Obiectivele, sarcinile şi sfera de activitate a controlului financiar

Obiectivul controlului financiar îl constituie actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite de agenţii
economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanţi la viaţa economico-financiară.
Profesioniştilor din acest domeniu le revine sarcina să urmărească dacă actele şi operaţiunilor
examinate îndeplinesc conditiile de legalitate, operativitate, eficienţă, oportunitate, economicitate şi
realitate.
Sarcinile controlului financiar se materializează sub forma următoarelor cerinţe:
- verificarea îndeplinirii prevederilor actelor normative emise de organele legislative şi executive
privind politica economico-financiară;
- analizarea din punct de vedere economico-financiar a factorilor activităţii economice pentru
descoperirea şi mobilizarea rezervelor de creştere a eficienţei economice;
- verificarea respectării normelor cu privire la constituirea şi utilizarea fondurilor la agenţii economici
şi la nivelul întregii economii;
- urmărirea îndeplinirii obligaţiilor agenţilor economici către bugetul de stat, bugetele locale şi
fondurile speciale, către alţi agenţi economici, acţionari şi proprii lucrători;
- prevenirea angajării şi utilizării resurselor materiale şi financiare altfel decât în corcondanţă cu
programele stabilite şi cu normele legale existente;
- determinarea managerilor regiilor autonome, societăţilor comerciale şi instituţiilor publice să ia
măsuri pentru apărarea patrimoniului public şi privat;
- descoperirea utilizării ilegale, neraţionale şi inoportune a fondurilor proprii, atrase şi împrumutate,
tragând la răspundere persoanele vinovate, urmărirea şi reîntregirea patrimoniului agenţilor economici
şi a statului;
- sprijinirea conducerilor agenţilor economici în acţiunea de lichidare şi prevenire a deficienţelor,
îndrumând personalul pentru cunoaşterea mai bună a normelor legale;
- controlarea modului în care este organizată şi condusă contabilitatea şi evidenţa operativă a
agenţilor economici.
Clasificarea activităţii de control financiar
Marea diversitate a entităţilor economico-sociale şi varietatea aspectelor ce caracterizează
activitatea lor, determină existenţa mai multor forme de control financiar şi exercitarea
acestora de către diferite categorii de organe.
Formele controlului financiar pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, ca:
momentul exercitării, aria de cuprindere, scopul urmărit, modalităţile de executare sau poziţia
organelor de control faţă de unităţile controlate.
1. Clasificarea după momentul efectuării

1
 După momentul efectuării propriu-zise a activităţilor sau al întocmirii şi utilizării documentelor
supuse verificării, faţă de momentul exercitării acesteia, activitatea de control financiar se clasifică
astfel:
A. control financiar preventiv;
B. control financiar concomitent (operativ curent);
C. control financiar ulterior.
A. Controlul financiar preventiv
Controlul financiar preventiv se defineşte ca fiind activitatea de determinare a stărilor unor proiecte
de operaţiuni economice, reprezentate în documente financiar-contabile, prin compararea acestora cu
prevederile legale prin care au fost definite.Controlul financiar preventiv este o formă a controlului
financiar ale cărei trăsături caracteristice sunt următoarele:
-se exercită înainte de efectuarea operaţiunii sau activităţii supuse verificării sau înainte de lansarea
(transmiterea) unui document în procesul economic;
-are drept scop identificarea şi eliminarea operaţiunilor care ar putea determina perturbaţii în
activitatea unităţii economice;
-contribuie la realizarea unui management eficient al activităţii desfăşurate de unităţile economice;
-se organizează în cadrul compartimentului financiar-contabil al unităţii economice.
În funcţie de entitatea desemnată să o realizeze, activitatea de control financiar preventiv se
clasifică în:
-control financiar preventiv exercitat de structuri proprii de control ale unităţii economice;
-control financiar preventiv exercitat de structuri specializate de control aparţinând statului.
Obiectivul principal al controlului financiar preventiv este de a opri, înainte de efectuare, toate
documentele privind operaţiuni care nu sunt legale, reale, necesare, oportune, economicoase şi
eficiente, în faza de angajare şi de plată, respectiv de încasare, după caz.
Sfera de acţiune a controlului financiar preventiv cuprinde ansamblul documentelor şi
operaţiunilor din care derivă drepturile şi obligaţiile patrimoniale pe care o unitate economică le are
faţă de o persoană fizică sau juridică, precum şi faţă de instituţiile statului.
Dimensionarea ansamblului documentelor şi operaţiunilor, care formează sfera de acţiune şi
face obiectul controlului financiar preventiv, se stabileşte diferenţiat, în funcţie de natura activităţilor
realizate în cadrul unităţii patrimoniale la care se realizează, astfel:
1. La nivelul societăţilor comerciale, indiferent de forma şi natura capitalului social ale acestora,
pot fi supuse activităţii de control financiar preventiv următoarele operaţiuni:
-încheierea contractelor sau a comenzilor interne sau externe de aprovizionare sau a contractelor ce au
ca obiect executarea de lucrări sau prestări de servicii;
-efectuarea de plăţi, în lei şi/sau valută, pentru produsele aprovizionate, lucrările executate sau

2
diversele servicii prestate;
-efectuarea de plăţi pentru activitatea desfăşurată în cadrul unităţii de către personalul propriu, ca şi a
altor drepturi cuvenite acestuia;
-trecerea pe seama cheltuielilor sau a rezultatelor financiare a pierderilor şi/sau a daunelor aduse
patrimoniului care nu au fost produse cu vinovăţie;
-alte operaţiuni stabilite de conducerea unităţii economice.
-operaţiunile din care derivă drepturi sau obligaţii patrimoniale ale unităţii economice faţă de diferite
persoane fizice şi/sau juridice;
-operaţiunile privind acordarea fondurilor de la buget şi alte operaţiuni similare cu caracter financiar;
-operaţiunile de creditare, finanţare şi efectuare de plăţi în lei şi/sau valută privind activitatea de
producţie, investiţii, comerţ ş.a.;
-trecerea, conform prevederilor legale, pe seama cheltuielilor a rezultatelor financiare sau pe seama
unor fonduri a pierderilor, daunelor produse de calamităţi şi a altor daune aduse unităţilor, care nu au
fost produse cu vinovăţie.
2. La nivelul instituţiilor publice, al ministerelor şi al altor instituţii centrale şi locale asimilate
acestora, conduse de ordonatori de credite, principalele obiective de control financiar preventiv
constau în stabilirea legalităţii, regularităţii şi încadrării în limitele aprobate, pentru
următoarele categorii de operaţiuni:
-verificarea angajamentelor bugetare;
-deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
-modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate,
inclusiv prin virări de credite;
-ordonanţarea cheltuielilor;
-efectuarea de încasări în numerar;
-constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare;
-reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare;
-recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite;
-vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale;
-concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale.
Documentele referitoare la operaţiunile supuse controlului financiar preventiv trebuie sa fie însoţite de
actele justificative corespunzătoare, vizate de personalul care le-a întocmit şi aprobate de şefii
compartimentelor de specialitate care, prin semnătură, îşi asumă şi întreaga răspundere în legătură cu
legalitatea, realitatea, necesitatea, oportunitatea, economicitatea, acestor operaţiuni.

3
Dacă operaţiunile sau documentele verificate nu au fost avizate de către persoanele împuternicite cu
realizarea activităţii de control financiar preventiv, potrivit legii, nu pot fi înregistrate în evidenţe
financiar-contabile, operative sau de sinteză.
B. Controlul financiar concomitent (operativ curent)
Controlul financiar concomitent (operativ curent) se defineşte ca fiind activitatea de determinare a
stării unor operaţiuni economice reprezentate în documente financiare şi contabile prin raportarea
modului de manifestare a acestora, în momentul efectuării sau pe măsura derulării în cadrul sistemelor
din care fac parte, la prevederile şi normele legale prin care au fost definite.
Controlul financiar operativ curent este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristice
sunt următoarele:
-se exercită concomitent cu realizarea activităţilor şi operaţiunilor economice controlate;
-se exercită pe toată durata desfăşurării proceselor economice supuse acţiunii de verificare,
identificându-se, atât in timp, cât şi în spaţiu, cu însăşi activitatea de management general;
-se realizează de personal calificat încadrat într-o structură distinctă, în directa subordonare a
conducătorului unităţii economice.
Obiectivele controlului financiar operativ curent constau în verificarea modului de respectare a
prevederilor legale în legătură cu:
1. existenţa, integritatea şi păstrarea bunurilor de orice fel;
2. utilizarea mijloacelor materiale şi băneşti;
3. efectuarea recepţiilor şi a inventarierilor bunurilor patrimoniale;
4. modul de conducere a evidenţelor contabile;
5. stabilirea realităţii datelor înscrise în bilanţ şi în conturile de execuţie.
Sfera de acţiune a controlului operativ curent cuprinde totalitatea documentelor şi activităţilor,
întocmite şi realizate în cadrul unităţilor patrimoniale, indiferent de forma acestora.
Controlul operativ curent se realizează prin operaţiuni inopinate sau acţiuni financiare stabilite prin
programele de activitate şi control ale unităţii economice şi se desfăşoară în principalele locaţii în care
sunt desfăşurate procesele economice.
C. Controlul financiar ulterior
Controlul financiar ulterior se defineşte ca fiind activitatea de determinare a stării unor operaţiuni
economice efectuate, reprezentate în documente financiar-contabile, prin raportare la prevederile şi
normele legale prin care au fost definite, care se desfăşoară după o anumită perioadă de timp de la
efectuarea lor.Controlul financiar ulterior este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături
caracteristice sunt următoarele:
- se exercită după efectuarea activităţilor şi/sau a proceselor economice supuse acţiunilor de verificare;
- rezultatele constau, în cele mai multe cazuri, în remedierea unor abateri de la prevederile şi normele

4
legale de reglementare a activităţilor economice supuse controlului;
- se organizează şi se exercită atât în cadrul unităţilor economice, cât şi prin structuri specializate ale
statului.
Principalele obiective ale controlului financiar ulterior sunt stabilite în funcţie de structurile care îl
organizează şi exercită, astfel:
La nivelul instituţiilor publice, principalele obiective ale activităţii de control financiar ulterior
constau în stabilirea:
- modului de administrare şi utilizare a fondurilor acordate de la buget;
- modului de utilizare a mijloacelor şi a fondurilor unităţilor economice ale statului;
- îndeplinirii integrale şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale a agenţilor economici faţă
de diferitele structuri guvernamental;
- stabilirea modului de formare şi gestionare a resurselor diferitelor bugete şi a fondurilor speciale;
- urmărirea modului de gestionare a datoriei publice a statului.
La nivelul unităţilor economice, principalul obiectiv al controlului financiar ulterior constă în
stabiLirea modului de gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti din patrimoniul fiecăreia dintre
acestea în legătură cu:
- integritatea mijloacelor materiale şi băneşti deţinute cu orice titlu;
- respectarea prevederilor şi a normelor legale privind aprovizionarea, expediţia, transportul şi recepţia
mijloacelor materiale;
- respectarea prevederilor legale privind încadrarea şi salarizarea personalului de conducere şi
execuţie;
- legalitatea, realitatea şi necesitatea cheltuielilor efectuate în numerar sau prin alte mijloace de plată,
în lei şi/sau valută.
Sfera de acţiune a controlului financiar ulterior este formată, practic, din toate activităţile economice
realizate de diferitele unităţi economice, instituţii ale statului, regii autonome, societăţi comerciale şi
bancare cu capital de stat sau privat, asociaţii familiale etc.
Din cele prezentate mai sus rezultă că deşi cele trei forme ale controlului financiar - controlul
financiar preventiv, controlul concomitent (operativ curent) şi controlul financiar ulterior, diferă,
aşa cum s-a menţionat, prin rol, sferă de acţiune, obiective şi manieră de exercitare, păstrează
între ele strânse legături de influenţare, condiţionare şi completare.
Clasificarea controlului financiar după structurile care îl exercită
După structurile care îl exercită, controlul financiar se poate clasifica după cum urmează:
A. control financiar organizat şi exercitat de instituţiile specializate ale statului, denumit în continuare
controlul financiar al statului;
B. control financiar organizat şi exercitat de către structurile proprii, aparţinând firmelor.

5
1. Controlul financiar al statului
Controlul financiar al statului se defineşte ca fiind activitatea de verificare financiară exercitată de
către structurile specializate ale statului, organizate în acest scop pe bază de prevederi legale.
După locul de exercitare, în cadrul instituţiilor din sfera de activitate a legislativului sau a executivului,
controlul financiar al statului este organizat în structuri distincte, cu statute şi atribuţii proprii fiecăreia
dintre ele, astfel:
A.1. În sfera de activitate a legislativului, controlul financiar este organizat şi exercitat de Curtea de
Conturi a României
A.2. În sfera de activitate a executivului, controlul financiar este exercitat de către structurile
specializate ale Ministerului Finanţelor Publice şi ale Autorităţii Naţionale de Control.
A.2.1. În cadrul Ministerului Finanţelor Publice, controlul financiar se exercită, în baza prevederilor
legale proprii de organizare şi funcţionare, prin structuri specializate.
Conform acestor prevederi legale, „Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte funcţia de ...autoritate
de stat prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi respectării reglementărilor
legale în domeniul său de activitate, precum şi al funcţionării instituţiilor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sa sau sub autoritatea sa”.
Realizarea de către Ministerul Finanţelor Publice a acestei funcţii se face prin structurile sale
specializate, care exercită:
-controlul financiar preventiv delegat în scopul constituirii şi utilizării, legale şi eficiente, a
fondurilor publice;
-controlul financiar ulterior privind utilizarea creditelor bugetare de către instituţiile publice, modul
de conducere a activităţii financiare de către agenţii economici;
-inspecţii fiscale privind respectarea legalităţii, atât la nivelul aparatului propriu, cât şi la nivelul
celorlalte instituţii publice.
A.2.2. În cadrul Autorităţii Naţionale de Control, activitatea de control financiar se exercită în baza
prevederilor legale proprii, prin următoarele forme specifice:
-control economic exercitat de Corpul de Control al Guvernului,
-control specific exercitat de Garda Naţională de Mediu, Inspectoratul de Stat în Construcţii,
-control financiar exercitat de Garda Financiară şi Autoritatea Naţională a Vămilor
Activitatea de control financiar organizată să verifice activitatea din cadrul acestor instituţii se
realizează sub două forme: control financiar intern, prin structuri interne şi control financiar extern,
prin structuri de specialitate.
A. 3. Controlul financiar intern
Controlul intern este „ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv
auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările

6
legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace; acesta
include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele şi procedurile”
Managementul trebuie să stabilească pentru fiecare domeniu de activitate formele de control cele mai
adecvate menite să elimine riscurile asociate activităţilor:
a. autocontrolul propriei activităţi realizate de fiecare salariat,
b. controlul mutual/reciproc realizat între fazele unui lanţ procedural asupra modului de efectuare a
preluărilor de către postul anterior în vederea elaborării propriei lucrări şi pentru pregătirea controlului
realizat de postul următor,
c. controlul ierarhic exercitat pe fiecare nivel de responsabilitate de persoana care are funcţia de
decizie în calitate de responsabil al unei activităţi,
d. controlul partenerial realizat prin delegarea unor competenţe între diferite paliere de
responsabilitate.
Principalele obiective ale controlului intern sunt:
- realizarea obiectivelor entităţii la un nivel corespunzător de calitate,
- protejarea fondurilor împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului, fraudei,
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, prelucrare şi stocare a informaţiilor precum şi a
unor sisteme de proceduri privind raportări periodice.
Formele controlului intern sunt diferite în funcţie de entitatea în care se organizează.Astfel controlul
intern se poate clasifica în:
-autocontrolul activităţii – se regăseşte atât la entităţi publice cât şi la firme,
-controlul mutual – se regăseşte atât la entităţi publice cât şi la firme,
-controlul ierarhic – se regăseşte atât la entităţi publice cât şi la firme,
-controlul de gestiune,
-controlul patrimonial,
-controlul de calitate,
-controlul financiar contabil– se regăseşte atât la entităţi publice cât şi la firme,
-controlul administrativ– se regăseşte atât la entităţi publice cât şi la firme,
-inspecţii.
Controlul financiar intern ca formă a controlului intern se defineşte ca fiind controlul financiar
care se organizează şi se exercită în cadrul agenţilor economici în scopul prevenirii şi/sau
depistării şi soluţionării efectelor unor abateri de la prevederile şi normele legale prin care
activităţile realizate în cadrul acestora sunt definite.
2. Controlul financiar organizat şi exercitat de către structurile proprii,
aparţinând firmelor
Este organizat şi exercitat în cadrul societăţilor.

7
Controlul financiar organizat în cadrul agenţilor economici menţionaţi se exercită, la rândul său, tot
prin trei forme: controlul concomitent, controlul financiar preventiv al agenţilor economici, aspecte
discutate mai sus şi controlul financiar de gestiune.
Controlul financiar de gestiune
Controlul financiar de gestiune este definit ca forma controlului financiar propriu care se efectuează
în vederea stabilirii modului de respectare a prevederilor legale, ca şi a normelor interne cu privire la
gestionarea şi gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, pe baza operaţiunilor economice
înregistrate în documente şi evidenţe tehnico-operative, financiare şi contabile din cadrul unei societăţi
comerciale.
Principalul obiectiv al controlului financiar de gestiune constă în stabilirea integrităţii valorilor
materiale şi băneşti din gestiunile supuse verificării.
Sfera de acţiune a controlului financiar de gestiune se stabileşte de către fiecare unitate patrimonială
în funcţie de specificul activităţilor realizate şi cuprinde, în general, ansamblul gestiunilor supuse
verificării pe o anumită perioadă de timp, fixă, de obicei de un an.
1.2.3.3. Clasificarea după alte criterii
Controlul financiar mai poate fi clasificat şi după alte criterii decât cele prezentate, stabilite în funcţie
de maniera de exercitare a acţiunii de verificare sau determinate de nevoia de informare a factorilor de
decizie în legătură cu starea, la un moment dat, a unei operaţiuni, activităţi sau fenomen
economic.Dintre aceste criterii, volumul controlat al documentelor şi/sau al operaţiunilor verificate,
durata şi intensitatea efectuării verificării sunt cele uzuale.
După volumul documentelor şi/sau al operaţiunilor ce fac obiectul unei acţiuni de verificare, controlul
financiar se clasifică în:
-control financiar total;
-control financiar prin sondaj.
Controlul financiar total este forma controlului financiar care se realizează de obicei atunci când
persoana desemnată pentru efectuarea verificării este obligată prin prevederi legale să pronunţe în scris
un aviz în legătură cu legalitatea, oportunitatea, economicitatea şi eficienţa modului de realizare a unei
operaţiuni sau a legalităţii întocmirii unui document.
Controlul total presupune verificarea tuturor documentelor şi a activităţilor care fac obiectul unei
acţiuni, emise sau efectuate în perioada supusă analizei.Controlul prin sondaj este forma controlului
financiar care presupune verificarea celor mai reprezentative documente şi activităţi emise şi efectuate
în perioadele cele mai semnificative şi de maximă activitate ale unităţii economice.
Cea mai importantă problemă în cazul efectuării controlului prin sondaj este alegerea eşantionului
optim, reprezentativ al documentelor şi operaţiunilor care urmează a fi supuse controlului financiar,
astfel încât din constatările rezultate să poată fi desprinsă o concluzie generală, valabilă pentru întreg

8
sistemul controlat şi care să poată caracteriza toată perioada verificată.
După durata şi intensitatea efectuării, activitatea de control financiar se împarte în:
-control financiar continuu;
-control financiar periodic.
Controlul financiar continuu este forma controlului financiar care se exercită pe toată durata
efectuării operaţiunilor economice controlate, fără întreruperi sau scăderi de ritm.
Controlul financiar periodic este forma controlului financiar care se desfăşoară la anumite intervale,
de obicei fixe, stabilite prin programe in funcţie de particularităţile activităţilor economice şi
necesităţile de informare, la anumite momente, asupra formelor de manifestare a acestora.
1.3. Principiile şi funcţiile controlului financiar
1.3.1. Principiile controlului financiar
Organizarea de către stat a activităţii de control financiar a fost instituită prin prevederi legale distincte
atât pentru activitatea desfăşurată în cadrul guvernamental, cât şi pentru cea desfăşurată în sfera de
acţiune a legislativului, Parlamentul României, bazată pe următoarele principii:
Principiul integrării controlului financiar în structura organizatorică şi de conducere a
economiei naţionale presupune exercitarea sa de la verigile de bază până la nivelul de
ansamblu al economiei naţionale, acţionând în sistem piramidal.
Principiul autonomiei, competenţei şi autorităţii controlului trebuie să răspundă la mai
multe cerinţe, dintre care:
-organizarea controlului să fie astfel făcută încât să dea posibilitatea ca cine conduce să şi controleze.
-autonomia controlului îşi găseşte expresia în organizarea propriu-zisă a acestuia, în
independenţă absolută de structurile verificate
-competenţa profesională este asigurată prin nivelul de pregătire, volumul de cunoştinţe sau
perceperea organului de control, la care se adaugă unele calităţi personale dobândite prin
experienţă,
-competenţa juridică sau legală desemnează sfera de atribuţii recunoscute de lege şi dreptul
organelor de control de a acţiona în cadrul acestora
Principiul controlului extern presupune existenţa unor organisme de control
independente, în afara structurii organizatorice pe verticală a ministerelor, administraţiei publice
locale, altor organisme economice şi sociale, indiferent de forma de proprietate.
Principiul controlului extern cere ca în cadrul organizării sistemului de control să se delimiteze
strict sfera de activitate şi competenţele acordate fiecărui organ de control. Principiul asigură
coordonarea, orientarea ca unitate de concepţie, acţiune şi metodă de exercitare a controlului.
Principiul specializării controlului impune gruparea şi specializarea organelor de control pe formele
specifice, cât şi pe domenii particulare în care îşi exercită activitatea (industrie, comerţ)

9
Aceasta oferă posibilitatea folosirii raţionale a aparatului de control, precum şi creşterea
eficienţei acestuia.
Principiul adaptabilităţii controlului la structurile organizatorice şi funcţionale ale unităţilor sau
activităţilor controlate.
Este necesar ca formele şi metodele de control să fie suficient de suple sau de elastice, pentru a se
adapta cu uşurinţă la specificul activităţilor controlate, la structurile lor de organizare şi
desfăşurare.
Principiul apropierii controlului de locurile unde se iau deciziile şi unde se concretizează
răspunderile pentru administrarea patrimoniului public sau privat.
Aplicarea unui asemenea principiu urmăreşte, în principal, înlăturarea verigilor intermediare şi
inutile din munca de control. Controlul trebuie efectuat mai întâi din interiorul unităţii, de către
organele de conducere şi de organele de la nivelurile imediat superioare. Derivând din aceste
principii, controlul financiar îndeplineşte anumite funcţii care caracterizează conţinutul său.
1.3.2 Funcţiile controlului financiar
Prin funcţiile sale, activitatea de control financiar depăşeşte calitatea de instrument de lucru, de scop în
sine, devenind un factor important de creştere a calităţii sistemului în care este utilizată, prin cele trei
elemente ale acesteia: economicitatea, eficacitatea şi eficienţa operaţiunilor ce fac obiectul
programelor proprii.
1)Funcţia de cunoaştere şi evaluare a controlului financiar constă în determinarea rezultatelor
economice ale unei unităţi patrimoniale şi evaluarea acestora prin raportarea la un sistem de criterii
prestabilit, în vederea determinării măsurilor de intrare în legalitate şi a îmbunătăţirii activităţilor
verificate.
2)Funcţia de prevenire a controlului financiar constă, în special, în efectul de preîntâmpinare a
abaterilor de la prevederile legale sau de la normele prin care a fost reglementată activitatea unei
unităţi economice.
3)Funcţia de îndrumare a controlului financiar constă în efectul formativ-stimulativ şi de
generalizare a experienţei pozitive, dobândite pe parcursul şi ca urmare a desfăşurării activităţii de
verificare, atât de cei ce o execută, cât şi de către personalul unităţii controlate.
4)Funcţia de reglare a activităţii agentului economic controlat este cea prin care se realizează
eliminarea factorilor perturbatori în scopul menţinerii echilibrului economic şi al asigurării
funcţionalităţii activităţii acestuia la parametrii proiectaţi.
5)Funcţia de atestare-certificare se localizează, îndeosebi, la nivelul auditului financiar-
contabil, a cărui principală misiune este să certifice conturile anuale ale agenţilor
economici, atestând că acestea dau o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.

10
Funcţiile controlului financiar ar putea fi abordate şi prin prisma practicii economice, ţinând cont de
latura formală a participării controlului la mecanismul de funcţionare al economiei, în general
şi al diferitelor entităţi, în particular. Din acest punct de vedere, controlul financiar îndeplineşte două
funcţii specifice:
6)Funcţia de instrument de conducere, care se concretizează în: cunoaştere-evaluare şi îndrumare
şi sprijin. În activitatea de management general al unei firme, controlul financiar are prin
urmare un rol fundamental, misiunea lui fiind de a ajuta responsabilii operaţionali să conducă
eficient gestionarea afacerilor.În consecinţă, pentru ei, se impun următoarele obiective:
- să valorifice toate oportunităţile;
- să controleze planurile de acţiune;
- să urmărească executarea lor;
- să analizeze ecarturile între previziuni şi realizări;
- să propună acţiuni permiţând corectarea tendinţelor negative.
7)Funcţia de constrângere a controlului financiar rezultă din prevederile legale în vigoare care
reglementează obiectivele şi sfera de acţiune ale acestei activităţi şi care se realizează prin complexul
de măsuri administrative, civile sau penale ce se propun sau se dispun în sarcina celor vinovaţi de
nerespectarea acestor norme, în raport cu gradul de implicare al fiecăruia.
Eventualele disensiuni în cadrul întreprinderii urmare exercitării controlului financiar nu reprezintă
tocmai obiectivul acestuia, chiar dacă una din obligaţiile controlului este de a efectua
verificări intransingente, urmate adesea de aplicarea unor sancţiuni.
Cu toate acestea, trebuie subliniat că sancţiunea nu este scopul final, esenţialul fiind de a ajuta la
conducerea eficientă a gestiunii şi nu de a adopta condamnări sau calificative nesatisfăcătoare. Din
această perspectivă putem propune acum o a doua abordare a controlului financiar, aceasta
reprezentând ansamblul tehnicilor ce permit confirmarea utilizării optimale a
instrumentelor de conducere a unei activităţi şi, de asemenea, a obţinerii de rezultate conforme cu
previziunile.
Această definiţie poate fi sintetizată astfel: „Ansamblul de decizii luate pentru a furniza
conducătorilor şi diverşilor responsabili de la nivelul unei firme date periodice care
caracterizează evoluţia întreprinderii. Compararea lor cu datele trecute sau prevăzute poate,
dacă este cazul, să determine managerii acesteia să iniţieze măsurile corective corespunzătoare” .
1.4. Sursele de informaţii pentru activitatea de control financiar
Pentru a obţine o imagine fidelă a activităţilor supuse controlului, este necesar ca sursele de
informaţii pentru acesta să fie reale, corecte, de calitate şi legale.
Sub acest aspect în sfera controlului se cuprind mai întâi obiective privind întocmirea documentelor
primare cu respectarea condiţiilor de formă şi conţinut şi în al doilea rând, organizarea şi

11
conducerea evidenţei tehnic-operative şi contabile cu respectarea normelor metodologice.
În consecinţă, sursele de informaţii pentru controlul financiar pot fi grupate în:
• sistemul de documente primare;
• sistemul de evidenţe tehnic-operative şi contabile;
• formularele cu regim special.
Sistemul de documente primare, ca acte justificative şi dovezi scrise ale proceselor economice şi
financiare, constituie sursele de informaţii atât pentru toate formele de evidenţă, cât şi pentru
controlul financiar.
Sistemul de evidenţe tehnic-operative şi contabile constituie o sursă şi mijloc de control permanent
asupra activităţii economice şi financiare la nivelul diferitelor structuri organizatorice din economie.
În acest sens, înregistrările contabile, registrele şi situaţiile contabile, bilanţul şi anexele sale, contul de
profit şi pierderi etc. constituie importante surse de informaţii pentru controlul financiar care
fac posibilă cunoaşterea reală a situaţiei financiare şi gestionării patrimoniului agenţilor
economici, instituţiilor, organizaţiilor etc.
Utilizarea sistemului de evidenţe specifice contabilităţii ca surse de informaţii importante pentru
exercitarea controlului financiar, organele de control trebuie să fie familiarizate cu conţinutul şi
funcţiile, modul de întocmire, formele şi circulaţia acestora.
Formularele cu regim special
Un obiectiv special al controlului financiar asupra documentelor primare îl constituie modul de
gestionare, utilizare şi evidenţă a formularelor cu regim special.
Prin folosirea abuzivă, frauduloasă sau în afara actelor normative care reglementează utilizarea
unor asemenea formulare se poate facilita scoaterea din circuitul economic a unor importante
valori materiale şi băneşti în scopul însuşirii lor în scop personal, justificarea neglijenţei, abuzului
în serviciu etc.
1.5. Asemănări şi deosebiri între controlul financiar şi celelalte forme de control
Există asemănări şi deosebiri între diferite forme ale controlului şi controlul financiar. Să vedem
asemănările şi deosebirile între controlul financiar, auditul financiar, auditul financiar extern şi auditul
intern.Adeseori, aceste noţiuni sunt confundate, considerîndu-se că e vorba de aceeaşi noţiune altfel
exprimată. Confuzia este posibilă datorită:
=>Modalităţii de exercitare:
- control financiar extern (se face de stat prin: Curtea de Conturi şi Ministerul Finanţelor);
- audit financiar extern (cerut expres de lege-cenzurat, sau cerut de proprietarii anumitor unităţi
patrimoniale şi executat pe bază de contract);
- control financiar propriu (la ministere, departamente, alte organe centrale de stat, prefecturi şi
Primăria Municipiului Bucureşti, regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat);

12
- audit intern (la nivelul tuturor unităţilor patrimoniale definite ca atare în Legea contabilităţii) asigurat
de cei care gestionează patrimoniul, în condiţiile Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii.
=>Utilizării unor tehnici şi proceduri comune ca: tehnica sondajului, procedura examinării analitice,
=>Utilizării superficiale a noţiunilor: a revizui, a controla, a audita sunt eronat considerate „verificări”
în scopul descoperirii unor erori sau inexactităţi.
În fapt, controlul financiar şi auditul financiar sunt două noţiuni distincte care se completează reciproc,
care nu au nici un caracter antagonic, dar care se deosebesc prin modalitatea de exercitare şi scopul
urmărit,astfel:
=>Controlul financiar extern al statului:
- se exercită în numele statului, urmărindu-se: modul de utilizare al banului public (efectuat de Curtea
de Conturi);
- controlul administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale ale
administraţiei de stat şi ale instituţiilor de stat (efectuat de către Ministerul Finanţelor);
- verificarea respectării reglementărilor financiar-contabile în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor faţă
de stat de către: regiile autonome şi agenţii economici (efectuat de către Ministerul Finanţelor);
- acţionarea operativă pentru prevenirea şi combaterea fraudelor, contravenţiilor şi infracţiunilor la
regimul fiscal, vamal şi cel al preţurilor (efectuat de Ministerul Finanţelor prin Garda Financiară şi
Autoritatea Vamală).
- se organizează de către ordonatorii de credite sau directorii regiilor autonome sub forma „controlului
financiar propriu" şi se exercită în unităţile administraţiei de stat, în regiile autonome şi în unităţile
patrimoniale care au prevăzut aceasta în statutele proprii;
- se exercită sub forma Controlului financiar preventiv (CFP) şi a Controlului financiar de gestiune
(CFG) care sunt subordonate conducerii unităţii, iar personalul ce-l exercită este remunerat cu salariu.
=>Audit financiar extern
În general, prin audit se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei
opinii responsabile şi independente prin raportarea ei la un criteriu (standard, normă) de calitate în
vederea satisfacerii nevoilor unor utilizatori de informaţii.
Prin audit financiar se înţelege examinarea efectuată de un profesionist competent şi independent
(auditor financiar, cenzor-expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare) în vederea
exprimării unei opinii motivate asupra:
- validităţii şi corectei aplicări a procedurilor interne stabilite de conducerea întreprinderii (auditul
intern);
- imaginiI fidele, clare şi complete a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de
întreprindere (auditul statutar cerut de lege şi exercitat de cenzori sau auditul contractual efectuat la
cererea întreprinderii de către auditori financiari sau societăţi comerciale de audit).

13
Alte elemente ce definesc auditul financiar sunt:
- se execută la cererea proprietarilor, unităţii patrimoniale de către auditori pe baza mandatului (audit
statutar) sau pe baza contractului de prestări de servicii (audit contractual);
- nu are drept scop urmărirea obţinerii rezultatelor prevăzute în bugete sau raportate prin situaţii
financiare sau conturi anuale;
- are drept scop colectarea elementelor probante pentru exprimarea unei opinii cu privire la
regularitatea şi sinceritatea contabilităţii şi că sinteza acesteia - conturile anuale - dau o imagine fidelă
clară şi completă a patrimoniului, situaţiei financiare şi a rezultatelor;
- reprezintă o garanţie pentru terţi şi pentru controlul financiar extern al Statului că informaţia
financiară (conturile anuale) este credibilă;
- este independent şi remunerat cu onorariu.
=>Audit intern
.Standardele internaţionale de audit intern recomandă compartimentelor de audit intern să nu fie mai
mici de 3 persoane.Auditul intern are următoarele caracteristici:
- oferă consiliere managerială
- analizează şi evaluează controlul intern- este controlul controlului intern
- se asigură organizarea şi funcţionarea de către persoana care gestionează patrimoniul;
- are drept scop protejarea valorilor active, promovarea eficacităţii exploatării, asigurarea respectării
dispoziţiilor administraţiei şi asigurarea fidelităţii exactităţii informaţiei contabile;
- este exercitat de angajaţii celui care gestionează patrimoniul;
- este subordonat administraţiei unităţii patrimoniale şi este remunerat cu salariu,
În concluzie, controlul financiar şi auditul sunt categorii economice care nu pot fi confundate,
deosebirile privesc aspectele legate de organizare, exercitare şi obiective urmărite.

CAP. 2 Procedee şi tehnici de control financiar

Procedeele utilizate în vederea realizării în condiţii optime a obiectivelor specifice
controlului financiar alcătuiesc metoda controlului. Procedeul „constă în modul sistematic
de efectuare a unei lucrări, cu alte cuvinte modalitatea, maniera de a acţiona în vederea
realizării verificărilor obiectivelor propuse”.
În înţelesul ei teoretic, metoda controlului financiar constă în eşalonarea
investigaţiilor sau a cercetării fenomenelor pe patru trepte distincte:
informarea, verificarea, analiza şi sinteza.
Tehnica executării controlului financiar presupune alegerea procedeelor cele mai adecvate în
funcţie de obiectivul controlat şi aplicarea acestora, în vederea realizării scopului controlului, care pot
fi:
-Procedee comune: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza, sinteza.

14
-Procedee specifice: cercetarea, studiul general prealabil, controlul documentar, inventarierea de
control, expertizele tehnice şi analizele de laborator, controlul total şi controlul prin sondaj,
analiza activităţii economice financiare.
2.1. Cercetarea tranzacţiei sau a operaţiunii la faţa locului
Deoarece constituie o formă eficientă a controlului financiar faptic, recomandată a se utiliza ori de câte
ori este posibil, cercetarea constă în „examinarea şi observarea nemijlocită, direct pe teren, a
fenomenelor sau operaţiilor economice supuse controlului, cu scopul de a stabili modul
cum se desfăşoară, cauzele care au generat unele deficienţe, măsurile ce se impun pentru
remediere”.
2.2. Controlul documentar
Controlul documentar este procedeul de stabilire a realităţii, legalităţii şi eficienţei operaţiunilor
economice şi financiare prin examinarea documentelor primare şi centralizatoare, a
înregistrărilor în evidenţa tehnic-operativă şi în cea contabilă.
O importanţă deosebită se acordă controlului documentar, atât înainte de a se înregistra în conturi,
cât şi ulterior. Acest tip de control se exercită atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului
documentelor primare.
Din punctul de vedere al formei, controlul documentelor are următoarele obiective: autenticitatea,
exactitatea întocmirii şi valabilitatea, efectuarea corectă a calculelor.
Controlul vizând autenticitatea documentelor se îndreaptă cu prioritate asupra următoarelor
aspecte: modul de folosire a documentelor tipizate; completarea cu toate elementele necesare solicitate
de imprimat; completarea corectă a datelor şi existenţa eventualelor ştersături, falsificări, adăugiri
în text, corecturi nesemnate; existenţa semnăturilor originale, inclusiv concordanţa cu specimenele de
semnături; concordanţa dintre documente şi justificările anexate.
Controlul exactităţii întocmirii şi valabilităţii documentelor se realizează în raport cu momentul şi
condiţiile producerii operaţiunilor economice şi financiare pe care le consemnează. De cele mai multe
ori, documentele care reflectă operaţiuni patrimoniale (care generează drepturi şi obligaţii) se
întocmesc la anumite termene anticipat stabilite şi cu respectarea unei metodologii unitare, a
căror nesocotire lezează autenticitatea lor şi pune sub semnul întrebării exactitatea şi valabilitatea
acestora.
Controlul efectuării corecte a calculelor presupune verificarea din punct de vedere aritmetic
a documentelor vizând constatarea şi înlăturarea erorilor de calcul care pot denatura
conţinutul operaţiunilor economice şi financiare, eventual în slujba unor scopuri oculte. Sunt cazuri
când calculele sunt greşite intenţionat şi ascund fraude, delapidări, sustrageri, nereguli, evaziune
fiscală.
Din punctul de vedere al conţinutului, controlul financiar al documentelor are ca obiective:

15
legalitatea (justeţea), realitatea (exactitatea), eficienţa (necesitatea, economicitatea şi oportunitatea).
Controlul asupra legalităţii documentelor urmăreşte ca acestea să fie întocmite cu respectarea
normelor legale privind disciplina financiară a operaţiunilor pe care le reflectă. În acest scop,
conţinutul documentelor justificative se confruntă cu prevederile legale şi se stabileşte
concordanţa dintre ele. Baza juridică a controlului financiar sub aspectul legalităţii o constituie legile,
ordinele şi instrucţiunile, prevederile altor acte normative care servesc drept criteriu pentru
stabilirea justeţii operaţiunilor efectuate.
Controlul realităţii şi exactităţii operaţiunilor economice şi financiare îşi propune să
stabilească dacă acestea s-au efectuat în limitele, condiţiile şi locul indicat în documentele justificative.
În cazul în care există incertitudine asupra realităţii operaţiunilor supuse verificării se recurge la
controlul faptic, solicitîndu-se celor ce au semnat documentele să confirme realitatea operaţiunilor,
inclusiv autenticitatea semnăturilor. Acest obiectiv al controlului financiar asupra documentelor
primare se realizează şi prin tehnica controlului reciproc şi prin tehnica controlului încrucişat al
documentelor.
Controlul eficienţei operaţiunilor economice şi financiare are în vedere aspecte mai complexe
care ţin de: necesitatea, economicitatea şi oportunitatea acestora.
Controlul financiar sub aspectul necesităţii îşi propune să verifice gradul de utilitate a
operaţiunilor consemnate în documente, propunând măsuri pentru eliminarea risipei şi stoparea
efectuării în continuare a unor operaţiuni ineficiente.
Controlul economicităţii vizează cu prioritate dacă operaţiunea financiară este necesară din
punctul de vedere al activităţii generale a unei entităţi economice sau sociale şi dacă prin producerea
acelor operaţiuni există garanţia unui rezultat financiar pozitiv. Economicitatea este minimizarea
costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu
menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate.
Controlul oportunităţii unei operaţiuni vizează aspectul dacă momentul ales şi locul stabilit
pentru executarea acesteia sunt cele mai convenabile, atât din punct de vedere economic şi
financiar. Oportunitatea este caracteristica unei operaţiuni de a servi în mod adecvat, în
circumstanţe date, realizării unor obiective asumate.
De asemenea, se mai pot constata documente care fie îndeplinesc condiţiile de formă, dar nu
reflectă real operaţiunile economice, fie nu îndeplinesc condiţii de formă, dar reflectă operaţii
economice reale, fie nu îndeplinesc condiţii de formă cât şi de conţinut.
În asemenea cazuri, sarcina controlului este de a semnala situaţiile anormale şi a propune eventuale
soluţii pentru ca conducerea entităţii respective să ia deciziile corespunzătoare.
Controlul documentar se exercită prin modalităţi sau tehnici care se utilizează selectiv în funcţie de
situaţia verificată. Aceste modalităţi sau tehnici sunt următoarele:

16
1.Controlul cronologic se exercită în ordinea întocmirii, înregistrării şi îndosarierii
documentelor. Acestea se examinează pe fiecare zi, în ordinea în care sunt păstrate fără nici o grupare
sau sistematizare prealabilă.
2.Controlul invers cronologic se exercită de la sfârşitul spre începutul perioadei de control.
Se începe cu verificarea celor mai recente operaţiuni şi documente şi se continuă din prezent
spre trecut.
3. Controlul sistematic sau pe probleme presupune mai întâi gruparea documentelor pe
anumite probleme (exemplu: operaţiuni de casă, aprovizionare, salarizare, decontări), iar apoi se trece
la controlul lor în ordine cronologică.
O fază superioară a controlului pe probleme este controlul tematic, a cărui arie de cuprindere este
mai extinsă, iar complexitatea obiectivelor mai ridicată (exemplu: situaţia imobilizărilor de active
circulante, situaţia utilizării capacităţilor de producţie, garanţia pentru creditarea bancară).
4. Controlul reciproc constă în verificarea şi confruntarea la aceeaşi unitate a unor documente sau
evidenţe cu conţinut identic, însă diferite ca formă, pentru operaţii aflate în interdependenţă. Această
formă a controlului documentar este o confirmare internă a datelor înscrise în documente şi
evidenţe tehnic- operative şi contabile.
5. Controlul încrucişat constă în verificarea şi confruntarea conţinutului tuturor exemplarelor
ale unui document, existente la unitatea controlată şi la alte unităţi cu care aceasta se află în relaţii de
afaceri (exemplu: originalul facturii existent la client se confruntă cu copia rămasă la furnizor; extrasul
de cont primit de la bancă se confruntă cu copia existentă la bancă).
Pe lângă confruntarea tuturor exemplarelor unui document, controlul încrucişat cuprinde şi
documente sau evidenţe diferite, din al căror cuprins se pot desprinde neconcordanţe care privesc
aceeaşi operaţie. Controlul încrucişat constituie o confirmare externă a datelor înscrise în
documentele sau evidenţele unităţii controlate. Rezultatele acestui tip de control documentar se
completează prin situaţii extrase de la unitatea verificată şi prin anexarea documentelor
originale sau a copiilor certificate în mod legal la dosarul de control.
6. Investigaţia de control reprezintă modalitatea prin care se obţin informaţii din partea personalului a
cărei activitate se verifică, presupunând studierea unor probleme care nu rezultă clar din documentele
şi evidenţele puse la dispoziţie. Prin ea însăşi, investigaţia nu este întotdeauna o sursă de informaţii
demnă de încredere, întrucât poate conduce acţiunea de control pe căi greşite (cu sau fără intenţie),
însă ea oferă un supliment de informaţii în aplicarea altor modalităţi de verificare.
7. Calculul de control presupune reproducerea unor secvenţe ale muncii îndeplinite de
contabili, prin care se obţin probe asupra exactităţii înregistrărilor contabilităţii, şi un element
probatoriu extrem de important în cazul producerii unor fraude prin „plimbarea” unor sume şi
operaţiuni în diferite conturi cu scopul pierderii urmei lor.

