ca un concept teoretic, la fel

şi punerea sa în aplicare prin întrebuinţarea forţelor, includ
mobilizarea totală, întrebuinţarea şi exploatarea tuturor surselor de
putere ale statului care urmăresc obţinerea unei victorii totale prin
nimicirea inamicului. Acesta a presupus: militarizarea industriei,
raţionalizarea alimentelor, munca obligatorie, femeile au luat locul
bărbaţilor în producţie, blocada maritimă a aliaţilor şi blocada
submarinelor a Germaniei, folosirea tuturor resurselor umane şi
materiale inclusiv din colonii.
În teorie şi practică, războiul total nu a fost un fenomen fără
precedent. Începuturile sale se regăsesc în perioada războaielor
revoluţionare şi războaielor napoleoniene, când s-a trecut la utilizarea
armatelor de masă. În mod firesc, s-a dezvoltat şi filosofia războiului,
fiind demne de menţionat contribuţiile teoretice ale lui Clausewitz
(războiul absolut), Schlieffen (bătălia de nimicire) şi Ludendorff (războiul
total). Apogeul a fost atins de realitatea celor două războaie mondiale.
Războiul mondial este definit ca tip de război între grupări mari
de state în care sunt angajate principalele puteri militare şi care
cuprinde întregul glob sau cea mai mare parte a sa. Caracteristicile
acestui tip de război sunt următoarele:
● declanşarea conflictului şi implicarea directă a marilor puteri,
cu angajarea statelor din alianţe şi coaliţii;
● marea sa amploare şi intensitate manifestată pe multiple
planuri: ca arie de cuprindere şi desfăşurare spaţial-geografică
(extinderea noţiunii de teatru de război la scară planetară şi chiar
cosmică) şi mobilizare a potenţialului.
Ca urmare a dezvoltării fără precedent a mijloacelor de purtare a
războiului, a capacităţii de manevră strategică, în eventualitatea unui
nou război mondial, este de aşteptat ca lupta armată să se desfăşoare pe
întregul teritoriu al statelor participante106. Dată fiind întinderea foarte
mare a teritoriilor şi, în special, poziţia geografică a beligeranţilor,
noţiunea de amploare spaţială a războiului trebuie completată, întrucât,
aşa cum o demonstrează noile concepte doctrinare, acţiunile de luptă
vor cuprinde şi spaţiul cosmic şi cel informaţional.
106
97
Înţelegerea termenului de război local, regional, conflictul de

joasă intensitate necesită unele explicaţii. După cel de-Al Doilea
Război Mondial, dar şi în etapa actuală, marile puteri au evitat/evită o
confruntare armată directă între ele, datorită riscurilor enorme pe care
le pot declanşa, în schimb se confruntă indirect pe terenul intereselor
strategice generale, intervenind în favoarea uneia sau alteia din partea
beligerantă, executând un control asupra evoluţiei conflictelor.
Instabilitatea situaţiei politice din multe state, ascuţirea
contradicţiilor generate de probleme teritoriale şi naţional-etnice,
creşterea dependenţei energetice şi de materii prime, agravarea
contradicţiilor economice pot genera conflicte separatiste, violente
etnice şi religioase, lovituri de stat, dispute asupra frontierelor,
frământări civile şi atacuri teroriste.
Specialiştii militari occidentali apreciază că, aceste conflicte,
denumite şi de joasă intensitate, sunt folosite de marii actori pentru
întărirea poziţiei lor economice şi strategice în diferite ţări sau regiuni
ale lumii. Ele izbucnesc de regulă în zone-cheie ale globului,
importante din punct de vedere strategic, atractive pentru rezervele şi
bogăţiile naturale existente.
Teoreticienii militari americani au elaborat şi introdus, încă de la
începutul anului 1980 noţiunea conflict de intensitate mică, iar
Pentagonul a făcut din dezvoltarea acestei doctrine un obiectiv major.
Aceste eforturi au antrenat realizarea unor considerabile documente
programatice şi doctrinare care corespundeau acestui nou tip de
ameninţare.
În conformitate cu doctrina militară americană, conflictul de mică
intensitate se defineşte drept „o confruntare politico-militară între
state sau grupuri rivale, sub nivelul unui război clasic şi deasupra
competiţiei paşnice rutiniere dintre state“107. Conflictele de mică
intensitate sunt deseori locale, în general în lumea a treia, dar cu
implicaţii asupra securităţii regionale sau chiar globale şi se întinde de
la subversiune până la folosirea forţelor armate.
107
FM 100-20 Military Operations in Low Intensity Conflict, Headquarters
Departments of the Army and the Air Force, Washington DC, 5 December 1990,
Chapter 1, p. 1-1
98
Adeziunea la această doctrină s-a datorat în egală măsură şi

consensului responsabililor politici şi militari, conform cărora
adevăratul război se desfăşura în lumea a treia şi era absolut necesar
ca SUA să deţină un mecanism în astfel de areale, caracterizate printr-
o mare instabilitate politică şi multiple surse de risc potenţial. Era
vorba de fapt de perspectiva de a face posibilă ducerea unui război
fără a fi implicaţi direct (cu excepţia cazului de ultimă soluţie), la
adăpost de o opinie publică reticentă şi de obişnuitele constrângeri
politice şi bugetare.
Caracteristicile principale ale conflictelor de mică intensitate sunt
următoarele:
– acţiunile diferă de cele duse în războiul convenţional, în primul
rând prin modalităţile de ducere şi apoi prin gradul de intensitate,
având ca obiectiv scontat restabilirea stării de normalitate şi
concurenţă paşnică între naţiuni;
– elementele politice, economice, diplomatice etc. ale puterii
naţionale sunt utilizate cu prioritate, cel militar acţionând în sprijinul
acestora;
– principalul instrument militar în cadrul conflictului de mică
intensitate îl reprezintă asistenţa în domeniul securităţii sub formă de
pregătire de luptă, echiparea, asigurarea de luptă, logistică;
– acţiunile de luptă se angajează în situaţii excepţionale, când
interesele nu pot fi protejate prin alte mijloace;
– forţele militare destinate să intervină sunt unităţi de elită, care
pot acţiona în grupuri mici, în zone ostile.
Doctrina SUA prevede o gamă largă de misiuni potenţiale
regrupate în două mari câmpuri de aplicare. Tipul A se referă la
menţinerea ordinii în interior în caz de acte teroriste, subversive sau
revoluţie. Tipul B enumeră mai multe ipoteze, situate în afara SUA,
regrupate în ceea ce generic numim contrainsurecţie şi proinsurecţie,
contraterorism, operaţii de menţinere a păcii şi alte operaţii posibile în
timp de pace.
Privite dintr-o altă perspectivă, aceste situaţii conflictuale care
poate exista între state sau în interiorul acestora (conflicte separatiste,
violenţe etnice şi religioase, lovituri de stat, dispute asupra frontierelor,
frământări civile şi atacuri teroriste), dar în care, chiar dacă violenţa s-a
99
declanşat diplomaţia sau alte activităţi nonviolente pot continua, mai

sunt numite şi conflicte altele decât războiul. Iar dacă ne gândim la
operaţiile militare ca reacţie la acest spectru: pace – conflict altul decât
războiul – război, şi lăsând de-o parte activităţile militare din timp de
pace, răspunsul la conflict altul decât războiul se concretizează în
operaţii de stabilitate şi de sprijin, iar răspunsul la război este evident,
desfăşurarea operaţiilor militare specifice luptei armate.
Noţiunea de război local este frecvent uzitată pentru a scoate în
evidenţă, în mod special, amploarea spaţială comparativ cu războiul
mondial.
Astfel, războiul local/regional este definit ca tip de război în care
teatrul de acţiuni militare este limitat din punct de vedere geografic
(la o ţară, zonă sau regiune), iar mijloacele de luptă sunt cele
clasice108. Războiul local izbucneşte deseori datorită unor litigii
teritoriale sau de altă natură între două sau mai multe grupări
intrastatale sau între state. În aceste situaţii activitatea diplomatică
normală dintre părţile opozante este suspendată, se deschid ostilităţile
prin utilizarea forţei armate. Războiul local poate avea o durată
limitată, în situaţia în care nu are sprijin din partea opiniei publice, sau
pericolul extinderii războiului creşte dacă marile puteri intervin direct
sau indirect în acest conflict.
Pentru purtarea războiului local unele state şi-au organizat în mod
special forţe şi au elaborat proceduri de transport pentru intervenţia
acestora la distanţe mari.
Diferenţele dintre războiul local şi cel mondial, în esenţă, constau
în: dimensiunea spaţială a desfăşurării luptei armate mult mai redusă;
frecvenţa mare a incidentelor cauzatoare de conflict; scopurile limitate
din punct de vedere politico-militar; intensitatea şi durata operaţiilor şi
bătăliilor; forţele şi mijloacele întrebuinţate.
Cu toate că actorii sunt locali, istoria conflictelor militare
consemnează prezenţa marilor puteri sau a coaliţiilor militare, cu
participare directă sau imediată la desfăşurarea evenimentelor,
influenţând în mare măsură finalităţile războiului din perspectiva
propriilor interese în zona de conflict.
108
100
Scopurile urmărite sunt dintre cele mai diverse109:

– de natură politică – includerea într-o anumită zonă de interes;
realizarea autonomiei; schimbarea sistemului social-politic dintr-un stat;
– de natură teritorială – revendicarea unor zone în litigii; cucerirea
unor obiective de valoare strategică, trasarea unor noi frontiere etc.
– de natură economică – accesul la sursele de energie şi materii
prime; ieşirea la mare pentru deschiderea căilor de comunicaţii;
– de natură militară – distrugerea grupărilor de forţe care
constituie un potenţial pericol în economia conflictului, distrugerea
elementelor de infrastructură şi sprijin logistic.
În foarte multe situaţii războaiele locale au fost percepute ca
adevărate poligoane de experimentare a noilor tipuri de armamente, a
tehnicilor şi procedeelor de luptă.
Cert este că arta militară s-a dezvoltat şi datorită „lecţiilor
învăţate“ în urma derulării acestor tipuri de războaie. Mutaţii
semnificative s-au semnalat în organizarea structurilor luptătoare, în
elaborarea concepţiilor de pregătire şi ducere a acţiunilor militare,
precum şi în dezvoltarea mijloacelor de luptă.
Războiul convenţional este acela în care ostilităţile se desfăşoară
cu mijloace şi metode convenţionale. Cu alte cuvinte, războiul
convenţional poate fi înţeles ca un război obişnuit, similar cu
războaiele care au avut loc în trecut. De fapt, prin denumirea de
convenţional s-a dorit, în primul rând, să se evidenţieze caracterul
nenuclear al acestui război. Acestea rezultă din definirea drept
convenţionale a armelor care nu sunt nici nucleare, nici biologice şi
nici chimice. Armamentul convenţional este cel ce foloseşte ca forţă
energia pulberilor (praful de puşcă) sau alte forme de energie clasică.
Războiul limitat este definit ca un conflict în care nicio parte nu
urmăreşte nimicirea totală a adversarului. Este „ ... un război în care
se încearcă evitarea riscurilor şi consecinţelor unui război nuclear
total“110. Teoria războiului limitat a fost dezvoltată de analiştii
americani şi britanici. Experienţele din Coreea şi Vietnam au fost cele
care au consacrat acest tip de război, deoarece, chiar în condiţii
109
110
101
operaţionale foarte dificile, superputerile nu au recurs la mijloace

nucleare. Potrivit teoreticienilor, într-un război de acest gen, limitarea
trebuie să fie deliberată şi, în consecinţă, trebuie să conducă la
limitarea mijloacelor, nu numai în beneficiul învinsului, ci şi pentru a
obţine o pace optimă cu cel mai mic cost posibil. Limitarea în război
trebuie, astfel, văzută ca o probă de înţelepciune în conducerea
politică a statului şi în planificarea strategică.
Bazele teoriei moderne a războiului limitat rezultă din teza lui
Clausewitz, că războiul nu este un scop în sine, ci un instrument al
politicii. Din momentul în care nu este de conceput, de acceptat fără
rezerve o politică la o distingere reciprocă, în epoca nucleară războaiele
trebuie limitate, cel puţin atunci când superputerile pot fi implicate. În
general, limitarea are loc în următoarele trei domenii: limitarea
obiectivelor, limitarea mijloacelor şi limitarea ariei geografice.
Limitarea obiectivelor este cea mai importantă caracteristică a
războiului limitat. Obiectivele formează bazele politicii naţionale şi
trebuie să fie susţinute de către voinţa naţională, precum şi de
resursele naţiunii. Numai dacă aceste obiective sunt limitate, războiul
însuşi poate fi limitat. Limitarea obiectivelor trebuie să fie deliberată,
şi nu un rezultat al incapacităţii de a urmări obiective nelimitate. Ea
trebuie să fie ghidată de politică, la fel cum şi politica trebuie să se
lase orientată de obiective limitate. Întotdeauna, obiectivul unui război
limitat trebuie să fie o pace mai bună.
În strânsă legătură cu limitarea obiectivelor este şi limitarea
mijloacelor. Ea este cea mai evidentă limitare. În timp ce limitarea
obiectivelor nu este vizibilă, restrângerile în utilizarea forţei sunt uşor de
recunoscut şi de probat. Menţionăm că limitările trebuie să fie deliberate,
nu determinate de o reală lipsă de mijloace. De asemenea, ea trebuie să
fie masivă. O marjă de limitare unică nu poate face un război limitat.
Limitarea spaţiului geografic a avut loc întotdeauna şi va avea loc
şi în viitor. În sens tradiţional, limitarea geografică presupunea
desfăşurarea ostilităţilor numai pe teritoriul părţilor beligerante. O a
doua posibilitate de limitare decurge din numărul statelor participante
la conflict. Se mai utilizează şi expresia de război local în situaţiile în
care un conflict are loc între un număr redus de state, într-o regiune
geografică clar delimitată şi fără participarea unei superputeri. Astfel,
102
în teoria modernă a războiului, războiul limitat este văzut ca un proces

politic dus cu mijloace militare. Scopul acestui proces nu este de a
învinge cu orice preţ, ci mai degrabă de a nu pierde şi de a lupta
într-un asemenea mod încât inamicul să nu escaladeze nivelul de
violenţă până acolo unde nu mai poate fi loc pentru o pace de
compromis.
Neconvenţional reprezintă o noţiune prin care sunt descrise o
largă varietate de conflicte care nu corespund trăsăturilor clasice ce
caracterizează natura şi întrebuinţarea puterii militare.
Una din cele mai semnificative manifestări ale războiului
neconvenţional este războiul de gherilă. Remarcăm că gherila se
adoptă atunci când există o dispoziţie vădită de potenţial, în raport cu
partea adversă. În momentul în care puterea forţelor de gherilă creşte
până la nivelul în care poate angaja puterea militară a adversarului
într-o confruntare directă, nu se mai poate vorbi de termenii de gherilă
sau de neconvenţional.
Războiul neconvenţional poate avea loc atât în timp de pace (în
contextul unui conflict de joasă intensitate), cât şi în timp de război.
Cele mai utilizate elemente de război neconvenţional sunt activităţile
clandestine şi acoperite, implicând culegere de informaţii,
contrainformaţii, acţiuni subversive, sabotaje, operaţiuni psihologice,
terorism, răpire şi mecanisme de evadare.
Originea termenului „gherilă“ o regăsim în războiul franco-spaniol
din 1808-1814, cu sensul de „mic război“, folosit pentru a individualiza
acele acţiuni specifice de hărţuire prin care s-a erodat moralul şi poziţiile
invadatorilor, obligându-i, în ultimă instanţă, la retragere din Peninsula
Iberică. În cea de-a doua parte a secolului al XX-lea, gherila a devenit un
termen acceptat în vocabularul militar, desemnând tactici neortodoxe,
utilizate împotriva ţintelor militare şi civile. Războiul de gherilă este un
produs al unor factori sociali, politici, economici, psihologici şi militari
care se combină într-un grad diferit şi într-un complex de împrejurări
care-i conferă un caracter specific pretutindeni. Gherila este domeniul în
care se regăsesc războiul psihologic, terorismul, sabotajul şi subversiunea.
Războiul/conflictul armat internaţional reprezintă confruntarea
armată dintre state sau alianţe de state. Cele mai recente exemple, în
acest sens, sunt războaiele din Golf din 1991 şi 2003. El poate lua forma
103
unui război regional, aşa cum au fost războaiele din Orientul Mijlociu
sau cel dintre India şi Pakistan, dar nu şi a unui război mondial atunci
când se generalizează la scara mai multor continente. Este cazul
arhicunoscut al celor două războaie mondiale din secolul trecut.
Războiul de alianţă
Alianţa reprezintă o înţelegere încheiată pe baza unor tratate
internaţionale între două sau mai multe state, cu obiective politice şi
militare pe termen mediu şi lung (apărarea colectivă, realizarea unor
interese proprii sau comune, promovarea unor valori). NATO este cel
mai bun exemplu actual de alianţă. Tratatele şi acordurile de înţelegere
definesc scopul, responsabilităţile şi relaţiile dintre statele membre ale
alianţei. Tratatul Alianţei Nord-Atlantice, prin articolul 5, prevede că un
atac armat asupra uneia dintre părţi, în Europa sau America de Nord, va
fi considerat un atac asupra tuturor şi fiecare dintre semnatare se obligă
să sprijine partea atacată prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea forţei
armate. Pe lângă aceste tipuri de operaţii (apărarea colectivă), atunci
când sunt ameninţate interesele statelor membre sau există un risc real la
adresa securităţii regionale sau internaţionale prin escaladarea unor
conflicte, Consiliul Nord-Atlantic poate aproba implicarea forţelor
NATO în „misiuni nonarticol 5“ – de răspuns la crize chiar şi în afara
graniţelor statelor membre NATO.
Războiul de coaliţie
O coaliţie reprezintă un angajament politico-militar temporar, ad-
hoc între două sau mai multe state, referitor la îndeplinirea unor
scopuri, obiective strategice bine definite şi care nu face referire la o
aplicare ulterioară a acestuia.
Coaliţiile se formează, în general, cu dublu scop: în primul rând
implicarea unui număr cât mai mare de state demonstrează consensul
internaţional, oferind o mai mare legitimitate operaţiilor, iar în al
doilea rând aduce forţei multinaţionale capacităţi militare variate. În
mod normal, coaliţiile se constituie ca un răspuns rapid la o situaţie de
criză neprevăzută.
Războiul de alianţă sau de coaliţie presupune abordarea şi
rezolvarea următoarelor probleme principale:
● crearea forţelor militare unificate, deci multinaţionale şi de obicei
întrunite;
104
● constituirea organelor de conducere multinaţionale, la alianţă de

regulă o structură de comandă integrată111, iar la o coaliţie poate fi
o structură de comandă cu o naţiune lider112 („primus inter pares“)
sau parelelă;
● coordonarea eforturilor politice, economice, militare, tehnologice,
realizarea compatibilităţii şi dezvoltarea infrastructurii.
Conflictul noninternaţional sau intrastatal – care mai este
cunoscut şi ca lovitură de stat – a avut o largă răspândire pe glob şi s-a
manifestat în diferite forme: războaie civile, conflicte etnico-
religioase, conflicte prin care se nega legitimitatea guvernului
respectiv, conflicte împotriva regimurilor politice, războaie de
secesiune şi de fragmentare teritorială, războaie pentru preluarea
puterii în statele în stare de colaps.
Războiul civil este un conflict armat între facţiuni indigene din
aceeaşi ţară cu scopul de a câştiga sau de a menţine controlul asupra
puterii statale sau pentru a crea un nou stat independent. Sau războiul
civil reprezintă lupta armată între două sau mai multe grupări politice
de orientări diferite din interiorul unui stat în vederea schimbării
ordinii politice şi de stat sau pentru menţinerea celei existente113.
O cerinţă esenţială a unui război civil este capacitatea ambelor
părţi să-şi înarmeze susţinătorii. În plus, războaiele civile trebuie să
aibă o anumită amploare, intensitate şi durată care să-l distingă de alte
forme de violenţă, aşa cum ar fi revoltele, răscoalele, răzmeriţele, actele
de banditism sau cele de piraterie. Un punct de vedere aparte a fost
formulat de teoreticienii marxişti, în viziunea cărora războiul civil este
lupta armată organizată pentru obţinerea puterii politice între clase şi
grupuri sociale dintr-o ţară. În general, războaiele civile au avut ca scop
principal realizarea secesiunii pe temeiul unor rivalităţi etnice sau
religioase, câştigarea puterii când acest lucru nu era posibil pe căi
democratice, tranşarea unor dispute ideologice ireconciliabile (aşa-
numitele războaie revoluţionare, de eliberare naţională sau de gherilă).
111
Structurile integrate de comandă sunt formate încă de pe timp de pace din
comandamente multinaţionale, la toate nivelurile artei militare, organizate pe
celule funcţionale de la G1/J1 la G9/J9
112
De regulă, statul care asigură cea mai mare parte a forţelor şi resurselor, îşi
asumă şi responsabilitatea de lider (exemplu: Irak 2003)
113
http://dexonline.ro/search.php?cuv=razboi
105
Războiul de eliberare naţională presupune luptă armată a

popoarelor împotriva cotropitorilor străini în vederea cuceririi
independenţei şi apărării suveranităţii statului.
Războiul poziţional este o formă de purtare a războiului cu
caracter static, în care predomină acţiunile poziţionale. Aflându-se în
echilibru relativ şi nedispunând de mijloace eficiente pentru
străpungerea poziţiilor fortificate, fiecare beligerant urmăreşte
obţinerea unor avantaje şi înclinarea balanţei în favoarea sa, prin uzura
materială şi morală a celuilalt, într-un război de lungă durată. Războiul
poziţional a constituit caracteristica primului război mondial.
Războiul manevrier este o formă de purtare a războiului în care
predomină acţiunile manevriere, fiecare dintre beligeranţi urmărind
obţinerea unor victorii prin operaţii cu caracter mobil114. Acest lucru
este condiţionat de posibilităţile pe care le oferă mijloacele de luptă la
un moment dat.
Manevra reprezintă deplasarea forţelor în raport cu inamicul
pentru a câştiga un avantaj poziţional şi punerea inamicului într-o
poziţie dezavantajoasă prin aplicarea flexibilă a puterii de luptă.
Manevra eficientă va păstra inamicul în dezavantaj şi îi va interzice
posibilitatea menţinerii unui curs de acţiune prestabilit.
Manevra determină creşterea puterii de luptă prin avantajul
poziţional obţinut ca urmare a dispunerii forţelor în punctele decisive
pentru executarea sau ameninţarea cu executarea focului prin ochire
directă sau din poziţii de tragere acoperite, mascarea efectelor acţiunilor
proprii, realizarea surprinderii, şocului psihologic şi prezenţei fizice şi
pentru obţinerea dominaţiei morale asupra inamicului.
Teoreticianul militar Liddell Hart a prezentat modelul torentului
ca fiind una dintre teoriile războiului manevrier. Acesta a utilizat ca
exemplu torentul de apă ce curge, din ce în ce mai repede, până va
întâlni un obstacol în calea sa. Lovind obstacolul, va curge în jurul său
până ce va găsi un punct slab. Va începe apoi să creeze o presiune
puternică asupra punctului respectiv, apoi va pătrunde realizând o
breşă şi depăşind astfel obstacolul. Apa va începe să curgă rapid, de
vreme ce curentul este dirijat spre punctul slab. Fisura se va lărgi pe
măsură ce apa va pătrunde continuând deversarea în adâncime.
114
Lexicon militar, Chişinău, Editura Saka, 1994, pp. 272-273
106
Unind teoria manevrei cu noile tipuri de tehnică şi cu o nouă

concepţie de desfăşurare a operaţiilor a fost adoptată aşa-numita
doctrină de luptă aeromobilă care la rândul ei a stat la baza noilor
concepte precum bătălie aeroterestră, forţe expediţionare sau operaţii
expediţionare.
Un loc aparte în fenomenul militar postbelic – ca tip distinct de
conflict armat – îl ocupă intervenţia militară. În gândirea
specialiştilor militari, intervenţia militară este apreciată ca fiind:
război limitat, conflict de mică intensitate, insurgenţă sau luptă
antiguerilă. Conţinutul său, în esenţă, evidenţiază îndeplinirea unor
scopuri politico-strategice prin desfăşurarea unor acţiuni militare de
amploare relativ mică. În consecinţă au apărut diferite concepte
doctrinare ale intervenţiei militare în condiţiile internaţionale actuale.
Elementele de bază al intervenţiei militare le reprezintă forţele şi
mijloacele destinate efectuării acesteia. Aceste forţe sunt grupate în:
forţele de intervenţie rapidă şi forţele speciale – care pot acţiona
independent sau în cooperare cu alte categorii de forţe armate.
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe tipuri de
intervenţie, cum ar fi:
● acţiuni unilaterale desfăşurate de către un anumit stat –
intervenţia Marii Britanii în Sierra Leone (2000) sau intervenţia
Statelor Unite în Republica Dominicană (1995);
● coaliţii ad-hoc – intervenţia ţărilor occidentale în Liban
(începutul anilor ’80);
● operaţii de pace ale ONU – Mozambic (începutul anilor ’90);
● acţiuni sub mandat ONU, conduse de o putere regională sau
globală (Italia în Albania, Statele Unite în Haiti, Australia în Timorul
de Est)115.
● operaţii de menţinere a păcii (MONUC – Forţa ONU din Congo
din 1999, UNFICYP – în Cipru din 1964) sau de impunere a păcii,
conduse de organizaţii cu vocaţie de securitate: ONU (UNITAF –
Somalia decembrie 1992 – mai 1993) sau NATO (în Balcani, IFOR –
Forţa de Implementare din Bosnia-Herţegovina, decembrie 1995 urmată
de SFOR – Forţa de Stabilizare, decembrie 1996 – decembrie 2004).
115
Teodor Frunzeti, Rolul intervenţiei militare în managementul conflictelor.
În: „Impact strategic“ nr. 2, 2005, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, p. 25
107
Studiul recentelor conflicte şi intervenţii militare demonstrează

faptul că, în pofida tendinţei politice de menţinere la un nivel cât mai
scăzut posibil al violenţei, acestea nu au constituit soluţia optimă şi de
durată pentru cauzele care le-au generat. De aceea, este de dorit ca
soluţiile pentru stările conflictuale să fie exclusiv nonmilitare, iar
intervenţia militară şi ameninţarea cu aceasta (ca formă de
descurajare) să nu se consacre ca practici uzuale ale politicilor şi
strategiilor de gestionare a crizelor.
2.3. Legile, principiile şi normele luptei armate
Orice ştiinţă are un obiect de studiu care orientează activitatea de

cercetare către un scop fundamental pentru cunoaşterea într-un anumit
domeniu, având la bază legi şi principii care guvernează respectivul
fenomen, precum si soluţii de aplicare a acestora în activitatea
practică. Fără cunoaşterea legilor fenomenului cercetat, ştiinţa şi-ar
pierde caracterul ştiinţific devenind empirică, iar întreaga teorie şi
practică ar fi dominată de subiectivism şi arbitrariu. După cum se ştie,
„Legea reprezintă o categorie filosofică ce exprimă raporturile
esenţiale, necesare, generale, relativ stabile, repetabile între laturile
interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene
diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces“116.
Ea constituie una din formele cele mai importante ale interacţiunii
universale a fenomenelor, întrucât legăturile, relaţiile care alcătuiesc
corpul său sunt profunde şi vizează esenţa fenomenelor prin care ea
însăşi fiinţează.
Legile sunt inerente lumii materiale şi acţionează atât în natură,
cât şi în societate, independent de conştiinţa şi de voinţa oamenilor.
Legea are un caracter stabil şi relativ – invariabil, conţine necesarul şi
esenţialul din procese şi fenomene, ea fiinţând în şi prin masa de
fenomene. Hegel sublinia că „Legea nu se află dincolo de fenomen ci
este nemijlocit prezentată de el, regnul legilor este imaginea clară a
lumii existente sau fenomenale“117.
116
Dicţionar de filosofie, p. 355
117
G.W.Hegel, Ştiinţa logicii, Bucureşti
108
La modul general, legile pot fi clasificate după următoarele

criterii:
a) după gradul de generalitate sau sfera de acţiune:
– legi specifice unui domeniu determinant al realităţii;
– legi generale care acţionează în întreaga natură sau societate
(ex. legea conservării energiei), fără a se substitui legilor specifice;
prin care, de fapt, acţionează şi se manifestă;
– legi universale, care acţionează în întreaga realitate, atât în
natură, cât şi în societate şi gândire (legile dialectici).
b) după modul în care se iau în seamă relaţiile cauzale (raportul
dintre necesitate şi întâmplare):
– legi dinamice (legi cauzal mecanice), se aplică sistemelor
sumative, proceselor izolate;
– legi statistice (legi probabilistice) se aplică sistemelor
integrative şi deschise, fenomenelor de masă (legile sociale).
Principiile reprezintă etaloane, repere importante ale oricărei
acţiuni, inclusiv ale acţiunii militare. Acestea acţionează în virtutea
legilor exprimând limite specifice pe care trebuie să le respecte sau de
care trebuie să ţină cont în luarea deciziei.
2.3.1. Legi şi principii ale războiului

Datorită faptului că războiul este un fenomen social-politic, acesta
se supune legilor societăţii, ale politicii. Din acest motiv se vorbeşte
prea puţin despre acestea deşi există legi obiective ale războiului care
conferă acestui fenomen coerenţă şi legitimitate. În opinia unor
specialişti militari118, acestea sunt:
1. Legea concordanţei dintre scopul politic, forţe, mijloace,
resurse şi obiective;
2. Legea integralităţii, adică a unităţii şi complementarităţii acţiunilor;
3. Legea dependenţei războiului de potenţial;
4. Legea incompatibilităţii voinţelor, care duce totdeauna la conflict;
5. Legea flexibilităţii şi a interdependenţelor active.
118
Gl.dr. Eugen Bădălan, Gl.(r)dr. Valentin Arsenie, Gl.bg.(r)dr. Gheorghe
Văduva, Strategie militară contemporană, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, 2006, p. 210
109
Dacă primele patru legi sunt clare, legea flexibilităţii şi a

interdependenţelor active exprimă complexitatea războiului cu diferitele
forme de exprimare (informaţional, economic, mediatic, psihologic, de
descurajare etc.). De asemenea, prin conţinutul acestei legi, sunt
explicate diversitatea opiniilor şi a atitudinilor referitoare la practicile
războiului, raportate la complexitatea teoriei şi a ştiinţei războiului.
Principiile războiului sunt mijlocul prin care se concretizează
legile războiului, normele directoare şi ideile ce reies din acestea,
elementele fundamentale şi cerinţele organizării şi al desfăşurării
acţiunilor în război. Fiecare principiu funcţionează pe un domeniu al
războiului: politic, economic, diplomatic, social, moral, informaţional,
cultural, militar etc. Aceste principii pot fi119:
1. Principiul dimensiunii şi al rolului determinant al politicii în
stabilirea scopului războiului;
2. Principiul ponderii acţiunilor diplomatice în pregătirea,
desfăşurarea, deznodământul şi încheierea războiului;
3. Principiul rolului diplomaţiei în oprirea războiului, obţinerea
victoriei militare şi în câştigarea (pierderea) păcii;
4. Principiul necesităţii unei temeinice baze tehnico-materiale a
războiului;
5. Principiul dependenţei eforturilor sociale pentru război în
funcţie de natura şi valoarea confruntării;
6. Principiul câştigării confruntării informaţionale ca factor
decisiv în deznodământul războiului;
7. Principiul angajării întregului potenţial al statului în susţinerea
războiului;
8. Principiul rolului decisiv al luptei armate în desfăşurarea şi
deznodământul războiului;
9. Principiul integrator al războiului (pregătirea acestuia din timp
de pace).
Principiile războiului, la fel ca şi legile acestuia, nu sunt identice
cu cele ale luptei armate.
119
Col.dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 182
110
În opinia unor specialişti militari, între principiile după care se

concepe, se pregăteşte şi se duce sau se previne120 şi se descurajează
războiul, se situează şi următoarele121:
1. principiul permanenţei;
2. principiul capacităţii;
3. principiul cauzalităţii;
4. principiul unităţii;
5. principiul conducerii unitare;
6. principiul integralităţii;
7. principiul concentrării;
8. principiul flexibilităţii;
9. principiul adaptabilităţii;
10. principiul prevenţiei;
11. principiul descurajării;
12. principiul sustenabilităţii;
13. principiul moralităţii;
14. principiul valorii.
Principiul permanenţei relevă faptul că războiul a fost, este şi va
fi un însoţitor şi un produs al societăţii umane. Războiul, sub o formă
sau alta, a existat dintotdeauna şi va exista totdeauna pentru că înainte
ca oricare dintre războaie să se fi încheiat, au apărut germenii
următorului. Istoria dovedeşte că nu războiul este un accident, ci pacea
este un răgaz, o pauză de respiraţie, de odihnă şi de refacere între două
mari confruntări. Omenirea şi-a făcut iluzia că poate controla războiul.
Recent, teoria haosului demonstrează că un astfel de fenomen nu
poate fi controlat, ci doar studiat, analizat, înţeles şi prevenit sau
folosit în modul cel mai raţional cu putinţă.
Principiul capacităţii este un principiu de potenţial. El înseamnă
o anumită structură de potenţial (politic, economic, financiar,
demografic, social, moral, cultural, informaţional şi militar) care să
120
Este vorba, desigur, nu de prevenirea războiului ca fenomen social şi politic
complex, amplu determinat, ci doar de prevenirea anumitor etape sau forme ale
războiului (de regulă violente, consumatoare de resurse umane şi cu costuri
materiale imense)
121
Gl.dr. Eugen Bădălan, Gl.(r)dr. Valentin Arsenie, Gl.bg.(r)dr. Gheorghe
Văduva, op.cit., pp. 215-217
111
permită o pregătire temeinică, o desfăşurare rapidă şi eficientă a

tuturor forţelor şi mijloacelor şi o derulare corespunzătoare a
acţiunilor. Mereu se vor ivi interese şi interese contradictorii sau
opuse şi din această dialectică a intereselor se vor naşte politici care le
vor materializa prin toate mijloacele.
Principiul cauzalităţii este un principiu politic. Cauzele unui război
sunt totdeauna multiple şi complexe, chiar dacă pretextele sunt uneori
simpliste şi banale. Cauzalitatea războiului ţine de esenţa războiului, iar
esenţa războiului se află în modul în care voinţa politică exprimă şi
impune interesul. Aşadar, cauzele războaielor se află în diferendele
politice, iar acestea, de cele mai multe ori, au determinări economice.
Principiul unităţii constă în calitatea şi capacitatea decidentului
politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor şi potenţialurilor care
determină şi condiţionează războiul. Numai o naţiune unită, cu un
potenţial demografic, economic, social, cultural, moral şi militar
remarcabil poate miza pe reuşită într-un război. Efectul cel mai
important al unităţii de acţiune este asigurarea condiţiilor necesare
pentru conducerea unitară.
Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de
război, oricând şi oriunde.
Principiul integralităţii devine esenţial în societatea modernă. El
se manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieţii
economico-sociale. El începe cu integralitatea informaţională şi se
continuă cu cea economică şi culturală. Războiul viitorului – adică
războiul societăţii de tip informaţional – este un război complex şi, în
acelaşi timp, unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în
primul rând, prin angajarea întregii societăţi, prin participarea
societăţii, într-o manieră integrală, la efortul de război, indiferent care
ar fi forma sau formele de desfăşurare a acestuia. Noul tip de război –
războiul integral sau războiul continuu – este modelat de un sistem de
strategii integrale, în care componentele politice, economice, sociale,
culturale, morale, informaţionale şi militare ale strategiei (politice,
economice, informaţionale, culturale şi militare) se intercondiţionează
reciproc, se integrează adică în acelaşi sistem.
Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii de a
concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la momentul
oportun şi în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor şi a obiectivelor
112
războiului. Acest principiu nu acţionează în mod izolat, ci în strânsă

coeziune cu toate celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al
integralităţii, şi mai ales de cel al flexibilităţii, cu care se află în
permanenţă într-o relaţie de completitudine.
Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea societăţii
de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de
la o acţiune la altă acţiune, de a realiza scopurile şi obiectivele
războiului nu prin acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni
– politice, diplomatice, economice, informaţionale, militare etc. – în
funcţie de condiţiile concrete.
Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al flexibilităţii.
Nu există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste două principii sunt,
pe de o parte, rezultante ale integralităţii sociale, economice,
informaţionale şi militare, şi pe de altă parte, un factor al mobilităţii
societăţii, definită pe capacitatea societăţii, a entităţii respective (stat,
alianţă, uniune de state etc.) de a evolua într-un sistem dinamic
complex, în sensul pe care-l configurează o legitate socială şi
universală. Principiul flexibilităţii şi cel al adaptabilităţii, deşi nu sunt
noi, se reconfigurează într-o manieră nouă, datorită în primul rând
globalizării informaţiei şi economiei, şi în aceeaşi măsură accentuării
decalajelor economice, tehnologice şi informaţionale şi recrudescenţei
vulnerabilităţilor şi ameninţărilor asimetrice.
Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare şi de
materializare şi se concretizează în:
● recurgerea la modalităţi nonviolente politice, diplomatice şi de
altă natură pentru rezolvarea diferendului;
● folosirea presiunilor politice, economice şi militare;
● embargoul, boicotul şi blocada;
● îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi militară);
● ameninţarea cu folosirea forţei;
● acţiunea militară demonstrativă;
● lovitura preventivă.
Principiul descurajării îşi are originea în antichitate. Aproape
întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului se referă la
folosirea unor modalităţi care să descurajeze confruntarea propriu-zisă şi
să asigure realizarea scopurilor şi a obiectivelor războiului fără angajare
militară. Întregul Ev Mediu se bazează pe stratageme şi strategii şi
113
politici disuasive. Odată cu apariţia armelor de distrugere în masă, a

tehnologiilor înalte şi a tehnologiei informaţiei, se pare că filosofia
războiului începe să fie dominată de acest principiu. De aici nu rezultă
că factorii de descurajare sunt atât de importanţi încât războiul devine
practic imposibil, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, ci doar faptul că
în noile condiţii unele forme de desfăşurare a războiului reculează, în
timp ce altele proliferează. Între cele care proliferează se situează:
războiul de joasă intensitate, războiul psihologic şi cel informaţional,
războiul mediatic, terorismul, războiul împotriva terorismului, care este
o formă a războiului continuu şi războiul bazat pe reţea.
Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în care s-a pus
acut problema completării şi a înlocuirii efectivelor angajate în teatru
şi asigurării, timp îndelungat, a resurselor necesare confruntării. A
devenit foarte clar că un război presupune consumuri foarte mari şi,
deci, capacitatea de a fi susţinut din toate punctele de vedere şi toate
palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, high tech şi IT.
Având în vedere acest principiu, se pare că ţările capabile să susţină
singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puţine.
Principiul moralităţii a fost în toate timpurile şi a rămas, pentru toate
timpurile prezente şi probabil viitoare, unul dintre cele mai importante
principii ale războiului. Numai că moralitatea războiului nu a avut, nu
are şi posibil nu va avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi semnificaţie.
În timp ce pentru unii anumite forme ale acţiunilor reprezintă acte de
eroism, pentru alţii pot fi considerate crime. Fără aceste reprezentări –
care reflectă nu numai meandre ale voinţei politice, ci şi realităţi
indubitabile – războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi
psihologic. Unele organizaţii palestiniene, spre exemplu, consideră
atacurile sinucigaşe împotriva israelienilor fapte de eroism, absolut
necesare în situaţii-limită pentru apărarea fiinţei naţionale. Însă,
israelienii şi lumea civilizată consideră aceste atacuri ca abominabile
acte de terorism şi chiar crime împotriva umanităţii. Moralitatea, ca şi
imoralitatea războaielor, va îmbrăca întotdeauna întregul spectru de
valori între da şi nu, între bine şi rău, între eroism şi crimă.
Principiul valorii se constituie într-un suport, şi în acelaşi timp
într-un cadru pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori
reprezintă acumulări îndelungate, confirmate de timp şi de acţiuni şi
arată treapta de civilizaţie pe care se află societatea respectivă.
114
Valorile nu justifică şi nu susţin războiul. Pe suportul lor se

configurează însă sensul evoluţiei sociale, se construiesc interesele şi
politicile care le exprimă şi le impun. Nolens, volens, valorile
reprezintă totuşi coordonate sau limite ale războiului. Ieşirea din spaţiul
lor, mai exact din spiritul lor poate să ducă la grave perturbaţii de tipul
celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma celui de-Al Doilea
Război Mondial. Totuşi, fără un sistem de valori precum cel german,
fără calităţile şi capacităţile excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul
german, fără un sistem de principii bine conturat şi aplicat cu rigoare nu
ar fi fost posibilă o asemenea mobilizare a forţelor care să permită
pregătirea şi declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi chiar
cucerirea şi menţinerea în primii ani a iniţiativei strategice. Este însă
foarte clar că marea cultură germană asociată cu cea franceză formează
astăzi un nucleu european extrem de puternic al unui sistem de valori
de care trebuie să se ţină seama, atât în configurarea războiului
viitorului, cât şi în construcţia unităţii continentului.
2.3.2. Legi şi principii ale luptei armate
Ca formă de confruntare în război, lupta armată poate fi definită
ca ansamblul acţiunilor violente „...desfăşurate în mod organizat între
două grupări de forţe care urmăresc scopuri opuse, conţinutul,
amploarea şi intensitatea acţiunilor fiind determinate de scopurile
războiului, de esenţa sa social-politică, de caracterul şi trăsăturile
sale, precum şi de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, a
armamentului şi tehnicii militare“122.
Element central şi esenţial al războiului, lupta armată este guvernată
de legi obiective care acţionează independent de voinţa oamenilor, şi care
exprimă relaţiile specifice confruntării, în ansamblul ei sau în domeniile
acesteia de manifestare, precum şi în formele de acţiune militară. Aceste
legi au un pronunţat caracter specific, iar încălcarea lor atrage inevitabil
eşecul, înfrângerea. Unii specialişti militari consideră că „legile nu sunt
creaţii ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta armată
independent de voinţa oamenilor. Cunoaşterea şi folosirea lor corectă
înseamnă respingerea oricărei forme de subiectivism şi voluntarism,
constituind baza teoretico-metodologică a conducerii ştiinţifice a forţelor
militare proiectate“123.
122
Lucian Stăncilă, Operaţia ofensivă a unei grupări operaţionale de nivel
operativ, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001, p. 35
123
Colonel dr. Valentin Arsenie, Principii ale luptei armate în războiul
întregului popor, Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 11
115
Istoria militară evidenţiază necesitatea creării permanente a

condiţiilor de succes în luptă şi operaţie. Aceasta a implicat o
cunoaştere profundă a condiţiilor situaţiei şi în acelaşi timp a
posibilităţilor forţelor proprii şi ale inamicului, a obiectivelor luptei
sau operaţiei, a misiunii primite etc., dar mai ales a cerinţelor legilor şi
principiilor luptei armate moderne, ale căror influenţe nu pot fi sub
nicio formă eludate. Formularea lor a avut în vedere, în funcţie de
fiecare etapă istorică, cel puţin următoarele elemente 124:
● cantitatea forţelor, a mijloacelor militare şi rezervelor umane şi
materiale;
● calitatea forţelor participante şi nivelul de performanţă al
mijloacelor întrebuinţate;
● rezistenţa psihomorală a luptătorilor şi populaţiei;
● condiţiile de teren, starea şi evoluţia vremii;
● cunoaşterea inamicului şi aprecierea posibilităţilor lui în timp
şi spaţiu;
● ingeniozitatea conceptuală, consecvenţa, coerenţa şi fermitatea
acţională a conducerii;
● motivaţia acţiunii din punct de vedere al efectelor asupra
participanţilor;
● atitudinea faţă de risc şi neprevăzut.
2.3.2.1. Legile luptei armate
Legile luptei armate sunt expresie a realităţii câmpului de luptă, a
cerinţelor majore ale organizării şi ducerii acţiunilor militare. Legile
luptei armate au un caracter social. Prin caracterul lor social, legile luptei
armate sunt pe lângă cadre obiective de desfăşurare a acţiunilor şi
activităţilor militare, şi repere orientative ale fenomenului luptei armate.
În accepţiunea unor teoreticieni militari, legile luptei armate sunt:
a) legi care exprimă raporturile dintre fenomenul luptă armată şi
celelalte laturi (domenii) ale vieţii sociale (ale societăţii globale) şi
anume: economia, politica, ştiinţa şi tehnologia.
Acestea mai sunt denumite şi legi generale, acestea fiind:
● legea dependenţei luptei armate de condiţiile economico-sociale;
● legea rolului determinant al maselor (omului) în război.
124
Dr. Mihai Marcel Neag, Corelaţia dintre centrul de greutate al forţei şi
momentul critic în acţiunea militară, Sibiu, Editura Academia Forţelor Terestre
„Nicolae Bălcescu“, 2006, pp. 65-66
116
b) legi care exprimă relaţiile specifice luptei armate în ansamblul

ei sau care se referă la anumite domenii ale acesteia. Acestea mai sunt
numite şi legi particulare şi sunt următoarele:
● legea corelaţiei dintre formele şi procedeele de ducere a
acţiunilor militare şi nivelul de performanţă al armamentului şi
tehnicii de luptă;
● legea unităţii acţiunilor;
● legea raportului de forţe.
Dependenţa luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale
exprimă diferenţele de potenţial militar existente între forţele beligerante
date de capacitatea economiei de a susţine un efort de dotare şi pregătire
de un anumit nivel al forţelor. Dimensiunea corelaţiei dintre centrul de
greutate al forţei şi momentul critic al acţiunii militare este dată de
posibilităţile economice de susţinere a acţiunilor militare, de nivelul şi
posibilităţile tehnico-ştiinţifice, nivelul înzestrării tehnice şi calitatea
armamentului din dotare, atitudinea naţiunii şi moralul acesteia, structura
şi funcţionalitatea forţelor armate. Are drept element principal copleşirea
în timp a adversarilor prin preluarea controlului acelor sisteme pe care se
bazează în exercitarea puterii şi a influenţei: sistemul de conducere
administrativ şi militar, lideri politici şi militari, populaţia, principalele
industrii, sistemul de comunicaţii, forţele militare. Campania aeriană din
timpul operaţiei Desert Storm este un exemplu de aplicare cu succes a
acestei strategii. Pentru a afecta decisiv centrul de greutate al forţei
irakiene, reprezentat de Garda Republicană, „strategii americani au
planificat mai mult de 150 de atacuri vizând lovirea unor obiective
identificate, numai în primele 24 de ore, mai mult decât atacurile
însumate executate de Forţele Aliate în anii 1942 şi 1943 asupra
Europei Centrale în cel de-Al Doilea Război Mondial“125. Atacurile
întreprinse au vizat preluarea controlului asupra sistemelor principale şi
vitale (puncte decisive) care permiteau armatei irakiene să existe şi să
lupte şi totodată aducerea acesteia într-un moment critic care să-i creeze
percepţia că este de prisos să opună rezistenţă şi să lupte.
Tehnologiile perfecţionate întrebuinţate, care îşi fac simţită
prezenţa în: bombardamentul de precizie, cercetarea aeriană, avioanele
125
David A. Deptula, Effects Based Operations: Change in the Nature of
Warfare, Aerospace Education Foundation, VA, 2001, p. 3
117
nedetectabile prin radar, sistemele perfecţionate de comandă şi

control, operaţiile informaţionale, permit distrugerea numai a acelor
ţinte considerate vitale pentru anihilarea voinţei de luptă a
adversarului, selecţionate în mod special şi premeditat. Prin acest mod
de a privi viitorul putem desprinde câteva caracteristici importante ale
luptei armate: „creşterea intensităţii acţiunilor de luptă ca urmare a
desfăşurării de arme şi sisteme de arme din ce în ce mai complexe şi
mai eficace; creşterea mobilităţii elementelor de dispozitiv datorită
gradului tot mai ridicat de înzestrare tehnică a forţelor luptătoare;
extinderea câmpului de luptă din punct de vedere al mediului şi
creşterea nivelului de automatizare a teatrelor de operaţiuni militare;
creşterea dimensiunilor domeniului tactic şi operativ în timp şi spaţiu;
dezvoltarea sistemelor de comandă, control, comunicaţii şi informaţii
pentru conducerea operaţiilor şi a luptei ca urmare a continuării
revoluţiei industriale“126.
Rolul factorului uman în susţinerea luptei armate exprimă o
realitate obiectivă a faptului că în plan social comunitatea umană
acceptă şi participă la realizarea obiectivelor stabilite de conducerea
politică a statului, în măsura în care acestea satisfac interesele şi
trebuinţele individuale şi colective. Atitudinea maselor, moralul
acestora, starea morală a luptătorilor dau tăria sau slăbiciunea
centrului de greutate abstract al forţei. Distrugerea forţelor inamice nu
înseamnă doar distrugerea fizică, ci şi pe cea morală. Elementul moral
poate influenţa apariţia anumitor momente critice în acţiunea militară
sau poate determina chiar căi de depăşire a unor astfel de momente,
atunci când ele apar. Accentuarea vitezei de circulaţie a informaţiilor,
caracterul transfrontalier tot mai marcant al circuitului informaţional şi
globalizarea informaţională tot mai evidentă măresc exponenţial rolul
mass-media în influenţarea şi chiar modelarea opiniilor în
comportamentul publicului larg.
Corelaţia dintre formele şi procedeele de ducere a acţiunilor
militare şi nivelul de performanţă al armamentului şi tehnicii de luptă
exprimă dependenţa reciprocă dintre conţinutul acţiunii militare şi
126
Dr. Mihai Marcel Neag, Corelaţia dintre centrul de greutate al forţei şi
momentul critic în acţiunea militară, Sibiu, Editura Academia Forţelor Terestre
„Nicolae Bălcescu“, 2006, p. 67
118
baza tehnico-materială a luptei armate, mai ales ca impact al revoluţiei

tehnico-ştiinţifice asupra domeniului militar. Din punct de vedere
operaţional, conflictele militare viitoare vor conserva tendinţa actuală
de a-l aduce pe adversar în momentele critice care să-l determine să
cedeze cât mai repede la luptă, folosindu-se pentru aceasta de o forţă
uşor desfăşurabilă, mobilă, puţin vulnerabilă şi având o mare
autonomie, capabilă să dea lovituri de precizie asupra centrelor de
greutate operative şi chiar strategice ale adversarului. Pentru păstrarea
funcţionalităţii centrului de greutate propriu se va realiza o protecţie
cât mai completă a acestuia şi asigurarea unei superiorităţi faţă de
inamic în toate dimensiunile, mai ales aeriană şi spaţială. Lupta
armată, în condiţiile dezvoltării cercetării ştiinţifice în domeniul
militar, al inovaţiei tehnologice care are drept obiectiv şi scop sporirea
capabilităţii forţei, va avea probabil o nouă dimensiune şi o evoluţie
calitativ superioară, îndeosebi în ceea ce priveşte sinergia acesteia.
Unitatea acţiunilor în cadrul luptei armate exprimă cerinţa
obiectivă ca acţiunile „să fie corelate în mod logic, circumscrise unui
plan unitar şi executate astfel încât cooperarea şi sprijinul reciproc să
se manifeste prompt, acolo unde, când şi în folosul cui, nevoia de
coeziune şi evoluţie sistemică o cer“127. Unitatea acţiunilor determină
conexiunea tuturor acţiunilor pentru evitarea momentelor critice,
vizează îmbinarea armonioasă a eforturilor tuturor forţelor şi
mijloacelor participante la luptă sau operaţie pentru protejarea acestuia
şi menţinerea puterii de luptă la nivelul structurii de forţe. Succesul
poate fi obţinut numai prin eforturile întrunite ale tuturor forţelor
participante la realizarea obiectivelor propuse.
În conflictul din Iugoslavia, ca de fapt şi în războiul din Golf, la
nivel strategic, forţele coaliţiei s-au constituit dintr-o multitudine şi
diversificate tipuri de forţe. Pentru asigurarea viabilităţii şi a funcţiona-
lităţii acestuia, s-a realizat un sistem de coordonare şi conducere deosebit
de eficient, cu sisteme moderne de comunicaţii, de la nivelul militarului
şi al grupei, până la nivelul comandamentelor coaliţiei. De partea
cealaltă, forţele iugoslave au dat un exemplu convingător de unitate de
acţiune, printr-o reuşită cooperare între toate genurile de armă, prin care
127
Ionel Bărbulescu, dr. Liviu Habian, Lege, principiu, normă-corelaţii, Târgu
Jiu, Editura Ager, 2002, p. 130
119
s-a reuşit menţinerea unui înalt grad de unitate şi combativitate, în pofida

virulenţei atacurilor aeriene ale NATO.
Concordanţa dintre scopuri, forţe şi mijloace solicită din partea
planificatorilor, la forţele proprii şi la inamic, a unei riguroase şi
multilaterale analize a situaţiei, a cantităţii şi mai ales a calităţii forţelor
şi mijloacelor precum şi a evoluţiei probabile a acestora în dinamica
acţiunilor. Corelaţia dintre scopuri, forţe şi mijloace este determinată de
raţionamente, judecăţi şi metode optime de întrebuinţare a forţelor şi
mijloacelor, în funcţie de cursurile posibile şi dezirabile ale acţiunii
militare, astfel încât să se asigure îndeplinirea scopurilor urmărite.
Uneori pot apărea deosebiri între posibil şi disponibil, disponibilitatea
fiind o condiţie importantă a adecvării mijloacelor la scopul propus.
După cum aprecia Clausewitz „...forţa în punctul hotărâtor depinde de
forţa absolută a armatei şi de abilitatea folosirii ei“128. Respectarea
unui optim între scopuri, forţe şi mijloace este o condiţie esenţială
pentru prevenirea apariţiei unor momente critice în acţiunile
desfăşurate şi totodată pentru menţinerea potenţialului combativ al
forţei în vederea utilizării eficiente a acesteia.
Legea raportului de forţe, este expresia relaţiei cantitative şi
calitative dintre două forţe ce se confruntă în cadrul luptei armate,
condiţionând obţinerea succesului în luptă, prin realizarea unei
superiorităţi în forţe şi mijloace, faţă de adversar, în raioanele şi pe
direcţiile cele mai importante. Căile de obţinere a superiorităţii s-au
orientat de-a lungul istoriei pe două direcţii: realizarea superiorităţii
numerice a luptătorilor şi a mijloacelor de luptă, şi în egală măsură
realizarea superiorităţii calitative a instruirii şi conducerii trupelor, ca şi a
armamentului şi tehnicii militare. Toate acestea dau tăria şi credibilitatea
unei grupări de forţe. În privinţa componentelor care determină
obţinerea superiorităţii în luptă, Clausewitz sublinia că: „…
superioritatea numerică în luptă este numai unul din factorii care
formează izbânda, căci departe de a dobândi prin superioritate
numerică totul … poate că n-am obţinut prin aceasta decât foarte puţin,
după cum celelalte împrejurări o influenţează într-un chip sau altul“129.
128
Carl von Clausewitz, op.cit. p. 183
129
Carl von Clausewitz, op.cit. p. 140
120
Indiferent de configuraţia şi fizionomia acţiunilor militare

desfăşurate, raportul de forţe, capacităţile militare ale adversarilor,
influenţează realizarea centrelor de greutate şi vor influenţa şi
dinamica apariţiei momentelor critice. Astăzi, mai mult decât oricând,
este evident că nu dimensiunile militare ale entităţilor aflate în
competiţie determină succesul, nu cantitatea acestora, ci calitatea,
capacitatea de a aplica în timp scurt noile descoperiri tehnice şi
tehnologice. Momentele critice pot fi generate de probleme tehnice şi
tehnologice cum ar fi lipsa capacităţii de a aborda un anumit tip de
ţintă, dar şi de probleme de natură operaţională. Unele momente
critice pot fi comune unor scenarii diferite şi cu aplicabilitate în
diferite zone, ca de exemplu capacitatea de autoprotecţie a centrului de
greutate al forţei faţă de acţiunile teroriste, altele pot fi specifice unei
anumite ameninţări sau numai unui anumit scenariu.
Odată ce momentul critic al unei acţiuni a fost identificat, începe
o adevărată cursă contracronometru pentru găsirea remediului necesar,
înainte ca adversarul să acţioneze asupra unor puncte decisive către
centrul de greutate al forţei. Proiectarea forţei, concomitent sau
succesiv cu reorganizările şi cu luarea măsurilor de repoziţionare a
forţelor, viteza de reacţie şi posibilităţile acţionale ale sistemelor
militare angajate în acţiune, pot influenţa schimbări calitative
importante în raportul de forţe iniţial.
2.3.2.2. Principiile luptei armate
În teoria şi practica militară se ştie foarte bine că principiile luptei
armate derivă din legile generale şi particulare, după următorul
mecanism: „Pe baza cunoaşterii legilor, ştiinţa militară formulează
principiile luptei armate ca o creaţie conştientă, subiectivă a
oamenilor“130. Cerinţele unei legi particulare a luptei armate pot
solicita aplicarea unuia sau a mai multor principii, după cum un singur
principiu poate să răspundă cerinţelor uneia sau mai multor legi.
Astfel au fost formulate, de exemplu, principiile concentrării forţelor
(efortului) şi cel al manevrei.
Mulţi gânditori militari s-au pronunţat asupra principiilor
aplicabile în domeniul organizării, conducerii şi ducerii luptei armate
fapt ce duce la o largă diversitate de exprimare:
130
Colonel dr. Valentin Arsenie, op.cit. p. 11
121
a) Clausewitz formulează următoarele principii: îndrăzneala,

perseverenţa, superioritatea, şiretenia, reunirea forţelor în timp şi
spaţiu şi economia forţelor.
b) Foch este de acord cu următoarele principii ale luptei armate:
economia forţelor, libertatea de acţiune, libera dispunere a forţelor,
siguranţa şi surprinderea.
c) F. Maurice recunoaşte ca principii ale luptei armate: concentrarea,
economia forţelor, surprinderea, mobilitatea, ofensiva, cooperarea,
siguranţa, iar Liddel Hart: dispersarea adversarului `prin angajarea
indirectă, surprinderea prin acţiuni neprevăzute, acţiuni împotriva
poziţiilor slabe şi obţinerea deciziei la nevoie pentru teatrele secundare.
d) La români Ioan Sighitiu, Alexandru Ioaniţiu considera ca fiind
valide următoarele principii: principiul acţiunii şi a reacţiunii, economia
forţelor, puterea concentrării şi a cooperării, principiul libertăţii de
acţiune şi al siguranţei, puterea surprinderii, iar Florea Ţenescu: acţiunea
şi reacţiunea, economia forţelor, libertatea de acţiune.
Utilitatea principiilor se manifestă nu atât în satisfacerea unei
acţiuni de luptă sau a alteia, ci mai degrabă în pregătirea efectivelor
luptătoare. Funcţia principiilor nu este de influenţare a acţiunilor de
luptă, ci de pregătirea generală a participanţilor la aceste acţiuni.
Caracterul dialectic al principiilor iese în evidenţă din doctrinele forţelor
armate moderne, având rolul creării unităţii dintre doctrine şi gândire.
Deşi au existat în trecut diverse preocupări sporadice în direcţia
stabilirii unor principii ale ducerii luptei armate, cel care a aprofundat
cunoştinţele despre natură şi trăsăturile fenomenelor militare, a fost
Clausewitz. Există un număr de state care au acceptat oficial în
doctrinele lor militare un număr de principii, (în general 9 sau 10) care
îşi au originea în operele lui Clausewitz.
De exemplu, în Germania au fost acceptate nouă principii ale
luptei armate: scopul, simplitatea, cooperarea, atacul, mobilitatea,
centrul de greutate al efortului, economicitatea, surprinderea şi
asigurarea acţiunilor de luptă. În SUA sunt acceptate aceleaşi principii
ca în Germania, unele având denumiri modificate astfel: unitatea
comenzii în loc de cooperare, manevra în loc de mobilitate, masa în
loc de centru de greutate. În Marea Britanie sunt recunoscute zece
principii, majoritatea fiind similare cu cele prezentate anterior. Astfel
s-a renunţat la principiul simplităţii şi s-au introdus alte două noi:
122
menţinerea stării morale şi organizarea sprijinului tehnico-material, iar

în loc de manevră se foloseşte principiul elasticităţii.
Sunt considerate ca fiind cele mai importante principii generale
ale acţiunilor de luptă următoarele: scopul, starea morală, unitatea
conducerii, pregătirea luptei, informaţiile, concentrarea efortului,
surprinderea, asigurarea acţiunilor de luptă.
Nu trebuie să înţelegem că există un număr fix, constant, de
principii, ci un fond de cunoştinţe fundamentale care se acumulează şi se
îmbogăţeşte odată cu practica istorică, cu dezvoltarea gândirii militare.
Niciun principiu nu poate fi adoptat orbeşte şi urmat prin excluderea
celorlalte şi niciunul nu poate asigura victoria în luptă fără a face apel la
unul sau mai multe principii. Căci într-adevăr forţele militare ale fiecărei
ţări execută operaţii pe baza conceptelor operaţionale care derivă din
combinaţii ale principiilor acţiunilor militare. De exemplu: un concept
operaţional provenit din combinaţia principiilor, ofensivă, mascarea,
surprinderea şi manevra poate sugera o forţă militară puternică ce
utilizează un număr mare de blindate care se deplasează rapid.
În regulamentele militare şi în literatura de specialitate din ţara
noastră se consideră că principiile luptei armatei sunt următoarele:
1. precizarea scopurilor/definirea clară a obiectivelor;
2. unitatea şi continuitatea operaţiilor;
3. libertatea de acţiune;
4. iniţiativa;
5. flexibilitatea;
6. concentrarea efortului;
7. întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor;
8. realizarea surprinderii;
9. evitarea surprinderii;
10. organizarea şi executarea oportună a manevrei;
11. realizarea şi menţinerea rezervei de forţe şi mijloace;
12. cooperarea;
13. siguranţa şi protecţia;
14. simplitatea planurilor şi a ordinelor;
15. menţinerea unui moral ridicat;
16. sprijinul logistic131.
131
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p. 16
123
Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme

fundamentale ce trebuie respectate în acţiunile militare şi ca adevăruri
care nu mai trebuie demonstrate. Definirea principiilor luptei armate
scoate în evidenţă elementele convenţionale ale acestora şi anume:
„caracterul imperativ normativ; caracterul axiomatic; caracterul
funcţional al principiilor; caracterul de factori de stabilitate, de
continuitate; caracterul istoric, cu multiple determinări“132.
1. Principiul precizării scopurilor / definirii clare a obiectivelor.
Din punct de vedere istoric, acest principiu al luptei armate a fost
adoptat de Şcoala Strategică a SUA în anul 1921 şi este considerat şi
în prezent unul dintre principiile esenţiale pentru ducerea acţiunilor
militare de către forţele terestre, dar şi la nivel întrunit.
În accepţiunea acestui principiu, noţiunea de obiectiv este sinonimă
cu cea de misiune133, şi nu cu cea de scop (cealaltă semnificaţie a
cuvântului), fără a înţelege însă că definirea foarte clară a scopului
oricărei acţiuni militare este mai puţin importantă. Prin urmare, atât
delimitarea precisă a scopului oricărei operaţii, cât şi a misiunii ce
reflectă modul de îndeplinire a acestuia au o mare greutate în balanţa
succesului.
Principiul precizării scopurilor (definirii clare a obiectivelor) se
exprimă prin orientarea fiecărei operaţii spre un final bine definit,
decisiv şi realist134 şi presupune atât acţiunea conjugată a forţelor către
centru de greutate al forţei adverse, cât şi îmbinarea cu pricepere a
formelor şi procedeelor de luptă pentru a-l pune pe adversar în situaţii
nefavorabile, a-l aduce în momente critice, în scopul îndeplinirii
obiectivului propus.
Conform principiului fiecare acţiune întreprinsă trebuie să
contribuie în mod direct, rapid şi economic la îndeplinirea obiectivelor
(misiunilor), legătura dintre acestea, stabilite la fiecare nivel are o
importanţă deosebită, întrucât fiecare trebuie să contribuie la
realizarea obiectivului strategic final.
132
întregului popor, Bucureşti, Editura Militară, 1987, pp. 20-25
133
Misiunea reprezintă scopul unei acţiuni executate de o structură militară – de
luptă, operativă, de foc (Lexiconul militar)
134
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p. 16
124
În funcţie de misiune, inamic, forţele proprii, teren, condiţiile

meteo şi de timpul la dispoziţie, comandantul stabileşte obiectivele
operaţiei. Acestea constituie baza tuturor planurilor de operaţie ale
unităţilor subordonate. Orice acţiune care nu contribuie la realizarea
lor trebuie evitată. Analiza cerinţelor principiului evidenţiază câteva
căi de aplicare, între care menţionăm:
● îmbinarea cu pricepere a formelor şi procedeelor de luptă, după o
concepţie şi un plan unic;
● stabilirea detaliată a misiunilor trupelor, în cazul acţiunii
independente, mai ales când există perspectiva întreruperii totale
sau parţiale a relaţiilor de cooperare;
● mobilizarea întregii puteri de luptă a trupelor în cadrul acţiunilor
de luptă, în vederea îndeplinirii misiunii;
● acţiunea conjugată a forţelor pentru îndeplinirea misiunii de bază.
2. Principiul unităţii şi al continuităţii operaţiilor presupune
plasarea tuturor forţelor şi mijloacelor sub o comandă unică. Aceasta
facilitează masarea efectelor puterii de luptă pentru atingerea
obiectivului comun135.
Parafrazându-l pe Napoleon putem spune că în război nimic nu este
mai important ca unitatea de comandă, iar valoarea acestui principiu
este demonstrată de întreaga istorie militară a umanităţii. De aceea, el
este simultan principiu al managementului şi principiu al acţiunii
militare. „Unitatea comenzii constă în stabilirea pentru fiecare misiune
(obiectiv) a unei comenzi unice care să fie în măsură să decidă şi să
menţină unitatea de efort [...] se asigură prin concentrarea puterii de
luptă spre o misiune (obiectiv) comună, asigurarea autorităţii necesare
comandantului tuturor forţelor, coordonarea şi cooperarea între toate
forţele participante“136. „Pentru fiecare obiectiv, să se asigure unitatea
de efort sub o comandă unică“137.
Teoreticienii militari români au acordat o atenţie deosebită
studierii modului de aplicare a acestui principiu în conducerea
comandamentelor. În lucrarea „Tratat sumar de istorie militară“,
maiorul Renescu, referindu-se la războaiele napoleoniene menţionează
135
Cf. F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p. 17
136
AN 1, Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 79
137
FM 3-0, Operations, pp. 4-14
125
următoarele despre aplicarea acestui principiu „... pe un teatru de

operaţiuni nu trebuie să avem decât o singură armată, un
comandament unic. Acestuia să i se dea un singur obiectiv, adică
armata să aibă de îndeplinit o unică misiune. Şi totodată, pentru ca
această unitate să persiste tot timpul, fie că înaintăm, fie că suntem
nevoiţi să ne retragem, e nevoie şi de un singur mănunchi de linii de
operaţii“138. Reflectând la desfăşurarea Primului Război Mondial,
acelaşi autor afirma „Cu marile armate de astăzi, cu întinsele spaţii ce
ocupă fronturile şi marea durată de timp a bătăliei nu mai e de ajuns
un comandament unic, ci e necesar să existe în armată o unitate de
vederi, ce noi numim curent unitate de doctrine“139.
În literatura militară românească, acest principiu a fost cunoscut
până de curând şi sub denumirea de principiul unităţii acţiunilor de
luptă. Modificarea operată asupra denumirii principiului este de durată
şi nu poate fi considerată decât benefică, înlăturând confuziile ce se
puteau crea între unitatea acţiunilor ca lege, şi în acelaşi timp principiu
al luptei armate.
Principiul unităţii comenzii este impus de cerinţele obiective ce
derivă din legea unităţii acţiunilor militare, presupunând, alături de
comanda unică a fiecărei structuri militare, o modalitate de exprimare
acţională sistemică, în care fiecare componentă a unui dispozitiv va
acţiona într-un anumit mod, în raporturi de intercondiţionare şi
complementaritate cu celelalte, asigurând împreună funcţionalitatea
sistemului şi reacţionând unitar şi prompt faţă de orice presiune sau
acţiune dezorganizantă, din mediul extern ori din cel organizaţional,
pe baza unei singure decizii.
Aşadar, unitatea comenzii trebuie să genereze şi să întreţină unitatea
acţiunii. Astfel, unitatea comenzii este o condiţie de succes esenţială şi
constă în stabilirea pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei comenzi
unice, care să fie în măsură să decidă şi să menţină unitatea acţiunilor de
luptă, respectiv unitatea de efort140. Dintre cele mai reprezentative căi
(cerinţe) de realizare a unităţii şi continuităţii în operaţie sunt următoarele:
138
Maior Renescu, V., Tratat sumar de istorie militară, Sibiu, Tipografia Şcolii
Militare de Infanterie, 1923, p. 105
139
Ibidem, p. 105
140
Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară
contemporană, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006, p. 251
126
a) cunoaşterea concepţiei eşalonului superior şi a intenţiei

comandantului;
b) asigurarea continuităţii conducerii forţelor şi concentrarea
puterii de luptă spre misiunea comună;
c) misiunea stabilită fiecărei unităţi trebuie să asigure conjugarea
efortului tuturor forţelor indiferent de specializare şi categoria de forţe
din care face parte, pentru îndeplinirea misiunii de bază;
d) asigurarea caracterului centralizat al conducerii, iar atunci când
nu este posibil (în operaţii interdepartamentale sau multinaţionale)
aceasta este compensată prin organizarea judicioasă a cooperării
pentru realizarea obiectivelor şi intereselor comune;
e) coordonarea şi cooperarea continuă între forţele participante la
acţiunile militare;
f) folosirea unor grupări de forţe uşor dislocabile şi a unor
dispozitive suple şi mobile.
3. Principiul libertăţii de acţiune constă în asigurarea condiţiilor de
autonomie în decizie, planificare şi desfăşurare a operaţiilor proprii şi de
limitare, până la anihilare a posibilităţilor de opţiune şi de acţiune a
adversarului (inamicului). Altfel spus, libertatea de acţiune se realizează,
în principal prin cucerirea, menţinerea şi exploatarea iniţiativei în
desfăşurarea acţiunilor proprii, simultan cu limitarea posibilităţilor de
opţiune şi acţiune ale inamicului şi constituie modalitatea cea mai
eficace de a atinge un obiectiv comun, definit cu claritate141.
Principiul libertăţii de acţiune, aşa cum este formulat în doctrine
şi în literatura noastră de specialitate, îşi are corespondenţa în
caracterul ofensiv al acţiunilor sau în operaţia ofensivă ca şi
modalitatea cea mai eficace pentru obţinerea şi menţinerea iniţiativei
şi asigurarea libertăţii de acţiune în vederea obţinerii unor rezultate
hotărâtoare la toate nivelurile acţionale.
Realizarea acestor condiţii de manifestare a principiului libertăţii
de acţiune face necesară o bază informaţională consistentă şi de
actualitate, de ultim moment, pe care să se întemeieze prevederea
intenţiilor adversarului şi a modului cum se vor desfăşura acţiunile
militare, realizarea unei superiorităţi funcţionale locale faţă de adversar,
în sectoarele şi pe direcţiile cele mai importante, atenuarea influenţei
factorilor perturbatori (caracterul incert al informaţiilor despre inamic,
141
127
tendinţa de a dezinforma, erorile ce pot surveni pe timpul elaborării şi

al transmiterii ordinelor, eforturile fizice la care sunt supuşi luptătorii,
defecţiuni tehnico-organizatorice, starea vremii etc.).
4. Principiul iniţiativei. „Câştigă, păstrează şi exploatează
iniţiativa“142. Adâncirea studiului asupra conţinutului principiului de
mai sus (libertăţii de acţiune) presupune relevarea a ceea ce ar trebui
făcut pentru a menţine libertatea de acţiune, a căilor pentru
amplificarea acesteia, cât şi a măsurilor necesare pentru a o folosi şi a
o pune în valoare la indici ridicaţi.
Impunerea propriilor opţiuni, atitudini, cucerirea şi menţinerea
iniţiativei, realizarea unei capacităţi ridicate de a prevedea modul cum se
vor desfăşura acţiunile militare şi intenţiile adversarului, manifestarea
superiorităţii calitativ-funcţionale, flexibilitate în conducere, asigurarea
acţiunilor şi a protecţiei trupelor, realizarea surprinderii şi evitarea
acesteia din partea adversarului, valorificarea condiţiilor geoclimatice,
economice, demografice ale zonei de acţiune, sunt câteva căi pentru
asigurarea libertăţii de acţiune, sursa vitală a menţinerii capacităţii
combative şi a existenţei centrului de greutate al unei forţei.
Asigurarea libertăţii de acţiune constituie una dintre condiţiile
esenţiale de succes şi de înlăturare a momentelor critice în acţiune.
Totodată libertatea de acţiune asigură un caracter activ şi continuu al
acţiunilor proprii asupra adversarului, menţinerea unui ritm ridicat al
presiunilor de tot felul asupra acestuia, influenţându-i starea psihică,
moralul, motivaţia de a lupta şi creându-i permanent momente critice
inamicului prin care să-l oblige la măsuri şi contramăsuri pentru a-şi
salva forţele de la eşec.
Cel care deţine iniţiativa „dă tonul“ pe câmpul de luptă şi are deci
libertatea de acţiune. Cel care deţine iniţiativa „acţionează“, în timp ce
adversarul doar „dă răspunsuri“, fiind obligat să facă jocul primului.
Deci, deţinerea iniţiativei de către forţele proprii limitează libertatea de
acţiune a inamicului, determinându-l să reacţioneze în loc să acţioneze.
5. Principiul flexibilităţii impune adaptarea permanentă a
planurilor şi a acţiunilor forţelor la modificările de situaţie
neprevăzute ce apar pe câmpul de luptă. Flexibilitatea reprezintă şi
capacitatea forţelor de a răspunde cerinţelor diverselor misiuni pe plan
global şi din tot spectrul de operaţii. Aceasta se realizează prin
142
FM 3-0, Operations, pp. 4-13
128
instruire, organizare, comunicare, lucru de stat major, prevedere şi

prin menţinerea permanentă a unei rezerve la dispoziţie.
Principiul flexibilităţii se exprimă pe disponibilitatea de a opta
pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o
acţiune la altă acţiune, de la realizarea unor obiective la alte obiective,
de a se adapta la condiţiile concrete, în deplină securitate, fără să-şi
piardă forţa, eficienţa şi supleţea. Adecvarea forţei la specificul
spaţiului de confruntare şi cerinţelor misiunii devine cel mai
semnificativ aspect al flexibilităţii. Acestea trebuie să fie capabile să:
reorienteze efortul, redimensioneze forţele, schimbe rapid misiunea
sau rolul, îndeplinească cerinţe multifuncţionale şi să realizeze
trecerea flexibilă de la un tip de misiune la altul.
6. Principiul concentrării efortului. Concentrarea efortului în
locurile decisive şi în momentele hotărâtoare ale luptei a constituit o
preocupare de seamă a teoriei militare, ca o condiţie esenţială de
succes. Principiul a fost folosit, în sensul cunoscut mai târziu, în
bătălia de la Leuktra din anul 371 î.e.n., de către Epaminoda. Aşadar,
necesitatea concentrării eforturilor a fost resimţită de foarte multă
vreme, concretizându-se în numeroase elaborări teoretice, care au şi
consacrat-o ca unul dintre cele mai importante principii ale luptei
armate. Apreciind importanţa concentrării eforturilor, Napoleon
spunea: „când vreţi să daţi bătălia reuniţi toate forţele, nu uitaţi
niciuna; câteodată un batalion poate să decisă soarta unei zile“143.
Chiar dacă a fost formulat în mod diferit, principiul concentrării
eforturilor a exprimat din totdeauna aceeaşi cerinţă „concentrarea forţelor
în spaţiu şi timp“144, „concentrarea mijloacelor“145, „superioritatea
calitativ-funcţională“146 sau realizarea superiorităţii asupra inamicului pe
direcţia sau în raionul (direcţiile sau raioanele) hotărâtor (hotărâtoare), în
momentul (momentele) cel(e) mai favorabil(e).
Din punct de vedere a componentei energetice a luptei armate,
principiul concentrării acţiunilor hotărâtoare în locurile şi momentele
143
Apud. Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară
144
Karl von Clausewitz, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1965, pp. 191-192
145
Ion Sichitiu, Alexandru Ioaniţiu, Elemente de strategie, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1936. p. 47
146
Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Bucureşti, Editura Militară,
1976, p. 286
129
determinate pentru cursul ulterior al luptei, bătăliei şi operaţiei nu este

legat de masarea forţelor, ci de aplicarea forţei în raport cu centrul de
greutate al adversarului, urmărind aducerea acestuia în momente
critice. Astfel, concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul
potrivit se realizează, în principal, prin masarea efectelor puterii de
luptă a forţelor proprii, în scopul obţinerii superiorităţii faţă de inamic.
Principiul concentrării efortului pe direcţiile şi în momentele
hotărâtoare intră în relaţie de condiţionare cu dispersarea tot mai
accentuată a elementelor de dispozitiv, mobilitatea acestora şi
capacitatea lor de a executa manevra oportun şi în siguranţă,
menţinându-şi nealterate caracteristicile ce le definesc puterea de
luptă. Comandantul coordonează şi sincronizează toate elementele
puterii de luptă în locul şi la momentul realizării unui efect hotărâtor
asupra inamicului, într-un timp cât mai scurt.
Potenţialul unui element luptător ar fi privit sub aspect cantitativ
(densitatea de forţe şi mijloace în punctul şi momentul dorit, intensităţii
acţiunilor, densitatea barajelor şi a obstacolelor, a măsurilor de asigurare
şi protecţie, de securitate a acţiunilor şi a forţelor, precum şi intensitatea
acţiunilor informaţionale, electronice şi psihologice), precum şi sub
aspect calitativ (analiza posibilităţii de a acţiona pe diverse căi pentru a
obţine o putere de luptă mai ridicată cu aceleaşi forţe şi mijloace, cu
aceeaşi cantitate de foc şi număr de acţiuni pe de o parte şi pe de altă
parte de a utiliza efectul acţiunii prin intermediul altor principii, pe alte
direcţii, în acelaşi scop).
Căile de realizare a cerinţelor principiului constau în:
concentrarea efortului prin acţiunea masată (grupată) a forţelor şi
mijloacelor pe direcţii sau sectoare (raioane) limitate; utilizarea
judicioasă a focului, manevrei şi loviturii în scopul producerii unor
pierderi mari adversarului; alegerea judicioasă a direcţiilor şi
raioanelor favorabile concentrării eforturilor.
7. Principiul întrebuinţării economice a forţelor şi mijloacelor.
Nevoia angajării selective a forţelor pentru dirijarea acţiunilor
principale către centrul de greutate al inamicului şi repartizarea unor
cantităţi strict necesare pe direcţiile secundare a determinat formularea
principiului economiei forţelor şi mijloacelor.
130
Întrebuinţarea economică a forţelor şi a mijloacelor presupune

folosirea, în cea mai eficientă modalitate posibilă, a întregii puteri de
luptă disponibile147. Conţinutul şi cerinţele acestui principiu au
evoluat, de-a lungul istoriei artei militare încă din antichitate, în
funcţie de tipurile de război purtate, de epoca istorică, de concepţia
predominantă privind folosirea forţelor şi a mijloacelor, de scopul
general al acţiunilor militare, cunoscând semnificaţii diferite, mai
simple sau mai complexe, mai limitate sau mai ample.
Conform gândirii militare româneşti, principiul întrebuinţării
economice a forţelor şi mijloacelor vizează obţinerea de rezultate
maxime, cu minimum de forţe şi mijloace, prin stabilirea judicioasă a
scopurilor operaţiilor şi a misiunilor executanţilor, în deplină
concordanţă cu posibilităţile reale, precum şi realizarea cantităţilor de
forţe, în funcţie de importanţa fiecărei misiuni.
Economia de forţă presupune ca forţelor proprii să aibă în vedere
câteva cerinţe cum ar fi: dimensionarea optimă a grupărilor de forţe în
raport cu scopul operaţiei/luptei; rapiditatea manevrei pentru
protejarea centrului de greutate; necesitatea menţinerii unei autonomii
relative; asigurarea compatibilităţii dinamice a structurilor constitutive
a grupărilor de forţe şi adaptabilitatea la momente critice;
compatibilitatea sistemelor de conducere, asigurare şi logistică. Având
în vedere cele prezentate putem afirma că cerinţa esenţială a acestui
principiu presupune „întrebuinţarea la maximum a forţelor pentru
scopul principal al războiului şi minimum strict necesar de forţe
pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm bătălia să fim mai tari
decât adversarul în momentul voit şi în punctul unde voim să
producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau
cel puţin o simplă siguranţă“148.
Aplicarea principiului economiei forţelor şi mijloacelor pentru
evitarea momentelor critice în acţiunile forţelor proprii presupune
prevederea acţiunilor viitoare ale adversarului, stabilirea unor misiuni
realiste trupelor proprii, aprecierea justă a consecinţelor fiecărei
variante de acţiune, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime şi
eficienţă maximă în întrebuinţarea mijloacelor.
147
148
Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară
131
8. Principiul realizării surprinderii. Confruntările militare care au

însoţit istoria societăţii omeneşti au consacrat surprinderea ca
principiu de bază al acţiunii militare. Surprinderea inamicului, prin
care se recomandă ca acesta să fie lovit la momentul, în locul sau prin
modalităţi la care nu se aşteaptă, este considerată în teoria şi practica
luptei armate unul din principiile prin care balanţa victoriei în luptă
poate fi înclinată în mod decisiv în favoarea forţelor proprii, deoarece
prin realizarea surprinderii ele pot obţine o reuşită mai mare printr-un
efort mai mic.
În condiţiile în care apariţia rapidă de noutăţi în tehnologia de
supraveghere şi comunicaţii sporeşte dificultatea mascării deplasărilor
ample de trupe, principiul surprinderii nu înseamnă că inamicul
trebuie luat complet prin surprindere, fiind suficient să devină
conştient prea târziu pentru a reacţiona eficient.
Principiul surprinderii, care ne permite crearea de momente critice
adversarului şi a căror dezvoltare diminuează considerabil capacitatea
sa de reacţie şi anihilarea centrului de greutate al forţei, permite
obţinerea victoriei cu forţe puţine asupra unui adversar mai puternic.
Efectul moral al surprinderii poate afecta centrul de greutate abstract
al forţei creând, pentru cel surprins, sentimentul inferiorităţii şi
imaginea înfrângerii. Efectul moral coroborat cu efectul material
constituie modalitatea principală prin care surprinderea îşi manifestă
influenţa asupra câştigării iniţiativei şi crearea momentelor critice.
Este evident că principiul surprinderii cere a concepe şi a executa
acţiuni militare în siguranţă, încât inamicul să fie lovit în locul,
momentul şi cu mijloacele neaşteptate, găsindu-l nepregătit sau
punându-l în situaţia de a lua cu greu măsuri de contracarare.
În general, se mai consideră că surprinderea poate consta şi în ritmul
operaţiei, valoarea şi structura forţelor şi a mijloacelor, direcţionarea sau
localizarea efortului principal şi declanşarea neaşteptată a acţiunii şi că
factorii care contribuie la surprindere sunt: viteza; informaţiile oportune
şi exacte; inducerea în eroare; aplicarea în forme neaşteptate a
elementelor puterii de luptă; măsurile de securitate; schimbarea bruscă a
tacticii, procedeelor şi metodelor de acţiune; folosirea avantajelor oferite
de teren şi de condiţiile atmosferice; continuarea acţiunilor şi atunci când
acestea par neprielnice149.
149
132
Experienţa demonstrează că, în acţiunile militare, cel care a reuşit

să realizeze surprinderea a dobândit şi menţinut iniţiativa, iar cel care
a fost supus efectelor surprinderii şi nu a putut reacţiona rapid la
situaţia creată a pierdut până la urmă lupta, întrucât efectele
surprinderii sunt atât de ordin moral, cât şi material.
Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii
adversarului în acţiunile militare moderne sunt: prevederea,
cunoaşterea cât mai temeinică a factorilor situaţiei, tendinţele de
evoluţie a acestora şi a influenţei pe care o au sau ar putea-o avea în
viitor asupra fizionomiei şi deznodământului acţiunilor; flexibilitatea
gândirii şi acţiunii; rapiditatea; iniţiativa; capacitatea comandanţilor de
a-şi asuma riscul necesar calculat; păstrarea secretului asupra
acţiunilor proprii; mascarea; dezinformarea permanentă a
adversarului; oportunitatea; violenţa şi precizia focului; mobilitatea şi
manevra trupelor; întrebuinţarea unor procedee noi de acţiune.
9. Principiul evitării surprinderii. Evitarea surprinderii constă în
totalitatea măsurilor şi a acţiunilor întreprinse atât pe timpul pregătirii,
cât şi pe timpul desfăşurării sau al încheierii operaţiilor şi au drept scop
punerea forţelor şi a mijloacelor proprii în poziţii avantajoase faţă de
inamic, asigurarea condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea misiunilor şi
zădărnicind astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea. Ea se
realizează prin: culegerea, stocarea, procesarea şi diseminarea
neîntreruptă a informaţiilor (intelligence) pentru cunoaşterea situaţiei şi
caracterului acţiunilor adversarului, precum şi pentru zădărnicirea
acţiunilor de cercetare ale acestuia; mascarea grupărilor de forţe şi
păstrarea în secret a planurilor acţiunilor de luptă; a lucrărilor genistice şi
a altor posibile obiective, inducerea în eroare, organizarea şi executarea
centralizată a acţiunilor informaţionale, psihologice şi de luptă
radioelectronică; folosirea pe scară largă a întunericului; adoptarea unor
dispozitive de acţiune lipsite de schematism.
10. Principiul organizării şi al executării oportune a manevrei.
Influenţa deosebită a manevrei asupra desfăşurării şi deznodământului
luptei armate a fost sesizată din cele mai vechi timpuri, aceasta fiind
considerată ca un instrument principal în realizarea scopurilor acţiunilor
militare. Experienţa a demonstrat faptul că manevra este indispensabilă
manifestării în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare a altor principii
de bază, în speţă libertatea de acţiune, concentrarea eforturilor în locul
decisiv şi la momentul potrivit, surprinderea, economia de forţă etc.
133
În doctrinele actuale se consideră că manevra permite punerea

inamicului într-o situaţie dezavantajoasă, prin deplasarea forţelor
proprii în vederea obţinerii unui avantaj poziţional faţă de acesta, în
scopul aplicării flexibile şi al concentrării efectelor puterii de luptă
pentru nimicirea forţelor sau respingerea acţiunilor acestuia, cât şi
pentru sustragerea forţelor proprii de sub loviturile inamicului.
Winston Churchill spunea: „Bătăliile pot fi câştigate fie prin ciocniri
frontale, fie prin manevre. Un general este mai bun strateg cu cât
foloseşte mai mult manevra şi cu cât pretinde mai puţin folosirea
ciocnirilor frontale“.
Abordarea manevrieră a operaţiilor asigură comandanţilor
exploatarea succesului, menţinerea libertăţii de acţiune, reducerea
vulnerabilităţii forţelor proprii şi obţinerea victoriei cu forţe puţine, în
faţa unui inamic superior. Manevra presupune: rapiditate în gândire,
planificare, organizare şi acţiune; stabilirea, şi dacă e cazul schimbarea
direcţiei principale de efort; aplicarea judicioasă a principiului
concentrării forţelor şi mijloacelor150.
Manevra determină creşterea puterii de luptă prin avantajul
poziţional obţinut ca urmare a dispunerii forţelor în punctele decisive
pentru executarea sau ameninţarea cu executarea focului prin ochire
directă sau din poziţii de tragere acoperite, masarea efectelor acţiunilor
proprii, realizarea surprinderii, şocului psihologic şi prezenţei fizice şi
pentru obţinerea dominaţiei morale asupra inamicului.
În funcţie de scopul urmărit, de amploarea, natura forţelor şi
mijloacelor participante şi de mediul de desfăşurare, precum şi forma de
acţiune în cadrul căreia se execută, în teoria şi practica militară se
operează cu diferite tipuri (categorii) de manevră de forţe şi mijloace sau
de foc: terestră, aeriană, navală şi combinată (aeroterestră, aeronavală, de
desant aerian sau desant maritim ş.a), iar după criteriul amplorii acţiunii,
manevra poate fi de nivel strategic, operativ sau tactic.
Scopul manevrei diferă de la o formă a acţiunilor militare la alta.
Astfel, în apărare, manevra de foc, forţe şi mijloace se execută pentru
lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, mutarea efortului
de pe o direcţie pe alta, executarea ripostelor ofensive, precum şi
pentru lovirea inamicului pe linii interioare (din poziţie centrală), iar
150
134
în ofensivă pentru a aplica grupărilor de forţe ale inamicului aflate în

apărare lovituri pe linii interioare (din poziţie centrală), pe linii
exterioare, lovituri în adâncime şi lovituri frontale, cât şi pentru
învăluirea şi întoarcerea forţelor acestuia.
11. Realizarea şi menţinerea rezervei de forţe şi mijloace constau
în stabilirea şi menţinerea în permanenţă a unor forţe şi mijloace la
dispoziţia comandantului pentru întărirea efortului pe unele direcţii
sau pentru sporirea puterii loviturilor în momentele hotărâtoare ale
operaţiilor şi pentru a interveni în situaţiile neprevăzute. În orice
situaţie, comandantul trebuie să aibă o rezervă neangajată, gata de
acţiune. Odată ce rezerva desemnată iniţial a fost angajată, trebuie
constituită alta, chiar dacă aceasta presupune o schimbare a repartiţiei
forţelor şi mijloacelor.
Rezerva este destinată rezolvării unor situaţii critice neprevăzute,
care pot să apară pe timpul desfăşurării operaţiei şi se compune din
unităţi ale forţelor luptătoare, de regulă, fără întăriri. Rezerva de forţe
şi mijloace se realizează şi prin: reducerea la minim a pierderilor;
asigurarea sprijinului logistic şi a timpului de odihnă; aprovizionarea
şi completarea oportună a consumurilor şi a pierderilor; înlocuirea
unităţilor istovite de luptă. Angajarea rezervei trebuie realizată în
urma analizei temeinice a situaţiei şi a timpului necesar deplasării,
desfăşurării şi intrării în acţiune a forţelor din cadrul acesteia.
12. Principiul cooperării impune integrarea acţiunilor unităţilor,
genurilor de armă, categoriilor de forţe, instituţiilor şi organizaţiilor
civile. Se realizează prin spirit de echipă, precum şi prin instruire,
planificare şi acţiuni comune.
În îndeplinirea misiunilor încredinţate, în operaţiile specifice luptei
armate, dar şi în celelalte tipuri de operaţii, de o mare importanţă este
cooperarea între arme şi specialităţi dar mai ales între categoriile de
forţe, între Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele Navale.
Procedeele de cooperare sunt determinate de timp, spaţiu şi de
misiunile sau obiectivele pentru care se impune coordonarea eforturilor.
Cooperarea în timp presupune executarea operaţiilor concomitent sau
succesiv, de către participanţi, în vederea realizării scopului comun.
Procedeul de cooperare în care spaţiul constituie obiectivul de analiză
presupune desfăşurarea operaţiilor fie în zone comune, fie în zone
135
adiacente care prezintă interes în realizarea scopurilor comune.

Cooperarea pe obiective (misiuni) se exprimă prin caracterul comun sau
complementar al acestora. Alegerea unei forme sau a unui procedeu se
face în conformitate cu determinările obiective ale momentului în care
se organizează şi (sau) se detaliază cooperarea151.
13. Principiul siguranţei şi al protecţiei. Noţiunea de securitate
este sinonimă cu cea de siguranţă, ambele semnificând „faptul de a fi
la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranţă, de linişte,
izvorât din absenţa oricărui pericol“152. Securitatea acţiunilor şi a
forţelor reprezintă o condiţie esenţială pentru protejarea obiectivelor
importante şi a centrului de greutate al forţei precum şi pentru evitarea
momentelor critice care ar duce la pierderea sau reducerea puterii de
luptă şi neîndeplinirea misiunii. Protejarea forţei sporeşte puterea de
luptă proprie, dar totuşi comandanţii nu trebuie să fie excesiv de
precauţi, deoarece pentru a reuşi ei trebuie să-şi asume un risc necesar
şi calculat, inevitabil în război. Aplicarea acestui principiu presupune
unele măsuri de siguranţă informaţională, acţională, morală, pentru
prevenirea surprinderii şi reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii ca
o necesitate vitală şi o condiţie primordială a succesului.
Siguranţa şi protecţia constau dintr-un ansamblu de măsuri şi
acţiuni desfăşurate continuu pentru asigurarea condiţiilor de siguranţă
acţională, morală şi materială necesare planificării şi desfăşurării
operaţiilor, prevenirii (interzicerii) realizării surprinderii şi obţinerii
unui avantaj neaşteptat de către inamic, precum şi reducerii
vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul,
spaţiul şi capabilităţile de luptă.
Noul concept de protecţie multidimensională are drept obiectiv
controlul spaţiului de luptă, în măsură să asigure protecţia forţelor
proprii faţă de întreaga gamă de ameninţări, exercitate din orice
dimensiune spaţială (terestră, aeriană, cosmică ori informaţională),
astfel încât să se menţină libertatea de acţiune pe timpul deplasării,
manevrelor şi angajării, reducând în acelaşi timp capacitatea
adversarului de a interfera în acţiunile trupelor proprii. Protecţia
multidimensională este caracterizată de capacitatea de a: identifica şi
151
Ibidem, p. 52
152
Cf. DEX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p. 54
136
urmări vulnerabilitatea forţelor proprii ce constituie obiective

potenţiale pentru adversar; deosebi în mod clar, precis şi fără echivoc
forţele proprii de cele ale adversarului, la toate nivelurile şi eşaloanele,
prevenind astfel acţiunile şi focul fratricid; reduce riscul şi limita
pierderile, altele decât cele produse prin luptă, printr-o gamă largă de
misiuni specifice (exemplu măsuri de siguranţă şi medicale).
14. Principiul simplităţii planurilor şi a ordinelor. Necesitatea ca
planurile şi ordinele să fie cât mai simple şi clare a fost sesizată de
gânditorii militari, încă din antichitate. În acest sens, Sun Tzî susţinea
că „un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără
echivocuri sau confuziuni, în puţine cuvinte şi la momentul
potrivit“153. Acest principiu are în vedere, în principal, exercitarea a
două funcţii şi atribute ale conducerii: planificarea şi comanda.
Dacă ne referim la componentele care privesc planificarea
acţiunilor şi darea misiunilor, în prezent există o unitate de vederi, iar
aceasta susţine că planificarea acţiunilor se bazează pe criterii
ştiinţifice, pe studii şi calcule precise, prin care ne asigurăm că toate
forţele vor primi misiuni în raport cu posibilităţile lor, iar eforturile
vor fi îndreptate spre acelaşi scop: obţinerea succesului cu pierderi şi
consumuri minime.
Planurile simple, funcţionale, cuprinzând măsuri, activităţi şi
acţiuni exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al
situaţiei, misiunii, posibilităţilor reale şi deciziei, reduc considerabil
pericolul confuziilor, uşurând materializarea lor de către executanţi şi
acţiunea unitară. Se poate aprecia că o planificare judicioasă, care
poate fi aplicată cu uşurinţă, în timpul cel mai scurt, este de preferat
uneia în detaliu, dar realizată cu întârziere, aceasta întrucât întocmirea
ei cu întârziere este în detrimentul eşaloanelor subordonate cărora, mai
ales la nivel tactic, trebuie să li se acorde cel mai mult timp pentru
pregătirea acţiunilor.
În concluzie apreciem că cerinţele principiului definirii clare a
obiectivului (misiunii) constau în elaborarea unor documente de
conducere clare, concise şi care să asigure o înţelegere completă a
misiunii iar planurile simple şi ordinele clare şi concise vor contribui
la reducerea neînţelegerilor şi eliminarea confuziilor154.
153
154
137
15. Principiul menţinerii unui moral ridicat. Moralul se reflectă

în voinţa de a lupta şi a obţine victoria, fiind adesea decisiv pentru
rezultatul operaţiilor. Moralul ridicat se realizează prin instruire
realistă, solicitantă şi creativă şi se menţine prin exemplul personal al
comandanţilor, asigurarea nevoilor vitale şi crearea spiritului de grup.
Menţinerea la un nivel ridicat a moralului militarilor presupune
luarea măsurilor pentru realizarea coeziunii şi a spiritului de echipă în
cadrul unităţii, având în vedere bunul trai, moralul şi starea de spirit
ale întregului personal, precum şi măsuri pentru asigurarea continuă a
asistenţei medicale adecvate, revenirea rapidă în cadrul unităţilor a
luptătorilor cu răni uşoare şi pentru utilizarea eficientă a sistemelor de
evacuare, reparare şi înlocuire a materialelor necesare bunului trai şi
sănătăţii militarilor.
Prin actul de conducere a oamenilor din subordine, comandantul
îi motivează în momentele de mare dificultate şi pericol şi îi
direcţionează pentru îndeplinirea misiunii.
16. Sprijinul logistic este o condiţie vitală pentru succesul oricărei
operaţii şi are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii
misiunilor. Acesta trebuie să fie flexibil şi în deplină concordanţă cu
intenţia comandantului şi concepţia operaţiei155.
Forţele logistice încorporează o varietate de specialităţi tehnice
(unităţi de aprovizionare şi transport; de mentenanţă; medicale; sanitar
veterinare; de comenduire şi îndrumare a circulaţiei; bancare de
campanie) şi activităţi funcţionale incluzând sprijinul şi susţinerea
logistică, precum şi folosirea infrastructurii disponibile din zona de
responsabilitate.
Prin sprijinul logistic, forţele sunt asigurate din punct de vedere
material şi al asistenţei, urmând fluxul surse de aprovizionare –
militarii aflaţi în operaţie, în vederea desfăşurării cu succes a misiunii.
Misiunile generale ale forţelor sunt stabilite în strânsă
concordanţă cu posibilităţile tehnico-tactice ale armamentului, tehnicii
şi echipamentului pe care îl au în dotare. În funcţie de tipul de
operaţiei, precum şi de condiţiile concrete ale acesteia, comandantul
trebuie să cunoască şi să exploateze la maxim posibilităţile diferitelor
tipuri de unităţi din subordine.
155
Ibidem, p. 20
138
Implementarea tehnologiilor informaţionale a determinat apariţia

conceptului de logistică în reţea care ar permite un răspuns rapid în
caz de criză, a urmări şi putea schimba rapid destinaţia cantităţilor de
materiale şi mijloace necesare, chiar şi pe timpul transportului
acestora şi a livra beneficiarilor cantităţi şi categorii de materiale
adaptate situaţiei concrete şi a asigura susţinerea direct la nivel
strategic, ca şi la nivel operativ şi/sau tactic a acţiunilor militare.
Sistemele informaţionale perfecţionate şi alte modernizări tehnologice
acreditează noi concepte, precum modularitatea, managementul rapid,
distribuţia pe câmpul de luptă ce contribuie la configurarea
conceptului de concentrare logistică.
2.3.3. Conceptul de normă a luptei armate

Ca toate celelalte subsisteme ale sistemului social global, cel militar
este şi el marcat de normativitate şi normativism. Normativitatea
reprezintă manifestarea obiectivă şi însuşirea esenţială a sistemelor
sociale (în consens cu finalitatea – autoreglare, autoorganizare,
autodirijare), a căror exteriorizare se exprimă prin norme (normativism).
Deci, normativitatea apare ca o necesitate a reglementării vieţii şi
activităţii umane prin intermediul normelor.
Modalităţile de exteriorizare, de relevare a normativităţii se
realizează prin ceea ce numim normare sau normativism. În timp ce
normativitatea constituie o mişcare reală a sistemelor sociale, în virtutea
căreia aceste sisteme îşi găsesc un sens, normativismul este abstragerea
din real a mecanismului normativităţii şi transpunerea lui în norme.
Corelată cu noţiunile de normativitate şi normativism este şi
noţiunea de cadru normativ. Cadrul normativ nu este reductibil la
ansamblul normelor, ci vizează limitele acţiunilor umane prescrise
prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. Ansamblul normelor formează
sistemul sau sistemele de norme (normativismul), prin care înţelegem
o mulţime de reguli ce descriu obligaţiile, interdicţiile şi permisiunile
tuturor indivizilor umani dintr-o societate istoriceşte determinată,
cuprinsă într-un anumit gen de activitate socială.
Termenul normă este de origine latină (norma-ae = exemplu,
model, regulă, lege) şi semnifică în limbajul comun un îndreptar, o
regulă de comportare, fixată prin obiceiuri, moravuri sau legi, pe care
trebuie să o respecte o persoană, un grup, o clasă socială, în cadrul
139
unei forme specifice de activitate156. Normele se definesc nu numai ca

prescripţii, ci şi ca repere ale acţiunii umane în domenii dintre cele
mai diferite, inclusiv în domeniul militar.
Specificul domeniului militar atrage după sine întemeierea unor
sisteme de norme, care să-şi dovedească viabilitatea nu numai în timp
de pace, ci şi, mai ales în timp de război. Normele care reglementează
desfăşurarea acţiunii militare nu se impun în mod arbitrar, ci ele au o
serie de determinări, ceea ce justifică evidenţierea întemeierii lor.
Întrucât normele reprezintă reflectarea unor raporturi din realitatea
existentă la un moment dat în scopul obţinerii unor efecte viitoare, ele
prescriu modalităţi de tranziţie de la o stare la alta, descriu acţiuni care
trebuie înfăptuite. Mecanismul de elaborare a normelor militare are
însă un anumit specific cu determinări relative generate de însăşi
factorii care influenţează lupta armată. Dintre normele militare se
poate aprecia că cele din domeniul artei militare au cel mai pronunţat
caracter relativ. Intrate în uz sub formă de norme strategice, operative
şi tactice, ele exprimă o serie de corelaţii dintre structurile
organizatorice ale eşaloanelor destinate să ducă acţiunii militare,
armamentul şi tehnica din dotare, formele şi procedeele de acţiune,
caracteristicile terenului, structura acţiunilor. De exemplu, luarea în
considerare a tuturor detaliilor ce alcătuiesc şi pun în acţiune sistemele
militare strategice conduc către următoarea clasificare a normelor:
● de constituire (organizatorice), care se referă la aspectele
cantitative, calitative şi la modul de realizare a grupărilor strategice de
forţe şi mijloace în scopul îndeplinirii unei campanii sau operaţii
strategice;
● de dispunere, materializate prin regulile de alegere a raioanelor
de concentrare sau desfăşurare a forţelor şi mijloacelor pentru
îndeplinirea scopului urmărit;
● de manevră, deplasare şi regrupare, care stabilesc condiţiile şi
regulile ce se impun pentru realizarea la timp, în ascuns şi lovirea prin
surprindere în punctele vulnerabile a adversarului;
● de asigurare, care reprezintă sprijinirea acţiunilor militare în
vederea desfăşurării lor eficiente şi conform normelor de întrebuinţare,
precizându-se condiţiile limită ce se impun în vederea păstrării
combativităţii în procesul de pregătire şi ducere a acţiunilor militare157.
156
Colectiv, Acţiune, decizie, responsabilitate, Bucureşti, 1976, p. 185
157
Cf. Eseu despre strategia şi tactica militară, Bucureşti, Editura Academiei de
140
Normele strategice trebuie privite ca reguli de aplicare a

principiilor strategice militare în raport cu contextul acţional şi
evoluţia forţelor şi mijloacelor de luptă. Referindu-ne la normele
tactice, semnificaţia acestora trebuie desprinsă din corelaţia ce există
între legile luptei armate, principiile, precum şi procedeele, formele,
metodele de pregătire şi ducere a luptei în spaţiul tactic.
Plecând de la faptul că „regulamentele de luptă cuprind
principiile şi normele de organizare şi conducere a acţiunilor de luptă
la diferite eşaloane“158, din analiza acestora rezultă posibilitatea
evidenţierii unor categorii de norme tactice:
Normele de constituire (organizaţionale) exprimă, cantitativ şi
calitativ, modul de realizare a unor grupări de forţe şi mijloace în scopul
îndeplinirii misiunilor într-o acţiune de luptă. În cadrul lor se pot
distinge: normele de structuri-tip pentru diferite acţiuni – exemplu:
detaşamentul de asalt de valoarea unui batalion poate avea în compunere
4-6 grupuri de asalt, constituite din câte un pluton întărit; normele de
întărire – exemplu: pentru ducerea luptei în pădure, plutonul poate fi
întărit cu 1-3 tunuri, 1-3 aruncătoare, 1-3 mitraliere; normele de
intervenţie din partea eşaloanelor superioare – exemplu: batalionul
poate primi, în sprijin, până la un divizion de artilerie (aruncătoare).
Normele de dispunere reflectă regulile de stabilire, în teren, a
locurilor de concentrare sau desfăşurare a forţelor şi mijloacelor
pentru îndeplinirea unui scop urmărit. De această dată, deosebim:
normele de suprafaţă – exemplu: pentru staţionare, batalionul se
dispune într-un raion cu mărimea de până la 15 km2; normele liniare –
exemplu: intervalele dintre punctele de sprijin de companii pot să fie
de până la 700 m; norme relaţionale – exemplu: comandantul de
batalion instalează punctul de comandă între F.A.I. şi F.A.U.
Normele de deplasare exprimă anumite condiţii limită care se
impun pentru reglementarea marşului şi a transportului trupelor. Se
deosebesc, în cadrul lor: normele de distanţe parcurse – exemplu: în
teren şes şi deluros, etapa de marş pe autovehicule poate fi de până la
250 km; normele de viteze – exemplu: viteza medie de marş a
coloanelor mixte în teren şes sau deluros, ziua, este de 20-30 km/oră, iar
noaptea de 15-20 km/oră.
158
Lexicon militar, Bucureşti, Editura Militară, 1980, p. 580
141
Normele de asigurare reprezintă criterii de apreciere a sprijinului

acordat acţiunilor de luptă pentru planificarea şi desfăşurarea lor în
condiţii cât mai raţionale. În funcţie de domeniul activităţii la care se
referă pot fi: normele de aprovizionare, normele de consum, normele
de protecţie etc.
Din perspectiva normativismului, lupta armată se desfăşoară,
iniţial, pe baza normelor generale şi specifice elaborate în timp de
pace. Aceasta presupune că, în timp de pace, în procesul pregătirii de
luptă, normele tactice nu trebuie însuşite ca simple prescripţii, ele
necesită a fi interiorizate. Totodată, pe baza învăţămintelor desprinse
din unele conflicte armate, a rezultatelor obţinute în activitatea de
cercetare ştiinţifică, dar şi în instruirea personalului armatei noastre,
periodic, prin reeditarea regulamentelor de luptă este absolut necesar
să se execute şi actualizarea normelor care necesită acest lucru.
În concluzie, norma reglementează un domeniu mai larg al
acţiunii militare, pe când regula, preponderent descriptivă, impune un
mod strict de rezolvare. Norma creează cadrul, iar regula îl aplică, îl
transpune în practică. Eşaloanele strategice şi operative lucrează,
operează cu legile luptei armate, principiile luptei armate şi normele
luptei armate şi mai puţin cu reguli, iar cele tactice operează
preponderent cu reguli.
2.3.4. Corelaţia lege, principiu, normă în acţiunea militară

Lumea legilor este formată din interacţiuni profunde şi stabile şi
reunite în aceeaşi clasă cu fenomenele şi procesele care se supun, în
genere, aceluiaşi mod de manifestare. Prin creşterea densităţii şi a
variaţiei fenomenelor, legea capătă noi posibilităţi de dezvoltare. În
activitatea practică, agentul acţiunii exprimă legile luptei armate în
principii, norme şi reguli ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare.
Legile luptei armate se subiectivează în principii, norme şi reguli,
iar conţinutul acestora din urmă se obiectivează prin cerinţele legilor.
În ceea ce priveşte noţiunea de principiu, acesta a constituit o
permanentă preocupare a teoreticienilor militari, iar experienţa
acumulată a contribuit, pe de o parte, la continua descifrare a
mecanismelor care stau la baza fenomenului luptei armate, iar pe de
altă parte a lărgit aria contradicţiilor în explicarea fundamentării
raţionale ale acestuia. Instrument de aplicare a cerinţelor legilor în
142
acţiune, principiul reprezintă „un ansamblu de teze şi norme

călăuzitoare, derivate din legile obiective, prin care se asigură
conducerea, dirijarea, orientarea unui domeniu sau a altuia de
activitate“159 iar pentru a accentua delimitările, un alt autor precizează
că „în ştiinţă, principiul este un sector metodologic rezultat din
generalizarea cunoştinţelor anterioare şi din transformarea lor în
norme de interpretare, paradigme, axiome, postulate, cărora se
subordonează toată dezvoltarea ştiinţei în cauză“160. În teoria generală
a ştiinţei militare se apreciază că „legile luptei armate constituie baza
obiectivă a principiilor, iar la rândul lor, principiile reflectă cerinţele
acestor legi“161.
Principiul este, într-un anume sens, sinonim cu norma sau cu
regula, dar trebuie făcute distincţiile necesare în interiorul acestora.
Din analiza conţinutului noţiunii de principiu, normă sau regulă,
precum şi a relaţiilor dintre ele vom constata că: noţiunea de principiu
se sintetizează pe o treaptă mai înaltă, în ierarhia normativă, decât
regula; în timp ce principiul este mai apropiat de lege, având simultan
elemente logice şi aspect de ordin normativ, el nefiind o convenţie,
regula este preponderent prescriptivă şi are caracter convenţional, în
raport cu aspectul logic al principiului care izvorăşte dintr-o necesitate
obiectivă, convenţiile ce caracterizează regula sunt de strictă
necesitate, izvorâtă dintr-o cerinţă evidentă pentru efectuarea unei
operaţii sau fără a izvorî dintr-o cerinţă evidentă.
Sinonimia principiu-regulă, precum şi notele specifice relevate
arată clar delimitarea categoriei de lege de noţiunea de principiu.
„Dacă legea se referă la o relaţie, regula, dimpotrivă, vizează o
operaţie, căci regula este o propoziţie care ne arată modul în care,
pornind de la anumite date, obţinem un anumit rezultat“162.
Definirea principiilor luptei armate scoate în evidenţă elementele
convenţionale ale acestora şi anume: „caracterul imperativ normativ;
caracterul axiomatic; caracterul funcţional al principiilor; caracterul
159
Colonel Anghel Hoţu, Abordarea sistemică a legilor şi principiilor luptei
armate. În: „Gândirea Militară Românească“ nr.4, Bucureşti, 1991, p. 43
160
Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros,
1978, p. 551
161
***, Doctrină şi teorie militară, Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 311
162
Gheorghe Enescu, Logică şi adevăr, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 83
143
de factori de stabilitate, de continuitate; caracterul istoric cu multiple

determinări“163. Au fost emise păreri asupra caracterului imperativ al
principiilor luptei armate, atât în teorie, cât şi în practică. În condiţiile
războiului, aplicarea în practică a acestor principii este determinată de
situaţia concretă, de factorii care intervin (forţele proprii, adversarul,
terenul, condiţiile meteorologice) de interdependenţa dintre aceşti
factori, de iniţiativa proprie şi de cea a adversarului. În ceea ce priveşte
aplicarea lor în practică, trebuie avut în vedere să nu se recurgă numai
la unul sau altul dintre aceste principii, deoarece ele se află în strânsă
interdependenţă, deci pot fi aplicate în variante nelimitate.
Utilitatea principiilor se manifestă nu atât în satisfacerea unei
acţiuni de luptă sau a alteia, ci mai degrabă în pregătirea efectivelor
luptătoare. Funcţia principiilor nu este influenţarea acţiunilor de luptă,
ci pregătirea generală a participanţilor la aceste acţiuni.
În concluzie, coexistenţa sistemică a legilor luptei armate rezidă în
stabilirea raporturilor specifice, în esenţializarea relaţiilor legice şi în
posibilitatea subiectului epistemic de a le transpune în principii coerente
logic şi praxiologic. Modalitatea de aplicare a sistemului legi-principii-
norme-reguli militare vizează modul de obiectivare a principiilor,
normelor şi regulilor în activitatea de concepţie şi de execuţie a
acţiunilor militare pe timp de pace şi război. Corelaţia dintre legile,
principiile şi normele luptei armate se manifestă în forme multiple şi
diversificate. Cerinţele unor legi pot apela spre aplicare unuia sau mai
multor principii, după cum un singur principiu poate să răspundă
cerinţelor uneia sau mai multor legi. Tot aşa şi normele luptei armate pot
apela spre aplicare la mai multe principii sau la unul singur.
Deci, dintr-o lege pot decurge unul sau mai multe principii,
dintr-un principiu una sau mai multe norme, dintr-o normă, una sau mai
multe reguli. Un principiu se poate fundamenta pe una sau mai multe
legi, o normă pe unul sau mai multe principii, iar o regulă pe una sau
mai multe norme. Între legile, principiile şi normele luptei armate
există o interdependenţă funcţională, fiecare aflându-se în relaţie cu
celelalte de acelaşi nivel, dar şi cu cele ce aparţin nivelului superior.
Totodată corelaţia exprimă natura generală a legii, dar şi pe cea de
punte de legătură a principiului şi normei, de treaptă dintre lege şi
163
întregului popor, Bucureşti, Editura Militară, 1987, pp. 20-25
144
practică. Aici se manifestă raportul dintre particular şi general. Legea

este demersul subiectiv prin care se concretizează necesitatea.
Principiul exprimă necesitatea de a se acţiona într-un anumit mod
pentru a răspunde cerinţelor legii.
Determinarea principiilor de către legi este relativă deoarece
principiile au o mare mobilitate în raport cu legea, care se modifică
mai greu şi deci dispune de stabilitate în timp. O analiză a principiilor
evidenţiază faptul că ele se concretizează în noţiuni şi propoziţii care
exprimă existenţa unei anumite legături esenţiale între fenomenele
luptei armate, între diversele sale componente. Fiecare principiu
trebuie privit ca o expresie a unităţii şi contradicţiei dintre două
tendinţe opuse: prima – obţinerea eficienţei maxime în acţiuni; a doua
– necesitatea diminuării eficienţei acţiunilor adversarului. Obţinerea
lor se poate face prin îndeplinirea cerinţelor mai multor principii.
Acţiunea legilor luptei armate determină principiile, dar în mod
specific, fiecărui cadru social-politic, prin intermediul opţiunilor
doctrinar-politice. În practică ele se aplică prin intermediul strategiei
securităţii ori doctrinei militare naţionale. Deci au un caracter
obiectiv, constituind o reflectare a cerinţelor luptei armate, au totodată
şi o modalitate normativă de aplicare în practică, în funcţie de situaţia
concretă.
2.4. Multidimensionalitatea confruntării în războiul modern
Cercetările din domeniul ştiinţelor militare privind războiul şi

lupta armată modernă s-au caracterizat atât prin amploare, profunzime
şi caracter ştiinţific autentic, cât şi printr-o abordare interdisciplinară.
Teoria şi practica ducerii războiului, inclusiv nivelurile de
referinţă ale artei militare (tactic, operativ şi strategic) au evoluat sub
impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, impact care a produs
transformări radicale asupra structurilor militare şi a modului de
ducere a operaţiilor acestora.
Astfel, trebuie să luăm în considerare aprecierile specialiştilor
asupra viitoarelor acţiuni militare, care se vor desfăşura într-un spaţiu de
luptă integrat şi multidimensionalitat (terestru, aerian, naval, cosmic,
informaţional, cibernetic, psihologic, mediatic, economic, cultural,
genetic, geofizic) în care se asigură prezenţa tot mai activă a acţiunilor
asimetrice, caracterizate prin mobilitate, dinamism, flexibilitate fără
145
precedent, nivel ridicat de descentralizare, independenţă, posibilităţi

nelimitate de coordonare şi folosirea sistemelor de armament cu înalt
grad de tehnologizare, desfăşurate ziua şi noaptea, în orice condiţii de
teren, climă, anotimp şi stare a vremii.
2.4.1. Acţiunea în spaţiul cosmic

Acţiunea în spaţiul cosmic este un domeniu nou al războiului
modern, care se poate defini ca fiind exploatarea mediului cosmic
pentru a conduce operaţii militare complexe în timp real. Acest
domeniu este interconectat cu celelalte domenii ale războiului, fără
însă a i se altera elementele de specificitate.
Acest tip de conflict presupune o extindere nelimitată, verticală,
în spaţiul cosmic, a teatrelor de confruntare şi a mijloacelor de
confruntare în plan informaţional, mediatic, economic şi militar.
Armatele moderne se bazează din ce în ce mai mult în activitatea
lor curentă încă de pe timp de pace (nu numai în timp de conflict), pe
sprijinul sistemelor amplasate în spaţiul cosmic: senzori de informaţie,
sisteme de informaţie-supraveghere-recunoaştere, sisteme GPS şi alte
mijloace care facilitează acţiunile în spaţiul terestru, aerian ori naval.
Acţiunea în spaţiul cosmic are două componente majore. Prima
componentă constă în operaţii spaţiale strategice independente, având
drept obiective protejarea propriului sistem amplasat în spaţiul cosmic
şi distrugerea facilităţilor adversarilor. A doua componentă constă în
sprijinul operaţiilor întrunite intercategorii de forţe armate ori ale
categoriilor de forţe armate.
Operaţiile spaţiale strategice independente sunt componenta
activă ce asigură supravieţuirea sistemelor spaţiale proprii (exemplu:
Iniţiativa de Apărare Strategică a SUA – „Războiul Stelelor“).
Sprijinul operaţiilor întrunite intercategorii de forţe este destinată
obţinerii unui avantaj major faţă de adversari prin utilizarea
următoarelor posibilităţi oferite de sistemele spaţiale: comunicaţii,
pentru a asigura un sistem de comandă şi control eficace şi eficient;
informaţii şi date în vederea desfăşurării procesului de analiză,
planificare a misiunilor, instruire şi antrenament şi repetiţii în cadrul
jocurilor de război; actualizarea hărţilor şi colectarea de imagini în
vederea planificării deplasărilor, a analizei terenului, a planificării
pregătirii şi ducerii operaţiilor; şi în fine, informaţii meteorologice
146
necesare analizei în vederea planificării transporturilor, alegerii

itinerarelor şi stabilirii capacităţii acestora.
Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte,
interesele se vor diversifica, posibilităţile de acţiune informaţională,
psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica. Această perspectivă
are cel puţin două implicaţii contradictorii, şi în acelaşi timp,
complementare: creşterea vulnerabilităţilor societăţii viitoare şi
descurajarea războiului şi a altor acţiuni, datorită cunoscutului
principiu acţiune – reacţie.
2.4.2. Acţiunea informaţională

Acţiunea informaţională (prezentată mai pe larg în cadrul
războiului informaţional) este, fără nicio îndoială, continuă şi urmăreşte
obţinerea şi menţinerea superiorităţii informaţionale prin afectarea
informaţiei adversarului, a proceselor şi sistemelor sale informaţionale,
concomitent cu apărarea propriilor informaţii, procese şi sisteme
informaţionale. Datorită faptului că informaţia deja s-a globalizat, iar
suportul genezei şi al circulaţiei acesteia este constituit dintr-o reţea
foarte complexă, mai exact, dintr-un sistem de sisteme de reţele
complexe, se poate trage concluzia că războiul informaţional este un
război în reţea, dus în spaţiul informaţiei, pentru informaţie, vizând
dominanţa informaţională şi, evident, manipularea informaţională.
2.4.3. Conflictul cibernetic

Experţii în securitate sunt din ce în ce mai mult preocupaţi de
atacurile cibernetice care prefigurează un nou tip de conflict la nivel
mondial. Conflictul cibernetic este strict legat de cel informaţional şi
reprezintă o formă concretă, particularizată a acestuia. Conflictul
cibernetic nu trebuie confundat cu acţiunea hackerilor. El se compune
dintr-un sistem de acţiuni care vizează îndeosebi perturbarea, prin toate
mijloacele, a reţelelor informaţionale adverse, protecţia celor proprii,
dezinformarea adversarului şi intoxicarea informaţională a acestuia,
„orbirea“ lui.
Atacurile asupra reţelei de Internet din Estonia (pe fondul crizei
declanşate în relaţiile cu Rusia – mai 2007) au constat în „bombe“ de
sute de megabiţi care erau trimise concomitent la mai multe adrese.
Asemenea atacuri coordonate depăşesc capacitatea de care dispun
147
simple grupuri de hackeri, fiind mai degrabă rezultatul cooperării cu

importante companii de telecomunicaţie.
Efectele acestor atacuri ar fi putut fi devastatoare, astfel că timp de o
oră toate serviciile de urgenţă estone au fost inoperabile. Traficul creat
de aceste atacuri a echivalat cu unul indus de un milion de calculatoare,
sau cu 5.000 de click-uri pe secundă la adresa unei singure ţinte164.
În faţa noilor tipuri de agresiune, NATO şi-a revizuit poziţia
detaşând un expert în orasul Tallinn pentru a monitoriza noul tip de
conflict, care poate avea repercusiuni la nivel internaţional.
2.4.4. Acţiunea economică

Reprezintă faza postconcurenţială, adică trecerea unui prag în care
concurenţa se transformă în criză şi criza în conflict şi constă în
folosirea agresivă şi prioritară a mijloacelor economice în vederea
atingerii obiectivelor propuse. În acţiunea economică sunt utilizate
„arme“ precum: sancţiunea (embargoul), boicotul, barierele vamale,
blocada maritimă, politici de monopol, politica de dumping şi spionajul.
Scopul ar fi slăbirea economiei adversarului, ceea ce ar duce la
reducerea puterii sale politice şi militare şi constrângerea acestuia în
a-şi schimba politica externă şi pentru a-i submina capacitatea de a
întreţine relaţii normale pe scena internaţională.
Din totdeauna, în conflicte s-a urmărit subminarea adversarului sau
distrugerea/cucerirea resurselor sale economice. Arta războiului a lui
Sun Tzî şi aproape toate doctrinele şi formele de exprimare ale artei
militare medievale, moderne şi contemporane conţin aspecte ale acestui
tip de conflict: asediul, înfometarea, strategia „războiului comercial“ al
lui Ludovic al XIV – 1690, strategia germană de utilizare a submarinelor
pentru distrugerea flotei comerciale a Marii Britanii, paralizarea
economiei şi a industriei de război prin loviturile strategie aeriene în Al
Doilea Război Mondial, strategie de îndiguire a SUA împotriva
colosului sovietic, în esenţa ei, o strategie a războiului economic.
Între principiile acestui tip de conflict, pe un loc central se
situează principiul sinergiei economico-financiare, principiul
flexibilităţii economice, principiul dominanţei şi principiul high-tech.
164
TehnoPOL, Portal IT & C, http://www.tehnopol.ro/Atacurile-cibernetice-
noul-tip-de-razboi-la-nivel-mondial*id_788-dArt.html
148
2.4.5. Acţiunea psihologică

A existat din toate timpurile o formă sau o componentă psihologică a
războiului, dar adevăratul război psihologic a apărut odată cu dezvoltarea
mijloacelor de comunicare, a amplificării canalelor şi reţelelor de
informaţii.
El va atinge apogeul în societatea de tip informaţional şi va continua
să producă efecte extrem de importante şi greu de contracarat, dintre care
cele mai importante sunt următoarele: influenţarea, anihilarea,
descurajarea, deformarea informaţiei şi a realităţii, impresionarea,
înspăimântarea, dominarea psihologică, schimbarea comportamentului şi
distrugerea. Acest conflict se duce prin media, prin reţele special create în
acest sens, prin reţelele deja existente, îndeosebi prin canalele de
televiziune şi Internet, dar şi prin mijloace fizice.
Trebuie să distingem între conflictul psihologic permanent (care
se desfăşoară în mediul economic, politic, social, cultural etc., şi care
urmăreşte scopuri şi obiective ce ţin de descurajarea adversarului, de
înspăimântarea lui, vizând crearea unor stări de anxietate, de angoasă
etc.) şi acţiunile psihologice militare, ca forme ale luptei armate duse
în teatru.
Acţiunile psihologice, duse cu arme cu efect psihologic şi muniţii
specifice sunt măsuri, programe şi activităţi destinate să modifice/
schimbe opiniile, atitudinile şi comportamentul grupurilor ţintă
inamice, aliate sau neutre, în scopul îndeplinirii obiectivelor
planificate sau activităţii planificate, care utilizează metode şi
mijloace de comunicare, direcţionare spre ţinte/grupuri ţintă aprobate,
cu scopul de a influenţa percepţii, atitudini şi comportamente care
afectează îndeplinirea obiectivelor politico-militare165.
În teatrele de operaţii şi în afara acestora, se desfăşoară acţiuni şi
operaţii psihologice de mare importanţă (PSYOPS), care încep să aibă
din ce în ce mai mult o valoare strategică cu totul deosebită.
Este momentul să se vorbească de războiul politico-informaţional
nu numai ca o contopire a celor două domenii, ci ca o modalitate de
atingere a scopurilor.
165
Sorin Ioan, Elemente de artă militară, Sibiu, Editura Academiei Forţelor
149
2.4.6. Acţiunea mediatică

Deşi mass-media nu sunt instrumente, mijloace sau forţe de
război, se ştie foarte bine că războiul mediatic este o realitate a zilelor
noastre. Acţiunea mediatică nu prea apare în nicio strategie sau
doctrină militară. O astfel de menţiune ar însemna automat
recunoaşterea implicării armatei în mass-media ceea ce ar pune sub
semnul întrebării libertatea şi independenţa presei.
Războiul mediatic este confruntarea dintre mass-media aparţinând
unor tabere aflate în stare de conflict armat, pentru a impune atât
propriei opinii publice, cât şi celei internaţionale, propria versiune
privind cauzele, desfăşurarea şi consecinţele războiului în sine. În sens
larg, războiul mediatic cuprinde întreg spectrul de confruntări purtate
exclusiv de mass-media, atât între presa provenind din taberele
adverse aflate în conflict, cât şi cele dintre diferitele organe ale mass-
media aparţinând aceleiaşi părţi, referitoare la războiul în cauză,
pentru impunerea propriilor puncte de vedere166.
Mijloacele de informare în masă participă la operaţiile PSYOPS,
la manipularea şi dezinformarea opiniei publice şi chiar a factorilor de
decizie politici şi militari. Principiile conflictului mediatic vizează, pe
de o parte, consolidarea forţei morale a structurilor proprii, cultivarea
încrederii în economie, în structurile politice şi în trupele proprii, şi pe
de altă parte, descurajarea şi chiar înfricoşarea adversarului şi
obţinerea sprijinului populaţiei.
Războiul mediatic are anumite mijloace prin care îşi atinge
scopurile. Acestea ar fi: relaţiile publice, grupurile de lobby, limitarea
accesului la informaţii, cenzura, dezinformarea, intoxicarea cu
informaţii, propaganda şi manipularea. Ele nu sunt decât diferite
moduri de a influenţa masele şi au de multe ori elemente comune care
le fac să se intersecteze şi care se pot numi mijloace de manipulare.
Aceasta este marea armă a conflictului mediatic care adesea se duce
chiar fără ştiinţa soldaţilor şi a entităţilor care se confruntă.
2.4.7. Conflictul cultural

În dicţionarele limbii române cercetate nu am găsit definiţia
conflictului cultural. Conflictul cultural nu este un război al valorilor,
166
Cătălin Hentea, Propaganda fără frontiere, Bucureşti, Editura Nemira, 2002,
p. 24
150
credem noi, întrucât valorile nu intră niciodată în conflict. Consultând

dicţionarul găsim pentru conflict următoarea definiţie: „neînţelegere,
ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuţie
(violentă)...“167, iar pentru cultură, următoarea: „totalitatea valorilor
materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori“168. Analizând cele două definiţii,
putem concluziona că definiţia conflictului cultural ar fi de fapt o
neînţelegere, o ciocnire de interese legate de valori materiale şi
spirituale create de o comunitate şi de comunicarea acestor valori.
Diversitatea intereselor într-o comunitate face ca un conflict să
existe. Acesta este un lucru bun, atâta timp cât tocmai această
diversitate creează şi mai multe alternative de rezolvare a conflictului.
Conflictul este un fapt social imposibil de evitat. Conflictul cultural
este o confruntare pe piaţa culturală, care este o formă a conflictului
economic, dar care are şi alte aspecte oarecum diferite de politica
producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală, adică
punerea arbitrară a valorilor în opoziţie şi crearea unor ierarhii şi a
unor suporturi care să justifice alte acţiuni.
Acest tip de război este folosit din ce în ce mai mult ca expresie a
conflictului etnic sau religios, a intoleranţei etnice şi religioase, a
extremismului şi fundamentalismului, care sunt forme ale războiului
asimetric.
2.4.8. Conflictul geofizic

În momentul de faţă, când degradarea ecosistemelor Terrei are loc
într-un ritm galopant din cauza activităţilor umane sau a accidentelor,
şi-a făcut apariţia un nou tip de arme, armele geofizice şi de aici un
nou tip de război – războiul geofizic ce îşi bazează modul de acţiune
pe tehnicile de modificare a mediului înconjurător (provocarea unor
calamităţi şi catastrofe cu influenţe nocive asupra mediului de viaţă al
oamenilor, localităţilor, terenurilor agricole, sistemelor de comuni-
caţii) în scopuri militare (realizării unor obiective importante, între
care se situează şi distrugerea potenţialului şi resurselor adversarului).
Apărut şi experimentat în perioada Războiului Rece, războiul
geofizic a fost abordat în literatura militară de specialitate mai întâi
167
http://dexonline.ro/search.php?cuv=conflict
168
http://dexonline.ro/search.php?cuv=cultura
151
sub conceptul de război meteorologic şi de război ecologic (în SUA şi

Occident) şi sub termenul de război geofizic sau geoclimatic (în
URSS, China şi ţările Tratatului de la Varşovia).
Conform unor specialişti militari sovietici169, noţiunea de război
geofizic cuprinde complexul de măsuri îndreptate în scopul perturbării
pe teatrele de operaţii militare a condiţiilor naturale şi a formării unor
condiţii noi, care exclud sau îngreunează în mod esenţial acţiunile de
luptă ale trupelor şi viaţa populaţiei paşnice.
În literatura de referinţă unii autori occidentali (Arthur H. Westing,
Hellen C. Noltimier) folosesc noţiunea de război ecologic înţelegând
prin aceasta manipularea mediului în scopuri militare ostile. El consideră
că manipulările ostile ale mediului, cele mai utile din punct de vedere
militar, ar fi cele în care un consum relativ modest de energie
declanşatoare ar conduce la eliberarea unei cantităţi considerabil mai
mari de energie distructivă direcţionată. Scopul unui astfel de atac
asupra mediului terestru sau marin, ar putea fi distrugerea economiei
unei ţări ţintă, a standardului de viaţă, a capacităţii de a purta un război
sau chiar de a supravieţui pe termen lung170.
Prin războiul geofizic (ecologic) se mai înţelege o formă de purtare
a războiului total în care se folosesc mijloace şi metode de modificare a
mediului natural, considerându-se că acestea pot provoca distrugeri atât
de mari, încât ar obliga adversarul să înceteze acţiunile de luptă.
Formele concrete ale conflictului geofizic sunt următoarele:
provocarea unor fenomene (ploi torenţiale, uragane, grindină, avalanşe
etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului, şi mai ales, acele spaţii în
care se află elemente ale industriei de război, sisteme de arme, îndeosebi
strategice, depozite şi resurse; modificarea compoziţiei aerului, apei şi
altor elemente, pe suprafeţe întinse, care să provoace pierderi imense sau
să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare; modificări ale
stratului de ozon sau ale ionosferei care să afecteze grav un anumit
teritoriu; acţiuni care produc modificări ale mediului, creşterea
catastrofală a nivelului apelor, inundaţii şi chiar cutremure de pământ;
modificări grave ale mediului marin; acţiuni punctiforme asupra unor
169
Apud, Emil Străinu, Războiul geofizic. Tehnici de modificare a mediului
înconjurător în scopuri militare. În: „Nexus Magazine“, Nr. 3, 2005,
http://www.nexusmagazine.ro
170
Ibidem, http://www.nexusmagazine.ro
152
regiuni din zone polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care să genereze

fenomene distrugătoare; acţiuni climatice.
Cercetările realizate până în prezent au creat un adevărat arsenal
de tehnici ale războiului geofizic, astfel:
● modificări ale atmosferei inclusiv ale atmosferei înalte şi
ionosferei (păturii de ozon);
● modificări ale caracteristicilor mărilor şi oceanelor;
● modificări ale uscatului (litosferei);
● modificări ale climei.
În prezent, războiul geofizic prezintă perspectivele posibilului, dar
cu menţiunea că într-un asemenea conflict noţiunile de învingător şi
învins s-ar putea confunda fără a se putea face distincţie între victimele
militare şi cele civile, între agresor şi atacat, fapt ce accentuează şi mai
mult monstruozitatea căutărilor unor savanţi în acest domeniu.
2.4.9. Conflictul genetic

Conflictul genetic171 este într-un fel o formă asimetrică a
războiului modern, iar un astfel de conflict nu are o strategie sau o
doctrină. Se întrevede doar posibilitatea apariţiei şi a unui astfel de
război. Unele aspecte care ţin de acesta se manifestă şi în prezent, sub
forma conflictului biologic sau a celui dominat de armele de
distrugere în masă. Aici nu este însă vorba de folosirea unor arme
cunoscute, ci de o nouă armă – arma genetică. Acum, în preocupările
specialiştilor, se află, sub forma unor instrumente de ameliorare
genetică a speciilor, o mulţime de metodologii şi de produse obţinute
prin inginerie genetică, prin clonare. Unele dintre acestea sunt cu totul
deosebite, altele sunt mutanţi.
Conflictul genetic se va duce, probabil, în următoarele coordonate:
obţinerea prin mijloace genetice a unor performanţe ieşite din comun în
ceea ce priveşte calităţile luptătorilor; crearea de mutanţi; crearea unor
sisteme de influenţare prin mijloace genetice a comportamentului unor
populaţii; apariţia şi proliferarea terorismului genetic.
Formele războiului vor fi, desigur, mult mai numeroase, în viitor.
Nu confruntarea armată – care va fi din ce în ce mai mult pusă sub
control şi mai restrânsă – se profilează ca fiind cea mai periculoasă, ci
171
Gheorghe Văduva, Războiul continuu. În: „Observatorul Militar“, Nr. 11,
2004, p. 24
153
noile tipuri de confruntări, în general, diversificate, intempestive,

surprinzătoare şi asimetrice, din care nu lipseşte, desigur, un anumit
tip de confruntare armată.
2.5. Doctrina şi strategia militară românească
Statutul de membru al Alianţei Nord-Atlantice, precum şi

procesul complex de integrare în Uniunea Europeană pe care îl
parcurge România, acţionând într-un spaţiu de securitate bazat pe
valori, interese şi obiective comune, pe principiile şi normele
democraţiei, statului de drept şi economiei de piaţă, oferă ţării noastre
condiţii favorabile dezvoltării unei politici de securitate proacrivă.
Politica de securitate a României se înscrie în politica de
securitate a comunităţii europene şi euroatlantice şi are la bază un
ansamblu unitar de principii, direcţii de acţiune şi modalităţi de
realizare a obiectivelor concretizate în cadrul strategiilor naţionale de
securitate şi apărare172. Ca urmare, politica de securitate naţională are
la bază strategiile naţionale de securitate şi apărare.
Strategia naţională de securitate pune în aplicare politica de
securitate şi apărare a României şi urmăreşte promovarea, protecţia şi
apărarea valorilor şi intereselor naţionale, şi în esenţă reprezintă
modul de organizare şi conducere a activităţilor pentru realizarea
intereselor şi a obiectivelor puterii politice, în acest domeniu, prin
folosirea raţională a resurselor proprii, pentru asigurarea stabilităţii
sociale şi a securităţii sistemului social şi prin cooperarea cu aliaţii şi
partenerii, în consonanţă cu prevederile Conceptului Strategic al
Alianţei Nord-Atlantice şi ale Strategiei de Securitate (Politicii
Externe de Securitate Comună – PESC, Politicii Europeane de
Securitate şi Apărare – PESA) a UE.
Strategia de securitate a României este un concept integrator de
sinteză care „se operaţionalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri,
măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi
ameninţările ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi
valorile care dau identitate şi unitate construcţiei europene“173.
172
Strategia de Securitate Naţională a României / Strategia Naţională de Apărare
173
Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, p. 4
154
Scopul strategiei vizează atât prevenirea şi contracararea

pericolelor generate de mediul internaţional, cât şi garantarea stării de
securitate internă, în ansamblul său, a siguranţei personale şi
securităţii comunităţilor. Strategia de securitate naţională răspunde
nevoii şi obligaţiei de protecţie legitimă împotriva riscurilor şi
ameninţărilor ce pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, precum şi bazele existenţei statului român. Ea vizează, cu
prioritate, următoarele domenii şi activităţi: starea de legalitate,
siguranţa cetăţeanului, securitatea publică şi apărarea naţională.
Securitatea naţională se realizează prin măsuri active de natură
politică, economică, diplomatică, socială, juridică, administrativă şi
militară, prin activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate,
precum şi prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu
normele de conduită ale comunităţii euroatlantice.
Apărarea naţională constituie un domeniu fundamental al
securităţii naţionale a României şi reprezintă „ansamblul de măsuri şi
activităţi adoptate şi desfăşurate de statul român în scopul de a
garanta suveranitatea naţională, independenţa şi unitatea statului,
integritatea teritorială a ţării şi democraţia constituţională“174.
Apărarea colectivă reprezintă angajamentul tuturor statelor de a
se apăra reciproc de o agresiune exterioară. Organizaţia de apărare
colectivă are ca principal scop apărarea tuturor membrilor de orice
acţiune externă.
România este ţară membră a Organizaţiei Tratatului Nord-
Atlantic175, iar principiul fundamental care stă la baza organizării şi
funcţionării alianţei este cel al apărării colective176 şi al cooperării
mutuale între statele suverane aliate pentru asigurarea indivizibilităţii
securităţii aliaţilor.
174
Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României, Publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 172 din 7 iulie 1994, Articolul nr. 1
175
România a semnat Tratatul Nord-Atlantic în 29 martie 2004, dar ceremonia
oficială de ridicare a drapelului naţional alături de cele ale celorlalte state
membre a avut loc în 02 aprilie 2004, zi care a rămas cunoscută ca ziua aderării
la NATO
176
În baza articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic, Washington DC, 4 aprilie
1949
155
Astfel, securitatea unui partener depinde de securitatea tuturor

celorlalţi, iar dacă securitatea unui membru este ameninţată, toţi
ceilalţi sunt afectaţi. Aceasta înseamnă, de asemenea, că multe aspecte
ale pregătirii şi planificării apărării care erau abordate separat şi
singular de către fiecare ţară, sunt abordate colectiv/împreună
beneficiind astfel de un nivel mai ridicat de securitate decât cel pe care
şi-l pot asigura în mod independent177.
Apărarea comună (în cadrul UE) reprezintă constituirea unor
structuri adecvate (civile şi militare) de către mai multe state sau de o
uniune de state, încadrarea lor cu personal calificat, instrumente
potrivite scopului propus, acte normative care să reglementeze
activitatea specifică, toate prin efortul uman, material şi financiar al
tuturor membrilor organizaţiei respective.
Specific apărării comune este şi faptul că structura militară
constituită în acest scop se află sub comanda organelor uniunii şi nu a
fiecărui stat membru. În plus, structura destinată apărării comune este
permanentă, ea fiind gata oricând să-şi exercite rolul pentru care a fost
creată.
2.5.1. Strategia Militară a României