17
8. Examenul critic implică verificarea documentelor şi evidenţelor tehnic-operative, contabile şi
financiare cu scopul descoperirii elementelor esenţiale, de continuitate logică în derularea unor procese
şi fenomene. Eficienţa acestei tehnici depinde în primul rând de experienţa şi pregătirea
profesională a persoanelor care efectuează controlul financiar.
9. Comparaţia contabilă constă în examinarea comparativă a diferitelor solduri din evidenţele
analitice cu cele din conturile sintetice supuse controlului documentar. Prin acest procedeu se
obţin informaţii care dau pentru unele înregistrări o probă suficientă privind justeţea lor.
10. Analiza contabilă este modalitatea de control documentar care precede înregistrarea operaţiunilor
economice în conturi şi prin care se determină conturile în care urmează a se înregistra şi relaţia dintre
ele, presupunând înlănţuirea logică a mai multor judecăţi pentru obţinerea unei concluzii concretizate
în soluţia contabilă a respectivelor operaţiuni.
11. Examinarea balanţelor analitice de control care se întocmesc pentru fiecare cont sintetic
desfăşurat pe conturi analitice şi care cuprind următoarele corelaţii de control:
- soldul iniţial/final al contului sintetic să fie egal cu totalul soldurilor iniţiale/finale ale conturilor sale
analitice;
- totalul mişcărilor debitoare/creditoare ale contului sintetic să fie egal cu totalul
mişcărilor debitoare/creditoare ale conturilor analitice;
Lipsa acestor corelaţii arată că s-au strecurat erori, fie la înregistrarea operaţiunilor în conturi, fie la
efectuarea calculelor, erori care trebuie identificate şi corectate.
12. Examinarea balanţei contabile sintetice este instrumentul cu ajutorul căruia se obţine
garanţia exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi şi a întocmirii unor balanţe reale şi
complete prin care se semnalează operativ înregistrarea greşită a unor operaţii economice, ca urmare
a nerespectării principiului dublei înregistrări, însumarea eronată a rulajelor sau stabilirea greşită a
soldurilor.
a. Omisiunile de înregistrare constau în faptul că operaţiunea economică nu este înregistrată nici în
debit, nici în credit.
b. Erorile de compensaţie se datorează reportării greşite a sumelor din jurnal sau din documentele
justificative în Cartea-mare, în sensul că s-a trecut o sumă în plus într-o parte a unui cont (sau mai
multor conturi) şi altă sumă egală în minus, astfel încât pe total cele două categorii de erori
se compensează.
c. Erorile de imputaţie se datorează reportării unei sume exacte ca mărime din jurnal în
Cartea- mare, atât la debit cât şi la credit, însă nu în conturile în care trebuia să fie trecută, ci în altele
care nu corespund conţinutului economic al operaţiei respective.
d. Erorile de înregistrare în Registrul Jurnal se pot datora stabilirii greşite a conturilor
corespondente, înregistrării unei operaţii de două ori (atât la debit, cât şi la credit), inversării

18
formulei contabile, întocmirii unei formule contabile corecte, dar cu sume eronate.
13. Examinarea balanţei şah, este instrumentul în măsură să descopere erorile de înregistrare
care pe lângă seriile de egalităţi, cuprinde şi corespondenţa conturilor.
14. Tehnica operaţiunilor bilanţiere, ca modalitate de control documentar, are în vedere
verificarea indicatorilor bilanţului care se sprijină pe datele contabilităţii curente. Exactitatea
indicatorilor bilanţului se asigură prin:
-reflectarea completă şi exactă a tuturor veniturilor şi cheltuielilor care se referă la perioada pentru
care se întocmeşte bilanţul;
-respectarea regulilor de evaluare a elementelor cuprinse în bilanţ;
-confruntarea datelor din contabilitate cu realitatea, prin inventariere;
-respectarea normelor legale cu privire la virarea obligaţiilor faţă de buget etc.
Pentru a putea avea certitudinea faptului că indicatorii bilanţului se sprijină pe datele contabilităţii
curente, controlorul trebuie să verifice bilanţul. Examenul conturilor anuale are ca obiect verificarea:
-faptului că bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexele sunt coerente, concordă cu datele din
contabilitate, sunt prezentate conform principiilor contabile şi reglementărilor în vigoare şi ţin cont de
evenimentele posterioare datei de închidere;
-faptului că anexele comportă toate informaţiile de importanţă semnificativă asupra situaţiei
patrimoniale, financiare şi rezultatelor obţinute.
Tehnicile de examinare a conturilor anuale se sprijină în mod esenţial pe examenul analitic şi, în mod
deosebit, pe: -calcularea indicatorilor de analiză financiară şi compararea lor cu cei ale exerciţiilor
precedente şi ale sectorului de activitate; - comparaţiile între datele reieşite din conturile anuale şi
datele anterioare, posterioare şi previziunile firmei sau ale altor firme similare; - compararea în procent
faţă de cifra de afaceri a diferitelor posturi din contul de profit şi pierdere.
Examinarea de ansamblu a bilanţului contabil are ca obiective principale verificarea dacă bilanţul,
contul de profit şi pierdere şi anexele: sunt coerente, ţinând cont de cunoaşterea generală a firmei, de
sectorul de activitate şi de mediul social-economic; sunt prezentate după principiile contabile şi
reglementările în vigoare; ţin cont de evenimentele posterioare datei de închidere; prezintă o imagine
fidelă, clară şi completă a:
a. patrimoniului, prin: ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii; existenţa inventarierii patrimoniului, a
corectei valorificări a acesteia şi cuprinderii acestui rezultat în bilanţ; preluarea corectă în balanţa de
verificare a datelor din conturile sintetice şi concordanţa dintre acestea şi conturile analitice; corecta
efectuare a operaţiilor legate de înregistrarea sau modificarea capitalului social; corecta evaluare a
patrimoniului conform reglementărilor în vigoare; întocmirea bilanţului contabil pe baza balanţei de
verificare a conturilor sintetice; corelarea datelor din anexe cu cele din bilanţ.
b. rezultatelor, prin: întocmirea contului de profit şi pierdere pe baza datelor din contabilitate privind

19
perioada de raportare; stabilirea profitului net şi a destinaţiilor acestuia propuse adunării generale
conform dispoziţiilor legale.
c. situaţiei financiare, prin: existenţa garanţiilor pentru împrumuturile şi creditele obţinute sau
acordate de firmă; existenţa suficientă a resurselor financiare.
Procedeul ridicării unor documente de către organele de control reprezintă o măsură asiguratorie şi
se foloseşte în toate cazurile în care există pericolul ca unele documente (considerate nelegale,
incorecte sau dubioase) să fie sustrase sau distruse de cei interesaţi (mai ales dacă reprezintă unica
dovadă a unor nereguli), să fie modificate sau completate cu menţiuni suplimentare faţă de cele
constatate iniţial.
Procedeul confecţionării unor copii sau extrase după documentele verificate se
utilizează în cazurile în care datele sau operaţiunile economice şi financiar contabile
conţinute în documente sunt necesare pentru susţinerea ori confirmarea constatărilor
făcute de către organul verificator, pentru fundamentarea concluziilor înscrise în actele de
control, fără să existe riscul ca documentele respective să fi e sustrase, distruse
sau falsificate. Copiile şi extrasele trebuie să fie conforme cu documentele rămase la
unitatea verificată şi trebuie certificate pentruu exactitate de către organul de control şi
şeful compartimentului de la care emană actul original.
2.3. Controlul faptic
Controlul faptic este procedeul de control financiar prin care are loc stabilirea situaţiei reale şi a
mişcării mijloacelor materiale şi băneşti dintr-un patrimoniu. Acesta se exercită la locul de
păstrare a bunurilor materiale şi mijloacelor băneşti având ca obiective prioritare următoarele:
-determinarea exactă a cantităţilor şi valorilor existente;
-starea reală în care se găsesc;
-stadiul şi modul de prelucrare;
- respectarea prevederilor legale în utilizarea lor.
1. Inventarierea de control este modalitatea principală de control faptic având ca obiectiv constatarea
(la un moment dat) a existenţei cantitative şi calitative a valorilor materiale şi băneşti dintr-o gestiune,
precum şi a modului de îndeplinire a activităţii de către gestionari.
Este necesar să se facă o distincţie între inventarierea de control ca tehnică a controlului financiar şi
inventarierea generală şi periodică a întregului patrimoniu care dă conţinut controlului
financiar de gestiune.
În funcţie de natura elementelor verificate şi de obiectivele urmărite prin acţiunea de control, se pot
utiliza, ca procedee de lucru, inventarierea totală şi inventarierea prin sondaj:
a.Inventarierea totală permite cunoaşterea integrală a realităţilor şi formularea unor concluzii exacte,

20
dar este mai greu de realizat. Ea reclamă un timp de executare îndelungat, un efort substanţial
şi sistarea operaţiunilor de primire şi eliberare a bunurilor din gestiune pe perioada efectuării ei.
b.Inventarierea prin sondaj se realizează cu mai multă uşurinţă, este mai operativă. În practica
economică actuală, inventarierea de control se realizează, în principal, pe calea sondajului.
2. Expertiza tehnică şi analiza de laborator sunt modalităţi de control faptic care se utilizează (de
regulă combinat) pentru stabilirea integrităţii valorilor materiale, calitatea unor produse,
conţinutul şi succesiunea anumitor lucrări, volumul manoperei încorporate, consumurile specifice
necesare unei operaţiuni etc. Acest procedeu de verificare se execută de către specialişti în
domeniu, la solicitarea şi împreună cu organele de control financiar, asumîndu-şi răspunderea
pentru constatările făcute.
3. Observarea directă ca modalitate de control faptic este folosită pentru stabilirea unor situaţii reale
care nu rezultă din documente. Acest procedeu presupune ca organul de control să se deplaseze
inopinat la faţa locului pentru a constata modul în care personalul unităţii controlate îşi
îndeplineşte obligaţiile de serviciu sau la locurile unde se desfăşoară anumite activităţi cum ar fi: secţii,
ateliere, laboratoare, magazine, depozite, gestiuni, şantiere, birouri. Prin observarea directă se
culeg informaţii utile asupra modului cum se desfăşoară o activitate, conturând un punct de
vedere real asupra obiectivelor supuse verificării. Şi cu acest prilej sunt puse în evidenţă capacitatea
profesională şi intuiţia organelor de control în a surprinde elementele esenţiale care îi ajută în
activitatea lor.
4. Inspecţia fizică constă în examinarea existenţei nemijlocite a unor mijloace materiale şi
valori, cum ar fi controlul banilor şi altor hârtii de valoare în casierii
5. Procedura confirmării directe - este o tehnică ce constă în a cere unui terţ - având legături de
afaceri cu firma verificată - să confirme direct informaţiile privind existenţa operaţiilor, a soldurilor
etc.
6. Tehnica interviului, aplicată în cadrul lucrărilor de audit financiar, este o metodă de investigare
destinată cunoaşterii în profunzime a comportamentului uman în însuşirea şi aplicarea unor proceduri
componente ale controlului financiar şi nu numai.
2.4. Analiza economico-financiară
Analiza economico-financiară este un procedeu metodologic utilizat de controlul financiar pentru
cunoaşterea rezultatelor obţinute în îndeplinirea programelor de activitate şi a factorilor care le-
au influenţat desfăşurarea. Pe baza acestui procedeu activitatea verificată este descompusă pe
elemente constitutive şi apoi studiate raporturile existente între acestea.
Acest procedeu de control este de regulă ataşat altor tehnici specifice în funcţie de natura
obiectivelor de control care se urmăresc şi presupune următoarele acţiuni:
- determinarea elementelor structurale (părţile componente) ale fenomenului economic verificat;

21
- evidenţierea factorilor care acţionează succesiv, de la cei cu acţiune directă, spre cei cu
acţiune indirectă, procedeu cunoscut şi ca descompunere în trepte;
- corelaţia dintre fiecare element şi fenomenul analizat prin prisma raporturilor de condiţionare
reciprocă;
- stabilirea şi cuantificarea efectivă a diferitelor elemente şi factori de influenţă.
Analiza economico-financiară presupune anumite tehnici de cercetare specifice, vizând aspecte
calitative şi cantitative a realităţilor dintr-o unitate controlată.
Modalităţile de analiză calitativă vizează esenţa activităţii desfăşurate la nivelul unei anumite
structuri organizatorice, descoperind legăturile cauzale dintre fenomenele sau procesele
economico- financiare verificate.
Modalităţile cantitative de cercetare îşi propun cuantificarea influenţelor sau factorilor
care determină o anumită dinamică a fenomenelor şi proceselor verificate.
În mod concret procedeul de verificare bazat pe analiza economico-financiară se efectuează
prin mai multe modalităţi sau tehnici specifice, cum ar fi:
1. Tehnici de stabilire a relaţiilor cauzale între fenomene, vizează cu precădere următoarele aspecte:
-corespondenţa între fenomenul verificat şi împrejurările sau condiţiile reale în care
acesta s-a desfăşurat;
-stabilirea efectelor unei anumite variaţii a fenomenului verificat căruia îi urmează o anumită variaţie
a altui fenomen;
-stabilirea soldului sau rămăşiţei, adică scăderea din variaţia totală a unui fenomen, a
influenţelor cunoscute şi obţinerea astfel a diferenţei datorate acţiunii factorilor necunoscuţi.
2. Diviziunea şi descompunerea asigură profunzime studierii activităţilor supuse
controlului, permiţând astfel localizarea abaterilor şi a cauzelor lor, în timp şi spaţiu. Diviziunea
în timp permiţând stabilirea abaterilor perturbatoare de la tendinţa generală de evoluţie a activităţii
verificate, de la o anumită cadenţă şi ritmicitate prevăzute.
3. Gruparea implică separarea operaţiunilor controlate în grupe omogene după unul sau mai
multe criterii sau caracteristici, în funcţie de scopul urmărit în control.
4. Substituirea în lanţ se aplică în cazul relaţiilor de tip determinist, care îmbracă forma matematică a
„produsului sau raportului” (proporţionalitate directă sau inversă). Această tehnică de control
presupune respectarea următoarelor reguli:
- aşezarea factorilor în ordinea de analiză prin substituirea întâi a factorului cantitativ şi apoi a
celui calitativ;
- realizarea substituirii în mod succesiv;
- un factor substituat se menţine ca atare în toate operaţiunile ulterioare.
5. Balanţa elementelor şi a modificării lor ca modalitate de analiză şi control se utilizează
22
atunci când între elementele fenomenului verificat există relaţii de tipul „sumă şi diferenţă", şi
care oglindesc cantitativ interdependenţa elementelor fenomenului respectiv.
6. Corelaţia este modalitatea de analiză şi control ce se utilizează în cazul în care între factori
şi fenomenul controlat sunt relaţii de tip „stochastic", adică fiecărei valori a factorului determinant îi
corespund mai multe valori ale caracteristicii rezultative, eşalonate între anumite limite.
Această tehnică de investigare şi control presupune mai multe etape, şi anume:
- stabilirea conţinutului economic al fenomenului controlat şi al factorilor de influenţă;
- determinarea legăturilor de cauzalitate şi a formei matematice a acestuia;
- stabilirea valorii parametrilor ecuaţiei;
- calcularea intensităţii legăturii dintre fenomenul controlat şi factorii de influenţă cu
ajutorul coeficientului de corelaţie;
- evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului controlat cu ajutorul coeficienţilor de
determinare.
7. Calculul matricial se aplică în cazul existenţei unor relaţii funcţionale de „produs sau raport" între
fenomenul controlat şi factorii de influenţă.
8. Cercetarea operaţională se utilizează în adoptarea deciziilor când intervin mai mulţi factori diferiţi
care trebuie luaţi în consideraţie, fiind o tehnică utilizată cu precădere în analiza previzională.
2.5. Controlul total şi prin sondaj
Controlul financiar exercitat asupra patrimoniului unei structuri organizatorice poate fi total sau
prin sondaj.
Controlul total cuprinde toate operaţiunile din cadrul obiectivelor stabilite şi se exercită pe întreaga
perioadă supusă verificării.
Controlul prin sondaj vizează cu prioritate cele mai reprezentative documente şi operaţii, care
permit obţinerea unor concluzii cu caracter general asupra obiectivului controlat.
Sondajul este definit ca o tehnică care constă în selecţionarea unui anumit număr sau
părţi dintr-o mulţime, aplicarea la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante
şi extrapolarea rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime.
Sondajele pot fi :
• sondaje asupra atribuţiilor: în unele cazuri, controlul caută să demonstreze că elementele care
constituie masa (mulţimea) reprezintă o caracteristică comună (de exemplu, vizarea sau
aprobarea comenzilor cu ocazia cumpărărilor),
• sondaje asupra valorilor: în alte cazuri, se verifică valoarea dată unei mulţimi sau unei mase.
1. Alegerea tehnicilor, care este influenţată de două elemente: natura controlului care trebuie efectuat
(sondaje asupra atribuţiilor sau sondaje asupra valorilor) şi recurgerea sau nerecurgerea la tehnici
statistice.
23
 2. Determinarea taliei eşantionului se face în funcţie de unii factori, care diferă, după cum este vorba
de sondaje asupra atribuţiilor sau de sondaje asupra valorilor.
3. Selecţionarea eşantionului - oricare ar fi metoda utilizată pentru alegere, eşantionul
selecţionat trebuie să fie reprezentativ. Toate elementele masei (mulţimii) trebuie să fie considerate
susceptibile de a fi selecţionate. Această selecţie poate fi făcută fie prin tragere la întâmplare, fie de o
manieră sistematică cu condiţia ca primul element să fie ales la întâmplare, fie de o manieră empirică.
4.Studiul eşantionului. Pentru ca eşantionul să aibă un caracter probant, toate elementele selecţionate
trebuie să fie controlate.
5. Evaluarea rezultatelor - înainte de a trage o concluzie generală asupra rezultatelor obţinute, fiecare
anomalie constatată este examinată în sensul aprecierii dacă este într-adevăr reprezentativă
pentru masa (mulţimea) respectivă, sau dacă este accidentală şi al aprecierii dacă anomalia nu este
revelatoare pentru o problemă mai gravă decât aparenţele (de exemplu, o fraudă).
6. Concluziile sondajului - concluzia finală asupra postului, tranzacţiilor sau operaţiilor care au făcut
obiectul controlului va fi suma concluziilor trase asupra:
- elementelor cheie care au făcut obiectul unui control;
- anomaliilor excepţionale constatate;
- restului masei (mulţimii).
2.6. Exercitarea controlului financiar în condiţiile informatizării
Principala modificare intervenită în structura sarcinilor ce revin organelor de control financiar,
în condiţiile sistemelor informatice, constă în aceea că, pe lângă obiectivele de fond ale
controlului sau ale altor verificări similare, trebuie urmărite cu egală atenţie operaţiunile
secundare de culegere, prelucrare şi prezentare a informaţiilor utilizate. Acest lucru are o dublă
semnificaţie:
-în primul rând, metodologia controlului şi tehnicile de verificare trebuie adaptate la condiţiile
şi cerinţele impuse de sistemele informatice, la noile forme de organizare şi de prezentare a evidenţelor
economice.
- în cel de-al doilea rând, organele de control economic-financiar şi experţii contabili trebuie să
cunoască (să poată aprecia) gradul de exactitate al datelor furnizate de sistemele informatice,
să-şi formeze convingerea că investigaţiile şi apoi concluziile lor au o bază de plecare reală.
Influenţele pe care le exercită sistemele informatice moderne asupra controlului financiar ţin de
preocupările autorităţilor publice, de structurile manageriale interne, vizând combaterea
criminalităţii economico-financiară,marea delicvenţă financiară, evaziunea fiscală şi fenomenul
spălării banilor murdari, etc. domenii în care infracţiunile sunt sprijinite de o logistică
informatică din ce în ce mai sofisticată şi mai performantă.
Se admite că două categorii de influenţe le exercită sistemele informatice asupra controlului

24
financiar, astfel:
A.Influenţele de natura avantajelor sau facilităţilor care constau în următoarele:
-faptul că informaţiile de intrare se introduc o singură dată în sistem (fie prin transcopiere, fie
prin preluarea lor în memorii şi în fişiere) asigură o identitate deplină a datelor preluare din
documentele - sursă, precum şi caracterul unitar al indicatorilor folosiţi în diferite
compartimente.
Aceasta înseamnă că organele de control financiar, în principiu, sunt scutite de
verificarea corespondenţei datelor din evidenţele tehnic-operative ori din raportările statistice
prin tradiţionalele punctaje între evidenţele cantitative şi cele valorice, între contabilitatea
analitică şi cea sintetică, orientând preocupările de control spre obiective de fond.
-efectuarea automată a calculelor oferă întotdeauna un grad sporit de siguranţă, faţă de
prelucrarea manuală a datelor. Dacă adăugăm acestui avantaj şi posibilităţile practic
nelimitate de memorare/stocare a datelor şi de redare a lor în momentul şi la locul dorit de
operator, oferă organelor de control financiar posibilitatea să-şi orienteze eforturile direct către
problemele de fond şi mai puţin spre exactitatea operaţiunilor aritmetice.
Sintetizând preocupările în acest domeniu, putem concluziona că:
a. sistemele informatice moderne permit o grupare şi o sistematizare mai bună şi mai uşoară a datelor,
fapt ce facilitează analiza mai temeinică şi mai operativă a proceselor şi fenomenelor financiare din
entităţile economice şi sociale, sporind eficienţa activităţii de control financiar.
b. sistemele informatice moderne se caracterizează prin operativitatea culegerii datelor şi
prelucrarea aproape instantanee a acestora, astfel încât controlul fenomenelor economice se poate face
operativ, sporind totodată promptitudinea măsurilor propuse sau adoptate pe baza constatărilor făcute.
B. Influenţele de natura restricţiilor se referă în principal la următoarele aspecte:
-viteza cu care sunt operate înregistrările sau transpuse datele pe suporţi magnetici
exclude posibilitatea examinării atente a fiecărui document.
-în condiţiile sistemelor informatice, introducerea unor sume greşite, denaturarea unor simboluri sau
coduri şi alte erori similare, sunt preluate în toate aplicaţiile ce utilizează fişierul în cauză, ajungând
până în documentele de sinteză.
-într-un mediu puternic informatizat, condiţiile de acces la mijloacele de probă sunt total diferite faţă
de sistemele de evidenţă manuală.
Sistemele informatice exercită o influenţă favorabilă asupra tuturor formelor de control financiar şi
asupra tehnicilor de efectuare a auditului financiar. Cu toate că obiectivele de fond ale
controlului rămân relativ neschimbate, mutaţiile care se produc în baza de informare, operativitatea
furnizării datelor şi abundenţa acestora, calitatea lor superioară şi posibilităţile sporite de
memorare (specifice echipamentelor electronice) impun cu necesitate adaptarea modalităţilor de

25
verificare, perfecţionarea metodologiilor de control şi chiar unele modificări de sarcini sau de
obiective, după cum urmează:
-Controlul financiar preventiv este mai puţin afectat sub raport metodologic, datorită faptului că
el se exercită înainte de efectuarea operaţiunilor economice patrimoniale prevăzute de legislaţia în
vigoare, în schimb, este influenţat din punctul de vedere al organizării şi al sarcinilor sale specifice.
-Controlul ulterior exercitat pe baza datelor prelucrate şi furnizate de sistemele informatice
moderne suferă influenţe substanţiale.

CAP. 3 Metodologia de exercitare a controlului financiar al statului

3.l. Sistemul metodologic de exercitare a controlului financiar

3.2. Programarea activităţii de control financiar al statului
3.2.1. Elaborarea programului de control
3.2.2. Repartizarea şi transmiterea obiectivelor din program unităţilor cu atribuţii de
control
3.3. Pregătirea acţiunii de control financiar al statului
3.3.1. Stabilirea temelor controlului
3.3.2. Analiza generală a temelor controlului
3.3.3. Stabilirea principalelor obiective ale controlului - tematica de control financiar
3.4. Efectuare controlului financiar al statului
3.4.1. Adaptarea obiectivelor tematice la condiţiile specifice ale activităţii subiectului
controlat
3.4.2. Stabilirea surselor de informare necesare efectuării controlului
3.4.3. Selectarea şi aplicarea procedeelor şi tehnicilor necesare realizării controlului
3.4.4. Determinarea abaterilor şi a deficienţelor
3.4.5. Stabilirea răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate
3.5. Întocmirea actelor de control financiar al statului
3.6.Valorificarea constatărilor rezultate din evaluarea controlului financiar

26
3.l. Sistemul metodologic de exercitare a controlului financiar
Ca orice disciplină care are ca obiect de acţiune examinarea unor activităţi umane, şi controlul
financiar se exercită pe baza unei metodologii proprii prin care, pornind de la regulile generale de
analiză, se realizează în final obiectivele ce au drept scop cunoaşterea stării fenomenelor, proceselor şi
activităţilor economice. Metodologia de exercitare a controlului financiar reprezintă modul de
cercetare şi acţiune, procedeele de control, în vederea prevenirii, constatării şi înlăturării
pagubelor din avutul public sau privat.
Aşa cum am mai arătat noţiunea de metodă îşi are originea în cuvântul „methodus”, care în
traducere liberă din limba latină semnifică un mod de acţiune.Interpretarea şi traducerea noţiunii de
„methodus” se fac prin sintagma: „mers raţional al gândirii către adevăr” ( René Descartes).
Controlul financiar (ca formă particulară specifică a controlului în general) se exercită la orice
nivel de gestiune şi se desfăşoară în conformitate cu un algoritm care include patru etape
importante:
1. stabilirea standardelor, normelor şi obiectivelor;
2. măsurarea realizărilor;
3. compararea realizărilor cu obiectivele stabilite în prima etapă şi determinarea abaterilor;
4. luarea de măsuri pentru corectarea deviaţiei.
Din punct de vedere metodologic, controlul financiar este un proces de cunoaştere cu
următoarele momente esenţiale:
- cunoaşterea situaţiei stabilite, considerată ca bază de referinţă (comparaţie);
- cunoaşterea situaţiei reale;
- determinarea abaterilor (prin confruntarea situaţiei reale cu cea stabilită);
- formularea unor concluzii, propuneri, măsuri şi sugestii.
Momentul esenţial al procesului de control îl constituie comparaţia, întrucât orice
operaţiune sau activitate economico-financiară se cercetează nu numai în sine, ci în raport cu un
criteriu considerat ca o bază de comparaţie, permiţând tragerea unor concluzii.
Criteriile de comparaţie alese determină în ultimă instanţă şi natura comparaţiei ca
suport al controlului financiar. Astfel, se pot delimita:
- comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit, în această categorie fiind cuprinse
previziunile, prognozele, sarcinile, normele, prevederile legale, standardele;
- comparaţii cu caracter special, ca de exemplu cele care au în vedere variante de eficienţă a unor
măsuri, programe sau soluţii tehnico-economice vizând alegerea celei optime;
- comparaţii în timp, referindu-se de regulă la activitatea programată sau efectivă din perioada
controlată cu cea din perioadele precedente.

27
 Comparaţia de control prezintă aspecte specifice în funcţie de natura
operaţiunilor şi activităţilor economico-financiare supuse verificării, în funcţie de metodologia de
calcul şi în funcţie sistemul de evidenţă.
Pentru ca activitatea de control financiar să fie eficientă, operaţiunile comparate în
timpul verificării trebuie să fie omogene, calculate şi exprimate după o metodologie unitară. Spre
exemplu, în compararea indicatorilor de volum, cantităţile sunt variabile, însă forma de
exprimare este aceeaşi: preţuri comparabile, unităţi de timp convenţionale.
În comparaţia indicatorilor calitativi (costuri, rentabilitate) indicatorii de volum sunt
aceeaşi (volumul producţiei), iar cheltuielile diferite. În compararea indicatorilor cantitativi şi
calitativi ce cuprind mai multe produse sau lucrări, se are în vedere şi eventuala modificare a structurii.

Privită ca un proces structurat pe momentele enunţate, metodologia de control presupune o

filieră adecvată de cercetare şi acţiune, care într-o succesiune logică, se prezintă astfel:
Pas 1 - formularea obiectivelor controlului;
Pas 2 - stabilirea formelor de control şi a organismelor competente să efectueze verificarea
asupra obiectivelor stabilite;
Pas 3 - identificarea surselor de informare pentru control (documente primare, evidenţe tehnico-
operative, evidenţe financiar-contabile, alte documente);

Pas 4- aplicarea procedeelor şi modalităţilor (tehnicilor) de control cu ajutorul cărora se

realizează cunoaşterea activităţii verificate;
Pas 5 - întocmirea actelor de control în care se înscriu constatările;
Pas 6- modalităţile concrete de finalizare a acţiunii de control;
Pas 7- măsurarea eficienţei controlului vizând prevenirea şi înlăturarea abaterilor, deficienţelor şi
lipsurilor.

Complexul acestor activităţi se desfăşoară pe parcursul mai multor etape care se grupează astfel:
Etapa 1. informarea, documentarea şi pregătirea activităţii de control;
Etapa 2. controlul propriu-zis;
Etapa 3. gruparea, sistematizarea şi definitivarea constatărilor făcute;
Etapa 4. finalizarea controlului;
Etapa 5. urmărirea executării măsurilor luate de organele de control financiar.

Deci, în înţelesul ei teoretic, metoda controlului financiar contă în eşalonarea cercetării fenomenelor
pe etapele menţionate.

28
 Totalitatea metodelor şi tehnicilor utilizate în activitatea de control financiar formează
metodologia generală a controlului, realizîndu-se în practică prin intermediul mai multor procedee de
lucru. Metodele de lucru sunt diferenţiate în funcţie de natura acţiunilor de control, obiectivele
urmărite şi competenţa organelor însărcinate cu executarea lor. O parte dintre acestea sunt
metode specifice controlului, altele sunt metode comune (în sensul că se utilizează şi în alte domenii
de activitate economico-socială sau chiar sunt preluate de la acestea).
Metodologia de control financiar, ca sistem, reprezintă intercondiţionarea procedeelor
şi modalităţilor de exercitare nemijlocită a activităţii de verificare cu principiile generale care fac
posibilă acţiunea de control.
Această metodologie se utilizează selectiv şi diferenţiat în funcţie de natura activităţilor
sau operaţiunilor controlate, de formele controlului financiar utilizate, de sursele de
informare, natura abaterilor existente şi a posibilităţilor de perfecţionare a activităţii
controlate. Metodologia de control financiar utilizează atât căi şi modalităţi proprii de cercetare, cât şi
alte instrumente.
Realizarea practică a procesului de cunoaştere a realităţii faptice în legătură cu starea la un
moment dat a unor fenomene şi activităţi economice presupune derularea mai multor etape succesive şi
interdependente, care în ansamblu formează metodologia de exercitare a controlului financiar.

Sistemul metodologic de exercitare a controlului financiar se defineşte ca un ansamblu de

activităţi interdependente care, prin utilizarea unor procedee şi tehnici specifice, are drept scop
realizarea procesului de cunoaştere a unui fenomen, a unui proces sau a unei activităţi economice
prin raportarea modului concret de manifestare a acestora la prevederile legale, normele sau
instrucţiunile prin care au fost definite.

Prin acţiunea de control financiar al statului se stabileşte dacă activitatea economică şi financiară a
unei entităţi economice este organizată şi se desfăşoară conform normelor, principiilor şi regulilor
stabilite. Structurată pe etape, şi, în cadrul acestora, pe faze şi sub-faze, metodologia de realizare a
controlului financiar al statului se prezintă astfel:
1. Etapa programării activităţii de control financiar
1.1. Elaborarea programului de control;
1.2. Repartizarea şi transmiterea obiectivelor din program unităţilor cu atribuţii de control
financiar.
2. Etapa pregătirii acţiunii de control financiar

29
 2.1. Stabilirea temelor controlului;
2.2. Analiza generală a temelor controlului care presupune:
- însuşirea elementelor teoretice şi a prevederilor legale care reglementează activitatea ce face obiectul
acţiunii de control;
- cunoaşterea generală a principalelor elemente de organizare a tipului de subiect (unitate economică)
care urmează a fi controlat.
2.3. Stabilirea principalelor obiective ale controlului - tematica de control financiar.
3. Etapa efectuării controlului financiar
3.1.Adaptarea obiectivelor tematice la condiţiile specifice ale activităţii subiectului controlat;
3.2. Stabilirea surselor de informare necesare efectuării controlului;
3.3. Selectarea şi aplicarea procedeelor şi tehnicilor necesare realizării controlului;
3.4. Determinarea abaterilor şi a deficienţelor;
3.5. Stabilirea răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate.
4. Etapa întocmirii actelor de control - presupune înscrierea constatărilor în actele de control.
5. Etapa valorificării constatărilor rezultate din efectuarea controlului financiar - presupune în
principal stabilirea măsurilor de intrare în legalitate şi recuperarea prejudiciilor.
Altfel formulat, acţiunea de control financiar al statului presupune cunoaşterea situaţiei
prestabilite prin programe, legi şi norme, cunoaşterea situaţiei reale, determinarea abaterilor prin
compararea celor două situaţii şi formularea de concluzii, sugestii, măsuri de aplicat. Activitatea de
control financiar al statului presupune studiul prealabil al activităţii ce urmează a fi verificate,
controlul documentar - contabil, controlul faptic, analiza economico - financiară, controlul total şi prin
sondaj şi valorificarea constatarilor. O deosebită importanţă în realizarea practică a acestui proces de
cunoaştere o are competenţa profesională, controlul eficient trebuind să aparţină specialiştilor de elită,
experţilor în domeniu pe care noi îi numim controlori sau inspectori.
Realizarea activităţii de control financiar al statului presupune atât efectuarea operaţiunilor
proprii fiecăreia dintre etape şi, în cadrul acestora, a fazelor şi sub-fazelor ce alcătuiesc procesul
metodologic de exercitare a controlului financiar, cât şi realizarea altor activităţi, adiacente, ca şi a
unor analize şi judecăţi de valoare sau de conformitate şi chiar aplicarea şi utilizarea unor rutine de
calcul, aşa cum sunt descrise în cele ce urmează.

3.2 Programarea activităţii de control financiar al statului

Programarea activităţii de control financiar al statului cuprinde atât activităţi privind stabilirea
propriu-zisă a obiectivelor, a subiecţilor şi a termenelor de realizare, cât şi repartizarea şi transmiterea
acestor informaţii către unităţile cu atribuţii de control financiar. Structurată pe cele două faze

30
prezentate, etapa programării activităţii de control financiar al statului se prezintă astfel:
3.2.1. Elaborarea programului de control
Programul de control este principalul instrument de lucru în baza căruia, pe o perioadă
determinată, structurile cu atribuţii de control financiar îşi desfăşoară întreaga activitate.
Programul de control este un document care conţine, nominalizate, toate obiectivele generale
privind activităţile ce urmează a fi incluse în acţiunile de control financiar, structurate pe forme de
control, cu precizarea termenelor la care urmează a fi finalizate, eventual a persoanelor care îl execută,
precum şi a subiecţilor - entităţi economice sau activităţi - ce urmează a face obiectul verificării.
Programul de control se elaborează în cadrul fiecărei unităţi cu atribuţii de control financiar, se
centralizează la nivelul structurii coordonatoare, după care se aprobă de către conducerea acesteia şi, în
formă finală, se returnează unităţilor din subordine în vederea punerii în aplicare.
3.2.2. Repartizarea şi transmiterea obiectivelor din program unităţilor cu atribuţii de control
Sarcinile rezultate din programul de control se repartizează subunităţilor, care, în baza acestora,
îşi elaborează propriul program, în care obiectivele generale sunt detaliate pe obiectivele specifice,
proprii fiecăreia dintre aceste componente structurale cu atribuţii de control aparţinând unităţii de bază.
Pentru fiecare obiectiv propriu, structurile cu atribuţii de control financiar stabilesc atât
persoanele care exercită verificarea, cât şi termenele până la care acţiunea se finalizează.
După aprobare, prevederile programului de control financiar constituie sarcină de
serviciu, obligatoriu de realizat de către fiecare unitate cu sarcini de control financiar, indiferent
de nivelul acesteia.
3.3. Pregătirea acţiunii de control financiar al statului
Activitatea de pregătire se realizează de către organele de control desemnate să efectueze
verificarea activităţii economice programate, atât la nivelul instituţiei sau structurii care dispune şi/sau
efectuează controlul, cât şi, în completare, la nivelul subiectului ce urmează a fi controlat. Pregătirea
acţiunii de control începe cu informarea şi se termină cu întocmirea programului de lucru al
organelor de control, sintetizîndu-se principalele obiective cu deficienţe potenţiale ale unităţii ce va fi
controlată şi problematica spre care trebuie canalizată atenţia controlului financiar al statului,
cuprinzând:
3.3.1. Stabilirea temelor controlului
Sarcinile generale de control, aşa cum au fost stabilite prin programe, se desfăşoară pe teme
generale, iar în cadrul acestora, pe teme specifice de control financiar.
Tema controlului se defineşte ca o exprimare sintetică a unei acţiuni de verificare
financiară care se desfăşoară pe baza unor obiective stabilite şi aprobate de către conducerea
unităţii cu sarcini de control autorizate să o exercite.
Temele controlului sunt stabilite în funcţie de necesităţile de informare a unor factori de

31
decizie, în legătură cu starea la un moment dat a unor fenomene, procese sau a unor activităţi
economice. Aceste necesităţi de informare pot avea caracter permanent, determinat de programele de
management general şi în cadrul acestora de modul de luare şi aplicare a deciziilor, sau caracter
accidental, determinat de unele perturbaţii ce pot interveni în cursul desfăşurării unui proces economic
şi ale căror cauze este necesar a fi cunoscute, iar efectele acestora reparate.
Caracterul permanent al necesităţii de informare prin control poate îmbrăca la rândul său
forma continuă sau forma periodică, aceasta din urmă manifestîndu-se la anumite date, de obicei fixe.
Necesităţile de informare, în cele două forme ale sale, continuă şi periodică, pot fi satisfăcute
prin rezultatele celor două forme ale controlului financiar ce urmează a fi exercitat, în aceste cazuri
controlul financiar continuu şi controlul financiar periodic.
Caracterul accidental al necesităţii de informare este de obicei generat de apariţia unor situaţii
neprevăzute în desfăşurarea fenomenelor, proceselor sau activităţilor economice, datorate unor abateri
de la prevederile legale ale personalului de execuţie şi/sau de conducere implicat în realizarea acestora.
În funcţie de aceste necesităţi de informaţii şi de caracterul acestora, se stabilesc temele
controlului rezultate din sarcinile generale menţionate în programele de control ale instituţiilor de
verificare financiară.
Denumirea temei controlului financiar trebuie să facă referire la câteva elemente
caracteristice rezultate din obiectul verificării, subiectul controlului, persoană fizică sau juridică, la
care se realizează acţiunea şi eventual perioada din activitatea acestuia ce face obiectul acţiunii.