Strategia naţională de securitate şi apărare trasează linia
directoare a activităţilor tuturor instituţiilor cu atribuţii în domeniu,
folosind toate instrumentele de putere pentru a menţine independenţa
şi integritatea teritorială a statului, îndeplinirea obiectivelor pe termen
lung şi protejarea intereselor vitale. Aceasta se materializează în
practică prin strategii specifice tuturor domeniilor de activitate.
Dimensiunea militară a securităţii naţionale se regăseşte în
Strategia Militară a României, document elaborat de către Ministerul
Apărării Naţionale şi aprobat de către Guvern.
În vederea realizării prevederilor Strategiei naţionale de
securitate, a implementării liniilor directoare ale politicii de securitate
(apărare) stabilite prin Programul de guvernare şi în conformitate cu
prevederile Conceptului strategic al NATO, Ministerul Apărării
elaborează Carta albă a apărării, prin care se stabilesc: obiectivele
177
Doctrina Armatei României, Ministerul Apărării, Statul Major General,
Bucureşti, 2007, p. 17
156
politicii de apărare, măsurile şi acţiunile avute în vedere pentru

îndeplinirea acestora, misiunile şi cerinţele specifice pentru armata
României, resursele naturale, umane, materiale, financiare şi de altă
natură, care urmează să fie asigurate anual, în vederea generării
capabilităţilor militare necesare îndeplinirii misiunilor armatei.
Carta Albă a Apărării are un orizont de acoperire pe termen mediu
de 4 ani şi conţine şi prevederi pe termen lung pentru realizarea
obiectivelor naţionale şi colective de securitate şi apărare. După ce
este însuşită de Guvern şi avizată de Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării, Carta albă a apărării se supune spre aprobare Parlamentului în
termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii Guvernului178.
Pe baza Strategiei naţionale de securitate, a Cartei Albe a Apărării
şi a Directivei ministeriale naţionale şi NATO, precum şi a Directivei
Politice Generale a NATO (Comprehensive Political Guidance – CPG
lansată la Summit-ul de la Riga, 2006) Ministerul Apărării elaborează
Strategia militară, care cuprinde:
● evaluarea mediului internaţional de securitate din punct de
vedere strategico-militar;
● identificarea potenţialelor riscuri şi ameninţări militare;
● definirea obiectivelor militare naţionale;
● stabilirea conceptelor strategice şi operaţionale pentru
îndeplinirea acestor obiective;
● stabilirea misiunilor armatei.
Strategia militară are un orizont de acoperire pe termen mediu şi
lung analog cu cel al Cartei Albe a Apărării. După ce este avizată de
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Strategia militară se supune spre
aprobare Guvernului în termen de cel mult 3 luni de la aprobarea
Cartei Albe a Apărării.
Pe baza prevederilor Cartei Albe a Apărării şi a documentelor
relevante de planificare a apărării NATO, Ministrul Apărării emite şi
alte documente de planificare precum: Directiva de planificare a
apărării, prin care se planifică structura şi capabilităţile militare, pe
baza cărora se stabilesc Programele majore (care cuprind totalitatea
acţiunilor şi a măsurilor concrete desfăşurate pentru constituirea,
178
Legea 473/2004 privind planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 1052 din 12/11/2004 Articolul nr. 6
157
modernizarea, înzestrarea, instruirea, întreţinerea la pace şi pregătirea

pentru situaţii de criză şi război a unităţilor militare, asigurarea
condiţiilor optime de viaţă pentru personal, asigurarea sprijinului
logistic şi a rezervelor pentru mobilizare şi război, crearea şi
întreţinerea infrastructurii pentru acţiuni militare în cadrul apărării
comune a NATO, participarea la acţiuni de cooperare internaţională
cu alte state, precum şi resursele necesare anual pentru realizarea
acestora) şi se alocă resursele pentru apărare.
Strategia defineşte modul de compunere, pregătire şi utilizare a
forţei pentru asigurarea securităţii naţionale şi prezintă sistemul în
care puterea militară trebuie să se dezvolte şi să fie utilizată pentru
realizarea obiectivelor naţionale, şi respectiv, ale unor alianţe politico-
militare de securitate. Documentul conţine şi prevederi cu privire la
modalitatea în care componenta militară a puterii statului român se
coordonează cu elementele nonmilitare, precum şi relaţia dintre
obiectivele militare strategice iniţiale şi cele finale179.
Strategia militară a României este documentul de baza al armatei,
care cuprinde obiectivele şi opţiunile fundamentale privind
îndeplinirea, prin mijloace şi pe căi de acţiune militare, a politicii de
apărare a statului român. Ea stabileşte locul şi rolul Armatei României
în cadrul eforturilor de realizare a obiectivelor prevăzute în Strategia
de Securitate Naţională şi în Carta Alba a Guvernului privind
securitatea şi apărarea naţională.
Strategia Militară a României cuprinde un sistem de cunoştinţe,
principii, norme şi modalităţi de acţiune care se referă la:
● scopul, obiectivele, funcţiile şi rolul forţelor armate în apărarea
intereselor fundamentale ale României;
● raporturile dintre puterea politică şi instituţia militară;
● elaborarea planurilor acţiunilor militare şi conducerea acestora;
● misiunile, organizarea, înzestrarea şi dislocarea forţelor armate,
pregătirea ţării şi a forţelor armate pentru război;
● folosirea forţelor armate pentru îndeplinirea scopului politico-
militar al războiului.
179
158
Scopul Strategiei militare a României îl constituie crearea

condiţiilor optime pentru garantarea, prin folosirea forţei, ca ultimă
soluţie, a intereselor naţionale – suveranitatea, independenţa, unitatea
statului român, integritatea teritorială şi a democraţiei constituţionale
– independent sau în comun prin integrarea în structurile de securitate
euroatlantice.
În domeniul apărării naţionale, obiectivul fundamental stabilit de
către conducerea politică îl constituie realizarea capacităţii militare
necesare şi adecvate pentru apărarea suveranităţii şi independenţei
naţionale, a integrităţii şi unităţii teritoriale, a democraţiei
constituţionale şi a statului de drept.
Strategia militară a României îndeplineşte o serie de funcţii
precum:
● funcţia de orientare şi normativă: prin conţinutul său ea
reprezintă un reper pentru puterea politică care elaborează politica
militară a statului şi pentru elaborarea doctrinelor, regulamentelor
şi instrucţiunilor din domeniul militar;
● funcţia de coordonare: constituie un ghid în stabilirea
sistemului de relaţii dintre elemente componente ale sistemului
militar şi dintre acesta şi sistemul social global;
● funcţia predicativă: se asigură descifrarea tendinţelor privind
evoluţia fenomenului militar contemporan şi adaptarea
conţinutului strategiei militare la noile situaţii, determinarea
caracterului şi a fizionomiei războiului care i-ar putea fi impus
României precum şi proiectarea şi realizarea modelului acţional
de contracarare.
2.5.2. Rolul şi misiunile Armatei României

Pentru început, trebuie lămurite două noţiuni: armata şi forţele
armate. În limbajul uzual, noţiunea de forţe armate este de regulă
interşarjabilă cu cea de armată, dar fără îndoială nu putem aşeza
semnul sinonimiei între cei doi termeni.
Din perspectivă diplomatică, forţele armate ale unei părţi la
conflict se compun din toate forţele, toate grupările şi toate unităţile,
chiar dacă acestea sunt reprezentate de un guvern sau o autoritate
nerecunoscută din partea adversă180. Din punctul de vedere al
Protocolul adiţional (I) la Convenţia de la Geneva, 12 august 1949. În:

180
„Monitorul Oficial“ nr. 68-69 din 14 mai 1990

159
militarilor, forţele armate se definesc în general prin forţele şi

mijloacele militare (efectivele umane, armament, tehnică de luptă)
organizate în vederea ducerii luptei armate181.
Caracteristica principală, în ceea ce priveşte structura forţelor
armate, o constituie diviziunea ei internă, corespunzătoare specificului
şi capabilităţilor unităţilor existente. Astfel, în structura forţelor armate,
ca un numitor comun pentru majoritatea lor, sunt întâlnite categoriile de
forţe clasice, indiferent de denumirea lor: forţe terestre, forţe aeriene şi
forţe navale, iar în particular structura forţelor armate însumează şi alte
componente (state majore, comandamente, forţe speciale, forţe
nucleare, forţe de frontieră/garda de coastă, garda naţională,
carabinieri) forţe de poliţie/forţe de securitate internă sau jandarmi.
România şi-a reevaluat sistemul normativ privind apărarea şi
securitatea naţională, realizându-se modificări de substanţă, prin
aplicarea prevederilor Constituţiei, a legii 45/1994, şi a legii 346 din
21 iulie 2006. Potrivit articolului nr. 10 din Legea 45 din 1994182,
forţele destinate apărării se compun din forţele armate şi forţele de
protecţie. Definirea acestora este făcută prin articolele următoare.
Forţele armate cuprind armata, unităţile şi marile unităţi din
subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cele ale serviciilor de
informaţii ale statului (Serviciul Român de Informaţii Externe, Serviciul
de Pază şi Protecţie şi Serviciul de Transmisiuni Speciale) şi alte
formaţiuni de apărare armată organizate prin lege (art. 11). Forţele de
protecţie cuprind: unităţile şi formaţiunile de protecţie civilă, formaţiunile
sanitar-voluntare şi alte formaţiuni ce vor fi stabilite prin lege (art. 12).
În schimb armata reprezintă „totalitatea forţelor militare regulate
ale unui stat“183 sau o „grupare de oameni înarmaţi, organizată şi
întreţinută de stat în vederea ducerii războiului“184. Armata se compune
din unităţi şi mari unităţi, categorii de forţe şi genuri de arme, capabile
prin organizarea, dotarea şi instruirea lor să pregătească şi să desfăşoare
operaţii în spaţiul terestru, aerian, maritim (fluvial), informaţional şi
poate chiar cosmic.
181
182
Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României. În: „Monitorul
Oficial“, Partea I, nr. 172 din 7 iulie 1994, Articolul nr. 10
183
Haralambie Georgescu, Dicţionar enciclopedic militar, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studiii Militare, 1996, p. 113
184
160
Armata este o instituţie a statului cu un sistem propriu de

organizare, conducere şi ierarhizare, a cărei activitate specializată pe
ducerea războiului este controlată în conformitate cu prevederile
legilor, a regulamentelor militare, a ordinelor şi dispoziţiunilor
comandanţilor sau/şi şefilor.
În România, potrivit articolului 1, aliniatul 2 din Legea 346 din 21
iulie 2006, prin armată se înţelege „sistemul de structuri centrale,
structuri şi forţe subordonate“185 Ministerului Apărării.
Structurile centrale ale Ministerului Apărării asigură conducerea
politico-militară a Armatei. Structura militară se compune din
structura de conducere militară şi din structura de forţe.
Forţele sunt constituite din comandamente, mari unităţi şi unităţi
din toate categoriile de forţe ale armatei (CFA), menţinute la niveluri
diferite ale capacităţii operaţionale, în măsură să asigure conducerea şi
susţinerea operaţiilor.
Potrivit Constituţiei României, revizuită în 2003, rolul fundamental
al Armatei este acela de „garant al suveranităţii, al independenţei şi
unităţii statului, al integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei
constituţionale“. Armata României participă la securitatea naţională şi
răspunde de apărarea statului român şi a aliaţilor săi împotriva tuturor
ameninţărilor militare. Îndeplineşte angajamentele internaţionale asumate
de România în plan militar şi sprijină acţiunea altor ministere, instituţii,
agenţii guvernamentale şi autorităţi locale în caz de urgenţe civile.
Misiunile Armatei au cunoscut o continuă transformare şi
diversificare, de la cele de apărare naţională, desfăşurate exclusiv prin
efort propriu, la care participă întregul popor, la misiuni în afara
teritoriului naţional, sub egida ONU, apoi în cadrul NATO/PfP şi
ulterior, în coaliţii multinaţionale de luptă împotriva terorismului.
Războiul este cea mai violentă manifestare a relaţiilor conflictuale
între state-naţiune, în general, ale căror ideologii legitimează utilizarea
luptei armate în scopul atingerii obiectivelor propuse şi promovării
intereselor naţionale.
185
Legea nr. 346/2006 din 21/07/2006 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Apărării. În: „Monitorul Oficial“, Partea I, nr. 654 din 28/07/2006,
Articolul nr. 1
161
Războiul modern tinde, tot mai mult, să devină un ansamblu care

articulează într-o proporţie variabilă, potrivit unor finalităţi
prestabilite, activităţi şi acţiuni (operaţii) militare cu cele nemilitare.
Lupta armată, aspectul specific războiului, ce constă în folosirea
mijloacelor violente de acţiune, are ponderea sa în cadrul confruntărilor,
dar încep să devină determinante disputele în domeniile politico-
diplomatic, economico-financiar, tehnico-informaţional, cultural-
spiritual, ecologic-geofizic etc., ce aduc în prim-plan arme şi tehnologii
noi, în aparenţă nonviolente, dar cu efecte distructive de profunzime
asupra societăţii (blocaje, disfuncţii, destructurări, disoluţii şi colaps).
Având în vedere tendinţele evoluţiei fenomenelor conflictuale în
care forţele armate vor fi angrenate, apreciem că obiectiv fundamental
ar fi asigurarea unei capabilităţi a forţei suficiente pentru îndeplinirea
misiunii, oricare ar fi aceasta. Misiunile viitoare vor fi mult mai
complexe, dinamice şi multidimensionale.
Pe aceste dimensiuni operaţiile militare vor trebui să constituie un
răspuns oportun şi eficient la adresa ameninţărilor şi a provocărilor ce
pot afecta securitatea naţională sau a aliaţilor.
Armata României va fi în măsură să îndeplinească următoarele
patru misiuni principale186:
1. Contribuţia la securitatea României pe timp de pace;
2. Apărarea României şi a aliaţilor ei;
3. Promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utili-
zarea diplomaţiei apărării;
4. Sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de
urgenţe civile.
2.5.2.1. Contribuţia la securitatea României pe timp de pace se
realizează prin:
a. Apărarea spaţiului aerian al României. Armata României va
asigura controlul şi protecţia spaţiului aerian, precum şi îndeplinirea
obligaţiilor asumate în cadrul NATO privind contribuţia la
NATINEADS.
b. Contribuţia la asigurarea integrităţii apelor maritime teritoriale,
a zonelor contiguă şi economică exclusivă. Armata României va acorda
sprijin Poliţiei de Frontieră în scopul asigurării integrităţii apelor
186
Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Bucureşti, 2004, pp. 30-32
162
maritime teritoriale, zonelor contiguă şi economică exclusivă. În

anumite circumstanţe, Armata va asigura sprijinul necesar pentru
supravegherea, paza şi protejarea intereselor României în aceste zone.
c. Colectarea, procesarea, analiza şi diseminarea informaţiilor
militare. Armata României, prin structuri specializate, va desfăşura
activităţi de culegere date şi informaţii, procesare, analiză şi
diseminare a informaţiilor din domeniul apărării, pentru punerea la
dispoziţia factorilor de decizie politică, politico-militară şi militară a
datelor necesare exercitării actului de conducere şi comandă, precum
şi pentru schimbul de date cu aliaţi şi parteneri. În acest domeniu se va
asigura sprijinul informativ şi cooperarea cu alte instituţii
guvernamentale specializate.
d. Extragerea şi evacuarea cetăţenilor români din străinătate.
Armata României va participa la acţiuni specifice de extragere şi
evacuare a cetăţenilor români din străinătate, a căror viaţă este în
pericol, în cazul în care aplicarea măsurilor de intervenţie cu mijloace
nonmilitare se dovedeşte insuficientă. În funcţie de situaţie,
cooperează cu aliaţii sau partenerii.
e. Asigurarea securităţii facilităţilor, a transporturilor şi
comunicaţiilor militare. Securitatea facilităţilor şi comunicaţiilor militare
puse la dispoziţia Alianţei prin Sprijinul Naţiunii Gazdă sau prin acorduri
bilaterale. Armata asigură protecţia transporturilor de echipament, tehnică
şi personal militar pe teritoriul României şi în aria de responsabilitate.
f. Asigurarea serviciilor de ceremonie, protecţie şi protocol.
Armata va asigura personalul specializat pentru ceremonii militare şi
activităţi de protocol de stat, precum şi pentru protecţia
personalităţilor militare, române şi străine, pe teritoriul României.
2.5.2.2. Apărarea României şi a aliaţilor săi îmbracă următoarele
forme:
a. Respingerea unei agresiuni armate împotriva României sau a
Aliaţilor săi, în cadrul apărării colective a NATO. În cazul unei
agresiuni armate, Armata României va acţiona pentru respingerea
acesteia, sprijinind şi beneficiind de sprijin din partea Aliaţilor, în
baza Tratatului de la Washington. În acest scop, accentul în cadrul
structurii de forţe a Armatei României se va muta de la forţele pentru
sprijin şi generare, spre forţele destinate pentru apărarea colectivă cu
nivel de capacitate operaţională diferenţiat, cu capacităţi adecvate,
capabile să se autosusţină în teatru şi să opereze întrunit.
163
b. Sprijin pentru asigurarea funcţiilor instituţiilor guvernamentale

şi protecţia populaţiei. Armata României va acorda sprijin instituţiilor
abilitate ale statului pentru asigurarea continuităţii capacităţilor vitale de
comunicaţii şi protecţia elementelor de infrastructură, precum şi a
obiectivelor economice cu grad ridicat de risc bacteriologic, chimic,
radiologic sau nuclear. De asemenea, armata va acorda sprijin pentru
protecţia transporturilor terestre, aeriene, maritime şi fluviale.
2.5.2.3. Promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin
utilizarea diplomaţiei apărării se promovează prin:
a. Participarea la operaţii de răspuns la crize (CRO). Armata
României va participa la operaţii de răspuns la crize conduse de
NATO, UE, OSCE şi ONU. România va contribui la aceste operaţii cu
contingente naţionale sau contingente în cadrul formaţiunilor
multinaţionale şi iniţiativelor regionale. Forţele destinate pentru
îndeplinirea acestei cerinţe vor fi selectate din acelaşi set unic de forţe.
b. Participarea la operaţii de asistenţă umanitară în afara
teritoriului României. Armata României va contribui la operaţii de
asistenţă umanitară, căutare-salvare şi de înlăturare a efectelor
dezastrelor, individual sau în cadrul unor formaţiuni multinaţionale.
c. Participarea la operaţii militare în cadrul unor coaliţii ad-hoc.
Armata României va participa la operaţii, alături de alte state, pentru a
sprijini aliaţi şi parteneri, în lupta împotriva terorismului şi pentru
asigurarea stabilităţii internaţionale. Forţele vor fi selectate din acelaşi
set unic de forţe.
d. Participarea la iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi
la implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii.
Armata României va desfăşura activităţi specifice conform
angajamentelor internaţionale în domeniul securităţii şi al apărării la
care România este parte. Armata României va contribui la creşterea
încrederii şi a stabilităţii la nivel subregional, regional şi al securităţii
europene, prin promovarea diplomaţiei apărării şi participarea la
aranjamente şi procese de cooperare în aceste domenii.
e. Oferirea de asistenţă militară şi sprijin pentru alte state.
Armata României va oferi asistenţă militară şi sprijin prin acţiuni de
cooperare bilaterală şi multilaterală cu statele aliate precum şi cu alte
state, inclusiv prin oferte de instruire şi învăţământ în facilităţi de pe
teritoriul naţional, donaţii de echipamente şi altele.
164
f. Contribuţia la eforturile naţionale şi internaţionale de control

al armamentelor şi de combatere a proliferării armelor de distrugere
în masă. Armata României va contribui la eforturile naţionale şi
internaţionale prin activităţi specifice, precum controlul
exporturilor/importurilor pentru echipamentele proprii, participarea la
inspecţiile de verificare, expertiză şi schimb de informaţii etc.
2.5.2.4. Sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în
caz de urgenţe civile în cadrul sistemului de management al crizelor
Armata României va întări capabilităţile proprii de gestionare a
crizelor, asigurând prin aceasta participarea la soluţionarea urgenţelor
civile. Aceasta se va concretiza în:
a. Participarea cu forţe şi sprijin logistic pentru limitarea şi
înlăturarea efectelor dezastrelor. Armata României va contribui la
operaţiuni de limitare şi înlăturare a efectelor dezastrelor, la solicitarea
autorităţilor civile.
b. Sprijin în caz de accident chimic, biologic, nuclear sau
radiologic. Armata României va oferi, la cerere, asistenţă autorităţilor
civile în caz de accidente la instalaţiile şi laboratoarele biologice,
chimice şi nucleare.
c. Sprijinirea acţiunilor de căutare şi salvare. Armata României
va executa misiuni de căutare şi salvare în sprijinul populaţiei civile,
în funcţie de resursele disponibile, complementar şi în coordonare cu
alte instituţii responsabile.
În timp ce aceste misiuni şi cerinţe rămân esenţiale pentru forţele
armate, modalităţile de realizare ale acestora s-au modificat
semnificativ ca efect al evoluţiilor din mediul de securitate şi, în
consecinţă, nu mai pot fi tratate separat. De asemenea, nivelul de
ambiţie al Armatei României a fost redefinit astfel încât să reflecte
schimbările din mediul intern şi internaţional.
Accederea României în structurile europene şi euroatlantice de
securitate, precum şi diversificarea parteneriatelor strategice, au
contribuit la asigurarea securităţii naţionale, concomitent cu afirmarea
României ca actor important în securitatea şi stabilitatea regională şi
globală, ceea ce a generat noi misiuni pentru armată, pe lângă
misiunea fundamentală prevăzută în Constituţia României.
Pentru a îndeplini aceste misiuni, Armata trebuie să fie în măsură
să asigure simultan apărarea teritoriului statului român şi îndeplinirea
angajamentelor asumate faţă de organismele internaţionale la care este
parte.
165
Apărarea teritoriului statului român se realizează prin: răspuns

militar la o agresiune armată, gestionarea unei crize de securitate,
sprijinirea organelor administraţiei publice centrale şi locale, pe
timpul gestionării situaţiilor de criză, potrivit legii.
Îndeplinirea angajamentelor asumate faţă de organismele
internaţionale se realizează prin187:
● realizarea Obiectivelor forţei/Force Goals – FGs, asumate în
cadrul Alianţei şi a Obiectivelor majore/Headline Goals – HGs,
stabilite în cadrul Catalogului UE de forţe şi capabilităţi 2007;
● implementarea Pachetului de capabilităţi, conform PCC –
Prague Capability Commitment;
● participarea la procesul de planificare a apărării, în cadrul
Alianţei Nord-Atlantice;
● participarea la Forţa de răspuns a NATO/NATO Response
Force – NRF;
● participarea la Grupurile tactice de luptă ale UE/European
Union Battle Groups – EU BGs;
● participarea la operaţii multinaţionale.
2.5.3. Transformarea Armatei României

Este cunoscut faptul că Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord parcurge un amplu proces de transformare, în majoritatea
domeniilor de activitate, pentru a face faţă noilor provocări la adresa
securităţii, dar şi la alte vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări care se
manifestă în mediului internaţional actual, în general asimetrice.
Prevenirea şi contracararea acestora constituie o responsabilitate
comună statelor membre ale organizaţiei.
În cadrul NATO, se constată creşterea capacităţii de intervenţie în
situaţii de criză şi a posibilităţilor de proiectare a forţei în spaţiile de
interes, concomitent cu continuarea procesului de transformare a
mecanismelor, structurilor şi procedurilor de luare a deciziilor.
Cerinţa Alianţei de a face faţă tuturor ameninţărilor precum şi
natura responsabilităţilor constituţionale ce-i revin, presupune ca
Armata României să-şi dezvolte capabilităţi care să-i permită să
desfăşoare operaţii pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni,
187
Doctrina Armatei României, Statul Major General, Bucureşti, 2007, p. 21
166
în aria de responsabilitate a NATO precum şi într-un mediu strategic

mai extins, influenţat permanent de factori care impun schimbarea.
În acest context, procesul de transformare a Armatei României
reprezintă o necesitate firească. Acestea permit lărgirea gamei de
obiective şi procese pentru a include structurarea şi pregătirea forţelor
pentru participarea la apărarea colectivă, îmbunătăţirea capacităţilor
pentru întreaga gamă de operaţii de management al crizelor şi a celor
pentru operaţii multinaţionale de combatere a terorismului.
Transformarea Armatei României este concepută în corelare cu
procesul de transformare a Alianţei. În condiţiile transformării
forţelor, conceptelor şi capabilităţilor, a fost elaborat un alt document
de planificare strategică, aprobat în şedinţa C.S.A.Ţ. din 29.03.2007,
Strategia de transformare a Armatei României (2007) şi care
reprezintă viziunea pe termen mediu şi lung referitoare la
dimensionarea, pregătirea şi înzestrarea Armatei României pentru a
participa la operaţiile viitoare. Aceasta pune la dispoziţia factorilor de
decizie o viziune militară consolidată asupra viitoarei configuraţii a
structurii de forţe şi a capabilităţilor necesare îndeplinirii viitoarelor
misiuni de către Armata României.
Strategia de transformare a Armatei României este un document
programatic, cu aplicabilitate la nivelul tuturor structurilor
Ministerului Apărării, care stabileşte principiile directoare şi
principalele obiective ce trebuie realizate, pe etape, în perioada 2006-
2025, pentru asigurarea succesului procesului de transformare a
Armatei României şi sincronizarea acestuia cu transformarea militară
a NATO şi Uniunii Europene.
Obiectivul fundamental al transformării188 constă în asigurarea
capacităţii necesare Armatei României de a promova şi proteja
interesele naţionale în faţa riscurilor şi ameninţărilor curente, aflate în
dezvoltare şi a celor viitoare, îndeplinirea angajamentelor în planul
securităţii şi apărării, asumate de ţara noastră în cadrul NATO şi UE,
precum şi faţă de alte organisme internaţionale.
Scopul transformării Armatei României189 îl reprezintă realizarea
unei structuri de forţe modernă, redusă, profesionalizată, echipată
188
Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, p. 6
189
Ibidem, p. 6
167
adecvat, dislocabilă, interoperabilă, cu capacitate de autosusţinere şi

de protecţie multidimensională, cu o conducere flexibilă, care, pe baza
informaţiilor şi a datelor optime, să ia decizii în timp scurt.
Se au în vedere următoarele direcţii de activitate190:
1. Realizarea unei structuri de forţe cu un grad ridicat de susţinere
şi interoperabilitate, flexibile, mobile, desfăşurabile în teatre de
operaţii, capabilă să participe atât la întreaga gamă de misiuni NATO
şi UE, cât şi la misiuni de tip „coaliţie“;
2. Crearea unui sistem logistic integrat cu o mare mobilitate, care
să asigure înzestrarea cu echipamente şi tehnică performante,
modernizarea şi reabilitarea elementelor de infrastructură în scopul
asigurării facilităţilor necesare instruirii, antrenării şi refacerii forţelor;
3. Asigurarea unui cadru eficient şi flexibil pentru conducerea,
organizarea, planificarea şi operaţionalizarea forţelor, realizarea
unităţii în domeniile conceptelor militare, a limbajului operaţional şi a
procedeelor de planificare şi desfăşurare a operaţiilor militare;
4. Implementarea unui management eficient în domeniile: politica
de apărare, planificare integrată a apărării, activitate legislativă,
asistenţă juridică, resurse umane, financiar-contabil, audit intern,
asistenţă religioasă, asistenţă medicală, cercetare ştiinţifică în
domeniul militar şi informare publică;
5. Realizarea unui sistem informaţional strategic, specializat şi
multidirecţional, concomitent cu dezvoltarea sistemelor adecvate de
comunicaţii necesare schimbului de informaţii şi dezvoltarea unei
structuri de informaţii flexibile şi modulare;
6. Coordonarea politicii şi activităţilor de integrare deplină în
organismele şi organizaţiile internaţionale la care România este parte,
precum şi întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare politico-
militară cu celelalte state;
7. Management eficient al resurselor umane.
Realizarea acestui deziderat va fi posibilă doar prin traversarea
unor etape distincte de transformare, determinate de necesitatea
remodelării structurii de forţe, de termenele angajate faţă de Alianţă,
precum şi de cerinţele procesului de integrare deplină în NATO şi UE.
190
Planul strategic al Ministerului apărării, pe http://www.mapn.ro/documente
_cheie/planul_strategic.doc, p. 16, accesat la 04.06.2008
168
Transformările trebuie să aibă loc în toate domeniile prevăzute de

Strategia de transformare a Armatei României, dar din punctul nostru
de vedere, mai cu seamă în domenii precum: resursele umane,
operaţii, doctrine şi instruire, înzestrare, comunicaţii şi informatică
sau în domeniul conducerii.
Etapa actuală a transformării (2008-2015) se concentrează pe
integrarea operaţională în NATO şi Uniunea Europeană şi în care se
urmăreşte:
● stabilirea unui cadru general şi specific eficient şi flexibil,
aferent integrării operaţionale depline în NATO şi UE;
● necesitatea realizării şi/sau actualizării unui nou Sistem
doctrinar de gândire militară unitară şi a modului de acţiune integrat în
domeniile conceptelor militare şi a limbajului operaţional;
● continuarea operaţionalizării forţelor prin adaptarea actualelor
forţe, concepte şi capabilităţi, concomitent cu perfecţionarea şi
eficientizarea instrucţiei şi învăţământului;
● remodelarea învăţământului militar având în vedere nevoile
reale de formare şi dezvoltare profesională a resursei umane, pe
categorii de personal, potrivit politicilor naţionale, ale NATO şi ale
Uniunii Europene, în domeniu;
● implementarea educaţiei pentru schimbare (transformare) în
care se promovează formarea atitudinilor, dezvoltarea aptitudinilor şi
educarea creativităţii – o evidentă răsturnare paradigmatică, dacă ne
raportăm la modelele tradiţionale;
● creşterea contribuţiei cu forţe la Forţa de Răspuns NATO şi
pentru Uniunea Europeană;
● finalizarea restructurării sistemului logistic de nivel strategic şi
operativ;
● continuarea achiziţiilor de echipamente noi şi a programelor
majore de înzestrare, conform cerinţelor Obiectivelor Forţei şi a
Concepţiei de înzestrare a Armatei României;
● aplicarea noilor metode de instruire/instrucţie a personalului şi
a forţelor vizându-se atingerea nivelului care să permită înţelegerea
necesităţii de a gândi, de a planifica şi de a desfăşura acţiuni întrunite
cu diferite structuri ale categoriilor de forţe, un rol important având
implementarea unei platforme e-learning în Armata României şi
utilizarea sistemelor de modelare-simulare performante.
169
Transformarea nu poate fi acceptată ca un scop în sine, ci

reprezintă o componentă şi în acelaşi timp o consecinţă a adaptării
conceptual-doctrinare şi a structurilor militare (mod de organizare,
număr de personal) la noile condiţii ale mediului de securitate şi la
noile misiuni şi sarcini pe care trebuie să le îndeplinească armata.
În acest proces de durată se vizează191:
● organizarea, prin care se asigură: realizarea unui raport optim
între structurile luptătoare, de sprijin de luptă şi de sprijin logistic;
proiectarea unei forţe modulare, interschimbabile, compatibile,
dislocabile şi sustenabile; baza pentru rotaţia forţelor; constituirea de
forţe corespunzătoare pentru misiuni speciale; realizarea de capacităţi
adecvate pentru extinderea forţei – mobilizare, instruire, echipare etc.;
● doctrina, cu referire îndeosebi la realizarea unei noi arhitecturi
doctrinare, însuşirea noilor concepte operaţionale, standardizarea
proceselor de luare a deciziei şi a procedurilor de lucru şi
operaţionale;
● dotarea şi înzestrarea, prin care se asigură: înzestrarea armatei
cu sisteme de armamente performante şi inteligente, care să răspundă
cerinţelor referitoare la precizie, protecţie, mobilitate, flexibilitate şi
interoperabilitate, conform cerinţelor NATO/UE şi nevoilor de apărare
naţională;
● instruirea forţelor pe baza unui sistem modern de instruire,
precum şi evaluarea stării de operativitate a acestora;
● susţinerea.
2.5.4. Repere doctrinare

Integrarea României în structurile europene şi euroatlantice a
însemnat nu numai asigurarea unui cadru de securitate, dar şi
schimbarea caracterului apărării, de la unul pur „naţional“, la unul
„colectiv“ (aliat) şi „multinaţional“ (de coaliţie).
Totodată, s-a schimbat şi efortul principal al acesteia, îndreptat iniţial
numai asupra unei ameninţări directe, imediate, privind interesele
naţionale, către ameninţări şi riscuri asimetrice (terorism, proliferarea
armelor de distrugere în masă, traficul ilicit de persoane), de lungă durată.
191
170
Aceste modificări au determinat o regândire a unor concepte

privind rolul armatei şi a gamei de misiuni pe care aceasta trebuie să
le îndeplinească. A apărut conceptul de participare a Armatei la
operaţii militare în afara teritoriului naţional192, atât în context aliat,
cât şi în cadrul coaliţiilor de voinţă şi deci a caracterului expediţionar
al forţelor.
Acţiunile militare recente, desfăşurate de armatele moderne
pentru soluţionarea crizelor/conflictelor, au relevat necesitatea
prezenţei a cel puţin două categorii de forţe într-un teatru de operaţii şi
deci caracterul „întrunit“ al operaţiilor193.
Punctul nostru de vedere este mai apropiat de al acelora, care
apreciază doctrina ca fiind un sistem coerent şi unitar de principii,
teze, norme, orientări, reguli, idei, opţiuni, referitoare la un anumit
domeniu al realităţii (politic, militar, ştiinţific etc.), structurat pe o
anumită concepţie, destinat să fundamenteze teoretic şi să
călăuzească activitatea practică a oamenilor în vederea realizării
unor scopuri determinate194. Cu alte cuvinte, termenul general de
doctrină semnifică un ansamblu de idei şi teze articulate, de regulă pe
baza unui principiu unificator al unui anumit curent de gândire, care
interpretează, apreciază realitatea dintr-un anumit domeniu şi tinde să
jaloneze activitatea din domeniul respectiv, în lumina unor valori ce
exprimă opţiuni ideologice şi reprezintă anumite interese.
Doctrina Armatei României este definită ca fiind „ansamblul
principiilor fundamentale prin intermediul cărora forţele militare îşi
ghidează acţiunile pentru a-şi îndeplini obiectivele“195. Principalul scop
al doctrinei este acela de a oferi Armatei cadrul necesar îndrumării în
planificarea şi conducerea operaţiilor întrunite. Doctrina abordează
modul cum aceste operaţii ar trebui să fie coordonate, elaborate,
comandate, conduse, susţinute şi finalizate/terminate. Prin urmare, nu se
referă la trecut şi nici la viitorul pe termen mediu sau lung.
192
Aceste aspecte sunt prezentate în Legea nr. 42/2004
193
194
Institutul de Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară, Conceptele de
securitate naţională şi doctrină militară de apărare la români şi în ţările cu
tradiţii în acest domeniu, Bucureşti, Editura Militară, 1998, p. 9
195
171
Prin urmare, apreciem că noţiunea de doctrină de luptă poate fi

asociată unui sistem particularizat şi unitar de teze, principii,
orientări şi opţiuni, structurat pe concepţia de organizare, pregătire şi
întrebuinţare în operaţii a forţelor, categoriilor de forţe sau
structurilor de nivel operativ şi tactic din compunere, vizând
îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Doctrinele fundamentale (Doctrina Armatei Române, care
implementează AJP-01 – Allied Joint Doctrine, Doctrina militară
naţională de informaţii, contrainformaţii şi securitate (I.P.S.), care
implementează AJP-2, Doctrina pentru Operaţii Întrunite ale Forţelor
Armate (SMG/PF-3), care implementează AJP-3, Doctrina pentru
sprijin logistic a operaţiilor întrunite (SMG/PF-4), care implementează
AJP-4, Doctrina pentru planificarea operaţională în AR (SMG/PF-5),
care implementează AJP-5, reprezintă documentele cu valenţe
doctrinare, elaborate pentru a fi folosite de diferite eşaloane, răspunzând
unor scopuri şi nevoi diferite. Gama acestora variază de la cele cu
caracter general până la cele care descriu proceduri şi aspecte legate de
standardizare în domeniile tactic sau tehnic, aplicabile celor mai mici
eşaloane. Doctrina de tip fundamental cuprinde, de obicei, structurile de
comandă şi control de la eşaloane strategice şi operative şi este privită ca
doctrină de bază pentru elaborarea celorlalte tipuri de doctrine.
Doctrina Armatei Române este dinamică şi revizuită constant pentru
a se asigura relevanţa. Doctrina descrie metodele prin care forţele îşi
desfăşoară activităţile militare, dar nu explică de ce fac ceea ce fac, care
este apanajul politic, ceea ce dovedeşte relaţia dintre politică şi
doctrină. Politica este dezvoltată ca un răspuns la circumstanţele
schimbătoare în mediul strategic politico-militar, a conducerii politice, a
lecţiilor învăţate sau a noii tehnologii şi este, în esenţă prescriptivă, în
timp ce alţi factori influenţează dezvoltarea doctrinei. Doctrina
evoluează, în principiu, ca un răspuns la schimbările din politică, la
capacitatea de ducere a acţiunilor de luptă şi/sau consideraţii privind
angajarea forţelor. Prin urmare, este recunoscut faptul că politica
conduce şi direcţionează în mod normal doctrina196.
Totuşi, unele doctrine conţin principii fundamentale de lungă
durată, care nu sunt influenţate de schimbările de scurtă durată din
196
172
evoluţia politică. În consecinţă, o astfel de doctrină ar trebui să fie luată

în considerare în tipul elaborării politicii. Astfel, politica şi doctrina ar
trebui să urmărească să fie consistente şi să se sprijine reciproc.
Unul dintre principalele concepte doctrinare este cel al operaţiilor
întrunite. Deci, trebuie avute în vedere prevederile directivelor NATO,
prin care toate acţiunile (operaţiile) se vor planifica încă de la început şi
bineînţeles că se vor desfăşura întrunit. Astfel, forţele nu vor putea
acţiona împreună fără o doctrină comună şi o dotare cu echipamente
militare capabile să asigure interoperabilitatea între categoriile de forţe,
atât la nivel filozofic, îngăduind comandanţilor de la diferite eşaloane să
aibă o viziune comună asupra operaţiilor, cât şi la nivel procedural,
pentru ca de exemplu, forţele terestre să poată solicita sprijin aerian, iar
forţele aeriene să poată să-l ofere în timp real.
Operaţiile întrunite reprezintă totalitatea acţiunilor militare de orice
tip, desfăşurate de structuri de forţe din două sau mai multe categorii de
forţe, sub comanda unui comandament întrunit.
În Armata României, structura de forţe cuprinde următoarele
categorii de forţe: forţele terestre, forţele aeriene şi forţele navale.
Fiecare dintre acestea au în compunere: un Stat Major,
comandamente operaţionale de nivel operativ şi tactic, structuri
luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri
pentru operaţii speciale, unităţi de instrucţie, instituţii militare de
învăţământ şi alte structuri stabilite.
Potrivit destinaţiei şi nivelului de operaţionalizare, forţele armatei
vor fi organizate în forţe dislocabile şi forţe de generare şi
regenerare197.
Forţele dislocabile sunt destinate îndeplinirii întregii game de
misiuni, conform angajamentelor internaţionale în domeniul securităţii şi
apărării la care România este parte şi cuprind forţe luptătoare, de sprijin,
de suport logistic şi pentru operaţii speciale, structurate modular, cu
disponibilităţi acţionale şi de transport în orice teatru de acţiuni militare,
capabile să se autosusţină şi să îşi asigure protecţia, interoperabile cu
armatele statelor aliate. Forţele dislocabile sunt formate din
comandamente, mari unităţi şi unităţi cu un nivel de încadrare de cel
puţin 90% la personal şi 100% la tehnica de luptă, faţă de necesarul de
război.
197
*** Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, pp. 35-36
173
Forţele de generare şi regenerare sunt destinate sprijinului

forţelor dislocabile şi îndeplinirii unor misiuni pe teritoriul statului
naţional şi în proximitatea acestuia şi cuprind structuri luptătoare, de
sprijin de luptă şi suport logistic, precum şi structuri de învăţământ
militar şi instrucţie din toate categoriile de forţe ale armatei. Forţele de
generare şi regenerare sunt formate din comandamente, mari unităţi şi
unităţi din toate categoriile de forţe ale armatei, cu un nivel de
încadrare cu personal, în timp de pace, până la 70 %, iar la tehnica de
luptă de cel puţin 80%, faţă de necesarul de război.
Potrivit misiunilor, structurile de forţe sunt:
a) structuri luptătoare destinate ducerii acţiunilor militare, care
cuprind: brigăzi mecanizate şi similare, de vânători de munte, mari
unităţi şi unităţi de rachete sol-aer, escadrile de aviaţie, divizioane de
fregate, nave purtătoare de artilerie, rachete torpile şi scafandri,
batalioane de paraşutişti, infanterie marină şi de informaţii,
batalioane/companii de operaţii speciale şi alte structuri constituite
pentru luptă;
b) structuri de sprijin de luptă destinate sprijinului strategic,
operativ şi tactic al acţiunilor militare, care cuprind: brigăzi de
artilerie şi geniu, unităţi şi subunităţi de rachete şi artilerie antiaeriană
pentru forţele terestre şi de radiolocaţie, regimente şi batalioane de
geniu, cercetare, de comunicaţii şi informatică, apărare nucleară,
bacteriologică şi chimică, batalioane şi subunităţi de poliţie militară,
divizioane şi nave pentru sprijin maritim şi fluvial, alte unităţi,
formaţiuni şi subunităţi de sprijin de luptă;
c) structuri logistice destinate asigurării tehnico-materiale,
mentenanţei, transporturilor, asistenţei medicale şi sanitar-veterinare,
cazării şi cartiruirii trupelor, care cuprind: baze, brigăzi şi batalioane
logistice, depozite de armament, muniţii şi materiale, spitale militare
de campanie, unităţi de mentenanţă, alte formaţiuni logistice;
d) forţe pentru operaţii speciale care constituie componenta
specializată de intervenţie rapidă, cu elemente componente din toate
categoriile de forţe ale armatei, instruită şi dotată pentru executarea
misiunilor specifice de cercetare specială, acţiune directă şi asistenţă
militară pe teritoriul statului român sau în alte teatre de operaţii,
împreună cu forţele speciale ale coaliţiilor şi alianţelor la care
România este parte, potrivit legii;
174
e) structuri de învăţământ militar şi instrucţie destinate instrucţiei

individuale de bază şi perfecţionării pregătirii de specialitate a
personalului militar în activitate şi în rezervă.
Urmărind elementele cheie ale transformării NATO (superioritate
decizională, superioritate informaţională, capabilităţi facilitate de
reţea, angajare eficientă, manevra întrunită, CIMIC întărit, operaţii
expediţionare, logistică integrată), forţele româneşti ce vor fi angajate
în conflictele militare viitoare vor fi nevoite să răspundă unor
cerinţe198: de natură organizatorică (structură întrunită şi modulară;
sprijin informaţional permanent; suport logistic întrunit; integrarea
elementelor de asigurare de luptă; includerea elementelor de luptă
specializate (CIMIC, PSYOPS etc.); baze de dispunere, instruire
îmbarcare/debarcare proprii sau pregătite special; mijloace de
transport şi aprovizionare la mare distanţă special destinate; crearea
unei rezerve de forţe active) şi de natură funcţională (element de
conducere cu competenţe sporite; informaţii primite direct de la
naţiunile participante; relaţii directe între elementele de dispozitiv
(constitutive) ale grupărilor de forţe; mobilitate şi capacitate de
interschimbare rapidă a rolului diferitelor componente (elemente de
dispozitiv); fluidizarea comunicării între propriile puncte de comandă
şi punctul de comandă central, precum şi cu elementele (autorităţile)
locale cu care se cooperează; asigurarea unui potenţial de
lovire/acţiune (luptă) sporit).
Armata României îşi fundamentează acţiunile pe câteva principii
dintre care amintim:
1. Principiul neagresiunii. România nu consideră niciun stat drept
potenţial inamic şi nu îşi propune iniţierea de agresiuni militare. În
vederea protejării intereselor naţionale, statul român îşi rezervă
dreptul de a întrebuinţa capacităţile militare numai ca soluţie de ultimă
instanţă.
2. Principiul defensiv presupune, în esenţă, crearea şi susţinerea
unor capacităţi de apărare credibile. În situaţia în care statul român va
fi nevoit să întreprindă acţiuni militare pentru protejarea intereselor
naţionale şi ale aliaţilor săi, acestea vor răspunde eficient şi adecvat
prin combinarea unor operaţii întrunite simultane sau succesive.
198
*** Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, pp. 36-37
175
3. Principiul solidarităţii şi unităţii strategice. Armata României

contribuie la sporirea capacităţii militare a NATO, prin orientarea
resurselor către realizarea acelor capabilităţi de care România şi
Alianţa au nevoie. România va participa la apărarea colectivă conform
Articolului nr. 5 al Tratatului de la Washington, şi de asemenea va fi
în măsură să contribuie la prevenirea conflictelor, la acţiuni împotriva
terorismului şi desfăşurarea unor operaţii de răspuns la crize în şi în
afara ariei de responsabilitate a Alianţei.
4. Principiul efortului colectiv. România participă proporţional la
întregul proces de planificare a apărării în cadrul Alianţei.
5. Principiul alocării resurselor. Armata beneficiază de resursele
alocate de Guvernul României, corespunzător nevoilor de apărare.
România participă la bugetul militar, civil şi programul de investiţii de
securitate NATO.
Chiar şi în condiţiile apartenenţei României la aceste organisme
(NATO, UE), responsabilitatea apărării naţionale revine autorităţilor
statului român, cel puţin până la punerea în aplicare a mecanismelor
de luare a deciziilor privind apărarea colectivă.
Conducerea politică în domeniul securităţii naţionale va fi
asigurată de către Autoritatea Naţională de Comandă, reprezentată de
Parlament, Preşedintele României, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării/CSAŢ şi Guvernul României, în subordinea căruia funcţionează
Ministerul Apărării, ca organ de specialitate prin care este condusă
activitatea în domeniul apărării naţionale.
Conducerea militară a structurii de forţe a Armatei României se
va realiza la nivelurile strategic, operativ şi tactic în domeniile
operaţional şi administrativ.
Structurile centrale ale Ministerului Apărării au în subordine direcţii,
oficii, servicii, secţii, agenţii, institute de specialitate şi formaţiuni.
Statul Major General are în subordine statele majore ale
categoriilor de forţe ale armatei şi comandamente care cuprind toate
structurile luptătoare, de sprijin de luptă, logistice, inclusiv cele
medicale, pentru operaţii speciale, de instrucţie, instituţii militare de
învăţământ şi alte structuri.
Conducerea militară la nivel strategic se va realiza în timp de
pace şi în situaţii de criză de către Statul Major General, atât în
domeniul operaţional, cât şi în domeniul administrativ.
176
Conducerea operaţională se va exercita la pace şi în situaţii de

criză de către şeful Statului Major General, prin Centrul de
Planificare şi Conducere Strategică, structura specializată a Statului
Major General prin care se asigură planificarea şi conducerea
acţiunilor militare. La nivelul Centrului de Planificare şi Conducere
Strategică, funcţionează permanent, în timp de pace şi în situaţii de
criză, Centrul de Conducere Militară199, prin care se vor monitoriza
permanent acţiunile desfăşurate în Armata României şi se va asigura
informarea oportună a factorilor de decizie.
La instituirea stării de asediu, Statul Major General va asigura
constituirea şi intrarea în funcţiune a Centrului Naţional Militar de
Comandă200, care va emite Directiva Strategică, şi potrivit
competenţelor, răspunderilor şi atribuţiilor ce-i revin, va executa
conducerea acţiunilor militare la nivel strategic în situaţii de criză
majoră şi pe timp de război.
Opţiunile în domeniul apărării se vor realiza prin adoptarea
următoarelor concepte de bază ale doctrinei militare româneşti:
● credibilitatea armatei se va realiza prin crearea unei forţe
moderne, cu grad ridicat de mobilitate, robustă, flexibilă şi
sustenabilă, care în cadrul NATO să fie în măsură să descurajeze o
agresiune militară şi să înfrângă un inamic care ar ameninţa libertatea
şi independenţa României sau a aliaţilor;
● angajare – România se angajează faţă de aliaţi să realizeze
capabilităţi şi forţe eficiente care să contribuie la constituirea structurilor
multinaţionale şi să participe la operaţii conduse de NATO şi UE;
● expediţionarite – Armata României va dispune de forţe
capabile să participe la operaţii expediţionare. Împreună cu alte
naţiuni, acestea trebuie să fie sustenabile din punct de vedere logistic
şi să desfăşoare acţiuni militare la distanţă mare de ţară;
● specializare – România va dezvolta acele capabilităţi asumate,
care să completeze domeniile deficitare identificate de Alianţă;
● flexibilitate – operaţiile militare cer forţelor o flexibilitate din
ce în ce mai mare. Compunerea forţei aliate, terenul, adversarii,
199
CECOM se va constitui prin reorganizarea/transformarea COCMIL
CNMC va îndeplini, în linii generale, atribuţiile actuale ale Marelui Cartier
200
General – MCG
177
obiectivele şi concepţia operaţiilor vor fi diferite pentru fiecare

operaţie. Ritmul operaţional va creşte continuu. Diferenţa dintre
combatanţi şi noncombatanţi va fi din ce în ce mai greu de identificat,
iar schimbările în procedeele de luptă şi preferinţa pentru operaţii
asimetrice impun luarea lor în considerare;
● precizie – operaţiile militare vor fi caracterizate de posibilitatea
utilizării tehnologiilor avansate, care vor permite lovirea ţintelor cu
precizie, la distanţe mari cu obiective bine definite. Este de aşteptat ca în
viitor, forţele naţionale să îşi îndeplinească misiunile în timp scurt, cu
reducerea numărului de victime civile şi militare şi limitarea
distrugerilor;
● operaţii întrunite multinaţionale – categoriile de forţe armate
vor acţiona numai întrunit, combinând capabilităţile acestora în
obţinerea de rezultate optime. Importanţa desfăşurării operaţiilor
întrunite este întărită de structura şi compunerea NRF (NATO
Response Force), în cadrul căreia România participă activ;
● capabilităţi operaţionale esenţiale – eficienţa forţelor armate
nu este determinată în mod exclusiv de numărul sistemelor principale
de armamente dar mai ales de interconectarea acestora, sistemele de
senzori, comunicaţii şi informatică, informaţii şi suport logistic.
NATO solicită reorientarea investiţiilor din domeniul sistemelor
principale de armament către acele capabilităţi care să facă posibilă
folosirea mai eficientă a celor existente;
● operaţii bazate pe reţea – accesul sporit la armamente avansate
tehnologic, senzori, sisteme de comandă-control au consecinţe
semnificative asupra naturii operaţiilor militare. Informaţiile obţinute
la timp, precise şi certe, în sprijinul obţinerii unei imagini operaţionale
integrate, comanda-controlul, desfăşurarea eficientă a armamentelor,
precum şi determinarea rapidă a pierderilor suferite sunt condiţii
importante de succes. Conducerea operaţiilor bazate pe reţea presupun
un înalt nivel de interoperabilitate a armamentelor, precum şi
sistemelor de comunicaţii şi informatică.
● operaţii bazate pe efecte (Effects Based Approach to
Operations – EBAO) – un concept care schimbă total modul de
soluţionare a conflictelor. Nu se mai vorbeşte de clasica confruntare
forţă – forţă, ci de un cu totul alt tip de confruntare: efect – forţă.
178
Operaţiile bazate pe efecte se concentrează pe angajarea noilor

tehnologii şi strategii, dar păstrează atenţia asupra tehnologiilor mai
vechi şi mai ieftine aplicate în moduri noi şi diferite. Tehnologia
înaltă, dominanţa informaţională şi iniţiativa strategică permit
centrarea operaţiilor nu doar pe manevre (care să ducă la crearea unor
situaţii tactice favorabile), ci centrarea lor, de la început, adică încă
din etapa planificării, pe efecte complexe, iradiante şi în lanţ. Efectele
care se au în vedere sunt cele care-l pun pe inamic în situaţia de a nu
putea nici să riposteze, nici să-şi protejeze forţele şi mijloacele, nici
să-şi poată regenera în timp util forţa.
Statutul României de membru NATO implică armonizarea
politicii naţionale de securitate şi apărare, a doctrinei politico-militare
şi a celor de luptă cu evoluţiile din cadrul NATO.
Mai mult decât atât, prin Strategia de transformare a Armatei
României se doreşte stabilirea unui cadru general, eficient şi flexibil,
care va oferi condiţiile necesare pentru realizarea gândirii unitare şi a
modului de acţiune integrat în domeniile conceptelor militare, a
limbajului operaţional şi a procedeelor de planificare şi desfăşurare a
operaţiilor militare, iar prin conţinut şi aplicabilitate, Doctrina Armatei
României (DAR – 2007 compatibilă cu AJP-01, Allied Joint Doctrine)
reprezintă referinţa conceptuală pentru dezvoltarea celorlalte doctrine
întrunite, precum şi a doctrinelor categoriilor de forţe ale armatei.
2.6. Etape ale conflictului armat
Majoritatea conflictelor militare desfăşurate după cel de-al doilea

război mondial au avut caracteristicile unei crize majore, politico-
militare201, cu patru etape distincte după competiţie: dezacordul,
escaladarea, confruntarea armată şi detensionarea.
Competiţia poate fi definită într-un sens larg şi este acceptată ca
fiind o incompatibilitate mutuală între poziţiile potenţiale ale unor
unităţi comportamentale. Despre două poziţii se poate spune că sunt
incompatibile mutual dacă fiecare exclude pe cealaltă şi dacă
realizarea uneia face imposibilă realizarea celeilalte.
201
Criza politico-militară constituie o etapă superioară a unei crize politice
interne sau internaţionale. Ea marchează acel prag critic după care, adeseori,
criza devine război
179
Dezacordul este neînţelegerea care apare ca urmare a diferenţelor

asupra unor valori sintetizate în cultură precum şi ca urmare a lipsei de
informaţii corecte asupra partenerilor de interacţiune, dar şi din interese
economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în contact.
Escaladarea reprezintă acel moment în care tensiunea dintre
părţile care se confruntă este maximă. Posibilitatea apariţiei
conflictului violent este mare.
Confruntarea armată să fie punctul culminant al confruntării dintre
entităţile umane aflate în conflict şi este dominată de violenţa armată.
Detensionarea şi rezolvarea conflictului sunt două etape
convergente, ambele au ca scop obţinerea unei situaţii de calm şi
cooperare intermediate de soluţiile raţionale imaginate.
Etapele unui conflict pot fi identificate folosind criterii diferite. În
demersul nostru l-am folosit pe cel al intensităţii violenţei armate ca
fiind cel mai reprezentativ în demersul nostru, iar din această
perspectivă, principalele etape sunt: preconflict, conflict, postconflict.
2.6.1. Etapa preconflict armat
Această etapă a unui eventual conflict armat se caracterizează prin
tensionarea crescândă a situaţiei regionale sau internaţionale în domeniile
politic, diplomatic, economic, informaţional, mass-media şi vizează, din
perspectiva ambelor părţi implicate: obţinerea sprijinului naţional şi
internaţional; justificarea viitoarelor acţiuni militare; atragerea de aliaţi;
realizarea unor avantaje iniţiale decisive; crearea surprinderii tehnologice
şi operaţionale; câştigarea rapidă a confruntării militare.
Din altă perspectivă, prin preconflict se înţelege faza premergătoare
conflictului propriu-zis, în care se urmăreşte prevenirea conflictului, sau
pregătirea capabilităţilor pentru conflict. Etapa preconflictuală cuprinde
în general două faze: deosebirea şi opoziţia. Acestea nu fac însă
întotdeauna parte din evoluţia fenomenului spre conflict, pentru că
deosebirea nu duce întotdeauna la opoziţie, şi nici opoziţia nu are ca
finalitate totdeauna conflictul. În aceste situaţii, evoluţia fenomenului se
limitează la menţinerea unui echilibru dinamic între părţile care se
deosebesc sau se opun fără a se ajunge la un conflict, întrucât acesta ar
presupune distrugerea definitivă sau parţială a părţilor şi reconstrucţia
sistemului sau construcţia unui nou sistem202.
202
Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva, Acţiuni militare postconflict,
180
Durata acestei etape variază foarte mult, de la un conflict la altul

şi în funcţie de următorii factori: mediul politico-strategic; gradul de
implicare al organismelor abilitate în prevenirea şi descurajarea
crizelor de ordin militar; palierul de pregătire al forţelor armate;
puterea de a coagula alianţe sau coaliţii politico-militare; reacţia
comunităţii internaţionale faţă de posibila intervenţie militară;
posibilele consecinţe economico-financiare şi sociale; potenţialul
militar al unor state din vecinătatea arealului viitoarei confruntări
armate şi perspectiva posibilei lor atitudini strategice de neutralitate
faţă de intervenţia armată sau a reacţiei la aceasta.
Din punct de vedere strict militar, în această etapă sunt
preconizate activităţi decisive pentru obţinerea succesului în
confruntarea armată preconizată şi se pot desfăşura următoarele:
activarea forţelor speciale, inserate deja în spaţiul viitoarei
confruntări; operaţionalizarea forţelor armate cu caracter predilect
ofensiv; amplificarea măsurilor antiteroriste; intensificarea acţiunilor
de spionaj militar; blocada informaţională a viitorului adversar;
declanşarea unor operaţii psihologice, de mare amploare, în întregul
spectru mass-media, care vor avea ca scop atragerea opiniei publice
pentru susţinerea sau respingerea intervenţiei militare; intensificarea
măsurilor în cadrul acoperirii strategice.
Toate acestea, combinate cu perspectiva permanent prezentă a
executării loviturilor preventive fac din această etapă un moment
controversat în plan politic, diplomatic şi din punct de vedere al
dreptului internaţional203.
2.6.2. Etapa conflictului armat
Conflictul armat reprezintă etapa în care se recurge la
întrebuinţarea forţei armate pentru rezolvarea unui diferend inter sau
intrastatal şi reprezintă apogeul crizei respective.
În literatura de specialitate, în raport de măsura în care se utilizează
forţa armată pentru atingerea scopului general, se diferenţiază trei tipuri
specifice de manifestare a conflictului armat şi anume: acţiunea armată de
joasă intensitate, intervenţia militară şi războiul204.
203
Grigore Alexandrescu, Nicolae Dolghin, Constantin Moştoflei, Fizionomia
acţiunilor militare, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, p. 14
204
Martin Ortega, L’intervention militaire et l’Union européenne, Institut
d’Etudes de Sécurite de l’UEO, 2001, p. 17
181
Scopul general al conflictului armat îl reprezintă impunerea

(obţinerea) sau în unele cazuri menţinerea prin forţă a unor avantaje
majore de natură politică, economică sau teritorială. Aşadar, acesta nu
se reduce numai la acţiunile militare, ci înglobează şi tipurile de
confruntări descrise în etapa preconflict armat, desigur, desfăşurate cu
amploare şi intensitate mai mare, astfel încât intervenţia militară să se
finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă posibil.
În analiza oricărui tip de conflict armat se au în vedere în mod
corelat: determinările de natură politică, economică, socială şi de
asemenea, factorii conjucturali ce impun utilizarea forţei armate
într-un anumit context.
Conflictele armate, şi în special intervenţiile militare desfăşurate
după cel de-Al Doilea Război Mondial, deşi s-au caracterizat printr-o
amploare spaţială şi temporală net inferioară acestuia, au avut obiective
strategice diversificate: menţinerea sferelor de influenţă în diverse spaţii;
extinderea controlului politico-militar, în special în zone bogate în
resurse energetice; testarea atitudinii şi a capacităţii de reacţie a celorlalţi
mari actori geopolitici; verificarea reală şi realistă a capacităţilor
operaţionale ale propriilor forţe armate, prin implicarea directă a
acestora într-un teatru de război; impunerea unor concepte politico-
doctrinare; testarea noilor tipuri de armament şi tehnologii, precum şi
verificarea practică a capacităţii de conducere a comandamentelor şi a
potenţialului combativ al trupelor din subordine; atragerea sau
menţinerea în teribila cursă a înarmărilor a potenţialilor adversari pentru
slăbirea continuă a resurselor economico-financiare ale acestora.
Etapa conflictului armat este una decisivă, dominată de violenţa
armată şi în care vor fi lovite simultan toate obiectivele militare
(comandamentele cu toată infrastructura lor, aviaţia, sistemul apărării
aeriene, sistemul informaţional şi de comunicaţii, infrastructura
logistică, de conducere a focului, centrele informaţionale etc.) şi civile
(infrastructura teritorială, obiective energetice, toate celelalte obiective
prin a căror lovire se creează disfuncţionalităţi în conducerea statului
evitând în acelaşi timp pierderile în rândul populaţiei civile), care
contribuie la realizarea puterii militare a adversarului205.
205
Grigore Alexandrescu, Nicolae Dolghin, Constantin Moştoflei, Fizionomia
acţiunilor militare, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004,
p. 14
182
2.6.3. Etapa postconflict

Cea de-a treia etapă are ca subiect determinarea caracteristicilor
principale ale perioadei de revenire la starea de normalitate –
detensionarea crizei produse în urma intervenţiei militare. Într-o
accepţiune largă, ea este denumită etapa postconflict.
După conflictul propriu-zis urmează etapa postconflict, dar
întrebarea care se pune este când se încheie un conflict armat? (atunci
când sfârşesc luptele? atunci când una dintre părţi capitulează? sau
atunci când s-a încheiat un armistiţiu sau s-a semnat un tratat de pace?)
Credem noi că acesta este apanajul şi responsabilitatea politicului.
Războiul este un mijloc al politicii, deci politica decide când, cum, unde
şi de ce se termină războiul şi încep acţiunile postrăzboi.
Ca majoritatea fenomenelor din domeniul relaţiilor internaţionale, şi
în cazul realităţilor postconflict asistăm la o „inflaţie“ de concepte care
definesc, încadrează şi detaliază specificităţile reconstrucţiei postconflict.
Astfel, în literatura de specialitate sunt folosite în paralel cu
conceptul de reconstrucţie postconflict şi concepte precum nation-
building, realizarea păcii (peace-making), construcţia păcii (peace-
building), menţinerea păcii sau mai cuprinzătorul operaţii
postconflict, refacere postconflict etc.
Literatura de specialitate din SUA, în special din mediul militar,
foloseşte expresia de reconstrucţie şi stabilizare postconflict
(stabilization and reconstruction – S&R206).
Conflictele recente au evidenţiat cu o deosebită relevanţă că, în
contextul acestei etape, apar şi proliferează situaţii politico-militare de
o complexitate deosebită, foarte greu de gestionat, determinate, în
mod deosebit, de dispariţia temporară a organismelor administrative
centrale şi locale, precum şi de dificultatea deosebită a reconfigurării
acestora datorită implicării a numeroase centre de putere, externe şi
interne, în general cu intense contradictorii, ce dezorientează şi
descurajează populaţia locală de a se implica în acţiuni civice care să
conducă societatea, afectată grav de conflictul armat, spre starea de
destindere şi normalitate.
206
Iuliana Ionescu, Recontrucţia postconflict – clarificări conceptuale. În:
„Gândirea militară românească“, Bucureşti, editată de Statul Major General, nr.
5, 2007, p. 126
183
Perioada de după război şi dintre războaie este uneori mai dificilă

decât războiul însuşi. Aceasta se caracterizează prin207:
● stare de confuzie specifică perioadelor nici pace, nici război;
● posibila degajare, pe acest fond, a unor acţiuni violente
teroriste sau tip gherilă;
● persistenţa unor focare de criză care se autoactivează şi creează
numeroase probleme;
● recrudescenţa ameninţărilor neconvenţioanle, asimetrice,
îndeosebi din spectrul infracţionalităţii, traficului de droguri şi
criminalităţii organizate;
● menţinerea unui grad sporit de insecuritate socială şi individuală;
● lipsa sau insuficienţa bunurilor elementare;
● distrugeri de infrastructuri şi sisteme vitale greu recuperabile;
● lipsa unor instituţii politice şi democratice care să funcţioneze
coerent;
● necesitatea refacerii economiei;
● necesitatea repunerii pe rol şi consolidării principalelor instituţii
ale administraţiei, ordinii publice, învăţământului, sănătăţii şi culturii;
● moralul scăzut al populaţiei afectate de război (conflict) sau de
modificările impuse de ocupant, de noua administraţie sau de lipsa
acesteia;
● spiritul de răzbunare sau de revanşă;
● degradarea mediului etc.
Etapa postconflict are din punct de vedere practic numeroase
particularităţi, în funcţie de condiţiile concrete în care s-a evoluat spre
conflict, de intensitatea conflictului armat, de distrugerile provocate,
de atitudinea părţilor, a marilor puteri şi a comunităţii internaţionale.
O astfel de etapă cuprinde208: faza de dezamorsare a conflictului
(după ce acesta a atins intensitatea maximă), faza de reabilitare a
părţilor aflate în conflict (faza negocierilor şi a tratativelor), faza de
refacere a infrastructurilor şi structurilor strict necesare continuării
supravieţuirii şi începutului normalizării situaţiei, faza de stabilizare,
faza de reconstrucţie şi revenire la normalitate;
207
Gheorghe Văduva, Principii ale războiului şi luptei armate – realităţi şi
tendinţe, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2003, p. 79
208
Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva, Acţiuni militare post-conflict,
184
Fiecare dintre acestea are o desfăşurare specifică, în funcţie de

condiţiile concrete şi de interesele tuturor actorilor implicaţi. Ele au o
durată mai lungă sau mai scurtă şi pot duce la normalitate sau, uneori,
la reluarea ostilităţilor.
De asemenea în această etapă, activităţile CIMIC capătă o
importanţă deosebită, atât prin dimensionarea acestora, dar mai ales
prin impactul lor. Consensul, cooperarea şi respectul reciproc
reprezintă elemente definitorii ale acţiunilor postconflict.

● delimitarea conceptelor: conflict – conflict armat – război, respectiv putere –
putere militară;
● tipologia războaielor (conflictelor);
● legile, principiile şi normele războiului şi ale luptei armate;
● corelaţia dintre legile şi principiile luptei armate;
● multidimensionalitatea şi modul de desfăşurare a viitoarelor conflicte
militare;
● misiunile Armatei României şi repere doctrinare;

● Apariţia şi evoluţia fenomenului război.
● Trăsăturile războaielor după principalele criterii de clasificare (amploare,
natură, mediu de desfăşurare).
● Tendinţe şi perspective în evoluţia fenomenului război.
● Conţinutul legilor generale şi particulare ale luptei armate.
● Principiile luptei armate. Conţinuturi şi determinări ale principiilor: libertăţii
de acţiune, manevrei, iniţiativei surprinderii.
● Principiile luptei armate. Conţinuturi şi determinări ale principiilor:
concentrării efortului, întrebuinţării economice a forţelor şi mijloacelor, definirii
clare a obiectivelor, flexibilităţii.
● Reflectarea legilor luptei armate în conţinutul principiilor şi normelor
acţiunii militare.
● Conţinutul etapelor conflictului armat.
185
1. *** Tratat de ştiinţă militară, vol. 1 şi 2, Bucureşti, Editura Militară,

2001 şi 2004
2. *** i-DOC. Studii de fundamentare teoretică, Sibiu, Editura Academiei
Forţelor Terestre, 2006
3. Lexicon Militar, Chişinău, Editura Saka, 1994
4. Bădălan, Eugen coord., Concepte strategice şi operative de actualitate,
Bucureşti, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2004
5. Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile
militare, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2004
6. Bărbulescu, Ionel, Baboş, Alexandru, Habian, Liviu, Principiile şi
normele acţiunii militare, Sibiu, Editura Techno-Media, 2003
7. Bărbulescu, Ionel, Habian, Liviu, Lege, principiu, normă – corelaţii,
Bucureşti, Editura Ager, 2002
8. Clausewitz von Carl, Despre război, Bucureşti, Editura Militară, 1982
9. Foch, Ferdinand, Principiile războiului. Conducerea războiului,
Bucureşti, Editura Militară, 1975
10. Frunzeti, Teodor, Paradigme militare în schimbare, Bucureşti, Editura
Militară, 2005
11. Ioan, Sorin, Elemente de artă militară, Sibiu, Editura Academiei
Forţelor Terestre, 2005
12. Mureşan, Mircea, Văduva, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul
războiului, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2004
13. Paul, Vasile, Conflictele secolului XXI, Bucureşti, Editura Militară,
1999
14. Stoina, Neculai, Sfârlog, Benoni, Baboş, Alexandru, Studii privind
problematica securităţii contemporane, Sibiu, Editura Academiei Forţelor
Terestre, 2006
15. Sun Tzi, Arta războiului, Bucureşti, Editura Militară, 1976
16. Toffler, Alvin, Toffler, Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în
zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1995
186
CAPITOLUL III
ROLUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE MILITARE
ÎN STUDIUL CONFRUNTĂRII ARMATE MODERNE
Cercetarea ştiinţifică reprezintă un factor de forţă pentru un stat

modern, fapt ce o determină să fie situată printre interesele
fundamentale ale acestuia, şi în mod corespunzător, să se regăsească
în politica sa militară. În acest context, se impune să se acorde o
atenţie sporită cercetării ştiinţifice în Armata României, atât în
ansamblul ei, cât şi în toate domeniile specifice de manifestare.
Reforma Armatei României, parte integrantă a procesului amplu
de schimbări pe care-l parcurge societatea românească, trebuie să
circumscrie, în mod obligatoriu, revitalizarea şi reorganizarea
cercetării ştiinţifice militare, atât în ansamblul ei, cât şi a domeniilor
componente: al teoriei şi artei militare, al politicii de apărare şi al
securităţii naţionale, tehnicii şi tehnologiilor militare, geografiei şi
istoriei militare, al învăţământului, precum şi cel sociouman.
3.1. Procesul cunoaşterii ştiinţifice şi cercetarea în domeniul militar
Ştiinţa militară, ca orice altă ştiinţă, se referă la:

● experimentul, căutarea unei informaţii rapid disponibile, versus
teorie, dezvoltare de modele care explică ceea ce se observă;
● investigarea sau studiul acţiunii militare prin observaţie şi
raţionament;
● metode matematice pentru studiul cantităţilor de forţe, mijloace
şi al altor tipuri de resurse.
Rezultatele obţinute în urma cercetării au o utilitate fundamentală în
elaborarea de ipoteze şi teorii, menite să promoveze experienţa pozitivă
şi să contribuie la îmbogăţirea teoriei ştiinţei militare. Majoritatea
experţilor şi cecetătorilor militari consideră că investigaţia războiului, a
luptei armate şi a factorilor care le determină fizionomia, este cea care
corespunde metodei ştiinţifice. În sens mai larg, ştiinţa militară deseori
descrie orice domeniu de studiu sistematic, corelându-se cu alte ştiinţe
187
sociale, tehnice sau cele de studiul comportamentului uman. Din această

perspectivă, domeniile ştiinţifice specifice ştiinţei militare se clasifică
de-a lungul a două mari dimensiuni:
– suma tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestei cercetări;
– corelaţia cu ştiinţele naturale, studiul naturii şi ştiinţele sociale.
Ştiinţa militară are rolul de a-i ajuta pe comandanţii de la toate
eşaloanele să afle mai mult despre fenomenul război şi lupta armată şi
contribuie la dezvoltarea teoriei şi a practicii sistemului militar.
Termenii de model, ipoteză, teorie şi lege au în ştiinţa militară alte
înţelesuri decât în limbajul uzual. Teoreticienii care studiază acţiunea
militară folosesc termenul de model pentru a exprima descrierea a ceva,
în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicţii care pot
fi testate prin experiment sau observaţie (model decizional, model de
acţiune etc.). Totuşi, unele modele cu care operează teoria militară pot fi
la un moment dat infirmate de rezultatele obţinute în urma desfăşurării
acţiunilor militare. Un obiectiv curent al modelării şi simulării militare
este acela al reprezentării, printr-o simulare virtuală, a operaţiilor
militare tot mai diversificate şi mai numeroase, prin extinderea
conceptului de simulare interactivă distribuită, DIS (Distributed
Interactive Simulation), astfel încât să fie înglobate un număr tot mai
mare de entităţi active şi să fie reprezentate o gamă mai largă de efecte
de mediu şi de luptă.
O ipoteză este o afirmaţie care (încă) nu a fost nici confirmată nici
infirmată prin experiment. O lege a războiului sau o lege a luptei
armate este o generalizare ştiinţifică bazată pe observaţii empirice.
Teoria înseamnă idei care fac prognoze specifice şi care au o cantitate
copleşitoare de dovezi pe care se sprijină fiind considerate a fi
dovedită în sens ştiinţific. Gânditorii militari niciodată nu pretind a fi
în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de o dovadă matematică,
o teorie a ştiinţei militare dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi
modificată dacă apar schimbări.
Cercetarea ştiinţifică militară este utilă şi folosită cu scopul de a
acumula cunoştinţe. Obiectivul metodei ştiinţifice este de a porni de la
una sau mai multe ipoteze şi a dezvolta o teorie validă.
Procesul cunoaşterii ştiinţifice militare este un model ideal care
presupune parcurgerea unor paşi, dar nu este exclusă dobândirea
cunoştinţelor şi în alte moduri, inclusiv prin hazard:
188
1. observarea şi măsurarea fenomenului război prin prisma luptei

armate;
2. acumularea şi ordonarea materialului;
3. crearea de ipoteze şi modele, prognoze, stabilirea nivelului de
importanţă;
4. testarea ipotezelor modelului prin jocul de război, teste,
încercări;
5. confirmarea sau infirmarea ipotezelor;
6. prezentarea rezultatelor, pentru ca acestea să poată fi validate
de alţii;
7. modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului, în funcţie
de rezultatul luptei armate, dezvoltarea tehnologiilor, apariţiei unor
noi tipuri de ameninţări, testelor şi opiniilor criticilor;
8. în cazul confirmării, dezvoltarea unei teorii, care trebuie însă
să îndeplinească anumite criterii (consistenţă internă/externă – lipsă
de contradicţii în cadrul teoriei şi cu alte teorii recunoscute, explicarea
unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate,
testabilitate empirică şi explicaţie eficientă).
Scopul ştiinţei militare pentru instituţia militară este de a produce
modele utile ale realităţii spaţiului de luptă. Pe de altă parte, ştiinţa
militară poate face previziuni bazate pe observaţii. Aceste prognoze
sunt foarte utile sistemului militar şi forţelor armate care le folosesc
întrucât conferă posibilitatea de a descifra situaţiile complexe, a le
pătrunde sensul, a realiza înţelegerea lor superioară.
Progresele incontestabile obţinute în ultimul deceniu în sfera teoriei
şi a practicii militare datorează totul inteligenţei umane. Cercetarea
ştiinţifică în ştiinţa militară este implicată activ în analiza fenomenului
politico-militar, a mediului de securitate regional şi global, a tendinţelor
geopolitice şi geostrategice, optimizarea corelaţiei politică – strategie
militară, descifrarea evoluţiei războiului şi confruntării armate moderne,
a mutaţiilor lor viitoare, a problematicii păcii, în managementul strategic
al războiului şi elaborările prospective ale domeniului, în fundamentarea
unor opţiuni viabile privind pacea, situaţiile de criză politico-militară şi
război sau proiectarea sistemului militar. Soluţionarea problemelor de
ansamblu ale războiului, dar şi ale celor de ordin operaţional, ale
organizării, planificării şi pregătirii acţiunilor militare strategice şi nu
numai, ţine nemijlocit de cercetarea în domeniul militar. Apelul la
189
inteligenţă este o condiţie sine qua non a aproprierii victoriei, a

optimizării raportului consum – rezultate, a economisirii forţelor şi
mijloacelor, câştigării sau impunerii păcii, conexiunii strânse a strategiei
militare cu strategiile celorlalte domenii de activitate ale societăţii.
Perspectiva integrării în structurile de securitate euroatlantice implică
amplu inteligenţa în însuşirea procedurilor şi a tehnologiilor moderne de
conducere, în realizarea interoperabilităţii şi a viabilităţii acesteia, pentru
eficientizarea acţiunilor militare209.
Pe scurt, ştiinţa militară produce modele de valoare care ne permit
să facem deseori prognoze utile. Ştiinţa militară încearcă să descrie
ceea ce este în domeniul militar, dar evită să influenţeze categoric
fenomenul militar. Ca rezultat al acestei activităţi a fost elaborarea
multor concepţii de perspectivă, în rândul cărora Joint Vision – 2020,
Războiul informaţional, Operaţia aeroterestră a viitorului, Operaţii
cosmice, Noua strategie navală – acţiuni dinspre mare. Zeci de
programe analoage se elaborează în alte ţări ale NATO, precum şi în
China, India, Israel şi România – proiectul Viziunea Strategică 2010
se încadrează în încercarea de previzionare pe termen lung.
Previziunea ştiinţifică foloseşte metode perfecţionate de studiu între
care statistica, cercetările operaţionale, probabilităţile şi analizele
economice şi modelarea matematică.
3.2. Mutaţii în fizionomia confruntării armate moderne
Lupta armată modernă a cunoscut în ultimii ani mutaţii de

anvergură care i-au imprimat o evoluţie ascendentă. În sprijinul
acestei afirmaţii, argumentele sunt oferite de ultimele conflicte
militare: confruntările din Golf, războiul din fosta Iugoslavie şi cel din
Afganistan. Fizionomia conflictelor s-a schimbat extrem de mult,
complexul factorilor care o individualizează incluzând:
● situaţii politico-economice şi strategice de insecuritate noi;
● scopuri politice şi strategice şi obiective urmărite;
● forţe şi mijloace de acţiune specifice, o altă concepţie şi
intensitate;
● o altă atitudine faţă de adversar;
209
Prof.univ.dr. Emil Mihuleac, dr. Stan Stângaciu, Managerul profesionist,
Bucureşti, Editura Maiko, 1996, p. 69
190
● spaţii diferite de desfăşurare;

● paletă foarte vastă de tipuri dominante de acţiune şi moduri tot
mai sofisticate şi neaşteptate de manifestare a violenţei.
Lumea acestor conflicte este una a confruntărilor asimetrice. Scopul
lor politic a vizat şi vizează gestionarea crizelor, lichidarea conflictelor
deschise şi prevenirea apariţiei unor noi conflicte. Obiectivele
conflictelor invocate aici au fost: „…eliberarea de sub dominaţia
străină, schimbarea regimului politic, înlăturarea de la putere a unor
conduceri fundamentaliste islamice, a unor dictatori“210. Forţele
militare, îndeosebi speciale, s-au confruntat cu diferite organizări de
forţe (forţe militare, luptători de gherilă, terorişti, elemente etnice,
religioase ş.a.). Analiştii militari au inventariat în războaiele de la
graniţa mileniilor II şi III şi previzionează că va fi folosită şi în
conflictele armate viitoare o multitudine de mijloace de acţiune
specifice conflictelor asimetrice, sistemele strategice ale confruntării
relevând o asimetrie majoră, permiţând realizarea supremaţiei aeriene,
dar şi elemente de echivalenţă, mai ales în plan informaţional,
mediatic şi în spectrul electromagnetic, ceea ce a compensat şi va
compensa superioritatea obţinută în alte domenii ale luptei211.
Spaţiul de desfăşurare al intervenţiilor militare este mult mai
mare, ceea ce le conferă acestora caracteristica de conflicte regionale.
Fiind un spaţiu de luptă fluid, luptătorii aflaţi în dispozitive de luptă
asimetrice, neliniare desfăşoară acţiuni de luptă asimetrice, pe
principiile descentralizării, ale manevrabilităţii, flexibilităţii,
mobilităţii, dispersării şi folosirii unei game extrem de largi de acţiuni,
în toate mediile. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine şi
efectul armelor moderne sunt de natură să creeze o mare presiune
psihologică asupra combatanţilor.
Replica la metodologiile neconvenţionale sau netradiţionale impuse
de disproporţionalitatea forţelor şi mijloacelor adversarilor are la bază
efortul de gândire al cercetătorilor conflictelor, care surclasează prin
inteligenţă. Războiul noncontact, ca tip de confruntare practicat în 1991 în
210
Vasile Popa, Tehnologie şi inteligenţă în conflictele militare, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate, 2007, p. 89
211
General de brigadă dr. Constantin Onişor, Explorări strategice, Iaşi, Editura
Polirom, 2002, p. 89
191
Golf, reuşeşte, prin combinarea inteligenţelor strategilor americani, să

descurajeze adversarul, realizând o puternică presiune psihologică şi
militară, o angajare limitată, prin lovirea punctelor vulnerabile şi a
centrelor de greutate, iar în scurt timp, să-l facă pe acesta să capituleze.
Disproporţionalitatea unor războaie ce au inclus operaţii ca Furtună în
Deşert (Golf, 1991) sau Forţa Aliată (Iugoslavia, 1999) s-a exteriorizat
prin manevre subtile, rod al inteligenţei în concepţie şi execuţie, cu scopul
de a genera superioritate de forţe şi mijloace, pe anumite direcţii, astfel ca,
la momentul oportun, adversarul să fie lovit necruţător, iar iniţiativa
strategică să fie cucerită şi menţinută. Un exemplu este şi războiul
psihologic care practică manipularea informaţiei, dezinformarea,
intoxicarea informaţională, ducând la destabilizarea psihică, influenţarea
şi descurajarea adversarului.
Imprevizibilele provocări ale actualului secol conferă
fenomenului război o nouă fizionomie şi un nou conţinut. Din această
perspectivă, teoria şi arta militară au obligaţia să adopte o viziune
inedită în proiecţia structurilor şi a misiunilor, în organizarea,
planificarea şi desfăşurarea operaţiilor. Ea va fi racordată la
coordonatele teoretice ale preconizatei revoluţii în problemele militare
(RMA), provocată, în opinia celor mai mulţi specialişti ai războiului,
de aplicarea tehnologiilor high tech şi ale unei noi doctrine în
organizarea şi executarea operaţiilor militare.
Nu este lipsită de însemnătate nici opinia că războiul se va plasa la
graniţa inferioară a confruntării armate, duse de dictatori şi forţe
paramilitare, brutal şi limitat, cel mai adesea în spaţiul urban. În rândul
teoreticienilor războiului domneşte convingerea că o nouă cultură
tehnică militară va opera schimbări radicale în dialectica spaţiului,
timpului, distanţei, vitezei şi a altor parametri ai luptei. Mare parte din
practicile militare tradiţionale vor fi abandonate, păstrându-se ceea ce
este viabil şi se conexează perfect la strategia noilor confruntări. Forma
cea mai uzitată de conflict armat va fi, estimăm, cea a războiului
informaţional, tot mai multe state creându-şi sau dezvoltându-şi
capacităţile necesare ducerii unui astfel de război212.
212
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Studiul: „Conflicte asimetrice.
Cerinţe operaţionale privind structura Armatei României“, p. 38, în HOMINIS
2001 (CD), Bucureşti, 2002
192
Fizionomia conflictelor armate viitoare – mai degrabă limitate sau

regionale – va fi, credem, influenţată, pe de o parte, de implementarea
de către SUA şi aliaţii săi cei mai apropiaţi a unor noi capacităţi
militare tot mai sofisticate ale erei tehnologiei şi informaţiei, iar pe de
altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor erei
industriale, într-o realizare hibridă. Grupările teroriste şi statele care le
susţin se vor sprijini cel mai probabil pe strategii compensatorii,
proprii conflictelor asimetrice, uzând de surpriză, pe plan tehnologic,
şi avantaje situaţionale temporare. Operaţional, conflictele militare
viitoare vor conserva tendinţa actuală de a-l obliga pe inamic să
cedeze cât mai repede, folosind o forţă uşor desfăşurabilă, mobilă,
puţin vulnerabilă şi având o mare autonomie, capabilă să dea lovituri
de precizie în adâncime, împotriva centrelor de greutate operative şi
strategice ale adversarului. Constanta acestor operaţii o reprezintă
pierderile umane şi materiale colaterale minime.
Câmpul cibernetizat al viitorului va include, ca o cucerire de mare
flexibilitate, robusteţe şi viabilitate operaţională, elementele
conceptului strategic de Război bazat pe reţea (RBR), unde forţa se va
structura pe principiul joint, inclus în documentele de orizont mediu şi
îndepărtat, Joint Vision 2020 sau Army After Next, americane. RBR
va transforma informaţia în factor de putere, va mări capacitatea de
răspuns şi precizia de angajare a forţei. Pe de altă parte, va asimila în
viteză toate inovaţiile conceptuale şi tehnologice din domeniul militar.
Încheierea atât de rapidă a operaţiilor din războaiele din Irak sau
Afganistan reprezintă o probă certă că, aşa cum apreciază Alex Salkever,
„NCW este calea viitorului“. Aici însă apare un obstacol ce trebuie
depăşit: integrarea sistemelor de armament şi a personalului în acest
„întreg numit război bazat pe reţea, care este mai mare decât suma
părţilor sale“213, va fi foarte costisitoare, şi cum conflictele noului
mileniu vor fi purtate preponderent într-un mediu de coaliţie, lucrul cel
mai dificil îl va reprezenta înlăturarea decalajului IT între SUA şi statele
aliate. Este clar că această schimbare va aduce modificări formidabile în
spaţiul războiului, iar adaptarea la ele nu va fi deloc uşoară. Aceasta
pentru că, până la urmă, RBR nu este o problemă de tehnologie, cum
s-ar crede, ci una organizaţională, de a asigura o integrare totală în reţea
a tehnologiei, o interoperabilitate deplină.
213
Alex Salkever, „The Network is the Battlefield“. În: „Business Week“, din 7
ianuarie 2003
193
3.3. Cercetarea ştiinţifică militară în contextul politic actual
Strategiile cercetării ştiinţifice şi tehnologice în domeniul militar

vizează, în general, două direcţii:
● orientarea fondurilor bugetare destinate cercetării pentru
crearea şi menţinerea capabilităţilor militare naţionale prioritare;
● stimularea realizării unui mediu tehnologic cât mai divers al
furnizorilor de servicii şi de produse pentru cercetare, în sectorul
industrial şi în universităţile civile.
Recenta extindere a NATO şi perspectiva aderării unor noi naţiuni
deschid calea spre descoperirea de noi resurse şi abilităţi suplimentare
în abordarea problemelor din domeniul cercetării şi tehnologiei. În
acelaşi timp, această extindere declanşează noi provocări la adresa
NATO, determinate de diferenţele de capabilităţi militare dintre
naţiunile membre. În ultimii ani, tehnologia a contribuit în mod
spectaculos la creşterea eficacităţii în domeniul militar prin
dezvoltarea de capabilităţi, precum muniţiile cu dirijare precisă şi
războiul în reţea. După toate probabilităţile, această tendinţă de
dezvoltare rapidă a tehnologiilor va continua. Din punct de vedere
instituţional, la nivelul Alianţei, funcţionează Agenţia de Cercetare şi
Tehnologii (RTA), al cărei organism specific pentru cercetare este
Organizaţia de Cercetare şi Tehnologii (RTO). Aceasta conduce şi
promovează cercetarea prin cooperare şi schimbul de informaţii,
dezvoltă şi actualizează strategia NATO privind ştiinţa şi tehnologia,
furnizând date tuturor factorilor din organizaţie, precum şi naţiunilor
membre, vizând problemele specifice R&T.
La nivelul Uniunii Europene, de curând funcţionează Agenţia
Europeană pentru Apărare (EDA), subordonată Consiliului Uniunii
Europene, care are misiunea de a sprijini ţările membre în eforturile lor
vizând îmbunătăţirea capabilităţilor europene de apărare în domeniul
managementului crizelor şi de a susţine Politica europeană de securitate
şi Apărare (ESDP) în stadiul actual şi în evoluţia sa viitoare. Domeniile
prioritare gestionate la nivelul EDA vizează, în domeniul capabilităţilor
de apărare, sisteme C3, comunicaţii prin satelit, avioane fără pilot,
sateliţi, sisteme noi de elicoptere grele, nave rapide, dezvoltarea
proiectelor de realimentare în aer etc. În domeniul cercetare/tehnologie,
194
activitatea Agenţiei este focalizată asupra formulelor de cooperare

ad-hoc, stabilirea unei strategii şi a unor priorităţi europene, aspecte
financiare, elaborarea de modele de finanţare a apărării.
În acelaşi timp, prioritar pentru Agenţie este elaborarea Viziunii
pe Termen Lung în domeniul capabilităţilor de apărare. Viziunea pe
Termen Lung (LTV) defineşte direcţiile de acţiune în funcţie de
context, în vederea susţinerii unor decizii privind perspectiva
investiţiilor în domeniul apărării. Agenţia coordonează trei secţiuni de
analiză vizând studii de context global (în sarcina Institutului pentru
Studii de Securitate de la Paris), viitorul mediului militar pentru
următorii 10-20 de ani, precum şi tendinţele în domeniul ştiinţei şi al
tehnologiei. Rezultatele acestui proces vor ajuta la identificarea
tehnologiilor de viitor pe care apărarea europeană le va promova şi la
orientarea priorităţilor în cercetare /tehnologie.
În Europa, transformarea înseamnă de fapt două lucruri. Primul
este renunţarea la serviciul militar obligatoriu şi cultura strategică a
apărării teritoriale. După eşecul de a acţiona decisiv în Bosnia-
Herţegovina, nevoia de forţe expediţionare a fost recunoscută, dar
structurile militare din Europa nu au făcut destule schimbări. Serviciul
militar obligatoriu continuă să existe în multe ţări, marile unităţi de
infanterie sunt încă prea numeroase, echipamentul demodat abundă,
iar transportul strategic lipseşte. Rezolvarea tuturor acestor probleme
solicită voinţă politică şi claritate strategică. Totuşi, în prezent, ambele
lipsesc în majoritatea ţărilor europene.
Cel de al doilea aspect al transformării este actualul proces prin care
tehnicile moderne de ducere a războiului sunt introduse la nivelul
forţelor europene. În prezent, în orice mediu ostil, riscul apariţiei
pierderilor şi scara distrugerilor colaterale acceptabile sunt în continuare
prea mari. Ţările UE trebuie să sporească viteza modernizării
capabilităţilor lor pentru a putea să desfăşoare misiuni combatante
conform criteriilor impuse de democraţiile moderne. Chiar dacă acţiunile
militare posibile ale UE se axează în prezent pe faza postconflict sau
dislocarea preventivă în statele problemă, lipsa capabilităţilor adecvate
limitează sever libertatea de manevră în cazul oricărei situaţii care se
degradează. Existenţa capabilităţilor reale C4ISR, cum ar fi comanda,
controlul, comunicaţiile, computerele, informaţiile, supravegherea şi
195
recunoaşterea reprezintă o cerinţă absolută într-o astfel de situaţie. În

mod curent, în Europa, doar câteva ţări, printre care, demn de remarcat,
se numără Franţa şi Marea Britanie, au început introducerea
capabilităţilor bazate pe reţea în arsenalul lor. Obstacolul principal în
cadrul acestui efort nu este reprezentat de disponibilitatea tehnologiilor
europene, ci de nivelul bugetelor pentru apărare. Transformarea
înseamnă să se cheltuiască mai bine şi eficient, dar solicită cheltuieli mai
mari pe termen scurt. Transformarea este însă, fără nici o îndoială, în
interesul pe termen lung al structurilor europene de forţe, deoarece în
prezent acestea suferă din cauza unui surplus de capabilităţi inutile.
Totuşi, în cele mai multe ţări, dificultatea creşterii bugetelor apărării este
o piedică politică în calea iniţierii acestui proces.
În domeniul planificării apărării a apărut dificultatea de a trece de
la apărarea teritorială la operaţiile din afara teritoriului propriu şi de a
încerca să ia în calcul implicaţiile revoluţiei tehnologice, care obligă la
renunţarea la acţiunile de luptă din era industrială, în favoarea celor
din era informaţională. În acelaşi timp, lipsesc acele calităţi care să
asigure posibilitatea de dislocare, mobilitate şi interoperabilitate.
Multe dintre acestea sunt asociate noilor sisteme de observare şi
comunicaţii, unde tehnologia militară se întrepătrunde cu tehnologia
din domeniul civil.
Cercetarea ştiinţifică pentru tehnică şi tehnologii militare
presupune dezvoltarea de noi tehnologii, aplicabile direct sistemelor
militare şi este orientată în direcţia creării de mijloace tehnice care să
ridice capacitatea de luptă a armatei. Este de asemenea important a se
concepe armament şi tehnică de luptă necesare apărării în condiţiile
unui război convenţional, avându-se în vedere utilizarea celor mai noi
tehnologii, stimularea cooperării internaţionale în scopul accederii la
tehnologii de vârf pentru realizarea de tehnică compatibilă cu cea a
ţărilor NATO214.
Forţele armate moderne trebuie să fie flexibile, pregătite, rapid
deplasabile şi capabile să-şi aplice forţa în mod controlat şi cu
precizie, pentru a realiza efectele scontate. Este un lucru vital să se
realizeze un avans informaţional asupra adversarului şi să se utilizeze
acesta pentru creşterea efectelor factorului militar. Constituirea
214
http://www.academiaromana.ro/pro_pri/doc/st_f06.doc
196
capabilităţilor distribuite în reţea este fundamentală pentru

desfăşurarea cu succes a operaţiilor, inclusiv pentru combaterea
terorismului. Acest lucru se realizează prin colectarea, fuzionarea şi
analiza informaţiilor relevante, în timp real sau în timp cât mai scurt.
Culegerea şi asimilarea informaţiilor este vitală pentru a fi aplicate
măsurile necesare în timp util, la nivelurile corespunzătoare de pe
întreg lanţul de comandă. Aceeaşi importanţă trebuie acordată
abilităţii de a utiliza arme cu efecte cât mai precise.
Cercetarea şi dezvoltarea în domeniul tehnicii militare urmăreşte
orientarea cercetării spre direcţii de perspectivă pentru armată, prin
participarea la realizarea programelor majore de înzestrare, în cooperare
cu parteneri strategici interni sau externi, prin aport de transfer de
tehnologii de vârf care să asigure ridicarea nivelului general al
performanţelor activităţii de cercetare-dezvoltare şi industriei naţionale
de apărare, în scopul recuperării decalajului tehnologic.

● Metode de cercetare eficiente în Ştiinţa militară;
● Identificarea aspectelor practice ce pot fi aplicate în lupta armată din Teoria
cercetării ştiinţei militare;
● Contribuţia cercetării ştiinţifice la dezvoltarea Teoriei ştiinţei militare.

● Corelaţia între teorie şi practică în ştiinţa militară.
● Căi şi modalităţi de cercetare militară specifice domeniului teoretic.
● Modelul, ipoteza şi teoria.
197
1. *** Viziunea strategică – 2010 Armata României, Bucureşti, Editura

Militară, 2001
2. *** DoD Electronic Commerce/Electronic Business Strategic Plan, mai
1999, http://www.c3i.osd.mil/doc/index.html
3. *** Cartea Albă a guvernului. Armata României 2010: Reformă şi
integrare euro-atlantică, Bucureşti, 1999
4. *** Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007
5. *** Cartea Albă a Departamentului pentru Armamente, Bucureşti, 2002
6. Andone, Ioan, Tehnologii de integrare media. Integrarea sistemelor
expert cu sistemele multimedia, hipermedia şi intelimedia. În: „NETREPORT“,
nr. 103, anul 10
7. Cantaragiu, Ştefan, Zenovic, Gherasim, Dan, Tuţă, Managementul
iniţiativelor destinate e-Defence. În: „Revista ACTTM“, anul III, nr. 4/2000
8. Filip, Florin Gh. (coordonator), Societatea informaţională, societatea
cunoaşterii. Concepte, soluţii şi strategii pentru România, Bucureşti, Editura
Expert, 2001
9. Gherasim, Zenovic, Some pecularities of synthetic environments for
military simulation, Al XXXIII-lea Simpozion Ştiinţific Internaţional al
Agenţiei de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologii Militare, mai 2002,
Bucureşti
10. Paul, Vasile, Noul terorism-ameninţare asimetrică. În: „Gândirea
militară românească“, anul XIII, nr. 1/2002
198
CAPITOLUL IV
VALOAREA UNIVERSALĂ A ARTEI MILITARE
4.1. Locul şi importanţa artei militare în structura ştiinţei militare

4.1.1. Transformarea artei militare în plan internaţional
În planul global al dezvoltării ştiinţelor, evoluţia acestora în
secolul al XVII-lea marchează începutul epocii moderne. În domeniul
gândirii militare, spiritul ştiinţei moderne se va resimţi mult mai încet.
Se remarcă însă faptul că odată cu dezvoltarea germenilor sistemului
social şi economic al epocii moderne, odată cu progresul tehnicii şi al
ştiinţei s-au înregistrat substanţiale mutaţii şi în plan militar. Îndeosebi
secolul al XVIII-lea, secolul marilor invenţii, al revoluţiei industriale,
a contribuit substanţial la dezvoltarea gândirii militare în general şi a
artei militare în special.
Avântul ştiinţelor naturii, al filozofiei mai ales, a influenţat
considerabil gândirea militară. Marile descoperiri ştiinţifice ale lui
Descartes, Lomonosov şi Newton, Laplace şi Euler au prezentat în
faţa oamenilor o lume a legităţilor. Dintre curentele filozofice ale
secolului al XVII-lea, empirismul lui Hume şi raţionalismul lui
Descartes au influenţat gânditorii militari ai epocii. De la filozofii
secolului următor, ca de exemplu de la Montesquieu, gânditorii
militari au preluat importanţa mediului geografic în acţiunile militare,
de la Rousseau – aprecierea influenţei reciproce dintre politică şi
societate, iar de la enciclopedişti – sistematizarea ştiinţelor, inclusiv a
ştiinţei militare. Influenţa şi importanţa scrierilor politice a crescut
considerabil, lărgind sfera de interese ale specialiştilor militari.
Creşterea numerică a efectivelor armatelor a dus la modificarea
concepţiilor privind sistemul de aprovizionare, problemele logisticii
armatei devenind o preocupare permanentă a comandanţilor şi
teoreticienilor militari, deoarece organizarea aprovizionării avea
implicaţii deosebite asupra artei militare.
Strategia acelei perioade a marcat un pas înainte prin organizarea
conducerii centralizate a războiului, prin înfiinţarea statului major al
199
armatei, prin realizarea practică şi teoretică a colaborării dintre aliaţi.

În strategie, conform gândirii raţionaliste a epocii aspiraţia spre
sistematizare, spre cunoaşterea şi aplicarea practică a legităţilor a
devenit dominantă. În sprijinul strategiei au venit şi teoriile ştiinţelor
politice despre caracterul războiului şi despre obiectivul strategic al
acestuia.
Reprezentanţi de seamă ai gândirii militare, cu contribuţii la
apariţia artei militare moderne au fost: Montecuccoli (Arta militară),
Mauriciu de Saxa (Reveriile), şi mai ales Frederic al II-lea (realizarea
dispozitivelor).
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea
au fost caracterizate de mutaţii profunde în domeniul artei militare.
Revoluţia franceză a dus la schimbări politice şi sociale care s-au
răsfrânt şi în planul artei militare. Apariţia armatelor de masă, iniţial
în Franţa ca urmare a obligativităţii serviciului militar, a impus
regândirea unor precepte ale artei militare a timpului.
Constituirea unor armate mari cu efective de sute de mii de
oameni a pus în faţa gândirii militare imperativul găsirii unor noi
structuri organizatorice. Astfel au apărut diviziile în 1793 şi corpul de
armată. Un moment remarcabil în dezvoltarea artei militare îl
constituie mutaţiile ce s-au produs în conţinutul său în timpul
războaielor napoleoniene, în cadrul artei militare găsindu-se
materializate multe principii ale luptei armate moderne.
Experienţa revoluţiei franceze şi a războaielor napoleoniene a
influenţat considerabil dezvoltarea teoriei artei militare. Nu întâmplător
doi dintre cei mai de seamă teoreticieni militari, Clausewitz şi Jomini au
scris în această perioadă lucrări care suscită şi astăzi interes. Cu aceşti
doi geniali teoreticieni militari, gândirea şi arta militară încep să nu mai
fie limitate la caracterul practicist. Sub influenţa filozofiei şi a politicii,
teoreticienii militari încearcă să demonstreze de pe poziţii ştiinţifice
esenţa, caracterul, originea şi legităţile războaielor. Este perioada de
sistematizare a ştiinţei militare, de definire a noţiunilor şi a diferitelor
ramuri ale sale. Strategia, tactica, logistica, alte concepte şi categorii au
căpătat în această perioadă semnificaţii pe care şi le păstrează în esenţă
până în prezent.
200
Perioada cuprinsă între 1871 şi până la primul război mondial a

fost marcată de o intensă cursă a înarmărilor. Războiul franco-prusian
(1870-1871), cel hispano-american (1898), cel anglo-bur (1899-1902)
şi cel ruso-japonez (1904-1905) au constituit poligoane de
experimentare a noilor armamente şi a noilor forme şi procedee de
ducere a acţiunilor mlitare. Teoreticieni militari ca: Helmuth von
Moltke, Schlieffen, Bonnal, Foch şi-au adus contribuţii importante la
dezvoltarea teoriei şi practicii militare.
În perioada interbelică se remarcă Charles de Gaulle (Spre armata
de profesie), Liddeli Han, Fuller Douhet (supremaţia aeriană) şi
William Mitchell. Cel de-Al Doilea Război Mondial a dat un nou
impuls dezvoltării teoriei şi mai ales practicii militare.
Ştiinţa militară ca sistem unitar de cunoştinţe referitoare la legile
şi principiile luptei armate, la formele de organizare, pregătire şi
întrebuinţare a forţelor armate în război, la procedeele şi metodele de
ducere a acţiunilor militare este produsul unui proces istoric
îndelungat de cunoaştere şi generalizare a unor experienţe privind
războaiele şi lupta armată.
Arta militară ca parte componentă a ştiinţei militare, sub aspect
teoretic este un ansamblu de cunoştinţe referitoare la principiile,
metodele, procedeele şi regulile de pregătire şi ducere a acţiunilor
militare, atât în ansamblul lor, cât şi a celor desfăşurate de fiecare
categorie de forţe ale armatei sau gen de armă în parte.
Practica militară verifică valabilitatea afirmaţiilor din planul
teoriei, le validează sau le infirmă, iar prin generalizarea experienţei,
teoria artei militare dobândeşte acumulări cantitative. Arta militară ca
parte componentă a ştiinţei militare se găseşte în conexiune cu
celelalte componente ale ştiinţei militare, componente care se
constituie în subsisteme ale sistemului integrator care este Ştiinţa
militară. Arta militară este componenta de bază a ştiinţei militare,
deoarece prin componentele sale (Strategia, Arta operativă şi Tactica)
studiază cel mai important domeniu al fenomenului militar şi anume
lupta armată, integrând rezultatul demersului ştiinţific, al celorlalte
componente ale ştiinţei militare în obiectul său de studiu.
Pentru a evita unele confuzii dorim să precizăm că arta militară,
ca ansamblu de cunoştinţe referitoare la pregătirea şi ducerea
201
acţiunilor militare, are un pronunţat caracter ştiinţific având ca metode

de cercetare observaţia, experimentul şi raţiunea, şi ca atare nu trebuie
confundată cu arta comandantului în sens de măiestrie a acestuia de a
aplica cunoştinţele din domeniu la condiţiile în care se desfăşoară
acţiunea militară. Măiestria comandantului este condiţionată de factori
obiectivi şi subiectivi cum sunt: pregătirea ştiinţifică, experienţa,
capacitatea organizatorică, calităţile psihice şi de caracter etc.
Arta militară are un caracter istoric fiind supusă permanent
evoluţiei în sensul perfecţionării continue prin activitate teoretică şi
practică a specialiştilor acestui domeniu.
4.1.2. Principalele momente ale evoluţiei artei militare româneşti

Ca evoluţie a teoriei artei militare româneşti propunem şase
perioade istorice şi anume: epoca feudală (secolele XIV-XVIII);
perioada pregătirii şi desfăşurării evenimentelor de la 1821 până la
1877 (revoluţia burghezo-democratică şi făurirea statului naţional
independent): de la războiul de independenţă şi până la Primul Război
Mondial (1878-1919): perioada interbelică, inclusiv cel de-Al Doilea
Război Mondial: perioada 1945-1989 şi perioada de după
evenimentele din decembrie 1989 până în prezent.
Din punct de vedere al cercetării artei militare româneşti, evul
mediu se prezintă ca o perioadă unită şi distinctă, în care predomină
elementele gândirii practic-empirice, indisolubil legate de situaţia şi
de activităţile militare ale Ţărilor Române din acea epocă. Analiza
artei militare neexprimată în scrieri teoretice, ci aproape exclusiv prin
acţiunea practică (este vorba de concepţiile marilor conducători ai
oştilor româneşti) reprezintă o problematică de o factură cu totul
specială. Evul mediu românesc nu este lipsit însă de documente scrise
ale gândirii militare. Numărul acestora nu este mare, dar valoarea
unora dintre ele, ca de pildă „învăţăturile lui Neagoie Basarab“
justifică o atenţie deosebită. Interesante elemente specifice artei
militare se găsesc de asemenea în platformele unor mari răscoale
populare din Transilvania Evului Mediu.
Perioada următoare, până la făurirea statului naţional independent,
are drept caracteristică de bază angajarea teoriei şi a practicii artei
militare româneşti în rezolvarea unor imperative naţionale de mare
202
însemnătate: organizarea armatei naţionale moderne, fundamentarea

sistemului militar românesc şi cucerirea independenţei naţionale pe
calea armelor. Se afirmă în mod deosebit istoriografia militară prin
contribuţia lui Bălcescu, Kogălniceanu, Bariţiu la reînvierea virtuţilor
ostăşeşti tradiţionale, ca şi preocupările pe plan organizatoric şi
legislativ privind reforma militară, consolidarea şi pregătirea pentru
acţiune a tânărului organism militar românesc. Se pun în acest fel
bazele activităţii teoretice militare permanente în ţara noastră şi se
creează cadrul instituţional necesar în acest scop. A treia perioadă, de la
Războiul de Independenţă până la Primul Război Mondial, este
caracterizată prin diversificarea şi modernizarea gândirii militare, a
teoriei şi practicii artei militare româneşti, prin efortul de asimilare a
realizărilor Ştiinţei militare a epocii, prin dezvoltarea problematicii
activităţilor militare, orizonturile şi liniile de dezvoltare ale artei
militare româneşti au primit noi tensiuni prin înfiinţarea Şcolii
Superioare de Război şi prin înfiinţarea organului teoretic de profil
„România militară“ ca tribună de dezbateri teoretice asupra
fenomenului militar. O serie de personalităţi şi-au pus condeiul în
slujba apărării patriei, pe calea armelor, aşa cum au fost: generalii
C.N.Hârjeu, Grigore Crăiniceanu şi Dumitru Cocărăscu.
Perioada de după Primul Război Mondial a fost deosebit de
bogată sub aspectul creaţiei teoretice militare şi se caracterizează în
primul rând prin examinarea critică a experienţei Primului Război
Mondial şi prin desprinderea unor concluzii şi învăţăminte în planul
tacticii şi al strategiei. Din punct de vedere calitativ, cele două decenii
interbelice exprimă un evident spor de specializare a gândirii militare
româneşti în toate ramurile ştiinţei militare. O caracteristică a acestei
perioade, mai ales după 1930, este că în lucrările teoretice militare, un
loc important îl ocupă problemele legate de progresele tehnicii
militare şi modificările pe care acestea le produc în arta militară.
O trăsătură caracteristică a evoluţiei teoriei artei militare o
constituie, în perioada la care ne referim, diversificarea preocupărilor,
varietatea temelor abordate şi afirmarea unor teoreticieni care se
specializează în domenii distincte. Astfel, problemele teoretice
generale ale războiului şi armatei, precum şi problemele doctrinare
sunt tratate mai pe larg de autori ca: Ion Jitianu, Ion Cernăianu,
203
Mircea Tomescu, Radu Dinulescu şi C. N. Hârjeu. Probleme de

strategie militară apar în lucrările lui Florea Ţenescu, loan Sichitiu şi
Alexandru Ioaniţiu. În domeniul tacticii generale şi al tacticii armelor
se afirmă: Ilie Şteflea, Paul Teodorescu, Nicolae Stoenescu, Nicolae
Dragomir, Gheorghe Ionescu-Sinaia şi Al. Pastia. Această preocupare
este departe de a fi completă dar o considerăm suficientă pentru a
demonstra că aria preocupărilor devine mult mai largă decât în
perioada anterioară, că gândirea militară în general şi arta militară în
special capătă un caracter cuprinzător şi modern.
După 1945 gândirea militară românească începe să fie tot mai
mult o parte componentă a ideologiei impuse de o anumită dictatură,
înscriindu-se în coordonatele concepţiilor filozofice, politice şi sociale
ale sistemului dictatorial. Influenţa factorului extern a limitat gândirea
militară românească la nivelul unor interese străine poporului român.
Cu toate acestea, mai ales după anul 1963, teoria artei militare din ţara
noastră cunoaşte o oarecare înviorare sub câteva aspecte cum ar fi:
creşterea preocupărilor teoreticienilor militari în abordarea influenţei
armamentului şi a tehnicii de luptă asupra formelor şi procedeelor de
acţiune militară; cooperarea permanentă pe câmpul de luptă între
forţele ce participă la acţiune, ca principiu al luptei moderne; tratarea
mai realistă a posibilităţilor de acţiune ale marilor unităţi şi unităţilor;
tratarea sistemică a luptei armate; elaborarea unor concepţii strategice
realiste de ducere a războiului; dezbaterea teoretică şi abordarea
practică a unor procedee de luptă eficiente care să asigure nimicirea
unui inamic superior în forţe şi mijloace etc. Deşi obstrucţionată de
ideologia politică, gândirea militară românească a progresat şi în
această perioadă prin activitatea ştiinţifică a unor teoreticieni militari
valoroşi care de regulă au rămas anonimi.
Evenimentele din decembrie 1989 au deschis o nouă perspectivă
în evoluţia societăţii româneşti, şi implicit au deschis noi orizonturi
pentru gândirea militară naţională. Libertatea reală de exprimare,
accesul la informaţie, posibilităţile diversificate de documentare,
contactele umane neîngrădite, libertatea de mişcare asigurate de statul
de drept îşi vor pune în mod cert amprenta pe evoluţia gândirii
militare naţionale şi implicit pe dezvoltarea teoriei şi a practicii artei
militare româneşti.
204
4.2. Teoria artei militare şi legăturile acesteia cu teoria

generală a ştiinţei militare
Necesitatea Teoriei generale a ştiinţei militare este dictată atât de

cerinţele pur teoretice, cât şi de cele practice. Din ambele perspective,
această teorie este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa militară.
Scopul Teoriei este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci
şi practica) luptei armate. Nevoia unei teorii unitare şi cuprinzătoare
se află în directă legătură cu capacitatea sa de a oferi soluţii exacte
(sau cât mai apropiate de cerinţele reale ale luptei moderne)
problemelor practice relevante.
Teoria artei militare este verificată în practica militară, iar prin
generalizarea experienţei îşi îmbogăţeşte conţinutul şi conduce la
perfecţionarea artei militare propriu-zise, mai ales dacă are loc o
evaluare corectă, realistă a condiţiilor concrete, determinate de
interesele şi posibilităţile statului respectiv, de poziţia doctrinară, de
conţinutul şi structura sistemului militar naţional, de poziţia
geostrategică şi de tradiţiile militare etc.
Autorii români sunt consecvenţi în a considera că arta militară,
ca teorie ştiinţifică, se împarte în: strategie, artă operativă şi
tactică215.
4.2.1. Strategie militară

Teoreticienii militari sunt unanim de acord că strategia ocupă un
loc central în teoria şi practica militară, în pregătirea şi desfăşurarea
războiului, fiind fundamentată pe experienţa practică şi abordările
teoretice care prin concluziile reţinute pun la dispoziţia organelor de
decizie şi conducere politico-militară datele necesare luării deciziilor.
Gândirea strategică a apărut încă din antichitate ca domeniu de
cunoaştere şi de analiză specific artei conducătorilor de oşti,
pornindu-se de la sesizarea deosebirii şi a conexiunii ce există între
etapele sau momentele componente ale acţiunii militare şi conducerea
de ansamblu a acţiunii. În epoca modernă, sfera şi conţinutul strategiei
militare s-au aprofundat tot mai mult, au dobândit o bază ştiinţifică ca
urmare a sintetizării experienţei războaielor.
215
V. Arsenie, Actualitatea strategiei. În: „Observatorul militar“ nr. 33 (400)
din 20-26 august 1997
205
Sub aspect etimologic termenul de „strategie“ provine din limba

greacă de la cuvintele „stratos“ – armată şi „agein“ – conducere.
„Strategos“ erau denumiţi conducătorii de oşti, iar „strategike“
însemna conducerea armatei.
Cel mai vechi tratat militar aparţine chinezului Sun Tzî. Este
vorba de „Arta războiului“ în care războiul este analizat ca ramură a
guvernării, desprinzându-se şi elemente caracteristice pregătirii luptei,
fiind enunţate unele principii ale acesteia.
Dacă astăzi apreciem că strategia are două laturi, cea teoretică şi
cea practic-aplicativă, evoluţia acestora nu a fost similară în
procesualitatea istorică.
În antichitate a predominat latura practic-aplicativă, ea constituind
un domeniu de cunoaştere şi de analiză specific comandanţilor de oşti
în organizarea, desfăşurarea şi conducerea războiului.
Deşi gânditorii antichităţii au definit tactica şi strategia, au sesizat
deosebirile dintre ele şi locul lor în cadrul artei militare, trebuie totuşi
remarcat că în ansamblu concepţia lor despre strategie se
caracterizează prin elemente simple, nemijlocit legate de etapele şi
procedeele acţiunii, fără o încadrare în contextul politic.
Principiile acţiunilor militare erau raportate exclusiv la experienţa
practică a comandanţilor de oşti, nu există o viziune mai profundă
asupra relaţiilor, factorilor şi implicaţiilor generale ale strategiei 216.
Termenul de strategie este utilizat în domenii diverse având sensul
de ştiinţă care se ocupă cu conducerea sistemelor complexe, urmărind
realizarea scopului final al acţiunii şi legarea operaţiilor succesive
necesare pentru atingerea acestui scop. Întrebuinţat în acest sens,
conceptul permite o abordare ştiinţifică specifică domeniilor respective.
În raport cu scenariul preconizat şi cu mijloacele, metodele şi
procedeele întrebuinţate, strategia poate fi directă sau indirectă. Practica
socială a demonstrat că strategiei nu i se mai poate atribui un sens strict
militar, conceptul generalizându-se în toate sferele activităţii
macrosociale. Folosirea noţiunii de strategie în sens larg nu diminuează
cu nimic însemnătatea şi semnificaţia specifică strategiei militare. Faptul
că războiul se deosebeşte de toate celelalte fenomene şi acţiuni sociale
prin întrebuinţarea forţei militare, a mijloacelor violente în vederea
atingerii scopurilor, imprimă strategiei militare un conţinut aparte.
216
Elemente de Strategie militară, Bucureşti, Editura Militară, 1975, p. 8
206
Astfel putem defini strategia militară ca fiind acea parte

componentă a artei militare care studiază problemele conducerii
războiului în ansamblu şi a acţiunilor militare de mare amploare,
modalitatea folosirii forţelor şi a mijloacelor destinate realizării
scopurilor politice ale războiului, elaborează planurile pregătirii ţării şi
armatei pentru război şi, în conformitate cu legile luptei armate,
fundamentează logica desfăşurării acţiunilor strategice, regulile,
procedeele şi normele lor. Rezultă că obiectul strategiei militare îl
constituie caracterul viitorului război, pregătirea ţării şi a armatei în
vederea ducerii acestuia, fundamentarea planurilor de campanie,
organizarea forţelor armate şi folosirea lor în realizarea scopurilor
războiului. Strategia militară stabileşte la nivelul cel mai înalt
modalităţile de folosire a forţelor şi mijloacelor, orientează şi
direcţionează celelalte componente ale artei militare încadrându-le
într-o concepţie unitară.
Disputele teoretice din ultimii ani evidenţiază tendinţa generală de
a conferi fenomenului militar, în general, şi acţiunii militare în special,
o susţinere ştiinţifică şi o abordare sistemică şi prospectivă. Pentru a
explica obiectul şi conţinutul strategiei militare în mod sistemic şi
integrator, considerăm că este necesar să avem în vedere următoarele
aspecte: tipul de război, inamicul, sistemul militar, susţinerea
materială (resurse), formele şi procedeele de acţiune precum şi
conducerea strategică.
Din punct de vedere al tipului de război, obiectul strategiei
militare vizează elaborarea unor prognoze asupra conflictelor armate
posibile. Fiecare tip de război impune o anumită strategie cu un
conţinut şi o problematică specifică.
În legătură cu inamicul, obiectul strategiei militare include analiza
categoriilor de agresiuni posibile (directe sau indirecte) de o anumită
tipologie. Considerăm că abordarea acestui aspect sub forma analizei
concepţiilor strategice ale adversarilor posibili sau probabili nu mai
este de actualitate.
În raport cu sistemul militar, problematica strategiei militare
relevă rolul categoriilor de forţe ale armatei şi ale genurilor de arme,
raporturile dintre ele, precum şi direcţiile şi tenditele de dezvoltare ale
acestora. Din punct de vedere strategic, coordonarea acţiunilor forţelor
participante la război se face ţinând cont de destinaţia acestora, de
207
posibilităţile de cumulare a eforturilor lor în vederea completării

reciproce a capacităţilor de care dispun şi pentru realizarea optimă a
diverselor situaţii ce pot apărea.
Faţă de susţinerea materială(resurse), obiectul strategiei militare
include analiza posibilităţilor reale ale statului în domeniul pregătirii
economiei naţionale pentru război, trecerea acesteia de la starea de
pace la starea de război, analiza posibilităţilor de asigurare a
armamentului şi tehnicii precum şi a altor materiale (prin producţia
proprie sau prin import).
În legătură cu formele şi procedeele de ducere a războiului, strategia
militară include în obiectul ei de studiu determinarea obţiunilor
conforme cu tipul de conflict armat, raportul de forţe existent,
armamentul şi tehnica militară întrebuinţată. Procedeele de acţiune
strategică nu trebuie confundate cu procedeele de acţiune de la alte
nivele ale artei militare. Procedeele de acţiune strategică constituie
modalităţi complexe de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor adoptate în
diferite perioade ale războiului, de o mare amploare spaţio-temporală şi
care au un conţinut şi scop politico-militar bine determinat. Ele sunt
condiţionate de concepţia de securitate şi de doctrina militară de apărare
şi sunt determinate de condiţiile specifice ţării, de caracteristicile
geoclimatice teritoriului naţional.
Din punct de vedere al conducerii strategice obiectul de studiu al
strategiei militare relevă rolul, structura şi principiile sistemului de
conducere, precum şi metodologia elaborării planurilor de război,
metodologia de conducere a campaniilor şi acţiunilor de amploare
strategică.
Între aceste componente ale obiectului de studiu al strategiei
militare există raporturi de interdependenţă şi de influenţare reciprocă.
Ca domeniu central al artei militare, strategia valorifică rezultatele
investigaţiilor celorlalte domenii ale ştiinţei militare: teoria generală a
ştiinţei militare, geografia şi istoria militară, teoria instruirii şi educării
trupelor.
În cadrul artei militare, strategia este legată de celelalte domenii ale
acesteia, prin faptul că obiectivele strategice sunt îndeplinite în cea mai
mare parte prin însumarea tuturor acţiunilor desfăşurate de structurile
constituite. Teoria strategiei elaborează principii, reguli, forme, metode
şi procedee pe care acţiunea strategică le pune în practică.
208
Practica acţională are influenţă directă asupra teoriei strategiei, în

sensul îmbogăţirii sale ca urmare a diversităţii situaţiilor care
niciodată nu va putea fi studiată cu suficientă anticipaţie.
Doctrina militară adoptată de către un stat pe baza cunoştinţelor
puse la dispoziţie de ştiinţa militară, elaborează principii, teze, idei
care contribuie la dezvoltarea artei militare a statului respectiv,
jalonând direcţiile de dezvoltare a acesteia şi orientând-o în procesul
de elaborare a principiilor, metodelor, formelor şi procedeelor de
pregătire şi ducere a acţiunilor militare în funcţie de conflictul armat
în care poate fi angajat.
Rolul, preocupările şi laturile componente ale strategiei militare
se exprimă în funcţiile sale, care au o importanţă teoretică şi practică
deosebită.
Din aceste perspective se poate vorbi de funcţiile: cognitivă,
predictivă şi organizatorico-aplicativă.
Prin funcţia cognitivă teoria strategică studiază legităţile care
acţionează în sfera fenomenelor ce intră in domeniul strategiei. Ea
asigură, în ultimă instanţă, studiul unor modele strategice, ceea ce
permite înţelegerea cauzalităţii războaielor, a conexiunilor dintre
diferitele lor părţi componente.
În sfera funcţiei cognitive a strategiei militare intră de asemenea
studierea principiilor, formelor şi metodelor de conducere strategică,
implicaţiile pe care le au acţiunile strategice asupra structurii
sistemelor militare, modalităţile de asigurare logistică şi de pregătire
operativă a teatrelor de acţiuni militare. Funcţia cognitivă apare ca un
regulator conceptual care permite nu numai analize şi sinteze faptice,
dar şi elaborarea unor teorii privind tipologia războaielor, modalităţile
de pregătire şi desfăşurare a acestora, formele şi procedeele de acţiune
folosite în cadrul campaniilor şi a operaţiilor strategice.
Funcţia predictivă, pe baza datelor puse la dispoziţie de funcţia
cognitivă, elaborează prognoze, scenarii, ipoteze necesare strategice,
pentru finalitatea acţiunilor acestora în timp de pace şi război.
Pe baza acestor date se va da consistenţă problemelor de fond cu
care se confruntă strategia militară naţională (pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor la nivel strategic, dezvoltarea categoriilor de
forţe, pregătirea ţării pentru război).
209
Funcţia organizatorico-aplicativă are ca finalitate definirea

modalităţilor de pregătire şi conducere a acţiunilor militare la nivel
strategic, de pregătire şi mobilizare a resurselor statului în vederea
înfăptuirii obiectivelor politice ale acestuia prin mijloace militare.
Funcţia praxiologică se materializează în planurile de pregătire şi
desfăşurare a războiului, a campaniilor şi operaţiilor strategice precum
şi în acţiunile strategice concrete de pe întreaga durată a conflictului.
Funcţia organizatorico-aplicativă evidenţiază câteva direcţii de
acţiune în cadrul strategiei militare şi anume:
a) determinarea caracterului şi a fizionomiei viitorului război;
b) coordonarea generală a organizării şi pregătirii forţelor
militare, populaţiei, economiei şi teritoriului pentru război;
c) conducerea strategică a războiului, campaniilor şi operaţiilor
strategice;
d) pregătirea generală a cadrelor de comandament.
a) Determinarea caracterului şi a fizionomiei viitorului război este
dependentă de răspunsurile la următoarele întrebări:
● în ce condiţii ar izbucni un eventual conflict?
● ce scopuri urmăresc beligeranţii?
● ce forţe şi mijloace se întrebuinţează?
● care va fi amploarea, durata şi intensitatea conflictului?
Determinarea acestora este posibilă prin studiul evoluţiei tehnicii
militare, a influenţei acestora asupra construcţiei armatei şi a modului
de purtare a războiului, precum şi a doctrinei militare a inamicilor
posibili.
În funcţie de toate acestea, strategia militară stabileşte:
● modul de pregătire a ţării şi armatei pentru război;
● principiile strategice;
● formele acţiunilor militare;
● procedeele de ducere a războiului.
b) Coordonarea generală a organizării şi pregătirii sistemului
forţelor militare, populaţiei, economiei şi teritoriului pentru război
vizează elaborarea de soluţii cu privire la:
● structura de ansamblu a sistemului militar;
● proporţia dintre diferitele categorii de forţe ale armatei;
● procedeele şi principiile înzestrării;
210
● posibilităţile economice, tehnico-ştiinţifice şi financiare ale

statului;
● structura industriei de armament;
● problematica mobilizării;
● infrastructura teritorială (aeroporturi, căi ferate, fortificaţii,
depozite etc.);
● sistemul de telecomunicaţii.
c) Conducerea strategică a războiului, campaniilor şi operaţiilor
strategice se fundamentează pe baza prognozelor privind fizionomia
viitorului război şi vizează:
● elaborarea proiectelor planurilor de război (sub forma
scenariilor şi a ipotezelor);
● propunerea înfiinţării organelor de conducere, inclusiv
structura lor, dislocarea forţelor şi a mijloacelor;
● stabilirea concepţiei generale de realizare a cercetării
strategice a sistemelor informaţionale şi de transmisiuni;
● proiectarea măsurilor de asigurare şi protecţie, iar după
angajarea statului în război, conducerea strategică elaborează
directivele de mobilizare, concentrare şi desfăşurare, coordonează
activităţile militare în ansamblul lor, stabileşte şi organizează
executarea măsurilor, privind încheierea armistiţiului şi încetarea
operaţiilor militare.
d) Pregătirea cadrelor de comandament se face la specificul
viitoarelor acţiuni preconizate a se derula urmărindu-se închegarea
relaţiilor de lucru atât în interiorul comandamentelor strategice, cât şi
cu alte elemente cu care se cooperează pe timpul conflictului217.
4.2.2. Arta operativă

Se ştie că arta operativă, ca domeniu al artei militare este un
subiect de dispută între teoreticienii militari din ţara noastră şi din
străinătate. În legătură cu separarea artei militare în cele trei domenii:
strategie, artă operativă şi tactică suntem de părere că aceasta nu poate
fi universal valabilă, sub aspect particular, ci diferă de la o ţară la alta
în funcţie de câţiva factori cum ar fi: caracterul războiului în care ar fi
217
Viorel Ostropel, Elemente de artă militară-Curs, Sibiu, Editura Academiei
Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, 2006
211
angajată ţara respectivă; dimensiunile spaţiale în care se desfăşoară

războiul; resursele materiale şi umane avute la dispoziţie; scopul
strategic urmărit; doctrina militară specifică etc.
La început arta militară cuprindea numai două domenii: strategia şi
tactica, ceea ce era în deplină concordanţă cu nivelul atins de
dezvoltarea armatelor, cu modul de desfăşurare al războiului, când
obiectivele strategice se îndeplineau de regulă în cadrul unei bătălii
decisive de scurtă durată. Pe măsură ce armatele au evoluat sub aspect
cantitativ şi calitativ, iar o campanie începe să cuprindă un număr
variabil de bătălii, desfăşurate pe spaţii tot mai mari şi în timp mai
îndelungat, s-a simţit nevoia, din punct de vedere practic, a introducerii
unui domeniu intermediar, de legătură între strategie şi tactică.
Noul domeniu a apărut în practică odată cu apariţia armatelor ca
eşaloane de sine stătătoare care se subordonau conducerii strategice.
Armatele în structura organizatorică modernă exprimau o necesitate şi
reprezentau germenii noului domeniu. Prezenţa unor mari unităţi
operative a impus în mod firesc fundamentarea teoretică a problemelor
legate de pregătirea şi ducerea de către acestea a operaţiilor „operative“
sau de „tip operativ“. Au fost numite aşa pentru a se deosebi de
operaţiile de tip strategic.
Teoreticieni militari români au ajuns la concluzia existenţei unui
domeniu intermediar între strategie şi tactică, înaintea Primului
Război Mondial: Al. Averescu, D. I. Cocorăscu, N. Arghirescu ş.a. din
a căror lucrări rezultă necesitatea unei „tactici mari“ alături de „tactica
elementară“.
Deşi intuită de la sfârşitul secolului al XIX-lea, arta operativă, s-a
dezvoltat sub aspect teoretic şi a început să se închege ca teorie după
Primul Război Mondial. Practica celui de-Al Doilea Război Mondial a
venit în sprijinul abordării teoretice şi sistematice a domeniului operativ.
În prezent, arta operativă, în cadrul discuţiilor ce au loc în jurul ei,
este considerată ca parte integrantă a artei militare, domeniul de
legătură între strategie şi tactică. Ea cuprinde teoria şi practica
pregătirii şi ducerii operaţiilor marilor unităţi operative ale categoriilor
de forţe, duse de sine stătător sau în cooperare. Arta operativă
elaborează principiile, regulile şi procedeele de ducere a operaţiilor
(de tip operativ) potrivit legilor luptei armate şi a caracteristicilor
tehnico-tactice ale armamentului şi tehnicii militare.
212
Componentă a artei militare, arta operativă are o latură teoretică şi

o latură practică. Latura teoretică fundamentează următoarele aspecte:
locul şi rolul eşaloanelor operative în cadrul operaţiilor strategice;
felul operaţiilor acestor eşaloane şi trăsăturile lor; întrebuinţarea
eşaloanelor operative în campanie; aplicarea legilor luptei armate la
nivel operativ; manevra de forţe şi mijloace în operaţie; principiile de
conducere a eşaloanelor operative.
Latura aplicativă se referă la rezolvarea practică a problemelor
concrete legate de pregătirea şi ducerea operaţiilor marilor unităţi
operative. În timp de pace această latură se concretizează în aplicaţii,
antrenamente de stat major, în documentele operative elaborate cu
acest prilej de către comandamentele respective precum şi în
activităţile desfăşurate de trupe. La război această latură se
materializează în planificarea, pregătirea şi ducerea operaţiilor de către
marile unităţi operative ale categoriilor de forţe.
Dacă scopul operaţiei de tip strategic are un caracter predominant
politico-militar, cel al operaţiei de tip operativ are un caracter
predominant militar. De regulă acest scop vizează nimicirea, capturarea
sau respingerea unor grupări importante ale inamicului. În cadrul
operaţiei de apărare, la acest nivel, acţiunile desfăşurate de trupe au un
pronunţat caracter dinamic, se caracterizează prin fermitate şi dârzenie şi
se desfăşoară în scopul producerii de pierderi cât mai mari inamicului,
slăbirii capacităţii de luptă a acestuia, menţinerii raioanelor,
aliniamentelor şi obiectivelor de valoare operativă, limitarea pătrunderii
şi oprirea ofensivei inamicului, câştigarea iniţiativei şi crearea condiţiilor
necesare pentru trecerea la ofensivă.
Operaţia ofensivă la nivel operativ este parte integrantă a operaţiei
ofensive de tip strategic şi cuprinde un ansamblu de acţiuni de luptă
complexe şi variate la care participă mari unităţi şi unităţi din forţele
terestre din organica eşalonului operativ respectiv, precum şi alte forţe
ale sistemului naţional de apărare.
La fel ca şi strategia, arta operativă este pusă în evidenţă prin
funcţiile sale, funcţii ce decurg din cele două laturi ale sale. Apreciem
că funcţiile artei operative sunt: funcţia cognitivă (de cunoaştere sau
explicativă) care se referă la componenta teoretică; funcţia predictivă
sau de prognoză; funcţia organizatorică şi acţională. Aceste funcţii,
213
comune cu ale strategiei, au fost tratate anterior. Funcţiile artei

operative trebuie acceptate prin raportarea la nivelul de cercetare şi de
acţiune al artei operative şi anume nivelul operativ.
Unii teoreticieni militari străini denumesc acest domeniu al artei
militare „mica strategie“ sau „tactica înaltă“. Denumirea domeniului
are mai puţină importanţă, importantă fiind acceptarea sau
neacceptarea acestuia.
4.2.3. Tactica
Tactica, domeniu al artei militare, este rezultatul unui proces
evolutiv îndelungat care se desfăşoară şi în prezent. În cadrul gândirii
militare nu s-a ajuns la o variantă unică de definire a conceptului. În
dicţionarele militare, tactica este definită ca fiind acel domeniu al artei
militare care se ocupă cu studierea luptei desfăşurate pe uscat, în aer şi
pe apă şi care elaborează principiile potrivit cărora se efectuează
pregătirea şi ducerea luptei în cele mai diverse condiţii şi situaţii,
într-o strânsă cooperare a tuturor genurilor de armă218.
O altă definiţie găsim şi în Eseu despre strategia şi tactica
militară: „tactica studiază caracterul şi fizionomia acţiunilor de luptă
desfăşurate în spaţiul terestru, aerian şi maritim de către marile
unităţi“…„unităţile şi subunităţile din toate genurile de armă, şi pe
baza lor stabileşte atât principiile, formele şi procedeele de acţiune,
cât şi metodele de organizare şi ducere a luptei“219.
Obiectul de studiu al tacticii este lupta angajată de forţe ce nu
depăşesc valoarea de mare unitate, indiferent de categoriile de forţe
armate şi genuri de armă implicate în acţiuni. Această complexitate a
tacticii rezultă şi din rolul acesteia de a stabili modalităţile cele mai
adecvate de utilizare a forţelor, mijloacelor şi a terenului în
conformitate cu principiile luptei armate, pentru nimicirea sau
capturarea inamicului. Pe de altă parte, este necesar să avem în vedere
şi faptul că din cauza cantităţii relativ reduse de forţe şi mijloace
angajate, precum şi datorită participării lor integrale la confruntare,
acţiunile tactice ale ambelor părţi au un caracter deosebit de distrugător.
218
Dicţionar militar, Bucureşti, Editura Militară, 1972, p. 300
219
214
Ca şi celelalte domenii ale artei militare şi tactica are două laturi:

una teoretică şi alta practică. Aspectul teoretic al tacticii este pus în
evidenţă de faptul că tactica elaborează concepte, principii, norme,
reguli şi stabileşte procedee de ducere a acţiunilor la acest nivel
generalizând experienţa de luptă. Cea de-a doua latură are un caracter
practic-aplicativ şi se referă la pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă
pe timp de război, precum şi la instruirea trupelor în timp de pace
(aplicaţii, exerciţii etc.).
Ca parte componentă a artei militare, tactica se deosebeşte de
domeniul strategic şi de cel operativ şi printr-o mobilitate mai
accentuată şi o sensibilitate mai mare la schimbările care au loc în
baza materială de ducere a războiului. Aceasta presupune un proces
activ de perfecţionare a tacticii, pentru ca tactica să corespundă pe
deplin atât noilor stări calitative ale mijloacelor de luptă, cât şi
condiţiilor tot mai complexe de ducere a acţiunilor de luptă.
Complexitatea tacticii a sporit pe măsura apariţiei altor categorii de
forţe, arme şi specialităţi care dispun de armament şi tehnică de luptă
foarte sofisticate. Extinderea complexităţii a condus la diversificarea
tacticii; nu se mai poate vorbi de un concept universal, ci de o diversitate
de tactici. Există o „tactică general“ şi „tactici de profil“. Tactica
generală se divizează în tacticile categoriilor de forţe, iar tacticile de
profil se referă la tacticile genurilor de armă şi ale specialităţilor militare.
4.3. Lupta armată
Lupta armată continuă să fie punctul culminant al confruntării

dintre entităţile umane aflate în conflict. Înaintea ei există numeroase
etape care escaladate duc la o evoluţie a situaţiei spre conflict armat.
Până la un punct, aceste etape pot fi controlate şi chiar modelate prin
acele strategii care, cum se ştie, reprezintă deopotrivă modalităţi de
punere în operă a unor decizii politice şi o serie de expresii ale unei
dialectici complexe a voinţelor care se confruntă. După ea rămân
distrugeri ce presupun un efort imens de reabilitare a părţilor şi
refacere a ceea ce s-a distrus. De unde o mulţime de alte strategii
postconflict, care nu sunt însă numai reparative, recuperative, ci, într-o
oarecare măsură, şi generatoare de noi tensiuni şi noi mijloace
necesare luptei armate.
215
Lupta armată reprezintă angajarea violentă a forţelor cu utilizarea

armamentului şi a tehnicii militare, pentru impunerea voinţei proprii
asupra inamicului prin producerea de pierderi umane şi materiale,
nimicirea sau capturarea acestuia.
Deşi lupta armată este acţiunea umană cu cel mai dezastruos efect,
entităţile omeneşti nu au renunţat niciodată la ea, ci, dimpotrivă, au
continuat să se doteze cu cele mai sofisticate mijloace de distrugere pe
care le-a cunoscut vreodată această planetă. Se pare însă că şi aici a fost
atins un prag critic, de la care s-au schimbat în mod substanţial atât
coordonatele acţiunii armate violente şi vectorii de desfăşurare a
acesteia, cât şi mijloacele care se folosesc şi se vor folosi în astfel de
confruntări. Intră din nou pe rol o dialectică a voinţelor care se vor
confrunta tot mai mult într-un spaţiu al influenţelor prin informaţie şi
fapt împlinit. De aceea, într-o astfel de epocă a mijloacelor şi
strategiilor disuasive, lupta armată se diseminează şi se particularizează
tot mai mult, îmbrăcând toate formele posibile şi toate procedurile
imaginabile, de la acţiunea intempestivă a echipelor mici, specializate,
la procedurile kamikadze ale fanatismului religios, identitar sau terorist,
de la „loviturile chirurgicale“ ale forţelor înalt tehnologizate, care
alcătuiesc elita militară a timpurilor noastre, la energia undelor şi la
confruntarea în spaţiul cibernetic cu armele informaţiei.
Mai putem spune că lupta armată este momentul culminant, sau
chiar decisiv al războiului, vârful de lance al acestuia, sau o
succesiune de acţiuni violente, o bătălie.
Cu toate acestea, lupta armată reprezintă, ca parte a războiului,
etapa cea mai gravă, cea mai costisitoare fiind mare consumatoare de
resurse umane şi materiale. De la un nivel de angajare (nivel
strategic), lupta armată devine sinucigaşă şi de aceea pare practic
improbabilă, dar nu trebuie să fim rigizi şi să o credem imposibilă.
Însă lupta armată o găsim şi în afara războiului, fiind considerată, în
această situaţie, o modalitate de realizare rapidă a unor scopuri prin
acţiuni armate violente de mai mică sau mai mare amploare. Aici se
înscriu acţiunile revoluţionare, răscoalele, revoltele (în care se folosesc
armele), actele de piraterie, luptele armate dintre clanuri, dintre
organizaţii şi reţelele mafiote. Atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra
Statelor Unite au scos din această categorie acţiunile teroriste.
216
De la această dată – care reprezintă fără îndoială un moment

semnificativ al escaladării terorismului – a apărut şi o altă interpretare a
fenomenului terorist. El a devenit, în opinia Statelor Unite ale Americii
şi a ţărilor care fac parte din coaliţia antiteroristă, război, deci o
continuare, prin mijloace violente, a unei politici teroriste220.
4.3.1. Locul luptei armate în război