3.3.2. Analiza generală a temelor controlului

Analiza generală a temelor controlului este unul dintre momentele principale ale etapei de
pregătire a activităţii de control financiar, desfăşurată anterior acesteia, în cadrul căreia se efectuează
două importante acţiuni de a căror realizare depinde în mare măsură reuşita întregii activităţi de
verificare.
Prima dintre aceste acţiuni, aceea privind însuşirea elementelor teoretice şi a prevederilor
legale care reglementează activitatea ce face obiectul acţiunii de control, este activitatea în care
controlorul studiază şi îşi însuşeşte toate elementele teoretice referitoare la tema dată, atât cele stabilite
prin prevederi şi norme legale, cât şi cele publicate în literatura de specialitate din ţară şi chiar din
străinătate.
Informarea oferă organelor de control al statului posibilitatea cunoaşterii modului în care s-au
desfăşurat sau se desfăşoară activităţile verificate. Această informare prealabilă începe la sediul
organului de control unde se studiază specificul unităţii ce urmează a fi verificată, precum şi
reglementările cu caracter economico-financiar.
De asemenea, organul de control al statului studiază dispoziţiile legale, instrucţiunile

32
elaborate de organul superior al unităţii verificate, regulamentele de ordine interioară şi alte
documente care au legătură cu acţiunea de control. Atunci când consideră necesar, organele de
control pot extinde documentarea asupra problemelor ce fac obiectul verificării cerând unele
informaţii organelor administrative locale, unităţilor bancare, inspecţiilor şi inspectoratelor
specializate şi îndeosebi organelor teritoriale ale controlului financiar de stat.
În acest scop, pregătirea acţiunilor de control începe printr-o documentare specială asupra
organizării şi desfăşurării activităţii în sectorul supus verificării. În funcţie de conţinutul activităţii şi de
sarcinile care revin organului de control, se trece la desemnarea persoanelor care vor intra în
componenţa echipei de control. Formarea echipelor are o importanţă deosebită pentru succesul
acţiunii.
Informarea permite organelor de control să se orienteze cu prioritate asupra problemelor mai
importante sau asupra acelor sectoare ori laturi ale activităţii care prezintă deficienţe sau riscuri
mai mari.
În condiţiile autonomiei tot mai accentuate şi autogestionării unităţilor economice,
priorităţile au în vedere soluţionarea operativă a problemelor legate de integritatea
patrimoniului public şi privat, respectarea disciplinei economice şi financiare, constituirea
corectă şi utilizarea eficientă a fondurilor, creşterea rentabilităţii şi a eficienţei economice.
Cea de-a doua acţiune din cadrul acestei faze se referă la cunoaşterea generală a
principalelor elemente de organizare a subiectului sau a tipului de subiect (entitate economică,
activitate) ce urmează a fi controlat.Acţiunea constă în realizarea unei documentări prealabile la una
din entităţile cu profil similar celei la care se exercită controlul, unde se urmăreşte organizarea
generală a acesteia.
Apoi informarea se desfăşoară la unităţile, compartimentele sau organismele supuse
controlului (conţinutul activităţii, structuri interne, niveluri ierarhice, competenţe şi
responsabilităţi), putând avea un caracter de ansamblu sau de detaliu.
În etapa pregătirii acţiunilor de control, organele desemnate în acest scop studiază
materialele existente la sediul unităţii ce urmează a fi verificate, având în vedere, cu prioritate:
actele de control întocmite cu ocazia verificărilor anterioare, măsurile luate de unitate în urma
acestor verificări şi modul de îndeplinire a lor, ultimul bilanţ contabil şi raportul de gestiune al
administratorilor, corespondenţa purtată între unitatea verificată şi organul ei superior, în
legătură cu problemele care fac obiectul controlului.
Determinarea şi însuşirea tuturor acestor elemente au drept scop punerea la dispoziţia celui care
execută controlul a unui fond cuprinzător şi cât mai complet de informaţii privind atât condiţiile în care
entitatea ce urmează a face obiectul controlului îşi desfăşoară activitatea, cât şi cadrul legal în care
această activitate trebuie să se deruleze.

33
 Pregătirea acţiunilor de control cuprinde obligatoriu instruirea echipelor desemnate pentru
efectuarea verificării. Acest lucru se realizează înainte de plecarea echipelor pe teren, prin prezentarea
unor referate sau lecţii de sinteză, întocmirea unor îndreptare cu probleme ce trebuie urmărite etc.
Instructajul echipelor se încheie în toate cazurile cu seminarizarea organelor de control, pentru a se
vedea în ce măsură acestea şi-au însuşit problemele respective şi dacă cunosc sarcinile complete
ce revin fiecărui membru al echipei în cadrul acţiunii de control.

3.3.3. Stabilirea principalelor obiective ale controlului - tematica de control financiar

Principalele obiective pe baza cărora se desfăşoară activitatea de control financiar se stabilesc
pornind atât de la necesităţile de informare permanentă sau accidentală la diferite niveluri de
conducere, cât şi de la sarcinile rezultate din prevederile legale de reglementare a activităţii ce face
obiectul controlului, ca şi de la elementele de organizare a unităţii economice subiect al
verificării.Ansamblul temelor de control şi al obiectivelor stabilite pentru fiecare dintre acestea
formează tematica controlului.
Tematica de control este un instrument practic de lucru pe baza căruia personalul specializat
îşi desfăşoară activitatea de control financiar în baza obiectivelor stabilite prin programe. Tematica de
control se elaborează de către fiecare compartiment sau structură a unităţii care dispune şi/sau
organizează controlul financiar şi se aprobă de către conducătorul legal al acesteia.
Obiectivele de control sunt structurate pe activităţi şi, în cadrul acestora, pe probleme distincte,
formularea lor făcîndu-se de aşa manieră încât să răspundă tuturor necesităţilor de informare,
indiferent de nivelul la care s-a creat această necesitate.
După aprobare, tematica de control devine documentul oficial de lucru pe baza căruia se
desfăşoară întreaga activitate de control financiar, pe temele şi obiectivele stabilite, la entităţile
economice înscrise în program.
În sfârşit, etapa de pregătire a acţiunilor de control cuprinde şi alegerea momentului de
începere a verificării şi stabilirea duratei acesteia. După precizarea sectoarelor şi problemelor ce
urmează a face obiectul controlului, conducătorul grupului de control repartizează în scris fiecărui
membru al echipei sarcinile individuale, care se vor ataşa la actele de control şi care antrenează
răspunderea acestora.
După ce s-a parcurs această etapă se întocmeşte planul de activitate care se mai
numeşte şi „graficul de control” în care se înscriu etapele verificării şi obiectivele în ordinea
executării lor pe capitole, subcapitole şi probleme, precum şi timpul afectat.

3.4. Efectuarea controlului financiar al statului

Etapa constă în controlul propriu-zis al activităţii economico-financiare din entitatea

34
verificată în care are loc derularea obiectivelor cuprinse în planul de control pentru perioada
supusă verificării. Verificarea este treapta de bază în cercetarea operaţiunilor, proceselor sau
fenomenelor supuse controlului financiar şi are ca element principal confruntarea sau comparaţia
ce trebuie făcută între realităţile constatate şi situaţiile ideale conţinute în programe, normative sau
norme. În funcţie de scopul urmărit, de sfera controlului şi de domeniul în care se exercită aceasta, pot
fi utilizate forme şi instrumente specifice de verificare, astfel încât să se asigure o cât mai
completă cunoaştere şi o mai corectă interpretare a fenomenului controlat.
Efectuarea propriu-zisă a activităţii de control financiar se realizează prin compararea
stării reale la un moment dat a unor activităţi economice, înregistrată în documentele financiar-
contabile, cu prevederile legale prin care aceste activităţi au fost definite.
Etapa în care se realizează activitatea propriu-zisă a controlului financiar presupune derularea
următoarelor faze:
3.4.1. Adaptarea obiectivelor tematice la condiţiile specifice ale activităţii subiectului controlat
La nivelul unei instituţii centrale cu atribuţii de control financiar, acţiunile tematice de
verificare a unor activităţi economice se organizează astfel încât să includă cât mai mulţi subiecţi din
segmente cât mai cuprinzătoare şi reprezentative din punctul de vedere al obiectivelor programate şi
consemnate în tematica de control. Excepţia de la această regulă generală o constituie acţiunile dispuse
ca urmare a primirii unor sesizări sau reclamaţii.
Toate aceste elemente rămân valabile însă doar în cazul realizării activităţii de control financiar
de către organele specializate ale statului, nu şi în cazul controlului financiar propriu, organizat de
unităţile economice, unde acţiunea de verificare se va referi doar la patrimoniul propriu, indiferent care
ar fi tema şi obiectivele controlului.
Activitatea de adaptare a obiectivelor stabilite pentru situaţii generale la modul concret de
derulare a procesului economic desfăşurat de către subiectul supus controlului presupune doar o
eventuală ajustare a acestor obiective la maniera concretă în care unitatea economică efectuează o
parte a operaţiunilor sau întreaga sa activitate economică.
3.4.2. Stabilirea surselor de informare necesare efectuării controlului
Sursele de informare necesare desfăşurării controlului financiar sunt formate în general
din ansamblul documentelor primare şi al evidenţelor tehnico-operative, financiare şi contabile
specifice activităţii supuse verificării, definite şi aprobate prin prevederi legale.
Alte documente care se referă la activitatea supusă verificării, în afara celor stabilite prin
prevederile legale, pot fi luate în consideraţie de către organele de control ca surse de informaţii doar
cu titlu orientativ şi numai dacă datele înscrise în acestea sunt ulterior confirmate de alte informaţii
înregistrate in documentele legale.
Sistemul evidenţelor tehnico-operative, financiare şi contabile, împreună cu ansamblul

35
documentelor primare, constituie principala sursă de informaţii..
Exercitarea controlului se realizează pe baza mai multor obiective, dintre care cel mai
important se refera la aplicarea corectă a doctrinei şi a metodologiei contabile, care presupune
realizarea următoarelor sub-obiective:
- efectuarea conducerii evidenţei contabile astfel încât să asigure corecta reflectare în expresie
bănească a patrimoniului;
- evidenţierea exactă, corectă şi la timp a elementelor economice înscrise în documentele justificative;
- asigurarea tuturor corelaţiilor între datele diferitelor tipuri de evidenţe.
Prin această acţiune de control se evaluează, de asemenea, activitatea structurilor organizatorice
în cadrul cărora se realizează evidenţele tehnico-operative, financiare şi contabile, precum şi modul de
realizare a competenţelor, atribuţiilor, obligaţiilor şi răspunderilor personalului de conducere şi
execuţie care lucrează în cadrul acestor structuri aparţinând unităţii economice verificate.
Se impune ca la utilizarea evidenţelor tehnico-operative, financiare şi contabile ca surse de
informare pentru control, verificarea să fie foarte exactă, prin sistemul de corelaţii proprii fiecărei
activităţi, atât din punctul de vedere al legalităţii, realităţii şi exactităţii datelor primare, cât şi din
punctul de vedere al modului cum acestea au fost agreate şi înregistrate.

3.4.3. Selectarea şi aplicarea procedeelor şi tehnicilor necesare realizării controlului

Procesul de cunoaştere a modului de manifestare a fenomenelor, proceselor şi activităţilor
economice se realizează prin procedee şi tehnici proprii fiecărei discipline ce are ca obiectiv
verificarea acestora.
Procedeul de control financiar se defineşte ca un instrument practic, utilizat în procesul de
verificare economică, realizat de către personalul cu atribuţii în acest domeniu, în scopul stabilirii unor
adevăruri, prin raportarea modului de efectuare a unor operaţiuni din activitatea unei unităţi economice
la un sistem de convenţii aprioric stabilit.
Ca orice disciplină care are drept scop cercetarea modului concret de realizare a unor acţiuni
umane, controlul financiar poate utiliza o multitudine de procedee şi tehnici de analiză atât generale,
aparţinând altor discipline, cât şi proprii metodei, sferei şi obiectului său de activitate. Din această
multitudine, considerăm că două procedee, şi anume controlul documentar şi controlul faptic sunt
reprezentative şi specifice propriei maniere de exercitare a acestei activităţi.
Aşa cum am mai arătat, controlul documentar, ca procedeu propriu al controlului
financiar, se defineşte ca un complex de acţiuni de verificare efectuate în scopul stabilirii

36
legalităţii şi realităţii unor date sau a unor operaţiuni economice înregistrate în documentele
primare şi/sau în evidenţele tehnico-operative, financiare şi contabile, ca şi de verificare a
calităţii efectuării acestora.
Controlul documentar contabil este procedeul cu cel mai larg spectru de utilizare, putând fi
folosit cu foarte bune rezultate în toate formele de control - preventiv, operativ curent şi ulterior - sau
în forme derivate ale acestora, cum sunt controlul continuu sau periodic, simultan, unidirecţional sau
multisens.
Controlul documentar contabil se realizează prin tehnici specifice, fiecare dintre acestea având
propria procedură de exercitare, dar cu scop comun, acela al stabilirii realităţii în ceea ce priveşte
starea unui fenomen economic rezultată din compararea modului de manifestare a acestuia cu o serie
de criterii prin care a fost definit şi instituţionalizat.Tehnicile controlului documentar contabil au fost
prezentate în capitolul al doilea.
Controlul faptic este procedeul de control financiar care, prin utilizarea unor tehnici
specifice, realizează obiectivul principal al acestuia, ce constă în stabilirea existenţei şi mişcării
într-o anumită perioadă de timp determinată a tuturor mijloacelor materiale şi băneşti dintr-o
entitate economică.
Controlul faptic se realizează prin utilizarea mai multor tehnici, dintre care inventarierea,
expertiza tehnică şi analiza de laborator, inspecţia fizică şi observarea directă, au fost de asemenea
prezentate în capitolul al doilea.
Se poate spune despre expertiză că este un „...mijloc de probă, reglementat prin prevederile
codului de procedură civilă, solicitat de instanţă în vederea stabilirii unui adevăr obiectiv necesar
clarificării unor stări de fapt, care reclamă pregătire de specialitate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei
sau în altă specialitate pe care judecătorul nu o posedă”.
Din definiţia de mai sus se desprinde una din caracteristicile principale ale activităţii de
expertizare, şi anume faptul că aceasta este efectuată de către o persoană specializată într-un anumit
domeniu de activitate, specialitate pe care cel ce solicită expertiza nu o stăpâneşte.

3.4.4 Determinarea abaterilor şi a deficienţelor

În această etapă organele de control trec la gruparea, sistematizarea şi definitivarea
constatărilor făcute în vederea întocmirii actelor de control. De regulă, această operaţiune
este coroborată cu obiectivele cuprinse în etapa a doua, în sensul că actele de control se întocmesc
pe parcursul desfăşurării controlului pe măsura definitivării constatărilor.
Acest mod de lucru este important întrucât elimină graba şi pripeala în întocmirea actelor de
control în ultimele zile ale perioadei care poate duce la neajunsuri în gruparea deficienţelor,
sistematizarea materialului, stabilirea celor mai adecvate măsuri şi recomandări.

37
 Stabilirea abaterilor şi a deficienţelor se realizează prin raportarea activităţilor ce fac obiectul
verificării, aşa cum au fost constatate de către controlorul financiar, la normele şi prevederile legale
prin care acestea au fost definite şi instituţionalizate.
O dată stabilite, abaterile şi deficienţele constatate se aduc la cunoştinţa persoanelor de
conducere sau de execuţie, cărora li se solicită explicaţii scrise în legătură cu împrejurările în
care aceste operaţiuni au fost efectuate şi înregistrate în evidenţele tehnico-operative, financiare
şi contabile.
Explicaţiile scrise prezentate de persoanele făcute răspunzătoare sunt în continuare analizate de
către controlorii care le-au solicitat şi în funcţie de conţinutul acestora sunt combătute cu argumente
legale, reale şi concrete sau sunt acceptate.
Este necesar ca abaterile de la prevederile şi normele legale, ca şi deficienţele constatate să fie
analizate în aşa fel încât să poată fi individualizate, cât mai mult cu putinţă, pe fiecare persoană care se
face răspunzătoare de producerea acestora sau, dacă răspunderea are caracter colectiv, pe toate
persoanele vinovate.

38
3.4.5. Stabilirea răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate
Deşi stabilirea răspunderilor în sarcina personalului vinovat de nerespectarea prevederilor legale se
poate realiza, aşa cum s-a arătat, operativ in timpul controlului, majoritatea constatărilor se valorifică
după încheierea acţiunii de verificare, datorită dreptului de contestare a abaterilor, care de cele mai
multe ori este valorificat de către persoanele făcute răspunzătoare prin actele de control întocmite.

Răspunderea disciplinară
Persoanele încadrate în muncă au datoria de a realiza corespunzător şi la timp obligaţiile ce le
revin la locurile de muncă, de a acţiona conştiincios pentru sporirea eficienţei şi îmbunătăţirea calităţii
muncii, de a respecta obligaţiile ce decurg din contractele de muncă, regulamentele de organizare şi
funcţionare a entităţilor precum şi dispoziţiilor primite din partea şefilor ierarhici.
Consiliile de administraţie (administratorii), şefii ierarhici, au obligaţia de a stabili măsuri
privind: desfăşurarea normală a activităţii, creşterea eficienţei, protecţia patrimoniului, prevenirea
producerii pierderilor şi a perturbării activităţii, prevenirea abaterilor de la ordinea şi disciplina muncii,
a neglijenţei şi risipei.
Încălcarea cu vinovăţie de către persoana încadrată în muncă a obligaţiilor sale, inclusiv a
normelor de comportare, constituie abatere disciplinară care atrage răspunderea cu caracter disciplinar.
Abaterile disciplinare se sancţionează, după caz, cu: avertisment scris; suspendarea
contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; retrogradarea
din funcţie cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o
durată ce nu poate depăşi 60 zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
reducerea salariului şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-
10%; desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Când prin aceeaşi faptă comisivă sau omisivă sunt încălcate mai multe forme de drept, sunt
angrenate mai multe răspunderi în materie gestionară, fapta ilicită a unei persoane, cu sau fără funcţie
de gestiune, poate încălca în acelaşi timp mai multe norme de drept ceea ce are ca efect existenţa mai
multor răspunderi. Astfel, predarea-primirea unei gestiuni fără respectarea condiţiilor legale, constituie
o încălcare a obligaţiilor de serviciu, reprezintă o abatere disciplinară şi, deci, implică o sancţiune
disciplinară. în acelaşi timp, dacă fapta respectivă generează o pagubă, poate antrena şi răspunderea
materială.
Toate defecţiunile şi neregularităţile săvârşite în materie de gestiuni reprezintă încălcări ale
obligaţiilor de serviciu şi atrag răspunderea disciplinară care se cumulează cu celelalte forme de
răspundere.
Amenzile disciplinare sunt interzise de lege.1 Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate

1
Legea nr. 53/2003, Codul Muncii

39
aplica o singură sancţiune.Răspunderea penală sau materială nu exclude răspunderea disciplinară
pentru fapta săvârşită, dacă prin aceasta s-au încălcat şi obligaţii de muncă.
Existenţa răspunderii disciplinare este condiţionată de existenţa raportului de muncă,
concretizat printr-un contract de muncă dintre persoana juridică şi persoana fizică încadrată si
funcţionează numai în cadrul unor asemenea raporturi juridice de muncă. Cei care nu sunt încadraţi în
muncă nu pot fi sancţionaţi disciplinar.
Sancţiunea disciplinară se aplică după cercetarea disciplinară prealabilă a faptei ce constituie
abatere, ascultarea persoanei în cauză şi controlul susţinerilor făcute de acesta în apărare.
În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de
persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea, precizîndu-se obiectul, data, ora şi locul
întrevederii. Neprezentarea salariatului la convocarea făcută fără un motiv obiectiv dă dreptul
angajatorului să dispună sancţionarea, fără realizarea cercetării disciplinare prealabile. În cursu!
cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărărările în
favoarea sa şi să ofere, persoanei împuternicite să realizaze cercetarea, toate probele şi motivaţiile pe
care le consideră necesare, precum şi dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al
sindicatului al cărui membru este.
Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii
disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
- împrejurările în care fapta a fost săvârşită;
- gradul de vinovăţie a salariatului;
- consecinţele abaterii disciplinare;
- comportarea generală în serviciu a salariatului;
- eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în
termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare,
dar nu mai târziu de şase luni de la data săvârşirii faptei. Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se
cuprind în mod obligatoriu următoarele elemente:
- descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
- precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul
colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
- motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării
disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea;
- temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
- termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
- instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

40
 Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data
emiterii şi produce efecte de la data comunicării. Comunicarea se predă personal salariatului, cu
semnătura de primire ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau
reşedinţa comunicată de acesta. Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat, la instanţele
judecătoreşti competente, în termen de 30 zile calendaristice de la data comunicării.
Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională se poate stabili şi aplica în timpul controlului dacă prin
săvârşirea contravenţiei nu s-a cauzat pagubă şi nici nu există bunuri materiale ce urmează a fi
confiscate ca urmare a abaterii săvârşite, dar numai dacă organele care efectuează controlul au aceasta
competenţă.
Contravenţia este considerată fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege,
ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti.
Actele prin care se stabilesc contravenţii trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie
contravenţii şi sancţiunea ce urmează a fi aplicată pentru fiecare dintre acestea. Stabilirea sancţiunii
trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.Sancţiunile contravenţionale
se împart, conform prevederilor legale, în principale şi complementare.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c. prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
1. Avertismentul reprezintă atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului
social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale, şi se aplică în
cazurile în care fapta este de gravitate redusă.Avertismentul mai poate fi aplicat, de asemenea, chiar în
cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această
sancţiune.Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient persoană
fizică sau juridică.
2. Amenda contravenţională are un caracter administrativ.Sumele provenite din amenzi se fac venit
la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice locale sau judeţene, care se fac venit la bugetul local respectiv. Aplicarea
sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. În cazul
contravenţiilor continue termenul curge de la data constatării faptei.
3. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai contravenienţilor persoane
fizice, dar numai dacă a fost prevăzută prin lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore.

41
Această sancţiune poate fi stabilită alternativ cu amenda. Nu poate fi sancţionat cu obligarea la
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Sancţiunile contravenţionale complementare se aplică întotdeauna alături de o sancţiune
contravenţională principală şi pot consta în:
„a.confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b.suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei
activităţi;
c.închiderea unităţii;
d. blocarea contului bancar;
e. suspendarea activităţii agentului economic;
f.retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior,
temporar sau definitiv;
g.desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială”2.
Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei, iar pentru una
şi aceeaşi faptă se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe
sancţiuni complementare.
Oricărui contravenient persoană fizică sau juridică i se poate aplica avertismentul, amenda
contravenţională şi obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.Sancţiunea închisorii
contravenţionale se poate aplica numai persoanelor fizice.
Închisoarea contravenţională şi obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii pot fi
stabilite numai prin lege şi numai pe o durata ce nu poate depăşi 6 luni, respectiv 300 de ore. O
persoană minoră sub 14 ani nu răspunde contravenţional.
Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii
stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Atunci când mai multe fapte care conform prevederilor legale constituie contravenţii au fost
constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului
amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit pentru
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
„ Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 250.000 lei, iar limita maximă nu poate
depăşi:
a) 1 miliard lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă;
b) 500 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
c) 50 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
2
Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, actualizată

42
d) 25 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti”3.
Răspunderea juridică, ca element de realizare a funcţiei de constrângere a activităţii de
control financiar, nu trebuie confundată cu sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat regulile de
conduită, dar în acelaşi timp nici o formă de răspundere juridică nu poate fi concepută dacă aceasta nu
se întemeiază pe ideea de sancţiune juridică.
Natura răspunderii juridice este determinată în mod hotărâtor de natura faptei ilicite care o
generează şi care constituie temeiul obiectiv al tragerii la răspundere a făptuitorului, fiind definită de
normele juridice pe care le încalcă, cât şi de gradul de pericol social al acesteia.Dintre diferitele forme
de răspundere juridică, în lucrarea de faţă va fi tratată răspunderea civilă.
Răspunderea civilă, definită ca raport de obligaţie în temeiul căruia cei care au păgubit o
persoană fizică sau juridică sunt obligaţi să repare prejudiciul suferit de victimă, are ca finalitate
satisfacerea intereselor patrimoniale ale celui prejudiciat printr-o faptă ilicită.
În consecinţă, răspunderea civilă devine operantă numai dacă printr-o faptă ilicită s-a cauzat o
pagubă materială, deoarece, prin natura sa, numai această pagubă personifică ideea de reparaţie,
crearea unui dezavantaj material rămânând condiţia esenţială a stabilirii acestei răspunderi.
Paguba constituie „sursa obligaţiei de despăgubire în cazul în care a fost săvârşită fapta
ilicită şi culpabilă a debitorului sau a persoanelor şi bunurilor de care acesta este chemat să
răspundă”.
Sancţiunea civilă aplicabilă autorului faptei ilicite păgubitoare constă, în esenţă, în obligarea la
o reparaţie, răspunderea având deci din acest punct de vedere caracter patrimonial prin scopul pe care
şi-l propune, acela de înlăturare a consecinţelor păgubitoare suferite de victimă.
Răspunderea civilă se manifestă sub două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
civilă contractuală, acestora fiindu-le specifice o serie de particularităţi, şi anume:
- răspunderea civilă delictuală este angajată în cazurile în care prin condiţii ilicite se nesocoteşte
obligaţia generală a oricărui membru al unei colectivităţi de a nu păgubi pe un altul;
- răspunderea civilă contractuală se stabileşte ca urmare a unor obligaţii izvorâte dintr-un contract
preexistent între cel păgubit şi făptuitor, deci a unor norme sociale.
Dacă în cazul răspunderii civile delictuale, pentru fapta ilicită victima trebuie să dovedească
culpa făptuitorului, în cazul răspunderii civile contractuale, debitorul care nu îşi respectă obligaţiile
contractuale este considerat în culpă în virtutea unei prezumţii legale, care poate fi combătută numai
prin dovedirea forţei majore, a cazului fortuit sau a faptei de neînlăturat aparţinând unui terţ.
Răspunderea civilă delictuală, se defineşte ca fiind „...orice faptă a omului care cauzează
prejudicii şi îl obligă pe acela din a cărui greşeală s-au ocazionat a le repara”.

3
Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, actualizată

43
 Angajarea răspunderii civile delictuale este determinată de realizarea cumulativă a
următoarelor condiţii:
- să fi fost săvârşită o faptă cu caracter ilicit;
- să existe un prejudiciu;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
- autorul faptei să fi fost în culpă şi să fi avut capacitatea delictuală în momentul săvârşirii acesteia.
Caracterul ilicit al faptei este definit ca „...orice faptă a omului care trebuie înţeleasă în
sensul de activitate materială, adică de fapte comisive sau omisive săvârşite cu intenţia de a cauza
altuia un prejudiciu”.Conduita ilicită poate consta atât în săvârşirea unei fapte interzise, cât şi/sau în
omisiunea de a săvârşi o faptă impusă de lege.
Prejudiciul constituie atât condiţia răspunderii, cât şi măsura acesteia, în sensul că autorul
răspunde numai în limita prejudiciului cauzat, care pentru a putea fi supus reparării trebuie să fie
patrimonial, adică să poată fi exprimat şi reparat în bani, să fie cert, nu îndoielnic sau ipotetic, şi
nereparabil.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu trebuie înţeles în dublu sens, fapt ce
corespunde atât existenţei unui prejudiciu cauzat, cât şi răspunderii pentru procedura acestuia,
răspundere ce revine numai persoanei care l-a cauzat şi ale cărei fapte se găsesc în legătură directă cu
prejudiciul produs.

3.5. Întocmirea actelor de control financiar al statului

Etapa constă în finalizarea materialului rezultat în urma discutării şi însuşirii constatărilor

menţionate în actele de control de către conducerea entităţii verificate. Pentru mai multă operativitate
în definitivarea materialului de control se discută cu factorii de decizie şi execuţie din entitatea
verificată, pe parcursul derulării acţiunii de control a constatărilor făcute, controlul dobândind
astfel şi o importantă funcţie de pregătire profesională a personalului pentru prevenirea
producerii în viitor a unor anumite tipuri de deficienţe. În acest context se pot soluţiona
operativ eventualele obiecţiuni ridicate de conducerea entităţii ca urmare a rezultatelor
controlului, fiind posibilă reexaminarea lor în timp util şi stabilirea situaţiei reale.
Principalele acte de control financiar, care se întocmesc ca urmare a constatării unor abateri de
la prevederile legale sau de la alte norme prin care activităţile verificate au fost definite şi
instituţionalizate, sunt:
- procesele-verbale de control,
- procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor,
- notele de constatare,

44
- rapoartele de control,
- notele de control.
Procesele-verbale de control
Rezultatele activităţii de control se înscriu în procesele-verbale de control, documente care
după întocmire se semnează atât de către controlorii ce au realizat verificarea, cât şi de către persoanele
ce au efectuat şi/sau condus activităţile consemnate în aceste documente, ca şi de cele care, prin
semnătură, angajează patrimonial entitatea în procesul economic. Procesul-verbal de control se
compune din trei părţi.
O primă parte o formează preambulul, care conţine înscrise: data actului de control, datele
de identificare ale entităţii care organizează şi/sau exercită controlul, datele de identificare ale contro-
lorilor, datele de identificare ale entităţii controlate şi ale persoanelor care o reprezintă prin semnătură,
precum şi câteva elemente privind perioada la care se referă controlul şi obiectivele acestuia.
A doua parte, cuprinsul procesului verbal, este formată din ansamblul abaterilor şi
deficienţelor constatate, prevederile legale nerespectate, persoanele răspunzătoare şi măsurile de
remediere a abaterilor efectuate în timpul controlului.
O dată cu abaterile şi deficienţele constatate, în actele de control se mai înscriu, în mod
obligatoriu, prevederile legale nerespectate, efectele în plan economic ale acestor nerespectări,
persoanele răspunzătoare şi măsurile operative de remediere dispuse sau luate în timpul controlului în
vederea intrării în legalitate.
Ultima parte, a treia, a procesului verbal de control: conţine referiri la numărul de
exemplare în care a fost întocmit actul de control (este recomandabilă întocmirea în minim trei
exemplare), semnăturile persoanelor ce au efectuat controlul şi ale persoanelor care angajează
patrimonial, prin semnătură, entitatea controlată, faptul că au fost restituite entităţii controlate toate
documentele puse la dispoziţia echipei de control (cu excepţia celor pentru care s-a întocmit proces
verbal de ridicare de înscrisuri), numărul din Registrul Unic de Control sub care procesul verbal este
înregistrat;
La procesele-verbale de control se anexează documente primare, tabele, evidenţe tehnico-
operative, financiare şi contabile, note explicative şi alte acte necesare susţinerii abaterilor şi
deficienţelor constatate de către persoanele cu atribuţii de control. Documentele, evidenţele şi actele în
care sunt consemnate operaţiuni financiar-contabile, necesare confirmării şi fundamentării
constatărilor, se anexează în copie certificată de către organul de control şi şeful compartimentului în
cadrul căruia au fost întocmite.
Tabelele şi situaţiile explicative anexate la actele de control trebuie să fie semnate de organele
de control şi de reprezentanţii legali ai entităţii controlate. În cazul în care există indicii că s-ar urmări
sustragerea sau distrugerea documentelor-martor, ca şi în cazul abaterilor care, conform legii penale,

45
constituie infracţiuni, la procesele-verbale de control se anexează originalele acestora. În acest caz
agentului economic controlat i se lasă copii confirmate de controlorul financiar, precum şi o dovadă de
ridicare a acestora.
Procesele-verbale de control în care sunt consemnate abateri ce atrag răspunderea materială sau
penală se semnează filă cu filă de către organele de control, de către persoanele care se fac
răspunzătoare şi, la sfârşit, de către conducerea entităţii controlate şi de către eventualii martori în
prezenţa cărora a fost constatată abaterea.
Semnarea actelor de control este obligatorie şi poate fi realizată cu sau fără obiecţiuni de
către persoanele făcute răspunzătoare pentru abaterile şi deficienţele constatate şi consemnate în
aceste acte de către persoanele care au efectuat verificarea financiară.
În cazul formulării de obiecţiuni, acestea se consemnează de către controlorii care au efectuat
verificarea şi în funcţie de rezultat se stabilesc măsurile de valorificare a constatărilor contestate de
către persoanele făcute răspunzătoare sau de către conducătorii legali ai entităţii verificate.
Procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor
Atunci când unele dintre abaterile constatate constituie, conform prevederilor legale,
contravenţii, persoana făcută vinovată nu îşi recunoaşte vinovăţia, face obiecţiuni în legătură cu modul
de stabilire a acestora şi nu plăteşte amenda stabilită, organele de control întocmesc procese-verbale de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor, separat, numai pentru aceste abateri. Aceste acte de control,
întocmite pe baza aceloraşi principii şi cu aceeaşi structură ca procesele-verbale de control, sunt remise
organelor de drept, în vederea declanşării procedurii de executare silită.
Elementele care trebuie întrunite simultan pentru ca o faptă să fie considerată contravenţie
sunt:
- fapta respectivă să fie ilicită, săvârşită cu vinovăţie.Caracterul contravenţional este înlăturat în
situaţiile de forţă majoră, cazurilor fortuite, stării de necesitate, constrângerii fizice şi morale, beţiei
involuntare, erorii de fapt, infirmităţii şi iresponsabilităţii. Aceste cauze care înlătură răspunderea
contravenţională pot fi constatate numai de către instanţa de judecată.
- fapta să aibă grad de pericol social mai redus decât infracţiunile;
- fapta să fie sancţionată ca atare prin legi, hotărâri de guvern sau ordonanţe ale administraţiei centrale
sau prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene.
Elementele procesului verbal de constatare a contravenţiilor sunt următoarele:
- data şi locul constatării contravenţiei;
- numele, prenumele, calitatea şi instituţia de care aparţine agentul constatator;
- datele persoanale, actul de identitate, codul numeric personal, ocupaţia, locul de muncă al
contravenientului;
- descrierea faptei care constituie contravenţie cu indicarea datei, locului, orei şi împrejurările în care

46
s-a săvârşit contravenţia;
- actul normativ încălcat;
- posibilitatea achitării în 48 de ore a 50% din minimul amenzii prevăzut în actele normative, dacă
legea prevede această posibilitate;
- termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea;
- alte menţiuni.
Sub sancţiunea nulităţii procesului verbal, agentul constatator este obligat să aducă la
cunoştiinţă şi să consemneze contravenientului acest lucru în procesul verbal dîndu-i posibilitatea de a
face obiecţiuni. Nulitatea procesului verbal de constatare a contravenţiilor intervine atunci când se
constată lipsa menţiunilor referitoare la:
 numele şi prenumele contravenientului;
 denumirea şi sediul persoanei juridice;
 numele, prenumele şi calitatea agentului constatator;
 fapta săvârşită;
 semnătura agentului constatator.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină atât de către contravenient, cât şi de către
organul constatator. Dacă contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, aceste
împrejurări vor fi consemnate de către agentul constatator în procesul verbal. Menţiunea trebuie
confirmată de către cel puţin un martor, cu precizarea datelor de identificare din actul de identitate al
acestuia.
În cazul în care contravenientul este minor, actul constatator trebuie să cuprindă şi numele,
prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia.
În cazul în care contravenientul este persoană juridică, în actul constatator se vor face menţiuni
cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului şi codul fiscal ale
acestuia, precum şi datele de identificare ale persoanei care o reprezintă.
Persoana împuternicită să aplice sancţiunea poate stabili şi despăgubirea, cu acordul expres al
persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal, în cazul în care prin
săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, iar dacă nu există
tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului
comun.
Atunci când contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă a fost obligat la
despăgubiri, o dată cu procesul-verbal acestuia i se va comunica şi înştiinţarea de plată, făcîndu-se o
menţiune privind obligativitatea achitării amenzii şi, după caz, a despăgubirii în termen de 15 zile de la
comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită.
Dacă fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune,
47
iar persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază acest lucru, sesizează organul de urmărire
penală competent.
Constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate, procesul-verbal neatacat în termenul legal
stabilit, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea împotriva
constatărilor din procesul verbal.
Confiscarea este adusă la îndeplinire de către organul care a dispus această măsură, în condiţiile
legii. Bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, sunt
restituite de îndată celui în drept în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal. În
cazul în care bunurile prevăzute mai sus au fost valorificate, instanţa dispune achitarea către cel în
drept a unei despăgubiri care este stabilită în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor.
Cuantificarea pagubelor în vederea recuperării se face în baza dreptului celui prejudiciat la o
reparaţie materiala fie de la cel care a săvârşit fapta, fie de la cel obligat, potrivit legii, să răspundă
pentru fapta cauzatoare de producerea acestor pagube. Complexul de drepturi şi obligaţii care se nasc
în urma săvârşirii unor fapte ilicite şi cadrul de realizare în vederea creării stabilităţii raporturilor
sociale formează răspunderea juridică.

Notele de constatare
Pe parcursul desfăşurării activităţii de control financiar pot apărea situaţii în care starea unor
activităţi efectuate cu respectarea prevederilor legale să nu mai poată fi conservată până la terminarea
acţiunii de verificare. De asemenea, la un moment dat, înainte de terminarea acţiunii de control, poate
apărea necesitatea consemnării unui fenomen aşa cum se derulează acesta în momentul respectiv,
deoarece reconstituirea sa ulterioară n-ar mai fi relevantă sau posibilă.
În aceste situaţii, surprinderea acestor fenomene se face prin întocmirea de către controlori a
documentelor cunoscute sub denumirea de note de constatare, care sunt tot acte de control, cu aceeaşi
valoare juridică ca şi procesele-verbale de control. Conţinutul notei de constatare se valorifică ca atare
sau o dată cu valorificarea abaterilor consemnate în actul de control întocmit în formă finală.
Rapoartele de control
După numerotarea paginelor, şnuruire şi înregistrare la entitatea controlată, căreia i se vor lăsa
unul sau mai multe exemplare, actele de control se depun la registratura entităţii cu atribuţii de control
împreună cu un raport de control.
Întocmirea raportului de control este obligatorie, iar în conţinutul său se menţionează, pe lângă
unele consideraţii asupra abaterilor consemnate, şi anumite precizări în legătură cu persoanele din
afara entităţii, care, prin ordine sau decizii, au determinat abateri de la prevederile legale ale entităţii
controlate.
În raportul de control se înscriu, de asemenea, propunerile privind continuarea controlului

48
asupra altor activităţi decât cele care au făcut obiectul verificării, precum şi propunerile de dispoziţii
obligatorii ce urmează a fi transmise entităţii controlate în vederea intrării acesteia în legalitate.
Tot în raportul de control se înscriu propunerile controlorilor care au realizat verificarea în
legătură cu stabilirea răspunderii, ca şi propunerile de sancţionare administrativă, în conformitate cu
prevederile legale, a persoanelor făcute răspunzătoare în actele de control pentru abaterile şi
deficienţele constatate.
Notele de control
În cazul în care nu se constată abateri de la prevederile legale în legătura cu tema şi obiectivele
stabilite sau de altă natură din domeniul financiar-contabil, nu se mai întocmesc acte de control
bilaterale, ci numai o notă unilaterală în care controlorul prezintă numai documentele şi activităţile
controlate şi menţionează faptul că nu au fost depistate erori în întocmirea şi realizarea acestora.