În trecut, datorită rolului determinant al confruntării armate dintre
beligeranţi în desfăşurarea războaielor, esenţa acestora era definită
aproape exclusiv de componenta lor violentă (lupta), războiul fiind
câştigat sau pierdut pe câmpul de bătălie, în timp ce alte domenii de
confruntare jucau un rol secundar. De aceea, cei care au studiat în
timp fenomenul război l-au definit relativ simplist, doar din punct de
vedere al confruntării violente a forţelor armate ale beligeranţilor.
Evoluţia actuală a teoriei şi artei militare, constând într-un intens
proces de dezvoltare şi diversificare, reflectă conţinutul, fizionomia şi
trăsăturile fenomenului militar contemporan, şi, de asemenea,
tendinţele şi perspectivele sale de dezvoltare. În acest context, devine
tot mai evident faptul că declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul
confruntărilor armate în epoca actuală, au mai mult decât oricând, o
determinare complexă, în care componenta militară nu mai are în mod
inevitabil rolul hotărâtor. Implicarea atâtor domenii permite tot mai
mult ca „în prezent, asigurarea stării de securitate să fie un rezultat al
convergenţei strategiilor nonviolente sau al aplicării unor
constrângeri de natură politică, economică etc.“221.
Urmare a redefinirii rolului confruntării armate în declanşarea,
desfăşurarea şi deznodământul războiului (conflictului), acesta se
aşază pe alte coordonate, fiind caracterizat prin faptul că „pacea va
coexista cu războiul; ponderea mijloacelor şi a acţiunilor nonviolente
va creşte considerabil; forţele şi mijloacele vor fi mai paşnice şi
ecologice, iar confruntările majore se vor angaja mai mult în sfera
informaţiilor şi a decriptării intenţiilor adversarului; nu se va
220
Cf. Constantin, Mostoflei, dr. Gh., Văduva, Tendinţe în lupta armată,
221
Cf. Liviu, Habian, Mircea, Chelaru, Corelaţia politică-strategie (Eseu),
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1997, p. 27
217
desfăşura în spaţiul marilor puteri, ci în cel al zonelor de interes

controlate de acestea; concepţia şi decizia vor fi în sfera gândirii şi a
acţiunii umane, având o componentă informaţională puternică, iar
execuţia va aparţine mijloacelor ultra perfecţionate, viabile,
inteligente, selective şi de mare randament“222.
Lupta amată nu ar trebui înţeleasă în afara războiului. Ea este doar
o modalitate de desfăşurare a războiului. Acţiunile armate ale unor
entităţi de tot felul, bătăliile cu arme de foc între găşti de cartier,
reglarea de conturi din lumea interlopă etc. nu sunt luptă armată.
Pentru a putea spune că ne aflăm în prezenţa luptei armate avem
nevoie de o cauză, o motivaţie socială, economică, etnică, religioasă
etc. Ea se declanşează în urma unei decizii care este, în esenţa ei, o
decizie politică. Mai exact, lupta armată se declanşează în urma unei
decizii militare care este, la rândul ei, o prelungire a unui act politic, o
modalitate de punere în aplicare a unei decizii politice.
Lupta armată însemna deci nucleul războiului, chiar războiul, iar
bătălia era modalitatea de desfăşurare a luptei armate. De aici, pentru
simplificarea lucrurilor, s-a ajuns cu uşurinţă să se identifice războiul
cu lupta armată. Lupta armată modernă are, din ce în ce mai evident
un caracter integrat. Structura armatelor se deosebeşte tot mai puţin, în
tip ce dezvoltarea galopantă în domeniul comunicaţiilor şi al
sistemelor de arme impune acţiuni în reţele virtuale, determinând
astfel o creştere a vitezei de acţiune şi a celei de reacţie. Prin punerea
la dispoziţia luptătorului a unor sisteme noi de prevenţie şi de acţiune,
formele luptei armate se contopesc, diferenţele devenind din ce în ce
mai puţin semnificative. Participanţii direcţi la lupta armată nu mai
sunt eroii din trecut, aceştia au făcut loc profesioniştilor.
Apropiindu-se foarte mult de nivelul strategic şi fiind uneori
condiţionată direct de decizia politică, lupta armată este impregnată cu
tot mai multe elemente specifice strategiei, îndeosebi strategiilor
indirecte. Între acestea se situează dominarea informaţională, acţiunea
mediatică, cea psihologică şi cea informaţională, inducerea în eroare,
înşelarea şi manipularea.
222
Constantin, Onişor, Teoria Strategiei Militare, Bucureşti, Editura Academiei
de Înalte Studii Militare, 1999, pp. 166-167
218
Spaţiul de luptă este tot mai complex, pregătirea luptătorilor, a

subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi nu se mai face doar în virtutea
cerinţelor apărării, ofensivei, luptei de întâlnire, urmăririi şi retragerii,
ci în raport de cerinţele esenţiale ale misiunii, care sunt diferite de la o
acţiune la alta, de la un teatru de operaţii la altul. Războiul nu se mai
duce azi doar cu armate care se situează faţă, pe poziţii de apărare sau
pe baze de plecare la ofensivă, în faţă, ci şi în numeroase alte condiţii,
unele dintre ele total diferite de cele din epocile anterioare, pentru care
se cer găsite acţiuni şi proceduri adecvate.
Trendul luptei armate este dat de trecerea ei de la o confruntare
violentă, dintr-un spaţiu destinat acesteia, într-o modalitate de a
impune respectarea unor decizii internaţionale, de a opri conflictele
fratricide, de a descoperi şi lovi reţelele teroriste, de a sprijini statele
care au trecut prin războaie să instaureze ordinea şi stabilitatea în ţară,
de a proteja fiinţa umană şi valorile societăţii omeneşti, în care nu mai
există fronturi.
4.3.2. Trăsăturile luptei armate

Lupta armată are unele trăsături general valabile în istoria artei
militare comune, dar şi unele particularităţi, specifice războiului
contemporan.
Dintre principalele caracteristici comune fac parte şi următoarele:
● reprezintă o escaladare a tensiunilor din spaţiul de confruntare
care duce la un blocaj de unde nu se poate ieşi decât prin acţiuni
violente;
● foloseşte arme letale sau nonletale, în funcţie de împrejurări;
● are un caracter extrem de violent;
● are caracter secvenţial, pulsativ şi discontinuu;
● presupune o angajare disproporţionată, care de cele mai multe
ori determină escaladarea violenţelor;
● are, în general, efecte imprevizibile;
● are efecte distructive greu de controlat;
● are efecte psihologice traumatizante, pe termen lung.
Lupta armată apare ca modalitate prin care se pune în operă, prin
mijloace tactice, o strategie de deblocare a unei situaţii conflictuale.
Violenţa se dovedeşte a fi doar un mijloc şi nu un scop, dar intensitatea
ei depinde de caracteristicile blocajului şi de voinţa care impune
recurgerea la acţiunea armată.
219
Folosirea armelor letale sau nonletale reprezintă una dintre

caracteristicile de bază ale luptei armate, practic esenţa ei. În general,
se consideră că lupta armată este ultima soluţie, adică ultima cale
tactică de a ieşi dintr-un blocaj la care s-a ajuns prin eşuarea acţiunii
politice şi escaladarea rapidă a etapelor precedente. Folosirea armelor
nu se face însă oricum, ci potrivit unor principii. Principiile luptei
armate fac însă obiectul unui alt capitol al prezentului studiu.
Caracterul extrem de violent reprezintă o altă însuşire importantă,
din toate timpurile, a luptei armate. Nicio altă acţiune umană nu este
mai violentă. Numai că, pe măsură ce mijloacele de luptă se
perfecţionează, violenţa se mută din spaţiul fizic nemijlocit în cel al
influenţei prin ameninţare şi descurajare. Violenţele de pe câmpul de
luptă fac însă loc celor din oraşe, acestea fiind acţiuni de tip terorist.
Angajarea constituie totdeauna cea mai delicată problemă a luptei
armate. În Antichitate şi în Evul Mediu, armatele rămâneau uneori zile
în şir faţă în faţă, fără ca vreuna dintre ele să se hotărască să înceapă
atacul. Astăzi, angajarea este, de regulă, disproporţionată. E drept, în
timpul luptei, mai ales în conflictele frontaliere între ţări cu potenţialuri
asemănătoare, părţile se echilibrează. Pentru a-şi crea un avantaj sau o
situaţie favorabilă, care să determine câştigul de cauză, părţile aflate în
conflict armat vor căuta noi resurse, vor angaja noi forţe, ceea ce va duce
fie la încheierea conflictului (în avantajul uneia dintre părţi), fie la
escaladarea lui (Angola, Somalia, spaţiul iugoslav, Ruanda, Congo etc.),
fie la extinderea lui în întreaga regiune (spaţiul fostei Iugoslavii).
Lupta armată are totdeauna efecte distructive greu de controlat.
Chiar şi în războiul disproporţionat (de tipul celui desfăşurat în martie
2003 în Irak) pot apărea efecte neprevăzute sau pentru care n-au fost
găsite sau anticipate soluţii adecvate. Acţiunile irakiene de gherilă au
creat, în etapa postconflict, mari probleme forţelor coaliţiei. Aceste
acţiuni, deşi au fost, în linii generale, prevăzute, n-au suportat
contraacţiuni pe măsură, ci doar reacţii disproporţionate.
Efectele psihologice. Efectele psihologice ale celui de-Al Doilea
Război Mondial se resimt şi în zilele noastre. Ele rămân adânc
întipărite în memoria afectivă a istoriei, constituindu-se în motive ale
recrudescenţei spiritului de revanşă sau de înlăturare a ceea ce se
consideră a fi nedrept.
220
Fiecare formă şi fiecare procedură a luptei armate îşi au, de

asemenea, caracteristicile lor specifice, date de forma de conflict, de
condiţiile concrete ale situaţiei, de forţele angajate, de scopurile fixate
şi de obiectivele urmărite, de acţiunea unor factori externi şi interni etc.
Acţiunile de luptă specifice războiului contemporan se caracterizează
prin:
● scădere în amploare şi creştere în intensitate;
● disproporţionalitate;
● creştere a preciziei loviturilor şi reducere accentuată a efectelor
colaterale;
● transparenţă;
● caracter internaţional pronunţat (de alianţă sau de coaliţie);
● reducere a duratei;
● profesionalizare înaltă.
Acţiunile de luptă care nu sunt strict legate de fenomenul război
continuă să se particularizeze prin:
● violenţă;
● caracter surprinzător;
● apariţie şi desfăşurare în mozaic;
● diversitate.
Acţiunile din cadrul terorismului se caracterizează prin:
● ferocitate;
● caracter surprinzător;
● conspirativitate;
● diversitate;
● omniprezenţă;
● desfăşurare în reţea şi în mozaic;
● spirit kamikadze.
Acţiunile de luptă specifice războiului împotriva terorismului se
particularizează prin:
● caracter comunitar, internaţional (de alianţă, de coaliţie);
● complexitate;
● caracter preventiv;
● caracter postfactum;
● omniprezenţă;
● diversitate;
221
● complementaritate;
● caracter punitiv-disuasiv;
● dinamism223.
4.3.3. Factori de succes în lupta armată

Cerinţele generale pentru succesul în lupta armată sunt: iniţiativa;
agilitatea; adâncimea; sincronizarea; multilateralitatea. Deşi nu pot
garanta succesul, absenţa acestora îl îngreunează şi-l pot face mai
costisitor.
Iniţiativa este o reflectare a legii necesităţii ofensivei pentru
obţinerea victoriei finale în război şi are în vedere atitudini şi acţiuni
constant agresive, prin lovirea inamicului cu orice mijloc aflat la
dispoziţie. Ea trebuie îmbinată judicios cu acţiunile de menţinere a
capacităţii de efort prin refacerea (regenerarea) forţei şi prevenirea
atitudinii de „noncombat“ în situaţii neprielnice. Iniţiativa creează
capacitatea de a stabili, impune şi vehicula condiţiile de ducere a
operaţiilor şi implică spirit ofensiv în executarea acestora.
Manifestarea iniţiativei determină limitarea până la anulare a
opţiunilor inamicului, concomitent cu menţinerea unui număr suficient
de opţiuni pentru forţele proprii.
Menţinerea iniţiativei în timp impune atât prevederea şi planificarea
operaţiilor ulterioare, cât şi anticiparea evenimentelor decisive din zona
de responsabilitate, cu ore, zile şi săptămâni în avans.
Agilitatea se exprimă în capacitatea forţelor proprii de a acţiona
mai rapid decât inamicul, fiind o calitate atât fizică, cât şi mentală, dar
şi o precondiţie a preluării şi menţinerii iniţiativei.
Acţionând cu agilitate, forţele proprii îşi concentrează elementele
tari împotriva punctelor slabe ale inamicului, pot evita sau contracara
acţiunile acestuia, prin măsuri şi acţiuni preventive care îl devansează
şi îl pun pe inamic în faţa faptului împlinit.
Pentru creşterea agilităţii forţelor din subordine, comandantul
trebuie să ia din timp măsuri pentru cunoaşterea situaţiei forţelor proprii
şi ale inamicului, anticiparea schimbărilor din mediul de acţiune şi
pentru perceperea şi surprinderea celor mai mici modificări intervenite.
223
Grigore, Alexandrescu, Perspective în lupta armată, Bucureşti, Editura
222
El combină toate aceste măsuri cu flexibilitatea şi capacitatea întregului

personal din subordine de a reacţiona cu rapiditate, în limitele concepţiei
eşalonului superior, la orice schimbare de situaţie.
Adâncimea presupune extinderea operaţiilor în timp şi spaţiu, în
întreaga zonă de responsabilitate, inclusiv sub aspectul resurselor
utilizate şi a scopului urmărit. Extinderea operaţiilor variază în funcţie
de eşalon şi de limitările (restricţiile) impuse comandanţilor.
Adâncimea permite comandanţilor să menţină ritmul operaţiilor şi
să exploateze cu eficienţă toate resursele disponibile.
Pentru realizarea adâncimii operaţiei, comandantul trebuie să
prevadă şi să anticipeze cursul acesteia, astfel încât inamicul să poată
fi angajat cu succes, simultan pe întreaga adâncime a spaţiului de
luptă. Succesul extinderii operaţiilor în toată zona de responsabilitate
determină menţinerea unui ritm înalt al ofensivei şi asigură
mobilitatea apărării, impunând inamicului să lupte în termenii stabiliţi
de către comandantul forţelor proprii.
Sincronizarea reprezintă încadrarea operaţiilor în timp şi spaţiu,
în vederea concentrării eforturilor în punctele importante şi are ca
rezultat masarea efectelor combinate ale puterii de luptă în momentele
şi locurile decisive.
Comandantul urmăreşte ca, prin sincronizarea acţiunilor proprii,
să-şi asigure o putere de luptă superioară în punctul şi la momentul la
care vrea să obţină un avantaj decisiv asupra inamicului.
Sincronizarea impune o coordonare precisă a forţelor,
mijloacelor şi activităţilor în cadrul unei operaţii, simultan cu
vizualizarea consecinţelor acţiunilor şi a succesiunii necesare a
acestora, pentru a amplifica la maxim efectele favorabile urmărite.
Sincronizarea presupune o exprimare clară a intenţiei
comandantului la toate eşaloanele, realizându-se mai întâi la nivelul
mental al comandantului şi apoi în planificarea şi coordonarea
propriu-zisă a deplasărilor, focului şi altor operaţii de sprijin. În acest
scop, comandamentul trebuie să înţeleagă întocmai intenţia
comandantului, pentru a fi în măsură să o pună în practică, sub
aspectul sincronizării tuturor acţiunilor presupuse de aceasta.
Multilateralitatea reflectă abilitatea unităţilor de a face faţă celor
mai diverse cerinţe ale misiuni.
223
Multilateralitatea presupune capacitatea de a opera în toată gama

operaţiilor la nivel strategic, operativ şi tactic; de a executa o
diversitate de operaţii, simultan sau succesiv; de a schimba, la nevoie,
direcţia principală de efort; de a adapta structura forţelor şi a trece cu
rapiditate şi eficienţă de la o misiune la alta de la misiuni specifice
luptei armate la operaţii de stabilitate şi de sprijin şi invers224.
Succesul în luptă a fost şi a rămas dependent de o serie de factori
obiectivi şi subiectivi. Lupta armată, ca sistem, este rezultatul unui
complex de relaţii ce se statornicesc în interiorul său, cât şi cu alte
elemente din exterior cu care intercondiţionează.
Sistemul de relaţii este influenţat direct sau indirect de factorii de
situaţie, şi pe cale de consecvenţă, rezultatul interacţiunii produce
modificări asupra conţinutului şi a fizionomiei luptei armate.
Factorii de success în lupta armată sunt:
● cantitatea şi calitatea forţelor şi a mijloacelor implicate în
conflict;
● aplicarea eficientă a principiilor dominante ale luptei
(surprinderea, manevra, libertatea de acţiune, concentrarea
eforturilor cu dispersarea forţelor, sinergia etc.);
● neutralizarea mijloacelor şi a sistemelor de cercetare, lovire de
înaltă precizie, a blindatelor, aviaţiei, trupelor aeromobile, a
grupurilor de cercetare-diversiune;
● folosirea judicioasă a terenului;
● devansarea adversarului în executarea loviturilor;
● asigurarea acţiunilor şi a protecţiei trupelor.
Cantitatea şi calitatea forţelor şi a mijloacelor participante la
luptă, ocupă un loc fruntaş în rândul condiţiilor de succes. Prin forţe şi
mijloace înţelegem atât masa de militari cu toate armele şi sistemele
de arme pe care le au în înzesrare, cât şi factorii morali care-i leagă
într-un tot unitar pe cei dintâi. Forţele şi mijloacele participante la
luptă, privite din acest punct de vedere, pentru a învinge trebuie să fie
puternice, să aibă capacitatea şi voinţa de a învinge, deci să fie tari225.
224
*** F.T.-3 Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti,
2007, pp. 24-29
225
Gl.mr. Ion Şuta, Elemente de tactică, Bucureşti, Editura Militară, 1971, p. 131
224
Important este să se realizeze un raport de forţe şi mijloace

favorabil în locul şi la momentul oportun executării loviturii decisive
asupra inamicului. Cu toate acestea, experienţa ultimelor conflicte
militare demonstrează că raportul de forţe cantitativ nu mai este o
garanţie a succesului în luptă, balanţa victoriei înclinând de cele mai
multe ori către cel care reuşeşte să adune de partea sa un raport
calitativ superior.
În ultimii ani ai secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea,
progresele tehnologice au permis elaborarea, experimentarea şi chiar
introducerea şi înzestrarea armatelor moderne cu noi tipuri de arme
convenţionale de înaltă precizie destinate îndeosebi descoperirii,
localizării şi lovirii obiectivelor, trupelor şi teritoriului, la distanţe mari.
Datorită razei de acţiune şi puterii de distrugere, noile generaţii de arme
convenţionale, aşa-numitele „arme inteligente“ ar putea şterge deosebirea
dintre războiul nuclear şi cel convenţional.
Având în vedere performanţele acestor categorii de mijloace, şi
mai ales efectul produs asupra forţelor împotriva cărora sunt
întrebuinţate, înţelegem de ce descoperirea şi neutralizarea lor este o
prioritate.
Contracararea acestor sisteme complexe se face prin bruiaj pasiv
sau activ, prin lucrări ce au ca efect inducerea în eroare a inamicului
(lucrări false, machete ce imită anumite categorii de tehnică etc.) şi
prin măsuri de distrugere.
Folosirea judicioasă a terenului trebuie privită ca pe o constantă
în derularea acţiunilor militare. Caracteristicile terenului au avut şi vor
avea în permanenţă un rol determinant în obţinerea unui rezultat
favorabil în lupta armată, indiferent de raportul de forţe cantitativ şi
calitativ.
În cadrul analizei situaţiei este obligatorie studierea temeinică a
terenului, condiţiile de timp, anotimp şi starea vremii, concomitent cu
situaţia inamicului, evidenţiindu-se avantajele şi dezavantajele oferite
de condiţiile geoclimatice, precum şi influenţa acestora asupra
acţiunilor proprii, celor ale inamicului, vecinilor şi tuturor grupărilor
cu care se cooperează. Acela care nu va folosi avantajele terenului, să
fie sigur că este cu un pas în urmă faţă de adversar.
După Carl von Clausewitz „... terenul influenţează acţiunea
militară prin trei proprietăţi şi anume: ca obstacol de acces, ca
225
obstacol de vedere şi ca acoperire contra acţiunii focului inamic.

Toate celelalte se reduc la aceste trei proprietăţi“226.
Analiza reliefului dă răspunsuri la întrebări privind influenţa
asupra: observării, deplasării, manevrei, executării focului, mascării,
protecţiei, realizării dispozitivelor, ritmului de înaintare, amenajării
genistice etc.227
DETALII DE
PLANIMETRIE FAVORIZEAZĂ ÎNGREUNEAZĂ
ŞI NIVELMENT
– acţiuni de mare amploare – protecţia împotriva
– deplasarea tehnicii militare ANM şi focului
Câmpia – manevra – apărarea (lipsa
– acţiunile ofensive obstacolelor)
– observarea
– atât apărarea, ofensiva, cât – protecţia împotriva
şi operaţiile intermediare ANM
Terenul deluros şi – observarea şi executarea – deplasarea unor
de podiş focului categorii de tehnici, în
– manevra la nivelul tactic special pe timp de iarnă
– parţial, mascarea sau ploaie
– protecţia împotriva – apărarea şi ofensiva
observării şi a focului – deplasarea în condiţii
Văile – manevra de vreme rea
– colectarea substanţelor
toxice
– manevra la nivel tactic – ofensiva
– colectarea substanţelor – observarea
toxice – amenajarea genistică
– manevra – deplasarea tehnicii
– concentrarea forţelor grele
Muntele – deplasarea pe subunităţi – aprovizionarea
mici, pe jos – legăturile radio
– apărarea – conducerea
– canalizarea eforturilor pe
linia de creastă şi drumuri de
acces
226
227
Viorel Ostropel, op.cit., 2006, pp. 39-41
226
DETALII DE
PLANIMETRIE FAVORIZEAZĂ ÎNGREUNEAZĂ
ŞI NIVELMENT
– apărarea (prin valoarea ca – ofensiva
obstacol) – deplasarea
Reţeaua
– sistemul de foc – aprovizionarea
hidrografică
– executarea ripostelor – manevra
ofensive – conducerea
– apărarea – ofensiva
– mascarea – sistemul de foc
– manevra la nivel tactic – observarea
Aşezările umane
– colectarea substanţelor – deplasarea
toxice – legăturile radio
– conducerea
Devansarea inamicului în desfăşurare trebuie să fie o preocupare
permanentă a comandanţilor, indiferent de eşalonul pe care-l comandă.
Şocul primei lovituri este adesea determinant. Şi cu atât mai mult atunci
când se planifică şi se execută pe obiectivele cheie ale adversarului
(puncte de comandă, centre de transmisiuni, sisteme de lovire de înaltă
precizie, concentrări de forţe, centre de analiză, prelucrare şi valorificare
a informaţiilor, sisteme de apărare antiaeriană etc.).
Disputa între două grupări de forţe trebuie văzută ca un duel de
foc, unde cel ce reuşeşte să se deplaseze mai rapid să stabilească
elementele iniţiale ale tragerii, să ochească precis şi apoi să apese pe
trăgaci, va avea şanse mari să-l scoată din luptă pe celălalt.
Devansarea în deschiderea focului este dependentă de viteza de
reacţie, de capacitatea unei structuri militare de a se deplasa rapid, de
a se desfăşura şi apoi de a declanşa lovitura, în condiţiile asigurării
protecţiei şi siguranţei proprii.
Toate acestea se pot realiza printr-un sistem informaţional activ,
printr-o rapidă capacitate de analiză şi decizie, prin mobilitate în
gândire şi execuţie, prin tehnică de luptă performantă etc.
4.3.4. Nivelurile artei militare
Acţiunile militare, după natura şi conţinutul lor pot fi clasificate în:
● operaţii specifice luptei armate (sub cele două forme de bază –
ofensiva şi apărarea);
● operaţii de stabilitate şi de sprijin;
● operaţii intermediare.
227
În funcţie de scopurile urmărite, de consecinţele militare şi (sau)

politice ale îndeplinirii obiectivelor militare, de forţele participante, de
dimensiunile spaţiului şi de resursele angajate (dar nu întotdeauna
precum şi de nivelul conducerii) se stabileşte nivelul unei operaţii.
Operaţiile pot fi definite ca fiind strategice, operative sau tactice
în funcţie de nivelul la care se desfăşoară şi obiectivele de îndeplinit,
dar şi de amploarea acestora şi de compunerea grupării de forţe.
Deşi nu există limite sau graniţe precise între ele, cele trei niveluri sunt:
● strategic, ce îndeplinesc obiective militare strategice –
campanii şi operaţii;
● operativ, ce îndeplinesc obiective militare ale unei zone de
operaţii – bătălii şi operaţii;
● tactic, ce îndeplinesc obiective tactice – lupte şi ciocniri.
NIVELUL STRATEGIC
NIVELUL OPERATIV
NIVELUL TACTIC
Fig. nr. 4.1. Încadrarea operaţiilor militare

Ele se aplică atât în caz de război, cât şi în operaţiile de stabilitate.
În relaţia dintre nivelurile strategic, operativ şi tactic, într-un
anumit moment al operaţiei, un eveniment sau o acţiune la nivel tactic
poate avea implicaţii strategice semnificative.
Nivelul strategic este nivelul de bază pentru tratarea domeniului
operaţiilor întrunite şi reprezintă acel nivel al operaţiilor întrunite în
care interesul naţional determină obiectivele strategice ale apărării
naţionale, iar obiectivele urmărite sunt de natură politico-militară.
Strategia este arta şi ştiinţa dezvoltării şi a întrebuinţării forţelor
Armatei şi a altor instrumente ale puterii naţionale, în mod sincronizat,
pentru asigurarea apărării intereselor naţionale.
228
Operaţiile de nivel strategic vizează obiectivele militare naţionale

sau ale alianţei/coaliţiei – în operaţiile multinaţionale. Pentru înde-
plinirea obiectivelor militare strategice, Forţele desfăşoară operaţii de
tip campanie (operaţie de nivel strategic).
Atingerea obiectivelor strategice impune rezolvarea următoarelor
cerinţe228:
● identificarea obiectivelor strategice militare, definirea şi
aprobarea obiectivelor campaniei care să asigure succesul;
● identificarea limitărilor politice, financiare sau legale impuse
de întrebuinţarea forţelor;
● definirea capacităţilor forţei şi a rezervei strategice;
● stabilirea liniei de comandă şi a resurselor financiare şi
materiale de susţinere;
● analiza riscurilor de natură militară.
Nivelul operativ reprezintă acel nivel al operaţiilor (întrunite) în care
succesele tactice înregistrate în angajări şi operaţii cu scopuri militare se
îmbină pentru atingerea obiectivelor strategice. Esenţa acestui nivel este
arta operativă, întrebuinţarea forţelor militare pentru a îndeplini
obiectivele strategice prin proiectarea, organizarea, integrarea şi
conducerea principalelor operaţii şi acţiuni de luptă. Arta operativă
determină timpul, locul şi scopul pentru care principalele forţe vor fi
întrebuinţate şi trebuie să influenţeze cursul acţiunilor inamicului. Ea
determină desfăşurarea forţelor, angajarea sau retragerea lor în, şi din
luptă şi organizarea principalelor operaţii pentru îndeplinirea obiectivelor
operative şi strategice.
Operaţiile de nivel operativ ale Forţelor vizează îndeplinirea
obiectivelor militare stabilite pentru o anumită zonă de operaţii, care
conduc nemijlocit la atingerea obiectivelor strategice.
Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele
desfăşoară operaţii de tip bătălie (operaţie de nivel operativ).
Realizarea scopului militar operativ impune soluţionarea
următoarelor cerinţe:
● stabilirea obiectivelor de nivel operativ;
● definirea etapei în care obiectivele de nivel operativ trebuie să
fie atinse;
228
http://www.defense.ro/dictionar/afiseaza.php?lit=n
229
● alocarea forţelor şi a resurselor necesare îndeplinirii misiunilor;

● identificarea cerinţelor pentru sprijinul logistic în vederea
susţinerii operaţiilor.
Nivelul tactic reprezintă acel grad al acţiunilor în care forţele sunt
angajate să îndeplinească sarcini militare şi să atingă obiective militare.
Îndeplinirea cu succes a acestor obiective contribuie şi la realizarea
celor de nivel operativ şi strategic. Nivelul tactic include organizarea
comandamentelor, a forţelor şi manevra realizată pe baza planurilor
întocmite în scopul folosirii eficiente a întregului potenţial.
Operaţiile de nivel tactic ale Forţelor Terestre vizează, în
principal, planificarea şi executarea manevrei şi a focului unităţilor
pentru atingerea acelor obiective militare a căror însumare duce la
îndeplinirea obiectivelor militare operative.
Pentru îndeplinirea obiectivelor tactice, unităţile din compunerea
Forţelor Terestre desfăşoară operaţii de tip lupte şi ciocniri (operaţii
de nivel tactic).
O angajare la acest nivel este, de obicei, de scurtă durată şi se
execută împotriva unor forţe reduse.
4.3.5. Tipologia acţiunilor militare

Activitatea umană a apărut în urma diversificării diviziunii sociale
a muncii, fiecare tip de activitate umană având particularităţi şi
moduri concrete de desfăşurare.
Continuând această idee putem spune că acţiunea umană, spre
deosebire de comportamentul animal, are în componenţă elemente care
nu doar că lipsesc din lumea animală, dar chiar sunt incompatibile cu
aceasta. Aici putem aminti câteva asemenea elemente: scopurile,
mijloacele, normele, valorile, planurile de acţiune, aspiraţiile şi idealurile.
Aron Liviu Deac, în lucrarea sa „Sisteme normative ale acţiunii
militare şi provocările viitorului“ spunea că acţiunea propune
intervenţia deliberată a fiinţei umane în cadrul evenimentelor şi nu
simpla implicare spontană, nonintenţionată a acesteia229. Astfel o
acţiune umană în afara unui scop poate fi considerată o colecţie
dezordonată de acte omeneşti, iar obţinerea unui rezultat nu este
229
Col dr. Liviu Aron Deac, Sisteme normative ale acţiunii militare şi provocările
viitorului, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1997, p. 7
230
consecinţa unui scop, ci a unor mişcări haotice, instinctive, fără o

deliberare prealabilă. Indiferent de sensul primit de-a lungul timpului
de către conceptul de acţiune umană, ceea ce s-a desprins ca esenţial a
fost faptul că el a rămas propriu naturii umane, deosebindu-se radical
de comportamentul animal sau de adaptarea biologică.
Fără a intra în detalii, de regulă, elementele care compun acţiunea
umană sunt: agentul, interesul social sau individual, motivaţia, scopul,
obiectul acţiunii, situaţia, decizia, valorizarea (finalitatea). Toate
aceste elemente trebuie privite ca un sistem deschis, aflat în
interacţiune şi supus modificărilor pe scara evoluţiei acţiunii.
Fără doar şi poate, într-o acţiune rolul determinant îl are agentul,
adică omul, în dubla sa ipostază: obiectivă şi subiectivă. Creaţia
reprezintă, până la urmă, standardul şi capacitatea valorică a
individului în societate. Raportat la acţiune, omul, în ipostaza de
agent, este cu atât mai valoros cu cât face din acţiunea respectivă o
adevărată creaţie, prin care nu numai că se realizează o eficienţă
maximă, dar el, agentul, îşi obiectivează toate potenţele sale.
Acţiunea umană este de o diversitate de necontestat şi se poate
reprezenta în domenii diverse: economic, politic, social, învăţământ,
cultură, artă, sport şi armată (acţiune militară).
Acţiunea militară este un tip specific de acţiune umană, care se
diferenţiază de tipologia acţiunilor, în general, prin valoarea calitativă
a componentelor sale.
În Lexiconul Militar acţiunea militară este definită ca fiind o
activitate desfăşurată de forţele armate pentru îndeplinirea misiunilor ce
le revin.
Acţiunea militară are sensul cel mai larg, incluzând activităţile ce se
desfăşoară atât în timp de pace, cât şi în timp de război230.
Acţiunea militară mai este considerată şi „un act militar (deci o
acţiune umană) care se desfăşoară cu armele sau în vederea folosirii
lor, cu structură tot mai complexă în care sunt cuprinse elemente
militare, dar şi unele de altă natură: politică, diplomatică, economică,
psihologică, tehnico-ştiinţifică“231.
***, Lexicon militar, Chişinău, Editura Saka, 1994, p. 12

230
Viorel Ostropel, Gheorghe Radu, Ştiinţe Militare-Note de curs, Sibiu, Editura

231
Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, 2005, p. 68

231
Deci, acţiunea militară este un tip specific de acţiune umană, care

se diferenţiază de tipologia acţiunilor, în general, prin valoarea
calitativă a componentelor sale.
Dacă din punct de vedere cantitativ o acţiune nu diferă de alta,
sub aspect calitativ aceste componente sunt puternic amprentate de
domeniul pe care-l reprezintă, şi cu atât mai mult atunci când vorbim
de acţiunile de luptă.
Situaţiile des schimbătoare, factorii de timp şi mediu, spaţiul de
luptă versatil fac ca acţiunile militare să nu se desfăşoare liniar, ci din
contră, într-o notă evidentă de incertitudine şi neprevăzut.
Dat fiind faptul că domeniul militar constituie o parte distinctă şi
specifică a vieţii sociale, este de înţeles că şi activităţile prin care el
fiinţează precum şi acţiunile care-i sunt proprii poartă amprenta
acestei specificităţi.
De exemplu, în situaţie de pace obiectul acţiunii – inamicul –
lipseşte, el fiind simulat sau marcat.
Or, în timp de război, tocmai impactul cu realitatea este de natură
să producă schimbări de esenţă în conţinutul acţiunii militare. Şi pe
cale de consecinţă, scopurile acţiunilor militare sunt diferite: în timp
de pace este acela de ridicare a capacităţii de luptă a structurilor
militare, iar în cazul unui conflict armat de nimicire a adversarului.
Plecând de la faptul că elementul centric care diferenţiază diversele
tipuri de acţiuni îl constituie specificitatea scopului şi natura
mijloacelor utilizate, vom sesiza că însuşirea esenţială a acţiunii
militare în timp de război este violenţa armată. Din această însuşire
derivă în mod nemijlocit caracterul distructiv pe care-l capătă războiul.
După cum s-a mai spus, orice acţiune are un scop bine determinat.
Corelat cu mijlocul care contribuie la îndeplinirea sa, scopul este şi
mai mult pus în evidenţă. Din relaţia scop – mijloc reiese imediat
natura acţiunii. De exemplu, când afirmăm că scopul este politic, iar
mijlocul militar, automat ne gândim la război.
Dacă analizăm fenomenul război în întregul său, vom constata că
acesta se particularizează faţă de alte fenomene sociale prin faptul că
reprezintă forma cea mai violentă de manifestare a conflictului social,
cu implicarea unor grupări mari de oameni, organizate din punct de
vedere militar şi care utilizează lupta armată ca mijloc de promovare a
intereselor şi de realizare a scopurilor politice.
232
În concluzie, acţiunea militară reprezintă ansamblul măsurilor şi

al activităţilor concepute, planificate şi desfăşurate de către structurile
militare pentru îndeplinirea obiectivelor încredinţate, inclusiv acţiunea
propriu-zisă (mişcarea, transportul, aprovizionarea, atacul – apărarea,
manevra etc.) sau executarea unei misiuni de instruire sau
administrativă232.
După natura şi conţinutul lor acţiunile militare pot fi: specifice
luptei armate sub cele două forme principale, ofensiva şi apărarea;
specifice operaţiilor de stabilitate şi de sprijin; specifice operaţiilor
intermediare.
4.3.5.1. Acţiuni militare (operaţii) specifice luptei armate
Lupta armată este definită în Lexiconul Militar ca fiind un termen
generic ce defineşte specificul războiului ca fenomen social, constând
în folosirea forţelor armate pentru realizarea scopurilor acestuia. Lupta
armată include totalitatea acţiunilor ce se desfăşoară la nivel strategic,
operativ şi tactic de către toate categoriile de forţe armate233. În
accepţiunea altor teoreticieni militari, lupta armată reprezintă o
confruntare militară violentă între două forţe cu putere de luptă şi care
urmăresc fiecare în parte, îndeplinirea scopurilor propuse234.
Operaţiile specifice luptei armate reprezintă angajarea violentă a
Forţelor Terestre, cu utilizarea armamentului şi a tehnicii militare
pentru impunerea voinţei proprii asupra inamicului prin producerea de
pierderi umane şi materiale, nimicirea sau capturarea acestuia.
4.3.5.1.1. Operaţia ofensivă
Ofensiva constituie forma principală şi decisivă de acţiune
specifică luptei armate, prin care Forţele Terestre realizează
capturarea, izgonirea sau nimicirea inamicului, participând la
îndeplinirea scopului final al războiului235.
Condiţiile generale ale situaţiei, scopurile şi procedeele de luptă
folosite constituie principalele elemente care definesc orice formă de
luptă armată. Analizând aceste elemente, suntem conduşi spre una din
cele două forme de bază ale luptei armate, ofensiva sau apărarea.
232
Col.dr. Viorel Ostropel, op.cit., p. 50
233
***, Lexicon militar, Chişinău, Editura Saka, 1994, p. 212
234
Viorel Ostropel, Gheorghe Radu, op.cit., p. 72
235
***, F.T.-1-Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, pp. 26-27
233
În ofensivă, condiţiile situaţiei se prezintă astfel:

– la nivel strategic, de regulă, ne putem afla în faza eliberării
teritoriului ocupat de agresor sau în oricare altă situaţie în care
ofensiva inamicului a fost oprită şi s-au creat premisele preluării
iniţiativei de către forţele proprii şi/sau ale alianţei în cadrul apărării
colective; la nivelurile operative şi tactice în toate fazele războiului,
atât în cadrul defensivei, cât şi al ofensivei strategice;
– inamicul a trecut la apărare pe majoritatea frontului, direcţiilor
(la nivel strategic) sau numai pe unele direcţii (nivelurile operativ şi
tactic), şi-a consumat rezervele apropiate şi din adâncime şi ca urmare
a pierderilor suferite nu mai are capacitatea combativă necesară
continuării acţiunilor fie pe plan general, fie pe plan local;
– forţele proprii prin restructurări, regrupări şi resubordonări au
reuşit să realizeze o grupare de forţe care să le asigure un raport de
forţe avantajos pe anumite direcţii (strategice, operative sau tactice).
Majoritatea forţelor pot fi angajate în acţiuni ofensive;
– caracteristicile zonei avantajează ofensiva şi dezavantajează
acţiunile defensive;
– există posibilităţi de constituire a rezervelor de toate felurile
pentru susţinerea acţiunilor ofensive de scurtă şi lungă durată236.
Scopul general al ofensivei este înfrângerea inamicului sau
crearea condiţiilor pentru succesul operaţiilor ulterioare – pentru
încetarea ostilităţilor şi trecerea la operaţii postconflict, prin aplicarea
concertată a elementelor puterii de luptă pe toată adâncimea
dispozitivului inamicului237.
Prin operaţii ofensive se pot realiza: neutralizarea, nimicirea sau
capturarea forţei vii; neutralizarea sau distrugerea armamentului şi a
instalaţiilor inamicului; ocuparea terenului (obiectivelor); privarea
inamicului de resurse; obţinerea de informaţii (cercetarea prin luptă);
inducerea în eroare a inamicului asupra direcţiei efortului principal
(loviturii); fixarea inamicului pentru a preveni regruparea sau
repoziţionarea forţelor acestuia; lovituri de preîntâmpinare pentru a
obţine iniţiativa; dezorganizarea dispozitivului şi a acţiunilor inamicului;
crearea condiţiilor pentru continuarea acţiunilor în adâncime238.
236
Col.dr. Viorel Ostropel, op.cit., pp. 52-53
237
***, F.T.-1-Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p. 74
238
***, F.T.-3-Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p. 71
234
Procedeele de luptă ofensive sunt: executarea prin surprindere a

loviturilor din contact, nemijlocit (atac planificat) cu inamicul, din
mişcare, sau prin combinarea loviturilor atât din contact, cât şi din
mişcare; executarea de lovituri convergente după fixarea prealabilă a
grupării principale; intensificarea loviturilor prin introducerea
succesivă a forţelor pe direcţii; loviturii concentrate pentru
fracţionarea, încercuirea şi nimicirea pe părţi a inamicului;
temporizarea, limitarea sau oprirea grupărilor de ripostă ofensivă a
apărării inamicului, concomitent cu lovirea decisivă a acestuia în flanc
şi spate; executarea urmăririi paralele, de front sau combinată239.
a. Factorii determinanţi ai operaţiei ofensive
Factorii determinanţi ai ofensivei sunt: surprinderea;
concentrarea efortului (forţelor şi mijloacelor); ritmul rapid;
îndrăzneala; ocolirea (depăşirea) apărătorului; exploatarea
succesului; cercetarea; controlul; adâncimea; siguranţa; manevra.
Surprinderea privind momentul, locul, modalitatea şi direcţia
atacului se realizează, în principal, prin deţinerea iniţiativei de către
atacator, cunoaşterea intenţiei inamicului şi interzicerea executării
cercetării de către acesta. Prin surprindere se obţin: întârzierea
reacţiilor; dezorganizare şi confuzie în sistemul de comandă şi control;
inducerea şocului psihologic în rândul personalului; reducerea
coerenţei apărării inamicului.
Surprinderea duce la diminuarea puterii de luptă a inamicului ceea
ce permite atacatorului să obţină succesul cu forţe mai puţine decât ar
fi necesare în absenţa acesteia.
Condiţiile grele de teren şi starea vremii combinate cu atacurile
demonstrative, neaşteptate şi violente pe direcţii neprevăzute,
comunicaţiile false, ca şi întrebuinţarea forţelor aeropurtate şi a
forţelor speciale în spatele dispozitivului inamicului pentru a-l înşela
asupra acţiunilor la care ar trebui să se aştepte au un efect paralizant
asupra acestuia.
Prin concentrarea efortului (forţelor şi mijloacelor), comandantul
trebuie să urmărească în mod deosebit masarea efectelor şi mai puţin
pe cea a forţelor şi mijloacelor, care ar duce la creşterea
vulnerabilităţii acestora faţă de loviturile inamicului.
239
Viorel Ostropel, op.cit., p. 53
Procedeu de luptă = mod de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor în luptă
(operaţie), în scopul îndeplinirii misiunii
235
Realizarea combinaţiei ideale între dispersare, concentrare,

inducere în eroare şi atac trebuie să constituie o preocupare
permanentă a comandantului.
Pentru a determina extinderea dispozitivului de apărare al
inamicului şi a reduce la maxim efectele focului executat de către
acesta în adâncime, comandantul poate folosi frecvent dispersarea
forţelor proprii.
În funcţie de situaţia concretă, comandantul adoptă atitudinea cea
mai adecvată – concentrarea sau dispersarea forţelor – care asigură
creşterea protecţiei forţelor proprii şi sporirea (menţinerea) vitezei şi a
ritmului atacului.
Comandantul stabileşte direcţia (zona, sectorul, obiectivul)
principală de efort şi concentrează acţiunile forţelor în consecinţă,
fără a renunţa la abilitatea de a o schimba oricând şi cu rapiditate,
atunci când situaţia o impune, menţinând totodată sincronizarea
efectelor pe măsura desfăşurării atacului.
Pentru a face posibilă, la nevoie, schimbarea efortului principal pe
o altă direcţie, comandantul menţine de la început controlul centralizat
asupra unei cantităţi suficiente de forţe şi mijloace, concomitent cu
alocarea sprijinului de luptă şi a susţinerii logistice necesare unităţilor
de pe direcţia principală de ofensivă.
Comandanţii de la toate eşaloanele asigură mascarea concentrării
forţelor proprii, până în momentul în care este prea târziu pentru inamic
să reacţioneze eficient. Ei au în vedere ca activităţile logistice, acţiunile
de patrulare, comunicaţiile şi focul din poziţii de tragere acoperite să nu
permită inamicului să sesizeze o schimbare evidentă în activitatea
forţelor proprii, luând şi măsuri de evitare sau mascare a acelor elemente
care ar putea oferi indicii despre direcţia sau momentul atacului.
Viteza, protecţia şi inducerea în eroare sunt esenţiale pentru
succesul concentrării forţelor.
Desfăşurarea în ritm rapid a operaţiilor este esenţială pentru
menţinerea iniţiativei. Comandantul impune acel ritm care asigură
sincronizarea operaţiilor şi menţinerea presiunii asupra inamicului,
astfel încât acesta să nu-şi poată reveni din şocul determinat de
efectele combinate ale atacului.
Un ritm înalt cere şi abilitatea de a lua decizii cu rapiditate, de a
nu oferi pauze inamicului şi de a exploata situaţiile avantajoase în
concordanţă cu intenţia comandantului.
236
Ofensiva executată într-un ritm înalt generează presiune asupra

apărătorului, creează condiţii pentru realizarea surprinderii, contribuie
la protecţia forţelor atacatoare, menţine inamicul în alertă
(dezechilibru) şi-l privează de libertatea de acţiune.
Exploatat în mod adecvat, ritmul ofensivei poate crea confuzie,
imobilizează apărătorul şi îl face pe atacator imposibil de oprit.
Îndrăzneala este o condiţie de bază a succesului ofensivei.
Simplitatea planurilor şi curajul execuţiei, combinate cu îndrăzneala
comandanţilor, pot anula chiar şi dezavantajele inferiorităţii numerice.
Comandantul trebuie să înţeleagă unde şi când să-şi asume riscuri,
să nu execute planurile la întâmplare şi să abordeze în mod curajos
situaţiile dificile.
Prin ocolirea (depăşirea) apărătorului se realizează ocuparea
terenului (obiectivelor) deţinute de inamic.
După începerea atacului, forţele proprii se deplasează cu
repeziciune în urma unităţilor de cercetare, prin intervalele din
apărarea inamicului şi îşi sporesc eforturile pentru a lărgi pătrunderile
şi a întoarce flancurile expuse.
Realizând ocolirea (depăşirea) apărătorului, atacatorul nu-i
permite acestuia să-şi revină din şocul atacului iniţial, nu-i lasă timp să
identifice direcţia (obiectivul) principală de efort şi mai presus de
orice, îi interzice să-şi concentreze forţele sau să-şi maseze efectele
acţiunilor pe care le întreprinde.
Exploatarea succesului caracterizează orice operaţie ofensivă
victorioasă şi este în strânsă interdependenţă cu ritmul rapid,
surprinderea şi îndrăzneala.
Comandantul foloseşte cu flexibilitate orice situaţie avantajoasă
apărută pe câmpul de luptă, adaptând sau modificând din mers, dacă este
necesar, planul de operaţie, în limitele intenţiei eşalonului superior.
Libertatea de acţiune a comandanţilor eşaloanelor mici, iniţiativa
şi curajul acestora, agilitatea şi mobilitatea forţelor constituie factori
determinanţi în exploatarea succesului, pentru orice operaţie ofensivă.
Cercetarea trebuie să asigure comandantului toate informaţiile
disponibile privind inamicul şi terenul, inclusiv căile de acces,
obiective şi zonele adiacente.
Deţinerea controlului de către comandant asupra operaţiei
ofensive, în toate fazele acesteia, este esenţială pentru victorie.
237
Adâncimea este necesară pentru deplasarea forţelor şi a

mijloacelor, ocuparea bazei de plecare şi dispunerea elementelor de
dispozitiv, după caz .
Siguranţa presupune realizarea condiţiilor pentru securitatea bazei
de plecare la ofensivă şi a aliniamentului de atac sigure, precum şi
luarea măsurilor pentru protecţia flancurilor pe toată durata operaţiei.
Manevra este elementul cel mai dinamic al ofensivei. Ea trebuie
coordonată şi temeinic integrată acţiunilor tuturor armelor.
b. Tipuri de operaţii ofensive
Tipurile de operaţii ofensive sunt: ofensiva din contact nemijlocit
cu inamicul (atacul deliberat/pregătit/planificat); ofensiva din
mişcare (atacul rapid); ofensiva combinată.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul presupune folosirea
planificată şi coordonată a focului şi manevrei pentru ruperea apărării
pregătite a inamicului, nimicirea şi/sau capturarea acestuia.
Ofensiva din contact este forma cea mai adecvată atunci când
inamicul a avut timp să-şi organizeze un sistem defensiv adânc
eşalonat, iar penetrarea acestuia solicită utilizarea sincronizată a
întregului potenţial ofensiv al atacatorului.
De regulă, ofensiva din contact se declanşează dintr-o postură
defensivă, după regrupare sau înlocuire cu ocuparea bazei de plecare
la ofensivă240.
Ofensiva din contact se adoptă când situaţia inamicului este
cunoscută într-o măsură suficient de mare, iar unitatea interarme dispune
de o superioritate a puterii de luptă în măsură să asigure victoria.
Ofensiva din mişcare se execută în urma unei pregătiri în timp
scurt împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu
scopul exploatării unei situaţii favorabile sau al preluării iniţiativei
după o apărare desfăşurată cu succes.
Forţele utilizate pentru declanşarea atacului prin acest procedeu
sunt cele disponibile în momentul luării deciziei sau sunt aduse din
spate, iar timpul de pregătire este redus la minim pentru a trece la
nimicirea inamicului înainte ca acesta să se concentreze sau să-şi
îmbunătăţească sistemul defensiv.
240
Baza de plecare la ofensivă = fâşia de teren amenajată din punct de vedere
genistic, cu o adâncime corespunzătoare fiecărui eşalon şi care asigură
dispunerea în ascuns şi protecţia forţelor şi a mijloacelor atacatoare, creând
condiţii favorabile pentru trecerea la ofensivă
238
Indiferent de scop sau eşalon, ofensiva din mişcare pune accentul

pe agilitate, cu riscul pierderii sincronizării. Pentru a reduce acest risc,
unităţile adoptă dispozitive standard şi proceduri bine înţelese, atât
pentru forţele luptătoare, cât şi pentru cele de sprijin.
Succesul ofensivei din mişcare este condiţionat de existenţa căilor
de comunicaţie şi conlucrarea dintre forţele luptătoare şi cele de
sprijin (inclusiv cu gruparea dispusă la contact).
În situaţia în care ofensiva din mişcare nu are şanse de succes se
poate trece la ofensiva din contact.
Ofensiva combinată se execută numai de către marea unitate
(similare), cu o parte din forţe din contact, iar cu altă parte din mişcare
prin aducerea lor din spate.
c. Operaţii cu caracter ofensiv
Principalele operaţii cu caracter ofensiv sunt: cercetarea prin
luptă; raidul; atacul fals; atacul demonstrativ; contraatacul; lovirea
inamicului în faţa limitei dinainte a apărării.
Cercetarea prin luptă este un atac cu obiectiv limitat executat de
forţe suficient de puternice pentru a-l obliga pe inamic la o reacţie
concludentă în raport cu informaţiile dorite.
Cercetarea prin luptă se execută în scopul procurării de date şi
informaţii asupra dispozitivului de luptă şi a sistemului de lovire al
inamicului, care nu au putut fi obţinute prin alte acţiuni, precum şi de a
verifica veridicitatea unor informaţii obţinute anterior. Reacţia
inamicului poate releva şi slăbiciunile sistemului de apărare al acestuia.
Cercetarea prin luptă poate fi folosită şi ca mijloc de a menţine
inamicul sub presiune prin cucerirea unor puncte decisive din teren.
Raidul este un atac de scurtă durată, cu obiectiv limitat, desfăşurat
într-un spaţiu redus în zona controlată de inamic, urmărind realizarea
unui scop precis (altul decât cucerirea şi ocuparea terenului) şi se
bazează pe informaţii foarte exacte şi detaliate.
Scopul raidului poate fi: distrugerea unor instalaţii (obiective
importante), capturarea sau eliberarea de prizonieri şi dezorganizarea
conducerii sau a funcţiilor de sprijin al luptei inamicului.
În mod normal, forţele participante la raid deţin resurse proprii
limitate pentru sprijinul cu foc şi aprovizionare, dar sistemul de lovire al
eşalonului superior trebuie să acţioneze în folosul unităţii care execută
raidul, prin reducerea sau anihilarea capacităţii de reacţie a inamicului.
239
După îndeplinirea misiunii, dacă nu a primit ordinul să rămână în

spatele inamicului, unitatea care a executat raidul se retrage în
dispozitivul forţelor proprii.
Atacul fals este un atac prin care se urmăreşte distragerea atenţiei
inamicului de la direcţia principală de efort. El trebuie să fie suficient
de puternic şi credibil pentru a obţine reacţia dorită a inamicului.
Atacul demonstrativ este o operaţie (demonstraţie de forţă)
executată pe o direcţie (secundară) pe care nu se urmăreşte obţinerea
unui efect decisiv, în scopul inducerii în eroare a inamicului. Este
similar atacului fals, cu deosebirea că lipseşte contactul nemijlocit al
forţelor luptătoare cu inamicul, acţiunile constând, de regulă, în
folosirea focului şi a fumului, a mijloacelor de război electronic şi a
tehnicii de comunicaţii şi informatică, precum şi a deplasării forţelor.
Contraatacul se execută cu parte din forţe sau cu toate forţele
aflate în apărare, pentru recucerirea terenului pierdut, izolarea şi (sau)
nimicirea forţelor înaintate ale inamicului.
Obiectivul general al contraatacului este împiedicarea inamicului
de a-şi îndeplini scopul sau de a cuceri obiectivul propus.
Contraatacul se planifică cu forţele de angajare ulterioară, rezerva
şi (sau) cu elemente din forţele de angajare imediată, iar varianta
concretă de executare a acestuia este stabilită după ce inamicul a
declanşat atacul şi s-a conturat cu claritate direcţia principală de efort
şi (sau) îşi expune unul din flancuri.
Contraatacurile anticipate, planificate şi executate în mod
coordonat cu celelalte forţe aflate în apărare sau atac şi în deplin acord
cu planul eşalonului superior sunt cele mai eficiente.
Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării se execută
cu scopul general de a dezorganiza atacul acestuia. Ea urmăreşte
lovirea inamicului atunci când acesta este cel mai vulnerabil – pe
timpul pregătirii pentru atac, în raioanele de concentrare – sau atunci
când este în deplasare, înainte de a depăşi aliniamentul de atac.
d. Forme de manevră în operaţia ofensivă
Principalele forme de manevră în ofensivă sunt: atacul frontal;
ruperea apărării (pătrunderea); învăluirea; întoarcerea; infiltrarea;
manevra pe axe interioare (din poziţie centrală); manevra pe axe
exterioare; loviturile în adâncime, manevra pe verticală.
240
Atacul frontal se execută prin angajarea decisivă a inamicului pe

o porţiune din aliniamentul de contact, de regulă, în zona sectorului de
rupere (porţiune din terenul ocupat de inamic asupra căreia trupele din
dispozitivul de ofensivă îşi concentrează eforturile pentru a nimici
forţele şi mijloacele inamicului şi a crea o breşă în sistemul său de
apărare)241, acolo unde, pe timpul pregătirii de foc, apărarea
inamicului a fost neutralizată şi prezintă breşe ce pot fi exploatate.
Pierderile mari în personal şi tehnică de luptă, de aşteptat în
această formă de manevră, impun ca ea să fie folosită cu precădere
împotriva unei apărări slab organizate sau pentru fixarea de front a
inamicului în vederea învăluirii acestuia cu forţele principale.
Ruperea apărării (pătrunderea) este o continuare a atacului
frontal şi urmăreşte crearea unei breşe în sistemul defensiv al
inamicului şi dezorganizarea apărării acestuia prin concentrarea puterii
de luptă necesare în sectorul (sectoarele) de rupere, astfel încât
apărătorul să fie depăşit din punct de vedere numeric, tehnic şi tactic.
Învăluirea se execută cu grupări de forţe care, prin depăşirea
poziţiilor principale ale inamicului (pe lângă sau pe deasupra
acestora), atacă în flanc şi/sau spatele apărătorului, în scopul ocupării
(nimicirii, distrugerii) unor obiective cu rol determinant în economia
luptei. Învăluirea este simplă (când vizează un flanc) sau dublă (când
vizează ambele flancuri). Pentru realizarea acestei forme de manevră
atacatorul dispune de 2-3 grupări de forţe de valoare variabilă în
funcţie de eşalonul care execută manevra. O grupare este destinată
fixării inamicului (cea mai numeroasă) şi una la două grupări pentru
atacul în flancul şi spatele apărătorului. Între aceste grupări se
realizează o legătură de foc şi sprijin242.
Întoarcerea (o variantă a învăluirii) se execută prin trecerea forţelor
atacatoare pe lângă sau pe deasupra poziţiilor principale de apărare ale
inamicului, în scopul cuceririi unor obiective dispuse în adâncimea
dispozitivului apărătorului, obligându-l în acest fel să abandoneze
poziţiile, să disloce forţe importante pentru a rezolva situaţia creată sau
să lupte cu frontul răsturnat. Între subunităţile (unităţile) care duc acţiuni
frontale şi cele care execută întoarcerea nu există legătură de foc, dar se
cooperează pentru nimicirea inamicului încercuit.
241
***, Lexicon Militar, Chişinău, Editura SAKA, 1994, p. 292
242
Viorel Ostropel, op.cit., p. 60
241
Infiltrarea se execută prin pătrunderea unor forţe în dispozitivul

inamicului, individual sau în grupuri mici, pe deasupra, prin sau pe
lângă poziţiile inamicului, fără a fi descoperite.Scopurile infiltrării pot
fi: atacarea din flanc sau spate a poziţiilor; ocuparea punctelor
importante din teren dispuse pe direcţia principală de efort; obţinerea
de informaţii şi dezorganizarea activităţilor logistice ale inamicului.
Manevra pe direcţii interioare este specifică nivelului strategic şi
se întrebuinţează atunci când inamicul acţionează cu mai multe
grupări de forţe, faţă de care gruparea de forţe proprii se află într-o
poziţie centrală.
Manevra pe direcţii interioare se utilizează pentru a împiedica
manevra pe axe exterioare a inamicului, prin atacarea şi nimicirea
succesivă a grupărilor de forţe ale acestuia.
Manevra pe direcţii exterioare, numită şi manevra pe direcţii
convergente, se execută prin lovituri simultane sau succesive din mai
multe direcţii asupra unei grupări de forţe a inamicului aflată în
poziţie centrală faţă de grupările de forţe proprii.
Manevra pe direcţii exterioare oferă un grad sporit de libertate de
acţiune, atât în alegerea direcţiilor, cât şi în gruparea şi deplasarea
forţelor proprii. Direcţiile loviturilor trebuie să ducă la fracţionarea în
timp scurt, a grupării de forţe a inamicului şi la nimicirea ulterioară a
acesteia pe părţi.
Loviturile în adâncime urmăresc neutralizarea simultană a
inamicului pe întreaga adâncime a dispozitivului, ruperea apărării
acestuia, concomitent cu angajarea rezervelor, prin operaţii terestre şi
aeriene (eventual navale) executate într-o concepţie unitară.
Manevra pe verticală constă în plasarea pe calea aerului a unei
grupări de forţe în flancul şi spatele inamicului. Se execută de către
grupări aeropurtate sau aeromobile, în scopul asigurării îndeplinirii
obiectivelor operaţiei, prin cucerirea şi menţinerea unui spaţiu până la
joncţiunea cu forţele proprii.
4.3.5.1.2. Apărarea
Apărarea poate fi definită ca fiind forma de luptă armată, de regulă
impusă şi adoptată temporar prin care se realizează respingerea, oprirea
sau întârzierea acţiunilor inamicului în scopul menţinerii spaţiului
terestru (aerian, maritim, fluvial) sau obiectivului încredinţat243.
243
Ibidem, p. 61
242
Ea este impusă de superioritatea numerică şi (sau) tehnico-

strategică (operativă, tactică) a inamicului, pe întregul teatru de
operaţii sau doar într-o anumită zonă de operaţii (fâşie, sector), dar
poate fi adoptată şi în mod deliberat pentru îndeplinirea unor scopuri
parţiale ale operaţiei.
Scopul general al apărării este crearea condiţiilor pentru trecerea la
ofensivă. Acesta se realizează prin îndeplinirea următoarelor scopuri
parţiale: slăbirea capacităţii ofensive a inamicului, prin producerea de
pierderi cât mai mari; respingerea atacului acestuia; menţinerea unor
porţiuni de teren dinainte stabilite şi împiedicarea pătrunderii inamicului
în acestea; temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor
condiţiilor pentru trecerea la ofensivă; preluarea iniţiativei.
În apărare procedeele de luptă dominante vizează respingerea
(înfrângerea) grupării principale a inamicului prin menţinerea unui
aliniament (obiectiv), în urma unei apărări pe poziţie sau a hărţuirii
forţelor principale printr-o apărare mobilă, manevrieră; replierea
(retragerea) forţelor principale de sub loviturile puternice ale
agresorului; nimicirea inamicului pătruns după limitarea pătrunderii;
oprirea înaintării şi executarea ripostelor ofensive244.
a. Factorii determinanţi ai apărării
Apărarea trebuie să fie stabilă, fermă şi activă în toate mediile,
adânc eşalonată şi capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu
toate categoriile de forţe şi mijloace.
Factorii cei mai importanţi pentru operaţia de apărare sunt:
informaţiile; folosirea terenului; eşalonarea în adâncime; cooperarea şi
sprijinul reciproc; concentrarea puterii de luptă; manevra; sistemul de
lovire; unitatea de acţiune; reacţiile ofensive; rezerva; inducerea în
eroare.
Informaţiile includ estimarea posibilităţilor şi a intenţiilor
probabile ale inamicului, în special direcţiile şi itinerarele de
apropiere, modalitatea în care vor ataca elementele avansate, precum
şi deplasarea forţelor în adâncimea dispozitivului inamicului până la
limita zonei de responsabilitate a unităţii.
Tăria apărării depinde în mod hotărâtor de alegerea şi folosirea
terenului. După alegerea terenului, comandantul este obligat să-l
244
Ibidem, p. 62
243
cunoască în detaliu şi să-l utilizeze în condiţii cât mai avantajoase.

Terenul ales trebuie să ofere în principal, următoarele facilităţi: condiţii
pentru folosirea armamentului la posibilităţile maxime; asigurarea
condiţiilor pentru mascarea, protecţia şi manevra apărătorului; reducerea
posibilităţilor de observare şi manevră ale inamicului; posibilitatea
folosirii obstacolelor şi a barajelor artificiale pentru a completa
obstacolele naturale sau a acoperi zonele în care acestea lipsesc.
Eşalonarea în adâncime a apărării sporeşte libertatea de acţiune a
apărătorului prin încetinirea ritmului ofensivei inamicului şi prin
timpul mai mare avut la dispoziţie pentru pregătirea reacţiilor apărării.
Cooperarea şi sprijinul reciproc contribuie în mod direct la
creşterea stabilităţii şi a tăriei oricărui dispozitiv defensiv şi se
realizează prin stabilirea liniilor de despărţire şi a locului raioanelor de
apărare (poziţiilor de luptă), astfel încât inamicul să nu le poată ataca
fără să fie lovit cu foc din cel puţin o altă poziţie.
Concentrarea puterii de luptă este un atribut al libertăţii de
acţiune a comandantului şi se manifestă prin posibilitatea acestuia de a
decide când şi unde să-şi concentreze forţele pentru a le opune
atacului inamicului.
Concentrarea puterii de luptă se realizează prin manevra de forţe
şi mijloace şi (sau) prin manevra de foc.
Manevra este un element decisiv al apărării la orice eşalon. Prin
combinarea focului cu mişcarea, comandantul forţelor care au trecut la
apărare trebuie să folosească terenul în mod judicios, în scopul
concentrării puterii de luptă, al producerii de pierderi cât mai mari
atacatorului şi al evitării efectului nimicitor al focului acestuia,
precum şi al asigurării raportului de forţe favorabil, necesar
îndeplinirii scopului (obiectivului) operaţiei.
Sistemul de lovire este un factor determinant al eficacităţii
apărării. El integrează într-o concepţie unitară misiunile de foc ce
revin tuturor categoriilor de armament în combinaţie cu barajele şi
obstacolele de tot felul, precum şi efectele operaţiilor de influenţare
psihologică, de război electronic şi informaţional.
Baza sistemului de lovire o constituie loviturile aviaţiei, focul
artileriei şi al mijloacelor antiblindate al rachetelor şi artileriei
antiaeriene, al armamentului greu de infanterie şi al tancurilor.
244
Sistemul de lovire se completează cu focul mijloacelor de pe

transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) şi armamentului de
infanterie, cu folosirea grenadelor incendiare şi a aruncătoarelor de
flăcări şi cu sistemul de baraje şi distrugeri.
Unitatea de acţiune este decisivă pentru stabilitatea şi succesul
oricărei operaţii de apărare. Apărarea se planifică în mod unitar şi se
coordonează cu deosebită atenţie pe toată durata operaţiei.
Atitudinea generală defensivă nu exclude reacţiile ofensive din partea
apărătorului. Atât în procesul de planificare, cât şi în cel de execuţie,
comandantul foloseşte orice posibilitate de a acţiona ofensiv, limitând cât
mai mult libertatea de acţiune a atacatorului. În niciun caz, el nu trebuie să
rămână pasiv sau să se mulţumească la a reacţiona la acţiunile inamicului,
ci trebuie să-l surprindă prin operaţii neprevăzute şi să-l determine să-şi
modifice planul de operaţie după declanşarea acesteia.
Atacul asupra forţelor şi a mijloacelor inamicului vizează în
primul rând, pe cele de la contact, dar şi pe cele din adâncime.
Pentru a avea succes, apărarea trebuie să se desfăşoare prin
acţiuni energice, agresive şi ingenioase, iar când sunt îndeplinite
condiţiile necesare, trebuie preluată întreaga iniţiativă de la inamic.
Rezerva poate fi decisivă pentru libertatea de acţiune a
comandantului. Ea asigură atât flexibilitate, cât şi echilibru oricărui
sistem defensiv.
Una dintre cele mai importante decizii în planificarea apărării este
asigurarea raportului optim între gruparea de angajare şi rezervă.
Stabilirea cu responsabilitate a misiunilor rezervei şi în mod
deosebit, alegerea momentului angajării acesteia pot influenţa decisiv
rezultatul final al operaţiei.
Inducerea în eroare a inamicului are drept obiectiv principal să-i
creeze acestuia o idee falsă asupra dispozitivului forţelor proprii, a
dispunerii poziţiilor principale de apărare, precum şi a direcţiei şi
momentului contraatacurilor. În acest fel, inamicul poate fi determinat
să-şi irosească resursele şi efortul principal pe o direcţie greşită şi să-şi
dispună rezervele în poziţii de unde să nu poată interveni oportun
pentru respingerea operaţiilor cu caracter ofensiv ale forţelor proprii.
b. Tipuri de operaţii de apărare
În funcţie de caracterul acţiunilor inamicului, de situaţia şi
posibilităţile trupelor proprii, se pot adopta următoarele tipuri de
operaţii de apărare: apărarea mobilă; apărarea în zonă (pe poziţii);
apărarea pe aliniamente intermediare (întârzierea).
245
Apărarea mobilă urmăreşte nimicirea atacatorului prin operaţii de

tip ofensiv executate de către forţele de angajare ulterioară (uneori
rezerva), după înaintarea inamicului pe un aliniament (poziţie), care îl
face vulnerabil loviturilor apărătorului executate prin contraatac şi
prin învăluire.
Apărarea în zonă (pe poziţii) pune accentul pe menţinerea
terenului ocupat, prin atragerea inamicului într-o serie de poziţii în
bretelă, în care poate fi nimicit prin foc.
Apărarea în zonă (pe poziţii) nu are ca obiectiv nimicirea
completă a inamicului, pentru aceasta fiind necesară executarea unor
operaţii simultane sau ulterioare pentru a obţine înfrângerea decisivă a
atacatorului.
Apărarea pe aliniamente intermediare se adoptă în situaţia
presiunii puternice exercitate de către inamic asupra poziţiilor de
apărare ale trupelor proprii, ca urmare a superiorităţii în tehnică şi
personal, a câştigării şi menţinerii iniţiativei la nivel tactic şi operativ.
Marile unităţi tactice şi operative vor trece premeditat, alteori
impus, la replierea dirijată a forţelor pe aliniamente, poziţii, raioane
succesive, cedând în mod progresiv terenul deţinut, în vederea câştigării
de timp, prin încetinirea ritmului de înaintare al inamicului şi producerea
de pierderi maxime acestuia, fără a se angaja în acţiuni decisive.
În apărarea predominant mobilă, comandantul caută înfrângerea
atacatorului prin nimicirea acestuia, în timp ce, în apărarea pe poziţii
urmăreşte acest lucru, în principal, prin împiedicarea inamicului de
a-şi atinge obiectivele.
4.3.5.1.3. Operaţii cu caracter defensiv
Operaţiile cu caracter defensiv ce pot fi executate de către
unităţile din compunerea Forţelor Terestre sunt: trecerea temporară la
apărare pentru respingerea contraatacului; trecerea la apărare
pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii; trecerea la
apărare în cadrul luptei de întâlnire.
Trecerea temporară la apărare pentru respingerea contra-
atacului pe timpul desfăşurării operaţiei ofensive are loc atunci când
forţele proprii de pe direcţia de contraatac sunt inferioare numeric,
calitativ şi (sau) poziţional forţelor inamicului care contraatacă şi nu
sunt în măsură să le respingă din mişcare.
246
Trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului final al

misiunii se planifică şi desfăşoară pentru îndeplinirea următoarelor
scopuri: asigurarea flancurilor şi a spatelui forţelor; respingerea
contraatacurilor; interzicerea afluirii rezervelor inamicului; crearea
condiţiilor favorabile pentru continuarea ofensivei cu alte unităţi
(forţarea sau trecerea cursurilor de apă şi a canalurilor, introducerea în
operaţie a forţelor de angajare ulterioară sau a rezervei etc.) şi pentru
refacerea resurselor necesare operaţiei. Pe acest aliniament, unităţile trec
la apărare din dispozitivul ofensiv, fără regrupări (înlocuiri) de amploare,
constituindu-şi toate elementele de dispozitiv specifice apărării.
Trecerea la apărare în cadrul luptei de întâlnire se execută în
situaţia că inamicul a devansat în desfăşurare forţele proprii sau este
superior în forţe şi mijloace. În acest caz, forţele proprii trec în grabă
la apărare pe aliniamentul atins sau pe alt aliniament favorabil.
Scopul principal al apărării în lupta de întâlnire îl constituie
împiedicarea inamicului de a-şi îndeplini obiectivul deplasării. În
funcţie de situaţia concretă, comandantul forţelor proprii, trecute la
apărare poate urmări şi alte obiective, respectiv: câştigarea de timp
până la sosirea forţelor principale (sau a altor forţe) cu care să treacă,
ulterior la nimicirea inamicului prin acţiuni ofensive; producerea de
pierderi cât mai mari inamicului; menţinerea terenului (obiectivului)
ocupat; fixarea, cu parte din forţe, a grupării principale a inamicului şi
continuarea deplasării cu forţele principale proprii în vederea
îndeplinirii scopului iniţial al misiunii etc.
a. Forme de manevră în operaţia defensivă
Scopul manevrei de forţe şi mijloace în apărare îl constituie:
scoaterea forţelor proprii de sub loviturile inamicului; întărirea
apărării pe direcţiile ameninţate; nimicirea inamicului pătruns şi
respingerea atacului acestuia; schimbarea efortului de pe o direcţie pe
alta; nimicirea forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile ale
inamicului; închiderea unor breşe (intervale) din dispozitivul propriu;
înlocuirea unor unităţi care şi-au pierdut puterea de luptă.
Formele de manevră în apărare sunt: lovirea inamicului în faţa
limitei dinainte a apărării prin manevre specifice ofensivei; mutarea
eforturilor de pe o direcţie pe alta, din spate spre front, precum şi
dinspre front spre spate; ripostele ofensive ale apărării; manevra pe
verticală; manevra pe direcţii interioare; loviturile în adâncime.
247
Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării prin

manevre specifice ofensivei se execută, de regulă, cu forţele de
angajare ulterioară întărite şi urmăreşte zădărnicirea sau amânarea
trecerii inamicului la ofensivă, îmbunătăţirea limitei dinainte a
apărării, distrugerea sau nimicirea unor obiective importante,
capturarea de modele noi de armament şi tehnică de luptă.
De regulă, atacul se execută pe direcţii, pe adâncimi diferite şi cu
obiective limitate. După executarea atacului, în funcţie de scopurile
urmărite, forţele respective pot trece la apărare pe aliniamentul atins
sau revin în dispozitivul iniţial.
Această formă de manevră se declanşează mai frecvent pe timpul
nopţii sau în alte condiţii de vizibilitate redusă, cu sau fără pregătire
de foc.
Mutarea eforturilor de pe o direcţie pe alta vizează regruparea
unor forţe din zonele (fâşiile, sectoarele, raioanele) neatacate sau slab
atacate, îndeosebi a celor dispuse între direcţiile de pătrundere a
agresorului şi folosirea lor pentru întărirea apărării acolo unde s-a
concentrat efortul sau în alte raioane ori direcţii ameninţate.
Mutarea eforturilor din spate spre front se execută, de regulă, cu
forţele de angajare ulterioară şi diferite rezerve şi în principal
urmăreşte: întărirea apărării proprii pe direcţiile ameninţate;
închiderea unor breşe realizate de inamic; ocuparea şi apărarea unor
poziţii (raioane) sau aliniamente favorabile pentru a opri sau limita
pătrunderea inamicului în adâncime; executarea ripostelor ofensive;
înlocuirea unităţilor din forţele de angajare imediată care şi-au pierdut
puterea de luptă.
Mutarea eforturilor dinspre front spre spate se execută în scopul
scoaterii forţelor de sub loviturile puternice ale inamicului şi mutării
apărării pe un aliniament mai favorabil; regrupării forţelor pentru
constituirea unor grupări necesare executării ripostelor ofensive pe
alte direcţii sau efectuării de subordonări şi resubordonări; nimicirii
forţelor aeropurtate şi a forţelor aeromobile ale inamicului;
reconstituirii forţelor de angajare ulterioară (rezervei).
Ripostele ofensive ale apărării se desfăşoară pe timpul ducerii
operaţiei, prin intervenţia forţelor de angajare ulterioară sau a
rezervelor, precum şi a forţelor şi mijloacelor regrupate din sectoarele
248
neatacate. Aceste riposte se execută prin adoptarea unor forme de

manevră specifice ofensivei, care asigură condiţii favorabile executării
cu succes a unor lovituri prin surprindere asupra inamicului pătruns în
adâncime, precum şi refacerea apărării pe limita dinainte sau pe un alt
aliniament favorabil.
Manevra pe verticală constă în deplasarea unei grupări de forţe pe
calea aerului, folosind aeronavele, în dispozitivul inamicului, în flancul
sau în spatele acestuia, precum şi în dispozitivul propriu. În operaţia de
apărare, această formă de manevră se adoptă pentru: interceptarea căilor
de comunicaţie sau lovirea grupării inamicului care urmează să fie
introdusă în operaţie în vederea dezvoltării ofensivei; sprijinul
contraatacurilor şi crearea condiţiilor pentru trecerea la ofensivă;
participarea la nimicirea forţelor aeropurtate sau a forţelor aeromobile
ale inamicului; închiderea unor breşe create de inamic.
Manevra pe direcţii interioare se execută pentru: interzicerea
(evitarea) pătrunderii inamicului în interiorul sau la flancurile
dispozitivului de apărare; interzicerea manevrei pe direcţii exterioare a
inamicului; executarea succesivă a unor riposte.
Loviturile în adâncime vizează rezervele, elementele sistemului
de lovire şi de conducere, sursele de aprovizionare şi alte obiective ale
inamicului dispuse în spatele dispozitivului ofensiv al acestuia şi care
pot influenţa desfăşurarea acţiunilor la contact.
4.4. Funcţiile artei militare
Dintotdeauna, atât caracterul operant al fiecăruia dintre domeniile

artei militare, cât şi al acesteia în ansamblu a fost determinat de
înţelegerea şi valorificarea eficientă a funcţiilor strategiei, artei
operative şi tacticii.
Caracteristica dominantă a artei militare consistă în construcţia şi
manifestarea sistemică a întregului şi a componentelor sale,
conexiunile şi interdependenţa funcţiilor manifestându-se unitar în
interiorul fiecărui nivel şi între acestea.
4.4.1. Funcţia cognitivă

Funcţia cognitivă (explicativă) aparţine, prin excelenţă,
componentei teoretice a artei militare şi are ca finalitate generalizarea
249
experienţei militare dobândite. Aceasta presupune desfăşurarea unei

susţinute activităţi informaţionale şi explicative în vederea investigării
experienţei istorice, teoriei şi practicii în materie, cu scopul de a
obţine acele concluzii, învăţăminte şi cunoştinţe ce-şi menţin valoarea
imperativă. În esenţă, întregul proces informaţional urmăreşte
relevarea constantelor ce domină acţiunea militară, sub condiţionarea
legilor, a principiilor şi normelor de pregătire şi ducere a luptei
armate, în strânsă dependenţă cu evoluţia organizării şi a înzestrării
forţelor armate, precum şi cu modificarea cadrului geopolitic şi
geostrategic şi cu efectele cumulate ale tuturor factorilor asupra
structurii şi amplorii conflictelor armate, operaţiilor, bătăliilor şi
luptelor. Investigaţia nu se opreşte doar la propriul obiect de studiu al
strategiei, artei operative şi tacticii, ci implică culegerea, prelucrarea,
conexarea şi exploatarea tuturor informaţiilor utile oferite de diferite
discipline ale ştiinţei militare. Sensul major al procesului cognitiv îl
reprezintă punerea în valoare a tuturor factorilor ce derivă din evoluţia
fiecărui domeniu ştiinţific din configuraţia ştiinţei militare sub
impactul cărora relaţiile cauzale şi conexiunile funcţionale din
interiorul acţiunilor militare îşi menţin ori îşi schimbă manifestarea
specifică. La construcţia acestei complicate arhitecturi teoretice
contribuie prelucrarea informaţiilor ce aparţin teoriei generale a
ştiinţei militare, istoriei militare şi teoriei artei militare, care au
relevanţă în ceea ce priveşte caracterul evident al acţiunii legilor şi
principiilor luptei armate şi mobilitatea normelor acţiunii militare. De
foarte mare importanţă sunt informaţiile cu privire la evoluţia
geopoliticii şi a geostrategiei şi la influenţa lor asupra geografiei
militare, precum şi cele referitoare la strategiile de securitate şi
doctrinele operaţionale ale categoriilor de forţe ale armatei. Ele
vizează desprinderea influenţelor asupra artei militare ca urmare a
condiţionărilor imprimate de elementele de stabilitate şi de cele
supuse unor noi evoluţii, ca rezultat al contactului lor cu politica
generală şi cea militară, precum şi cu mediul geopolitic în schimbare.
Introducerea în înzestrarea forţelor armate a unor noi categorii de
tehnică militară generează schimbări majore în configuraţia acţiunilor
militare. Studierea teoriei conducerii militare, şi în mod deosebit a
exercitării actului de comandă, control şi coordonare oferă concluzii şi
250
învăţăminte de o valoare excepţională pentru introducerea de metode

proprii şi tehnologizarea activităţii comandanţilor şi a statelor-majore.
Puse în relaţie cu cerinţele izvorâte din necesitatea exercitării unui act
de conducere modern şi performant, valoarea ştiinţifică şi caracterul
operant al artei militare specifice unei perioade sunt, în esenţă, legate
„de o diagnoză ancorată în realitatea istorică şi actualitatea
fenomenului militar. Dincolo de aspectul cognitiv intrinsec, de
valoarea informaţiilor, de pertinenţa şi profunzimea aserţiunilor,
funcţia de generalizare a experienţei dobândite acţionează în sens
normativ“245. În consecinţă, cunoaşterea teoriei şi a practicii
caracteristice strategiei, artei operative şi tacticii reprezintă una din
condiţiile primordiale ale determinării principiilor, formelor,
procedeelor şi normelor tehnice, spaţiale şi temporale specifice
conflictelor armate, operaţiilor şi luptelor, precum şi ale determinării
metodelor de conducere şi căilor de asigurare multilaterală şi de
protecţie pe timpul pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, potrivit
cerinţelor actuale şi de eficienţă deplină.
4.4.2. Funcţia de prognozare

O continuare firească a procesului cognitiv este reprezentată de
funcţia de prognozare a fizionomiei artei militare pe termen scurt,
mediu şi lung. Ea este strâns legată de funcţia cognitivă, întrucât o
prognoză realistă implică, în primul rând, retrospectiva selectivă în
interiorul tuturor domeniilor artei militare, dar mai ales evaluarea
concluziilor ce rezultă din investigarea manifestărilor evolutive ale
fenomenului militar actual. Scopul investigaţiei constă în elaborarea
unor noi modele principiale de pregătire şi desfăşurare a luptei,
bătăliilor, operaţiilor şi conflictelor militare, a unor scenarii care să
armonizeze elementele durabile cu tendinţele novatoare şi procesele
reformatoare provocate de perfecţionarea structural-organizatorică şi
funcţională a forţelor armate, de dezvoltarea explozivă a tacticii şi de
determinările asupra artei operative şi strategiei ale căror norme au o
mai mare stabilitate în timp. Este uşor de observat că, şi în privinţa
acestei funcţii, implicarea altor domenii ale ştiinţei militare în
245
Gl.c.a. Dumitru Cioflină, Gl.bg.dr. Liviu Habian, Arta operativă – trecut,
prezent, viitor, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 122
251
modelarea acţiunilor tactice, operative şi strategice ale viitorului este

imperios necesară. Doar astfel se poate ajunge la formularea unei
prognoze corecte referitoare la debutul, cursul posibil şi amploarea
previzibilă a fiecărui tip de acţiune militară, la desprinderea celor mai
coerente concluzii cu privire la mutaţiile de perspectivă pe cale de a se
produce în plan tactic, operativ şi strategic, la determinările pe care
introducerea unor noi tipuri de tehnică militară şi de noi tehnici
informaţionale şi decizionale, considerate azi de avangardă, le poate
avea asupra organizării militare, dinamicii acţiunilor şi conducerii
integrate a luptei, bătăliei, operaţiei şi războiului.
Procesul de formulare a prognozei nu este deloc simplu dar de o
importanţă capitală. Între nenumăratele aspecte ce îşi aşteaptă
soluţionarea, câteva reprezintă priorităţi absolute. Spre exemplu,
corelaţia spaţiu-timp-procedee de acţiune la toate nivelele va reprezenta
o veritabilă piatră de încercare. Pe cât de evidentă este tendinţa de
reducere a spaţiului şi timpului conflictului armat şi de apropiere a
valorilor de nivel operativ de limitele strategice, tot atât de limpede este
că dimensiunile spaţiale şi temporale ale luptei, ca o consecinţă a
perfecţionării tehnicii militare şi structurilor organizatorice sunt într-o
vizibilă creştere. Deci nivelurile acţiunii militare sunt plasate pe un curs
ce le apropie, creând o şi mai puternică interdependenţă.
Capacitatea de autoreglare a căpătat o asemenea valoare, încât
cibernetizarea acţiunii militare şi integrarea nivelurilor de luptă au
devenit dintr-o problemă de prognoză aproape una a realizărilor pe
termen mediu şi scurt. Războiul din Golf, şi mai cu seamă concepţia
desfăşurării operaţiilor terestre întăresc nevoia clarificărilor cu privire
la delimitările nivelurilor acţiunilor militare.
Funcţiile – explicativă şi de prognoză – au un rol foarte important în
configurarea laturii conceptuale a artei militare. Prima se regăseşte în
materialele teoretice cu caracter didactic şi publicistic, precum şi în
elaborarea doctrinelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi dispoziţiunilor cu
privire la pregătirea şi ducerea acţiunilor militare. A doua funcţie se
materializează prin activitatea de cercetare ştiinţifică, modelarea sau
simularea unor scenarii tactice, operative şi strategice, în vederea testării
viabilităţii unor soluţii tehnologice ori acţionale ce privesc lupta, operaţia
ori războiul viitor, precum şi prin elaborarea unor studii de prognoză.
252
Funcţiei de prognoză, acum mai mult ca oricând, îi revin sarcini

dintre cele mai dificile. De la ipoteze şi experimente, presupuneri şi
viziuni diferite şi până la alternative care să poată surprinde toate
nuanţele de natură geopolitică, geostrategică şi militară ce vor
influenţa arta militară va trebui parcurs un drum suficient de lung şi
anevoios. Pentru moment, prognoza, deşi are la bază, în bună măsură,
fundamente, obiective şi argumentări logice, prezintă un grad de
certitudine limitat doar la progresele tehnologice ce influenţează noile
evoluţii ale tacticii, artei operative şi strategiei. Apoi, există un
element esenţial de care prognoza va trebui să ţină seama pentru a
modela astfel arta militară a viitorului, încât să fie viabilă în orice
circumstanţe. Acest element poziţionat în însuşi centrul sistemului
este luptătorul, specialistul aflat la panourile de comandă ale tehnicii
de luptă sofisticate. Adaptarea luptătorilor la un nou model acţional
s-a dovedit a fi destul de facilă în condiţiile unor conflicte militare
asimetrice, dar este suficient de greu de prevăzut comportamentul lor
în faţa unei replici de acelaşi nivel. Doar apariţia şi intrarea masivă în
dotarea armatelor a armelor neletale ar putea constitui soluţia
descătuşării luptătorului de presiunea psihică – rezultat al instinctului
de autoconservare – şi a exprimării sale complet degajate, ceea ce va
da o nouă configuraţie şi o altă dinamică luptei, operaţiei şi
conflictelor armate.
4.4.3. Funcţia organizatorico-aplicativă (orientare, organizare şi

coordonare a pregătirii structurilor militare)
Această funcţie este, prin excelenţă, de factură aplicativă. Ea se
manifestă în interiorul unor relaţii de autoritate, în care strategia are
poziţia ordonatoare, de vârf, şi vizează câteva direcţii de orientare a
activităţii statelor-majore şi a entităţilor combative, de sprijin şi de
susţinere logistică.
În chip firesc, întregul cadru organizatoric şi funcţional de
desfăşurare a pregătirii pentru luptă a statelor-majore şi a forţelor
luptătoare trebuie să se înscrie în strategia de securitate şi în doctrina
categoriei de forţe armate, acestea constituind fondul general şi
premisa esenţială de realizare a unităţii de concepţie şi acţiune. În
acelaşi timp, pregătirea statelor-majore şi a structurilor subordonate
trebuie să se întemeieze şi pe anumite variante de întrebuinţare a
253
unităţilor şi marilor unităţi. Aceste variante sunt, înainte de toate,

emanaţia celorlalte două funcţii şi – fapt extrem de important – derivă
din concepţia strategică de operaţionalizare şi folosire a forţelor active
şi de rezervă la pace, în condiţii de criză şi în situaţii de război. Este
deci de remarcat faptul că în rezolvarea acestei obligaţii de orientare a
procesului de pregătire sunt preluate şi valorificate o parte din
rezultatele funcţiei predictive, în speţă acea parte a prognozei
transcrisă în ipoteze de acţiune.
Pe baza orientărilor formulate de strategia militară, arta operativă
îşi exprimă prin demers organizatorico-aplicativ „stabilirea unui
program minimal de pregătire a marilor unităţi şi unităţilor
subordonate, pe categorii de activitate, potrivit armei, dislocării la
pace şi modului probabil de întrebuinţare la război, precum şi
posibilităţilor de cooperare cu alte forţe dislocate sau prevăzute
ipotetic de a acţiona pe direcţiile de operaţii respective“. La rândul ei,
preluând „comanda“, tacticii îi revine sarcina, adesea cea mai grea, de
a detalia aceste orientări specifice şi a le converti în modalităţi
concrete de instruire a tuturor elementelor luptătoare, de la soldat la
statul-major de unitate şi mare unitate tactică246.
La fiecare dintre cele trei niveluri ale artei militare, funcţia
organizatorico-aplicativă presupune, în acelaşi timp, planificarea,
organizarea şi desfăşurarea sistematică a pregătirii propriilor state-
majore, cât şi a cadrelor cu responsabilităţi de conducere din statele-
majore ale structurilor subordonate nemijlocit. Dar funcţia nu se
reduce la direcţiile analizate, ci contribuie, într-o mare măsură, la
testarea viabilităţii unor ipoteze noi de acţiune, prefigurate de
cercetările şi studiile de prognoză. Pe această cale, multe dintre noile
viziuni privind metodele, procedeele şi normele de pregătire şi
desfăşurare a luptelor, operaţiilor şi conflictelor armate sunt validate
mult înainte de a fi testate „la cald“ pe teatrele de operaţii.
4.4.4. Funcţia de pregătire a populaţiei, a teritoriului şi a

economiei naţionale pentru apărare
Această funcţie derivă din relaţia directă a artei militare, la toate
nivelurile ei, cu strategia de securitate. Modul de materializare a
246
Tratat de Ştiinţă Militară Vol. 1, Bucureşti, Editura Militară, 2001, p. 55
254
funcţiei are impactul cel mai vizibil asupra opiniei publice, deoarece
realizările în acest plan sunt dependente în raport direct proporţional
de performanţele economico-financiare ale statului. Totalitatea
normelor privind pregătirea populaţiei, a teritoriului şi a economiei
naţionale pentru apărare sunt cuprinse în legi şi alte acte normative.
Obiectivele şi măsurile specifice sunt cuprinse în planuri pe termen
lung, mediu şi scurt. Exprimarea concretă rezultă din valoarea totală a
produsului intern brut şi cota-parte alocată apărării, de unde şi
importanţa analizei juste a nevoilor pe segmentul respectiv. În termeni
specializaţi, toate obiectivele şi resursele antrenate în realizarea
acestora sunt cuprinse în planificarea apărării. Pe cât de adevărat este
că asupra bugetelor de apărare se exercită presiuni multiple, îndeosebi
pentru reducerea acestora, tot atât de important este să se reţină că
pentru a asigura un nivel acceptabil de dotare şi instruire a forţelor
armate limitele fondurilor destinate pregătirii apărării trebuie să fie nu
numai realiste, dar şi rezonabile. Problema în sine are două faţete.
Prima derivă din capacitatea statului de a crea şi a întreţine un sistem
militar de o anumită valoare şi de a-şi pregăti teritoriul şi economia
astfel, încât trecerea de la pace la starea de criză ori la război să
răspundă atât nevoilor de ducere a acţiunilor militare, cât şi celor de
asigurare a unui minim existenţial şi a protecţiei populaţiei. Un alt lucru
important este capacitatea statului de a susţine întreg ansamblul de
măsuri, în raport cu situaţia politico-militară, mai ales zonală şi
regională, cu tendinţele şi manifestările de ordin geopolitic şi
geostrategic, cu natura şi amploarea riscurilor, a ameninţărilor şi
pericolelor la adresa securităţii naţionale.
Strategia militară este cea care formulează cerinţele referitoare la
necesarul de resurse şi la distribuţia acestora pe obiective ce aparţin
atât strict sistemului militar, cât şi celorlalte componente social-
economice a căror prestaţie se circumscrie politicii şi strategiei de
securitate. Într-o societate democratică şi în care economia
funcţionează sănătos, atât în segmentul privat, cât şi în cel de stat,
potrivit principiilor şi normelor economiei de piaţă, strategia militară
nu mai poate fi asociată politicii discreţionare a partidului unic în a
hotărî asupra planurilor centralizate de dezvoltare economică, de
amplasare a obiectivelor industriale, de construcţie a reţelelor de
transport şi comunicaţie, de dezvoltare a sistemelor energetice etc. În
255
schimb, în orice sistem politic şi economic „strategia este chemată să

elaboreze o concepţie clară şi să formuleze cerinţe corecte şi bine
fundamentate asupra problemelor pe care pregătirea de război le
ridică în faţa statului“247. Politicului îi revine însă responsabilitatea
opţiunilor dimensionării resurselor şi stabilirii sarcinilor ce revin
fiecărui factor angajat în prezervarea securităţii naţionale. Controlul se
exercită prin resorturi specifice de către guvern. După cum se poate
remarca, problematica pregătirii populaţiei, a teritoriului şi a
economiei intră în categoria celor ce aparţin strategiei globale.
Calitatea acestora derivă din nivelul de materializare a corelaţiei dintre
vectorii de stimulare a performanţei, fiind din ce în ce mai evident că
azi şi îndeosebi în viitor „nu se mai pot separa interdependenţele
dintre forţa economică, industrială, comercială şi financiară, pe de o
parte, şi forţa politică şi militară, pe de altă parte, fără a afecta
securitatea naţională – obiectivul politic al oricărui stat, ce se poate
realiza doar în condiţiile unei judicioase corelări a strategiilor
economice, culturale, politice, diplomatice şi militare“248.
În ceea ce priveşte pregătirea teritoriului pentru apărare, strategia
militară este implicată direct în analiza posibilelor teatre de operaţii şi
direcţii operative, stabilind concepţia utilizării terenului şi, mai ales,
asigurând proiectarea, amenajarea şi viabilitatea infrastructurii
militare necesare pentru funcţionarea sistemului militar în timp de
pace, criză şi război. La nivelurile operativ şi tactic, această funcţie se
poate manifesta prin participarea la realizarea, în plan teritorial, a unei
părţi a elementelor de infrastructură, precum şi prin gestionarea lor.
4.4.5. Funcţia de conducere a acţiunilor militare
Această funcţie are, prin însăşi natura ei, un caracter aplicativ.
Există chiar convingerea că la nivel strategic conducerea conflictelor
armate „are însemnătatea cea mai mare, deoarece de ea depind
concepţia, planul de război şi dirijarea întregului sistem militar spre
scopul fixat“249. Nu ne îndoim de faptul că odată antrenat într-un
conflict armat, sistemul militar polarizează preocupările esenţiale ale
247
Cf. Elemente de strategie militară, Bucureşti, Editura Militară, 1975, p. 24
248
Înalte Studii Militare, 1995
249
Cf. Elemente de strategie militară, Bucureşti, Editura Militară, 1975, p. 25
256
statului în ceea ce priveşte capacitarea şi folosirea cât mai eficientă a

forţelor şi mijloacelor pentru realizarea obiectivelor strategice, ba
chiar susţinem aceasta. Dar, în egală măsură, conducerea acţiunilor
este dependentă de modul în care sunt exercitate celelalte funcţii încă
din timp de pace. Sub aspectul manifestării unora din atributele
conducerii, îndeosebi a prevederii şi planificării, chiar şi de principiu,
a unor variante de acţiune, activităţile se înscriu în anumite opţiuni ce
urmează a fi puse în operă aidoma sau cu modificările pe care situaţia
le va impune. De asemenea, în special la nivelurile strategic şi
operativ ale artei militare, această funcţie de conducere se
materializează încă din timp de pace, atât prin întocmirea unor planuri
de acţiune şi de susţinere logistică, cât şi prin asigurarea operativităţii
şi oportunităţii lansării, la nevoie, a comenzii.
Desigur că în condiţii de criză şi îndeosebi de război, funcţia de
conducere nemijlocită a acţiunilor militare devine primordială, se
manifestă complet şi complex, sub raportul exercitării tuturor atributelor
ce revin organelor de conducere strategică, comandamentelor (statelor-
majore) operative şi tactice pentru asigurarea pregătirii şi desfăşurării cu
eficienţă a operaţiilor şi luptelor, în raport cu formele şi procedeele şi
evoluţia concretă a acţiunilor în timp şi spaţiu.
4.5. Revoluţia în afaceri militare şi influenţa acesteia

asupra artei militare
Mutaţiile profunde produse în ultimii ani în peisajul politico-

militar mondial au provocat schimbări semnificative, de substanţă,
asupra doctrinelor şi strategiilor unor state. A devenit clar pentru
majoritatea analiştilor militari că începutul mileniului III debutează cu
noi formule şi modalităţi de concepere şi realizare a operaţiilor
militare.
Tot mai frecvent se vorbeşte de conceptul operaţional denumit
„sistem de sisteme“ care prezintă războiul ca pe o competiţie mortală
în care deznodământul va fi favorabil acelei grupări de forţe ce va
înţelege mai bine spaţiul de luptă şi va transfera rapid această
cunoaştere propriilor elemente luptătoare. Mai mult decât atât, reuşita
este percepută ca rezultantă a acţiunii sinergice a diferitelor sisteme de
armament şi structuri organizaţionale militare.
257
De altfel, toate acestea reprezintă domenii de studiu şi analiză

pentru specialiştii militari, care aproape în unanimitate apreciază că
azi ne găsim în plină Revoluţie în Afacerile Militare.
4.5.1. Delimitări conceptuale

Conceptul de „afaceri militare“ a apărut odată cu dezvoltarea
organizaţiilor militare moderne în secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea,
derivă din latinescul „militaris“ a cărui conotaţie de bază viza aspectele
organizaţionale ale forţelor armate şi conceptul general de război –
„resmilitaris“. Această noţiune devine uzuală în limbile germanice,
romanice şi anglo-saxone în cursul secolului al XVII-lea, odată cu
înfiinţarea armatei permanente şi transformarea structurilor militare în
formaţiuni permanente menţinute şi pe timp de pace, în eventualitatea
unui conflict şi care sunt conduse de militari de profesie.
Noţiunea de Revoluţie în Afacerile Militare250 a fost consemnată
prima dată într-un raport din anul 1993, din timpul administraţiei
Clinton, în care s-a urmărit analizarea nevoilor militare ale SUA:
ameninţări, obligaţii militare presupuse, tipul de forţe, numărul şi locul
viitoarelor amplasamente etc. Cu toate acestea, teoreticienii militari au
constatat că practic fiecare apariţie a unui nou sistem de armament sau
tehnologie militară ducea la o „revoluţionare“ a întregului sistem
militar: doctrine, instrucţie, organizare şi conducere operaţională.
RMA este o schimbare paradigmatică în sfera războiului şi poate
fi generată de noua tehnologie (cum a fost apariţia puştii cu încărcarea
posterioară), noi concepte operaţionale (cum este Blitzkrieg) sau noi
structuri sau tipare de forţe.
Există însă o delimitare între conceptul de RMA în viziunea
occidentală şi cel în viziunea rusă. Dacă teoreticienii ruşi privesc
numai dimensiunea tehnică şi tehnologică, viziunea occidentală
cuprinde, chiar putem spune că pune accent pe impactul dezvoltării
tehnologice asupra doctrinei militare văzută din prisma altor domenii
ale vieţii sociale, adică RMA este bazată pe un sistem integrat, un
sistem în care revoluţia informaţională a dus la profunde schimbări
sociale (revoluţii social-militare). Trebuie să amintim faptul că istoria
ne dovedeşte cum înainte ca noile tehnologii să fie aplicate în
domeniul militar ele au fost folosite în viaţa civilă, de exemplu calea
ferată sau dinamita.
250
Revolution in Military Affairs – RMA
258
4.5.2. Clasificările revoluţiilor în afacerile militare

Clasificările revoluţiilor în afacerile militare diferă de la un autor
la altul, în funcţie de modul în care sunt surprinse tehnologiile de
luptă, de modul în care este realizată cronologia, de modul în care sunt
prezentate categoriile etc. Un exemplu este oferit de Andrew
Krepinevitch care identifică zece astfel de revoluţii în afacerile
militare, dar noi vom aminti doar câteva251:
– revoluţia la nivelul infanteriei, în care rolul acesteia a crescut
în raport cu cavaleria;
– revoluţia în domeniul artileriei;
– revoluţia în domeniul armelor de foc;
– revoluţia napoleoniană în logistică şi organizare;
– revoluţia modului de ducere a războiului naval (apariţia
submarinului);
– revoluţia nucleară.
Revoluţiile în afacerile militare petrecute în ultimii 200 de ani,
sunt recunoscute ca fiind următoarele252:
1) Revoluţia napoleoniană
– armată de voluntari, compusă din soldaţi ştiutori de carte, cu o
raportare la ansamblul societăţii fundamental diferită;
– drumuri de transport şi aprovizionare utilizabile pe orice vreme;
– noile structuri militare: corpul de armată şi sistemul logistic
adecvat;
– tacticile atacului masat şi ale artileriei mobile.
2) Revoluţia adusă de calea ferată, puşca cu ţeava ghintuită şi
telegraf:
● revoluţionează războiul terestru:
– calea ferată – revoluţionează logistica;
– puşca – transformă tactica;
– telegraful – influenţează comanda şi controlul la nivel strategic;
– noua infrastructură industrială dă naştere unui nou nivel al
războiului – cel operativ.
251
Apud, Vasile Păun, Adriana Popa., O provocare strategică: Războiul
informaţional, Bucureşti, Editura UTI, 2002, p. 6
252
Eugen Bădălan (coordonator), op. cit., pp. 19-20
259
3) Revoluţia motorului turbină şi a submarinului:

● revoluţionează războiul naval.
4) Lupta bazată pe blindate şi pe superioritatea aeriană:
● tăria unei armate nu se mai măsoară în numărul soldaţilor;
● maturizarea tehnologiei (tancul) şi radioul de pe tanc;
● o nouă structură de arme întrunite şi arme de sprijin aerian;
● noi concepte operaţionale – „pătrunderea pe fronturi înguste“ şi
„superioritatea aeriană“;
● noi procedee tactice orientate pe misiune.
5) Puterea aeriană navală bazată pe portavioane:
● executarea de lovituri la distanţe de sute şi chiar mii de
kilometri:
– modificarea avioanelor pentru decolarea şi aterizarea în condiţii
specifice;
– dezvoltarea tehnicilor de mişcare rapidă pe o punte
supraaglomerată;
– utilizarea aeronavelor în forţe de lovire întrunite pentru atacul
ţintelor terestre sau maritime.
6) Revoluţia nucleară şi rachetele balistice:
● perspectiva autodistrugerii umanităţii este introdusă în
calculele strategice;
● apar noi doctrine şi structuri militare adecvate (războiul nuclear
limitat, prima lovitură etc.).
4.5.3. Influenţa Revoluţiei în Afaceri Militare asupra artei militare
Arta militară, înţeleasă ca filosofie a războiului, care cuprinde
deopotrivă ştiinţa războiului – polemologia – practica războiului (lupta
armată) şi arta strategică (arta conceperii şi conducerii acţiunii
militare), nu se schimbă atât de uşor. Principiile generale ale
confruntării militare sunt aproape neschimbate de sute şi chiar de mii
de ani, iar inteligenţa comandanţilor, experienţa lor, capacitatea
creatoare a comandamentelor, priceperea de a valorifica condiţiile
concrete (în funcţie de informaţiile de care dispun, de tehnologie, de
cantitatea şi calitatea forţelor şi de alte determinări), inspiraţia
momentului, curajul de a lua decizii asimetrice vor fi totdeauna factori
de surprindere, imposibil de pus în ecuaţie, de calculat, de prevăzut.
Teoria haosului se aplică foarte bine şi în domeniul confruntării armate.
260
Dar nici ecuaţiile neliniare – cele care modelează determinismul

complex, de tip haotic – nu vor putea vreodată surprinde, în totalitatea şi
diversitatea ei capacitatea creatoare a omului, infinitele lui posibilităţi de
a pune în mod ingenios în operă o decizie sau alta.
În ceea ce priveşte însă influenţa tehnologiei asupra artei militare,
trebuie să se facă distincţie între schimbarea (revoluţionarea)
principiilor şi adaptarea rapidă a structurilor (strategia forţelor şi
strategia mijloacelor) şi a acţiunilor (strategia operaţională) la noile
posibilităţi. În cel de-Al Doilea Război Mondial, Germania a mizat pe
o strategie a acţiunilor rapide, bazată îndeosebi pe un sistem de
comunicaţii foarte bine pus la punct şi pe un concept strategic pe
măsură. În felul acesta, ea a reuşit să se impună în faţa armatei
franceze care se cramponase de filosofia războiului poziţional,
neglijând rolul mobilităţii, adică al blindatelor şi aviaţiei, de care ea
dispunea în cantităţi suficiente pentru a contracara acţiunea forţelor
naziştilor. Întârzierea impactului tehnologic asupra artei militare
franceze, îndeosebi în domeniul strategiei forţelor şi în cel al strategiei
operaţionale, a costat armata acestei ţări, în debutul celui de-Al Doilea
Război Mondial, înfrângerea şi umilinţa.
Referindu-se la acest dureros episod, francezii spun tranşant că
„cea mai mare inferioritate a armatei franceze rezidă în creierul
generalilor săi. Breviarul comandamentului, Instrucţiunea asupra
întrebuinţării tactice a marilor unităţi prevăd în mod expres că
războiul viitorului va fi continuarea războiului precedent“253. Deci nu
atât superioritatea tehnologică germană a fost cauza înfrângerii
armatei franceze, cât inflexibilitatea strategică a acesteia din urmă,
neadaptarea conceptelor la cerinţele tehnologice.
Americanii sunt cei dintâi care au tras învăţămintele cuvenite din
experienţa confruntărilor militare, mai ales în urma războiului din
Vietnam. Ei au înţeles perfect că noile tehnologii creează posibilitatea
lovirii la mare distanţă, ceea ce a dus la configurarea câtorva noi
modalităţi de angajare a forţelor şi, corespunzător, a unor tipuri de
războaie în care se consideră că ar putea fi implicaţi: războiul de joasă
intensitate, războiul de intensitate medie şi războiul de mare
intensitate. Forţele armate americane, ca şi economia şi infrastructura
253
La seconde guerre mondial, vol. 1, Larousse, Paris-Match, p. 47
261
au trecut, după experienţa dramatică a Vietnamului, la aplicarea unui

nou concept de pregătire a forţelor. În viziunea strategică din anii ’80
ai secolului al XX-lea, americanii trebuiau să fie pregătiţi să ducă un
război şi jumătate, chiar două războaie, în diferite regiuni ale lumii,
acolo unde interesele lor o cereau. În ceea ce priveşte confruntarea Est
– Vest, americanii au creat, la vremea aceea, un sistem riguros de
acţiune şi de reacţie, bazat pe un concept care a evoluat de la doctrina
ripostei masive la „Bătălia aeroterestră 2000“, toate supuse unei
politici de îndiguire a Uniunii Sovietice. După încheierea războiului
rece, conceptul acesta a rămas oarecum fără obiect. Tehnologia a mers
însă înainte, atât în domeniul creării unor sisteme performante de
cercetare, informare, supraveghere şi lovire, cât şi în cel al conceperii
şi realizării unor sisteme de sisteme254. Dar conceptul şi-a găsit imediat
un nou obiect, un nou spaţiu de aplicare. Operaţia „Furtuna deşertului“
s-a desfăşurat nu potrivit unei strategii, ci potrivit conceptului strategic
referitor la bătălia aeroterestră.
În timpul Războiului din Golf, sistemul de comunicaţii şi
informatică al armatei lui Saddam Hussein a fost distrus în mai puţin
de 24 de ore, chiar în primele ore ale acţiunii, ceea ce a permis
folosirea aproape nestingherită a 6.250 tone de muniţii ghidate pentru
81.980 tone de bombe oarbe. Primele şi-au atins obiectivele în
proporţie de 80-90 %, în timp ce doar 25 % dintre bombele nedirijate
(oarbe) îşi ating ţinta.
În felul acesta, confruntarea directă la contact cedează locul uneia
mai complexe, multidimensionale, în diversitate tehnologică. Apare
astfel conceptul de război noncontact, bazat pe superioritate
tehnologică şi strategică. Raportul evidenţiază un exemplu
convingător: în 1943, Escadrila a 8-a a U.S. Air Force a angajat, în tot
cursul anului, doar 50 de obiective de valoare strategică. În primele 24
de ore ale războiului din 1991 împotriva Irakului, Forţele Aeriene
Combinate au angajat 150 de obiective, ceea ce înseamnă de peste
treizeci de ori mai multe decât în 1943, la care se adaugă precizia
loviturilor şi reducerea la maximum a efectelor colaterale. Se
apreciază că în 2020 ar putea fi lovite în jur de 500 de asemenea
M., Mureşan, Gh., Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Bucureşti,

254
Editura Universităţii Naţionale, 2004, pp. 228-229

262
obiective, chiar în primele minute ale campaniei, adică de o mie de ori

mai multe decât în timpul Războiului din Golf255.
Precizia armamentului este uluitoare, rachetele de croazieră,
bombele ghidate prin laser şi prin GPS, sistemele AWACS au introdus
elemente cu totul noi în fizionomia beligeranţei, a spaţiului de
confruntare.
Această realitate l-a determinat pe generalul John Shalikashvili să
publice, în 1996, un document intitulat Joint Vizion 2010 (JV 2010), prin
care subliniază că, în revoluţionarea modalităţilor de ducere a războiului,
contează tehnologia, dar şi calitatea comandamentului, a personalului, a
structurilor organizaţionale şi a conceptelor operaţionale. Marile tendinţe
ale evoluţiei tehnologiei, după opinia fostului şef al Statului Major
Întrunit al Forţelor Armate Americane sunt următoarele: precizia lovirii
la distanţă cu toată gama de vectori; un evantai larg de efecte, de la
neutralizare la distrugerea ţintelor protejate; tehnologii care să asigure
invizibilitatea şi o bună mascare a forţelor proprii; sisteme de informaţii
şi de integrare a sistemelor (sisteme de sisteme).
Generalul american arată că JV 2010 se sprijină pe patru noi
concepte operaţionale: manevra dominantă, angajarea de precizie,
protecţia integrală şi logistică în reţea. Aceste concepte au fost
dezbătute îndelung în Statele Unite şi acceptate ca atare. Fiecare dintre
ele traduce în teorie o realitate guvernată de impactul tehnologic, de
revoluţionarea armamentelor şi a sistemelor de informaţii şi de
comunicaţii şi deschide noi direcţii de transpunere în practica
beligeranţei, în strategia operaţională.
Manevra dominantă nu este chiar aceeaşi cu ceea ce arta militară
consemnează de sute de ani (învăluire, întoarcere, lovitură frontală),
făcând o distincţie netă între acestea, ci vizează modalitatea de a
identifica, alege şi categorisi obiectivele, de a stabili centrele
gravitaţionale ale dispozitivului inamic şi de a le lovi foarte precis, de
câte ori este nevoie, combinarea acţiunilor informaţionale (de război
informaţional) cu cele spaţiale, aeriene, navale şi terestre, transportul
rapid al forţelor şi mai ales al mijloacelor necesare, alegerea tipului de
acţiuni care se pretează cel mai bine lovirii simultane a punctelor
sensibile ale inamicului şi obţinerii succesului planificat.
255
Ibidem, pp. 230-231
263
Celelalte concepte – angajarea precisă, protecţia integrală şi

logistica în reţea – sunt complementare manevrei dominante,
asigurându-i consistenţă şi eficienţă. Americanii sunt maeştri ai
acţiunilor eficiente. Logistica trebuie să fie adaptabilă situaţiilor,
flexibilă şi precisă, iar protecţia să asigure punerea în aplicare a
conceptului pierderi zero (minime) şi siguranţa acţiunii pentru toate
forţele şi nu doar pentru unele.
Lucrarea lui Shalikashvili, prin ideile cheie pe care le promova în
anul 1996, deschidea un nou orizont nu numai teoriei, ci şi practicii
militare. La urma urmei, generalul american nu era un teoretician, în
sensul consacrat al cuvântului, ci un practician, aşa cum îi stă bine
unui şef de stat major.
De aceea, aproape imediat, ideile lui au fost preluate, continuate şi
transformate în capacităţi de acţiune şi de reacţie pentru forţele
interarme. The Concept for Future Joint Operations (CFJO) dezvoltă
conceptele din JV 2010 şi le dă o finalitate practică. Conceptul pentru
viitoarele Operaţii Întrunite (Integrate, Articulate) impune schimbări
majore în şase domenii critice: personal, leadership, doctrină, educaţie
şi formare (pregătire), organizare şi material.
Pornind de aici au fost elaborate conceptele Army Vision 2010 şi
Army After Next, care se desfăşoară pe 30 de ani, adică până în anul
2025. Cercetarea care se derulează în aceste coordonate vizează
îndeosebi patru domenii: Geopolitica, Arta militară, Teoria umană şi
organizaţională şi Tehnologia256.
Toate acestea, chiar dacă aparent nu aduc nimic nou (totdeauna
cercetarea în domeniu s-a desfăşurat şi pe aceste coordonate sau în
primul rând pe aceste coordonate), concentrează în acelaşi plan efortul
de corelare a politicilor cu strategiile mijloacelor şi forţelor, în raport
de performanţele ştiinţifice şi tehnice la care s-a ajuns şi de calitatea
sistemelor de comunicaţii.
Rezultatele au început deja să fie vizibile prin punerea în aplicare
a unor imperative operaţionale privind proiectarea forţelor, operaţiile
decisive, modelarea câmpului de luptă, protejarea şi susţinerea forţelor
etc. Avem de-a face cu o revoluţie în toate componentele domeniului
militar şi nu numai aici, ci şi în cele adiacente, care vizează economia,
256
Ibidem, p. 233
264
politica şi cultura strategică. În ceea ce priveşte fizionomia mijloacelor

de luptă, RMA presupune conceperea, experimentarea şi producerea a
noi generaţii de sisteme de arme bazate pe tehnologia informaţiei,
nanotehnologie şi chiar biotehnologie. Se menţin, deocamdată,
platformele tradiţionale – portavioane, avioane de luptă cu pilot,
tancuri şi sisteme pe şasiu– nivelul forţelor – 12 port-avioane, 20 de
escadrile aeriene, 10 divizii – dar se dezvoltă, în acelaşi timp,
sistemele viitorului, în limitele unui buget de două ori mai mare decât
al restului lumii militare.
În cadrul acestor noi sisteme, războiul informaţional, mijloacele de
transport (nave cu o viteză de 100 de noduri, avioane de transport aerian
supersonic şi hipersonic, logistică adecvată, unităţi mai mici şi mult mai
mobile etc.) şi războiul spaţial vor avea un rol foarte important.
De arma genetică se vorbeşte foarte puţin sau nu se vorbeşte deloc,
preferându-se termenul de armă biologică. Arma biologică vizează
folosirea mijloacelor biologice (bacterii, virusuri etc.) pentru a produce
pierderi inamicului, pe când arma genetică vizează folosirea mijloacelor
genetice (ingineria genetică, modificări ale macromoleculei de ADN, ale
genelor) care pot avea efecte catastrofale pe termen foarte lung, nu
numai prin producerea unor mutanţi, ci şi prin bulversarea ireversibilă a
ambientului (mediului) genetic planetar.
Potrivit raportului întocmit de Adunarea parlamentară a NATO,
comisia de specialitate, dezbaterea asupra RMA se desfăşoară
îndeosebi în Statele Unite. Nicio altă ţară nu a trecut la o dezbatere
atât de largă asupra conduitei în viitoarele operaţii militare şi se pare
că nimeni nu se grăbeşte să facă o analiză fundamentală a conceptelor
operaţionale. Statele Unite cheltuiau, în 1996, spre exemplu, 37 de
miliarde de dolari pentru cercetare şi dezvoltare, în timp ce Franţa,
Marea Britanie, Germania şi Italia la un loc nu au depăşit 10 miliarde.
Discuţia între SUA şi aliaţii europeni pe această temă nu este
totdeauna consonantă. Americanii le reproşează adesea europenilor că
investesc prea puţin în acest domeniu.
La ora actuală, americanii sunt capabili să acţioneze oriunde în lume
şi împotriva oricui, fără ajutor european. În domeniul transportului la
mare distanţă, al invizibilităţii, al războiului informaţional, al războiului
electronic şi al loviturilor de precizie, Statele Unite se află atât de
departe, încât este greu de presupus că îşi poate cineva propune să se
apropie măcar de o astfel de performanţă.
265
Deşi diferenţele cantitative şi calitative în ceea ce priveşte

echipamentul sunt inevitabile, în măsura în care tehnologiile şi
conceptele operaţionale vor fi similare, Alianţa ar putea funcţiona ca o
forţă integrată. Acţiunea asupra Iugoslaviei, deşi a avut unele limite, a
reliefat şi această posibilitate. Se apreciază totuşi că va fi foarte dificil
să se integreze forţele Alianţei într-un ansamblu coerent. Americanii
au elaborat deja studii privind concretizarea RMA în operaţii efectuate
de o coaliţie. Au fost relevate date, informaţii şi concluzii privind
experienţa operaţiilor de coaliţie din Bosnia şi Iugoslavia, au fost
elaborate posibile scenarii ale acţiunilor în coaliţie, s-a reliefat rolul
demonstraţiilor tehnologice şi al tehnicilor de simulare în consolidarea
compatibilităţilor unei coaliţii, dezvoltarea sistemelor de C4ISR, a
interoperabilităţii, precum şi strategii şi tactici de întrebuinţare, pe
principiul complementarităţii, a forţelor americane şi cele ale
partenerilor într-o coaliţie.
Adâncirea diferenţierilor dintre SUA şi partenerii europeni în ceea
ce priveşte tehnologia şi îndeosebi tehnologia integrată de informaţii,
sistemele de comunicaţii şi cele de armamente, inclusiv a mijloacelor de
transport strategic, nu este convenabilă americanilor, dar nici europenii
nu pot să nu încerce să amelioreze acest ecart. Şi nu pentru a face pe plac
americanilor, ci pentru că în această etapă a reconfigurării ordinii
mondiale, Europa nu poate fi impasibilă. Trecerea la societatea de tip
informaţional, bătălia pentru resurse, lărgirea pieţelor de desfacere,
prevenirea conflictelor asimetrice, reducerea vulnerabilităţilor şi
creşterea gradului de securitate sunt obiective pe care Europa nu le poate
realiza decât printr-o strânsă colaborare cu partenerul american.
Joint Vision 2010 subliniază necesitatea ca SUA să acţioneze
împreună cu prietenii şi aliaţii în aproape toate operaţiile, iar
conceptele care au dezvoltat ulterior JV 2010 au subliniat şi mai mult
această necesitate. Întrebarea tranşantă care se pune (şi care nu poate
rămâne fără un răspuns pe măsură) este dacă partenerii europeni vor
putea acţiona pe termen scurt pentru a face faţă acestei strategii.
Pentru aceasta, ei trebuie să admită că, efectiv, există o revoluţie în
domeniul militar şi că această revoluţie se va extinde atât în spaţiul
Alianţei, cât şi în afara acesteia. Mijloacelor performante trebuie să li
se opună mijloace performante.
266
Omenirea nu a renunţat niciodată la această competiţie şi nici nu

va renunţa. Alianţa, în măsura în care doreşte să-şi construiască o
nouă identitate strategică, trebuie să fie alături de Statele Unite, nu
numai în ceea ce priveşte strategia politică, ci şi în ceea ce priveşte
revoluţionarea mijloacelor de luptă, deci a strategiei militare şi,
implicit, a artei militare, în aproape toate componentele ei. Se
construieşte o nouă filosofie în ceea ce priveşte conflictele viitorului.
Informaţia, Cosmosul, sistemele de arme şi capacitatea de proiecţie
planetară a forţelor schimbă complet conceptul de beligeranţă şi
configuraţia teatrului de război. Europa va trebui să facă un mare efort
pentru a se apropia de SUA sau măcar pentru a se înscrie pe traiectoria
RMA, iar acest efort nu poate să nu fie făcut.
Raportul din 2002 prezentat de Giovani Lorenzo Focieri referitor
la Iniţiativa asupra Capacităţii de Apărare (DCI) relevă, între altele,
marile diferenţe între capacităţile bugetare ale ţărilor NATO. Pentru
2001, spre exemplu, Franţa a prevăzut 31,6 miliarde dolari, Germania
21,2 miliarde dolari, Marea Britanie 32,2 miliarde dolari, în timp ce
bugetul militar al Statelor Unite a atins în această perioadă cifra de
380 miliarde dolari. Diferenţa este imensă, toate ţările la un loc nu
realizează nici jumătate din alocaţiile americane pentru domeniul
militar. În aceste condiţii, nicio ţară din Europa nu poate produce de
una singură tehnologii performante, compatibile cu cele americane257.
Aceste tehnologii există, unele dintre ele au fost testate în teatru, iar
lumea va fi nevoită să se adapteze la ele, iar prima structură care va face
paşi importanţi spre înaltele tehnologii este Alianţa Nord-Atlantică.
Această opţiune înseamnă cooperare intereuropeană şi euroatlantică
(geopolitică, militară şi industrială).
Revoluţia în domeniul militar, cu toate realizările de avangardă
ale americanilor, se află abia la început. Europa răspunde acesteia prin
Iniţiativa asupra Capacităţii de Apărare (DCI) care cuprinde cinci
domenii: capacitatea de desfăşurare şi mobilitatea; capacitatea de
susţinere logistică; eficacitatea angajării; capacitatea de supravieţuire a
forţelor şi infrastructurii; sisteme C4ISR.
Revoluţia a fost provocată de computer, stimulată de mondializarea
accentuată a comunicaţiei şi favorizată de micşorarea, în proporţie
257
Ibidem, p. 237
267
geometrică, a ecartului dintre faza de descoperire (prin cercetare

ştiinţifică) şi cea de aplicare. Radarele şi calculatoarele au fost folosite
pentru prima dată în cel de-Al Doilea Război Mondial în apărarea
antiaeriană a Marii Britanii împotriva rachetelor germane V1 şi V2.
Saltul care s-a realizat în acest domeniu într-o jumătate de secol
este impresionant. Azi, întreaga planetă este acoperită de sisteme de
supraveghere a spaţiului aerian şi aeroterestru prin radar şi de reţele de
calculatoare, iar informaţia, însoţită de imagine, apare aproape
instantaneu pe ecranele tuturor televizoarelor din lume. De la
inventarea tehnicii GPS în scopuri militare, la aplicarea ei la scară
planetară n-au trecut decât câţiva ani. Aceasta a dinamizat enorm
traficul aerian (dar şi pe cel terestru) şi este pe cale de a se afla la
bordul fiecărui autoturism.
Urmând acest raţionament, este de aşteptat ca RMA să aducă
mutaţii substanţiale îndeosebi în strategia forţelor, în cea a mijloacelor
şi, evident, în strategia operaţională. Într-o primă etapă, deciziile vor fi
luate în ore, minute şi chiar în secunde, centrele vitale inamice vor fi
lovite prompt, instantaneu, prin surprindere, de la mare distanţă,
manevra dominantă va conecta, într-un spaţiu fluid, un sistem integral
(un sistem de sisteme) de cercetare-informare-lovire care-l va pune pe
adversar în imposibilitatea de a reacţiona eficient. Acesta este efectul
tehnologic în spaţiul strategic imediat al RMA căruia, pe plan acţional,
îi corespunde războiul disproporţionat, de regulă noncontact. Efectul
de răspuns, în acelaşi cadru creat de RMA, va fi, probabil, unul pe
măsură, care va caracteriza etapa a doua a implicării globale a acestei
revoluţii. Prima expresie a acestui efect a fost reacţia asimetrică şi
îndeosebi intensificarea acţiunilor teroriste. Războiul asimetric al celui
de-al treilea val descris de Alvin Tőffler a început deja.
În următorii ani, se va produce, fără îndoială, o remodelare a
spaţiului de confruntare şi a filosofiei beligeranţei, atât din perspectiva
RMA, cât şi din cea a unei posibile contrarevoluţii în domeniul
militar. De unde rezultă că efectul pe termen lung al RMA, deşi,
potrivit teoriei haosului, este foarte greu de anticipat, ar trebui analizat
în prima bifurcaţie previzibilă a evoluţiei spaţiului strategic şi modului
de confruntare: ori RMA va duce la dominanţa mondială
incontestabilă a Statelor Unite şi a aliaţilor săi, ori va relansa cursa
înarmărilor şi a marilor confruntări planetare. Aceasta nu ar schimba
în mod semnificativ principiile confruntării militare care vin de la Sun
268
Tzî şi chiar de la înaintaşii acestuia. Arta militară a viitorului, chiar

dacă nu-şi va schimba filonul şi liniile forţă care vin din veacuri şi se
vor duce în veacuri, nu poate să nu resimtă acest suflu nou al
sistemelor revoluţionare de arme.
Pentru Armata României, acest concept american al RMA are o
mare importanţă. Armata noastră este în curs de a-şi adapta şi chiar
remodela strategia pe coordonate euroatlantice şi, în acest cadru, de
a-şi redefini şi reactualiza conceptele sale strategice, însuşindu-şi-le,
totodată pe cele noi. Şcoala de război românească are o îndelungată
experienţă teoretică şi practică (Armata României a participat la toate
marile confruntări militare mondiale), ea creând valori în arta militară
şi fiind preocupată permanent de actualizarea conceptelor strategice.
Dar RMA, cu modulul ei C4ISR, aduce mutaţii radicale în
configurarea filosofiei războiului, iar noi trebuie să ni le însuşim cel
puţin în spiritul în care au făcut-o înaintaşii noştri, la vremea lor.
Războiul nu va fi câştigat de acela care nu renunţă la sloganuri şi se
limitează la tradiţii, ci de acela care, fără să-şi uite tradiţiile şi eroii
care le-au creat, îşi va remodela strategia după cerinţele viitorului. O
armată trebuie să privească în viitor, nu în trecut. Dar numai o armată
care-şi cunoaşte şi îşi respectă trecutul este capabilă să-şi înţeleagă şi
să-şi proiecteze viitorul.

● structura şi nivelurile artei militare;
● locul luptei armate în confruntările actuale;
● tipologia acţiunilor militare specifice luptei armate;
● funcţiile artei militare;
● componentele Revoluţiei în Afaceri Militare.