3.6. Valorificarea constatărilor rezultate din evaluarea controlului financiar

Etapa finală, în care se realizează valorificarea abaterilor şi a deficienţelor constatate şi înscrise

în actele de control, este cel puţin la fel de importantă ca etapa de efectuare propriu-zisă a controlului
financiar.
De modul cum sunt valorificate constatările efectuate în timpul controlului va depinde în cea
mai mare măsură reuşita activităţii de verificare din punctul de vedere al remedierii abaterilor şi
deficienţelor în scopul asigurării condiţiilor pentru desfăşurarea, în limite legale, a activităţilor
economice, cât şi în ceea ce priveşte recuperarea eventualelor prejudicii materiale aduse patrimoniului
public sau privat al statului.
Raportată la momentul realizării, activitatea de valorificare a constatărilor privind efectuarea
defectuoasă a unor operaţiuni economice şi nerespectarea prevederilor legale se poate efectua chiar în
timpul a controlului, prin remedierea operativă a acestora, sau după încheierea verificării, prin
dispunerea unui complex de măsuri tehnice şi organizatorice care au drept scop instituirea stării de
legalitate.
Valorificarea constatărilor în timpul controlului se face prin dispunerea de către controlor a
unor măsuri operative de natură să aibă ca rezultat final refacerea operaţiunilor în conformitate cu
prevederile legale prin care au fost definite şi înregistrarea acestora, în noua formă, în evidenţele
tehnico-operative, financiare şi contabile, în scopul intrării în legalitate.
Valorificarea constatărilor rezultate din activitatea de control financiar după încheierea acesteia
se face pentru acele abateri care, din diferite motive, nu au putut fi reglementate pe parcursul

49
verificării sau a căror natură nu permite acest lucru. Operaţia presupune emiterea de către conducătorul
entităţii cu sarcini de control financiar a unor dispoziţii obligatorii, care se transmit conducătorului
legal al entităţii controlate în scopul instituirii de către acesta a măsurilor de intrare în legalitate pentru
acele abateri de la prevederile legale ce nu implică personalul controlat în răspundere civilă sau penală.
În cazul abaterilor care au generat prejudicii, valorificarea constatărilor presupune o procedura
complexă, care urmăreşte recuperarea sumelor datorate de la persoanele făcute răspunzătoare în actul
de control. Tot după încheierea acţiunii de control se realizează şi transmiterea către organele abilitate
cu cercetarea faptelor penale a actelor de control în care au fost înscrise constatările ce constituie
infracţiuni.
Repararea prejudiciului este activitatea de restituire în natură prin readucerea bunului, obiect al
pagubei, în starea anterioară săvârşirii faptei ilicite. Dacă repararea în natură nu mai este posibilă,
autorul faptei ilicite este obligat la plata către persoana prejudiciată a unei sume de bani reprezentând
echivalentul prejudiciului, acţiune cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de
despăgubire.
În funcţie de atitudinea autorului faţă de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, culpa
îmbracă forme diferite, cum sunt: intenţia directă sau indirectă, în care autorul doreşte sau îi
este indiferent dacă acţiunea sa se realizează, imprudenţa (uşurinţa) şi neglijenţa, în care autorul
nu doreşte ca acţiunea să se producă sau pur şi simplu nu realizează şi nu prevede consecinţele
faptelor sale.
La evaluarea prejudiciului, atunci când repararea se face prin echivalent bănesc, se iau în calcul
despăgubirile ce urmează a fi stabilite în raport de preţurile existente în momentul evaluării acestuia,
cu respectarea principiului recuperării integrale, ceea ce presupune asigurarea pentru victimă a unei
stări patrimoniale identice cu cea avută înainte de a se produce fapta ilicită al cărei efect este paguba.
Recuperarea pagubelor se face prin obţinerea titlurilor executorii asupra sumelor de
încasat. Cele mai uzuale titluri executorii sunt angajamentul de plată scris, decizia de imputare,
dispoziţia judecătorească, titlul executoriu notarial şi altele.
Valorificarea abaterilor constatate ca urmare a verificărilor efectuate de către organele de
control ale Curţii de Conturi a României, deşi în general se încadrează în aceleaşi principii prezentate
mai sus, au câteva particularităţi determinate de specificul acestui organ de control şi de jurisdicţie în
domeniul financiar-contabil care vor fi tratate într-un capitol separat.

CAP. 4 Organizarea activităţii de control financiar

50
4.1. Cadrul general de organizare a activităţii de control financiar în România
4.2. Organizarea structurilor de control financiar pe lângă Parlamentul României
4.3. Organizarea structurilor de control financiar în sfera de acţiune a executivului
4.3.1. Ministerul Finanţelor Publice
4.3.2. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
4.3.3. Garda Financiară- Directia Antifrauda
4.3.4. Autoritatea Naţională a Vămilor
4.4. Organizarea structurilor de control financiar la agenţii economici
4.4.1. Organizarea activităţii de control financiar în cadrul instituţiilor publice
4.4.2. Organizarea structurilor de control financiar în cadrul societăţilor comerciale

4.1 Cadrul general de organizare a activităţii de control financiar în România

În perioada tranziţiei de la economia centralizat-planificată, la economia de piaţă liberă,
multitudinea fenomenelor nou apărute, precum şi lipsa unui cadru legislativ coerent şi eficient au
impus, printre alte priorităţi, şi necesitatea instituirii unor forme de control în general şi în special a
unor forme de control financiar.
Pentru realizarea acestui important obiectiv al economiei de piaţă libere, prin prevederi legale
distincte s-a aprobat ca organizarea şi exercitarea controlului financiar al statului să se realizeze prin
structuri specializate înfiinţate atât în sfera de acţiune a Guvernului, cât şi pe lângă Parlamentul
României.
De asemenea, a fost stabilit cadrul general de organizare şi exercitare a controlului financiar la
nivelul tuturor unităţilor economice (societăţi comerciale cu capital de stat, regii, companii naţionale,
instituţii publice), în cele trei forme ale acestuia, control financiar preventiv, control financiar intern
sau control financiar de gestiune.
Organizarea controlului financiar în România este în linii mari următoarea:
I. Controlul financiar – contabil din sfera de acţiune a legislativului
1. Exercitarea controlului financiar – contabil de către Curtea de Conturi.
II. Controlul financiar din sfera de acţiune a executivului (denumit şi controlul financiar de stat)
1. Controlul financiar – contabil executat de Ministerul Finanţelor Publice,
2. Controlul fiscal executat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
3. Controlul financiar – contabil executat de Garda Financiară /ANTIFRAUDA,
4. Controlul financiar – contabil executat de Autoritatea Naţională a Vămilor.
III. Controlul financiar – contabil la nivelul agenţilor economici.
1. Organizarea cotrolului financiar preventiv,
2. Organizarea controlului financiar de gestiune,
3. Controlul ierarhic operativ curent

51
 Activitatea de control financiar organizată pe lângă Parlamentul României este realizată de
Curtea de Conturi a României. Curtea de Conturi este organ suprem de control financiar şi de
jurisdicţie în domeniul financiar. Principalele atribuţii se referă la exercitarea controlului asupra
gestiunii bugetului naţional, adică asupra bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a
bugetelor locale.
II. Controlul Financiar – contabil din sfera de acţiune a executivului.
Controlul financiar – contabil executat de Ministerul Finanţelor Publice cuprinde în mod
concret controlul efectuat la MFP ca fiind autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate.
MFP îndeosebi prin Direcţia Generală de Reglementare şi Control având la dispoziţie un aparat
specializat, efectuează în numele statului controlul modului de administrare şi utilizare a fondurilor
acordate de stat la nivel central şi la nivel local.
De asemenea verifică respectarea reglementarilor financiar – contabile în mod deosebit
exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţe şi stabilirea corectă a obligaţiilor faţă de bugetul
statului.
Legea controlului financiar defineşte procedurile aplicate de aparatul MFP şi precizează
faptul ca o firmă poate face obiectul unui singur control, iar activităţii de control se supune întreaga
perioadă scursă de la controlul precedent.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este o structură distinctă în cadrul MFP şi
funcţionează ca organism de specialitate al administraţiei publice centrale.ANAF exercită funcţia de
control financiar sub două forme: control fiscal şi investigaţia fiscală.
Garda Financiară este o instituţie publică de control, are personalitate juridică, care exercită
control operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte din
domeniul economic, financiar şi vamal care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală.
Autoritatea Naţională a Vămilor este organ specilizat al administraţiei publice centrale cu
atribuţii de control începând din 2005 şi verifică modul de aplicare a actelor normative în domeniul
vamal precum şi controlul modului de valorificare a bunurilor confiscate şi devenite proprietatea
statului.
Din punct de vedere organizatoric, controlul se efectueaza şi în teritoriu de către personalul
direcţiilor regionale vamale şi a birourilor vamale din subordine.Are dreptul să efectueze verificări şi
investigaţii atât în momentul vămuirii cât şi ulterior la vama sau la sediul importatorilor.
Sunt urmărite respectarea prevederilor din codul vamal precum şi controlul fizic al bunurilor
importate. Şi în acest caz cel mai adesea avem de-aface cu un control bazat pe verificarea
documentelor anexate de declaraţia vamală. În momentul vămuirii, controlul efectuat are drept scop
prevenirea încălcării reglementărilor vamale, respectarea strictă a condiţiilor legale şi a termenelor
precum şi descoperirea fraudelor vamale.

52
 În ceea ce priveşte controlul fizic al bunurilor importate, autoritatea vamală procedează la un
control total sau parţial al mărfurilor, când este cazul recurge la prelevarea de probe, expertize şi
analize de laborator.
Liberul de vamă se acordă practic în mod scris cu semnătura şi ştampilă numai dacă sunt
îndeplinite condiţiile impuse de actele normative.
În ceea ce priveşte controlul vamal ulterior, acesta se efectueaza pe o perioada de 5 ani din
momentul acordării liberului de vamă. Sunt supuse verificării documentelor, registrele şi evidenţele
financiar – contabile privind mărfurile vămuite.
Controlul financiar – contabil la nivelul agenţilor economici (control financiar propriu) trebuie
să fie organizat obligatoriu la nivelul regiilor autonome, companiilor naţionale, societăţilor naţionale şi
a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.Conform legii nu este obligatoriu la societăţile cu
capital privat.

4.2. Organizarea structurilor de control financiar pe lângă Parlamentul României

Activitatea de control financiar organizată pe lângă Parlamentul României este exercitată de
către singură structură specializată, Curtea de Conturi a României.
Pentru prima dată, o astfel de structură de control financiar, purtând denumirea de Înalta Curte
de Conturi a României, a fost înfiinţată la 24 ianuarie/5 februarie 1864, dată la care domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a promulgat legea pentru înfiinţarea acesteia „...voind a da o garanţie mai mult
ţării despre dorinţa ...ca întrebuinţarea banilor publici să fie supusă unui control, pe cât de serios pe
atât de ne-atârnat de orice bănuieli de înrâurire din partea agenţilor însărcinaţi cu manipulata
statului”.
Înalta Curte de Conturi a funcţionat până în anul 1948 când, prin Decretul nr. 352 din 30
noiembrie 1948, Legea din 29 martie 1929 a fost abrogată şi, în consecinţă, instituţia desfiinţată.
Curtea de Conturi a României a fost reînfiinţată în anul 1992 printr-o lege specială4 ca urmare a
înscrierii acestui obiectiv în Constituţia României din anul 1991, care, la art. 139, prevedea „...Curtea
de Conturi execută controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a
resurselor financiare ale statului”.Prin aceste prevederi legale, Curtea de Conturi a fost definită ca
„...organ suprem de control şi de jurisdicţie în domeniul financiar”.
Ulterior, printr-o nouă prevedere legală, o seamă de prerogative aprobate prin Legea nr. 94 din
8 septembrie 1992 au fost restrânse sau anulate ( Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice şi Legea nr.204/1999 pentru modificarea şi completarea Legii
94/1992). În baza acestor noi prevederi, Curtea de Conturi a României a devenit „...autoritatea
administrativă autonomă de control financiar care exercită atribuţii jurisdicţionale asupra modului de

4
Legea nr. 94 din 08 septembrie 1992

53
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public”. Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a fost republicată în
Monitorul Oficial al României nr.116 din 16 martie 2000.
Principalele modificări aduse Legii nr. 94 din 8 septembrie 1992, privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi a României, au fost operate în domeniul controlului şi au constat în:
- trecerea activităţii de control financiar preventiv în sarcina instituţiilor guvernamentale;
- restrângerea activităţii de control financiar ulterior prin eliminarea din sfera de activitate a acesteia a
persoanelor juridice la care statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale participă cu mai puţin de
50% la formarea capitalului social, ca şi a celor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile financiare către stat.
Alte modificări se referă la atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de Conturi, care, de asemenea,
au suferit modificări în sensul restrângerii atribuţiilor.
Noi modificări a acestor prevederi legale au avut loc în anul 2002 şi 2008, prin aprobarea de
către Parlamentul României a Legii nr. 77 din 23 ianuarie 2002, care modifică Legea nr. 94/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi şi prin Legea nr.217/2008, publicată în Monitorul
Oficial al României nr.724 din 24 octombrie 2008.
Principalele obligaţii ce revin Curţii de Conturi a României din Legea fundamentală,
Constituţia, ca şi din legea proprie de organizare şi funcţionare, cu adăugirile şi modificările ulterioare,
sunt:
- de a controla modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului
şi ale sectorului public;
- de a prezenta anual Parlamentului un raport asupra rezultatelor controlului conturilor de gestiune ale
bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat;
- de a efectua verificarea modului de gestionare a resurselor publice, la cererea Camerei Deputaţilor
sau a Senatului.
La această dată, Curtea de Conturi funcţionează în baza Legii nr. 94 din 8 septembrie 1992
republicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 aprilie 2009 şi exercită controlul asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,
furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi
administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei
şi eficacităţii.Curtea de Conturi poate exercita auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general
consolidat, precum şi a oricăror fonduri publice.
La baza organizării şi funcţionării Curţii de Conturi a României stă principiul independenţei,
conform căruia această instituţie supremă de control financiar se supune numai legii, programul său
este decis în mod independent şi în deplină autonomie, iar membrii săi se bucură de inamovibilitate.
Curtea de Conturi funcţionează pe lângă Parlamentul României şi îşi desfăşoară, aşa cum s-a

54
precizat, activitatea în mod independent, în baza prevederilor înscrise în Constituţie şi în celelalte legi
ale ţării.
Sediul Curţii de Conturi a României este în capitala ţării, iar în unităţile administrativ-
teritoriale atribuţiile acesteia sunt realizate de către structurile subordonate, respectiv Camerele de
Conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti, structuri fără personalitate juridică.
Curtea de Conturi a României este formată din 18 consilieri de conturi, aleşi de către
Parlamentul României pe baza principiului independenţei. Dintre aceştia, tot de către Parlament, sunt
aleşi preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii. Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de
Parlament, la propunerea comisiilor permanente pentru buget, finanţe şi bănci ale celor două Camere,
pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.Curtea de Conturi se înnoieşte cu o
treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani.
Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe
toată durata acestuia. Aceştia sunt demnitari de stat şi sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege
pentru judecători.Se interzice membrilor Curţii de Conturi să facă parte din partide politice sau să
desfăşoare activităţi publice cu caracter politic.Membrilor Curţii de Conturi le este interzisă
exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activităţilor de comerţ, participarea la administrarea
ori conducerea unor societăţi comerciale sau civile. Ei nu pot fi experţi sau arbitri desemnaţi de parte
într-un arbitraj.
Înainte de a începe să-şi exercite mandatul, membrii Curţii de Conturi depun următorul
jurământ în faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului:
„Jur să respect Constituţia şi celelalte legi ale ţării, să apăr interesele României, ordinea de drept,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi fără
părtinire atribuţiile ce-mi revin ca membru al Curţii de Conturi. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
În structura organizatorică a Curţii de Conturi, sunt cuprinse:
1. 12 departamente, din care 11 departamente de control/audit şi un departament juridic;
2. camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti;
3. alte structuri în subordinea preşedintelui Curţii de Conturi:
- serviciul audit intern;
- serviciul relaţii externe şi protocol;
- serviciul comunicare, imagine şi relaţii publice;
- compartimentul - Unitatea de implementare a programelor finanţate din fonduri nerambursabile
4. Autoritatea de Audit;
5. Secretariatul general.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de plenul Curţii de Conturi iar conducerea
executivă se exercită de către preşedinte, ajutat de doi vicepreşedinţi, care sunt consilieri de conturi.

55
 Cele 11 departamente de control/audit sunt conduse de câte un consilier de conturi, care
îndeplineşte şi funcţia de şef de departament, numit de plenul Curţii. În cadrul departamentelor pot fi
organizate direcţii, servicii, birouri şi compartimente de specialitate.
Prin aceste departamente se exercită funcţia de control/audit asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi
auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general consolidat şi a oricăror altor fonduri publice.
Departamentul Juridic este condus de un consilier de conturi, care îndeplineşte funcţia de şef
de departament, desemnat de plen. Departamentul Juridic este o structură funcţională a Curţii de
Conturi a României, care se află în subordinea directă a preşedintelui Curţii de Conturi. Prin acest
departament se acordă asistenţă juridică departamentelor de control/audit, camerelor de conturi
judeţene şi a municipiului Bucureşti, Autoritţii de Audit şi Secretariatului general şi se asigură
reprezentarea Curţii de Conturi în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor autorităţi publice.
În structura Departamentului Juridic se află Direcţia Juridică, condusă de un director, care
cuprinde:
- Serviciul de contencios, condus de un şef serviciu aflat în subordinea directorului Direcţiei Juridice;
- Serviciul avizare şi consultanţă, condus de un şef serviciu aflat în subordinea directorului Direcţiei
Juridice.
Departamentul Juridic are următoarele atribuţii:
a. acordă asistenţă juridică şi consultanţă departamentelor de control/audit, camerelor de conturi,
Autorităţii de Audit şi Secretariatului general;
b. reprezintă Curtea de Conturi în faţa instanţelor judecătoreşti;
c. analizează şi avizează pentru legalitate actele juridice întocmite la nivelul Curţii de Conturi;
d. monitorizează aducerea la îndeplinire a hotărârilor judecătoreşti care privesc activitatea Curţii de
Conturi;
e. îndeplineşte toate atribuţiile stabilite de lege, de Regulamentul de organizare şi funcţionare şi
celelalte reglementări aplicabile Curţii de Conturi.
Camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt conduse de către un director
şi un director adjunct. În structura camerelor de conturi judeţene funcţionează servicii şi birouri.
Personalul de control financiar încadrat la Curtea de Conturi dobândeşte calitatea de auditor
public extern. Pe această funcţie pot fi încadrate persoane cu studii superioare economice, juridice şi
de altă specialitate, necesare desfăşurării activităţii Curţii de Conturi.
Autoritatea de Audit este organizată şi funcţionează în vederea îndeplinirii unor obligaţii în
domeniul auditului extern, ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene, pentru
fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de Uniunea Europeană prin programele
PHARE, ISPA şi SAPARD, pentru fondurile structurale şi de coeziune, pentru Fondul European de

56
Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, pentru
Fondul European pentru Pescuit, precum şi pentru fondurile ce vor fi acordate în perioada postaderare.
Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operaţional faţă de
Curtea de Conturi şi faţă de celelalte autorităţi responsabile cu gestionarea şi implementarea fondurilor
comunitare nerambursabile, are atribuţii şi proceduri de lucru proprii. În teritoriu, Autoritatea de Audit
are structuri regionale organizate în judeţele în care îşi desfăşoară activitatea, agenţii, autorităţi de
management şi/sau organismele intermediare care gestionează fondurile comunitare. Oficii Regionale
de Audit sunt în judeţele Alba, Bucureşti-Ilfov, Călăraşi, Cluj, Dolj, Galaţi, Neamţ şi Timiş.
Autoritatea de Audit este singura autoritate naţională competentă să efectueze audit public
extern, în conformitate cu legislaţia comunitară şi naţională asupra fondurilor arătate mai sus.Poate
efectua audit public extern şi asupra altor categorii de fonduri urmând ca reglementările care vizează
fondurile respective să prevadă şi asigurarea resurselor necesare acestei activităţi.
În conformitate cu prevederile legislaţiei comunitare şi naţionale, cu standardele de audit
acceptate pe plan internaţional, Autoritatea de Audit efectuează audit de sistem şi audit al operaţiunilor.
Principalele atribuţii ale Autorităţii de Audit sunt următoarele:
a. evaluarea conformităţii sistemelor de management şi control pentru programele operaţionale
cofinanţate prin instrumentele structurale şi prin Fondul European pentru Pescuit, cu prevederile legale
comunitare;
b. verificarea, pe bază de eşantion reprezentativ, a cheltuielilor declarate de autorităţile responsabile cu
gestionarea şi implementarea fondurilor prevăzute mai sus;
c. raportarea anuală privind compatibilitatea sistemelor de management şi control ale autorităţilor
responsabile cu gestionarea şi implementarea fondurilor prevăzute mai sus, referitor la capacitatea
acestora de a asigura conformitatea operaţiunilor cu reglementările comunitare;
d. verificarea existenţei şi corectitudinii elementului de cofinanţare naţional;
e. eliberarea certificatelor de audit privind conturile anuale ale agenţiilor de plăţi, precum şi pentru
contul Euro SAPARD, în ceea ce priveşte integralitatea, acurateţea şi veridicitatea acestor conturi;
f. emiterea opiniei asupra declaraţiei de asigurare, emise de agenţiile de plăţi pentru agricultură şi
dezvoltare rurală;
g. emiterea declaraţiilor de închidere, însoţite de rapoarte de audit, pentru fiecare program sau măsură,
finanţate din fondurile prevăzute mai sus;
h. urmărirea respectării criteriilor de acreditare a autorităţilor responsabile cu gestionarea şi
implementarea fondurilor comunitare nerambursabile, destinate agriculturii şi dezvoltării rurale, pe
toată perioada de implementare tehnică şi financiară a acestora;
i. urmărirea modului de implementare de către entităţile auditate a recomandărilor formulate ca urmare
a acţiunilor de audit efectuate de Autoritatea de Audit.

57
 Pentru fondurile comunitare nerambursabile, destinate susţinerii agriculturii şi dezvoltării
rurale, Autoritatea de Audit îndeplineşte rolul de organism de certificare.Autoritatea de Audit
raportează Comisiei Europene asupra modului de utilizare a fondurilor comunitare nerambursabile, iar
principalele constatări şi recomandări rezultate în urma auditurilor efectuate sunt incluse în raportul
public anual al Curţii de Conturi.
Autoritatea de Audit este condusă de un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi numiţi de Parlament
dintre consilierii de conturi, pentru perioada mandatului de consilier de conturi pentru care aceştia au
fost numiţi. Mandatul nu poate fi reînnoit.
În cadrul competenţelor avute, Curtea de Conturi desfăşoară activităţile specifice asupra
următoarelor categorii de entităţi publice:
a. statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu
serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome;
b. Banca Naţională a României;
c. regiile autonome;
d. societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile
autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;
e. organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori sau
fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin lege sau prin statutele lor se prevede
acest lucru.
Curtea de Conturi poate hotărâ desfăşurarea activităţilor stabilite de lege şi la alte persoane,
care:
1. beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme de sprijin
financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii publice;
2. administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri aparţinând
domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
3. administrează şi/sau utilizează fonduri publice, în sensul prezentei legi, verificările urmând a se
efectua numai în legătură cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor fonduri.
Controlul execuţiei bugetelor Camerei Deputaţilor, Senatului, Administraţiei Prezidenţiale,
Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale, Consiliului Legislativ şi
Avocatului Poporului se exercită exclusiv de Curtea de Conturi.

4.3. Organizarea structurilor de control financiar în sfera de acţiune a

executivului

În sfera de acţiune a executivului, activitatea de control financiar este organizată în structuri

58
distincte care funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, ca organ central ce pune în
aplicare politica guvernamentală în domeniul financiar.
4.3.1. Ministerul Finanţelor Publice
Ministerul Finanţelor Publice este instituţia publică organizată în baza prevederilor legale
proprii ca organism de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care
aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul finanţelor publice.
Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte următoarele funcţii:
a. de strategie, prin care se asigură, în conformitate cu politica financiară a Guvernului şi cu normele
Uniunii Europene, elaborarea strategiei în domeniile de activitate specifice ministerului: fiscal,
bugetar, contabilitate publică, reglementări contabile, datorie publică, coordonarea şi administrarea
asistenţei financiare nerambursabile, coordonarea şi administrarea instrumentelor structurale, controlul
financiar public intern, sisteme de management financiar şi control, coordonarea şi verificarea
achiziţiilor publice, domenii reglementate specific;
b. de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar
pentru realizarea obiectivelor strategice în domeniul finanţelor publice;
c. de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român şi al Guvernului României,
reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate şi în limitele stabilite prin actele
normative în vigoare;
d. de prognoză, prin care se asigură elaborarea de studii şi prognoze pe termen scurt, mediu şi lung
privind evoluţia economiei româneşti în ansamblu, pe sectoare şi în profil teritorial, precum şi
fundamentarea principalelor măsuri de politică economică, exercitată prin Comisia Naţională de
Prognoză;
e. de concepţie bugetară şi fiscală;
f. de administrare a veniturilor statului;
g. de administrare a resurselor derulate prin Trezoreria Statului;
h. de administrare a datoriei publice;
i. de implementare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru
domeniul financiar şi fiscal;
j. de coordonare a asistenţei financiare nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană şi de
statele membre ale acesteia, precum şi de statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb;
k. de administrare financiară a fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD, inclusiv de asistenţă financiară
acordată de statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb;
l. de coordonare a relaţiilor bugetare cu Uniunea Europeană, precum şi a contactelor cu structurile
comunitare, din punct de vedere administrativ, în acest domeniu;

59
m. de autoritate pentru coordonarea instrumentelor structurale, având responsabilitatea coordonării
pregătirii, dezvoltării, armonizării şi funcţionării cadrului legislativ, instituţional, procedural şi
programatic pentru gestionarea instrumentelor structurale;
n. de autoritate de management pentru Programul operaţional „Asistenţă tehnică”;
o. de control financiar public intern;
p. de organizare şi exercitare a auditului intern în entităţile publice, inclusiv în Ministerul Finanţelor
Publice;
q. de evidenţă a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
r. de combatere a evaziunii fiscale, exercitată prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi
unităţile subordonate;
s. de control al aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale în domeniul său de activitate,
precum şi al funcţionării instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
t. de autoritate cu competenţe în domeniul politicii şi legislaţiei vamale, coordonare, îndrumare şi
control în acest domeniu;
u. de verificare a aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intră sub
incidenţa legislaţiei privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii;
v. de suport, respectiv de management al resurselor umane, financiare şi materiale, de susţinere a
activităţilor specifice prin intermediul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, de consultanţă
juridică, precum şi de promovare a unui cadru de lucru comunicaţional.
Principalele instituţii subordonate sunt: Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Garda
Financiară, Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice judeţene,
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională de Prognoză, alte unităţi
aflate în coordonarea sau sub autoritatea MFP.
Activitatea de control financiar sau forme derivate ale acesteia, în sensul teoretic al noţiunilor,
este realizată în cadrul Ministerului Finanţelor Publice de către următoarele structuri:
1. Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern;
2. Unitatea Centrală de Armonizare a Sistemelor de Management şi Control;
3. Direcţia de Audit Public Intern;
4. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) este structura
specializată, organizată în baza prevederilor legale, având competenţă materială, teritorială şi
instituţională, care pune în aplicare obiectivele Ministerului Finanţelor Publice în domeniul auditului
public intern.
Atribuţiile Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern, stabilite prin prevederi

60
legale şi norme date în aplicarea acestora, sunt:
- de monitorizare a activităţii de audit public intern pe baza strategiei la nivel naţional, elaborată şi
aplicată în acest scop;
- de elaborare şi dezvoltare a cadrului legal de organizare şi exercitare a activităţii de audit public
intern prin realizarea şi implementarea de metodologii şi proceduri uniforme bazate pe standardele
internaţionale;
- de elaborare a Codului de conduită etică a auditorului intern şi de avizare a normelor metodologice
specifice de aplicare în diferitele sectoare de activitate;
- de efectuare de acţiuni de audit public intern pe teme stabilite prin programele de audit sau, la
solicitarea conducerii Ministerului Finanţelor Publice, pe teme punctuale;
- de coordonare privind angajarea şi pregătirea profesională a personalului propriu şi de avizare a
numirii responsabililor de structuri de audit public intern din cadrul instituţiilor publice conduse de
ordonatorii principali de credite;
- de cooperare cu autorităţile şi instituţiile de control financiar şi de audit public din ţară şi din
străinătate.
Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern este condusă de un director
general care are în subordine şefi ai unor servicii, constituite în baza prevederilor ordinului ministrului
finanţelor publice.
Principalul obiectiv al UCAAPI consta în reglementarea si coordonarea unitară, la nivel
naţional, a activităţii de audit public intern. Realizarea practică a obiectivului principal este asigurata
prin structurile de specialitate ale UCAAPI.
Unitatea Centrală de Armonizare a Sistemelor de Management şi Control este structura
Ministerului Finanţelor Publice care are ca obiect de activitate, reglementat prin prevederi legale
proprii, realizarea controlului financiar preventiv delegat.
Structura organizatorică este formată din:
- Serviciul de control financiar preventiv delegat şi armonizare metodologică a politicilor în
domeniul sistemelor de management financiar şi control la insituţiile publice,
- Serviciul de control financiar preventiv delegat şi monitorizare/implementare a sistemelor de
management financiar şi control la insituţiile publice
- Serviciul de control financiar preventiv delegat, evaluare şi raportare în domeniul sistemelor de
management financiar şi control la insituţiile publice,
- Unitatea de monitorizare a cheltuielilor publice.
Controlul financiar preventiv delegat este forma controlului financiar ce are ca obiectiv
analizarea unor operaţiuni din sfera de activitate a instituţiilor publice, de către personal specializat al
Ministerului Finanţelor Publice, în vederea stabilirii legalităţii şi regularităţii acestora.

61
 În vederea realizării activităţii de control financiar preventiv delegat, prin ordin al ministrului
finanţelor publice se numesc, pentru fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia de ordonator
principal de credite al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau al bugetului
fondurilor speciale, controlorii delegaţi pentru realizarea acestei forme a controlului financiar.
Numărul controlorilor delegaţi este stabilit în funcţie de volumul şi complexitatea operaţiunilor
realizate în cadrul fiecărei instituţii publice unde se exercită controlul financiar preventiv delegat.
Activitatea de control financiar preventiv, desfăşurată de controlorii delegaţi, este reglementată
prin norme metodologice aprobate de ministrul finanţelor publice, prin care sunt stabilite:
- tipurile de operaţiuni ale căror proiecte se supun controlului financiar preventiv delegat;
- limitele valorice minime de la care se exercită controlul financiar preventiv delegat pentru fiecare tip
de operaţiune în parte;
- procedura de exercitare a controlului financiar preventiv delegat, pentru fiecare operaţiune supusă
verificării.
Funcţia de controlor delegat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Corpul controlorilor delegaţi se organizează ca
un compartiment distinct în structura Ministerului Finanţelor Publice, la nivel central şi teritorial, şi
cuprinde ansamblul controlorilor delegaţi. Controlorii financiari delegaţi nu se pronunţă în legătură cu
oportunitatea operaţiunilor ce fac obiectul controlului financiar preventiv delegat.
Corpul controlorilor delegaţi este condus de controlorul financiar şef. Controlorul financiar şef
are doi adjuncţi ale căror atribuţii se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea
controlorului financiar şef.
Tot în structura Ministerului Finanţelor Publice, pe lângă Corpul controlorilor delegaţi şi în
subordinea controlorului financiar şef, funcţionează o direcţie de specialitate care asigură suportul
metodologic şi informaţional necesar în activitatea Corpului controlorilor delegaţi şi ale cărei atribuţii
se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea controlorului financiar şef.
Controlorul financiar şef şi adjuncţii acestuia sunt numiţi prin hotărâre a Guvernului pentru un
mandat de 6 ani, pe baza propunerii nominale făcute de către ministrul finanţelor publice în urma
intervievării a 6 candidaţi desemnaţi din rândul controlorilor delegaţi de către Corpul controlorilor
delegaţi, în şedinţă plenară, cu majoritate simplă. La data şedinţei plenare de desemnare a celor 6
candidaţi este obligatoriu ca numărul controlorilor delegaţi încadraţi efectiv şi efectiv prezenţi la
şedinţă să fie cel puţin jumătate din numărul de posturi de controlor delegat, stabilit.
Aceeaşi persoană nu poate îndeplini mai mult de un mandat în funcţia de controlor financiar
şef; de asemenea, aceeaşi persoană nu poate îndeplini mai mult de un mandat în funcţia de controlor
financiar şef adjunct.
Principalele atribuţii ale controlorilor financiari delegaţi constau în:

62
1.aplicarea şi dezvoltarea principiilor şi practicilor avansate de bună conduită financiară;
2.colaborarea şi schimburile profesionale între controlorii delegaţi;
3.colaborarea şi schimburile profesionale cu alte structuri de profil interne, externe şi
internaţionale.
Controlorul financiar şef îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii:
a. susţine, în faţa ministrului finanţelor publice, a Guvernului şi a altor autorităţi, după caz, soluţiile
date în exerciţiul atribuţiilor sale de către oricare dintre controlorii delegaţi;
b. organizează sistemul informaţional şi urmăreşte realizarea în mod efectiv şi în timp util a schimbului
de informaţii între controlorii delegaţi;
c. prezintă ministrului finanţelor publice, trimestrial, rapoarte privind activitatea controlorilor delegaţi,
situaţia intenţiilor şi refuzurilor de viză, precum şi aspectele importante privind utilizarea fondurilor
publice;
d. asigură formularea de opinii neutre;
e. organizează şi urmăreşte colectarea, prelucrarea şi înregistrarea statistică a informaţiilor privind
activitatea de control financiar preventiv delegat şi efectuează evaluarea acesteia;
f. dispune măsuri pentru aplicarea în activitatea controlorilor delegaţi a principiilor şi practicilor
avansate de bună conduită financiară şi pentru valorificarea propunerilor şi contribuţiilor acestora la
dezvoltarea şi la perfecţionarea de standarde în domeniu;
g. asigură îndrumarea metodologică în domeniul controlului financiar preventiv;
h. prezintă Guvernului, până la sfârşitul trimestrului I al anului curent pentru anul precedent, un raport
anual privind activitatea controlorilor delegaţi, care trebuie să cuprindă, între altele, o analiză, din
perspectiva anilor precedenţi, a modului de soluţionare a refuzurilor de viză de control financiar
preventiv delegat, precum şi propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei financiare;
i. elaborează raportul naţional anual privind controlul preventiv, pe care îl prezintă spre dezbatere
Guvernului;
j. evaluează activitatea fiecărui controlor delegat şi propune ministrului finanţelor publice acordarea
aprecierilor anuale;
k. alte atribuţii, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Direcţia de Audit Public Intern (DAPI) este structura specializată a Ministerului Finanţelor
Publice care realizează politica acestuia în domeniul activităţii de audit organizat şi exercitat la nivelul
instituţiilor publice sau al altor unităţi asimilate acestora din economia naţională. Principalele atribuţii
ale Direcţiei de Audit Public Intern sunt următoarele:
- elaborează programul planului anual de audit public intern;
- realizează, în baza programului aprobat, activităţi de audit public intern în scopul evaluării sistemelor
de management financiar şi de control intern ale entităţilor publice;

63
- întocmeşte, periodic, rapoarte privind principalele constatări rezultate din activitatea de audit
exercitată, iar la sfârşitul anului elaborează raportul pentru întreaga activitate desfăşurată;
- informează UCAAPI asupra recomandărilor neînsuşite de către conducătorul instituţiei publice
auditate, ca şi asupra consecinţelor ce decurg din aceasta;
- creează, actualizează şi întreţine bazele de date centralizate privind activitatea proprie.
Din punct de vedere organizatoric, Direcţia de Audit Public Intern este formată din servicii şi
compartimente structurate pe baza obiectivelor rezultate din prevederile legale de organizare şi
funcţionare a Ministerului Finanţelor Publice.
Principalele atribuţii ale serviciilor funcţionale şi ale compartimentului de specialitate sunt
următoarele:
Serviciul audit public intern pentru fonduri externe:
- elaborează proiectul programului de audit public intern în domeniul fondurilor prestructurale care se
avizează atât de Ministerul Finanţelor Publice, cât şi de către responsabilul naţional cu autorizarea
funcţionării;
- elaborează propuneri de norme metodologice specifice pentru exercitarea activităţilor de audit public
intern asupra fondurilor prestructurale;
- efectuează activităţi de audit public intern, cel puţin o dată la trei ani, în scopul evaluării sistemelor
de management financiar şi de control implementate de către unele dintre structurile Ministerului
Finanţelor Publice, prin care se gestionează fonduri externe;
- iniţiază propuneri de modificări legislative în domeniul ce face obiectul propriu de activitate;
- participă la elaborarea raportului anual al activităţilor de audit public intern al Direcţiei de audit
public intern.
Serviciul de audit public intern pentru aparatul propriu:
- elaborează proiectul programului de audit public intern în domeniul de activitate intern al structurilor
funcţionale ale Ministerului Finanţelor Publice;
- elaborează propuneri de norme metodologice specifice sau de modificare a celor existente în legătură
cu auditarea activităţilor proprii ale structurilor Ministerului Finanţelor Publice;
- participă împreună cu UCAAPI în, şi, după caz, cu alte structuri de audit aparţinând unităţilor de
specialitate, la misiuni realizate de acestea.
Compartimentul coordonare, evaluare şi raportare pentru activitatea de audit public intern:
- elaborează raportul anual de audit public intern al Ministerului Finanţelor Publice;
- elaborează sinteze ale rapoartelor de audit public intern emise de structurile teritoriale de specialitate
ale Ministerului Finanţelor Publice;
- realizează îndrumarea metodologică a structurilor Ministerului Finanţelor Publice pe teme ce fac
obiectul de activitate al acestora;

64
- controlează modul de respectare a prevederilor legale şi a normelor şi instrucţiunilor din Codul
privind conduita etică a auditorului intern;
- elaborează tematicile pe baza cărora se realizează instruirea personalului Direcţiei de audit public
intern şi a celui încadrat în alte structuri ale Ministerului Finanţelor Publice pe teme specifice ale
obiectului de activitate, auditul public intern.

4.3.2. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este structura organizată în cadrul Ministerului

Finanţelor Publice, care funcţionează ca organism de specialitate al administraţiei publice centrale, în
baza prevederilor legale proprii. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a fost înfiinţată la
data de 1 octombrie 2003 în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, prin Ordonanţa Guvernului nr.
86/2003, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrală. Începând cu ianuarie 2004 a
devenit operaţională, dobândind calitatea de instituţie cu personalitate juridică proprie, prin
desprinderea direcţiilor cu atribuţii în administrarea veniturilor statului din cadrul Ministerului
Finanţelor Publice.
Organizată sub formă de reţea, ANAF este reprezentată în teritoriu de 42 Direcţii Generale ale
Finanţelor Publice, 42 Administraţii ale Finanţelor Publice pentru contribuabilii mijlocii(câte una în
fiecare DGFP) şi 368 de AFP-uri. În plus, din anul 2005, ANAF a preluat Garda Financiară şi
Autoritatea Naţională a Vămilor
Din punct de vedere organizatoric, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este formată din
direcţii generale şi direcţii, în cadrul cărora se pot organiza servicii şi birouri sau alte structuri, în
funcţie de necesităţi.
Controlul fiscal este activitatea principală realizată de către structurile specializate ale Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală pe baza următoarelor obiective:
- verificarea bazelor de impunere;
- stabilirea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale;
- controlul exactităţii realizării obligaţiilor de către contribuabil;
- verificarea modului de respectare a prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile;
- stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor acestora.
Principalele activităţi care se realizează pe baza acestor obiective stabilite şi aprobate prin
prevederi legale sunt:
- investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor ce rezultă din activitatea unui contribuabil în vederea
constatării legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, a corectitudinii îndeplinirii obligaţiilor faţă
de diferitele bugete ale statului;

65
- evaluarea informaţiilor fiscale în vederea comparării declaraţiilor fiscale cu informaţiile deţinute din
alte surse de către structurile abilitate cu realizarea activităţii de inspecţie fiscală;
- sancţionarea abaterilor constatate, conform prevederilor legale, şi stabilirea măsurilor de prevenire şi
combatere a faptelor de nerespectare a normelor fiscale.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală exercită funcţia de control financiar, în cele două
forme ale acestuia, controlul fiscal şi investigaţia fiscală, prin următoarele structuri:
Direcţia Generală de Control Financiar funcţionează, în baza prevederilor Legii nr.30/1991
şi O.M.F.P. nr. 889/2005 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar de stat cu
modificările şi completările ulterioare, ca aparat specializat de control financiar ulterior care asigură
îndeplinirea în bune condiţii şi la timp a sarcinilor ce revin Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
pe linia exercitării controlului administrării şi utilizării resurselor financiare şi respectării
reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfăşurată de agenţii economici cu capital de stat -
regii autonome, societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale - în legătură cu
îndeplinirea obligaţiilor acestora faţă de stat.
Direcţia are în structură Serviciul de Control Financiar al Statului şi Compartimentul de
analiză, sinteză, programare şi coordonare a activităţii de control financiar. De asemenea, Direcţia de
Control Financiar are în coordonare Serviciile de control al gestionării şi administrării patrimoniului
public şi privat al statului din cadrul Direcţiilor Generale a Finanţelor Publice teritoriale şi din cadrul
Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili. Aparatul de control este condus de un
director. Avea în subordine un număr total de posturi de 349, din care 27 la nivel central.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute în art. 5 din Legea nr. 30/1991, privind organizarea şi
funcţionarea controlului financiar, principalele obiective ale controlului financiar sunt:
a. controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general,
subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte destinaţii prevăzute de lege;
b. verifică folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar-
contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat;
c. verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de
constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi
îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
d. îndeplineşte şi alte atribuţii de control stabilite, potrivit legii, în sarcina Ministerului Finanţelor.
În contextul încheierii procesului de tranziţie şi atingerea statutului de economie de piaţă
funcţională, s-a impus reforma statului acţionar şi clarificarea rolurilor diferite ale statului în economia
de piaţă, justificată de faptul că, sectorul public reprezintă mize economice şi sociale importante şi
trebuie să facă faţă unor evoluţii profunde.