● Locul artei militare în structura ştiinţei militare.
● Aspecte ale evoluţiei artei militare româneşti.
● Tendinţe de evoluţie a conţinutului Artei Militare.
● Cerinţe pentru succesul acţiunilor militare specifice luptei armate.
● Conducerea acţiunilor militare – funcţie a artei militare.
● Implicaţiile Revoluţiei în Afacerile Militare în fizionomia acţiunilor militare
moderne.
269
1. *** Tratat de ştiinţă militară, vol. 1, 2 şi 3, Bucureşti, Editura Militară,

2001 şi 2004
2. *** Eseu despre strategia şi tactica militară, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1995
3. F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti,
2007
4. Statul Major General, Doctrina Armatei României, Bucureşti, 2007
5. Statul Major General, F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre,
Bucureşti, 2007
6. Statul Major General, Doctrina pentru Operaţii Întrunite
Multinaţionale, Bucureşti, 2001
7. Statul Major General, Viziunea strategică 2010, Bucureşti 2000
8. Alexandrescu Grigore, Dolghin Nicolae, Moştoflei Constantin,
Fizionomia acţiunilor militare, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, 2004
9. Ioan Sorin, Elemente de artă militară, Sibiu, Editura Academiei Forţelor
Terestre, 2005
10. Moştoflei Constantin, Văduva Gheorghe, Tendinţe în lupta armată,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004
11. Ostropel Viorel, Elemente de artă militară-Curs, Sibiu, Editura
Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, 2006
270
CAPITOLUL V
APARTENENŢA LA ŞTIINŢA MILITARĂ A ISTORIEI ŞI
GEOGRAFIEI MILITARE
5.1. Istoria militară – componentă esenţială a ştiinţei militare
Ca parte componentă a Ştiinţei militare, Istoria militară se

constituie de fapt într-o „ştiinţă de frontieră“, în sensul că analizează
fenomenele militare de-a lungul desfăşurării acestora, ţinând seama de
cerinţele, regulile şi metodele de studiu ale istoriei, dar şi de
principiile, normele şi legile luptei armate.
Definind Istoria militară ca o parte a Ştiinţei militare, dicţionarele,
lucrările de specialitate în domeniu o consideră drept o ramură a
istoriei (Ştiinţei Istoriei) în general, şi în acelaşi timp, a Ştiinţei
militare care are ca obiect de studiu cunoaşterea armatelor şi
analizarea conflictelor militare (războaie, campanii, operaţii militare şi
bătălii), în diferite epoci (perioade istorice), privite ca fenomene
militare. În preocupările Istoriei militare, locul principal îl ocupă:
evoluţia organizării şi structurilor armatelor, a tehnicii de luptă din
înzestrarea acestora, de la primele elemente de organizare şi dotare,
până în epoca noastră; analiza prin compartimentul său (Istoria artei
militare), în mod critic-obiectiv a strategiei, artei operative şi tacticii
utilizate; studiul actelor de conducere ale comandanţilor militari şi al
modului de acţiune a trupelor, în cadrul diferitelor eşaloane;
consecinţele militare şi politice ale deznodământului şi rezultatelor
războaielor. Istoria militară acordă o atenţie deosebită evoluţiei
tehnicii militare şi mijloacelor de luptă, felului cum acestea
influenţează modul de desfăşurare a acţiunilor militare.
Parte componentă a Ştiinţei militare dar şi a Ştiinţei istorice,
Istoria militară are o serie de domenii de studiu bine definite de-a
lungul constituirii Ştiinţei militare ca entitate de sine stătătoare. Astfel,
sunt recunoscute ca domenii de studiu (direcţii, ramuri de investigare)
ale Istoriei militare următoarele domenii: Istoria războaielor, Istoria
artei militare, Istoria construcţiei forţelor armate, Istoria tehnicii
militare şi Istoria gândirii militare.
271
Prin studiul Istoriei militare ajungem la concluzii deosebit de utile

privind evoluţia Artei militare de-a lungul timpurilor, metodele de
organizare şi conducere a acţiunilor militare în diferite confruntări,
factorii care au determinat conţinutul şi deznodământul războaielor,
personalitatea şi rolul comandanţilor militari, comportarea trupelor în
luptă258.
Cu ajutorul Istoriei militare sunt puse la dispoziţia Ştiinţei
militare date şi concluzii importante privitoare la cauzele şi caracterul
războaielor, la principiile de bază ale luptei armate. Istoria militară,
prin studiul ei, constituie nu numai un nesecat izvor de cunoştinţe de
ordin militar, ci şi un important mijloc de educaţie naţional-patriotică
şi cetăţenească.
O justă situare a locului şi rolului Istoriei militare în cadrul
sistemului gândirii militare în general, al Ştiinţei militare în special,
presupune aprecierea corectă a obiectului său de studiu, a fiecăruia
dintre domeniile sale de specializare ţinând seama de dubla sa poziţie:
ramură a Istoriei, şi în mod simultan, a Ştiinţei militare care studiază
războaiele, armatele în diferite epoci istorice, privite ca fenomene
militare259.
În accepţiunea altor lucrări, Istoria militară este definită ca ştiinţa
care se ocupă cu studiul evenimentelor şi al fenomenelor militare care
au avut loc din cele mai îndepărtate timpuri până în zilele noastre, cu
analiza acestora prin prisma factorilor care le-au determinat şi
influenţat, a semnificaţiilor pe care le-au avut asupra dezvoltării
societăţii omeneşti, înfăţişând totodată concluziile şi învăţămintele
militare. Elementul nou în această definiţie, mai clar conturat, se
referă la desprinderea unor concluzii şi învăţăminte de ordin militar, la
diferitele niveluri ale Artei militare (strategie, artă operativă şi
tactică), domeniu important al Ştiinţei militare. Deci, putem considera
că pe baza analizei trecutului se pot evidenţia unele concluzii, idei cu
caracter prospectiv pentru acţiunile militare în viitor, ţinând seama
desigur de noile condiţii în care acestea se vor derula. Cert este că
elementele de bază specifice acţiunii militare în forma sa clasică
Lexicon militar, ediţia a II-a revăzută, Editura SAKA, 1994, p. 188

258
Vasile Pricop, Noţiuni introductive în Istoria artei militare, Bucureşti, Editura

259
Academiei Militare, 1987, p. 1

272
(teren, forţă armată, comandament, categorii de forţe armate etc.) vor

persista nu doar în perspectiva secolului al XXI-lea, ci probabil mult mai
multă vreme. Ştiinţa istoriei militare va oferi comandanţilor, statelor
majore, analiştilor militari etc, date care să evidenţieze cauzele unor
înfrângeri (factorii care au determinat victoria), rolul unor factori
aleatori, influenţa condiţiilor atmosferice, gradul de pregătire al
luptătorilor şi nivelul de înzestrare al acestora, starea motivaţională a
militarilor participanţi la acţiunile militare, dintr-o perioadă mai
îndepărtată sau mai apropiată. Nu în ultimul rând, rolul comandanţilor în
acţiunea militară, gradul lor de pregătire şi „talentul“, „scânteia geniului
militar“ în conceperea operaţiilor, luarea deciziilor şi conducerea
acţiunilor pe câmpul de luptă, fie el tactic sau strategic. „Descriind“
aceste elemente în decursul unor războaie, campanii, operaţii militare,
bătălii sau lupte, se oferă pentru viitor şi cine ştie să le distingă, preţioase
învăţăminte tocmai „pentru a evita greşelile trecutului“ sau a folosi ceea
ce este util, repetabil, în orice confruntare armată.
Prin pacurgerea lucrărilor unor teoreticieni militari în domeniul
Istoriei şi Artei militare scrise în urmă cu secole, vom găsi că aceste
reguli, aceste îndemnuri şi consideraţii sunt perfect valabile şi în
prezent şi cu siguranţă vor rezista şi exigenţelor secolului al XXI-lea.
Astfel, referindu-se la calităţile comandantului, marele teoretician
militar Mauricius aprecia: „[...] cel mai bun conducător de oşti dacă
foloseşte cu pricepere meşteşugul aşezării şi conducerii oştilor,
ajunge să fie stăpân neşovăielnic pe oastea dată în seama lui şi
răspunde la încercările de tot felul din partea duşmanilor şi astfel să
atingă ţinta datorită [...] apoi, (conducătorului n.a.) i se cere să fie
cumpătat, să nu fie lăsător şi nepăsător, spre a putea uşor îndrepta,
prin hărnicie şi stăruinţă, chiar şi întâmplările cele mai grele. Cine nu
ştie a preţui pe alţii, ajunge şi el cu totul fără preţ. Pentru înfăptuirile
mai de seamă, să ceară mereu sfatul altora şi, pe cât poate, să
împlinească repede şi cu tărie, hotărârile luate“260.
Aportul Istoriei militare în fundamentarea unor norme, reguli,
principii etc. de ducere a acţiunilor militare este important, întrucât şi
pe baza experienţei din trecut (evitând greşelile comise şi ţinând
seama de tot ceea ce a fost progresist, înaintat) se desfăşoară
260
Mauricius, Arta militară, Bucureşti, Editura Militară, 1973, p. 7
273
activităţile prezentului şi se proiectează cele din viitor. Cu alte cuvinte,

să privim trecutul cu faţa spre viitor, întrucât nu întotdeauna, nu în
toate confruntările, duse spre exemplu de armata română, totul a fost
perfect şi s-a desfăşurat la cerinţele luptei armate. Nu de puţine ori,
armata română a participat la confruntări militare insuficient de bine
pregătită, sub aspectul organizării, înzestrării şi instruirii (participarea
la Primul Război Mondial). Referitor la această situaţie, în lucrarea „O
istorie sinceră a poporului român“, Florin Costantiniu arată: „în
pregătirea armatei pentru război, Brătianu a săvârşit mari erori [...] la
Marele Stat Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe
generalul Dumitru Iliescu (titular era generalul Zottu, bolnav de nervi,
s-a sinucis la intrarea României în război), total obedient faţă de
primul ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, anunţând că
totul este pregătit şi victoria este sigură“261.
De asemenea, în pregătirea pentru război, deşi România a avut o
perioadă de neutralitate de doi ani, suficientă pentru elaborarea şi
materializarea unor măsuri administrative astfel încât, cel puţin în
primele luni de război, armata să fi dispus de tot ceea ce-i era necesar
ducerii luptei, lucrurile au stat altfel.
Ce alt învăţământ mai preţios pentru factorii de decizie politico-
militară ar fi fost mai necesar să le reţină atenţia, după făurirea României
întregite, decât concluziile desprinse din gravele neajunsuri constatate în
dotarea, instruirea, doctrina şi pregătirea cadrelor necesare armatei, când
practic la încheierea Primului Război Mondial, aveau în faţă o nouă
Românie, sub aspect cel puţin geografic şi demografic.
Au fost învăţăminte reliefate de Istoria militară, cu precădere de
scrierile de Istorie a artei militare, în lucrările unor autori civili şi
militari remarcabili, între care am aminti doar câţiva: Radu Rosetti,
Mircea Tomescu, Alexandru Averescu, Gh. Dabija, Gr. Crăiniceanu,
C. Kiriţescu, R. Băldescu, I. Jitianu, Al. Anastasiu ş.a. Ce folos însă că
ideile, consideraţiile şi uneori soluţiile preconizate au fost apreciate ca
reale, utile, dar esenţialul nu s-a realizat, adică nu s-a ţinut aproape –
cu o strădanie demnă de o cauză mai bună – deloc seama de acestea.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura

261
Univers Enciclopedic, 1997, p. 276

274
Era de aşteptat ca, în perioada după înfăptuirea României întregite

şi până la intrarea ţării în cel de-Al Doilea Război Mondial, să se fi
aplicat, cel puţin în parte, învăţămintele desprinse ce se impuneau în
apărarea statului român, şi ca primă urgenţă, modernizarea dotării cu
mijloace tehnice de luptă şi perfecţionarea instruirii armatei române.
Dacă în primii ani după înfăptuirea Marii Uniri, de la Alba Iulia, s-au
luat unele măsuri eficiente, pe baza analizelor realiste ale stării de fapt
a României întregite, a cărei configuraţie geografică, demografică şi
economică era radical diferită de cea din anul 1916, ulterior, ca un
blestem parcă, s-a revenit la vechea stare de lucruri. Lipsa mijloacelor
financiare necesare armatei generau, la rândul lor, condamnarea
acesteia la o înzestrare care, din punct de vedere tehnic, rămânea
aproape la fel cu cea de la finele Primului Război Mondial.
Mai bine ca oricine altul, generalul Ion Antonescu a înţeles şi el,
prea târziu, de fapt în urma pierderilor de-a dreptul înspăimântătoare
suferite în cursul operaţiei ofensive de la Odessa (august-octombrie
1941), că situaţia nesatisfăcătoare a armatei era rezultatul a două
decenii de neglijare a pregătirii forţelor militare şi că, în perioada
interbelică, echipele guvernamentale succedate la putere nu se
preocupaseră să dea statului şi naţiunii pregătirea necesară pentru
clipa marilor încercări. „Iată ce au făcut oamenii politici timp de 20
de ani – aprecia generalul – cu armata“.
Ce alte soluţii privind căile de urmat de către Ştiinţa militară în
căutările sale sinuoase, pentru găsirea celor mai adecvate moduri de
evoluţie a Teoriei generale a Ştiinţei militare, Artei militare, Teoriei
organizării militare, Teoriei instruirii şi educării trupelor sau Geografiei
militare, decât cele care (între multe altele) reliefează ceea ce a fost bun,
înaintat, apreciat şi de alţi observatori străini în Arta militară autohtonă.
Din faptul că Istoria militară constituie o disciplină de sine
stătătoare, ce nu se poate confunda nici ca obiect de studiu, dar nici ca
problematică şi metodologie cu alte domenii ale Ştiinţei militare şi
nici cu alte ştiinţe, decurge cerinţa ca şi pe viitor, ea să-şi concentreze
eforturile de investigare şi cercetare atât asupra fenomenelor din
istoria militară a poporului român, cât şi din istoria militară universală.
Un domeniu distinct al Istoriei militare este Istoria artei militare,
domeniu ce poate fi definit ca parte a Istoriei militare care studiază
apariţia, evoluţia şi aplicarea în conflictele militare ce au avut loc a
275
componentelor artei militare (strategia, arta operativă şi tactica), a

legilor, principiilor, formelor şi procedeelor luptei armate, sintetizând
experienţa războaielor trecute, desprinzând concluzii şi învăţăminte care
îmbogăţesc teoria şi practica pregătirii, organizării, desfăşurării şi
conducerii luptei armate.
Analizând rolul şi locul Istoriei militare (şi implicit pe cel al Istoriei
artei militare – domeniu important al acesteia) în cadrul Ştiinţei militare,
constatăm că atât în trecut, cât şi în prezent, şi cu atât mai mult în viitor,
prin obiectul său de studiu, deţine un rol important în ansamblul Ştiinţei
militare. Nu se poate face o analiză cât de cât serioasă a unor fenomene
militare ca: apariţia armatei şi evoluţia acesteia, războiul – rezultat al
contradicţiilor sociale, gândirea militară şi perspectivele sale în viitor,
istoria construcţiei forţelor armate în diferite stadii de dezvoltare ale
societăţii omeneşti şi în viitor, istoria tehnicii militare etc., fără a apela la
metodele de studiu ale Istoriei militare.
Analizând elementele luptei armate, Istoria militară, prin
domeniile sale de specializare, studiază apariţia, evoluţia şi modul
cum au fost aplicate în războaiele trecute strategia, arta operativă şi
tactica, legile, principiile, formele şi procedeele luptei armate, modul
cum au fost influenţate acestea de gradul de dezvoltare al societăţii
omeneşti, de apariţia şi aplicarea în domeniul militar a unor cuceriri
ştiinţifice (aburul, motorul cu ardere internă, dinamita, reacţiile
chimice, fisiunea şi fuziunea nucleară etc.). Ea ţine, de asemenea,
seama de transformările revoluţionare sau de căderile sociale în
evoluţia societăţii umane, în evoluţia istorică a unui popor sau a unui
grup de popoare. Analizând elementele luptei armate, Istoria militară
are în atenţie şi studierea conexiunilor acestora cu elemente materiale,
spirituale şi politice ale societăţii omeneşti, precum şi rolul factorilor
subiectivi: conducerea militară, cadrele de comandă, sistemele
logistice, activitatea de stat major etc.
Deci, prin obiectul său de studiu şi analiză al cărui conţinut îl
constituie, pe lângă cadrul general al apariţiei armatei ca instituţie şi
războiului ca fenomen social, dar şi studierea legilor, principiilor,
formelor şi procedeelor luptei armate, aplicate în războaiele care au
avut loc, în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, cu accentul
îndeosebi pe războaiele epocilor modernă şi contemporană, Istoria
militară desprinde o serie de caracteristici specifice, în viitor, acţiunilor
militare, luptei armate în ansamblu.
276
Analizând războaiele trecute dar şi cele ce se desfăşoară în prezent,

Istoria militară evidenţiază particularităţile noi, ce le deosebesc de alte
confruntări armate din trecutul apropiat sau din alte epoci istorice. Ea
poate evidenţia, prin metode specifice de analiză şi sinteză, atât
continuitatea, tradiţia, cât şi inovaţia, poate să remarce similitudini şi
deosebiri în pregătirea şi desfăşurarea acestora, rolul factorului uman în
război, dar şi cel al mijloacelor tehnice introduse în dotarea trupelor. Pe
baza acestor concluzii se pot furniza date pentru formularea unor noi
reguli şi principii privind lupta armată, oferirea unor date care să
permită elaborarea de noi norme privind durata unei operaţii militare,
lărgimea fâşiilor (raioanelor) de acţiune, ritmul ofensivei, viteza de
deplasare, durata pregătirii de foc a unei operaţii etc.
De o deosebită valoare sunt punerea în circulaţie de către istoricii
şi teoreticienii militari a unor valoroase lucrări, începând chiar cu cele
ale înţelepţilor lumii antice, ale căror scrieri sunt perfect valabile şi
pentru zilele noastre, deşi au fost gândite în urmă cu sute şi mii de ani.
Luând un singur exemplu, ne putem da seama de importanţa
cunoaşterii şi a valorificării acestor consideraţii, rod al unei profunde
gândiri dar şi al bogăţiei cunoaşterii. Spre exemplu, consideraţiile
gânditorului militar Sun Tzî (a trăit în secolele VI-V î.d.H.) îşi găsesc
o mare aplicabilitate atât în prezent, dar şi în secolul al XXI-lea.
„Victoria – apreciază gânditorul şi conducătorul de oşti al Chinei
antice – este obiectivul principal al războiului. Dacă ea se lasă prea
mult aşteptată, armele se tocesc şi moralul are de suferit. Când vor
ataca oraşul, trupele vor fi la capătul puterii. Când armata se va
angaja în campanii îndelungate, statului nu-i vor mai ajunge
mijloacele (de ducere a războiului n.a.) [...] căci nu s-a întâmplat
niciodată ca un război prelungit să fie convenabil vreunei ţări. De
aceea, cei ce nu sunt în stare să înţeleagă primejdiile inerente folosirii
trupelor, sunt deopotrivă de incapabili să înţeleagă cum trebuie să te
serveşti de ele cu folos“. Este de la sine înţeles că o asemenea
consideraţie valabilă în trecut, cu aplicare în conflictele moderne şi
contemporane, va avea categoric aplicare şi în Arta militară a
secolului al XXI-lea262.
262
277
5.2. Geografia militară – corolar al mediului geografic

şi forţele militare
Geografia este ştiinţa care „studiază şi descrie învelişul terestru, cu

toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic
etc.“263.
Geografia militară, ca ramură a geografiei generale studiază
fenomenenele geografice prin prisma cerinţelor şi a scopurilor
acţiunilor militare264, iar ca domeniu al ştiinţei militare, efectuează
studii descriptive şi operaţionale asupra factorului geoclimatic, cu
accent pe rolul şi implicaţiile acestuia asupra luptei armate. Ea
furnizează ştiinţei militare cunoştinţele necesare despre spaţiul
geografic ca teatru de acţiuni militare, cu accent pe configuraţia şi
natura terenului, a condiţiilor climatice şi elementelor de referinţă
pentru conducerea trupelor: direcţii de acţiune, aliniamente, raioane cu
particularităţi, infrastructură, resurse naturale şi alţi factori care
influenţează acţiunile militare. Pertinenţa şi profunzimea analizei
teoretice a acestora este o condiţie esenţială a folosirii avantajelor şi
contracarării dezavantajelor pe timpul elaborării deciziilor, planificării
acţiunilor militare şi desfăşurării operaţiei şi luptei.
5.2.1. Delimitări conceptuale şi obiect de studiu

Această componentă a Ştiinţei militare, Geografia militară, este
definită, în general, aşa cum am mai amintit, ca ramură a Geografiei
generale dar, în acelaşi timp, şi a Ştiinţei militare care studiază
ansamblul fenomenelor geografice prin prisma cerinţelor şi scopurilor
acţiunilor militare. Rezultatele şi concluziile la care ajunge Geografia
militară au o utilitate practică în: determinarea caracteristicilor
teatrelor de acţiuni militare (delimitare, întindere, natură, clasificare
etc); cunoaşterea influenţelor geomorfologice şi geoclimatice asupra
strategiei, artei operative şi tacticii; utilizarea în scopuri militare a
resurselor economice şi demografice; stabilirea rolului detaliilor de
planimetrie asupra luptei şi operaţiei. O atenţie deosebită acordă
263
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1998, p. 418
264
Lexicon Militar, Chişinău, Editura Saka, 1994, p. 166
278
Geografia militară studiilor privind reţelele de comunicaţie de toate

tipurile şi rolului lor în desfăşurarea acţiunilor militare265.
O preocupare de bază a Geografiei militare – materializată în
prezent prin ample analize – va consta, mai ales, în studierea spaţiilor
geografice privite ca probabile teatre de acţiuni militare, analizarea
potenţialelor (economic, militar, demografic, cultural-ştiinţific etc.)
ale ţărilor de pe arealul unui teatru de acţiuni militare.
Geografia militară are ca obiect de studiu: spaţiul geografic cu
ansamblul său de elemente naturale, dar şi cele create prin acţiunea
omului asupra mediului înconjurător, care pot influenţa organizarea şi
ducerea acţiunilor militare. Ea studiază potenţialul de război al ţării
sau grupului de ţări din spaţiul geografic supus analizei, spaţiu care
poate deveni teatru de acţiuni militare.
Abordând problema conţinutului, definiţiei şi obiectului de studiu
al Geografiei militare, colonelul Mihai Cucu formulează următoarea
definiţie: „Geografia militară este o ramură a Ştiinţei militare care se
ocupă cu studiul teatrelor de acţiuni probabile, pentru a stabili
influenţa acestora asupra acţiunilor militare şi desfăşurarea
războiului în ansamblu, precum şi cu studiul din punct de vedere
militar, al unor ţări, grupuri de ţări sau coaliţii, în scopul de a stabili
valoarea potenţialului lor economic, moral-politic, tehnico-ştiinţific şi
militar“266.
În lucrarea „Actualitatea strategiei. Studii de artă militară şi
strategie a ordinii publice“, colonelul Valentin Arsenie dă o definiţie
ceva mai concisă a Geografiei militare care „se ocupă cu studiul
factorului geoclimatic şi al implicaţiilor sale asupra luptei armate, cu
spaţiul geografic ca teatru de acţiuni militare, cu natura şi
configuraţia terenului, desprinzând concluzii cu privire la potenţialul
de război şi la modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor
participante la ducerea războiului“267.
265
Lexicon Militar, Bucureşti, Editura Militară, 1980, p. 339
266
Mihai Cucu, Curs de Geografie militară, Bucureşti, Editura Academiei
Militare, 1970, p. 3
267
Valentin Arsenie, Tudor Cearapin, George Velicu, Actualitatea strategiei. Studii
de artă militară şi strategie a ordinii publice, Craiova, Editura Sitech, 1998, p. 17
279
Ca ştiinţă particulară, Geografia militară are obiectul său de

studiu propriu, precum şi o metodă proprie de cercetare, care constă în
analiza relaţiilor şi a interacţiunii factorilor geografici cu cei artificiali,
pentru a pune în evidenţă influenţa acestora asupra acţiunilor militare
pe un teatru de război.
În analizarea geomorfologiei terenului, Geografia militară ţine
seama de legile şi principiile luptei armate aplicate la cerinţele Artei
militare la nivel strategic, operativ şi tactic, tratează studierea terenului
ca factor de putere. Deşi tendinţa este spre studiul amănunţit al
teritoriului României, este necesar să se studieze şi unele zone
geografice din apropierea ţării noastre care, în cazul unei agresiuni, ar
putea deveni teatru de acţiuni militare. Iar în viitor,o preocupare
necesară va fi studierea, cu metode specifice Geografiei militare, a
tuturor teritoriilor de pe glob.
O privire retrospectivă asupra Geografiei militare ne permite
aducerea de noi argumente referitoare la constituirea acesteia ca parte a
Ştiinţei militare, ca şi corelaţia dintre Geografia militară şi celelalte
domenii ale Ştiinţei militare, cu prioritate Arta militară, Istoria militară
etc. Încă din cele mai îndepărtate timpuri, în desfăşurarea conflictelor
armate, cu precădere a războiului, conducătorii de oşti aveau în atenţie
terenul, cunoaşterea caracteristicilor acestuia, a servituţiilor etc. în
scopul folosirii avantajelor acestuia pentru obţinerea victoriei.
Pe măsura perfecţionării mijloacelor de luptă, a dezvoltării artei
militare şi mijloacelor de cercetare în domeniu s-au conturat principiile
şi criteriile analizei şi folosirii elementelor geografice în acţiunile
militare. Încercări de a teoretiza şi concretiza, în documente, în lucrări de
sine stătătoare a unor idei legate de spaţiul geografic ca element
indispensabil pentru desfăşurarea acţiunilor militare, au existat din cele
mai îndepărtate timpuri, remarcându-se mai ales personalităţi de seamă
ale lumii antice în China, Roma şi Grecia antică, Imperiul Persan etc. De
asemenea, în perioada Evului Mediu, dar mai ales în epoca Renaşterii,
odată cu noile descoperiri geografice şi înmulţirea conflictelor armate,
îndeosebi în secolele XVIII-XX, au fost evidenţiate cerinţele studierii
unor spaţii geografice, care au devenit teatre de acţiuni militare.
Încă din secolul al XVI-lea personalităţi ca J. Honterus, Nicolae
Olahus, sau mai târziu, Laurenţiu Topeltinus, Grigore Ureche, Miron
280
Costin, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino,

oameni de ştiinţă români, scot în evidenţă în lucrările lor, date
geografice cu privire la teritoriile ţărilor române, teritoriile unor state
vecine, informaţii privind bogăţiile, drumurile, oraşele unor ţări
europene, ca şi numărul de locuitori ai acestora.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în România, Geografia
militară a fost introdusă ca disciplină ştiinţifică în şcolile militare
pentru formarea şi pregătirea corpului de ofiţeri, iar odată cu
înfiinţarea Şcolii Superioare de Război din România în anul 1889, a
constituit o permanenţă în studiul ofiţerilor cursanţi din orice armă ar
fi provenit. Au apărut, atât spre finele secolului al XIX-lea, cât şi în
primii ani ai secolului al XX-lea, dar mai ales în perioada interbelică,
o serie de lucrări în domeniu, elaborate de ofiţeri ai Armatei Române.
Dintre aceştia amintim: Nicolae Fălcoianu, Ion Popovici, Alexandru
Averescu, Constantin Teodorescu, C. Iannescu, Constantin Verdeş ş.a.
În publicaţiile lor au folosit, ca izvoare documentare, lucrările şi
studiile unor reputaţi geografi şi geologi români ca Simion Mehedinţi,
George Vâslan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Mihai
David, Grigore Cobălcescu, Grigore Ştefănescu ş.a.
Principalele probleme ce au constituit obiectul majorităţii
lucrărilor şi studiilor, atât în perioada interbelică, cât şi după cel de-Al
Doilea Război Mondial, au vizat „Influenţa mediului geografic asupra
acţiunilor militare“, preocupare ce considerăm că va constitui şi în
secolul viitor principalul obiect de studiu al geografilor militari,
analiştilor politicii militare, factorilor de decizie şi nu doar a lor.
Acordând o atenţie deosebită studiului acţiunii militare şi
influenţei mediului geografic asupra acesteia în timp şi spaţiu,
generalul Andre Beaufre considera că: prima dimensiune a acţiunii
militare este dimensiunea geografică, întrucât repartizează eforturile
în spaţiu în diverse zone de acţiune, în acest fel el distingea, zona de
acţiune interioară, a viitorilor beligeranţi, unde fiecare îşi desfăşoară
activitatea pentru mobilizarea eforturilor necesare disputei; zona de
acţiune adversă, care corespunde spaţiului de confruntare şi care
adesea devine teatrul confruntărilor militare; zona de acţiune locală,
proprie strategiei indirecte, care corespunde unui teatru (terţ) de
acţiuni militare distinct de teritoriul adevăraţilor adversari; zona de
acţiune exterioară teritoriilor statelor aflate în conflict, care practic ar
281
cuprinde restul lumii, în care se vor afla state, grupări, cercuri

interesate să sprijine în diferite moduri una sau alta dintre părţile
beligerante268.
De-a lungul istoriei, România s-a găsit din totdeauna, prin aşezarea
sa, într-o zonă de interese ale unor puteri europene. În Evul Mediu, aici
s-au „ciocnit“ interesele Imperiului otoman, cu cele ale Imperiului
habsburgic şi cele ale Regatului Poloniei; mai târziu, tot aici s-au
intersectat interesele marilor imperii otoman, austro-ungar şi ţarist. Ca
urmare şi configuraţia frontierei de stat a României, în epocile modernă
şi contemporană, a avut evoluţii diferite. După Unirea din 1859,
Principatele Române unite se găseau practic la intersecţia celor trei
mari imperii, dintre care unul se considera stăpânul lor de drept –
Imperiul otoman, altul stăpânul de fapt – Imperiul rus, în timp ce al
treilea tindea să devină şi una şi alta – Imperiul austro-ungar.
Permanent, configuraţia frontierei ţării a cunoscut modificări: în
1812 prin smulgerea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru, cu
modificările de frontieră din 1856 (urmare a unor interese ale puterilor
occidentale) când sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad)
a revenit, e drept pentru scurt timp, sub autoritatea statală românească,
pentru ca în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878, să fie
reîncorporate (conform aceloraşi interese ale marilor puteri) Rusiei
ţariste. Moment de importanţă majoră, revenirea teritoriului Dobrogei
la patria mamă, în urma războiului pentru câştigarea deplinei
Independenţe de stat, a avut repercusiuni deosebite în plan geopolitic
şi geostrategic asupra situaţiei României.
Sub aspect geopolitic, reintegrarea Dobrogei a schimbat statutul
României, aceasta devenind o ţară cu ieşire prin Marea Neagră, la
oceanul planetar. De acum s-au deschis perspective deosebite privind
căile de comunicaţie pe mare, în timp ce pe plan militar s-a impus
remodelarea şi constituirea sistemului militar, având la bază cele trei
categorii de forţe armate, specifice statelor cu frontieră terestră şi
maritimă269.
268
Andre Beaufre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Bucureşti, Editura
Militară, 1974, pp. 138-139
269
Sever Neagoe, Teritoriul şi frontierele în istoria românilor, Bucureşti,
Editura Ministerului de Interne, 1995, pp. 9-10
282
Modificările frontierelor în Europa contemporană, acum la sfârşitul

mileniului doi, mai ales după destrămarea blocului comunist, ca urmare
a căderii puterii la care ajunsese Uniunea Sovietică, la sfârşitul celui
de-Al Doilea Război Mondial sunt foarte frecvente. Pe vechiul edificiu
al defunctei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste s-au constituit noi
state independente între care amintim republicile formate din ţările
baltice (Estonia, Letonia, Lituania), republicile Ucraina, Bielorusia,
Kazastan, Georgia, Armenia, Azerbaijan şi Moldova. S-au separat apoi
Slovacia de Cehia, în timp ce fosta Republică Federativă Iugoslavia s-a
dezmembrat: Republica Iugoslavia (formată din Serbia, Muntenegru şi
două provincii cu largă autonomie Voivodina şi Kosovo) cu capitala la
Belgrad; Croaţia cu capitala la Zagreb; Slovenia cu capitala la Liubliana;
Bosnia şi Herţegovina cu capitala la Saraievo; Macedonia cu capitala la
Skopje. Balcanii au devenit, în scurt timp, în acest ultim deceniu al
mileniului doi, un adevărat „butoi de pulbere“ a cărui explozie iniţiată
probabil şi din interese obscure a generat un puternic război în care au
fost antrenate nu doar Bosnia, Croaţia şi Serbia, ci şi un mare număr de
state membre ale blocului militar NATO, în total 19 state, care duc un
război mai ciudat decât oricare război ce a avut loc în Europa.
Geomorfologia terenului, varietatea reliefului au uneori implicaţii
majore asupra Artei militare. Formele caracteristice ale reliefului ca
aliniamente muntoase, marile cursuri de ape etc. definesc compartimente
geografice bine conturate, în care, de regulă, se înscriu direcţii strategice
şi operative, zone de operaţii bine delimitate, obiective, aliniamente şi
raioane de importanţă strategică, operativă sau tactică.
Regiunile de câmpie reprezintă, de regulă, mari întinderi
teritoriale plane, cu altitudini cuprinse între 0 şi 200 m. Ele
favorizează în general acţiunile militare, fapt pentru care, de-a lungul
istoriei au polarizat desfăşurarea unor campanii, operaţii şi bătălii.
Acţiunile militare cu folosirea masivă a blindatelor, a trupelor
motorizate, nu întâmpină obstacole de netrecut.
În zonele de câmpie este favorizată desfăşurarea acţiunilor militare
cu toate categoriile de forţe şi mijloace, cursurile de apă coroborate cu
sistemul de comunicaţii, canalizează şi favorizează dezvoltarea
acţiunilor ofensive în lungul acestora, dar obligă la fracţionarea
dispozitivelor şi la limitarea manevrei de pe o direcţie pe alta. De
asemenea sistemul de hidroamelioraţii şi existenţa a numeroase cursuri
de apă obligă la pregătiri speciale pentru forţare, mascare şi manevră.
283
Relieful neted şi deschis, favorizează observarea şi executarea tragerilor

pe distanţe mari, organizarea apărării într-un sistem compact, coerent,
este greu de realizat, datorită cantităţilor mari de forţe şi mijloace
necesare. Rezultă nevoia organizării apărării pe obiective punctuale şi
folosirea detaşamentelor înaintate pe direcţiile ameninţate.
Regiunile de câmpie avantajează observarea, manevra de forţe şi
mijloace pe spaţii largi şi adânci, asigură un ritm înalt al ofensivei. Prin
absenţa în general a obstacolelor naturale, a acoperirilor, mascarea şi
protecţia împotriva armelor de nimicire în masă sunt îngreuiate.
Apărarea este dezavantajată de asemenea regiuni. Acest neajuns
poate fi compensat, cel puţin în parte, prin folosirea învăţămintelor ce
se desprind din consideraţiile lui Carl von Clausewitz cu privire la
teren, ca primă condiţie a organizării luptei, care nu poate fi niciodată
complet ignorată. După aprecierile renumitului teoretician militar
„Cunoaşterea terenului îl avantajează în mod deosebit pe apărător,
căci numai el ştie, precis şi dinainte, în ce regiune va avea loc lupta şi
are, deci, timp s-o cerceteze cum trebuie“270.
Scopul acesteia poate fi totuşi atins, cel puţin parţial, prin
imprimarea unui caracter dinamic acţiunilor, printr-o amenajare
genistică temeinică, folosind inclusiv lucrările de hidroamelioraţii şi
prevederea creării unor zone inundabile şi de înmlăştinare etc.
Varietatea resurselor materiale: alimentare, combustibili-hidrocarburi,
materii prime importante pentru producerea unei game complete de bunuri,
inclusiv medicamente şi echipamente militare etc, favorizează ducerea
acţiunilor militare.
În programul pregătirii teritoriului pentru apărare, zonele de
câmpie vor ocupa şi în viitor un loc important în concepţia factorilor
politico-militari de decizie, urmărindu-se o îmbinare armonioasă a
cerinţelor de apărare cu cele ale economiei ţării.
Sub aspect demografic, regiunile de câmpie sunt cele mai populate.
Suprafeţe întinse din compunerea teatrelor de acţiuni militare sunt
ocupate de regiuni de deal şi podiş.
Apărarea are mai multe şi variate posibilităţi pentru constituirea
dispozitivelor de luptă, prin existenţa unor forme de teren ce pot fi
incluse în aliniamente favorabile apărării, crearea unor poziţii
puternice, organizarea sistemului de foc, organizarea de ambuscade,
efectuarea unor manevre în ascuns etc.
270
284
Regiunile de deal şi podiş cunosc o compartimentare mai pronunţată,

iar orientarea compartimentelor avantajează sau defavorizează anumite
forme de luptă. Acţiunile ofensive sunt îngreunate atunci când
compartimentele de teren sunt situate perpendicular pe direcţiile de
ofensivă şi avantajate când acestea se duc în lungul unui compartiment.
Prin varietatea şi complexitatea formelor de relief şi a
numeroaselor acoperiri, ele avantajează într-o oarecare măsură
apărarea şi creează anumite greutăţi ofensivei. Pentru ambele forme de
luptă, regiunile de deal şi podiş pun probleme mai complexe decât
regiunile de câmpie.
Regiunile muntoase necesită o atenţie sporită deoarece, prin
particularităţile lor, ridică probleme deosebit de complexe ducerii
acţiunilor militare. Astfel, regiunile muntoase direcţionează acţiunile pe
căi de acces, creste, platouri; reduc posibilităţile de manevră de pe o
direcţie pe alta; obligă adesea la autonomie acţională; creează spaţii şi
intervale mari în dispozitivele operative; asigură o bună mascare a
forţelor, deplasarea în ascuns şi executarea unor acţiuni prin surprindere;
limitează acţiunea mijloacelor blindate; îngreunează conducerea, prin
limitarea posibilităţilor de legătură radio (se produce fenomenul de
ecranare); afectează observarea pe spaţii întinse; unele văi de acces sunt
inundabile; sinuozitatea drumurilor, urcuşurile şi coborâşurile duc la
micşorarea vitezei de deplasare, la un consum mărit de carburant; căile
de acces pot deveni obstacole greu de trecut prin surpări de bolovani sau
căderi de copaci; greutăţi în aprovizionare; iarna, prin căderea zăpezii,
accesul în munte este greu de realizat, uneori imposibil; risc mărit de
avalanşe; scad rezistenţa fizică datorită condiţiilor de teren şi climă
(îndeosebi iarna); limitează posibilităţile executării lucrărilor genistice.
În general sunt favorizate trupele care trec la apărare chiar şi în
condiţiile în care nu se realizează un raport de forţe favorabil.
Regiunile muntoase vor fi în secolul viitor în atenţia strategilor ca
urmare a perfecţionării continue a mijloacelor de luptă. Se pare că sub
acest aspect, va căpăta în viitor o valoare din ce în ce mai mare
afirmaţia arhiducelui Carol, conform căreia „poziţiile munţilor şi
cursurile fluviale determină invariabil liniile şi punctele unde trebuie
să se întâlnească armatele“271.
Pentru desfăşurarea acţiunilor de luptă în zone greu accesibile
(teren muntos, împădurit, mlaştini) este necesară pregătirea unor
271
Teorie şi doctrină militară, Bucureşti, Editura Militară, 1971, p. 402
285
unităţi şi mari unităţi speciale, aşa cum sunt trupele vânătorilor de

munte şi cele de infanterie marină a căror dotare cu mijloace de luptă,
echipare şi hrănire sunt specifice.
De remarcat că, în aceste zone, forţele – aeriene vor fi un însoţitor
permanent al trupelor terestre, în plus, în teren mlăştinos, luptătorii
tereştri vor coopera strâns cu forţele navale.
Reţeaua hidrografică şi clima sunt elemente ce trebuiesc luate în
cosiderare, indiferent de teatrul de acţiuni militare pe care se desfăşoară
lupta. Apele curgătoare, lacurile, sistemele hidrotehnice şi de
hidroamelioraţii pot influenţa considerabil şi în viitor acţiunile militare.
Marile cursuri de apă au constituit şi vor constitui încă multă vreme
obstacole puternice, aliniamente de importanţă strategică, cu toată
creşterea gradului de înzestrare a trupelor cu mijloace de trecere,
autovehicule amfibii etc. Valoarea lor va continua să fie dată de lăţimea
cursului de apă, adâncimea acestuia, natura fundului apei, natura şi
poziţia malurilor, căile de acces spre cursul de apă, mijloacele fixe de
trecere permanentă peste acesta, noduri hidrotehnice etc. O mare atenţie
se va acorda protejării punctelor fixe de trecere împotriva loviturilor din
aer şi mijloacelor de lovire de înaltă precizie, în special când acestea sunt
situate în lungul coronamentului unui baraj, înapoia căruia pot fi
acumulate sute şi sute de milioane de metri cubi de apă. Asemenea
acumulări, în cazul distrugerii fie doar şi parţiale a barajului, constituie,
prin unda de şoc a viiturii, un factor distructiv ce poate „mătura“ totul în
calea sa, pe distanţe de zeci şi zeci de km.
Factorul climatic îşi pune, de asemenea, pecetea asupra acţiunilor
militare, prin variaţii de temperatură, regimul precipitaţiilor
atmosferice şi al curenţilor de aer, starea de nebulozitate, ceaţa,
poleiul, chiciura, regimul de îngheţ şi dezgheţ etc., factori care se
impun a fi analizaţi şi în viitor cu mult discernământ. O mare atenţie
se va acorda în cursul deceniilor următoare acestui factor, când
cuceririle ştiinţei, folosite în scopuri militar-distructive pot genera, pe
arii întinse, un adevărat război geofizic.
Variaţiile de temperatură au influenţă asupra echipării şi hrănirii
trupelor, construcţiei tehnicii de luptă şi exploatării acesteia,
funcţionării armamentului. Regimul precipitaţiilor influenţează
accesibilitatea terenului, folosirea diferitelor categorii de tehnică şi
vizibilitatea; în schimb, atunci când precipitaţiile lipsesc timp
286
îndelungat, se ridică probleme acute privind asigurarea apei atât de

necesară trupelor. De asemenea, variaţiile presiunii atmosferice,
durata timpului de lumină şi întuneric în diferite perioade ale anului
sau regiuni ale globului terestru, regimul vânturilor influenţează
acţiunile aviaţiei, tragerile armamentului de înaltă precizie, tragerile
de artilerie şi rachete.
Factorii geografici au devenit cu adevărat importanţi din punct de
vedere militar şi politic doar când au fost conenctaţi cu efectele
probabile asupra acţiunilor aliaţilor sau inamicilor într-o anumită
misiune (atac, întârziere, retragere etc.) în timpul conflictelor nucleare,
convenţionale sau neconvenţionale, precum şi în operaţii altele decât
războiul, concretizate prin demonstraţii de forţă, asistenţă umanitară,
calamităţi naturale, menţinere a păcii, SAR, antidrog sau
contraterorism. Analizele de asemenea variază în dimensiunea forţelor
utilizate (luptă şi suport, uscat, apă, aer, amfibiu sau spaţial).
Nenumărate întrebări solicită răspunsuri, precum următoarele:
● Ce strategii sau tactici ofensive ar fi cele mai indicate într-un teren
ce favorizează defensiva?
● Cât de departe sau de repede s-ar împrăştia deşeul radioactiv
dintr-o bombă de 2 kilotone şi ce rază ar afecta?
● Formele de teren şi vegetaţia din ţările vecine inamicului constituie
sanctuare pentru retragerea inamicului pentru a se reface şi a
contraataca?
● Ce zonă ar fi scufundată şi cât timp dacă bombele ar distruge un
dig de pe un râu important?
● Mareele şi curenţii oceanici ar ajuta sau ascunde luptători
subacvatici şi vehiculele lor?
● Ceaţa ar împiedica utilzarea dispozitivelor pentru vedere nocturnă,
luminarea câmpului de luptă, lasere şi obiective termale?
● Cât trafic greu ar suporta singura autostradă dintre bazele din
adâncime şi cele din linia întâi?
● Ce culori şi simboluri ar trebui evitate în operaţiile psihologice
pentru că persoanele superstiţioase le consideră purtătoare de ghinion?
● Pânza freatică este prea sus sau solul prea moale pentru ca militarii
să sape locaşuri de tragere?
● Vor primi refugiaţii flămânzi pachetele US sau conţinutul va fi
considerat o ofensă pentru cultura lor?
287
În concluzie, deşi mediul geografic, obiect de studiu al Geografiei

militare, constituie o condiţie de bază pentru desfăşurarea acţiunilor
militare, studiat în contextul unui teatru de acţiuni militare, el nu
constituie totuşi factorul hotărâtor în obţinerea victoriei în război. Dar
un studiu atent al unor teatre probabile de acţiuni militare, analiza
reliefului sub toate aspectele în sferele de influenţă şi interes ale
statului român poate contribui la elaborarea unor măsuri privind
întărirea capacităţii de apărare, pregătirea teritoriului pentru luptă, şi
nu în ultimul rând, la evitarea surprinderii în cazul unei agresiuni.
● geografia şi istoria militară, componente ale ştiinţei militare;
● locul luptei armate în confruntările actuale;
● Importanţa istoriei militare în dezvoltarea artei militare
● Lupta armată şi spaţiul geografic
1 Lexicon Militar, Chişinău, Editura Saka, 1994

2 Arsenie, Valentin, Cearapin, Tudor, Velicu, George,
Actualitatea strategiei. Studii de artă militară şi strategie a ordinii
publice, Craiova, Editura Sitech, 1998
3 Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997
4 Cucu, Mihai, Curs de Geografie militară, Bucureşti, Editura
Academiei Militare, 1970
5 Neagoe, Sever, Teritoriul şi frontierele în istoria românilor,
Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1995
6 Pricop, Vasile, Noţiuni introductive în Istoria artei militare,
Bucureşti, Editura Academiei Militare, 1987
288
CAPITOLUL VI
TEORII CU IMPLICAŢII APLICATIVE ÎN DOMENIUL
ŞTIINŢEI MILITARE
6.1. Teoria instruirii şi educării forţelor
Strategia de transformare a Armatei României (2007) subliniază

faptul că „motorul“ transformării îl reprezintă contextul schimbărilor ce
se produc în societate, trecerea de la era industrială la era informaţiei,
schimbările în caracteristicile războiului, precum şi ameninţările
asimetrice272. Drept consecinţă, apar schimbări esenţiale în conţinutul
politicilor şi al strategiilor, fiind necesară integrarea de noi concepte,
doctrine şi capabilităţi, cu scopul de a îmbunătăţi eficienţa, gradul de
interoperabilitate, de instruire şi de adaptare a forţelor.
În prezent, există preocupări şi realizări care conduc spre o nouă
fizionomie a acţiunilor militare, desfăşurate într-un spaţiu de luptă
integrat şi multidimensional, caracterizate prin mobilitate, dinamism,
flexibilitate fără precedent, nivel ridicat de descentralizare,
independenţă, posibilităţi nelimitate de coordonare şi folosirea
sistemelor de armament cu înalt grad de tehnologizare, desfăşurate
ziua şi noaptea, în orice condiţii de teren, climă, anotimp şi stare a
vremii. Astfel se impune instruirea şi specializarea continuă a
personalului, şi mai cu seamă identificarea modelului profesional al
ofiţerului, ca prim pas în direcţia asigurării resursei umane înalt
calificate, în măsură să gestioneze eficient aceste acţiuni militare.
6.1.1. Delimitări conceptuale

Încă din primele momente ale desfiinţării Tratatului de la
Varşovia, România s-a orientat printr-o politică fermă, susţinută de
peste 80% din populaţie, către Alianţa Nord-Atlantică. Unul dintre
motivele importante ale adoptării acestei atitudini fiind cel al
necesităţii găsirii unei soluţii optime pentru prezervarea intereselor
sale de securitate, iar Armata României a trecut cu fermitate la
stabilirea unor relaţii strânse atât cu instituţiile NATO, cât şi cu
272
Cf. Strategiei de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, pp.7-8
289
armatele ţărilor membre ale Alianţei şi la aplicarea unor măsuri pentru

adaptarea, într-un timp scurt, a structurilor militare naţionale, din toate
punctele de vedere, la standardele occidentale.
Realizarea unei armate de mici dimensiuni, flexibilă, cu mare
mobilitate, profesionalizată, înzestrată cu echipamente moderne,
interoperabilă pe toate planurile, conceptual, operaţional şi tehnic, cu
celelalte armate ale statelor membre NATO şi capabilă să-şi
îndeplinească toate misiunile () a presupus şi presupune schimbări
profunde de ordin doctrinar, în domeniile organizării, dotării şi nu în
ultimul rând al instruirii forţelor.
Din toate acestea, pregătirea, ca proces prin care resursele umane,
materiale şi financiare sunt transformate în capacităţi operative, ocupă
un loc central în construirea unei armate apte să satisfacă nevoile de
securitate naţională şi colectivă.
Puterea militară este întotdeauna apreciată de adepţii teoriei
realiste ca fiind cel mai important element al puterii statelor
(alianţelor), dar astăzi aceasta depinde aproape în exclusivitate de
calitatea personalului (care se obţine prin intermediul procesului de
instruire), de accesul la tehnologii şi arme moderne, de competenţa
deciziei şi într-o mai mică măsură de aspectul cantitativ al armatelor.
În România, armata, ca organism de apărare naţională (colectivă) şi
de promovare a intereselor, desfăşoară două activităţi de bază, şi anume:
generarea/regenerarea forţelor şi întrebuinţarea forţelor în operaţii.
Generarea/regenerarea forţelor cuprinde: recrutarea/ mobilizarea
personalului, organizarea structurilor, dotarea cu echipamente militare
şi instruirea efectivelor.
Întregul proces de instruire (formare şi perfecţionare a personalului
Armatei României) are la bază o doctrină, concepţii şi ordine, ca
ansamblu de principii şi concepte ce orientează activitatea de instruire a
personalului, în general, şi a structurilor militare, în particular.
Documentul-cadru privind instruirea, îl reprezintă Doctrina
Instruirii Forţelor Armate (S.M.G./I.F.A.-3.4, Bucureşti 2003),
elaborată ca o cerinţă a tranformării armatei, având la bază experienţa
proprie, realizările unor armate membre NATO, concluziile reieşite
din conflictele militare contemporane şi urmărind atingerea
următoarelor deziderate273:
273
S.M.G./I.F.A.-3.4, Doctrina Instruirii Forţelor Armate, Bucureşti, 2003, p. 10
290
● realizarea unei viziuni unitare şi integratoare a instruirii

forţelor;
● aşezarea instruirii forţelor pe principii şi concepte moderne,
specifice armatelor statelor membre NATO;
● eficientizarea activităţii de instruire a forţelor;
● creşterea interoperabilităţii cu armatele statelor membre
NATO.
În sprijinul eficientizării activităţii de instruire a Forţelor Terestre
a apărut, în 2007, Concepţia de modernizare a instrucţiei Forţelor
Terestre, determinată de factori precum: fizionomia spaţiului de luptă
integrat, creşterea interoperabilităţii cu armatele statelor membre
NATO, profesionalizarea integrală a armatei şi tehnologizarea/
informaţionalizarea fără precedent a echipamentelor militare.
Educaţia şi instruirea reprezintă necesităţi sociale, întrucât
funcţionarea societăţii, în general, implică oameni care se manifestă ca
actori sociali cu anumite competenţe specializate. Este de notorietate
că oamenii sunt capabili să asimileze anumite modele de gândire şi
acţiune care le pot permite să se integreze funcţional în rolurile sociale
pe care trebuie să le îndeplinească şi să facă faţă situaţiilor sociale
problematice cu care se vor confrunta.
Având în vedere acest context, Pierre Bourdieu şi Jean-Claude
Passeron formulau următoarele axiome274:
a) orice societate, pentru perpetuarea sa, trebuie să asigure
transmiterea continuă a experienţei sale de viaţă compusă din
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi estimate ca necesare;
b) pe orice treaptă a dezvoltării societăţii, transmiterea moştenirii
socioculturale aparţine unor instituţii sociale, principala instituţie
socială pentru această transmitere este şcoala, evident când o socotim
o componentă a unui sistem educativ-social;
c) societăţile moderne sunt marcate de extensia şcolarizării ca
mod fundamental de transmitere a experienţei de viaţă, ceea ce
implică o puternică investiţie economico-financiară şi umană în
învăţământ (oameni calificaţi şi forme adecvate de organizare a
şcolarizării).
274
Pierre Bourdieu, Jean-Claude Passeron, La Reproduction: éléments pour une
théorie du système d’enseignement, Paris, Les Editions de Minuit, 1970, p. 288
291
Constatăm că, din punct de vedere sistemic, educaţia şi instruirea,

realizate în mod instituţionalizat, se regăsesc sub denumirile generice
de şcoală şi învăţământ.
Educaţia nu trebuie confundată cu instrucţia. Educaţia reprezintă un
ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic şi conştient în vederea
formării şi dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale
oamenilor275. Prin educaţie omul intră şi trăieşte în colectivitate
practicând marile virtuţi omeneşti cum ar fi: probitatea, sobrietatea,
onoarea, disciplina, răspunderea, curajul, datoria sau spiritul de sacrificiu.
Instruirea este un proces de predare a cunoştinţelor şi
deprinderilor într-o instituţie de învăţământ. Rolul instruirii, după
Doctrina Instruirii Forţelor Armate – 2003 se manifestă şi sub
aspectul verificării, încă din timp de pace, a viabilităţii doctrinelor
pentru operaţii, a eficienţei echipamentelor militare, a organizării
structurilor, precum şi a comenzii. Ca atare, concluziile reieşite pe
timpul desfăşurării instruirii sunt o sursă importantă pentru punerea pe
baze realiste a acestor elemente.
Instrucţia, în accepţiune generală, este învăţătura, ştiinţa căpătată
în şcoli prin învăţare, prin studiu organizat, proces de predare a
cunoştinţelor şi deprinderilor într-o instituţie de învăţământ, iar din
perspectivă militară „totalitatea acţiunilor destinate însuşirii
cunoştinţelor, formării şi perfecţionării deprinderilor individuale şi
colective, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin în timp de
pace, în situaţii de criză şi la război“276 sau totalitatea acţiunilor prin
care se realizează formarea deprinderilor acţionale individuale sau/şi
colective. Prin instrucţie se cultivă spiritul de luptă şi virtuţile militare,
se realizează coeziunea pentru luptă a structurilor militare şi se dezvoltă
capacitatea forţelor de a răspunde şi acţiona eficient în luptă.
În stabilirea viziunii asupra instruirii se au în vedere noile
concepte privind operaţiile militare, realizările tehnologice în
domeniul militar, resursele la dispoziţie, dar, mai ales, nivelul şi
potenţialul celor ce se instruiesc şi al celor ce organizează şi conduc
această activitate.
Instruirea, ca proces prin care resursele umane, materiale şi
financiare sunt transformate în capacitate combativă, ocupă un loc
275
http://dexonline.ro/search.php?cuv=educatie
276
292
central în constituirea oricărei armate apte să satisfacă nevoile militare

ale statului. Obiectivul general al instruirii îl constituie realizarea şi
menţinerea nivelului de operaţionalizare necesar executării întregii
game de acţiuni militare terestre, aeriene şi maritime (fluviale),
independent, întrunit sau combinat, precum şi în compunerea unor forţe
multinaţionale, pe teritoriul naţional şi în afara acestuia.
Capacitatea combativă a unei armate este rezultanta a trei
componente fundamentale, aflate într-o relaţie de interdependenţă:
componenta conceptuală (strategia de securitate naţională, strategia
militară naţională, doctrinele pentru operaţii), componenta de moral
(însuşirile psihice ale personalului, motivarea, călirea psihică,
lidershipul) şi componenta fizică (organizarea structurilor şi
încadrarea cu personal, dotarea cu echipamente militare şi logistica
forţelor, instruirea forţelor). Instruirea forţelor se regăseşte în
componenta fizică şi cea de moral şi are un rol determinant asupra
capacităţii combative, a puterii de luptă a armatei277.
Instruirea este un proces complex, interconectat cu majoritatea
activităţilor specific militare şi are trei componente de bază: învăţământul
militar, instrucţia şi practicarea atribuţiilor funcţiei. Fiecare dintre
aceste componente are un rol bine definit, ca atare nu putem vorbi de o
instruire completă decât abordându-le şi desfăşurându-le integrat278.
Fig. nr. 6.1. Locul instruirii în cadrul ciclului de generare şi

întrebuinţarea forţelor
277
278
Ibidem, p. 13
293
Indiferent de poziţia lor în sistem, forţele se instruiesc continuu,

parcurgând mai multe cicluri ale acestei activităţi. Fiecare ciclu cuprinde
cele trei componente ale instruirii, asigurând astfel, încă din timp de
pace, atât capacitatea armatei de a trece imediat la îndeplinirea
misiunilor, cât şi cadrul necesar pentru ca efectivele să parcurgă întreaga
gamă de activităţi obligatorii pentru o instruire completă şi realistă.
6.1.2. Învăţământul militar

Formarea, specializarea şi perfecţionarea instruirii personalului
armatei, şi mai precis a cadrelor militare se realizează prin învăţământul
militar.
Învăţământul militar este conceput în corelaţie cu tradiţiile şcolii
militare româneşti, cu programul de reformă existent, la un moment dat,
la nivelul învăţământului naţional, cu Legea învăţământului, în consens
cu opţiunea României pentru integrare deplină în NATO şi UE.
Acesta se desfăşoară pe baza unui curriculum, etapizat şi
diferenţiat, pe forme şi niveluri de învăţământ şi are ca obiective
principale cunoaşterea şi dezvoltarea gândirii creative a individului,
elemente de bază în desfăşurarea instrucţiei, şi ulterior, a practicării
atribuţiilor funcţiei. Învăţământul abordează şi rezolvă, în principal,
aspectele teoretice ale instruirii, fiind, întotdeauna, prima fază a
ciclului de instruire. El este urmat de o perioadă de practică (instrucţie
sau îndeplinire a atribuţiilor funcţiei/misiunilor) unde se exersează şi
se aplică ce s-a învăţat în şcoală/la curs, verificându-se astfel şi nivelul
de cunoaştere şi capacitatea de gândire, create în procesul de
învăţare279.
În principal, prin activitatea de învăţământ, ca activitate socială
organizată de instruire şi de educare, trebuie să se realizeze:
cunoaşterea, ca suport al gândirii; dezvoltarea capacităţii de gândire a
individului.
Învăţământul militar şi instrucţia se completează reciproc – în
general, ceea ce se învaţă în şcoală, se exersează prin instrucţie. Nu
există o delimitare precisă între cele două componente de instruire –
de cele mai multe ori, pe durata şcolii se face şi instrucţie, după cum şi
în perioada de instrucţie sunt prezente aspecte teoretice ale instruirii.
279
294
Învăţământul militar şi instrucţia individului constituie împreună

prima etapă a instruirii – instruirea de bază a individului care ar trebui
să se fundamentează pe un ansamblu de principii şi concepte care
definesc esenţa, procesele, conexiunile, structurile de bază şi
finalităţile acestuia. În acest sens, el trebuie280:
● să fie parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ (prin
sistemul de instruire este posibilă trecerea din mediul civil în cel
militar şi invers);
● să aibă la bază nevoile operative ale armatei (proiectarea,
organizarea şi desfăşurarea învăţământului militar, se fac în deplină
concordanţă cu nevoile beneficiarului);
● să fie strâns corelat cu instrucţia şi cu atribuţiile funcţionale ale
personalului (instruirea prin învăţământ trebuie să fie legată de
evoluţia în carieră, de perspectiva concretă a numirii pe o funcţie care
necesită competenţele ce se realizează prin parcurgerea perioadei
respective de învăţământ);
● să aibă ca obiectiv formarea conducătorului militar (prin
excelenţă, învăţământul militar este specific instruirii ofiţerilor,
maiştrilor militari şi subofiţerilor care, indiferent de poziţia lor în
ierarhia militară, trebuie să-şi asume sarcini, responsabilităţi şi decizii
în calitate de lideri militari);
● să asigure oportunitatea stabilirii de către beneficiar a
modelului absolventului (armata fiind singurul beneficiar direct al
instruirii făcute în instituţiile militare de învăţământ, procesul de
învăţământ devine o activitate comandată în totalitate de unităţile
armatei);
● să urmărească realizarea interoperabilităţii Armatei României
cu armatele statelor membre NATO (învăţământul militar pregăteşte
personal capabil să ducă operaţii militare în comun cu aliaţii);
● să fie un sistem deschis (asigură reciprocitatea instruirii
personalului în instituţii de învăţământ din străinătate şi din ţară).
Sistemul învăţământului militar cuprinde instituţiile militare de
învăţământ, structurile cu responsabilităţi de concepţie şi management
al acestei activităţi, precum şi relaţiile dintre aceste componente.
280
Ibidem, pp. 19-20
295
Instituţiile militare de învăţământ sunt organizate pe niveluri

educaţionale şi tipuri de instituţii, iar în cadrul acestora, pe profiluri şi
specializări militare, asigurând coerenţa şi continuitatea instruirii prin
forme specifice şi cuprind: colegiile militare liceale, şcolile militare de
maiştri militari şi subofiţeri, academiile categoriilor de forţe ale
armatei, Academia Tehnică Militară, Institutul Medico-Militar, şcolile
de aplicaţie potrivit misiunilor structurilor (luptătoare, sprijin de luptă,
logistice, pentru operaţii speciale), centre de pregătire ale armelor,
Universitatea Naţională de Apărare.
Formarea personalului militar prin învăţământ se realizează pe
două filiere281:
● filiera directă;
● filiera indirectă.
Prin filiera directă, din absolvenţi de liceu, academiile categoriilor
de forţe ale armatei formează ofiţeri, iar şcolile militare de maiştri
militari şi subofiţeri formează maiştri militari şi subofiţeri. Filiera
directă poate fi numită calea clasică de formare a cadrelor militare şi
prezintă avantajul parcurgerii unor cicluri complete de studii militare,
deci realizarea unei profesionalizări accentuate. Experienţa tuturor
armatelor arată că majoritatea celor care obţin rezultate de excepţie şi
acced pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare, în special pe linie
de comandă, au urmat această filieră.
Prin filiera indirectă, şcolile de aplicaţie formează ofiţeri din
absolvenţi de facultăţi civile şi subofiţeri/maiştri militari, din
absolvenţi de şcoli postliceale. Această cale prezintă avantajul că
perioada de şcolarizare în instituţiile armatei este mult mai scurtă şi, în
consecinţă, costurile sunt mai reduse, dar nivelul de profesionalizare
militară nu atinge suficient de repede performanţele individuale
realizate prin filiera directă.
6.1.3. Instrucţia
Cea de-a doua componentă a instruirii, instrucţia, cuprinde
totalitatea acţiunilor destinate însuşirii cunoştinţelor, formării şi
perfecţionării deprinderilor individuale şi colective, necesare îndeplinirii
misiunilor ce le revin în timp de pace, în situaţii de criză şi la război282.
281
S.M.G./I.F.A.-3.4, Doctrina Instruirii Forţelor Armate, Bucureşti, 2003, pp. 24-25
282
Ibidem, p. 34
296
Instrucţia ce se desfăşoară în timp de pace trebuie să corespundă

cerinţelor misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească structurile din
Forţele Terestre în situaţii de criză sau la război. Această axiomă
trebuie să călăuzească planificarea, desfăşurarea şi evaluarea
procesului de instrucţie.
Pentru a se putea realiza scopul propus şi a creşte eficienţa
activităţilor, instrucţia trebuie să răspundă unui set de cerinţe
esenţiale, astfel:
a) să fie planificată unitar – se asigură armonizarea activităţilor
din punct de vedere ierarhic;
b) să fie condusă cu competenţă – se elimină pierderile,
aplicându-se cele mai bune soluţii;
c) să fie un proces continuu, progresiv – cunoştinţele şi
deprinderile se dobândesc, logic şi firesc, de la simplu la complex;
d) să se desfăşoare modular – obiectivele se îndeplinesc, în mod
secvenţial, cu programe individualizate, specifice fiecărei structuri/
eşalon, ceea ce dă posibilitatea unei cunoaşteri clare a situaţiei;
e) să fie standardizată – se generalizează variantele (activităţile)
cele mai bune de instruire, se elimină consumul de timp necesar
pentru conceperea activităţilor, se asigură o imagine clară a finalităţii
fiecărei activităţi/etape;
f) să fie flexibilă – permite redimensionarea obiectivelor sau a
activităţilor în funcţie de modificările ce apar în misiunile forţelor,
concepţiile de folosire, în organizare şi înzestrare, priorităţile stabilite,
resursele alocate etc.;
g) să fie o activitate preponderent practică – asigură o adaptare
rapidă şi eficientă a forţelor la specificul acţiunilor reale pe câmpul de
luptă;
h) să cultive virtuţile militare – stimulează angajarea în
obţinerea performanţei, dezvoltarea voinţei de a învinge, respectând
legile războiului şi dreptul internaţional umanitar;
i) să fie făcută cu instructori şi structuri de asigurare
profesionalizate – cresc performanţele actului de instruire;
j) să asigure motivarea – se dă sens activităţii şi se creează
competiţia, mărindu-se angajarea fiecărui individ în obţinerea
performanţei;
297
k) să promoveze exigenţa – se asigură desfăşurarea activităţii

într-un cadru riguros organizat;
l) să adopte şi să implementeze standardele şi procedurile
NATO – se realizează interoperabilitatea cu armatele acestei structuri,
alături de care armata noastră îşi va îndeplini misiunile;
m) baza materială a instrucţiei să asigure condiţii cât mai
apropiate de cele ale câmpului de luptă – cresc posibilităţile de
desfăşurare şi performanţele obţinute;
n) să fie evaluată la nivelul fiecărei secvenţe/etape – se asigură
cunoaşterea permanentă a situaţiei reale şi posibilitatea operării
corecturilor necesare283;
o) să adopte şi să implementeze tacticile, tehnicile şi procedurile
rezultate din experienţa acumulată în misiunile internaţionale – se
asigură conectarea instrucţiei la realitatea sapţiului de luptă284.
În condiţiile actuale, când s-a trecut de la serviciul militar
obligatoriu la cel pe bază de voluntariat, iar nivelul de pregătire al
tinerilor care intră în sistemul militar este diferit, stabilirea activităţilor
de instrucţie şi în general planificarea, trebuie să se execute în funcţie
de:
a) Lista cu Cerinţele Esenţiale ale Misiunii/LCEM (document
descriptiv de instruire al structurii care cuprinde o descriere a celor
mai importante sarcini colective de instruire necesare ducerii cu
succes a acţiunilor de luptă, sprijin şi sprijin logistic) (Cerinţele
Esenţiale ale Misiunii reprezintă activităţi clare, măsurabile îndeplinite
de structuri sau indivizi, reprezentând părţi corespunzătoare din
misiunea descompusă în secvenţe de execuţie);
b) nivelul de pregătire al militarilor şi al subunităţii/unităţii în
general;
c) resursele financiare şi materiale avute la dispoziţie.
Procesul de planificare a instrucţiei în Forţele Terestre trebuie să
se caracterizeze prin:
 unitate de concepţie – stabilirea de către eşalonul superior a
misiunilor structurilor subordonate şi aprobarea de către acesta a
planurilor de instrucţie;
283
284
*** Concepţia de modernizare a instrucţiei Forţelor Terestre, Bucureşti,
Statul Major al Forţelor Terestre, 2007, p. 11
298
 libertate de acţiune – dreptul fiecărui comandant de a stabili

cum să instruiască structura pe care o comandă;
 răspundere – obligaţiile fiecărui comandant de a atinge nivelul
de instrucţie necesar îndeplinirii cerinţelor misiunilor285.
Desfăşurarea instrucţiei este punerea în practică a ceea ce s-a
planificat. Spre deosebire de planificare, desfăşurarea instrucţiei
începe cu eşalonul cel mai de jos, este o activitate descentralizată şi
angajează întregul efectiv al structurilor. La baza desfăşurării
instrucţiei Forţelor Terestre stau următoarele principii286:
a) scopul instrucţiei este pregătirea pentru operaţii specifice luptei
armate şi pentru operaţii de stabilitate şi de sprijin;
b) instrucţia este fundamentată pe prevederile publicaţiilor
doctrinare în uz;
c) comandantul poartă întreaga răspundere pentru instruţia
structurii pe care o comandă;
d) capacitatea fizică şi moralul forţelor sunt obiective prioritare
ale instrucţiei;
e) instrucţia comandanţilor şi a comandamentelor sunt deter-
minante pentru obţinerea victoriei;
f) instrucţia se face pentru îndeplinirea misiunilor stabilite prin
planurile de operaţii, nu pentru toate misiunile teoretic posibile.
Evaluarea este parte integrantă a procesului de instrucţie şi se face
pe baza şi în timpul desfăşurării activităţi – standard de instrucţie287 care
sunt planificate pentru instruire. Rezultatele evaluării pot arăta că
structura respectivă este aptă pentru îndeplinirea misiunilor, ori că este
nevoie de o instruire suplimentară. Aceste informaţii au rolul de a
asigura funcţionarea feedback-ului procesului de instrucţie.
Evaluarea vizează determinarea performanţei la care s-a ajuns şi
se realizează secvenţial, respectându-se etapele activităţilor-standard
de instrucţie şi evaluare. Pentru aprecierea nivelului de instruire,
comandanţii, sprijiniţi de instructori, analizează datele obţinute prin
285
286
Ibidem, p. 10
287
Activităţi-standard prin a căror desfăşurare/îndeplinire personalul/structurile
militare îşi realizează nivelul de instruire necesar îndeplinirii misiunilor
299
evaluare, precum şi alte elemente legate de activitatea de instrucţie şi

stabilesc nivelul de performanţă la care se află individul/structura din
subordine.
Instrucţia trebuie să urmeze o derulare logică, de la simplu la
complex, succesiv şi logic, parcurgând trei etape, astfel 288:
● instrucţia individului şi a echipei;
● instruirea comandanţilor/comandamentelor;
● instrucţia colectivă.
Cele trei tipuri de instrucţie se interconectează şi intercon-
diţionează formând un tot unitar, coerent şi riguros construit. Fiecare
nivel pleacă de la necesitatea redobândirii cunoaşterilor şi, în mod
special, a deprinderilor anterior dobândite, ca apoi, pe un fundament
deja format, să se clădească noile deprinderi, specifice nivelului
superior pe care-l parcurge procesul de instrucţie.
Atât instrucţia individului, cât şi instrucţia colectivă, au trei
componente de bază, şi anume: instrucţia militară generală, instrucţia
militară de specialitate şi instrucţia tactică.
Instrucţia individului are rolul de a forma luptători cu
cunoştinţele, trăsăturile psihomorale şi deprinderile de bază necesare
unui bun militar poliacţional şi specialist: încrezător în puterile
proprii, disciplinat, bine pregătit fizic şi psihic, cu calităţile necesare
acţiunii în echipă şi obţinerii victoriei pe câmpul de luptă. Parcurgerea
etapei instrucţiei individului este obligatorie pentru orice militar.
Instrucţia echipei este cadrul pentru aplicarea şi perfecţionarea
deprinderilor dobândite la nivel individual şi pentru iniţierea formării
deprinderilor colective. Ea întruneşte şi pregăteşte indivizi cu atribuţii
şi deprinderi specifice, dar complementare. Rezultatul trebuie să fie
formarea deprinderilor de lucru în echipă, deprinderi pe care niciun
individ nu şi le poate crea singur. Acţiunile echipei sunt de mică
amploare, dar care capătă o tot mai mare importanţă în cadrul tactic.
Instrucţia individului şi instrucţia echipei au obiective distincte şi
chiar căi specifice de realizare, dar se execută împreună pentru a putea
instrui individul atât în postura de executant, cât şi în aceea de mic
lider (al echipei), postură pe care orice militar trebuie să poată să şi-o
asume.
288
300
Instruirea comandanţilor/comandamentelor cuprinde un

ansamblu de activităţi planificate, organizate şi desfăşurate într-o
concepţie unitară la nivelul structurilor de comandă prin care se
urmăreşte realizarea unităţii de gândire şi acţiune a elementelor
componente, flexibilizarea şi eficientizarea actului de conducere a
forţelor şi antrenarea în rezolvarea situaţiilor posibil a apărea pe
câmpul de operaţii.
Instruirea comandamentelor, presupune existenţa a două
componente: una teoretică, ce se desfăşoară în paralel cu instrucţia
colectivă a structurilor subordonate şi alta practic-aplicativă, ce se
realizează prin conceperea, pregătirea şi conducerea exerciţiilor, a
aplicaţiilor din faza finală a instrucţiei colective a eşalonului respectiv.
Un rol foarte important al comandantului este realizarea şi
menţinerea unui moral ridicat al oamenilor din subordine, atribuţie
îndeplinită prin modul de conducere a personalului. Nu trebuie
pierdută nicio ocazie de a-i determina pe ofiţeri/subofiţeri să-şi
dezvolte, prin studiu şi activitate practică, potenţialul de lideri.
Schimbarea mentalităţii faţă de propria pregătire este esenţială
într-o lume în care războiul se câştigă, în primul rând, datorită
superiorităţii în plan mental – atitudine, capacitatea de prognoză,
capacitatea de analiză, sinteză şi luare a deciziei, a utilizării
corespunzătoare a resurselor avute la dispoziţie, precum şi a factorului
timp, prin culegerea, transmiterea şi procesarea informaţiei în timp real,
viteza de reacţie, luarea deciziei într-un interval de timp mai mic decât
adversarul şi devansarea permanentă a adversarului în plan acţional.
Transformarea mentalităţii este definitorie pentru optimizarea
instrucţiei şi nu este uşoară, iar pentru unii ar putea fi imposibilă. De
aceea, primul pas care trebuie făcut în acest sens, este cunoaşterea de sine.
Autocunoaşterea trebuie să fie permanent însoţită de autoverificare şi
dorinţa de autodepăşire. Toate acestea au o contribuţie mare la
îndeplinirea dezideratului ca fiecare militar să fie un profesionist, un
expert în domeniul lui. Atingerea acestui nivel de profesionalism – expert
sau specialist – este o condiţie esenţială pentru punerea în aplicare a
conceptului de modularilate structurală şi interoperabilitate, care să
permită îndeplinirea oricărui tip de misiune asumată în cadrul Alianţei289.
289
Statul Major al Forţelor Terestre, 2007, pp. 33-24
301
Instrucţia colectivă are ca obiectiv formarea, menţinerea şi

dezvoltarea deprinderilor colective şi a coeziunii structurilor militare
şi presupune, în acest sens, instruirea comună a trupelor şi a
comenzii/comandamentelor.
Instrucţia colectivă presupune existenţa unor structuri militare
complet încadrate şi dotate cu echipamente militare (aşa cum este
prevăzut ca acestea să fie introduse în luptă/operaţie în caz real).
Activităţile de instrucţie se stabilesc pe baza misiunilor fiecărei
structuri şi a nivelului de pregătire existent la momentul începerii
instrucţiei colective.
Instrucţia colectivă se realizează, în principal, prin rezolvarea
unor activităţi standard de instrucţie şi prin exerciţii tactice începând
cu eşalonul cel mai mic, grupa, şi cu situaţiile cele mai simple şi
continuă cu eşaloanele superioare şi situaţii din ce în ce mai complexe.
Pentru a realiza o progresie normală a instrucţiei, structurile
militare trebuie să se instruiască mai întâi în cadrul armei din care fac
parte, apoi interarme, în cadrul categoriei de forţe şi în final, după
aceea la nivel întrunit şi multinaţional.
Instrucţia armei se derulaeză pe o perioadă determinată, pe baza
unor obiective şi a unui plan specific dezvoltării coeziunii de luptă la
nivelul structurilor de armă/specialitate.
Instrucţia interarme presupune armonizarea relaţiilor de acţiune
între subunităţi de diferite arme şi specialităţi, capabile să acţioneze în
comun, de regulă la nivel de unitate.
Instrucţia întrunită are ca scop pregătirea în comun a forţelor din
cel puţin două categorii de forţe ale armatei, şi eventual, din celelalte
instituţii, departamente cu responsabilităţi în domeniul securităţii
naţionale. Esenţa acestui tip de instrucţie este dată de existenţa, fie şi
temporară, a unei structuri de forţe întrunite şi a doctrinei pentru operaţii
întrunite, care se pregăteşte pe baza doctrinei operaţiilor întrunite.
Instrucţia multinaţională se bazează pe doctrine pentru operaţii
multinaţionale şi are drept scop pregătirea forţelor pentru a desfăşura
operaţii sub comandă multinaţională.
6.1.4. Practicarea atribuţiilor funcţiei
Practicarea atribuţiilor funcţiei este o componentă esenţială a
instruirii forţelor. Orice militar, indiferent de ierarhie şi structură,
există ca urmare a funcţiei pentru care a fost primit în sistemul militar.
302
Prin învăţământ şi instrucţie, militarul se pregăteşte să