66
 Toate aceste schimbări din economie au atras şi modificare conceptului privind controlul
financiar al statului şi consolidarea instituţională sub aspectul organizării, cuprinderii şi extinderii
acestuia în economie.
Noul concept privind controlul financiar al statului în sectorul public contribuie la asigurarea
unor sisteme sănătoase de gestiune şi administrare a patrimoniului public, precum şi la creşterea
eficacităţii, economicităţii şi eficienţei utilizării resurselor şi îmbunătăţirea calităţii managementului
financiar.
Elaborarea cadrului legislativ, cu asistenţă de specialitate din acele ţări ale UE unde sectorul
public deţine o pondere însemnată (Franţa, Spania, Italia), a condus la întărirea rolului Direcţiei
Generale de Control Financiar la nivel central şi adaptarea structurii instituţionale care să permită să se
conducă după principiul „să anticipăm şi nu să reacţionăm”.
Prin Direcţia Generală de Coordonare a Inspecţiei Fiscale se asigură exercitarea de către
ANAF a unui control calificat şi eficient pentru respectarea de către contribuabili a legislaţiei. Direcţia
Generală de Coordonare a Inspecţiei Fiscale are următoarele atribuţii:
- coordonarea activităţii de inspecţie fiscală desfăşurată de orice structură din subordinea ANAF cu
atribuţii în acest sens, prin întocmirea şi urmărirea respectării programelor de activitate, elaborarea şi
calcularea indicatorilor de performanţă, emiterea de proceduri de lucru în domeniul inspecţiei fiscale şi
metodologii de control;
- analizarea şi evaluarea informaţiilor fiscale pe care le deţine, precum şi obţinerea de informaţii noi în
vederea identificării riscurilor fiscale;
- anticiparea căilor şi metodelor utilizate de contribuabili pentru sustragerea de la plata obligaţiilor
bugetare;
- cooperarea administrativă şi efectuarea schimbului de informaţii între administraţia fiscală română şi
administraţiile statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cu cele cu care România are încheiate
convenţii de evitare a dublei impuneri cu privire la impozitele directe şi indirecte;
- emiterea de acte administrative în vederea soluţionării cererilor contribuabililor referitoare la
reglementarea unor situaţii fiscale de fapt viitoare sau la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în care
urmează să fie determinate preţurile de transfer.
- gestionarea schimbului de informaţii şi a cooperării administrative pe linie de TVA şi accize;
- emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate şi a acordului de preţ în avans;
- întocmirea proiectelor de Ordin ale Preşedintelui ANAF, cu privire la contribuabilii declaraţi inactivi.
Direcţia Generală de Coordonare a Activităţii de Inspecţie Fiscală îşi propune următoarele
acţiuni:
- creşterea eficienţei acţiunilor de inspecţie fiscală;

67
- dezvoltarea activităţilor de cercetare privind procedeele de acţiune ale unor contribuabili în
vederea sustragerii de la declararea şi plata obligaţiilor fiscale;
- crearea indicatorilor de risc fiscal, respectiv tehnici şi instrumente pentru identificarea domeniilor cu
risc fiscal mare şi a contribuabililor cu risc mare;
- elaborarea metodologiei pentru activitatea de cercetare şi documentare în interes fiscal;
- modificarea/dezvoltarea cadrului legislativ care să permită efectuarea activitaţilor de cercetare şi
documentare în interes fiscal;
- dezvoltarea bazei de date unice cu rezultatele inspecţiei fiscale desfăşurate atât la persoane juridice,
cât şi la persoane juridice fizice;
- crearea unei baze de date cu cazuri fiscale identificate în acţiunile de inspecţie fiscală prin preluarea
datelor din aplicaţiile existente.
Direcţia Generală de Coordonare a Activităţii de Inspecţie Fiscală are următoarea structură
organizatorică:
- Direcţia de Inspecţie Fiscală, care are în subordine:
-Serviciul de coordonare a activităţii de inspecţie fiscală;
-Serviciul de metodologie şi proceduri pentru inspecţia fiscală;
-Serviciul central de legături;
-Serviciul preţuri de transfer.
- Direcţia de Informaţii Fiscale, care are în subordine:
-Serviciul de management al informaţiei;
-Serviciul de analiză de risc.
La nivelul judeţelor, activitatea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este realizată prin
Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, în cadrul cărora
funcţionează structuri specializate care au organizate Servicii de Investigaţii Fiscale (SIF), Servicii de
Control Fiscal (SCF) şi Servicii de Control Financiar (SCF).
4.3.3. Garda Financiară
Conform HG nr. 533/2007, Garda Financiară este instituţie publică de control,
cu personalitate juridică, care exercită controlul operativ şi inopinat privind
prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte din domeniul
economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală. Este
organizată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în
subordinea Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală.
Garda Financiară este condusă de un comisar general, înalt funcţionar public,
numit, în condiţiile legii, prin ordin al ministrului finanţelor publice. Comisarul general
68
are calitatea de ordonator secundar de credite şi exercită atribuţiile legale în
această calitate pentru toate unitaţile din structura Gărzii Financiare. În
exercitarea atribuţiilor sale comisarul general emite decizii.
Comisarul general reprezintă Garda Financiară în relaţiile cu terţii.
Comisarul general asigură, prin deciziile luate, îndeplinirea corespunzătoare
a atribuţiilor ce revin Gărzii Financiare potrivit dispoziţiilor legale în vigoare şi
răspunde în faţa ministrului finanţelor publice şi a preşedintelui Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală de întreaga activitate desfăşurată de unităţile din
structura Gărzii Financiare.
Garda Financiară are în structură:
a. Comisariatul General;
b. Secţiile judeţene şi Secţia Municipiului Bucureşti.
Comisariatul general este structura centrală a Gărzii Financiare, care, sub
conducerea comisarului general, asigură realizarea strategiei de control,
urmăreşte modul de realizare a atribuţiilor încredinţate Secţiilor judeţene şi
Secţiei Municipiului Bucureşti, stabileşte măsuri operative pentru eficienţa
controlului curent şi a controlului tematic. Comisarii din Comisariatul General al
Gărzii Financiare au competenţa de control operativ şi inopinat pe întregul
teritoriu al ţării.
În cadrul structurii organizatorice a Comisariatului General al Gărzii
Financiare şi, respectiv, a Secţiilor judeţene şi a Secţiei Municipiului Bucureşti se
pot constitui servicii, birouri, compartimente, respectiv divizii.
Secţiile judeţene se organizează ca unităţi cu personalitate juridică. Au
competenţe teritoriale de control limitate, în cadrul judeţului în care sunt
organizate.
Personalul Gărzii Financiare execută operaţiuni de control curent şi operaţiuni de control
tematic.Controlul curent se execută operativ şi inopinat, pe baza legitimaţiei de control, a insignei de
împuternicire şi a ordinului de serviciu.Controlul tematic se execută de către comisarii Gărzii
Financiare în baza ordinelor date de către ministrul finanţelor publice, preşedintele Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală sau de către comisarul general.
Persoana care dispune controlul tematic stabileşte obiectivele de verificat, entităţile supuse
controlului, perioada asupra căreia se efectuează verificarea, precum şi durata controlului.La orice
acţiune de control participă minimum 2 comisari.

69
 La acţiunile de control cu grad sporit de periculozitate, echipele de comisari vor fi însoţite de
membri ai subunităţilor specializate de intervenţie rapidă ale poliţiei.La constatarea unor împrejurări
privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, organele Gărzii
Financiare întocmesc procese-verbale în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire
la faptele constatate.
În vederea realizării atribuţiilor sale, pentru combaterea actelor şi faptelor de evaziune şi fraudă
fiscală, Garda Financiară efectuează controlul operativ şi inopinat cu privire la:
a. respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi fapte
interzise de lege;
b. respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor ilicite;
c. modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile şi spaţiile în
care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;
d. participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate, la
acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă
fiscală.
În îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, comisarii Gărzii Financiare sunt în drept:
1. să efectueze controale în spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri ori
se desfăşoară activităţi ce cad sub incidenţa actelor normative în vigoare cu privire la prevenirea,
descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise de acestea;
2. să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulaţia mărfurilor pe drumurile publice, în
porturi, căi ferate şi fluviale, aeroporturi, în vecinătatea punctelor vamale, antrepozite, zone libere,
precum şi în alte locuri în care se desfăşoară o asemenea activitate;
3. să verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor justificative
în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitării şi
comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii bunurilor;
4. să dispună măsuri cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a bunurilor a căror fabricaţie,
depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum şi a veniturilor realizate din activităţi comerciale
sau prestări de servicii nelegale şi să ridice documentele financiar-contabile şi de altă natură care pot
servi la dovedirea contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor;
5. să solicite, în condiţiile şi potrivit Codului de procedură penală, efectuarea de către organele
abilitate de lege a percheziţiilor în localuri publice sau particulare - case, curţi, dependinţe şi grădini,
dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse documente, mărfuri sau se desfăşoară activităţi care
au ca efect evaziunea sau frauda fiscală;
6. să constate acte şi fapte care au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală, să stabilească implicaţiile
fiscale ale acestora şi să dispună, în condiţiile Codului de procedura fiscala, luarea măsurilor

70
asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă
ori să îşi risipească averea şi să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală;
7. să legitimeze şi să stabilească identitatea administratorilor unităţilor controlate, precum şi a oricăror
persoane implicate în săvârşirea faptelor constatate şi să solicite acestora explicaţii scrise, după caz;
8. să reţină documente, în condiţiile Codului de procedură fiscală, să solicite copii certificate de pe
documentele originale, să preleveze probe, eşantioane, mostre etc. şi să solicite efectuarea expertizelor
tehnice necesare finalizării actului de control. Analiza şi examinarea probelor, eşantioanelor şi
mostrelor, precum şi expertizele tehnice se fac în laboratoare de specialitate, cheltuielile privind
efectuarea acestora, inclusiv cele legate de depozitarea şi manipularea mărfurilor confiscate fiind
suportate din fondurile special alocate Gărzii Financiare prin bugetul de venituri şi cheltuieli;
9. să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit competenţelor prevăzute
de lege;
10. să întocmească acte de control operativ şi inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice
măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele competente în vederea valorificării
constatărilor;
11. să oprească mijloacele de transport, în condiţiile legii, pentru verificarea documentelor de însoţire
a bunurilor şi persoanelor transportate;
12. să solicite instituţiilor financiar-bancare, de asigurări şi reasigurări, în condiţiile legii, date sau,
după caz, documente, în scopul instrumentării şi fundamentării constatărilor cu privire la săvârşirea
unor fapte ce contravin legislaţiei în vigoare;
13. să poarte uniforma, să păstreze, să folosească şi să facă uz de armamentul şi mijloacele de apărare
din dotare, în condiţiile legii;
14 să utilizeze mijloacele auto purtând însemne şi dispozitive de avertizare sonore şi luminoase
specifice, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă;
15. să constituie şi să utilizeze baze de date necesare pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi
a altor fapte ilicite în domeniul fiscal;
16. să efectueze, în exercitarea controlului operativ şi inopinant, monitorizări şi verificări necesare
prevenirii, descoperirii şi combaterii faptelor de fraudă şi evaziune fiscală.

4.3.3. Autoritatea Naţională a Vămilor

Autoritatea Naţională a Vămilor este organizat şi funcţionează ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, cu buget şi patrimoniu propriu, în subordinea
Ministerului Finanţelor Publice, în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Autoritatea Naţională a Vămilor asigură aplicarea politicii vamale şi în domeniul accizelor în
mod uniform, imparţial, transparent şi nediscriminatoriu, tuturor persoanelor fizice şi juridice,

71
indiferent de statutul lor juridic şi de forma de organizare şi funcţionare a acestora şi exercită atribuţiile
stabilite prin lege. Autoritatea Naţională a Vămilor are, în principal, următoarele atribuţii:
1. aplică în domeniul vamal şi pentru accize măsurile specifice rezultate din programele
guvernamentale şi din reglementările vamale şi pentru accize şi alte dispoziţii aplicabile mărfurilor
aflate sub supraveghere vamală şi fiscală pentru accize sau supuse controlului vamal şi fiscal pentru
accize;
2. organizează, îndrumă şi controlează activitatea direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni
vamale, a direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale, precum şi
a birourilor vamale din subordine;
3. urmăreşte şi supraveghează respectarea reglementărilor vamale pe întregul teritoriu al ţării şi
exercită controlul specific, potrivit legislaţiei în vigoare;
4. ia măsuri pentru prevenirea, combaterea şi sancţionarea contravenţiilor, în conformitate cu
reglementările legale în vigoare;
5. aplică prevederile Tarifului vamal şi ale altor acte normative referitoare la acesta;
6. asigură aplicarea prevederilor cu caracter vamal din acordurile, convenţiile şi tratatele internaţionale
la care România este parte;
7. urmăreşte aplicarea corectă a regulilor generale de interpretare a Nomenclaturii Sistemului
armonizat şi de evaluare în vamă a mărfurilor, precum şi a prevederilor;
8. elaborează norme metodologice pentru organele proprii de control şi le supune spre aprobare
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
9. elaborează propuneri privind sistematizarea legislaţiei vamale;
10.coordonează, îndrumă şi controlează activitatea direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni
vamale, a direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru din patrimoniul cultural naţional;
urmăreşte, în cooperare cu celelalte organe abilitate ale statului, cazurile de spălare a banilor prin
operaţiuni vamale;
11. verifică modul de declarare de către titularul operaţiunii vamale sau de către reprezentantul său a
drepturilor de import şi a altor drepturi legal datorate reprezentând impozite şi taxe care, potrivit legii,
sunt în atribuţia autorităţii vamale; încasează şi virează aceste drepturi; stabileşte, prin controlul
ulterior al declaraţiilor, diferenţele şi asigură încasarea sau, după caz, rambursarea ori remiterea
acestora; aplică formele şi instrumentele de plată şi de garantare a drepturilor de import şi a altor
impozite şi taxe aflate în competenţa sa;
12. controlează mijloacele de transport încărcate cu mărfuri de import, export sau aflate în tranzit,
precum şi bagajele însoţite ori neînsoţite ale călătorilor care trec frontiera de stat a României şi verifică
legalitatea şi regimul vamal ale acestora, potrivit reglementărilor vamale în vigoare; reţine, în vederea

72
confiscării, mărfurile care fac obiectul unor abateri de la legislaţia vamală şi pentru care legea prevede
o astfel de sancţiune;
13. verifică, potrivit reglementărilor vamale în vigoare, pe timp de zi şi de noapte, clădiri, depozite,
terenuri, sedii şi alte obiective şi poate preleva, în condiţiile legii, probe pe care le analizează în
laboratoarele proprii sau agreate în vederea identificării şi expertizării mărfurilor supuse vămuirii;
14. efectuează investigaţii, supravegheri şi verificări, potrivit reglementărilor legale în vigoare, în
cazurile în care sunt semnalate situaţii de încălcare a legislaţiei vamale de către persoane fizice şi
juridice; verifică registre, corespondenţa şi alte forme de evidenţă şi are dreptul de a cere oricărei
persoane fizice sau juridice să prezinte, fără plată, documentaţia şi informaţiile privind operaţiunile
vamale;
15. exercită controlul ulterior, conform reglementărilor vamale;
16. reprezintă în faţa instanţelor, direct sau prin organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice,
interesele statului în cazurile de încălcare a normelor vamale;
17. asigură aplicarea prevederilor legale privind recuperarea în România a unor creanţe stabilite într-un
alt stat membru al Uniunii Europene, precum şi a celor privind recuperarea într-un alt stat membru al
Uniunii Europene a creanţelor stabilite în România, pentru creanţele pe care le administrează potrivit
legii;
18. cooperează, pe bază de reciprocitate, cu autorităţile vamale ale altor state, precum şi cu
organismele internaţionale de specialitate, în vederea prevenirii, cercetării şi combaterii fraudelor
vamale;
19. organizează şi execută controlul respectării prevederilor legale privind supravegherea mişcării
produselor accizabile pe teritoriul naţional;
20. organizează şi acordă asistenţă de specialitate contribuabililor în domeniul mişcării produselor
accizabile;
21. raportează Comisiei Europene cazurile de fraudă şi neregularităţi privind drepturile vamale mai
mari de 10.000 euro;
22. încasează şi contabilizează resursele proprii tradiţionale (taxe vamale, contribuţii agricole, taxe
antidumping) ale bugetului comunitar;
23. întreprinde măsurile speciale privind supravegherea producţiei, importului şi circulaţiei produselor
accizabile, conform prevederilor privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;
24. îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile prevăzute de lege în domeniul autorizării, atestării, avizării
persoanelor juridice şi fizice care desfăşoară activităţi de producţie, îmbuteliere, ambalare, primire,
deţinere, depozitare şi/sau expediere, comercializare, utilizare finală a produselor accizabile;
25. controlează, în condiţiile legii, mijloacele de transport încărcate sau susceptibile a fi încărcate cu
produse accizabile aflate în mişcare intracomunitară, verifică îndeplinirea condiţiilor legale cu privire

73
la circulaţia intracomunitară de produse accizabile, verifică, în condiţiile legii, pe timp de zi şi de
noapte, clădiri, depozite, terenuri, sedii şi alte obiective
26. efectuează inspecţia fiscală, în condiţiile Codului de procedură fiscală, în domeniul produselor
accizabile;
27. emite decizii de impunere în urma inspecţiei fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, în
domeniul produselor accizabile;
28. organizează şi aplică măsuri de supraveghere fiscală şi efectuează controlul respectării prevederilor
legale, naţionale şi comunitare, în cazul deplasării pe teritoriul naţional a produselor accizabile;
îndeplineşte atribuţiile prevăzute de reglementările fiscale privind procedura de gestionare a
documentelor administrative de însoţire, întocmite în cazul deplasării produselor accizabile în regim
suspensiv;
29. realizează, prin intermediul direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, executarea
silită a drepturilor de import sau de export, a altor taxe şi impozite datorate statului, potrivit legii, în
cadrul operaţiunilor vamale, a accesoriilor aferente acestora, a amenzilor şi a oricăror altor sume
datorate bugetului general consolidat în temeiul unor titluri executorii, precum şi, în cazurile prevăzute
de lege, a creanţelor stabilite într-un alt stat membru al Uniunii Europene, potrivit competenţelor
legale;
Autoritatea Naţională a Vămilor este condusă de un vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, cu rang de subsecretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru.
Vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naţională a
Vămilor reprezintă autoritatea vamală în raporturile cu autorităţile şi instituţiile publice, cu operatorii
economici, cu celelalte persoane juridice şi fizice, precum şi cu orice alte organisme din ţară sau din
străinătate şi răspunde în faţa preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau a
ministrului finanţelor publice, după caz, pentru întreaga activitate a sistemului vamal.
Vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea
Naţională a Vămilor are calitatea de ordonator terţiar de credite şi poate delega această calitate altor
persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare se precizează limitele şi condiţiile
delegării.
Structura organizatorică a Autorităţii Naţionale a Vămilor este prevăzută în anexa nr. 2.
Aparatul central şi unităţile subordonate, respectiv direcţiile regionale serviciile, birourile şi alte
compartimente funcţionale organizate în directa subordine a vicepreşedintelui, precum şi numărul
posturilor de conducere se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, la propunerea vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce
Autoritatea Naţională a Vămilor, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare.

74
 Autoritatea Naţională a Vămilor are reprezentanţi permanenţi la Misiunea României pe lângă
Uniunea Europeană sau în cadrul altor organisme internaţionale care asigură legătura operativă pe
probleme vamale.

În prezent Garda financiara si ANV nu mai funcţionează de sine

stătător deoarece prin OUG nr. 74 din 26 iunie 2013 s-au stabilit
unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală aşa cum se precizează
la art 1 din acest act normativ si anume:

Art. 1
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare Agenţia, se
reorganizează ca urmare a fuziunii prin absorbţie şi preluarea activităţii Autorităţii
Naţionale a Vămilor şi prin preluarea activităţii Gărzii Financiare, instituţie publică care se
desfiinţează.

Art. 2
(1)Preluarea personalului Autorităţii Naţionale a Vămilor în cadrul Agenţiei sau în
structurile subordonate, după caz, se va face în limita numărului de posturi aprobat, în
condiţiile legii.
(2)Personalul din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor va fi încadrat pe funcţii publice
generale sau specifice, în limita numărului de posturi aprobat pentru Agenţie - aparat
propriu şi structuri subordonate, în condiţiile legii.

Art. 3
(1)În cadrul Agenţiei se înfiinţează Direcţia generală antifraudă fiscală, structură fără
personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire şi combatere a actelor şi faptelor de
evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală.
(2)Direcţia generală antifraudă fiscală este coordonată de un vicepreşedinte, cu rang de
subsecretar de stat, numit prin decizie a prim-ministrului, şi condusă de un inspector
general antifraudă, ajutat de inspectori generali adjuncţi antifraudă.
(3)În cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe
lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă
suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având
ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul
acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de
specialişti.
(4)În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de
combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului:
a)constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii;
b)investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;
c)orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror.

75
Art. 4
(1)Funcţiile utilizate de Direcţia generală antifraudă fiscală în realizarea atribuţiilor
stabilite de lege sunt funcţii publice specifice de inspector antifraudă şi funcţii publice
generale.
(2)Personalul care ocupă funcţii publice de inspector antifraudă are drepturi şi îndatoriri
specifice de serviciu care se stabilesc prin statut special, aprobat prin lege.
(3)Personalul care ocupă funcţii publice de inspector antifraudă beneficiază de toate
drepturile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici. Prin hotărâre a Guvernului se vor
stabili modul de constituire şi criteriile de repartizare a unui fond de stimulente salariale
pe seama sumelor atrase suplimentar la bugetul de stat din activitatea desfăşurată.
(4)Poate fi numită în funcţia de inspector antifraudă persoana care îndeplineşte
condiţiile prevăzute la alin. (5) şi (7).
(5)Numirea personalului antifraudă se face pe bază de concurs sau examen, începând cu
data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 13 alin. (1), organizat
potrivit regulamentului aprobat prin hotărâre a Guvernului. Preşedintele şi
vicepreşedintele comisiilor de concurs sau de examen vor fi vicepreşedintele Agenţiei
care coordonează Direcţia generală antifraudă fiscală şi inspectorul general antifraudă.
(6)Numirea personalului antifraudă se face potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(7)Ocuparea funcţiilor publice în cadrul structurii antifraudă se face cu respectarea
următoarelor condiţii minime:
a)absolvirea de studii universitare de licenţă cu diplomă, respectiv studii superioare,
juridice sau economice, de lungă durată, cu diplomă de licenţă ori echivalentă;
b)promovarea evaluărilor psihologice complexe, organizate prin intermediul unităţilor
specializate acreditate în condiţiile legii;
c)promovarea evaluărilor de integritate, inclusiv prin evaluarea personalului Direcţiei
generale antifraudă fiscală din punct de vedere psihologic şi al comportamentului
simulat, de către personal sau cabinete de specialitate, autorizate în condiţiile legii.
(8)Funcţionarilor publici care ocupă funcţii publice în cadrul structurii antifraudă li se
consideră vechime în specialitatea studiilor absolvite întreaga perioadă în care îşi
desfăşoară activitatea în structura antifraudă.
(9)În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de
urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în
activitatea de urmărire penală, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a
fraudelor îşi vor desfăşura activitatea în cadrul parchetelor, prin detaşare.
(10)Inspectorii antifraudă prevăzuţi la alin. (9) îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează.
(11)Numirea inspectorilor antifraudă în cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor se face
prin ordin al preşedintelui Agenţiei, cu avizul vicepreşedintelui Agenţiei care conduce
Direcţia generală antifraudă fiscală şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar detaşarea acestora în funcţii se face prin ordin
comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi al preşedintelui Agenţiei.
(12)Inspectorii antifraudă sunt detaşaţi în interesul serviciului pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea prelungirii detaşării în funcţie, cu acordul acestora.
(13)Detaşarea încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (12) prin
revocarea din funcţie dispusă prin ordin comun motivat al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al preşedintelui Agenţiei.
(14)Pe durata detaşării la parchet inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei generale
antifraudă fiscală nu pot primi de la organele ierarhic superioare din cadrul Agenţiei nicio
însărcinare.

76
(15)Modul de exercitare a atribuţiilor privind cariera inspectorilor antifraudă pe durata
detaşării la parchete se stabileşte prin legea privind statutul acestei categorii de
funcţionari publici.

Art. 5
(1)Personalul Agenţiei care ocupă funcţii publice de inspector antifraudă poartă, în
timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane şi, după caz, armament şi
alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecţie şi comunicare,
care se atribuie gratuit. În anumite situaţii, în realizarea atribuţiilor de serviciu,
inspectorii antifraudă pot îmbrăca ţinuta civilă.
(2)Dotarea cu armament se face în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată, cu modificările
ulterioare.
(3)Personalul prevăzut la alin. (1) este în permanenţă la dispoziţia serviciului.
(4)Normele generale şi speciale de dotare a personalului care ocupă funcţii publice de
inspector antifraudă, însemnele distinctive, modelul ecusonului, uniformei, al legitimaţiei
de control/serviciu şi al ordinului de serviciu se stabilesc prin hotărârea Guvernului
prevăzută la art. 13 alin. (1).

Art. 6
(1)În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul din cadrul Agenţiei care ocupă funcţii
publice de inspector antifraudă este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi beneficiază
de protecţie, potrivit legii.
(2)În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, personalul prevăzut la alin. (1) are dreptul:
a)să efectueze controale în toate spaţiile în care se produc, se depozitează sau se
comercializează bunuri şi servicii ori se desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa
actelor normative naţionale, inclusiv transpuse din legislaţia comunitară, în vigoare cu
privire la prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise
de acestea;
b)să verifice, în condiţiile legii, respectarea reglementărilor legale privind circulaţia
mărfurilor pe drumurile publice, pe căi ferate şi fluviale, în porturi, gări, autogări,
aeroporturi, interiorul zonelor libere, în vecinătatea unităţilor vamale, antrepozite,
precum şi în alte locuri în care se desfăşoară activităţi economice;
c)să verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor
justificative în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului,
depozitării şi comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii
bunurilor;
d)să dispună măsuri, în condiţiile legislaţiei fiscale, cu privire la confiscarea, în condiţiile
legii, a bunurilor a căror fabricaţie, depozitare, transport sau desfacere este ilicită,
precum şi a veniturilor realizate din activităţi comerciale ori prestări de servicii nelegale
şi să ridice documentele financiar-contabile şi de altă natură care pot servi la dovedirea
contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor;
e)să dispună, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de
procedură fiscală), luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca
debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi
risipească patrimoniul, iar dacă în desfăşurarea activităţii specifice constată împrejurări
privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul evaziunii fiscale, să
sesizeze organele de urmărire penală;
f)să legitimeze şi să stabilească identitatea administratorilor entităţilor controlate,
precum şi a oricăror persoane implicate în săvârşirea faptelor de fraudă şi evaziune
fiscală şi vamală constatate şi să solicite acestora explicaţii scrise, după caz;

77
g)să reţină documente, în condiţiile Codului de procedură fiscală, să solicite copii
certificate de pe documentele originale, să preleveze probe, eşantioane, mostre şi alte
asemenea specimene şi să solicite efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării
actului de control. Analiza şi examinarea probelor, eşantioanelor şi mostrelor, precum şi
expertizele tehnice se fac în laboratoare de specialitate agreate, cheltuielile privind
efectuarea acestora, inclusiv cele legate de depozitarea şi manipularea mărfurilor
confiscate fiind suportate din fondurile special alocate prin bugetul de venituri şi
cheltuieli;
h)să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit
competenţelor prevăzute de lege;
i)să aplice măsurile prevăzute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal,
să documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind
rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze
organele competente în vederea valorificării constatărilor;
j)să oprească mijloacele de transport, în condiţiile legii, pentru verificarea documentelor
de însoţire a bunurilor şi persoanelor transportate;
k)să solicite, în condiţiile legii, date sau, după caz, documente, de la orice entitate
privată şi/sau publică, în scopul instrumentării şi fundamentării constatărilor cu privire la
săvârşirea unor fapte care contravin legislaţiei în vigoare în domeniul financiar fiscal şi
vamal;
l)în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu să poarte uniformă, să păstreze, să
folosească şi să facă uz de armamentul şi mijloacele de apărare din dotare, în condiţiile
legii;
m)să utilizeze mijloacele auto purtând însemne şi dispozitive de avertizare sonore şi
luminoase specifice, în condiţiile legii;
n)să constituie şi să utilizeze baze de date, inclusiv ale altor instituţii publice, necesare
pentru prevenirea evaziunii fiscale, infracţiunilor economico-financiare şi a altor fapte
ilicite în domeniul fiscal şi vamal. Accesul la bazele de date ale altor instituţii sau
persoane juridice se face pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă
de urgenţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia datelor cu caracter
personal şi informaţiile clasificate, condiţiile concrete urmând a fi stabilite prin protocoale
încheiate cu respectivele instituţii sau persoane;
o)să efectueze verificări necesare prevenirii şi descoperirii faptelor de fraudă şi evaziune
fiscală şi vamală;
p)să efectueze operaţiuni de control tematic.

4.4. Organizarea structurilor de control financiar la agenţii economici

Organizarea unor structuri interne de control financiar, proprii unităţilor economice, constituie
o sarcină legală numai pentru instituţiile publice. Cu toate acestea, organizarea unui sistem de control
intern la nivelul tuturor unităţilor economice, indiferent de forma de proprietate a acestora, este
necesară, atât datorită permisivităţii actuale a cadrului legislativ, situaţie care poate favoriza un climat
de instabilitate cu repercusiuni în creşterea numărului activităţilor nelegale, cât şi nevoii de cunoaştere
în permanenţă a situaţiei patrimoniale şi financiare a acestora.
Controlul este prezent pe toate palierele entităţii publice şi se manifestă sub forma
autocontrolului, controlului în lanţ (pe faze ale procesului) şi a controlului ierarhic. Din punct de

78
vedere al momentului în care se exercită, controlul este concomitent (operativ), ex-ante (feed-forward)
şi ex-post (feedback).
Printre activităţile de control curente se regăsesc: observarea, compararea, aprobarea,
raportarea, coordonarea, verificarea, analiza, autorizarea, supervizarea, examinarea, separarea
funcţiunilor şi monitorizarea. În afara activităţilor de control integrate în linia de management, pot fi
organizate controale specializate, efectuate de componente structurale anume constituite (comisii,
compartimente de control etc.), a căror activitate se desfăşoară în baza unui plan conceput prin luarea
în considerare a riscurilor.
Pentru o înţelegere adecvată a conceptului de control intern, privit prin prisma principiilor
generale de bună practică acceptate pe plan internaţional şi în Uniunea Europeană, se redă mai jos
definiţia adoptată de Comisia Europeană:
„Controlul intern reprezintă ansamblul politicilor şi procedurilor concepute şi implementate
de către managementul şi personalul entităţii publice, în vederea furnizării unei asigurări rezonabile
pentru: atingerea obiectivelor entităţii publice într-un mod economic, eficient şi eficace; respectarea
regulilor externe şi a politicilor şi regulilor managementului; protejarea bunurilor şi a informaţiilor;
prevenirea şi depistarea fraudelor şi greşelilor; calitatea documentelor de contabilitate şi producerea
în timp util de informaţii de încredere, referitoare la segmentul financiar şi de management”.
Stabilirea sistemelor de control intră în responsabilitatea managementului fiecărei entităţi
publice şi trebuie să aibă la bază standardele, elaborate de Ministerul Finanţelor Publice. Formularea
cât mai generală a standardelor a fost necesară pentru a da posibilitatea managerilor să le aplice, în
pofida deosebirilor semnificative între diferitele entităţi publice. Sistemele de control managerial
trebuie dezvoltate ţinând cont de specificul legal, organizaţional, de personal, de finanţare etc., al
fiecărei entităţi publice în parte.
Aşa cum am mai arătat organizarea controlului financiar intern se realizează diferenţiat, în
funcţie de tipul unităţii economice, de obiectivele şi sfera de activitate ale acesteia, la nivelul
instituţiilor publice şi al altor unităţi asimilate acestora, în forma: control concomitent (operativ
curent), control financiar preventiv propriu şi audit financiar intern, iar la nivelul societăţilor
comerciale private în forma: control concomitent (operativ curent), control financiar preventiv şi
control financiar de gestiune.

4.4.1. Organizarea activităţii de control financiar în cadrul instituţiilor publice

Instituţia publică poate fi definită ca fiind entitatea administrativă care, în diferitele domenii de
activitate ale societăţii, aplică prevederile politicii naţionale într-o anumită perioadă de timp
determinată, şi care realizează şi anumite activităţi economice şi financiar-contabile proprii, în funcţie

79
de specificul fiecăreia.
Activitatea de control financiar intern desfăşurată în cadrul entităţilor publice este definită prin
prevederi legale ca „...ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv
auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările
legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace...”.
Pe baza acestor prevederi şi a normelor date în aplicarea acestora au fost aprobate obiectul,
sfera de activitate, organizarea şi exercitarea controlului financiar intern ca formă a controlului
financiar.
Organizarea controlului financiar intern se face prin ordin sau decizie a ordonatorului de
credite, conducător al instituţiei publice, în care se menţionează formele şi structurile funcţionale de
control financiar necesare realizării, în condiţii de eficienţă, a procesului de management al unităţii.
Organizarea controlului financiar intern la nivelul instituţiei publice este determinată de
necesitatea cunoaşterii, de către ordonatorul de credite, conducător al acesteia, a situaţiei financiare şi a
stării patrimoniului propriu, proprietate a statului, în vederea fundamentării, dispunerii şi urmăririi
deciziilor.
În cadrul instituţiilor publice şi al altor forme de unităţi economice asimilate acestora, conduse
de ordonatori de credite, activitatea de cunoaştere se realizează şi din rezultatele controlului financiar
intern care, pentru a răspunde acestor obiective, se organizează şi se exercită în trei forme:
- controlul financiar concomitent (operativ curent);
- controlul financiar preventiv propriu;
- auditul financiar intern.
Controlul financiar concomitent (operativ curent), se exercită de către personalul care
efectuează controlul financiar preventiv, personal tehnic, personal economic-acesta realizîndu-se pe
domeniul său de activitate şi în baza atribuţiilor de serviciu stabilite prin fişa postului.Trasături
caracteristice :
- este exercitat concomitent cu realizarea activităţilor şi operaţiunilor economice controlate;
- este exercitat pe toată durata desfăşurării proceselor economice supuse acţiunii de verificare,
identificîndu-se, atât în timp, cât şi în spaţiu, cu însăşi activitatea de management general;
- este realizat de către personal calificat, încadrat într-o structură distinctă aflată în directa subordonare
a conducătorului instituţiei publice;
- prin rezultatele obţinute, controlul financiar operativ curent constituie una dintre pârghiile cele mai
importante ale conducătorului în activitatea de management pe care acesta o desfăşoară, deoarece
permite cunoaşterea, în orice moment, a modului concret de realizare a sarcinilor rezultate din
programele generale de gestionare a patrimoniului entităţii;
- sfera de acţiune a controlului operativ curent este formată din totalitatea documentelor şi activităţilor

80
întocmite şi realizate în cadrul unităţilor patrimoniale, indiferent de forma acestora;
- controlul operativ curent se realizează prin operaţiuni inopinate sau acţiuni financiare stabilite prin
programele de activitate şi control ale entităţilor şi se desfăşoară în principalele locaţii în care sunt
desfăşurate procesele economice, secţii de producţie, unităţi de desfacere, localuri şi pieţe publice,
depozite şi altele.
Aşa cum s-a arătat, prin rezultatele sale, această formă de control financiar furnizează date
operative pentru stabilirea şi punerea în aplicare a deciziilor necesare atât realizării în condiţii de
eficacitate, eficienţă şi economicitate a programelor economice, cât şi remedierii eventualelor
disfuncţionalităţi apărute în derularea normală a activităţilor şi proceselor economice ce fac obiectul
entităţii.
Activitatea de control financiar preventiv propriu se organizează în cadrul
compartimentului financiar-contabil prin decizie a conducătorilor unităţilor publice, ordonatori de
credite.Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească, în funcţie de natura instituţiei publice pe care
o coordonează, operaţiunile care se supun controlului financiar preventiv propriu, documentele
justificative care se prezintă la control, circuitul acestor documente şi procedurile de verificare a
fiecăreia dintre aceste operaţiuni înscrise în documente.
Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea acestuia de instituţie publică de specialitate care
aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul finanţelor publice, are, în plus faţă de celelalte
unităţi publice, şi sarcina organizării controlului financiar preventiv propriu pentru operaţiunile care
fac obiectul bugetului trezoreriei statului, datoriei publice şi pentru a altor operaţiuni specifice.
Conducătorii unităţilor publice, ordonatori de credite, au obligaţia de a desemna, prin ordin
scris, persoanele care se împuternicesc cu exercitarea controlului financiar preventiv propriu, altele
decât cele care au întocmit au aprobat documentele supuse verificării. În actul de organizare se mai
menţionează şi limitele de competenţă a fiecăreia dintre persoanele desemnate cu exercitarea acestei
forme de control financiar intern.
Nu pot exercita activitatea de control financiar preventiv propriu conducătorii
compartimentelor de specialitate sau persoanele din cadrul acestora care aprobă, întocmesc sau
participa la întocmirea documentelor care stau la baza efectuării operaţiilor supuse acestei forme de
control şi nici persoanele cărora, potrivit prevederilor legale, nu li se poate încredinţa gestionarea de
valori materiale şi/sau băneşti din cauza unor condamnări penale stabilite prin hotărâri judecătoreşti
ramase definitive.
Activitatea de audit financiar intern este reglementată prin prevederi legale proprii, conform
cărora această formă a controlului financiar este definită ca fiind „...activitatea funcţional-
independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a
veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice; ajută entitatea publică

81
să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică care evaluează şi
îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a
controlului şi a proceselor de administrare”.
Formele sub care se realizează activitatea de audit financiar intern în cadrul instituţiilor publice
sau în alte entităţi asimilate acestora sunt stabilite şi definite prin prevederi legale, astfel:
- auditul de sistem este definit ca „...o evaluare de profunzime a sistemelor de conducere şi control
intern cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru
identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora"',
- auditul performanţei este definit ca activitatea care „...examinează dacă criteriile stabilite pentru
implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt concrete pentru evaluarea rezultatelor şi
apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele";
- auditul de regularitate este definit ca activitatea de „...examinare a acţiunilor asupra efectelor
financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării
ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile".
Sfera de acţiune a activităţii de audit financiar intern este formată din ansamblul activităţilor
realizate în cadrul instituţiei publice şi al structurilor subordonate ale acesteia în legătură cu modul de
formare şi utilizare a fondurilor publice şi de administrare a patrimoniului propriu. Activitatea de audit
financiar intern se realizează pe bază de program.
În acest scop, compartimentul de specialitate elaborează proiectul programului de audit
financiar pe baza evaluării riscurilor asociate activităţilor realizate în cadrul instituţiei publice, a
sugestiilor conducătorilor diferitelor structuri ale acesteia, precum şi ale altor structuri cu atribuţii de
audit financiar.Programul de audit financiar se aprobă în fiecare an de către ordonatorul de credite,
conducător al instituţiei publice, sau de către structura colectivă de conducere a acesteia, acolo unde
este cazul.
Principalele obiective, stabilite conform prevederilor legale, care se înscriu în mod obligatoriu
în programul de audit financiar al instituţiilor publice, constau în analizarea şi verificarea următoarelor
operaţiuni şi structuri:
- angajamentele bugetare şi legale din care derivă direct, şi nu indirect, obligaţii de plată, inclusiv din
fondurile comunitare;
- plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;
- vânzarea, gajarea, concesionarea şi închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ - teritoriale;
- constituirea veniturilor publice, respectiv a modului de autorizare şi de stabilire a titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;
- alocarea creditelor bugetare;

82
- organizarea şi funcţionarea sistemului contabil şi fiabilitatea acestuia;
- sistemul de fundamentare, dispunere şi urmărire a deciziilor;
- sistemele de conducere şi control, inclusiv evaluarea riscurilor asociate acestor sisteme.
Activitatea de audit financiar intern este realizată de către personalul specializat angajat în
structuri de specialitate, înfiinţate în cadrul instituţiilor publice sau al altor entităţi publice asimilate, în
directa subordonare a conducătorului acestora, ordonator de credite sau asimilat acestei funcţii.
Compartimentele de audit financiar intern din cadrul instituţiilor publice sunt coordonate de
Ministerul Finanţelor Publice, prin cele două structuri specializate în activitatea de audit financiar,
Comitetul pentru Audit Public Intern şi Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
În cazul instituţiilor publice mici, definite prin aceleaşi prevederi legale ca „...instituţii care
derulează un buget anual de pană la nivelul echivalentului în lei a 100,0 mii euro pe o perioadă de
trei ani consecutivi”, auditul financiar intern se realizează, doar sub forma auditului de regularitate şi
se efectuează de către personalul compartimentelor specializate de audit financiar intern ale
Ministerului Finanţelor Publice.
Principalele atribuţii ale activităţii de audit financiar intern sunt:
- să îndeplinească sarcinile şi atribuţiile ce îi revin din prevederile legale şi din normele date pentru
aplicarea acestora în mod obiectiv şi independent, cu profesionalism şi integritate;
- să nu divulge date, fapte sau situaţii constatate pe parcursul sau în legătură cu realizarea acţiunilor de
audit financiar intern la care participă;
- să protejeze documentele pe baza cărora realizează misiunea de audit financiar intern la care
participă;
- să respecte prevederile Codului de conduită etică a auditorului financiar intern;
- să-şi perfecţioneze pregătirea profesională.
Activitatea de audit financiar intern este realizată de persoane specializate având calitatea de
funcţionari publici. Numirea sau revocarea auditorilor interni se face de către conducătorul instituţiei
publice, cu avizul responsabilului compartimentului de audit public intern. Persoanele care au calitatea
de soţi, rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv cu conducătorul unei entităţi publice nu pot fi
angajate ca auditori interni în cadrul acesteia.

4.4.2. Organizarea structurilor de control financiar în cadrul societăţilor comerciale

Agenţii economici ce acţionează pe o piaţă economică, indiferent de forma de organizare a
acesteia, au deplina libertate de a decide în mod autonom asupra activităţii proprii, de a stabili ce şi cât
produc, de a stabili cota de repartizare a profitului pentru investiţii şi consum, conform obiectivelor
imediate sau de perspectivă.
Multe din firmele cu capital privat şi de dimensiuni medii şi mici nu acordă atenţia necesară

83
organizării formelor proprii de control. Dacă volumul activităţii şi posibilităţile financiare nu permit şi
nu necesită organizarea controlului preventiv sau a controlului gestionar, ar trebui să apeleze la
valenţele controlului concomitent (operativ curent) şi ale controlului invizibil.
Controlul invizibil este un concept care stă la baza organizării muncii şi a sistemelor
informaţionale. Sunt cunoscute două concepţii privind controlul invizibil:
- concepţia anglo-saxonă are la bază principiul: orice operaţiune şi tranzacţie trebuie să poată fi
observată în mod independent de cel puţin două persoane care au funcţii diferite în firmă,
- concepţia continentală (de origine franceză) are la bază principiul una şi aceeaşi persoană nu poate
interveni de două ori pe acelaşi flux de operaţiuni.
Controlul concomitent (operativ curent) se exercită în cadrul atribuţiilor normale de serviciu.
Sub aspect teoretic şi metodologic, derivă din principiul general al delegării autorităţii de conducere şi
control potrivit căruia fiecărei funcţii trebuie i se atribuie răspunderi bine precizate, însoţite de
autoritatea funcţiei respective. Caracterul ierarhic al acestei forme de control se întemeiază pe
organizarea piramidală a funcţiilor de conducere.
Organizarea propriu-zisă a acestui tip de control se face prin dispoziţii cu caracter intern,
stabilindu-se activităţile supuse controlului, periodicitatea exercitării, obiectivele urmărite şi
persoanele responsabile.
Controlul ierarhizat se poate exercita sub formă faptică sau documentară, utilizând diferite
mijloace şi tehnici,ca: inspectarea sau observarea directă, la faţa locului, a compartimentelor,
informarea personală sau organizarea unor şedinţe cu sobordonaţii, primirea periodică a unor rapoarte
şi situaţii operative, stabilirea anticipată a unor sarcini sau cifre de control
Activitatea de control financiar preventiv, ca formă a controlului financiar realizată la
nivelul societăţilor comerciale, are drept scop oprirea, înainte de producerea unor efecte nocive, a
tuturor operaţiunilor care nu sunt legale, reale, oportune, economicoase şi eficiente.
Activitatea de control financiar preventiv se organizează în cadrul compartimentului financiar-
contabil al societăţii comerciale şi se exercită de către conducătorul acestuia (director financiar-
contabil, contabil şef), care este titularul vizei de control. În cazul lipsei sale temporare, este desemnat
un înlocuitor, iar în unităţile cu volum mare de operaţiuni, pot fi stabilite şi alte persoane, împuternicite
pentru anumite operaţiuni.
Ca metodologie de exercitare, în momentul prezentării documentelor, persoana însărcinată cu
viza verifică dacă sunt îndeplinite toate obiectivele stabilite pentru operaţiunea în cauză. Sub aspect
formal, acordarea vizei de control financiar preventiv constă în aplicarea pe document a unei ştampile
şi a semnăturii persoanei însărcinate cu controlul, cu menţionarea datei acordării vizei.
Dacă nu sunt întrunite toate elementele necesare pentru acordarea vizei, persoana responsabilă
refuză acordarea vizei. Soluţionarea acestei situaţii depinde de modul concret prevăzut de către

84
conducerile firmelor respective . Prin dispoziţii ale conducerii vor fi stabilite operaţiunile care nu vot fi
executate şi nu vor fi înregistrate în contabilitate, dacă nu au primit în prealabil viza de control.
Controlul financiar de gestiune este forma controlului financiar definită ca activitatea de
stabilire a punctelor critice ale societăţilor comerciale şi a abaterilor de la prevederile legale sau
normele interne, ale personalului de conducere şi/sau de execuţie din cadrul acestora.
Controlul financiar de gestiune se organizează, aşa cum s-a precizat, în baza prevederilor legale
care instituie obligativitatea organizării şi exercitării controlului financiar de gestiune propriu doar
pentru instituţiile publice, menţionând totuşi la modul indicativ faptul că.„...societăţile comerciale îşi
organizează controlul financiar propriu potrivit... prevederilor din statutele proprii”.
Organizarea activităţii de control financiar de gestiune se realizează, în baza prevederilor din
statutele de înfiinţare a societăţilor comerciale, ca structuri distincte în directa subordine a
conducătorului societăţii, sub forma unor direcţii, servicii, birouri sau compartimente, în funcţie de
mărimea şi complexitatea activităţii supuse acestei forme de control financiar.
Scopul organizării activităţii de control financiar de gestiune este determinat deci de necesitatea
cunoaşterii, de către conducătorul societăţii comerciale, în orice moment, a stării patrimoniului şi a
situaţiei financiare proprii.
Activitatea de control financiar de gestiune este exercitată de personal specializat, controlori
(revizori) de gestiune cărora, prin norme interne, date în aplicarea prevederilor actelor de constituire, le
sunt stabilite obligaţiile de serviciu.
Exercitarea controlului financiar de gestiune pe obiectivele prezentate se realizează pe baza
unor tematici de control în care obiectivele generale sunt detaliate pe obiective specifice întocmite
conform prevederilor legale prin care operaţiunile controlate au fost aprobate.

CAP. 5 Exercitarea controlului financiar

5.1. Exercitarea controlului financiar de către Curtea de Conturi a României
5.2. Exercitarea controlului financiar de către structurile specializate ale
Ministerului Finanţelor Publice
5.2.1 Exercitarea controlului fiscal
5.2.2. Exercitarea controlului financiar propriu
5.2.3. Exercitarea controlului financiar preventiv
5.3. Exercitarea controlului financiar de gestiune

5.1. Exercitarea controlului financiar de către Curtea de Conturi a României

Structurile cu atribuţii de control financiar, indiferent de forma acestora, realizează, în baza
prevederilor legale de organizare şi funcţionare, a principiilor generale ale metodologiei de exercitare a

85
controlului şi a normelor proprii de control financiar, activitatea de verificare stabilită prin programe,
în funcţie de obiectivele propuse, specificul fiecărei structuri şi sfera proprie de acţiune.Aplicarea
principiilor metodologice teoretice de către fiecare dintre structurile cu atribuţii de control financiar
este realizată în mod diferit în funcţie de activitatea concretă desfăşurată.
În vederea instituirii, la nivel naţional, a unui sistem unitar de control financiar care să permită
urmărirea modului de realizare a fenomenelor şi activităţilor nou-apărute ca urmare a trecerii de la
economia centralizat - planificată la economia de piaţă liberă, prin prevederi legale a fost creat cadrul
organizatoric de funcţionare a unor structuri distincte cu atribuţii de control,în funcţie de forma de
organizare a agenţilor economici.
Fiecărei structuri cu atribuţii de control financiar i-au fost stabilite, atât prin prevederi legale
generale, cât şi prin norme specifice emise în aplicarea acestora, instrucţiuni foarte exacte de exercitare
a activităţii de control financiar în formele pe care acestea le realizează conform propriilor statute de
organizare şi funcţionare.
Activităţile specifice ale Curţii de Conturi sunt cele de control şi de audit public extern. Auditul
public extern cuprinde auditul financiar şi auditul performanţei. Acestea se exercită potrivit
programului de activitate.
Controlul financiar efectuat de către Curtea de Conturi
La nivelul Curţii de Conturi a României, structură cu atribuţii de control financiar care
funcţionează pe lângă Parlamentul României, exercitarea activităţii de control se realizează pe baza
prevederilor legii de organizare şi funcţionare şi ale normelor proprii de control, aprobate de organul
de conducere al acesteia, Plenul Curţii de Conturi a României.
Controlul efectuat de către Curtea de Conturi este activitatea efectuată de auditorii
publici externi, în baza programului anual de activitate, aprobat de plen, prin care se verifică şi
se urmăreşte modul de respectare a legii privind constituirea, administrarea şi utilizarea
fondurilor publice.
Prin fonduri publice se înţeleg sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele
instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor
provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte
costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, credite externe
contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale, împrumuturi interne contractate
de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi din bugetele instituţiilor publice finanţate
integral sau parţial din bugetele locale,
Pentru realizarea acestui obiectiv, Curtea de Conturi întocmeşte program propriu de activitate

86
care se supune aprobării Plenului.Programul de activitate este anual şi multianual.În baza acestui
program, controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi se iniţiază din oficiu şi poate fi oprit doar
de către Parlamentul României, dar numai în cazul în care prin verificarea programată competenţele
stabilite prin lege ar putea fi depăşite.Nici o altă autoritate publică, persoană fizică sau juridică nu o
mai poate obliga.
Camera Deputaţilor sau Senatul pot solicita, prin hotărâri, efectuarea unor acţiuni de control în
limitele competenţelor stabilite Curţii de Conturi prin legea proprie de organizare şi funcţionare.
Hotărârile Camerei Deputaţilor sau ale Senatului vor fi prezentate plenului Curţii de Conturi în
vederea introducerii acţiunilor solicitate în Programul anual de activitate. Controlul se desfăşoară în
baza tematicilor specifice elaborate de structurile de specialitate ale Curţii de Conturi.
Controlul se poate efectua, în limita competenţelor legale, şi ca urmare a unor informaţii
apărute în mass-media, a unor sesizări primite de Curtea de Conturi de la diverse persoane juridice şi
fizice sau din alte surse. Aceste acţiuni se declanşează operativ, în limita fondului de timp disponibil,
în baza unei analize privind necesitatea şi oportunitatea efectuării verificării. Acţiunea se iniţiază la
propunerea şefului de departament, este însuşită de vicepreşedintele coordonator şi avizată de
preşedintele Curţii de Conturi. Ulterior declanşării, aceste acţiuni de control se includ în „Programul
anual de activitate”, conform metodologiei de elaborare, modificare şi urmărire a realizării
Programului anual de activitate. Pentru rezolvarea unor sesizări, Curtea de Conturi poate dispune altor
entităţi abilitate prin lege să efectueze verificarea aspectelor semnalate.
Entităţile incluse în Programul anual de activitate, aprobat de plenul Curţii de Conturi, sunt
notificate asupra controlului care urmează să se efectueze de structurile de specialitate ale Curţii de
Conturi.Adresa de notificare este semnată de şeful de departament/directorul camerei de conturi şi se
transmite entităţii ce urmează a fi verificată, de regulă, cu cel mult 10 zile lucrătoare înainte de
începerea controlului.În cadrul acţiunilor de documentare sau în cazul unor controale declanşate
operativ, notificarea se face cu cel puţin două zile lucrătoare înainte de data începerii acestora.
Auditorii publici externi care urmează să efectueze controlul sunt propuşi de către directorii
direcţiilor din cadrul departamentelor/directorii adjuncţi ai camerelor de conturi şi aprobaţi de către
şefii de departament sau de către directorii camerelor de conturi. Directorii din cadrul
departamentelor/directorii adjuncţi ai camerelor de conturi propun pentru fiecare acţiune de control, de
regulă, câte 2 sau mai mulţi auditori publici externi, care formează echipa de control, în funcţie de
volumul de operaţiuni ale entităţii şi de complexitatea acţiunii.În cazul în care echipa de control este
formată din 2 sau mai mulţi auditori publici externi, unul dintre aceştia este desemnat şef de echipă, el
având şi sarcina de a repartiza obiectivele de control pe fiecare membru al echipei, precum şi de a
urmări şi coordona întreaga acţiune.
Pentru efectuarea controlului la entitatea nominalizată în Programul anual de activitate, şefii

87
departamentelor de specialitate/directorii camerelor de conturi emit delegaţia de control.În aceasta se
precizează în mod explicit: auditorii publici externi desemnaţi şi denumirea acţiunii, entitatea
nominalizată pentru verificare, perioada de desfăşurare a controlului. După finalizarea acţiunii,
delegaţia de control se ataşează la actul de control. Delegaţia de control se actualizează în situaţia în
care acţiunile de control se prelungesc ca perioadă de timp.Este interzisă auditorilor publici externi
efectuarea unor acţiuni de documentare şi verificare fără a deţine delegaţia de control şi fără să fie
notificată în prealabil entitatea la care urmează a fi efectuată acţiunea.
În cadrul competenţelor, Curtea de Conturi îşi desfăţoara atribuţiile specifice asupra
următoarelor domenii:
a. formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
b. constituirea şi utilizarea celorlalte fonduri publice componente ale bugetului general consolidat;
c. formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne
şi externe;
d. utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme de
sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
e. constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile administrative
autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de organismele autonome de
asigurări sociale ale statului;
f. situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi societăţile
naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică;
g. constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului, îmbunătăţirea
calităţii condiţiilor de viaţăşsi de muncă;
h. alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competenţa Curţii de Conturi.
Prin verificările sale la entităţile şi persoanele prevăzute a fi controlate, Curtea de Conturi
urmăreşte, în principal, următoarele aspecte:
1. exactitatea şi realitatea situaţiilor financiare, aşa cum sunt stabilite în reglementările contabile în
vigoare;
2. evaluarea sistemelor de management şi control la autorităţile cu sarcini privind urmărirea
obligaţiilor financiare către bugete sau către alte fonduri publice stabilite prin lege;
3. utilizarea fondurilor alocate de la buget sau din alte fonduri speciale, conform destinaţiei stabilite;
4. calitatea gestiunii economico-financiare;
5. economicitatea, eficacitatea şi eficienţa utilizării fondurilor publice.
Curtea de Conturi are acces neîngrădit la acte, documente şi informaţii necesare exercitării

88
atribuţiilor sale. Misiunile de control se desfăşoară la sediul entităţilor verificate. Acestea sunt obligate
să le asigure auditorilor publici externi accesul în incintă şi trebuie să le sprijine totodată activitatea în
mod corespunzător, oferind spaţii de lucru adecvate şi diverse echipamente (birouri, calculatoare etc.)
necesare bunei desfăşurari a activităţii.În cazuri excepţionale, misiunile de control se pot desfăşura şi
la sediul Curţii de Conturi. Actele, documentele şi informaţiile necesare exercitării funcţiei de control
financiar se solicită verbal sau, după caz, în scris conducătorilor entităţii supuse controlului.
La solicitarea Curţii de Conturi, entităţile supuse verificării sunt obligate să îi transmită, sub
semnătură, actele, documentele şi informaţiile solicitate, la termenele şi în structura stabilită.În caz
contrar, se va proceda la aplicarea prevederii potrivit căreia „ încălcarea obligaţiilor ...se penalizează
cu 50 lei pentru fiecare zi de întârziere”. De asemenea, în funcţie de situaţia concretă, acţiunile de
verificare pot fi suspendate până la prezentarea documentelor solicitate.
Conducătorii structurilor din cadrul Curţii de Conturi pot participa, la şedinţa de deschidere de
la entitatea controlată pentru prezentarea echipei de control. În cadrul acestei discuţii cu managementul
entităţii verificate se prezintă tema acţiunii şi se stabilesc persoanele de contact, logistica necesară,
precum şi alte detalii pentru realizarea în bune condţtii a respectivei acţiuni de control.
La entităţile care ţin registrul unic de control, auditorii publici externi au obligaţia de a
consemna în acesta, atât înaintea începerii, cât şi după finalizarea controlului, elementele prevăzute în
Legea nr. 252/2003 privind registrul unic de control, respectiv numele şi prenumele persoanelor
împuternicite a efectua controlul, numărul legitimaţiei de control, numărul şi data delegaţiei, tema
controlului, perioada controlului, perioada controlată, numărul şi data actului de control întocmit.
După ce a fost desemnată pentru efectuarea acţiunii, echipa de auditori îşi planifică activitatea
de control pentru a realiza o armonizare adecvată între obiectivele de control stabilite, probele care
trebuie colectate pentru atingerea acestor obiective, metodele prin care urmează să se obţină probe
suficiente şi temeinice, precum şi bazele pentru evaluarea probelor.
Planificarea activităţii de control presupune întocmirea de către auditorii publici externi a unui
plan de control. Acesta se avizează de către directorul direcţiei din cadrul departamentului/directorul
adjunct al camerei de conturi şi se aprobă de şeful departamentului/directorul camerei de conturi.
Planul cuprinde, în principal, următoarele: entitatea verificată; obiectivele controlului cuprinse în
tematica de control; perioada supusă verificării; auditorii publici externi desemnaţi să efectueze
controlul; şeful de echipă nominalizat; repartizarea obiectivelor de control pe fiecare auditor; perioada
de efectuare a controlului.Planul de control poate fi modificat şi completat pe parcursul desfăşurării
acţiunii în funcţie de situaţia reală constatată pe teren.
Auditorii publici externi au obligaţia de a examina ultimul act de control încheiat de Curtea de
Conturi la entitatea controlată, precum şi, dacă se impune, modul de ducere la îndeplinire a măsurilor
dispuse de Curtea de Conturi în procesul de valorificare şi să consemneze despre acestea în actul de

89
control.Auditorii publici externi au, de asemenea, obligaţia de a solicita şi de a examina actele de
control întocmite la entitatea verificată de către alte organe de control.
Executarea propriu-zisă a acţiunilor de control de către Curtea de Conturi, indiferent de
momentul realizării acestora, pe parcursul sau la sfârşitul execuţiei bugetare, se realizează pe baza
prevederilor legii proprii de organizare şi funcţionare, a metodologiei de control financiar si a
prevederilor „Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de
Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi” - document care se aprobă de
către Plenul Curţii de conturi.
Normele de control financiar stabilesc activităţile şi măsurile prin care se realizează atribuţiile,
competenţele şi obiectivele de control financiar ulterior extern ale Curţii de Conturi, prevăzute de lege,
precum şi documentele care se elaborează pentru consemnarea constatărilor rezultate din acţiunea de
verificare în vederea valorificării acestora potrivit procedurilor legale.
Controlul Curţii de Conturi se efectuează prin proceduri de audit. Procedurile utilizate se
selectează în funcţie de specificul activităţii entitătii controlate şi de obiectivele de control stabilite,
dupa cum urmează:
- teste de control, al căror scop este verificarea modului de funcţionare a sistemului financiar-contabil
utilizat de entitate şi a celui de control intern, pentru a evalua în ce măsură auditorii publici externi se
pot baza pe rezultatele acestora;
- proceduri de fond, care constituie, în principal, verificări directe ale operaţiunilor/tranzacţiilor şi ale
informaţiilor contabile. Prin procedurile de fond se verifică de către auditori, de asemenea, dacă toate
operaţiunile şi tranzacţiile economice verificate sunt în conformitate cu legislaţia şi cu reglementările
în vigoare.
Cele mai utilizate metode şi tehnici de colectare a probelor sunt: examinarea documentelor,
organizarea de grupuri de dezbatere, chestionare, interviuri, precum şi observarea directă, astfel:
a. examinarea documentelor.Pentru realizarea controlului, auditorii publici externi trebuie să
examineze actele şi documentele tehnico-operative şi financiar-contabile referitoare la obiectivele
supuse verificării.Pentru realizarea acestei activităţi auditorii publici externi urmează să analizeze, fară
a fi limitative, şi informaţii referitoare la:
- planificarea strategică şi operaţională a entităţilor controlate;
- controalele dispuse de conducere entităţii verificate;
- stenogramele sau procesele-verbale ale şedinţelor adunărilor generale ale acţionarilor, consiliilor de
administraţie şi ale conducerii executive, precum şi ale organelor deliberative;
- reclamaţii şi contestaţii şi modul de soluţionare a acestora;
- rapoartele de activitate ale entităţilor controlate şi ale unităţilor subordonate acestora;
- rapoartele de audit sau de control precedente;

90
- rapoartele de audit intern;
b. grupurile de dezbatere reprezintă o metodă utilizată de auditor pentru a colecta opinii şi idei de la
persoanele în măsură să dea relaţii în legătură cu obiectivele controlului;
c. chestionarele se utilizează de auditor, în vederea obţinerii unor informaţii privind o anumită
problematică. Avantajele acestora constau în faptul că pot fi obţinute o multitudine de informaţii cu
privire la problematica abordată, într-un timp relativ scurt;
d. interviurile reprezintă o metodă de investigare utilizată de auditor în scopul obţinerii de date şi de
informaţii în legătură cu problematica de control abordată;
e. observarea directă este o tehnică ce poate fi utilizată de auditori pentru analiza diferitelor procese
sau fenomene economice ori sub aspectul comportamentului managementului sau al personalului
entităţii verificate.
În cadrul acţiunii de control, operaţiunile şi documentele financiar-contabile ce se verifică se
selectează prin eşantionare.Eşantionarea presupune aplicarea de către auditor a procedurilor de audit
numai asupra unei părţi a operaţiunilor şi documentelor financiar-contabile, astfel încât, după
analizarea probelor selectate, concluziile să poată fi extinse.
Eşantionul trebuie să fie selectat astfel încât să fie reprezentativ. Eşantionul reprezentativ este
acel eşantion în care elementele controlate sunt aproximativ identice caracteristicilor specifice tuturor
operaţiunilor şi documentelor financiar-contabile ale entităţii controlate. Aceasta înseamnă că
elementele incluse în eşantion sunt asemănătoare cu cele rămase în afara eşantionului, iar pe baza lor
se pot formula concluziile în legătură cu obiectivele de control urmărite, întrucât definesc domeniul
supus verificării.
Eşantionul poate fi selectat atât prin metode statistice, cât şi prin metode nestatistice.Metoda de
eşantionare statistică foloseşte teoria probabilităţilor pentru determinarea mărimii eşantionului, oferind
posibilitatea obţinerii unor concluzii pertinente pentru întreaga populaţie. Metodele statistice cele mai
frecvent utilizate sunt: selecţia aleatorie şi selecţia sistematică.Metoda eşantionaăii nestatistice are la
baza raţionamentul profesional al auditorului, concluziile privind operaţiunile şi documentele
financiar-contabile facîndu-se pe baza propriului raţionament.
Timpul programat pentru desfăşurarea acţiunilor de control se stabileşte în funcţie de volumul
şi specificul activităţii entităţilor verificate, fără a se depăşi, de regulă, următoarele durate maxime:
a. 90 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
- la regii autonome, companii şi societăţi naţionale sau la societăţi comerciale care au filiale, sucursale;
- activităţii financiare a autorităţilor naţionale cu atribuţii în domeniul privatizării;
b. 60 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- la Banca Naţională a României;

91
- activităţii financiare a autorităţilor teritoriale cu atribuţii în domeniul privatizării;
c. 50 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- la structurile subordonate ale ANAF.
d. 40 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- la regii autonome, companii şi societăţi naţionale sau la societăţi comerciale fără filiale, sucursale;
- la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local;
e. 30 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- la filialele şi sucursalele regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale sau ale societăţilor
comerciale;
- la ordonatori de credite care au calitatea de ordonatori principali, secundari sau terţiari.
e. 25 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- la alte entităţi care intră, potrivit legii, în competenţa de control a Curţii de Conturi
e. 5 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- modului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie/ a modului de implementare a
recomandărilor formulate cu ocazia auditului performanţei.
În cazul controalelor efectuate pe parcursul execuţiei bugetare şi pentru perioadele expirate, la
instituţiile publice, precum şi la celelalte persoane prevăzute de lege, se întocmesc următoarele tipuri
de acte de control:
- raport de control;
- proces-verbal de constatare;
- nota de constatare;
- nota unilaterală.
Raportul de control, se întocmeşte de către auditorii publici externi desemnaţi să efectueze
verificarea. În raportul de control, auditorii publici externi prezintă:
1. obiectivele de control prevăzute în tematica specifică la care s-au constatat abateri de la legalitate şi
regularitate care nu au determinat producerea de prejudicii. Fiecare constatare este însoţită de
descrierea măsurilor luate în timpul controlului;
2. obiectivele de control prevăzute în tematica specifică la care s-au constatat fapte pentru care există
indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale;
3. obiectivele de control prevăzute în tematica specifică la care nu s-au constatat abateri de la legalitate
si regularitate.
Toate abaterile constatate şi prezentate pe scurt în raport sunt detaliate în procesele-verbale de
constatare, anexe la raportul de control.Raportul de control se semneaza numai de către auditorii
publici externi.
Procesul-verbal de constatare se întocmeşte:

92
1. în cazul în care se constată abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat sau nu
producerea unor prejudicii;
2. în cazul în care se identifică fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii
penale.
Procesul-verbal de constatare se semnează de auditorii publici externi care au efectuat
verificarea şi de către reprezentanţii legali ai persoanei juridice controlate
În cazul în care este necesar pentru fundamentarea şi instrumentarea unor constatări, Curtea de
Conturi poate solicita unor instituţii ale statului efectuarea cu prioritate a unor verificări de specialitate.
Această solicitare a Curţii de Conturi se notifică instituţiilor specializate printr-o adresă semnată de
şeful de departament/directorul camerei de conturi (conform competenţei teritoriale), la propunerea
auditorilor publici externi.
Nota de constatare se întocmeşte:
1. în cazul in care, ca urmare a controalelor efectuate, se constată abateri pentru clarificarea cărora se
impune continuarea controlului la altă entitate şi/sau de către alte structuri ale Curţii de Conturi;
2. în cazul în care, în scopul instrumentării şi fundamentării unor constatări, se impune efectuarea unor
verificări încrucişate şi la alte entităţi decât cea la care s-a dispus iniţial controlul;
3. în cazul în care se constată abateri a căror reconstituire ulterioară nu mai este posibilă. În această
situaţie, nota de constatare se întocmeşte şi se semnează în momentul identificării abaterilor. În cazul
în care se refuză semnarea acestei note de către reprezentanţii entităţii verificate, aceasta poate fi
semnată de 1-2 martori.
În nota de constatare se consemnează situaţia de fapt, precum şi, dacă este cazul, măsurile luate
operativ pentru remedierea abaterilor constatate.Forma şi structura notei de constatare se adaptează
modelului procesului-verbal de constatare.Nota de constatare se semnează de către auditorii publici
externi, reprezentanţii legali ai persoanei juridice controlate sau, după caz, de alte persoane în prezenţa
cărora s-a efectuat constatarea şi constituie anexă la procesul-verbal de constatare şi raportul de
control, după caz.
În actele de control se înscriu în mod obligatoriu următoarele date:
- numele şi prenumele auditorilor publici externi care efectueaza controlul;
- structura care efectuează controlul;
- numărul şi data delegaţiei de control;
- denumirea şi adresa persoanei juridice controlate;
- codul fiscal/numărul de înregistrare la registrul comerţului al persoanei juridice controlate;
- ordonatorii de credite/conducătorii persoanei juridice controlate în perioada supusă controlului şi în
timpul controlului, cu precizarea intervalelor de timp în care aceştia au asigurat conducerea;
- denumirea acţiunii de control;

93
- perioada în care s-a efectuat controlul;
- perioada supusă controlului;
- obiectivele controlului;
- constatările rezultate în urma controlului efectuat.
În procesele-verbale de constatare în care sunt consemnate abateri de la legalitate şi regularitate
care au determinat sau nu au determinat producerea de prejudicii ori fapte pentru care există indicii că
au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, se înscriu, în principal, pentru fiecare abatere/faptă,
următoarele:
a. descrierea abaterii de la legalitate şi regularitate; descrierea abaterii se face cât mai complet, pe baza
de date, documente şi alte dovezi relevante;
b. legea sau altă reglementare încălcată, cu indicarea articolului, literei şi a conţinutului acesteia;
c. estimarea valorii operaţiunilor care constituie abateri, ce se determină pe bază de date, documente şi
alte probe relevante;
d. cauzele şi împrejurările care au condus la încălcarea legii sau a altor norme;
e. consecinţele economico-financiare ale abaterilor de la legalitate şi regularitate;
f. persoanele cu atribuţii în domeniul în care s-au constatat abateri, poziţia acestora faţă de abaterile
constatate, exprimată în nota de relaţii, precum şi punctul de vedere motivat al auditorilor publici
externi cu privire la aceasta;
g. măsurile luate de entitatea verificată în timpul controlului.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii, membrii echipei de control trebuie să discute şi să analizeze
constatările cu persoanele implicate, precum şi cu conducerea entităţii, în vederea elucidării cauzelor şi
împrejurărilor care au condus la producerea abaterilor şi a consecinţelor economico-financiare.
Proiectul actului de control se prezintă conducerii entităţii şi se analizează cu aceasta, la o dată
stabilită de ambele părţi, încercîndu-se cu acest prilej clarificarea eventualelor divergenţe între
constatarile auditorilor şi susţinerile reprezentanţilor entităţii verificate. La această întâlnire poate
participa şi conducerea structurii de control.
Redactarea formei finale a actului de control se realizează după parcurgerea acestor etape,
avîndu-se în vedere şi eventualele probe noi prezentate de către conducerea/reprezentanţii entităţii
verificate. Actele de control care trebuie semnate bilateral se înregistrează la registratura entităţii
verificate. Numărul de înregistrare se menţionează în finalul actului de control.
Procesele-verbale de constatare şi notele de constatare se pot afla în următoarele situaţii:
- semnate fără obiecţiuni de către reprezentanţii legali ai entităţii controlate. În acest caz se
procedează de îndată la valorificarea actelor de control;
- semnate cu obiecţiuni de către reprezentanţii legali ai entităţii verificate. În acest caz valorificarea
actelor de control se face dupa primirea obiecţiunilor, dar nu mai târziu de 15 zile lucrătoare de la

94
înregistrarea actelor de control la registratura entităţii verificate;
- refuzate să fie semnate. Acest fapt se menţionează ca atare de către auditorii publici externi la
finalul actului de control. În acest caz, dupa expirarea celor 15 zile lucrătoare de la data înregistrării
actului de control la entitatea verificată, termen în care aceasta are dreptul de a depune obiecţiuni, se
procedează de îndată la valorificarea constatărilor înscrise în actul de control.
În vederea semnării, actele de control menţionate mai sus se depun/transmit entităţii verificate,
însoţite de o adresă, semnată de auditorii publici externi care au efectuat controlul, prin care se
stabileşte şi termenul pentru semnare.În adresă se menţionează şi dreptul entităţii verificate de a
formula şi de a transmite obiecţiuni la actul de control în termenul-limită de 15 zile lucrătoare de la
data înregistrării actului de control la entitatea verificată.Totodată, se precizează şi structura Curţii de
Conturi şi adresa acesteia unde se depun obiecţiunile.
Termenul pentru semnarea procesului-verbal de constatare de către reprezentanţii legali ai
entităţii verificate şi, după caz, a notei de constatare este de până la 5 zile lucrătoare de la data
înregistrării actului de control la registratura entităţii verificate sau data confirmării de primire când
actul se transmite acesteia prin poştă.
Numărul de exemplare în care se întocmesc actele de control se stabileşte în funcţie de tipul
actului, după cum urmează:
a. în cazul în care în raportul de control nu au fost consemnate abateri, acesta se întocmeţte într-un
singur exemplar, înregistrat la registratura generală a Curţii de Conturi sau, după caz, la registratura din
cadrul structurilor teritoriale ale acesteia;
b. în cazul în care în raportul de control au fost consemnate abateri de la legalitate şi regularitate care
au determinat sau nu au determinat producerea unor prejudicii şi/sau fapte pentru care există indicii că
au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, acesta se întocmeste în numarul necesar de exemplare, în
funcţie de modul de valorificare;
c. în cazul în care au fost întocmite procese-verbale de constatare şi/sau note de constatare, anexe la
raportul de control, acestea se întocmesc în numarul necesar de exemplare, în funcţie de modul de
valorificare.
Toate exemplarele actelor de control trebuie să conţină semnătura în original a auditorilor
publici externi şi a reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice controlate. Numărul de exemplare în
care a fost întocmit actul de control se consemnează la finalul acestuia. De asemenea, la finalul actelor
semnate bilateral se menţionează faptul că prin semnarea acestora de către conducerea entităţii
verificate se certifică restituirea documentelor puse la dispoziţia echipei de control.În cazul în care nu
au fost constatate abateri, certificarea restituirii documentelor puse la dispoziţie de entitatea verificată
se face printr-o minută care se anexează la raportul de control.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii de control, în vederea clarificării împrejurărilor şi a cauzelor

95
care au condus la crearea de abateri de la legalitate şi regularitate sau producerea de fapte pentru care
există indicii ca au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, auditorii publici externi solicită, după caz,
note de relaţii, persoanelor cu atribuţii în domeniul în care s-au constatat aceste abateri. În nota de
relaţii se descriu faptele în legătură cu care se solicita clarificări.
Actele de control întocmite ca urmare a controalelor efectuate pe parcursul execuţiei bugetare
şi pentru perioadele expirate sau a controalelor tematice (rapoarte de control, procese-verbale de
constatare, note de constatare, note unilaterale) se depun şi se înregistrează în evidenţa structurii care a
efectuat controlul (departament sau camera de conturi). Acestea se înregistrează şi în Registrul special
privind evidenţa actelor întocmite şi modul de valorificare a constatarilor consemnate în acestea.
Rapoartele de control se valorifică în funcţie de conţinutul acestora, după cum urmează:
a. rapoartele de control în care nu au fost consemnate abateri se repartizează de către şeful
departamentului către directorul din cadrul departamentului şi, respectiv, de către directorul camerei de
conturi către directorul adjunct, pentru a fi analizate de aceştia.În termen de 10 zile lucrătoare de la
data înregistrării actului în evidenţa structurii, directorul din cadrul departamentului/directorul adjunct
al camerei de conturi întocmeşte o notă cuprinzând punctul sau de vedere privind conţinutul actului de
control, care se anexează la raportul de control.În cazul în care controlul a fost dispus şi coordonat de
un departament de specialitate din cadrul Curţii de Conturi, nota aprobată de directorul camerei de
conturi, însoţită, eventual, de raportul de control, se înaintează departamentului în cauză, la solicitarea
acestuia;
b. rapoartele de control în care au fost consemnate abateri de la legalitate şi regularitate care au
determinat sau nu au determinat producerea unor prejudicii şi/sau fapte pentru care există indicii că au
fost săvârşite cu încălcarea legii penale (prezentate detaliat în procesele-verbale de constatare, anexe la
raportul de control) se repartizează de către şeful de departament către directorul din cadrul
departamentului şi, respectiv, de către directorul camerei de conturi către directorul adjunct, pentru a fi
analizate de către aceştia şi a se întocmi proiectul documentelor de valorificare.În termen de maximum
20 de zile lucrătoare de la primirea obiecţiunilor sau de la expirarea termenului de depunere a acestora,
directorul din cadrul departamentului/directorul adjunct al camerei de conturi întocmeşte o notă
cuprinzând punctul său de vedere privind conţinutul actului de control şi proiectul documentelor de
valorificare (proiectul deciziei, proiectul adresei de sesizare a organelor de urmărire penală). Actele de
control încheiate de către auditorii publici externi, împreună cu notele şi proiectul documentelor de
valorificare, întocmite de către directorul din cadrul departamentului/directorul adjunct al camerei de
conturi, se înainteazş şefului de departament/directorului camerei de conturi.
Pentru valorificarea constatărilor înscrise în rapoartele de control şi, respectiv, în procesele-
verbale de constatare - anexe ale acestora, Curtea de Conturi poate stabili:
a. suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar,

96
contabil şi fiscal;
b. blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau ineficientă
a acestora;
c. înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată;
d. în situaţia în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat
producerea unor prejudicii, Curtea de Conturi comunică conducerii entităţii controlate această stare de
fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin
obligaţie a conducerii entităţii verificate;
e. în situaţia în care se constată, în urma controlului Curţii de Conturi, existenţa unor fapte pentru care
există indicii că au fost savârşite cu încălcarea legii penale, consemnate într-un proces-verbal de
constatare distinct, conducătorul structurii (şeful departamentului/directorul camerei de conturi)
sesizează, după obţinerea avizului Departamentului juridic, organele în drept pentru asigurarea
valorificării constatării şi informează entitatea verificată;
f. Curtea de Conturi poate cere celor în drept suspendarea din funcţie, a persoanelor acuzate de
savârşirea de fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar,
constatate în urma controalelor efectuate, până la soluţionarea definitivă a cauzelor în care sunt
implicate.
Pentru aplicarea măsurilor de valorificare prevăzute la litera a, d şi f, se emite o decizie care se
întocmeşte de către directorul direcţiei din cadrul departamentului/directorul adjunct al camerei de
conturi.
În decizie se înscriu concret măsurile pe care entitatea verificată sau alte entităţi implicate
trebuie să le aducă la îndeplinire în vederea înlăturării abaterilor constatate, precum şi pentru stabilirea
întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia.
În situaţia în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate care au
determinat producerea de prejudicii, decizia cuprinzând măsurile pentru recuperarea acestora va fi
adusă la cunoştinţă şi organului ierarhic superior în subordinea căruia se află entitatea verificată sau
organului de conducere colectivă, care aprobă, coordonează şi controleaza activitatea entităţii
verificate şi care, în cadrul atribuţiilor ce îi revin, va urmări modul de ducere la îndeplinire a
măsurilor.În cazul aleşilor locali decizia se transmite consiliului local/consiliului judetean.
Contestaţiile formulate împotriva deciziilor emise de structurile Curţii de Conturi sunt
examinate de comisii de soluţionare a contestaţiilor, formată la nivel central dintr-un vicepreşedinte,
consilierul de conturi care coordonează departamentul care a efectuat verificarea şi un alt consilier de
conturi (desemnat de vicepreşedinte).
La nivelul camerelor de conturi, comisia este formată din: consilierul de conturi care
coordonează domeniul ce a făcut obiectul verificării, un alt consilier de conturi (desemnat de către unul