îndeplinească atribuţiile acestei funcţii.
Îndeplinirea atribuţiilor şi a sarcinilor este, printre altele, şi o
formă de instruire, care comportă două aspecte distincte:
● trecerea în timp de pace prin diverse funcţii noi şi acumularea
de experienţă pentru fiecare responsabilitate asumată;
● participarea, periodic, la acţiuni militare reale şi acumularea de
experienţă combativă.
Practicarea atribuţiilor funcţiei dă sens şi consistenţă instruirii
anterioare din şcoli şi unităţi militare, întrucât asigură feedback-ul
nivelului real de instruire.
Dacă în primele două etape, învăţământ şi instrucţie, s-au creat
cunoştinţele pe baza datelor şi a informaţiilor transmise, pe timpul
practicării atribuţiilor funcţiei se achiziţioneză un ansamblu de
cunoştinţe mai bine înţelese, iar pe baza experienţei acumulate,
individul şi structurile militare capătă încrederea necesară în
posibilităţile proprii (figura nr.4).
Experienţă
Înţelegere
Cunoştinţe Cunoştinţe
Informaţii
Date
Fig. nr. 6.2. Stadiile de evoluţie în procesul instruirii
6.1.5. Transformarea Armatei României în domeniul instruirii forţelor

Transformările angajate în interiorul armatei au în vedere atât
reproiectarea structurală, cât şi crearea condiţiilor de realizare practică
a funcţiilor acesteia în noul context. Manifestarea acţiunilor şi a
303
responsabilităţilor avute în vedere, fiecare în parte sau în corelaţie,

este condiţionată de profilul militarului (în special al ofiţerului), de
orizontul profesionalismului său şi de competenţele sale. De aceea, se
apreciază că formarea cadrelor, perfecţionarea pregătirii lor,
învăţământul militar în consecinţă, constituie factori determinanţi ai
asigurării personalului care să corespundă intereselor Ministerului
Apărării, ale Alianţei şi cerinţelor noii fizionomii a acţiunilor militare
în corelaţie cu riscurile şi ameninţările din mediul de securitate.
Pentru aceasta este nevoie ca procesul de transformare la care
trebuie supus învăţământul de formare să fie configurat sub semnul
unei noi concepţii cu privire la pregătirea studenţilor militari, adecvată
exigenţelor sporite ale spaţiului de luptă modern şi cerinţelor altor
misiuni pe care ofiţerul din Forţele Terestre trebuie să le execute.
Transformarea învăţământului militar românesc nu înseamnă
trecerea de la un sistem prost la unul bun, ci de la un sistem bun în
anumite circumstanţe, la un sistem bun în circumstanţe radical
modificate. Esenţa schimbării este adaptarea sistemului învăţământului
militar la situaţia şi evoluţiile actuale şi viitoare din armată şi societate.
Se are în vedere schimbarea unor mentalităţi, a modului de
organizare şi funcţionare a sistemului de învăţământ în conformitate
cu noile obiective ale Strategiei de Securitate Naţională precum şi a
celei de Transformare a Armatei României şi vizează aspecte de o
mare importanţă cum sunt: organizarea sistemului de învăţământ,
managementul, planificarea educaţiei, formarea şi perfecţionarea
personalului didactic, statutul învăţământului militar în raport cu
celelalte sectoare ale vieţii militare.
Nota caracteristică a practicii educaţionale în secolul al XX-lea o
reprezenta tradiţionala transmitere a cunoaşterii, predarea cu cunoscutul
rol al educatorului şi de aceea considerăm că produsul unui astfel de
învăţământ, marcat de atributele livresc şi reproductiv, este incapabil să
formeze omul (ofiţerul) din perspectiva viitorului, iar educaţia pentru
transformare propune o nouă paradigmă în care studentul este plasat în
centrul dezvoltării, în calitate de scop, agent şi obiect al transformării.
De altfel, alinierea la prevederile reieşite din Declaraţia de la
Bologna (iunie 1999) ne obligă ca învăţământul, inclusiv cel militar,
înţelegem noi, să fie centrat pe formarea de competenţe şi nu pe
însuşirea de cunoştinţe.
304
Pentru o corectă analiză şi planificare a activităţilor referitoare la

învăţământul centrat pe student considerăm că este necesar să analizăm
şi să aprofundăm cel puţin următoarele probleme, deschise în continuare
cercetării ştiinţifice: modelul absolventului şi curricumulul educaţional.
Modelul absolventului este mijlocul principal prin care
beneficiarul activităţii de învăţământ militar (care primeşte şi foloseşte
absolventul) îşi prezintă interesele. Acest document reprezintă un set
de cerinţe prin care se stabileşte ce trebuie „să fie“, „să ştie“, „să
facă“ şi „să devină“, spunem noi, absolventul la terminarea cursurilor.
Modelul absolventului conţine cerinţele esenţiale minime
necesare viitorului absolvent (cunoştinţe, competenţe şi abilităţi).
Cerinţele prevăzute în modelul absolventului sunt, în esenţă, cerinţe
operaţionale/esenţiale ale posturilor pe care urmează să fie încadraţi
absolvenţii. Având în vedere că există o mare diversitate de funcţii, nu
se va putea lucra pe tot atâtea modele. Modelul absolventului va trebui
să conţină cerinţele esenţiale ale unei categorii de funcţii, apropiate ca
atribuţii. Programul instructiv-educativ în care sunt definite,
specificate obiectivele activităţii, metodele şi mijloacele de realizare a
lor şi de evaluare se numeşte proiect curricular (curriculum project),
iar activitatea prin care el este elaborat – proiectare curriculară
(curriculum design).
Un program de formare referitor la problematica „managementului
violenţei“ (un militar profesionist, şi în special ofiţerul este un expert
care gestionează aplicarea violenţei în diferite situaţii şi condiţii) este un
curriculum specializat şi interdisciplinar care se focalizează pe lărgirea
şi aprofundarea competenţelor în domeniu, structurat în funcţie de
modelul absolventului care trebuie realizat, şi în plus trebuie să respecte
principiile formării continue (educaţie permanentă).
Enumerarea acestor aspecte pune în evidenţă faptul că
restructurarea nu este impusă, ci conştientizată şi înglobează o uriaşă
activitate de inovaţie, începând cu baza sistemului.
Diversitatea şi complexitatea tot mai accentuată a conflictelor
armate determină nevoia unui răspuns corespunzător şi în planul
instruirii forţelor. Unele aspecte ale acestui răspuns sunt foarte greu de
determinat şi de pregătit pe clasicul câmp de instrucţie. Soluţia vine,
cel puţin parţial, din modernizarea şi eficientizarea instrucţiei având în
305
vedere următoarele direcţii de acţiune290: planificarea procesului de

instrucţie; formarea şi dezvoltarea profesională a liderului militar;
standardizarea instrucţiei; perfecţionarea metodelor de instrucţie ale
personalului; instrucţia prin simulare; redefinirea şi îmbunătăţirea
actelor normative specifice; modernizarea bazei materiale a instrucţiei.
Nivelul de instrucţie a unei subunităţi este influenţat în mod direct
de doi factori determinanţi, resursele şi instructorii. Dacă în cazul
resurselor este evident că influenţele exterioare (restricţii bugetare,
legislative sau sociale) produc limitări evidente, calitatea liderilor
responsabili cu instrucţia unităţilor şi a subunităţilor este însă direct
proporţională cu preocuparea sistemului pentru formarea acestora. În
concluzie, este necesară pregătirea liderilor de care are nevoie armata,
în vederea gestionării întregului fenomen militar, de la instrucţie până
la operaţii postconflict.
Standardizarea instrucţiei. Standardele de instrucţie sunt în fapt
activităţi-standard prin a căror desfăşurare/îndeplinire personalul/
structurile militare îşi realizează nivelul de instruire necesar
îndeplinirii misiunilor. Aplicarea standardelor presupune, în esenţă,
rezolvarea unor situaţii tactice prestabilite, în condiţiile realizării unor
performanţe strict necesare. Standardele de instrucţie au la bază
cerinţele operaţionale, îndeplinirea lor fiind practic echivalentă cu
atingerea nivelului de instruire necesar pentru îndeplinirea
misiunilor291. Instruirea folosind aceleaşi standarde, asigură realizarea
interoperabilităţii şi a cadrului necesar furnizării de structuri viabile
forţelor dislocabile. În acest sens, adoptarea, adaptarea şi
implementarea standardelor de instrucţie specifice NATO este o
prioritate absolută.
Adaptarea la tendinţele de evoluţie a spaţiului de luptă integrat
înseamnă modificarea permanentă a datelor pe baza cărora se elaborează
concepţii, planuri şi programe de instrucţie, şi implicit, necesitatea de
reluare parţială sau integrală a procesului de analiză şi planificare.
Perfecţionarea metodelor de instrucţiei. Acceptarea principiului
„schimbării permanente“ determină ca metodele de organizare şi
290
291
306
desfăşurare a procesului instructiv-educativ să ţină pasul cu aceste

schimbări pentru ca scopul stabilit instrucţiei (realizarea capacităţii
operaţionale pentru îndeplinirea misiunii) să fie îndeplinit. Modul de
acţiune pe care îl recomandă schimbarea permanentă presupune
transformarea mentalităţii (flexibilitate decizională şi acţională,
completată de mentalitatea de învingător) şi a atitudinii predominant
reactive, într-o atitudine proactivă.
Implementarea sistemului de elaborare a lecţiilor învăţate
constituie elementul prin care experienţa acumulată de către Armata
României, armatele statelor membre NATO şi armatele altor state pe
timpul desfăşurării diferitelor activităţi pot contribui la perfecţionarea
activităţilor care se vor desfăşura în viitor.
Organizarea şi funcţionarea sistemului de elaborare a ,,lecţiilor
învăţate“ reprezintă un atribut al comandanţilor/şefilor pe fiecare
treaptă ierarhică. Structurile din cadrul Forţelor Terestre pe timpul
activităţilor de instrucţie îşi vor perfecţiona deprinderile prin
adoptarea şi implementarea tacticilor, a tehnicilor şi procedurilor
rezultate din experienţa acumulată în misiunile internaţionale şi
naţionale. Prin aceasta se va asigura conectarea instrucţiei la realitatea
spaţiului de luptă modern.
Reţeaua de calculatoare (Internetul) devine, pe zi ce trece, arbitrul
accesului la educaţie şi cultură, iar forma cea mai potrivită de a veni în
întâmpinarea nevoilor de cunoaştere şi formare continuă, inclusiv în
armată este e-learning sau învăţarea avansată distribuită/Advanced
Distributed Learning-ADL.
Este evident că învăţământul tradiţional nu îşi va pierde niciodată
prerogativa dialogului direct dintre cei ce instruiesc şi cei ce sunt
instruiţi, prin care se creează un cadru optim pentru modelarea
personalităţii, menţinerea mai pregnantă a spiritului de competiţie, dar şi
a suportului psihologic reciproc. Internetul oferă însă noi oportunităţi de
instruire, cărora nu este obligatoriu să li se acorde exclusivitate, acesta
constituind atât mediul de distribuţie a materialelor, cât şi canalul de
comunicare între actorii implicaţi.
E-learning sau învăţarea avansată distribuită/Advanced
Distributed Learning-ADL reprezintă un tip de instruire la distanţă,
asistată de calculator, organizată de o instituţie ce furnizează materiale
într-o ordine secvenţială şi logică pentru a fi asimilate de cursanţi în
manieră proprie.
307
Modernizarea procesului instructiv-educativ solicită atât utilizarea

metodelor clasice (învăţământul tradiţional nu îşi va pierde niciodată
prerogativa dialogului direct dintre cei ce instruiesc şi cei ce sunt
instruiţi), dar mai ales, a celor moderne, asistate de calculator, care să
asigure instruirea resursei umane în condiţii cât mai apropiate de
realităţile câmpului de luptă, folosind sisteme de simulare în domeniul
planificării, organizării şi desfăşurării acţiunilor militare.
Instruirea prin simulare în Forţele Terestre se desfăşoară pe
următoarele niveluri292:
Nivelul 1 – instrucţia tehnică prin simulare care se referă la
pregătirea individuală la simulatoare virtuale, atât în cadrul pregătirii
individuale de bază (instrucţia tragerii), cât şi la intrucţia de
specialitate (a operatorilor de rachete antiblindate, la conducerea
maşinilor de luptă şi de sprijin, pilotarea navelor şi aeronavelor).
Nivelul 2 – exerciţii tactice prin simulare constructivă/SIMEX cu
comandamentele de unităţi şi mari unităţi din forţele dislocabile,
întrunit cu celelalte categorii de forţe, folosind un sistem de simulare
constructivă a luptei, precum şi personal şi infrastructură adecvată
planificării şi desfăşurării acestor exerciţii.
Nivelul 3 – exerciţii tactice prin simulare virtuală/VTX cu
subunităţi şi unităţi de forţe luptătoare, de sprijin şi operaţii speciale
folosind un sistem de simulare virtuală a luptei, precum şi personal şi
infrastructură adecvată planificării şi desfăşurării acestor exerciţii.
Nivelul 4 – exerciţii tactice prin simulare reală/instrumentală –
SIMFTX cu subunităţi şi unităţi de forţe luptătoare şi operaţii speciale
folosind un sistem de simulare reală a luptei, precum şi personal şi
infrastructură adecvată planificării şi desfăşurării acestor exerciţii
(exerciţii şi aplicaţii tactice cu acţiune dublă, cu trupe reale).
Adoptarea metodei instruirii prin simulare este susţinută de
următoarele argumente293:
● reduce, aşa cum s-a mai spus, consumurile de resurse;
● asigură însuşirea unor procedee de acţiune specifice viitoarelor
conflicte armate, ce pun accentul pe utilizarea mijloacelor informatice;
292
Statul Major al Forţelor Terestre, 2007, pp. 29-30
293
308
● permite exploatarea şi „jucarea“ unor aspecte ale conflictului

militar, care în condiţiile instrucţiei clasice sunt aproape imposibil de
realizat;
● permite o evaluare rapidă şi mult mai obiectivă a nivelului de
pregătire al forţelor;
● contribuie la formarea unor deprinderi ce vor asigura realizarea
la un nivel superior a obiectivelor instrucţiei în teren;
● standardizarea, ca procedeu de lucru şi de apropiere de
structurile NATO, s-a dovedit, din experienţele participării la operaţii
multinaţionale, o condiţie esenţială de îndeplinit pentru angajarea în
misiuni comune cu structurile Alianţei.
Rolul principal al instrumentelor de modelare şi simulare în
procesul de instruire este de a reproduce condiţiile câmpului de luptă
cât mai realist posibil şi cu costuri reduse comparativ cu procedeele
clasice de instruire.
În concluzie, subliniem prevederile Strategiei de transformare a
Armatei României în domeniul instruirii forţelor. Astfel se vor avea în
vedere adaptarea întregului proces de instruire la cel aplicat în cadrul
celorlalte armate ale statelor membre NATO, realizarea capabilităţilor
operaţionale a forţelor în funcţie de resursele avute la dispoziţie şi
nivelul de instruire de la care se porneşte.
Învăţământul militar va urma aceleaşi etape de transformare/
remodelare pe care le va parcurge învăţământul naţional. În cadrul
fiecărei etape vor fi identificate nevoile reale de formare şi dezvoltare
profesională a resursei umane, pe categorii de personal, potrivit
politicilor naţionale, ale NATO şi ale Uniunii Europene, în domeniu.
Instrucţia va avea un caracter predominant practic-aplicativ şi va
urmări, în principal, realizarea/menţinerea capacităţii operaţionale a
structurilor militare dislocabile, precum şi a celor de generare-regenerare,
necesare îndeplinirii misiunilor stabilite prin planurile de operaţii.
Exerciţiile (aplicaţiile) tactice, indiferent de ce tip, vor urmări
dezvoltarea deprinderilor colective ale structurilor de comandă şi ale
celor acţionale, precum şi evaluarea capacităţii operaţionale a acestora
înaintea introducerii în teatrele de operaţii.
„Instruieşte-te cum lupţi!“ nu mai este de mult o simplă lozincă.
Instrucţia se proiectează ţinându-se seama de mutaţiile profunde
309
produse în fizionomia războiului (operaţiilor), exacerbarea acţiunilor

asimetrice, versatilitatea câmpului de luptă, şi nu în ultimul rând de
cerinţele esenţiale ale misiunii.
6.2 Teoria organizării militare
Teoria organizării militare este o componentă a ştiinţei militare şi

are drept scop elaborarea principiilor care stau la baza organizării
forţelor, dezvoltării proporţionale a diferitelor categorii de forţe şi
genuri de arme (în funcţie de misiuni şi sarcini), stabilirea elementelor
lor componente, precum şi elaborarea principiilor sistemului de
generare/regenerare.
Este cunoscut că una din legile luptei armate este cea a dependenţei
organizatorice de nivelul dezvoltării armamentului şi a tehnicii. Pe cale
de consecinţă, progresele remarcabile realizate pe tărâmul tehnicii
militare au produs schimbări de substanţă asupra organizării forţelor
implicate în conflictele militare ale începutului de mileniu.
Astăzi se parcurge încă o etapă de trecere de la ceva (regimul
totalitar) spre altceva (regimul democratic); de la ceva învechit, depăşit
spre ceva nou, dar nu (încă) superior – aceasta numind-o schimbare; de
la ceva vechi la altceva superior şi acesta o numim transformare.
În general, perioadele de profunde schimbări sociale sau
instituţionale, aşa cum este şi cazul aceleia de după încheierea
„Războiului Rece“, sunt însoţite de creşterea evidentă a interesului
asupra componentelor „hard“ ale societăţii. Armata este o astfel de
componentă care poate reprezenta un obstacol în calea schimbărilor sau
dimpotrivă, un instrument al schimbărilor.
Sociologul Morris Janowitz consideră că, alături de cele două
trenduri majore ale societăţii moderne: extinderea participării politice
şi dezvoltarea industrială, o a treia serie a schimbărilor se referă la
războiul modern şi la transformarea forţelor armate294.
În cazul NATO, apariţia ameninţărilor asimetrice după 1990 a
făcut mai dificilă pentru aliaţi ajungerea la un consens privind o
viziune comună la nivel strategic. În acelaşi timp, abordarea acestor
294
Ioan Nicu Sava, (coord) Armata şi societatea. Culegere de texte de sociologie
militară, Bucureşti, Editura INFO-TEAM, 1998, p. 30
310
ameninţări solicită o mai mare flexibilitate a planificării strategice la

nivelul aliaţilor. În aceste condiţii, NATO a adoptat o abordare duală
în privinţa transformării, prin care a căutat atât să dezvolte forţe rapid
dislocabile, cât şi să promoveze stabilitatea şi transparenţa în regiunile
de criză. NATO nu este singura organizaţie internaţională care a
trebuit reformată. Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite, de
asemenea, sunt într-un proces de adaptare la noul mediu de securitate.
Războiul este cea mai violentă manifestare a relaţiilor conflictuale
între state-naţiune, în general, ale căror ideologii legitimează utilizarea
luptei armate în scopul atingerii obiectivelor propuse şi al promovării
intereselor naţionale.
Războiul modern tinde, tot mai mult, să devină un ansamblu care
articulează într-o proporţie variabilă, potrivit unor finalităţi prestabilite,
activităţi şi acţiuni (operaţii) militare cu cele nemilitare. Lupta armată,
aspectul specific războiului, ce constă în folosirea mijloacelor violente
de acţiune, are ponderea sa în cadrul confruntărilor, dar încep să devină
determinante disputele în domeniile politico-diplomatic, economico-
financiar, tehnico-informaţional, cultural-spiritual, ecologic-geofizic etc.,
ce aduc în prim-plan arme şi tehnologii noi, în aparenţă nonviolente, dar
cu efecte distructive de profunzime asupra societăţii (blocaje, disfuncţii,
destructurări, disoluţii şi colaps).
Evoluţia intrinsecă a armelor şi echipamentelor militare,
corespunzător celor două roluri fundamentale – ofensiv şi defensiv – a
constituit unul din factorii de amplificare a caracterului beligen al
conflictelor cu substrat politic, economic şi social şi, implicit, a
complexităţii artei militare.
La începuturile sale, când armele erau, la modul cel mai concret,
prelungirea braţului, confruntarea militară multiplică utilizarea forţei
brute la nivelul numărului luptătorilor de care dispuneau adversarii,
într-un spaţiu restrâns, iar dispozitivele de luptă erau compacte – umăr
lângă umăr şi şir după şir, acţionând berbeceşte, prin presiunea masei
de densitate extremă şi ucigând prin forţa muşchilor şi agilitate fizică.
Astfel, în confruntarea propriu-zisă era greu să distingi cine, de fapt,
atacă şi cine se apără, masele de luptători năpustindu-se, efectiv
simultan, una împotriva celeilalte.
311
Aceste neajunsuri aveau să se elimine odată cu apariţia falangei,

care va rămâne, pentru multă vreme formaţia de luptă de bază. Esenţa
unei falange constă în disciplina militară care a transformat o ceată de
războinici individuală într-o formaţie militară a cărei evoluţie ordonată
îi permite să realizeze de zece ori mai mult, comparativ cu eforturile
lipsite de coordonare ale unui număr egal de luptători individuali egal
înarmaţi. Alcătuirea, armamentul şi lupta falangei au cunoscut o
evoluţie graduală, marcată de crearea falangei spartane, diferenţierea
notabilă a falangistului macedonean şi apariţia legionarului român295.
Un salt notabil al artei militare antice se produce odată cu
utilizarea calului ca armă de luptă. El contribuie substanţial la
creşterea mobilităţii şi la constituirea unor structuri de manevră.
În Evul Mediu evoluţia extrem de lentă a tehnologiei militare, ca
şi fărâmiţarea marilor organizări statale ale antichităţii au influenţat
negativ organizarea armatelor şi arta militară.
Schimbări de esenţă se produc însă în Epoca Renaşterii, odată cu
apariţia, şi apoi dezvoltarea armelor de foc. Armele de foc avantajează
constituirea unei baze de selecţie mult mai largi, formarea unor
structuri militare mult mai variate, cu efective considerabil mai mari la
nivelul întregii armate.
Introducerea în dotare a armelor de foc nu a înlăturat imediat
armele existente anterior, cu care au coexistat, sprijinindu-se reciproc.
Această predispoziţie pentru receptarea armelor de foc a modificat
raportul dintre muşchetari şi suliţaşi de la 1:6, cât fusese consacrat de
războaiele italiene, la 6:6 şi a condus la o nouă organizare militară,
prin compartimentarea forţelor în unităţi de câte 3000 de oameni,
precum şi în unităţi tactice mai mici (batalioane de 550 de oameni,
care erau împărţite în companii şi plutoane), ceea ce a uşurat mult
efectuarea instruirii, precum şi acţiunea lor atât independentă, cât şi în
cooperare cu alte unităţi pe câmpul de luptă.
În perioada 1648-1815, îmbunătăţirile au vizat atât fiecare armă
(forţă) separat, cât şi ansamblul lor. În acest sens, reţinem scurtarea
şirurilor de muşchetari de la 10 la 6 oameni, revenirea cavaleriei la
tactica şocului, reintroducerea armelor albe, precum şi asigurarea
295
Ionel Bărbulescu, Liviu Habian, Lege, principiu, normă. Corelaţii, Târgu Jiu,
Editura AGER, 2002, p. 118
312
mobilităţii artileriei pe câmpul de luptă. Dar, în afara acestor

perfecţionări, mult mai însemnată s-a dovedit cea care viza ansamblul:
pentru prima dată, la scară largă, coordonarea acţiunii celor trei arme în
spaţiul câmpului de luptă devine nu numai necesară, ci şi realizabilă.
Perfecţionarea armamentului de foc individual (generalizarea
flintei în locul muschetei) a permis continuarea procesului de reducere
a adâncimii şirurilor, paralel cu extinderea liniilor de trăgători în
vederea maximizării puterii de foc. Începutul secolului al XVIII-lea,
consemnează generalizarea tacticii de linie, lungi dreptunghiuri umane,
cu o adâncime variind între cinci rânduri, la începutul secolului şi trei şi
chiar două spre mijlocul şi sfârşitul său (cavaleria, aşezată de regulă, în
linie în spatele infanteriei ataca pe la intervale). Considerată, alături de
perfecţionările în domeniul artileriei, al tacticii (introducerea corpului
vânătorilor cu misiuni de hărţuire a inamicului) şi organizaţionale
(crearea diviziei – o mare unitate compusă din infanterie, cavalerie,
artilerie şi elemente de sprijin coordonată de un stat major şi
subordonată unui singur comandant, capabilă să acţioneze
independent), coloana de atac a fost considerată de unii autori drept cea
mai semnificativă operă militară a secolului respectiv296.
Napoleon a fost cel care a introdus diviziunea de corp de armată
(compus din 2-3 divizii de infanterie şi cavalerie). Corpurile
respective, cantonate în puncte strategice, puteau astfel să se unească
sau să se despartă acţionând corespunzător împotriva inamicului, în
conformitate cu mişcările acestuia.
În perioada 1815-1918, epocă a industrializării rapide,
caracterizată de sporirea continuă şi din ce în ce mai accelerată a
performanţelor armamentului, armatele au dobândit proporţii cu
adevărat de masă. Tactica şi strategia dobândesc cu totul alte
proporţii, amplificate în mod corespunzător, iar structurile care le
execută – unităţile şi marile unităţi – sunt şi ele cu mult mai mari. Pe
de altă parte, intervine, oarecum inevitabil, şi tendinţa de relativă
uniformizare a organizării militare, dotării şi implicit a procedeelor de
luptă. Perfecţionarea armamentelor existente şi crearea altora complet
noi au sporit dimensiunile câmpului de luptă, ceea ce a dus la mărirea
296
Ionel Bărbulescu, Liviu Habian, Lege, principiu, normă. Corelaţii, Târgu Jiu,
Editura AGER, 2002, pp. 122-123
313
proporţiilor manevrei tactice şi strategice, precum şi a formaţiilor care

trebuiau s-o execute.
De asemenea, mutaţii importante a produs Primul Război Mondial
şi pe planul structurilor militare şi al evoluţiei gândirii militare.
Având în vedere tendinţele evoluţiei fenomenelor conflictuale în
care forţele armate vor fi angrenate, apreciem că obiectiv fundamental
ar fi asigurarea unor capabilităţi suficiente şi cu abilitatea de a
îndepliniri toate tipurile de misiuni. Misiunile viitoare vor fi mult mai
complexe, dinamice şi multidimensionale.
Pe aceste dimensiuni, structura forţelor şi operaţiile militare vor
trebui să constituie un răspuns oportun şi eficient la adresa ameninţărilor
şi a provocărilor ce pot afecta securitatea naţională sau a aliaţilor.
Ca urmare, nevoia fundamentală a transformării Armatei
României o reprezintă proiectarea şi susţinerea unei structuri de forţe
modernă, redusă, profesionalizată, echipată adecvat, dislocabilă,
interoperabilă, cu capacitate de autosusţinere şi de protecţie
multidimensională, uşor adaptabilă la noul context de securitate, aflat
într-o continuă schimbare, cu o conducere flexibilă, care, pe baza
informaţiilor şi a datelor optime, să ia decizii în timp scurt, şi care
evidenţiază necesitatea de reevaluare a factorului militar ca principală
sursă de credibilitate.
Aceasta presupune schimbări la nivelul doctrinelor, al organizării şi
structurii forţelor, capabilităţilor, activităţii de informaţii, instruirii,
educaţiei şi achiziţiilor, managementului personalului şi programării
bugetare, care devin principalele domenii de aplicare a transformării297.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi pe timpul
„Războiului Rece“ riscurile şi ameninţările erau lansate de către
entităţi state, astfel viziunea clausewitzeană a teoriei războiului, prin
care superioritatea numerică a forţelor armate avea o importanţă
hotărâtoare, a fost îmbrăţişată de multe state care întreţineau efective
militare uriaşe, în ciuda înaltului grad de mecanizare al acestora. O
asemenea convingere a devenit o dogmă care a intensificat
conservatorismul instinctiv al militarilor şi împotrivirea lor de a folosi
noua formă de superioritate care creştea din ce în ce mai mult, ca
urmare a progresului tehnologic astfel mult timp rolul armamentelor
297
Cf. Strategiei de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, pp. 6-7
314
de masă nu a scăzut298. Aceasta a dat un impuls puternic generalizării

serviciului militar obligatoriu, ca cel mai simplu mijloc de asigurare a
unor efective maxime.
Deci, armata de masă apare odată cu introducerea serviciului militar
obligatoriu, dar şi a tehnicilor manageriale de gestionare a structurilor
foarte mari. Divizia de tancuri sau regimentul de infanterie sunt expresia,
în planul organizării militare, a armatei de masă. O caracteristică a
armatei de masă este faptul că o parte semnificativă a personalului
(militari în termen, termen redus) execută serviciul militar împotriva
voinţei proprii. Ofiţerii şi subofiţerii, în schimb, aleg în mod liber să
devină militari de profesie şi vin în mod voluntar pentru recrutare.
De asemenea, războiul total este un alt concept care
caracterizează armata de masă şi se referă la dezvoltarea încă de pe
timp de pace a unor largi planuri de mobilizare a populaţiei şi
economiei pentru starea de război, precum şi distrugerea completă a
adversarului utilizând totalitatea mijloacelor de luptă existente.
În clasificarea armatelor după acest criteriu, al recrutării
militarilor, pe lângă armata de masă se disting armata mixtă şi armata
de profesionişti.
Armata mixtă reprezintă acel tip de instituţie militară în care se
întâlnesc atât militari care execută „serviciul militar obligatoriu“, cât
şi cei proveniţi pe bază de voluntariat, dar, pe lângă militarii de carieră
(ofiţeri, subofiţeri şi maiştrii militari).
Este situaţia în care se găseşte Armata României astăzi, dar trendul,
apărut după 1970 la cele mai multe state avansate, este acela către
armate complet profesionalizate, cu forţe reduse numeric, gata de luptă
permanent sau în timp foarte scurt, flexibile, agile, cu capacitate de
dislocare rapidă pentru a putea interveni în orice zonă a globului.
Armata de profesionişti (armata de profesie) se defineşte prin
aceea că întregul efectiv de militari a venit de bună voie să se angajeze
în instituţia militară şi toţi au o pregătire profesională specifică
posturilor şi funcţiilor pe care sunt încadraţi299.
298
Basil Henry Liddell-Hart, Strategia: Acţiunile indirecte, Bucureşti, Editura
Militară, 1973, p. 352
299
Alexandra Sarcinschi, Impactul profesionalizării Armatei României asupra
raporturilor sale cu societatea în care fiinţează, Bucureşti, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, 2005, p. 6
315
Pentru militari termenul „profesionist“ a fost folosit mai mult în

sensul opus „amatorului“. Expresii ca „armată profesionistă“ şi
„militar profesionist“ au făcut dificilă realizarea distincţiei dintre
militarul profesionist ca luptător şi ofiţerul profesionist. Corpul
ofiţerilor din armatele moderne este un corp profesionist. Un
profesionist este o persoană înalt calificată, caracterizată prin expertiză
(competenţă), responsabilitate şi spirit de corp300.
Competenţa sa este dobândită numai printr-o educaţie şi experienţă
îndelungată. Scopul pregătirii îndelungate şi continue este de a menţine
niveluri înalte de realizare profesională în concordanţă cu standardele
stabilite, fie de organizaţie, fie de opinia celorlalţi specialişti. Deşi
militarii sunt încadraţi în diverse categorii de forţe şi genuri de arme,
există o competenţă comună şi aceea este „managementul violenţei“. Un
militar profesionist este un expert care gestionează aplicarea violenţei în
diferite situaţii şi condiţii. Managementul violenţei este o abilitate
intelectuală foarte complexă care nu poate fi însuşită prin simpla
învăţare a unor tehnici existente. Aceasta necesită un proces de pregătire
şi perfecţionare complet şi continuu.
Din punct de vedre al responsabilităţii, profesionistul este un
expert care lucrează într-un context social, care prestează un serviciu
esenţial pentru funcţionarea societăţii şi care îşi face datoria atunci
când societatea i-o cere. Rămâne profesionist atâta timp cât îşi
foloseşte abilitatea în folosul societăţii şi nu-şi mai poate practica
meseria, dacă refuză să accepte responsabilitatea socială.
Responsabilitatea de a servi şi de a fi devotat propriei profesii
reprezintă motivaţia principală a profesionistului.
Prin spiritul de corp, membrii unei profesii împărtăşesc în comun
un sens al unităţii de grup prin valori comune: demnitate, onoare,
disciplină, dăruire de sine, mândrie, loialitate, onestitate, solidaritate
etc. Acest sens al colectivităţii îşi are originile în pregătirea
îndelungată şi disciplina pentru dobândirea competenţei profesionale,
desfăşurarea aceleiaşi activităţi şi împărtăşirea unei responsabilităţi
sociale unice301.
300
Samuel Phillips Huntington, Profesia de militar. În: „Armata şi societatea“. Culegere
de texte de sociologie militară, Bucureşti, Editura INFO-TEAM, 1990, p. 241
301
Ibidem, p. 243
316
Este evident că militarul profesionist face parte dintr-un grup

profesional atingând toate elementele esenţiale precizate de Morris
Janowitz302 în analizarea unei profesii: un sistem de pregătire; un
corpus de cunoştinţe teoretice şi de practici profesionale; coeziune de
grup şi solidaritate; un corpus de reguli etice şi un sens al
responsabilităţii; un mecanism de autoreglare.
Tendinţa a fost, aşadar de la o armată „de mobilizare“ către o
armată modernă permanentă. Nu atât o armată permanentă
caracterizată prin existenţa unui corp de comandă profesionalizat, care
organizează şi conduce forţele armate în conformitate cu directivele
organismelor conducerii superioare ale puterii de stat, ci o armată
restructurată ca răspuns atât al schimbărilor în tehnologia războiului,
cât şi în conformitate cu necesităţile sociale în continuă transformare,
din toate punctele de vedere: al formatului armatei, al structurii
organizaţionale, al dimensiunii, al resurselor şi al misiunilor.
Potrivit lui Huntington, armata de azi a evoluat în cinci stadii
structurale: a) emergenţa armatelor de masă, ca invenţie a lui
Napoleon; b) revoluţia profesională (trecerea de la modelul ofiţerului
aristocrat la modelul ofiţerului democratic); c) dislocarea armatelor de
masă de către armatele profesionalizate; d) instituţionalizarea armatei
profesionalizate; şi în fine e) instituţionalizarea profesionalismului303.
Morris Janowitz consideră că în ultimii aproximativ cincizeci de
ani, în cadrul instituţiei militare au avut loc o serie de transformări care
pot fi exprimate printr-o serie de concepte sociologice surprinzând mai
bine caracteristicile comune fenomenului militar modern, caracteristici
valabile celor mai multe armate şi nu doar uneia singure.
Enunţurile sociologice ale lui Janovitz, referitoare la schimbarea
organizaţioanlă în armată, sunt:
a) declinul armatei de masă şi trecerea la armata profesionalizată;
b) reducerea diferenţei dintre sfera civilă şi cea militară;
302
Morris Janowitz, Organizarea militară în societăţile industriale. În Armata şi
societatea. Culegere de texte de sociologie militară, Bucureşti, Editura
INFO-TEAM, 1990, p. 46
303
Amos Perlmutter, Statul modern şi formele sale de organizare militară. În:
„Armata şi societatea“. Culegere de texte de sociologie militară, Bucureşti,
Editura INFO-TEAM, 1990, p. 88
317
c) schimbarea autorităţii organizaţionale şi a tehnicii manageriale;

d) schimbarea în modul de recrutare a ofiţerilor şi schimbarea
patternului (managementul) carierei militare;
e) schimbarea misiunilor armatei304.
Declinul armatei de masă. Transformarea armatelor de masă în
armate de profesie nu poate fi legată de un singur eveniment şi deci,
nu este posibil să fixăm cu exactitate data la care s-a încheiat perioada
armatei de masă, deoarece declinul său are loc într-un interval de timp
mai lung şi este un proces gradual. Totuşi, apariţia forţelor nucleare a
marcat hotărâtor direcţia de înaintere pentru noul trend instituţional.
Abandonarea serviciului militar obligatoriu, caracteristică a
armatei de masă, a avut loc în 1963 în Marea Britanie, în 1973 în
SUA, iar în 2003 Franţa a renunţat la conscripţie şi a optat pentru o
armată de profesie, iar România a făcut acelaşi lucru începând cu
01.01.2007.
Organizaţia militară este o reflectare a tehnologiei războiului şi,
de aceea, se constată necesitatea trecerii de la armatele specifice
societăţii industriale la cele care să răspundă nevoilor societăţii
informaţionale. Această caracteristică impune noi coordonate în
echiparea, dotarea, instruirea structurilor militare dar şi în strategiile,
doctrinele de angajare a acestora, în condiţiile în care spaţiul de luptă
modern a evoluat de la trei la cinci dimensiuni (terestru, aerian,
maritim şi apoi informaţional şi cosmic).
De altfel, unii analişti contemporani occidentali constată că mitul
soldatului etern s-a prăbuşit, iar acum la „sfârşitul“ războiului total
războinicul este o figură periculoasă305. Soldatul şi-a pierdut prestigiul
de odinioară şi a devenit doar o figură istorică. Astăzi el este înlocuit cu
un alt luptător, (nu ştim dacă mai bun) soldatul/gradatul voluntar.
În momentul de faţă armatele moderne, ca să-şi poată îndeplini
menirea, trebuie să se adapteze noilor riscuri asimetrice (expansiunea
reţelelor teroriste şi a structurilor de crimă organizată; proliferarea şi
diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare;
proliferarea traficului ilegal de droguri şi de persoane; războiul
informaţional etc.) şi să fie pregătite pentru acţiuni neconvenţionale,
304
Op.cit., pp. 57-59
305
Ute Frevert, H.-G. Haupt, Omul secolului XX, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 259
318
indirecte, rapide în orice parte a globului, să aibă o capacitate foarte

bună de a culege şi procesa date şi informaţii despre potenţialii
adversari, şi la nevoie să-i lovească precis şi eficace de la mare distanţă.
Schimbarea autorităţii organizaţionale. Datorită influenţei din
viaţa civilă dar şi datorită schimbărilor interne, s-a procedat la
schimbarea bazelor exercitării autorităţii şi disciplinei, o schimbare de
la modelul autorităţii bazate pe dominaţie la modelul autorităţii
manageriale în care accentul este pus pe competenţă, persuasiune şi
consensul de grup. Instituţia militară modernă, care s-a centrat pe
modelul ofiţerului (comandantului) clasic – „liderul eroic“, trebuie să
încorporeze acum noi roluri, cele ale „managerului militar“ şi
„specialistului militar“ şi să conştientizeze că este necesar să fie
dezvoltat şi menţinut un echilibru între aceste tipologii militare.
Organizaţia militară, ca urmare a specificului şi particularităţilor
ei, imprimă un anumit tip de leadership. Ofiţerul trebuie să fie apt să
ia cea mai bună decizie în cel mai scurt timp, fiind răspunzător nu
numai de viaţa sa, dar mai ales de cea a subordonaţilor. Ofiţerului îi
revine rolul de reprezentare a poziţiei din fruntea structurii sau a
colectivului pe care îl conduce, iar în al doilea rând, activitatea
prestată pentru punerea în practică a responsabilităţii construieşte
ofiţerului, faţă de subordonaţii săi, rolul de lider.
Bineînţeles că sistemul armatelor pe bază de voluntariat a
contribuit la eliminarea graduală a practicilor abuzive şi brutale
asociate autorităţii de funcţie, iar în perioada actuală modelul
managerial caracterizat prin autoritate ştiinţifică, pragmatism şi
profesionalism este preponderent pe măsură ce instituţia militară
devine tot mai dependentă de înalta tehnologie. Importanţa liderului
(managerului) militar creşte. El nu înlocuieşte modelul „eroic“ însă
subminează tradiţionalismul îndelungat al organizaţiei militare.
Teoria şi practica contemporană pun în evidenţă faptul că
organizaţiile şi grupurile au nevoie de lideri. Liderul fiind acea
persoană care ocupă poziţia centrală în cadrul unor organizări sociale
de diverse mărimi (societăţi, naţiuni, comunităţi, organizaţii, grupuri
mai mici etc.), exercită puterea prin influenţa orientată spre
mobilizarea şi focalizarea eforturilor membrilor grupului în direcţia
realizării sarcinilor comune, obţinând rezultate remarcabile în oricare
domeniu de activitate, indiferent de obstacolele care îi stau în faţă.
319
Cu atât mai evidente sunt aceste aspecte în domeniul militar. În

organizările sociale de tip militar, liderul a fost dintotdeauna persoana
care a jucat roluri de prim ordin în organizarea şi desfăşurarea
acţiunilor specifice.
Ofiţerul este lider militar prin ansamblul competenţelor sale, care,
ca expresie a rolurilor posibile şi probabile ale ofiţerului, dau profilul
acestuia. Funcţia de conducător a ofiţerului interferează cu cea de
luptător; funcţia de specialist militar interferează cu cea de manager al
instruirii şi al educaţiei militare306.
Îngustarea diferenţei dintre sfera civilă şi cea militară. Armata nu este
nici mai bună, nici mai rea decât societatea din care face parte. Pe timpul
armatelor de masă recrutările erau realizate din toate păturile sociale, astfel
armata reflecta, în plan militar, modelul de ansamblu al societăţii.
Istoria organizaţiei de tip militar şi a profesiei, este scrisă, în
general, din perspectiva transformărilor care au avut ca bază
revoluţiile tehnologice şi schimbările formatului organizaţional.
Creşterea complexităţii tehnologiei militare a presupus o
profesionalizare crescândă a personalului militar prin achiziţie de
competenţe din mediul civil dar şi o inserţie considerabilă de
tehnicieni civili în structurile militare. Astfel, pentru anumite funcţii
care prin conţinutul lor pot fi considerate militare, dar au un înalt grad
de tehnicitate şi specializare, sunt utilizaţi civili. SUA încheie din ce
în ce mai des contracte cu firme civile pentru a îndeplini sarcini
militare dificile. Cu alte cuvinte, însăşi structura sistemului militar nu
mai răspunde întregului spectru de funcţii militare conducând la
convergenţa dintre organizaţia civilă şi organizaţia militară.
Chiar şi cele mai importante structuri ale forţelor terestre din SUA
presupun utilizarea abilităţilor civililor angajaţi cu contract, pentru a
îndeplini sarcini de întreţinere şi asamblare. Sistemele de avertizare
antirachetă din Groenlanda sunt instalaţii militare manipulate de civili,
angajaţi ai firmelor care răspund în faţa Forţelor Aeriene ale SUA307.
306
Benoni Sfârlog, Liderul militar şi inteligenţa emoţională. În: „Revista
Academiei Forţelor Terestre“, Nr. 2, 2005, http://www.armyacademy.ro/reviste/
2_2005/a13.pdf.
307
Charles Moskos, Noua armată – vocaţie, profesie sau ocupaţie? În: „Armata
şi societatea“. Culegere de texte de sociologie militară, Bucureşti, Editura
INFO-TEAM, 1990, p. 237
320
În general, statul deţine monopolul asupra folosirii legitime a

forţei şi este singurul furnizor de securitate, responsabil atât pentru
asigurarea securităţii interne, cât şi pentru apărarea împotriva
ameninţărilor externe. Cu toate acestea, în ultimii ani, specificul
conflictelor şi reacţia populaţiei la pierderile omeneşti din rândul
militarilor, a adus în prim-plan un nou fenomen cunoscut ca
privatizarea funcţiilor de securitate.
În astfel de circumstanţe, companiile militare private sunt
contractate (dar acestea lucrează pentru profit), pentru a oferi servicii
militare şi pregătire sau mai precis, servicii de luptă şi auxiliare. Totuşi,
din punct de vedere legal, nu se încadrează în definiţia limitativă a
forţelor mercenare pentru că de obicei sunt alcătuite din personal
militar în rezervă. Companiile militare private oferă o gamă variată de
servicii, de la luptă la suport operaţional, consiliere şi pregătire,
achiziţionarea armamentului, adunarea de informaţii, recuperarea
ostaticilor, etc. Indiferent de tipul de servicii oferite, caracteristica lor
comună este aceea că operează la invitaţia guvernelor, în special în
situaţii conflictuale sau reconstrucţie postconflictuală.
Administraţia americană încredinţează un număr mare de
contracte civile, chiar şi în Irak, pentru îndeplinirea multor sarcini
militare.
Un exemplu de astfel de companie militară privată este compania
MPRI din SUA. Aceasta este o companie profesională de servicii în
domeniul contractării pentru apărare, axată pe sprijin şi asistenţă în
probleme de apărare, precum expertiza în implementarea cadrului
legislativ şi dezvoltarea păturii de lideri. A fost creată în 1988 din
foste cadre militare superioare şi operează încă sub conducerea
personalului militar în rezervă.
Schimbarea în recrutarea ofiţerilor şi schimbarea în
managementul carierei. Mai întâi, elitele militare şi-au schimbat baza
de recrutare, de la una îngustă (modelul aristocrat) către una foarte
largă. Oricine considera că poate urma o carieră militară era liber să o
facă, iar cei care nu doreau, erau obligaţi să efectueze un stagiu minim
de pregătire militară. Aşa se face că armata a constituit un bulevard
pentru mobilitatea socială în toată epoca modernă. Clasa muncitoare a
văzut în cariera armelor un canal de promovare socială, iar pentru
zonele geografice mai puţin dezvoltate, o şansă de a ieşi din izolare.
321
Profesionalizarea armatelor nu a limitat accesul la cariera armelor, ci

l-a făcut mai selectiv, în sensul accederii spre uniformă, în principal, a
acelora care au chemare, vocaţie, pentru această profesie deosebită.
Ca urmare a schimbării modului de recrutare, transformări
importante s-au produs şi la nivelul managementului carierei
militarilor. Din punct de vedere organizaţional, profesionalizarea
armatelor a presupus realizarea piramidei funcţiilor, în sensul că
aceasta trebuia întărită la bază şi subţiată la vârf. Acest proces de
trecere la unităţi mai mici, specializate şi mult mai mobile, a lovit
destul de puternic nivelul intermediar al piramidei determinând mari
reduceri de personal.
Conceptul de management al carierei a reconsiderat întregul
traseu al fiecărui individ, de la intrarea în rândul cadrelor active până
la trecerea în rezervă. Astăzi, variantele de dezvoltare a unei cariere
s-au lărgit foarte mult incluzând funcţii politico-militare, funcţii în
comandamentele unor iniţiative regionale sau internaţionale şi funcţii
în operaţiile de stabilitate sub egida ONU. Cu toate acestea, la
începutul carierei, oportunităţile sunt multiple însă către vârful
ierarhiei, numărul lor se reduce drastic.
Schimbarea misiunilor armatei. O îndelungată perioadă de timp,
principala misiune a armatei a fost aceea de a purta războaie.
Revoluţia în afacerile militare şi dispariţia perspectivei unui război
total a determinat schimbarea misiunii esenţiale a armatei, în aceea a
descurajării agresiunii, a prevenirii şi, la nevoie, a respingerii acesteia.
Descurajarea ia locul luptei directe, ca urmare a creşterii puterii de
distrugere a mijloacelor de luptă. Apariţia şi dezvoltarea armei
nucleare, inclusiv a vectorilor acesteia, precum şi instituirea unui
control riguros asupra ei, la nivel internaţional, au făcut posibilă
folosirea descurajării în loc de lovitura efectivă a ţintelor adversarului.
Practic, teama de efectele posibile şi probabile ale utilizării armei
nucleare a diminuat mult pericolul declanşării unui conflict general, la
nivel planetar, determinând actorii statali să fie mai reţinuţi în ceea ce
priveşte recursul la un asemenea mijloc de luptă.
Războiul de mare amploare devine din ce în ce mai puţin
probabil, datorită, în principal, schimbării condiţiilor în care evoluează
societatea, dar şi că prin acesta nu se mai pot atinge interesele
fundamentale statelor. Conflictul armat rămâne însă prezent, luând
322
diferite forme şi denumiri: conflicte de intensitate redusă, conflicte

regionale, locale sau crize, pornite de la tensiuni şi diferende
interetnice şi religioase, existente între diferite state sau chiar etnii din
interiorul aceleiaşi ţări.
Comunitatea internaţională doreşte să reducă rolul războiului ca
instrument de rezolvare a disputelor dintre părţi, căutând noi soluţii
pentru gestionarea situaţiei, atunci când autorităţile locale sunt
depăşite de evenimente. Aceasta este logica politică, care stă la baza
creării forţelor internaţionale pentru misiuni de stabilitate.
Din aceste motive suplimentare, în locul armatelor de masă a trebuit
adoptat un nou format organizaţional, acela al unor forţe naţionale gata
de luptă, dar care pot îndeplini misiuni sub egida unor organizaţii
internaţionale. Misiunile avute în vedere sunt cele de gestionare a
conflictelor. În aceste situaţii deosebite, în care o forţă poate acţiona şi
pe teritoriul altui stat, tacticile şi tehnicile militare specifice limitează
autoritatea militarului în beneficiul experţilor civili şi a liderilor politici.
Factorul politic se implică sau determină opţiunea militară dincolo de
nivelul strategic, coborând la nivelul operativ şi la cel tactic.
În 1975, Jonawitz foloseşte, pentru prima dată, conceptul de forţă
constabulară care să contribuie la rezolvarea problemei restructurării
instituţiei militare în conformitate cu evoluţiile tehnologice, politice şi
morale actuale. Definirea conceptului presupunea ca o forţă să devină
constabulară atunci când este gata să acţioneze în orice moment,
utilizând minimum de forţă şi căutând mai degrabă alianţe
internaţionale şi nu victorii categorice308.
Astăzi forţelor armate le sunt atribuite misiuni în interiorul, dar şi
în exteriorul ţării, într-un cadru diferit de asigurare a securităţii
statelor, prin conceptul de securitate prin cooperare. Se vorbeşte tot
mai mult de promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin
utilizarea diplomaţiei apărării: participarea la operaţii de răspuns la
crize; participarea la operaţii de asistenţă umanitară în afara
teritoriului naţional; participarea la operaţii în cadrul unor coaliţii ad-
hoc; participarea la iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi la
implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii; oferirea
de asistenţă militară şi sprijin pentru alte state; contribuţia la eforturile
308
Morris Janowitz, Op.cit., p. 57
323
naţionale şi internaţionale de control al armamentelor şi de combatere

a proliferării armelor de distrugere în masă.
Ca urmare a multiplicării şi diversificării situaţiilor de criză de pe
glob şi amplificării nevoilor operaţionale, dictate de interesele de
securitate, în cadrul celei mai cunoscute alianţe politico-militare,
NATO, a apărut ca necesitate crearea unei forţe adaptabile noilor
tipuri de riscuri şi ameninţări, transformând conceptul de forţă
constabulară în Combined Joint Task Forces – CJTF (Forţă Întrunită
Multinaţională), care să răspundă următoarelor cerinţe: valoare relativ
mică; flexibilitate mărită; rapiditate acţională; timp de defăşurare în
teren foarte scurt; capacitate maximă de reacţie; în măsură să poată
acoperi un spectru cât mai larg de misiuni (apărare colectivă,
impunerea păcii, menţinerea păcii, asistenţă umanitară şi civică,
combaterea terorismului, demonstraţii de forţă, impunere de sancţiuni,
evacuarea necombatanţilor, prezervarea păcii şi creşterea stabilităţii
subregionale şi regionale).
Conceptul CJTF a fost exprimat pentru prima dată în toamna
anului 1993, la reuniunea NATO a miniştrilor apărării de la
Travemunde (Germania), când SUA au prezentat iniţiativa creării
unor noi tipuri de forţe cu caracter predominant multinaţional, de
servicii multiple, uşor constituibile şi care să utilizeze elemente din
structurile integrate de comandă ale Alianţei.
Summit-ul de la Praga din 2002 a generat decizia de a crea Forţa
de Răspuns a NATO (NRF), care reprezintă o forţă avansată din punct
de vedere tehnologic, flexibilă, uşor de dislocat, interoperabilă şi
sustenabilă.
Aceasta include elemente din forţe terestre, navale şi aeriene şi să
fie pregătită să se disloce rapid oriunde este nevoie, conform deciziei
Consiliului Nord-Atlantic şi trebuie:
● să fie agile, expediţionare şi intercategorii;
● să fie capabile să opereze în întregul spectru al conflictelor;
● să fie dislocabile rapid şi capabile să desfăşoare operaţii în reţea;
● să fie superioare din punct de vedere tehnologic;
● să fie sprijinite logistic continuu şi îndestulător, indiferent de
durata şi tempoul operaţiilor, printr-un sistem logistic integrat.
Această linie directoare clară, pe care orice comandant militar şi-ar
dori să o primească a oferit Comandamentului Aliat pentru Operaţii
324
(SHAPE) autoritatea de a face din NRF o adevărată forţă de transformare,

care oferă Alianţei o nouă capacitate militară semnificativă.
Un aspect important al naturii transformaţionale a NRF este acela
că forţa va fi permanentă. Spre deosebire de alte forţe NATO, create
exclusiv pentru îndeplinirea unei anumite misiuni la un moment dat şi
care fac deseori necesară mobilizarea, NRF va fi disponibilă pentru
întrebuinţarea imediată în orice misiune considerată potrivită de către
Consiliul Nord-Atlantic. În acest sens, NRF va fi similară Forţelor
Aeropurtate de Avertizare Timpurie şi Forţelor Navale Permanente ale
NATO. Dar spre deosebire de aceste două forţe care sunt specializate
în principal pe o singură componentă, aeriană şi respectiv maritimă,
NRF va deţine unităţi şi capacităţi ale tuturor componentelor, fiind în
acelaşi timp integrată, întrunită şi multinaţională, încă de la înfiinţare.
Complementar NATO, miniştrii europeni ai apărării au decis la
22 noiembrie 2004, la Bruxelles, ca până în 2007 să transforme Forţa
de Reacţie Rapidă Europeană constituind 13 grupuri tactice, fiecare
cu 1.500 de oameni având drept scop să asigure Uniunii Europene o
capacitate de intervenţie militară eficace (operaţională în 15zile) în
cazul unor crize emergente. Ele se vor constitui într-o forţă credibilă,
coerentă şi cu posibilitate de desfăşurare rapidă, în măsură să ducă,
singure pe toată durata sau doar în faza iniţială, operaţii importante.
Perspectiva integrării în diferite alianţe de securitate a deschis
totodată posibilitatea antrenamentului în cadrul exerciţiilor multinaţionale
(exemplu PfP, NATO) ceea ce înseamnă armate naţionale, dar care
dispun şi de forţe interoperabile pentru misiuni internaţionale, iar pentru
România, perspectiva va fi ca toate unităţile să fie interoperabile cu cele
ale armatelor aliate, astfel încât acestea să fie în măsură să: respingă o
agresiune armată împotriva ţării noastre sau a aliaţilor noştri, în cadrul
apărării colective a NATO şi să acţioneze în sprijinul asigurării
funcţionării instituţiilor guvernamentale şi a protecţiei populaţiei.
Tot pe plan intern, armatele moderne sunt chemate să acorde un
sprijin decisiv forţelor de poliţie şi celorlalte servicii în lupta
împotriva terorismului, criminalităţii organizate, traficului de droguri
şi persoane, precum şi pentru impunerea legii interne, asistenţă
umanitară şi de specialitate în situaţii de urgenţă.
Este evident faptul că se tinde spre armate din ce în ce mai
moderne, dotate cu armament şi tehnică de înaltă tehnologie, cu o
mare mobilitate şi putere de foc, cu personal foarte bine pregătit, cu
325
lideri echilibraţi privind modelul eroic (semnificând tradiţionalismul şi

gloria) şi cel al managerului militar (preocupat de conducerea
raţională şi ştiinţifică a acţiunilor militare).
O armată modernă este o armată capabilă să aplice o doctrină
modernă prin care armamentul şi tehnica, atât cele care sunt în înzestrare
în prezent, cât şi cele cu care va fi înzestrată în viitor, să fie utilizate în
aşa fel, încât eficacitatea acţiunilor militare să fie mult crescută.
Noile armate vor trebui să acţioneze într-o forţă modulară care să
corespundă imperativelor prezente şi viitoare.
Caracteristica fundamentală va fi profesionalizarea, care va mări
forţa de angajare, bazată pe competenţă şi responsabilitate. Pentru cele
amintite mai sus este necesar şi un stil special de pregătire, care trebuie
să se axeze pe calităţile individuale ale luptătorului şi pe capacitatea
acestuia de a utiliza cu randament maxim tehnica din dotare.
Tehnica trebuie să fie mult mai diversificată şi să existe
specializare mai mare a luptătorilor în cadrul echipajelor, grupelor sau
al unităţilor, fiecare având o funcţie bine determinată pentru a fi în
măsură să răspundă la provocări multiple, să-şi poată manifesta
capacitatea de acţiune independentă de la cele mai mici eşaloane
tactice şi de a acţiona întrunit (terestru, aerian şi naval) în majoritatea
acţiunilor militare.
Transformarea capabilităţilor armatelor, şi mai cu seamă a celor
NATO, nu se rezumă doar la noi sisteme de arme şi un echipament
mai modern, ci reprezintă o nouă manieră de a îmbunătăţi modul de
acţiune, prin dezvoltarea conceptului EBAO – Operaţiile bazate pe
efecte (Effects Based Approach to Operations).
EBAO adoptă o abordare globală a ameninţării, concentrându-se
pe cauzele şi efectele ei şi orientând eforturile, astfel încât să producă
efectele adecvate pentru a învinge, a atenua ameninţarea sau a se
opune acesteia. Ea determină utilizarea capacităţilor militare integrate
şi cu intercategorii de forţe, în opoziţie cu o abordare strict terestră,
navală sau aeriană.
Realizarea acestui deziderat presupune existenţa şi dezvoltarea
unei fizionomii de reţea, deoarece conflictele moderne nu se mai
desfăşoară într-un spaţiu tridimensional, ci într-unul cu cel puţin cinci
dimensiuni, spaţiul cosmic şi domeniul informaţional fiind astăzi noi
teritorii de confruntare în domeniul militar.
326
Abordarea EBAO cuprinde toate instrumentele puterii politice,

economice şi militare puse la dispoziţia Alianţei şi chiar mai mult. Ea
caută sprijinul mutual şi coordonarea cu celelalte organizaţii şi agenţii
internaţionale. Abordarea EBAO şi utilizarea instrumentelor puterii
politice, economice, civile şi militare ale Alianţei vor permite NATO
să opereze eficient în noul mediu strategic309.
Transformarea este un proces continuu, nu o stare finală, dar nevoia
pentru continuarea schimbării este de asemenea generată de faptul că
NATO trebuie încă să realizeze suficiente progrese în îmbunătăţirea
diferitelor componente ale eficacităţii operaţionale, urmărind spectrul
valoric: coordonarea componentelor naţionale – integrarea deplină a
forţelor – coerenţa, inclusiv a capacităţilor nemilitare, bazate pe efecte,
colaborarea cuprinsă în reţea şi interdependenţă.
Generalul-maior Frank H.J. Hye, fost reprezentat pentru Europa al
Comandamentului Aliat pentru Transformare, estima la nivelul anului
2006 că s-a atins, cu siguranţă, stadiul coordonării şi că forţele Aliate
se îndreptau spre stadiul urmăror. De asemenea, îşi exprima punctul
de vedere că cel mai bun vehicul care să-i permită Alianţei să ajungă
şi să depăşească stadiul integrării este Forţa de Reacţie a NATO (NRF
– NATO Response Force).
Ultimul stadiu este descris de o forţă capabilă să desfăşoare operaţii
bazate pe efecte, pusă în reţea şi interdependentă – o forţă coerentă.

● procesul de formare şi perfecţionare a personalului Armatei României;
● etapele instrucţiei;
● standardizarea şi perfecţionarea metodelor de instrucţie;
● stadii structurale ale armatelor contemporane.

● Determinări şi dimensiuni privind profesionalizarea Armatei României;
● Tipuri de misiuni asumate de Armata României în cadrul Alianţei Nord-
Atlantice şi implicaţiile asupra instruirii forţelor;
● Modalităţi de perfecţionare ale procesului de instruire în Armata României;
● Aspecte privind instruirea forţelor pentru misiuni în condiţiile pericolului
terorist.
309
Frank H.G. Nye, A înţelege transformarea militară a NATO. În: „Impact Strategic“
Nr. 3, 2006, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, pp. 45-46
327
1. *** Concepţia de modernizare a instrucţiei Forţelor Terestre,

Bucureşti, Statul Major al Forţelor Terestre, 2007
2. *** S.M.G./I.F.A.-3.4, Doctrina Instruirii Forţelor Armate, Bucureşti,
2003
3. *** Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007
4. Lexicon Militar, Chişinău, Editura Saka, 1994
5. Bădălan, Eugen, Înţelegerea transformării, Bucureşti, Editura Militară,
2005
6. Bădălan, Eugen, Sensul transformării, Bucureşti, Editura Centrul
Tehnic-Editorial al Armatei, 2006
7. Duţu, Petre, Perspective în evoluţia armatelor naţionale, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“ 2007
8. Moskos, Charles, Noua armată – vocaţie, profesie sau ocupaţie? În:
„Armata şi societatea“. Culegere de texte de sociologie militară, Bucureşti,
Editura INFO-TEAM, 1990
9. Sava, Nicu Ioan, (coord) Armata şi societatea. Culegere de texte de
sociologie militară, Bucureşti, Editura INFO-TEAM, 1998
10. Sfârlog, Benoni, Baboş, Alexandru, Bârsan, Ghiţă, Învăţarea
organizaţională inovatoare, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre, 2006
11. Sfârlog, Benoni, Bârsan, Ghiţă, Giurcă, Daniel Florin, Leadership
militar. Conexiuni, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre, 2006
328
329
Tehnoredactare computerizată:
Gabriela BACI
Corectură:
Ileana Gentilia METEA
Bianca BICHIŞ
Multiplicare:
Florin CUNŢAN
 EDITURA ACADEMIEI FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU“

– SIBIU, 2008 –
00229 C 179/2008
– gratuit –
330
Copy protected with Online-PDF-No-Copy.com

Stiinta Militara Curs Vol I NC

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stiinta Militara Curs Vol I NC

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf.univ.dr. Neculai STOINA Conf.univ.dr.

Mihai Marcel NEAG

 EDITURA ACADEMIEI FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU“

Lucrarea a fost discutată şi aprobată în şedinţa catedrei

a Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“ din data de ....

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin

Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“

1.1. Delimitări conceptuale, obiectul de studiu al

2.1. Conceptul de putere ______________________________ 60

2.1.3. Puterea militară în ansamblul

3.1. Procesul cunoaşterii ştiinţifice şi cercetarea în domeniul

4.1. Locul şi importanţa artei militare în structura

4.4.4. Funcţia de pregătire a populaţiei, a teritoriului şi a

6.1. Teoria instruirii şi educării forţelor _________________ 289

1.1. Delimitări conceptuale, obiectul de studiu al ştiinţei militare

Ştiinţa militară, în ansamblul ştiinţelor sociale, este o ştiinţă de sine

tehnice a problemelor teoretice, şi în special a celor practice,

între ştiinţa şi arta războiului. Răspunsul îl găsim în reflecţiile

În evoluţia ştiinţei militare, care a parcurs o perioadă îndelungată de

să se poată aplica cu succes în lupta armată şi în alte acţiuni/activităţi

LEGILE ŞI PRINCIPIILE STUDIAZĂ FENOMENUL

SOLUŢII PENTRU STUDIAZĂ

Fig. nr. 1.1. Obiectul de studiu al ştiinţei militare

Deosebirile dintre acţiunile militare şi celelalte tipuri de acţiune

Ştiinţa militară a evoluat şi s-a diversificat odată cu istoria

În perioada de formare a ştiinţei militare aria de cuprindere era

caracteristice: relaţia de opoziţie (om-tehnică, apărare-ofensivă,

Investigarea luptei armate urmăreşte: să aducă noi elemente în

Scopul general al teoriei generale constă în stabilirea,

Arta militară în viziune sistemică este alcătuită din elemente

De asemenea, strategiei militare îi revine sarcina de a studia şi a

Cu toate tendinţele de extindere a sferei de cuprindere a strategiei

– resursele umane şi materiale la dispoziţie;

realizează în principal prin conţinutul regulamentelor militare şi prin

planimetrie şi nivelment, care, mai mult sau mai puţin influenţează

şi apar chiar şcoli de geografie militară, ca cea franceză, spaniolă,

neutralizarea voinţei adversarului şi menţinerea capacităţii psihice la

Prin conceptele şi principiile noi introduse, teoria instruirii şi a

1.3. Funcţiile ştiinţei militare

Profundele transformări produse în fizionomia câmpului de luptă

O tendinţă tot mai pregnantă a dezvoltării actuale a ştiinţei militare

militară, are o relativă independenţă faţă de cel care o abordează, ea

întotdeauna o finalitate practică, pentru că încearcă să ofere soluţii

asupra fenomenului militar, iar altele analizează psihicul uman în

1.4. Rolul Ştiinţei Militare în cunoaşterea

Prin expresia fenomen înţelegem un proces, o transformare, o

domenii ale vieţii sociale, având ca esenţă acţiunea militară în diferite

1.4.1. Fenomenul militar contemporan

de manifestare, şi în aceste condiţii este foarte greu de făcut o

– înlocuirea armatelor de masă cu formaţiuni de dimensiuni

1.4.2. Forme de manifestare a conflictelor şi influenţe posibile

este, în esenţă, un mijloc prin care o forţă militară inferioară caută să

combinarea inteligenţei strategice cu noile sisteme de armament, să

Gherila, ea însăşi un produs al strategiei asimetrice, a fost

Caracteristica principală a războiului civil constă în faptul că se

Conflictul de mică şi medie intensitate – LIC-MIC are o arie

manipularea informaţiei, dezinformarea, intoxicarea informaţională,

În contextul confruntărilor asimetrice, războiul informaţional

Conf.univ. dr. Ion Roceanu, Fundamentele sistemelor C4I, Bucureşti, Editura

Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, p. 28

Boicotul reprezintă complexul de acţiuni prin care un stat care nu

1.4.3. Tendinţe şi perspective în evoluţia fenomenului militar

de spirit şi a comportamentului individual şi colectiv. Lumea va