97
dintre vicepreşedinţi) şi directorul din cadrul departamentului respectiv.
La şedinta Comisiei de soluţionare a contestaţiilor pot fi invitaţi şi reprezentanţii entităţii
verificate, care pot depune acte şi documente suplimentare pentru susţinerea contestaţiei. Aceştia pot fi
asistaţi de avocat. Comisia de soluţionare a contestaţiilor examinează contestaţia împreună cu celelalte
documente şi emite o încheiere prin care se poate dispune admiterea totală sau parţială a contestaţiei
ori respingerea acesteia.
Împotriva hotărârilor înscrise în încheiere, entitatea verificată, în termen de 15 zile lucrătoare
de la primirea comunicării, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii se realizează de
către structurile din cadrul Curţii de Conturi care le-au emis, de regulă, în cel mult 30 de zile
calendaristice de la data prevăzuta în decizie pentru comunicarea modului de ducere la îndeplinire a
acesteia.
În cazul în care conducerea entităţii verificate nu a dispus şi nu a urmărit măsurile transmise de
Curtea de Conturi pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi recuperarea acestuia, se întocmeşte
proces-verbal de constatare.
În cazul neîndeplinirii unor măsuri dispuse, se aplică amenda civilă, egală cu salariul de la 2
până la 5 luni al persoanei care se face răspunzătoare de această situaţie.
Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se întocmeşte de către controlorii
financiari în cazul în care se constată fapte care potrivit prevederilor legale constituie contravenţii şi a
căror constatare intră în competenţa Curţii de Conturi. În cazul în care se constată abateri ce sunt
sancţionate contravenţional de către auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi, se
procedează conform dispoziţiilor legale specifice, precum şi prevederilor legale comune care se aplică
în materie de contravenţii.
În cazul în care la raportul de control este anexat procesul-verbal de constatare prin care
auditorii publici externi au constatat existenţa unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite
cu încălcarea legii penale, directorul din cadrul departamentului/directorul adjunct al camerei de
conturi examinează actul de control şi întocmeşte proiectul adresei de sesizare a organului in drept.
Şeful departamentului/directorul camerei de conturi analizează conţinutul actului de control şi al
proiectului de adresă şi solicită avizul Departamentului juridic din cadrul Curţii de Conturi. După
obţinerea avizului, adresa de sesizare, însoţită de raportul de audit la care este anexat procesul-verbal
de constatare, se transmite organului de urmărire penală competent.
Auditul financiar efectuat de către Curtea de Conturi
În baza prevederilor legale, Curtea de Conturi exercită activitatea de audit financiar asupra
conturilor de execuţie ale bugetului public consolidat.Auditul financiar se efectuează asupra

98
următoarelor conturi de execuţie:
a. contul general anual de execuţie a bugetului de stat;
b. contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c. conturile anuale de execuţie a fondurilor speciale;
d. conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, ale municipiului Bucureşti, ale judeţelor, ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, ale municipiilor, ale oraşelor şi comunelor;
e. contul anual de execuţie a bugetului Trezoreriei Statului;
f. conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice autonome;
g. conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la
bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat, de la bugetele locale şi de la bugetele
fondurilor speciale, după caz;
h. conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
i. contul general anual al datoriei publice a statului;
j. conturile anuale de execuţie a bugetului fondurilor externe nerambursabile;
k. alte conturi de execuţie a unor bugete prevăzute de lege.
În auditarea conturilor de execuţie, Curtea de Conturi urmăreşte, în principal:
1. exactitatea şi realitatea datelor reflectate în situaţiile financiare. În cadrul acestui obiectiv se au
în vedere,următoarele:
- organizarea şi conducerea evidenţei operative şi contabile;
- înregistrarea veniturilor şi a cheltuielilor pe structura clasificaţiei bugetare;
- concordanţa datelor înregistrate în evidenţa contabilă cu cele preluate în balanţele de verificare şi
înscrise în bilanţurile contabile şi conturile de execuţie;
- întocmirea conturilor de execuţie a bugetelor instituţiilor publice;
- reflectarea reală şi exactă a operaţiunilor financiar-contabile în bilanţurile contabile şi conturile de
execuţie bugetară;
- încheierea exerciţiului bugetar;
2. legalitatea stabilirii şi încasării veniturilor statului, unităţilor administrativ-teritoriale,
asigurărilor sociale de stat şi ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii. În
cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal, următoarele:
- stabilirea, urmărirea şi încasarea sumelor datorate de contribuabili potrivit reglementărilor şi
procedurilor legale;
- realizarea veniturilor prevăzute în bugetele publice, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege,
identificarea cauzelor care au determinat nerealizarea acestora;
3. angajarea, lichidarea, ordonanţarea, plata şi înregistrarea cheltuielilor conform reglementărilor
legale şi în concordanţă cu prevederile legii bugetare. În cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în

99
principal, următoarele:
- evidenţa angajamentelor din care derivă obligaţii de plată;
- efectuarea cheltuielilor în limitele creditelor bugetare aprobate şi numai în legătură cu activitatea
instituţiei publice respective;
- efectuarea cheltuielilor în conformitate cu legislaţia care le reglementează, cu încadrarea în limita
angajamentelor asumate, cu aprobarea ordonatorului de credite, cu avizul compartimentelor de
specialitate şi viza pentru controlul financiar preventiv;
- existenţa documentelor justificative, întocmite conform legii, care atestă exactitatea şi realitatea
sumelor datorate;
- utilizarea creditelor bugetare şi efectuarea cheltuielilor în structura prevăzută de clasificaţia
bugetară;
- efectuarea vărsămintelor şi a contribuţiilor către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat
şi celelalte bugete publice, în cuantumul şi la termenele legale;
4. autorizarea şi legalitatea modificărilor aduse prevederilor iniţiale ale bugetelor publice. În
cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal, următoarele:
- legalitatea modificărilor aduse prevederilor iniţiale ale bugetelor;
- efectuarea virărilor de credite bugetare pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare;
5. acordarea de la buget sau din fonduri speciale a subvenţiilor şi alocaţiilor pentru investiţii şi
utilizarea lor conform destinaţiilor stabilite. În cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal,
următoarele:
- înscrierea în liste a obiectivelor de investiţii în continuare şi a celor noi pe baza documentaţiilor
tehnico-economice aprobate;
- organizarea şi desfăşurarea licitaţiilor, încheierea contractelor;
- efectuarea cheltuielilor pentru obiectivele cuprinse în lista de investiţii;
- acordarea avansurilor, efectuarea plăţilor către antreprenori şi furnizori pe bază de documente legal
întocmite, certificate şi aprobate, în limita prevederilor bugetare;
- executarea, livrarea şi recepţia lucrărilor cu respectarea clauzelor contractuale;
6. contractarea împrumuturilor, rambursarea ratelor scadente ale acestora şi plata dobânzilor
aferente. În cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal, următoarele:
- garantarea împrumuturilor;
- încadrarea în limitele aprobate prin lege a acordurilor de împrumut;
- încheierea contractelor de împrumut şi respectarea clauzelor contractuale;
- rambursarea ratelor scadente, plata dobânzilor aferente şi plata comisioanelor, cu respectarea
termenelor din acordul de împrumut;
7. creanţele şi obligaţiile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale; protejarea activelor.

100
În cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal, următoarele:
- caracterul îndreptăţit sau garantat al creanţelor şi obligaţiilor;
- stabilirea şi aplicarea măsurilor de protejare a activelor;
- înregistrarea creanţelor şi a obligaţiilor în contabilitate pe baza documentelor justificative;
- încasarea creanţelor şi plata obligaţiilor;
8. concesionarea sau închirierea de bunuri proprietate publică şi concesionarea de servicii cu
caracter public. În cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal, următoarele:
- operaţiunile de concesionare şi/sau închiriere de bunuri proprietate publică, precum şi
concesionarea de servicii cu caracter public;
- organizarea licitaţiilor, încheierea contractelor în conformitate cu prevederile legale şi urmărirea de
către locator a respectării clauzelor contractuale;
9. modul de gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti şi asigurarea integritaţii patrimoniului.
În cadrul acestui obiectiv se au în vedere, în principal, următoarele:
- efectuarea inventarierii la termenul prevăzut de lege şi înregistrarea în evidenţa contabilă a
rezultatelor acesteia;
- gestionarea şi utilizarea mijloacelor materiale şi băneşti primite;
- vânzarea şi/sau scoaterea din funcţiune a activelor corporale;
10. alte obiective în limita competenţelor stabilite de lege.
Responsabilitatea adoptării politicilor contabile corespunzătoare, a menţinerii unui control
intern adecvat şi a efectuării de prezentări corecte în situaţiile financiare revine entităţii
controlate.Organul de control trebuie să planifice şi să efectueze controlul astfel încât să obţină o
asigurare rezonabilă privind existenţa sau absenţa unor erori semnificative în situaţiile
financiare.Situaţiile financiare supuse controlului financiar sunt următoarele:
- bilanţul;
- contul de rezultat patrimonial (situaţia veniturilor, finanţărilor şi cheltuielilor);
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- situaţia modificărilor în structura activelor/capitalurilor, anexe la situaţia financiară, care includ
politici contabile şi note explicative;
- contul de execuţie bugetară.
Prin activitatea de control financiar Curtea de Conturi urmăreşte dacă situaţiile
financiare sunt complete, reale şi conforme cu legile şi reglementările în vigoare, furnizând în
acest sens o opinie.Obiectivul controlului financiar este acela de a obţine asigurarea că situaţiile
financiare controlate sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu cadrul de
raportare financiară aplicabil în România şi respectă principiile legalităţii şi regularităţii.
Auditul financiar ulterior extern exercitat de către Curtea de Conturi în baza prerogativelor

101
legale ale acesteia este un control de legalitate şi regularitate ce are ca obiectiv stabilirea modului de
respectare a prevederilor legale în domeniile şi la entităţile din sfera acesteia de acţiune.
Regularitatea este caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele
ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de
operaţiuni din care face parte.
Legalitatea reprezintă caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale
care îi sunt aplicabile şi care sunt în vigoare la data efectuării acesteia.
Auditorii publici externi trebuie să delimiteze clar categoriile de operaţiuni economice. Această
activitate presupune o abordare corespunzătoare a auditului financiar pentru fiecare „categorie de
operaţiuni economice”. Acestea cuprind, de regulă, operaţiunile care fac obiectul controalelor interne
şi evaluării riscurilor. De obicei, auditorul public extern împarte situaţiile financiare pe categorii de
operaţiuni economice, ţinând cont de modul în care informaţiile sunt prezentate în acestea.
Categoriile de operaţiuni economice tipice pentru o entitate pot fi: salariile, indemnizaţiile,
achiziţiile, alocaţiile, subvenţiile şi veniturile. În cazul bilanţului, categoriile de operaţiuni privesc
activele corporale fixe, stocurile, debitorii, creditorii şi alte obligaţii, plăţi anticipate etc.
Auditorii publici externi trebuie să identifice şi să evalueze riscurile pentru fiecare categorie de
operaţiuni economice. Evaluarea riscurilor, stabilirea nivelului pragului de semnificaţie şi estimarea
erorilor de către auditori determină volumul activităţii de audit. Identificarea riscurilor specifice îl ajută
pe auditorul public extern la selectarea testelor de audit, care vor fi orientate in special către
problemele cele mai importante.
Prag de semnificaţie (materialitatea) reprezintă valoarea maximă a erorilor pe care le-ar
putea conţine situaţiile financiare, valoare peste care erorile detectate sunt considerate a fi
semnificative, influenţând astfel opinia auditorului. Pragul de semnificaţie poate fi exprimat nu
numai valoric, ci şi prin natura abaterilor sau contextul în care acestea s-au produs.
Având în vedere faptul că auditul financiar oferă o asigurare rezonabilă, dar nu şi absolută
asupra corectitudinii situaţiilor financiare auditate, apare inevitabil riscul de audit, cu cele trei
componente: riscul inerent, riscul de control şi riscul de nedetectare:
- riscul inerent reprezintă susceptibilitatea ca o categorie de operaţiuni să conţină erori semnificative,
fie individual, fie cumulate cu erorile altor categorii de operaţiuni, presupunând, printre altele, că în
entitatea auditată nu există/nu sunt implementate controale interne;
- riscul de control reprezintă probabilitatea ca o eroare semnificativă să se producă fără a fi detectată
sau prevenită de sistemul contabil aplicat şi de sistemul de control intern al entităţii auditate;
- riscul de nedetectare reprezintă probabilitatea ca un auditor să nu detecteze o eroare din situaţiile
financiare auditate.
Controlul conturilor financiare de execuţie are drept scop descărcarea de gestiunea a

102
ordonatorilor de credite, administratori ai activităţii financiare a entităţilor publice.
Descărcarea de gestiune se defineşte ca fiind atestarea oficiala pronunţată de un organism
abilitat prin lege, prin care se confirmă ca toate operaţiunile supuse acţiunilor de control
financiar au fost efectuate în baza şi conform prevederilor legale prin care au fost definite şi
aprobate.
Curtea de Conturi este singura instituţie împuternicită prin prevederi legale să hotărască, ca
urmare a controlului financiar al conturilor financiare efectuat, asupra descărcării gestiunii
ordonatorului de credite care conduce entitatea publică supusă verificării.Alte decizii ale autorităţii
executive în ceea ce priveşte descărcarea gestiunii unui ordonator de credite sunt doar provizorii, până
la pronunţarea în această problemă a hotărârii Curţii de Conturi.
Certificarea contului de execuţie nu constituie temei pentru exonerarea de răspundere juridică a
entităţii auditate. Pentru motive bine întemeiate, în termen de un an de la data la care s-a certificat
contul de execuţie, procedura examinării contului poate fi redeschisă.
Conturile de execuţie şi situaţiile financiare supuse auditului trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de lege pentru a face posibilă auditarea lor.În cazul în care conturile prezentate nu întrunesc
condiţiile care să facă posibilă auditarea lor, auditorii publici externi restituie documentele titularilor
conturilor,consemnând aceasta situaţie într-un proces-verbal de constatare. În procesul-verbal de
constatare se va înscrie în mod obligatoriu şi termenul pentru refacerea sau completarea
conturilor.Refacerea sau completarea conturilor de execuţie se dispune prin decizie.
În aceasta situaţie, acţiunea de audit se suspendă până la refacerea/completarea conturilor, fapt
ce se aduce la cunoştinţa entităţii auditate.Dacă titularii conturilor nu se conformează acestei
măsuri,completarea sau refacerea conturilor se face pe cheltuiala acestora, de către un expert contabil
numit de Curtea de Conturi. În vederea numirii expertului, Curtea de Conturi (şeful de departament
sau, după caz, directorul camerei de conturi) solicită în scris Corpului Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România nominalizarea unor experţi, în vederea refacerii conturilor de
execuţie la entitatea auditată.
În funcţie de natura constatărilor înscrise în raportul de control întocmit în baza competenţelor
Curţii de Conturi, controlorii financiari pot propune:
- descărcarea de gestiune, în cazul în care toate condiţiile privind conformitatea conturilor financiare
prevăzute de legile de aprobare a operaţiunilor înscrise în acestea, ca şi de Legea de organizare şi
funcţionare a Curţii de Conturi au fost îndeplinite;
- sesizarea instanţelor judecătoreşti specializate în vederea stabilirii răspunderii juridice, potrivit
legii, în cazul constatării de fapte prin care au fost cauzate prejudicii, şi a dispunerii măsurilor de
recuperare a sumelor datorate bugetului de stat, unităţilor administrativ-teritoriale sau instituţiilor
publice, reprezentând obligaţii financiare ale persoanelor juridice verificate constatate în urma

103
controlului;
- aplicarea unor amenzi pentru abateri cu caracter financiar, conform prevederilor Legii de
organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi.
Timpul programat pentru desfăşurarea acţiunilor de audit financiar se stabileşte în funcţie de
volumul şi specificul activităţii entităţilor verificate, fără a se depăşi, de regulă, următoarele durate
maxime:
a. 90 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- contului general anual de execuţie a bugetului de stat;
- contului anual al datoriei publice a statului şi situaţiei garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe contractate de către alte persoane juridice decât statul;
b. 70 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- conturile anuale de execuţie ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor instituţiilor publice autonome, finanţate integral sau parţial din fonduri publice,
finanţate integral din venituri proprii, bugetului fondurilor externe nerambursabile şi a altor bugete
publice prevăzute de lege la nivelul ordonatorilor principali de credite;
c. 40 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- conturile anuale de execuţie ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor instituţiilor publice autonome, finanţate integral sau parţial din fonduri publice,
finanţate integral din venituri proprii, bugetului fondurilor externe nerambursabile şi a altor bugete
publice prevăzute de lege la nivelul ordonatorilor secundari de credite;
- conturile anuale de execuţie ale bugetelor locale, municipiului Bucureşti, sectoarelor municipiului
Bucureşti, municipiilor, oraşelor şi comunelor: consiliile judeţene, primăriile municipale, orăşeneşti şi
ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
d. 30 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- conturile anuale de execuţie ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor
speciale, bugetelor instituţiilor publice autonome, finanţate integral sau parţial din fonduri publice,
finanţate integral din venituri proprii, bugetului fondurilor externe nerambursabile şi a altor bugete
publice prevăzute de lege la nivelul ordonatorilor terţiari de credite;
- conturile anuale de execuţie ale bugetelor locale, municipiului Bucureşti, sectoarelor municipiului
Bucureşti, municipiilor, oraşelor şi comunelor: primăriilor locale;
d. 25 de zile lucrătoare, pentru verificarea:
- conturile anuale de execuţie ale bugetelor locale, municipiului Bucureşti, sectoarelor municipiului
Bucureşti, municipiilor, oraşelor şi comunelor: ordonatorilor terţiari de credite.
Auditul performanţei efectuat de către Curtea de Conturi
Auditul performanţei se exercită asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum şi

104
asupra oricăror fonduri publice şi reprezintă o evaluare independentă a modului în care o entitate, un
program, o activitate sau o operaţiune funcţionează eficient şi eficace, în condiţiile respectării
economicităţii.
Constatările şi recomandările formulate în rapoarte auditul performanţei au scopul de a conduce la
diminuarea costului resurselor sau la sporirea rezultatelor şi de a furniza informaţii relevante
Parlamentului, Guvernului, entităţilor auditate şi altor instituţii interesate, în vederea îmbunătăţirii
performanţei folosirii fondurilor publice.

5.2. Exercitarea controlului financiar de către structurile specializate ale

Ministerului Finanţelor Publice

5.2.1 Exercitarea controlului fiscal

5.2.2. Exercitarea controlului financiar propriu
5.2.3. Exercitarea controlului financiar preventiv

5.2.1 Exercitarea controlului fiscal

Structurile cu atribuţii de control financiar din cadrul Ministerului Finanţelor Publice exercită
în acest domeniu activităţi specifice în funcţie de atribuţiile, obiectivele şi sfera de acţiune stabilite prin
prevederi legale şi prin norme emise în aplicarea acestora.
În cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală competenţa de exercitare a inspecţiei
fiscale se stabileşte prin regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat în condiţiile legii. Organele
de inspecţie fiscală din aparatul central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au competenţă în
efectuarea inspecţiei fiscale pe întregul teritoriu al ţării.
Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului
general consolidat, competenţa revine acelui organ fiscal, judeţean, local sau al municipiului Bucureşti,
stabilit prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială
se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi
contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă.
În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul
sau mai multe sedii permanente, competenţa revine organului fiscal pe a cărui rază teritorială se află
situat fiecare sediu permanent. În cazul în care activitatea unui sediu permanent se desfăşoară pe raza
teritorială a mai multor organe fiscale, competenţa revine acelui organ fiscal în a cărui rază teritorială
începe activitatea acelui sediu permanent.
Pentru administrarea de către organele fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală a creanţelor fiscale datorate de marii contribuabili, inclusiv de sediile secundare
ale acestora, competenţa poate fi stabilită în sarcina altor organe fiscale prin ordin al preşedintelui
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

105
 Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate delega altui organ fiscal. În cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală condiţiile în care se poate efectua delegarea altui organ
fiscal se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală exercită, în baza prevederilor legale proprii de
organizare şi funcţionare, în mod nemijlocit şi neîngrădit, prin structuri specializate, activităţile de
control financiar şi inspecţie fiscală. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are următoarele
obiective principale:
a. colectarea veniturilor bugetului de stat, reprezentând impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de
stat, conform competenţelor, precum şi a veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului
asigurărilor pentru şomaj, bugetului fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,
reprezentând contribuţia de asigurări sociale, contribuţia de asigurări pentru şomaj, contribuţia pentru
asigurări sociale de sănătate, contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
datorate de plătitori, persoane juridice şi persoane fizice, care au calitatea de angajator sau asimilaţi ai
acestora şi alte persoane care au obligaţii faţă de bugetul de stat;
b. aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi alte
venituri bugetare în domeniul său de activitate;
c. exercitarea prerogativelor stabilite de lege prin aplicarea unui tratament echitabil tuturor
contribuabililor;
d. aplicarea în domeniul vamal a măsurilor specifice rezultate din Programul de guvernare şi din
legislaţia în domeniul vamal;
e. dezvoltarea asistenţei contribuabililor în vederea îmbunătăţirii nivelului de informare al acestora şi
aplicării unitare a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi alte venituri
bugetare.
Sistemul fiscal românesc este unul declarativ, pornind de la acţiunea voluntară a
contribuabilului de a calcula, de a declara şi de a achita obligaţiile sale faţă de stat. Declaraţia fiscală
se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta.
Începând cu obligaţiile declarative aferente lunii octombrie cu termen de declarare 25
noiembrie 2010, declaraţiile fiscale vor fi depuse numai electronic de către contribuabilii mari şi
mijlocii, precum şi de către sediile secundare ale acestora. Astfel, până la data de 25 noiembrie 2010,
se vor transmite prin intermediul Sistemului Electronic Naţional (SEN):
- 100 Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat;
- 101 Declaraţie privind impozitul pe profit;
- 102 Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetele asigurărilor sociale şi fondurilor speciale;
- 710 Declaraţie rectificativă;
- 300 Decont de taxa pe valoarea adaugată;

106
- 301 Decont special de taxa pe valoarea adaugată;
- 120 Decont privind accizele;
- 130 Decont privind impozitul la tiţeiul din producţia internă;
- 390 VIES Declaratie recapitulativă privind livrările/achiziţăiile intracomunitare de bunuri.
Declaraţiile fiscale prevăzute mai sus se depun prin accesarea site-ului www.e-guvernare.ro.
Semnarea declaraţiilor fiscale se realizează prin utilizarea certificatului emis de un furnizor de servicii
de certificare, acreditat în condiţiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, a respectării prevederilor
legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea
diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul
precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală şi unităţile sale subordonate cu personalitate juridică.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice
locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către
autorităţile respective.
Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate
juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile
legii.
Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal
primind un cod de identificare fiscală. Codul de identificare fiscală va fi:
a. pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor, precum şi pentru asocieri şi alte entităţi fără
personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
b. pentru persoanele fizice, codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
c. pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de identificare fiscală atribuit
de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
d. pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele comercianţilor care au sediul principal al comerţului
în străinătate, codul unic de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
e. pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită
profesii libere, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

107
 Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie
gratuit de organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi va fi însoţită de
acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent din subordinea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 15 zile de
la data depunerii declaraţiei. În certificatul de înregistrare fiscală se înscrie obligatoriu codul de
identificare fiscală.
Organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
organizează evidenţa plătitorilor de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate la bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,
bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cadrul registrului contribuabililor.
Certificatul de atestare fiscală se emite de organul fiscal competent, la solicitarea
contribuabililor. Certificatul se emite şi din oficiu sau la solicitarea altor autorităţi publice.Certificatul
de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa pe plătitor a organului fiscal
competent şi cuprinde creanţele fiscale exigibile, existente în sold în ultima zi a lunii anterioare
depunerii cererii, denumită lună de referinţă, şi neachitate până la data eliberării acestuia.
Certificatul de atestare fiscală se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la data depunerii cererii
şi poate fi utilizat de persoana interesată pe o perioadă de până la 30 de zile de la data eliberării. În
cazul persoanelor fizice, perioada în care poate fi utilizat este de până la 90 de zile de la data eliberării.
Pe perioada de utilizare, certificatul poate fi prezentat de contribuabil, în original sau în copie
legalizată, oricărui solicitant.
Prin obligaţii fiscale, se înţelege:
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile
şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele,
contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului
general consolidat;
- obligaţia de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, aferente impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată
accesorii;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele
legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă;
- orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.
Principalele momente ale activităţii de inspecţie fiscală sunt:

108
- constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor ce rezultă din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea
şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea aplicării corecte şi în termen a prevederilor
legii fiscale;
- analizarea şi evaluarea diferitelor informaţii fiscale, în vedere comparării cu declaraţiile fiscale ale
contribuabililor;
- sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi
combaterea abaterilor de la prevederii legislaţiei fiscale.
Exercitarea inspecţiei fiscale, deşi păstrează principiile generale ale metodologiei de control
financiar, se realizează diferit, având în vedere specificul acesteia.Exercitarea activităţii de inspecţie
fiscală detaliată pe principalele momente se prezintă astfel:
1. examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
2. verificarea concordanţei datelor din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a
contribuabilului;
3. stabilirea abaterilor,discutarea acestora şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai
contribuabililor sau împuterniciţii acestora;
4. solicitarea de informaţii de la terţi;
5. verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
6. stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de
creanţa fiscală declarată şi/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecţiei fiscale;
7. stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente
acestora;
8. dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
9. efectuarea de investigaţii fiscale;
10. aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
11. aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
Nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte
verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale
cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii.
Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare,
care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat, prevăzute de lege.
Activitatea de inspecţie fiscală se realizează în două forme:
- inspecţia fiscală generală, definită ca activitatea de verificare a tuturor obligaţiilor fiscale ale unui
contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;

109
- inspecţia fiscală parţială, definită ca activitatea de verificare a uneia sau a mai multor obligaţii fiscale,
pentru o perioadă de timp determinată.Inspecţia fiscală parţială se realizează de regulă atunci când:
- este stabilită prin prevederi legale;
- se realizează ca acţiune de regularizare a unor obligaţii fiscale;
- este dispusă prin decizia de reverificare ca urmare a soluţiona unei contestaţii;
- este solicitată de către unele instituţii abilitate ale statului, în vederea clarificării unor aspecte privind
situaţia fiscală a unui anumit contribuabil.
Acţiunile de inspecţie fiscală parţială pot fi extinse şi transformate îl inspecţii fiscale generale
la propunerea motivată în scris a unei structuri de inspecţie fiscală şi aprobată de conducătorul
acesteia. Decizia de extindere a verificării este adusă la cunoştinţa contribuabilului în scris.În cazurile
fundamentate, conducătorul structurii de inspecţie fiscală poate aproba limitarea inspecţiei fiscale
generale la verificarea numai a anumitor obligaţii fiscale.
Stabilirea bazei de impozitare, precum şi a diferenţelor de impozite, a taxelor şi a altor
contribuţii se face prin metoda directă, pe baza evidenţelor contabile, fiscale, a altor documente şi
informaţii, sau folosind metode indirecte de estimare a nivelurilor acestor obligaţii.
Metoda de estimare indirectă se utilizează în cazul în care contribuabilul nu poate prezenta
organelor de inspecţie fiscală documentele, informaţiile şi explicaţiile necesare la determinarea
completă a bazei de impunere, din următoarele cauze:
- nu a depus declaraţiile fiscale sau cele prezentate nu permit stabilirea corectă a bazei de impunere;
- nu colaborează, obstrucţionează sau refuză acţiunea de inspecţie fiscală;
- nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind conducerea evidenţelor contabile şi fiscale;
- din motive de forţă majoră evidenţele contabile şi fiscale sau actele justificative privind efectuarea
activităţilor producătoare de venituri au dispărut.
În cazul în care organele de inspecţie fiscală utilizează metode de estimare a bazei de impunere,
în actul de inspecţie se menţionează motivele care au determinat folosirea acestor metode şi criteriile
de estimare. Sarcina probării că baza de impozitare determinată prin utilizarea metodei de estimare nu
este corectă revine contribuabilului, care în acest caz trebuie să facă această dovadă cu documente
financiar-contabile şi fiscale legale şi corect întocmite.
Pentru realizarea atribuţiilor proprii, structurile de inspecţie fiscală utilizează în special
următoarele proceduri şi metode financiar: controlul inopinat, controlul încrucişat, controlul prin
sondaj şi controlul electronic.
Controlul inopinat constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal, ca
urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea
în prealabil a contribuabilului;

110
 Controlul încrucişat constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale
contribuabilului, în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane - controlul încrucişat poate fi şi inopinat.
Controlul prin sondaj presupune activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative, în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de plată a
obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat, este deci o verificare parţială.În cazul în care
dintr-o acţiune de control prin sondaj se constată fapte care întrunesc elemente constitutive ale unei
infracţiuni, verificarea se extinde asupra tuturor documentelor şi operaţiunilor relevante pentru
fundamentarea faptelor constatate.
Controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor
acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de
instrumente informatice specializate.
Utilizarea procedeelor de control se poate face individual sau combinat, în funcţie de scopul,
obiectivele, complexitatea, dificultăţile, specificul şi perioada inspecţiei fiscale. Selectarea
documentelor şi a operaţiunilor semnificative se referă la volumul, valoarea şi ponderea acestora în
activitatea contribuabilului.
Selectarea unităţilor în vederea efectuării inspecţiei fiscale are la bază principiul general al
tratamentului egal aplicat tuturor contribuabililor care fac parte din aceeaşi categorie şi din acelaşi
domeniu de activitate.Selectarea contribuabililor pentru control se realizează pe baza verificării cel
puţin o dată în cadrul termenului de prescripţie a contribuabililor mari.
La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute
în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se
poate extinde pe perioada de prescripţie 5 a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă este identificată
cel puţin una dintre următoarele situaţii:există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat; nu au fost depuse declaraţii fiscale
în interiorul termenului de prescripţie;nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat.
Înainte de începerea unei acţiuni, toate structurile fiscale au obligaţia să înştiinţeze
contribuabilul în legătură cu activitatea de inspecţie fiscală care urmează să se desfăşoare, prin
transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală care în general cuprinde: temeiul juridic al inspecţiei fiscale,
data începerii acţiunii, obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse controlului, posibilitatea
5
Prescripţia în materie de obligaţii fiscale se regăseşte în Codul de procedură fiscală aprobat prin OG 92/2003, art. 91-93,
131-135:Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea
dispune altfel. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut
creanţa fiscală, dacă legea nu dispune altfel.Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în
care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a luat naştere acest drept.Termenul de prescripţie se aplică şi creanţelor provenind din amenzi
contravenţionale.Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5
ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

111
de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale. Amânarea datei de începere a inspecţiei
fiscale se poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate.
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului în scris înainte de începerea inspecţiei
fiscale, astfel cu 30 de zile pentru marii contribuabili6 şi cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.

Comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară: pentru soluţionarea unor cereri ale
contribuabilului, în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, în cazul
controlului inopinat şi al controlului încrucişat, în cazul refacerii controlului ca urmare a unei
dispoziţii de reverificare cuprinse în decizia de soluţionare a contestaţiei.
Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz,
de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de
obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3 luni.În cazul marilor contribuabili sau al celor care
au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de 6 luni.
Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale ori de
câte ori sunt motive justificate pentru aceasta.Perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este
suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.
La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia
de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control şi să consemneze
acţiunea în Registrul Unic de Control.La termenul stabilit prin Avizul de control, după definitivarea
tuturor activităţilor organizatorice de instalare, controlul financiar pe probleme fiscale începe şi este
exercitat pe baza tematicilor de control, utilizând procedeele şi tehnicile specifice acestei discipline,
urmărindu-se realizarea tuturor obiectivelor şi a sub obiectivelor stabilite.
Examinarea situaţiei fiscale a unui contribuabil în vederea stabilirii bazei reale de impunere se
face prin verificarea tuturor documentelor justificative şi a evidenţelor financiar-contabile şi fiscale,
care pot constitui şi probe ale dosarului.
Documentele în care sunt consemnate operaţiunile necesare confirmării şi fundamentării
constatărilor se anexează la actul de inspecţie încheiat, în copie certificată de persoana responsabilă din
compartimentul unde au fost identificate şi semnată de organul de inspecţie.
Atunci când documentele analizate sunt considerate fictive şi există indicii de sustragere sau
distrugere a acestora, precum şi în cazul în care persoana responsabilă refuză să le certifice, acestea se
anexează în original.
6
Sunt consideraţi mari contribuabili conform OMFP nr. 753/2006, modificat, următorii: persoanele juridice cu cifra de
afaceri (raportată în situaţiile financiare încheiate la data de 31 decembrie, a anului precedent celui în care se efectuează
actualizarea) mai mare sau egală cu 70 de milioane de lei. Intră în această categorie şi entităţile rezultate în urma divizării
acestora, ori a fuziunii cu alţi contribuabili, cu excepţia celor aflaţi în procedura de insolvenţă, Banca Naţională a
României, societăţile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de invesţitii financiare, societăţile comerciale
organizatoare de jocuri de noroc tip „cazino“.

112
 De asemenea, se vor institui măsuri asiguratorii şi de conservare a corpurilor delicte şi a
oricăror mijloace de probă, în situaţiile în care se constată fapte care ar putea întruni elementele
constitutive ale unei infracţiuni.
Având în vedere obiectivele generale, aşa cum acestea au fost înscrise în programul de control,
unităţile economice care urmează a fi cuprinse în control se stabilesc potrivit prevederilor legale
conform cărora într-un an calendaristic un agent economic poate face obiectul unei singure verificări,
pe obiective care au drept scop stabilirea sincerităţii bilanţului sau realitatea sumelor datorate statului.
Principalele reguli privind inspecţia fiscală sunt:
- inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt
relevante pentru impunere,
- inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a
contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale,
- inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume
datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie,
conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la
data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date
suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care
influenţează rezultatele acestora.
- în situaţia în care din instrumentarea cauzelor penale de către organele competente nu rezultă
existenţa prejudiciului, reverificarea nu este urmată de emiterea deciziei de impunere,
- inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei, ierarhizării,
teritorialităţii şi descentralizării,
- activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,
trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale,
- la finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria
răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate.
În declaraţie se va menţiona şi faptul că au fost restituite toate documentele solicitate şi puse la
dispoziţie de contribuabil. Declaraţia constituie mijloc de probă atât pentru contribuabil, cât şi pentru
structura fiscală, în cazul în care contribuabilul contestă decizia de reverificare a unei anumite
perioade.
- contribuabilul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecţiei
fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală,

113
- contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să
dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi
orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal,
- la începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi persoane care să dea
informaţii. Dacă informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt insuficiente,
atunci inspectorul fiscal se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii,
- pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuşi acesteia au dreptul de a beneficia de
asistenţă de specialitate sau juridică,
- contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate
din inspecţia fiscală,
- la încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului constatările şi consecinţele
lor fiscale, acordîndu-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit, cu excepţia
cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nici o modificare în urma inspecţiei fiscale sau a
cazului în care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală,
- data, ora şi locul prezentării concluziilor vor fi comunicate contribuabilului în timp util,
- contribuabilul are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei
fiscale.
Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta
constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.La finalizarea inspecţiei fiscale, raportul
întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde diferenţele în plus sau în minus,
după caz, faţă de creanţa fiscală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale. În cazul în care baza
de impunere nu se modifică, acest fapt va fi stabilit printr-o decizie privind nemodificarea bazei de
impunere.Decizia de impunere sau nemodificare se comunică în termen de 7 zile de la data finalizării
raportului de inspecţie fiscală.
Raportul de inspecţie fiscală privind rezultatele inspecţiei fiscale conţine următoarele
elemente principale:
- datele de identificare ale contribuabilului;
- numele/prenumele, funcţia organelor de inspecţie fiscală;
- perioadele supuse controlului pe fiecare obligaţie fiscală;
- perioada în care s-a efectuat inspecţia fiscală;
- fundamentarea constatărilor;
- sinteza rezultatelor inspecţiei fiscale pe fiecare obligaţie fiscală şi pe fiecare an fiscal;
- punctul de vedere al contribuabilului cu privire la constatările inspecţiei;
- măsurile propuse de inspector pentru remedierea deficienţelor constatate şi intrarea în legalitate;
- persoanele răspunzătoare pentru abaterile constatate şi sancţiunile contravenţionale aplicate.

114
 Raportul de inspecţie fiscală se semnează de către organele care au realizat acţiunea, se
avizează de şeful de serviciu, se aprobă de conducătorul de inspecţie fiscală, după care se trimite
unităţii fiscale unde este arondat contribuabilul, pentru emiterea deciziei de impunere.
La nivelul unităţii fiscale se ţine Registrul de evidenţă prin care se realizează evidenţa
acţiunilor de control efectuate, în care se menţionează numele agentului economic controlat, obiectul,
pe scurt, al controlului, numărul şi data acţiunii de control, perioada supusă controlului şi durata
acestuia, sumele datorate, inclusiv majorările pentru nevirarea în termen şi altele.Această evidenţă
contribuie la evitarea repetării controalelor la acelaşi agent economic şi asigură cuprinderea în control
a tuturor agenţilor economici.
Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează
după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere
pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii,
cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând
echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală
şi se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui ANAF, cu unele
excepţii.
Dobânda de întârziere se aplică pentru neachitarea obligaţiilor de plată pe perioada de 30 de
zile de la scadenţa lor.Nivelul dobânzii de întârziere este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere şi
poate fi modificat prin legile bugetare anuale.
Penalităţile de întârziere se aplică pentru neachitarea obligaţiilor de plată pe perioada de peste
30 de zile de la scadenţa lor concomitent cu calcului şi a dobânzilor de întârziere.Nivelul penalităţilor
de întârziere este de 5% din obligaţiile fiscale principale dacă stingerea se realizează în următoarele 60
de zile şi de 15% după trecerea termenului de 60 de zile.
În legătură cu abaterile constatate, persoanelor prezumtiv vinovate de producerea acestora li se
solicită explicaţii verbale şi/sau scrise.Solicitarea explicaţiilor scrise se face pe parcursul inspecţiei
fiscale, în vederea clarificării şi definitivării constatărilor privind situaţia fiscală a contribuabilului, dar
numai atunci când se constată abateri sancţionabile contravenţional sau care întrunesc elementele
constitutive ale unei infracţiuni, în cazul în care persoanele cărora le-au fost solicitate refuză
prezentarea explicaţiilor sau nu răspund la întrebările adresate în legătură cu obiectul verificării,
organele de inspecţie fiscală transmit întrebările printr-o adresă scrisă, înregistrată la contribuabil,
stabilind un termen de două zile pentru răspuns.
În cazul în care răspunsul nu se primeşte în termenul solicitat, fapta se consemnează în raportul
de inspecţie fiscală sau în procesul-verbal, concomitent cu aplicarea sancţiunilor prevăzute de
lege.Solicitarea explicaţiilor scrise se face prin documentul numit Notă explicativă.

115
 Dacă persoana căreia i-au fost solicitate explicaţii nu răspunde nici la adresa înregistrată, în
procesul-verbal se va consemna refuzul de a răspunde la întrebările formulate, anexîndu-se şi copia
înregistrată a notei, şi se vor aplica sancţiunile legale.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu organele de inspecţie fiscală au următoarele drepturi şi
obligaţii:
- să confişte, în condiţiile legii, obiectele sau produsele reprezentând bunuri sustrase de la plata
impozitelor, precum şi sumele în lei şi/sau în valută dobândite ilicit;
- să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile prevăzute de legile fiscale şi contabile;
- să suspende aplicarea măsurilor care contravin reglementărilor contabile şi fiscale şi să dispună
măsurile necesare îndeplinirii corecte de către contribuabili a obligaţiilor fiscale.
Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor la legislaţia financiar-fiscală şi contabilă se face prin
proces-verbal de contravenţie, care se încheie de către organele de inspecţie în baza prevederilor
legilor generale şi speciale cu privire la contravenţii.
Inspecţia fiscală se exercită de regulă concomitent atât la sediul fiscal, cât şi la sediile
secundare. La sediile secundare se încheie de regulă acte de inspecţie cu caracter preliminar numite
Proces verbal intermediar, care se definitivează, se centralizează şi se valorifică în actul de inspecţie
fiscală încheiat la sediul fiscal al contribuabilului.
Pentru impozitele, taxele şi contribuţiile care potrivit legii se datorează şi se plătesc la unitatea
fiscală teritorială unde este înregistrat sediul secundar se pot încheia acte de inspecţie fiscală definitive,
pe baza cărora se emit decizii de impunere de către organul fiscal respectiv.
Procesul-verbal de control este un act bilateral care se încheie:
- în cazul constatării de fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile
prevăzute de legea penală, cu ocazia inspecţiilor fiscale efectuate la solicitarea autorităţilor publice;
- cu ocazia inspecţiilor fiscale realizate prin control inopinat.
După verificarea tuturor activităţilor conform obiectivelor înscrise în tematică, prin înscrierea
abaterilor şi deficienţelor fundamentate pe baza notelor explicative prezentate de persoanele făcute
răspunzătoare şi a celorlalte elemente analizate (documente, situaţii centralizatoare, evidenţe tehnico-
operative, financiare şi contabile) se întocmesc procese-verbale de control în care se înscriu, o dată cu
abaterea constatată, prevederile legale nerespectate, consecinţele economice ale abaterii, persoanele
vinovate şi măsurile de intrare în legalitate dispuse şi efectuate operativ în timpul controlului sau cele
care urmează a fi iniţiate, în continuare, după terminarea acţiunii de verificare.
Abaterile constatate care conform prevederilor legii penale constituie infracţiuni se
consemnează separat de celelalte abateri, în procese-verbale distincte.
În cazul în care se constată fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni,
procesul-verbal şi plângerea penală se înaintează organelor de cercetare penală, în temeiul prevederilor

116
din Codul de procedură penală.
Toate documentele care probează fapta penală, după semnare de către persoanele răspunzătoare
şi conducătorii acestora, de către eventualii martori şi inspectorii financiari care au efectuat controlul,
se anexează la procesele-verbale astfel întocmite şi se înaintează organelor de cercetare penală în
termenele şi în condiţiile stabilite prin prevederi legale.
Atunci când din controlul documentelor şi activităţilor ce fac obiectul acţiunii de verificare nu
se constată abateri cu caracter economic sau se constată, dar importanţa acestora este nesemnificativă,
nu se mai întocmeşte proces-verbal de control, ci numai o Notă unilaterală semnată numai de către
inspectorul financiar care a efectuat controlul.Pentru fiecare obiectiv din tematica de control, în Nota
unilaterală se înscriu toate activităţile şi documentele controlate şi rezultatele constatate.
Atunci când, la un moment dat, se constată o abatere a cărei valorificare trebuie efectuată
imediat pentru a limita consecinţele ulterioare, inspectorii financiari întocmesc Note de
constatare.Notele de constatare se întocmesc în numărul necesar de exemplare, dar cel puţin două, se
semnează de către organele de control, de persoanele făcute răspunzătoare, de şefii ierarhici ai acestora
şi, în unele cazuri, de către unul sau doi martori.
Abaterile consemnate în notele de constatare sunt valorificate separat sau o dată cu
valorificarea constatărilor consemnate în procesul-verbal de control la care se anexează.Dacă în
legătură cu abaterile constatate persoanele făcute răspunzătoare au observaţii sau obiecţii, acestea se
analizează şi se rezolvă înainte de semnarea procesului-verbal.Abaterile care conform prevederilor
legale constituie contravenţii se consemnează în Procese-verbale de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor.
Atunci când contravenţia impune şi confiscarea unor bunuri, în procesul-verbal se fac referiri
exprese asupra felului şi naturii acestora şi se dispun toate măsurile de conservare şi de valorificare
stabilite de lege, care, de asemenea, se menţionează în actul de control.
În cazul în care bunurile supuse confiscării nu aparţin contravenienului, ci altei persoane, în
procesul-verbal se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acesteia şi/sau denumirea şi sediul
persoanei juridice.
Dacă prin săvârşirea contravenţiei a fost provocată şi o pagubă pentru care există elementele de
evaluare, inspectorul financiar o cuantifică, stabileşte modul de recuperare şi despre toate acestea face
menţiuni în actul de control.
Actele de control întocmite se completează cu o Notă de prezentare în care se menţionează, în
mod obligatoriu, următoarele elemente:
- persoanele fizice şi juridice din afara unităţii controlate care prin decizii, ordine sau dispoziţii au
determinat sau au contribuit la producerea abaterilor constatate;
- propuneri de aplicare a unor măsuri de sancţionare disciplinară, de imputare sau de transmitere

117
organelor de cercetare penală pentru abateri constatate în timpul controlului;
- propuneri de continuare a controlului pentru activităţile pentru care, din diferite motive, verificarea
nu s-a putut realiza conform cerinţelor din tematică;
- propuneri de extindere a controlului la alte filiale sau subunităţi ale unităţii controlate.
Nota de prezentare nu se întocmeşte în cazul în care inspectorul financiar nu are alte elemente
de precizat faţă de cele consemnate în actele de control.
La actele de control prezentate şi întocmite în numărul necesar de exemplare se anexează
documente, situaţii centralizatoare, evidenţe şi alte acte care să susţină abaterile consemnate, acestea
fiind înregistrate atât la registratura generală a unităţii controlate, cât şi, după completare cu notele de
prezentare, la registratura unităţii cu atribuţii de control care a dispus şi/sau a coordonat acţiunea.
Controlul financiar realizat de inspectorii financiari nu se considera activitate încheiată o dată
cu întocmirea actelor de control. În vederea eliminării tuturor deficienţelor constatate şi a intrării în
legalitate, pentru cazurile de abateri care nu au fost rezolvate operativ în timpul controlului, sub
semnătura conducătorului unităţii care a dispus şi/sau a efectuat controlul, se transmit unităţii
verificate, cu caracter de dispoziţie obligatorie, măsurile apreciate ca necesare pentru restabilirea
legalităţii.Documentul conţinând toate dispoziţiile obligatorii se transmit termen de 30 de zile de la
încheierea acţiunii, conducătorului unităţii economice controlate.
Prin acelaşi document, o dată cu dispoziţiile obligatorii se transmit şi termenele până la care
conducătorul unităţii economice controlate este obligat să informeze asupra măsurilor luate şi a
efectului acestora în ceea ce priveşte intrarea în legalitate.
În cazul în care au fost constatate sume datorate statului care nu au putut fi încasate în timpul
controlului, se transmite, în termen de 15 zile de la terminarea acţiunii, documentul Aviz de urmărire-
încasare.
După comunicarea măsurilor de intrare în legalitate şi încasarea tuturor sumelor şi a majorărilor
legal datorate statului, pentru fiecare acţiune de control se întocmeşte Fişa rezultatelor
controlului.Documentul se întocmeşte de către inspectori financiari care au participat la o acţiune de
control şi se anexează la procesul-verbal întocmit.Pe baza datelor înregistrate în Fişa rezultatelor
controlului se apreciază atât activitatea unităţii cu atribuţii de control financiar, cât şi activitatea
fiecărui inspector financiar în parte.

5.2.2. Exercitarea controlului financiar propriu

Controlul financiar propriu sau intern reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la
nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele

118
acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic,
eficient şi eficace; acesta include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele şi procedurile.
Exercitarea controlului financiar propriu este reglementată distinct, în funcţie de natura unităţii
economice în care se realizează, astfel:
- la firmele cu capital privat, în baza propriilor statute, norme şi regulamente de ordine interioară;
- la instituţiile publice, în baza prevederilor Ordonanţei nr. 119 din 31 august 1999, republicată, a
Guvernului României, privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, cu modificările
ulterioare, care, la art. 1 arată că, „reglementează controlul intern şi controlul financiar preventiv la
entităţile publice cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public".
Controlul intern are următoarele obiective generale:
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în
concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă;
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei;
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii;
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a
datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare
publică adecvată prin rapoarte periodice.
Necesitatea exercitării controlului financiar propriu rezidă din faptul că prin efectele sale de
prevenire şi de corecţie gestionară acesta contribuie în mod decisiv la realizarea actului de conducere
prin furnizarea informaţiilor necesare fundamentării şi aplicării sistemului decizional.
Conducătorul instituţiei publice trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi
perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor de
evaluare, pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.
Cerinţele generale şi specifice de control intern sunt, în principal, următoarele:
A. cerinţe generale:
- asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prin evaluarea sistematică şi menţinerea la un nivel
considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor;
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având
obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul intern;
- asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi
înţelegerii de către acesta a importanţei şi rolului controlului intern;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
- supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea de către
personalul de conducere a obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se

119
constată încălcări ale legalităţii şi regularităţii în efectuarea unor operaţiuni sau în realizarea unor
activităţi în mod neeconomic, ineficace sau ineficient;
B.cerinţe specifice:
- reflectarea în documente scrise a organizării controlului intern, a tuturor operaţiunilor instituţiei şi a
tuturor evenimentelor semnificative, precum şi înregistrarea şi păstrarea în mod adecvat a
documentelor, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de către cei
în drept;
- înregistrarea de îndată şi în mod corect a tuturor operaţiunilor şi evenimentelor semnificative;
- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în
acest sens;
- separarea atribuţiilor privind efectuarea de operaţiuni între persoane, astfel încât atribuţiile de
aprobare, control şi înregistrare să fie, într-o măsură adecvată, încredinţate unor persoane diferite;
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoane îndreptăţite şi responsabile în legătură
cu utilizarea şi păstrarea lor.
Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o
bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei
în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
Ministerul Finanţelor Publice este autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate care
are responsabilitatea elaborării şi implementării politicii în domeniul gestiunii financiare. Ministerul
Finanţelor Publice îndrumă metodologic, coordonează şi supraveghează asigurarea bunei gestiuni
financiare în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
Controlul financiar propriu se exercită prin organe specializate, în forma sa concretă, dar şi sub
forme neorganizate în mod distinct, cum sunt autocontrolul, controlul mutual şi controlul ierarhic al
conducătorului.
Autocontrolul este o calitate a salariaţilor dobândită în urma pregătirii profesionale, realizată
pe baza experienţei şi a însuşirii prevederilor şi normelor ce reglementează activitatea pe care aceştia o
desfăşoară în cadrul atribuţiilor de serviciu. Autocontrolul, ca formă a controlului financiar propriu,
poate avea rezultate spectaculoase dacă, o dată cu asigurarea programului de instruire profesională,
conducătorii unităţilor economice stimulează şi procesul de autoinstruire.
Controlul mutual este forma colectivă a autocontrolului şi se exercită în mod permanent pe
întregul circuit al documentelor şi al activităţilor în cadrul cărora fiecare salariat participă atât la
realizarea, cât şi la verificarea acestora.
Realizarea controlului mutual este condiţionată de o serie de factori cum sunt necesitatea
existenţei unui grafic al circuitului documentelor în cadrul unităţii, stabilirea precisă a

120
responsabilităţilor în ceea ce priveşte întocmirea documentelor, semnarea şi aprobarea acestora,
obligativitatea sesizării de către întregul personal a oricărei nereguli constatate în derularea normală a
activităţii în care este angrenat.
Controlul ierarhic al conducătorului este o altă formă neorganizată a controlului intern, care
însă trebuie să funcţioneze la toate nivelurile de conducere şi decizie ale unităţii economice. Ca şi în
cazul controlului mutual, realizarea practică a controlului ierarhic al conducătorului este condiţionată
de anumiţi factori, cum sunt necesitatea instruirii prealabile şi periodice a subordonaţilor, intervenţiile
la momentul oportun şi nu în ultimul rând permanenţa conducătorului în activitatea de îndrumare
corectă şi completă a acestora.
Cele trei forme organizate ale controlului financiar intern: controlul concomitent, controlul
financiar preventiv şi auditul financiar intern, se exercită diferenţiat în funcţie de sfera de activitate şi
de obiectivele propuse.Întrucât controlul concomitent a mai fost tratat şi în capitolele anterioare, vom
trece la prezentarea celorlalte două forme de control cu accent pe controlul financiar preventiv.
5.2.3. Exercitarea controlului financiar preventiv
Activitatea de control financiar preventiv se poate exercita, la nivelul unităţilor patrimoniale,
prin personal propriu specializat sau prin personal aparţinând unor structuri cu atribuţii de control
financiar-contabil, independente sau integrate la rândul lor unor instituţii publice independente
guvernamentale sau funcţionând pe lângă Parlamentul României.
Din această a doua categorie de structuri cu atribuţii de control financiar preventiv a făcut
parte, până în luna decembrie a anului 1999, Curtea de Conturi a României.Din acest an, prin legea
privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, activitatea de control financiar-contabil
preventiv exercitată de Curtea de Conturi a fost trecută în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în
cadrul căruia se exercită şi în prezent.
Entităţile publice, la care se organizează controlul financiar preventiv sunt:
- autorităţile publice şi autorităţile administrative autonome;
- instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi locale şi instituţiile publice din
subordinea acestora;
- regiile autonome de interes naţional sau local;
- companiile sau societăţile naţionale;
- societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine capitalul majoritar şi
utilizează/administrează fonduri publice şi/sau patrimoniu public;
- agenţiile, cu sau fără personalitate juridică, care gestionează fonduri provenite din finanţări externe,
rambursabile sau nerambursabile, cum ar fi: unităţile de management al proiectelor (UMP), unităţile de
coordonare a proiectelor (UCP), Oficiul de plăţi şi contractare PHARE (OPCP), Agenţia SAPARD,
Fondul Naţional de Preaderare, precum şi alte agenţii de implementare a fondurilor comunitare;

121
- Ministerul Finanţelor Publice, pentru operaţiunile de trezorerie, datorie publică, realizarea veniturilor
statului şi a contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene;
- autorităţile publice executive ale administraţiei publice locale, pentru operaţiunile de datorie publică
şi realizarea veniturilor proprii.
Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, în principal:
1. angajamente legale şi credite bugetare sau credite de angajament, după caz;
2. deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
3. modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor
aprobate, inclusiv prin virări de credite;
4. ordonanţarea cheltuielilor;
5. efectuarea de încasări în numerar;
6. constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare;
7. reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare;
8. constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene, reprezentând contribuţia viitoare a
României la acest organism;
9. recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite;
10. vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale;
11. concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale;
12. alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice sau de conducătorul
entităţii publice.
Controlul financiar preventiv se exercită asupra documentelor în care sunt consemnate
operaţiunile patrimoniale, înainte ca acestea să devină acte juridice, prin aprobarea lor de către titularul
de drept al competenţei sau de către titularul unei competenţe delegate în condiţiile legii. Nu intră în
sfera controlului financiar preventiv analiza şi certificarea situaţiilor financiare şi/sau patrimoniale,
precum şi verificarea operaţiunilor deja efectuate.
Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică a proiectelor de operaţiuni care
fac obiectul acestuia din punctul de vedere al:
- legalităţii şi regularităţii;
- încadrării în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament, după caz, stabilite potrivit
legii.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită în următoarele forme:
A. controlul financiar preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturor
operaţiunilor cu impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public;

122
B. controlul financiar preventiv delegat, la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi ai bugetului oricărui fond special, la Fondul
naţional şi la agenţiile de implementare a fondurilor comunitare, precum şi la alte entităţi
publice cu risc ridicat, prin controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice.

A. Exercitarea controlului financiar preventiv propriu

Conducătorii entităţilor publice au obligaţia să stabilească proiectele de operaţiuni supuse
controlului financiar preventiv, documentele justificative şi circuitul acestora, cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Controlul financiar preventiv se organizează, de regulă, în cadrul compartimentelor de
specialitate financiar-contabilă. În raport de natura operaţiunilor, conducătorul entităţii publice poate
decide extinderea acestuia şi la nivelul altor compartimente de specialitate în care se iniţiază, prin acte
juridice, sau se constată obligaţii de plată sau alte obligaţii de natură patrimonială.
Controlul financiar preventiv propriu se exercită, prin viză, de persoane din cadrul
compartimentelor de specialitate, desemnate în acest sens de către conducătorul entităţii publice. Actul
de numire va cuprinde şi limitele de competenţă în exercitarea controlului financiar preventiv propriu.
Persoanele desemnate să efectueze această activitate sunt altele decât cele care iniţiază operaţiunea
supusă vizei.
Viza de control financiar preventiv se exercită prin semnătura persoanei desemnate şi prin
aplicarea sigiliului personal, care va cuprinde următoarele informaţii: denumirea entităţii publice;
menţiunea „vizat pentru control financiar preventiv”; numărul sigiliului (numărul de identificare a
titularului acestuia); data acordării vizei (an, lună, zi). Persoana care exercită controlul financiar
preventiv propriu nu trebuie să fie implicată, prin sarcinile de serviciu, în efectuarea operaţiunii supuse
controlului financiar preventiv propriu.
Se supun aprobării ordonatorului de credite numai proiectele de operaţiuni care respectă întru
totul cerinţele de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele creditelor bugetare sau creditelor de
angajament aprobate, după caz, care poartă viza de control financiar preventiv propriu.
În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni se
prezintă însoţite de documentele justificative corespunzătoare, certificate în privinţa realităţii şi
legalităţii prin semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate care iniţiază operaţiunea
respectivă.
Conducătorilor compartimentelor de specialitate în care se întocmesc documentele supuse
controlului financiar preventiv le revine întreaga răspundere pentru realitatea şi legalitatea

123
operaţiunilor ce urmează a se efectua pe baza acestor documente. Obţinerea vizei de control financiar
preventiv propriu pe documente care cuprind date nereale sau inexacte şi/sau care se dovedesc ulterior
nelegale nu exonerează de răspundere pe şefii compartimentelor de specialitate care le-au întocmit.
Exercitarea controlului financiar preventiv prin organele proprii, specializate, se realizează în
cadrul programului de management general al unităţilor economice patrimoniale, în scopul eliminării
sau limitării pe cât posibil a introducerii în activitatea economică a unor date şi informaţii eronate cu
efect perturbator.
Prin exercitarea activităţii de control financiar preventiv se contribuie în mod eficient la
realizarea actului de conducere a unităţii patrimoniale prin asigurarea integrităţii şi mişcării în limitele
legale a mijloacelor materiale şi băneşti şi prin evaluarea reală a rezultatelor financiare ale activităţii
economice în scopul creşterii eficienţei economice a acesteia.
Concomitent cu aceste efecte interne, funcţia preventivă a controlului financiar preventiv
exercitat de către organele proprii se manifestă la nivel macroeconomic prin asigurarea unei circulaţii
băneşti normale cu efecte în evitarea blocajului financiar şi, fapt foarte important, în limitarea
evaziunii fiscale şi a economiei subterane.
Realizarea practică a controlului financiar preventiv constă în compararea de către controlorul
financiar însărcinat cu această activitate a unor proiecte de operaţiuni înscrise în documente financiar-
contabile cu prevederile şi normele legale prin care acestea au fost definite.
Pentru a putea fi analizate în vederea obţinerii vizei de control financiar preventiv, proiectele de
operaţiuni, împreună cu toate documentele justificative, se înaintează personalului însărcinat cu
exercitarea controlului, care după compararea cu prevederile legale prin care au fost aprobate avizează
sau nu efectuarea acestora.
Documentele justificative care se anexează proiectului de operaţiune supusă controlului
financiar preventiv trebuie să conţină toate elementele economice din care să poată fi stabilite
legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa efectuării operaţiunii.
În vederea acordării vizei, personalul cu sarcini de control financiar preventiv analizează atât
documentele anexate proiectelor de operaţiuni, cât şi alte documente şi informaţii pe care le apreciază
ca necesare şi consultă la nevoie personalul tehnic care a participat la întocmirea documentelor la care
se referă operaţiunile economice ce fac obiectul analizei.
Acordarea vizei de control financiar preventiv nu exonerează de răspundere personalele care
au întocmit, semnat şi aprobat documentele dacă ulterior se constată că toate sau numai anumite
operaţiuni efectuate în baza acestora nu sunt legale, necesare, oportune şi eficiente.
Asupra eventualelor deficienţe privind întocmirea şi prezentarea documentelor în vederea
obţinerii vizei de control financiar preventiv, ca şi asupra altor abateri de la prevederile legale rezultate
din verificare, persoanei împuternicite cu exercitarea controlului au obligaţia să informeze operativ

124
conducerea unităţii.
În funcţie de natura abaterilor semnalate, conducătorul compartimentului financiar-contabil
dispune, în baza competenţelor ce-i revin, măsurii de intrare în legalitate sau propune consiliului de
administraţie valorificare abaterilor conform prevederilor legale în vigoare. Conducătorul
compartimentului financiar-contabil şi celelalte persoane împuternicite cu exercitarea controlului
financiar preventiv au obligaţia legală de a nu viza documentele supuse analizei acestora dacă ele
conţin operaţii care nu îndeplinesc condiţii privind legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa
efectuării lor.
Dacă în urma controlului se constată că cel puţin un element de fond cuprins în lista de
verificare nu este îndeplinit, în esenţă, operaţiunea nu întruneşte condiţiile de legalitate,
regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de
angajament, persoanele desemnate cu exercitarea controlului financiar preventiv vor refuza
motivat, în scris, acordarea vizei de control financiar preventiv, consemnând acest fapt în
Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv.
La refuzul de viză se va anexa şi un exemplar al listei de verificare, cu indicarea
elementului/elementelor din această listă a cărui/ale căror cerinţă/cerinţe nu este/nu sunt
îndeplinită/îndeplinite.
Principalele activităţi asupra cărora se exercită controlul financiar preventiv în vederea
acordării vizei în celelalte entităţi economice, altele decât instituţiile publice, pot fi:
 aprovizionarea cu mărfuri, ambalaje, materii prime şi materiale, piese de schimb, obiecte de inventar;
 efectuarea de lucrări şi prestări de servicii pe bază de contracte sau note de comandă încheiate cu
parteneri interni şi externi;
 plăţile şi încasările în lei şi/sau valută efectuate prin casieria unităţii sau prin bancă;
 trecerea pe cheltuieli, fonduri sau rezultate a unor sume care duc la diminuarea profitului sau
capitalului social;
 gajarea, închirierea şi concesionarea bunurilor unităţilor sau ale subunităţilor acestora;
 predarea/primirea gestiunilor;
 evaluarea mijloacelor fixe propuse spre vânzare;
 vânzarea prin licitaţie a activelor;
 solicitările de credite pentru finanţarea activităţii curente sau pentru investiţii;
 vânzarea cu plata prin virament.
Operaţiunile care nu au fost vizate de către personalul însărcinat efectuarea controlului
financiar preventiv nu pot fi efectuate şi nici înregistrate în evidenţele tehnico-operative, financiare sau
contabile.

125
 Documentele care conţin astfel de operaţiuni se înregistrează în evidenţă separată în care se
menţionează numărul şi data documentului, compartimentul emitent, operaţia refuzată şi motivul
refuzului.
Periodic, conducătorului unităţii îi este prezentată situaţia operaţiunilor pentru care a fost
refuzată viza de control financiar preventiv. În funcţie de interesele unităţii şi de motivele refuzului,
conducătorul unităţii poate dispune, în scris, pe propria răspundere, efectuarea operaţiunilor pentru
care viza de control financiar preventiv nu a fost acordată.
În cazul în care refuzul de viză a fost efectuat de către o persoana împuternicită cu exercitarea
controlului financiar preventiv, şeful compartimentului în cadrul căruia au fost întocmite documentele
ale căror operaţiuni au fost refuzate poate solicita conducătorului compartimentului financiar-contabil
reanalizarea documentelor prezentate la viză. Acesta, după ce controlează el însuşi documentele supuse
vizei de control financiar preventiv, poate aproba sau nu efectuarea operaţiunilor iniţial neavizate.
În cazul menţinerii refuzului, dacă se insistă pentru efectuarea operatiunilor neavizate,
conducătorul compartimentului în cadrul căruia au fost emise documentele se poate adresa, în scris,
conducătorului unităţii, prezentând atât motivele refuzului, cât şi motivaţia solicitării efectuării
operaţiunilor.Pe baza acestor argumente, conducătorul unităţii poate dispune, în scris, pe proprie
răspundere, efectuarea operaţiunilor pentru care s-a menţinut refuzul de viză.
Conducătorul compartimentului financiar-contabil, în calitatea sa de salariat împuternicit cu
exercitarea controlului financiar preventiv, are obligaţia de a informa Consiliul de administraţie asupra
tuturor operaţiunilor refuzate la viză, dar efectuate din dispoziţia conducătorului unităţii sau a
înlocuitorului de drept al acestuia.
Documentele care conţin operaţii nevizate, dar efectuate, se înregistrează distinct, după cum au
produs sau nu efecte patrimoniale, astfel:
- în cartoteci, la nivelul compartimentului în cadrul căruia au fost emise, pentru operaţiunile ce nu au
dat naştere unor efecte patrimoniale;
- în conturi de ordine şi evidenţă, până la clarificare, operaţiunile care au produs efecte patrimoniale.

A. Exercitarea controlului financiar preventiv delegat

Controlul financiar preventiv delegat se organizează de Ministerul Finanţelor Publice prin

personal special desemnat, controlori delegaţi pentru efectuarea acestei operaţiuni şi se exercită prin
viză.
Viza de control financiar preventiv este o atestare emisă de către o autoritate legală,
persoană fizică sau juridică, prin care se confirmă ca proiectele de operaţiuni supuse controlului
său au fost constituite în conformitate cu prevederile legale prin care au fost definite.

126
 Controlul preventiv delegat se exercită la nivelul ordonatorilor principali de credite ai bugetelor
prevăzute de Legea nr. 500/2002. De asemenea, ministrul finanţelor publice numeşte unul sau mai
mulţi controlori delegaţi pentru operaţiunile derulate prin bugetul trezoreriei statului, pentru operaţiuni
privind datoria publică şi pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice.
Principalele atribuţii ale controlului delegat în exercitarea controlului financiar preventiv sunt:
- exercitarea controlului financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni ale ordonatorului
de credite, în conformitate cu ordinul de numire şi cu normele metodologice aprobate potrivit prezentei
ordonanţe;
- supravegherea organizării, ţinerii, actualizării şi raportării evidenţei angajamentelor;
- prezentarea de rapoarte lunare controlorului financiar şef cu privire la situaţia curentă a
angajamentelor efectuate, vizele acordate şi situaţiile intenţiilor şi refuzurilor de viză, formularea de
avize cu caracter consultativ, precum şi aspectele deosebite ale derulării operaţiunilor financiare;
- formularea de avize cu caracter consultativ, la solicitarea ordonatorului de credite pe lângă care este
numit sau la cererea ministrului finanţelor publice, precum şi din iniţiativă proprie, în privinţa
conformităţii, economicităţii, eficacităţii sau eficienţei unor operaţiuni ori proiecte de acte normative;
- monitorizarea şi îndrumarea metodologică a controlului financiar preventiv propriu;
- elaborarea de propuneri şi proiecte privind perfecţionarea controlului financiar preventiv;
- participarea la activităţile Corpului controlorilor delegaţi;
- îndeplinirea altor atribuţii, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Viza de control financiar preventiv se acordă în scris, pe formulare tipizate, pe care se aplică
semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat desemnat să realizeze verificarea. Controlorul
delegat în drept să exercite controlul financiar preventiv are dreptul şi obligaţia să refuze acordarea
vizei în cazul în care se constată că proiectele de operaţiuni ce fac obiectul activităţii sale nu
îndeplinesc condiţiile de legalitate şi încadrare în limita angajamentelor bugetare aprobate prin legea
bugetară anuală.
Înainte de a emite un refuz de viză, controlorul delegat are obligaţia să informeze, în scris, în
legătură cu intenţia sa ordonatorul de credite, precizând motivele refuzului.
Dacă ordonatorul de credite prezintă în scris argumente în favoarea efectuării operaţiunii pentru
care se intenţionează refuzul de viză, controlorul delegat poate consulta, înainte de a înregistra oficial
refuzul de viză, opinia neutră asupra cazului. Pentru formularea opiniei neutre se constituie ad-hoc o
comisie formată din 3 membri ai Corpului controlorilor delegaţi, prin decizie a controlorului financiar
şef.
Opinia neutră se motivează şi se formulează în scris şi are rol consultativ, soluţia finală fiind de
competenţa exclusivă a controlorului delegat, potrivit principiului exercitării în mod independent a
atribuţiilor de control financiar preventiv delegat.

127
 Controlul financiar preventiv delegat se efectuează în termenul cel mai scurt, permis de durata
efectivă a verificărilor necesare, astfel încât să nu afecteze desfăşurarea în bune condiţii şi în termen a
operaţiunii al cărei proiect se supune controlului financiar preventiv delegat.
Perioada maximă pentru acordarea sau, după caz, pentru refuzul vizei de control financiar
preventiv delegat este de 3 zile lucrătoare de la prezentarea proiectului unei operaţiuni, însoţit de toate
documentele justificative.
Perioada este suspendată de la înregistrarea informării până la primirea răspunsului ordonatorului
de credite. Perioada de suspendare se aplică şi pentru intervalul necesar în vederea formulării opiniei
neutre, care însă nu poate depăşi 3 zile lucrătoare.
În cazuri excepţionale controlorul delegat are dreptul să prelungească perioada prevăzută cu
maximum 5 zile lucrătoare, pe baza unui referat de justificare pe care are obligaţia să îl transmită de
îndată spre informare controlorului financiar şef şi ordonatorului de credite.
Controlorul delegat îşi exercită atribuţiile în mod independent. El îl poate informa în mod
direct pe ministrul finanţelor publice asupra situaţiilor deosebite apărute în activitatea sa şi nu i se
poate impune, pe nici o cale, acordarea ori refuzul vizei de control financiar preventiv delegat

5.3. Exercitarea controlului financiar de gestiune

Controlul de gestiune a fost creat în marile întreprinderi pentru a verifica dacă acţiunile
întreprinse pe termen scurt se înscriu în sensul orientărilor strategice. Altfel spus, controlul de gestiune
este destinat facilitării pilotajului întreprinderii de către manageri în deciziile lor operaţionale şi pe
termen scurt, în vederea realizării obiectivelor strategice ale firmei.
În literatura de specialitate, controlul de gestiune (management control, engleză; contrôle de
gestion, franceză) este definit ca procesul prin care managerii se asigură că resursele sunt obţinute
şi utilizate cu eficienţă, eficacitate şi pertinenţă pentru realizarea obiectivelor organizaţiei.
Din această definiţie rezultă că un sistem de control de gestiune înglobează un proces şi o
structură. Procesul constă din ansamblul de acţiuni întreprinse iar structura priveşte adaptările
organizaţionale şi construcţiile de informare care facilitează procesul.
În definirea controlului de gestiune, termenul de eficienţă este utilizat în sens tehnic şi
semnifică modul cum sunt utilizate resursele, adică rezultatul obţinut pe unitate de resurse angajate
(efect/efort). Astfel, o maşina eficientă este cea care produce o cantitate dată de utilităţi cu un consum
minim de resurse sau cea care produce cel mai mare efect posibil cu o cantitate dată de resurse.
Prin resursele firmei trebuie să înţelegem toţi factorii antrenaţi în circuitul economic al firmei:
active fixe, stocuri, resurse financiare, informaţii, capitalul ecologic cât şi resursele umane.

128
 Eficacitatea reprezintă aptitudinea organizaţiei de a-şi atinge obiectivele fixate. Un centru de
responsabilitate este considerat eficient în măsura în care îşi realizează obiectivele cu consumul cel
mai redus posibil.
Corelarea obiectivelor firmei cu mijloacele ridică problema pertinenţei, adică obiectivele (ca
volum şi calitate) trebuie să fie fixate în raport cu mijloacele existente sau mobilizabile într-un termen
scurt.
Modul de organizare şi de realizare a controlului de gestiune într-o organizaţie economică
depinde atât de mărimea firmei şi specificul activităţii, de competenţa echipei manageriale cât şi de
cultura de întreprindere.Într-o formulă ideală, controlul de gestiune este articulat de o manieră
funcţională cu direcţia generală a firmei. În felul acesta, el îşi îndeplineşte rolul de pregătire a
deciziilor la toate nivelurile şi de coordonare a acţiunilor, fără a fi perceput doar ca un instrument de
supraveghere din partea structurii ierarhice. Însă această situaţie se transpune în practică în funcţie de
mărimea întreprinderii, dupa cum urmează:
- într-un grup internaţional controlul de gestiune este instalat, pentru cea mai mare parte a timpului,
la nivelul sediului societăţii-mamă (holdingului, deci, avem de-a face cu o formulă relativ centralizată
de control de gestiune). Rolul său este acela de a primi informaţii de la diferite structuri (filiale,
sucursale, reprezentanţe) necesare pentru elaborarea şi urmărirea realizării strategiei grupului. Aceasta
situaţie nu exclude existenţa unui control de gestiune descentralizat la nivelul filialelor, dar care vor
avea competenţe restrânse şi vor trebui să aplice procedurile de control de gestiune stabilite de sediul
central, servind ca sistem de furnizare a unor rapoarte regulate, în special privind indicatorii de
performanţă.
- într-o întreprindere mare funcţia de control de gestiune trebuie poziţionată, în principiu, pe lângă
conducerea întreprinderii. Integrarea controlului de gestiune în cadrul unei direcţii ierarhice nu este
totdeauna cea mai bună soluţie. Astfel, dacă exercitarea controlului de gestiune se face dintr-o structură
(serviciu sau departament) aflată în subordinea direcţiei financiare sau contabile, această activitate
riscă să se limiteze doar la unele activităţi de execuţie tehnică, cum sunt operaţiile de întocmire a
situaţiilor financiare, calculul costurilor, elaborarea bugetelor, în detrimentul funcţiilor de asistare şi
sprijin în luarea deciziilor. În schimb, dacă controlul de gestiune este integrat de o manieră ierarhică în
organigrama firmei, acesta riscă să fie perceput ca o funcţie ierarhică, situaţie care accentuează
perceperea controlului de gestiune ca un instrument de supraveghere şi sancţiune. De aceea, într-o
întreprindere mare se recomandă organizarea controlului de gestiune de o manieră funcţională.
- într-o întreprindere mică sau mijlocie controlul de gestiune este foarte puţin formalizat. Cel mai
adesea, acesta se organizează în cadrul serviciului de contabilitate sau direcţiei financiare, dacă există.
În multe întreprinderi mici şi mijlocii, sistemul informaţional este puţin dezvoltat şi nu se organizează
o veritabilă contabilitate de gestiune, funcţia de gestiune fiind realizată prin adaptarea contabilităţii

129
financiare şi la unele nevoi informaţionale ale managerului. De aceea, în aceste firme controlul de
gestiune este asigurat de manager (administratorul întreprinderii) împreună cu contabilul firmei.
Activitatea de control financiar de gestiune se exercită pe baza prevederilor legale în vigoare şi
a programului anual de control întocmit de către şeful compartimentului (serviciu sau birou) şi aprobat
de către consiliul de administraţie al fiecărei unităţi economice.
În programul de control sunt prevăzute, pe unităţi de timp - luni şi semestre -, atât gestiunile şi
în cadrul acestora activităţile programate a se controla, cât şi perioada supusă verificării, durata
acesteia, precum şi organele de specialitate care urmează a efectua verificarea.
Pentru fiecare acţiune înscrisă în programul de control, conducătorul compartimentului de
control financiar de gestiune elaborează tematica de control, document în care se înscriu principalele
obiective, prevederile legale care reglementează activităţile ce urmează a fi controlate, personalele care
exercită controlul şi termenele de execuţie.
Separat de această activitate, conducătorul compartimentului de control financiar de gestiune,
în cadrul acţiunii de pregătire a verificării, instruieşte fiecare controlor sau echipă, prezentând atât
principalele prevederi legale care reglementează activitatea controlată, cât şi unele aspecte rezultate din
activitatea anterioară de control, ca şi modul de valorificare a constatărilor rezultate din acesta.
Activitatea de control financiar de gestiune este reglementată prin prevederi şi norme şi constă
din acţiuni ce se realizează atât înainte, cât şi după efectuarea acţiunii propriu-zise de verificare.Înainte
de exercitarea activităţii propriu-zise de control financiar de gestiune, se realizează acele acţiuni care
privesc în special elaborarea tematicilor de control, instruirea echipelor de control, aşa cum s-a arătat
în capitolul de prezentare a sistemului metodologic de control financiar. După încheierea acestora şi a
realizării controlului, măsurile sunt mai complexe şi se referă în special la valorificarea abaterilor şi a
deficienţelor constatate.
Exercitarea controlului financiar de gestiune impune, atât din partea personalului care îl
realizează, cât şi din partea celui ce conduce sau execută activităţile verificate, o serie de obligaţii care,
defalcate pe cele două categorii, constau în:
1. pentru personalul însărcinat cu realizarea controlului financiar de gestiune:
- să exercite controlul în strictă concordanţă cu elementele înscrise în programul de control, la
termenele şi pentru perioadele stabilite;
- să înscrie în actele de control numai date şi fapte reale;
- să nu omită, cu bună ştiinţă, date sau fapte care constituie abateri de la prevederile şi normele legale;
- să propună sau să dispună măsurile necesare pentru înlăturarea lipsurilor şi a abaterilor constatate şi
consemnate în actele control, în vederea intrării în legalitate;
- să nu dispună, prin interpretare sau aplicare eronată a dispoziţiilor legale, măsuri care să producă
prejudicii de orice natură unităţii economice;

130
2. pentru personalul care execută sau conduce activităţile controlate;
- să pună la dispoziţia controlorilor toate registrele, actele şi piesele justificative, corespondenţa şi
orice alte documente necesare realizării controlului financiar de gestiune;
- să prezinte controlorilor, la solicitarea acestora, valorile materiale, financiare şi băneşti sau de altă
natură pe care le gestionează sau le au în păstrare şi care intră sub incidenţa obiectivelor; controlului;
- să prezinte, la solicitarea controlorului, informaţii şi explicaţii verbale şi/sau scrise în legătură cu
abaterile sau alte situaţii constatate;
- să consemneze, cu sau fără obiecţiuni, actele de control întocmite şi să comunice la termenele fixate
modul de rezolvare a măsurilor stabilite.
Nerealizarea obligaţiilor în legătură cu exercitarea controlului financiar de gestiune constituie
abatere de la prevederile legale şi atrage răspunderea disciplinară, juridică sau penală, după caz, pentru
următoarele fapte:
- nesesizarea de către şeful compartimentului de control financiar de gestiune a organelor competente
privind cazurile de nedispunere a măsurilor referitoare la recuperarea pagubelor;
- nepunerea la dispoziţia controlorilor financiari de gestiune a documentelor şi/sau a datelor necesare
recuperării pagubelor;
- refuzul de a semna, cu sau fără obiecţiuni, actele de control întocmite de către organele de control
financiar de gestiune, precum şi de a da explicaţii scrise sau verbale în legătură cu abaterile constatate;
- neexecutarea în termenele stabilite a dispoziţiilor privind eliminarea abaterilor constatate ca urmare a
exercitării controlului;
- nedispunerea măsurilor necesare efectuării cu prioritate, la solicitarea organelor de cercetare penală
sau a instanţelor de judecată, a controlului financiar de gestiune necesar stabilirii prejudii într-o cauză
penală.
Abaterile de la prevederile legale constatate ca urmare a exercitarii controlului financiar de
gestiune se consemnează în procese-verbale de control.
Dacă pe parcursul exercitării activităţii de control financiar de gestiune se constată abateri care
trebuie eliminate operativ pentru a nu provoca în continuare efecte negative sau pentru care există
riscul ca elementele probatorii să nu poată fi conservate până la finalizarea acţiunii, se întocmesc note
de constatare.Notele de constatare se întocmesc ori de câte ori este necesar, se semnează de către
controlorii de gestiune, de către persoanele făcute răspunzătoare şi eventual de către unul sau doi
martori asistenţi si au aceeaşi valoare juridică ca orice act de control constatator.
Pentru a putea fi înscrise în actele de control, constatările trebuie sa fie legale, reale, să aparţină
persoanei care efectuează controlul şi să se refere la obiectul controlului.
O dată cu abaterile constatate, în actele de control se mai înscriu normele legale nerespectate,
consecinţele de natură economică ale acestora persoanele vinovate şi măsurile dispuse operativ sau

131
propuse în vederea intrării în legalitate.
La actele de control astfel întocmite se anexează documente, situaţii centralizatoare, note
explicative şi chiar note de constatare, al căror rol este de a susţine constatările privind abaterile
înscrise în acestea.
Actele de control se semnează de către organele de control şi persoanele făcute răspunzătoare
de producerea abaterilor, care conduc sau/efectuează operaţiunile din cadrul gestiunilor controlate, şi
se înregistrează la registratura unităţii economice.
Valorificarea constatărilor controlului financiar de gestiune se realizează în timpul controlului,
prin măsuri operative de intrare în legalitate, şi după încheierea acestuia, astfel:
Şeful compartimentului de control financiar-contabil de gestiune analizează actele de control şi
pe baza elementelor consemnate în acestea întocmeşte o notă-raport în atenţia conducătorului unităţii,
în care prezintă atât constatările şi modul cum unele dintre acestea au fost valorificate operativ în
timpul controlului, cât şi propunerile de valorificare în continuare a celorlalte abateri nevalorificate.
În funcţie de abaterile consemnate în actele de control şi de propunerile făcute de către
conducătorul compartimentului de control financiar de gestiune, conducătorul unităţii dispune măsurile
de valorificare a tuturor constatărilor rezultate din control, la nivelul unităţii şi/sau prin remiterea
acestora către organele competente.
În cazul în care, conducătorul unităţii a dispus, în termen de 30 de zile de la data înregistrării
actului de control, toate măsurile de valorificare a abaterilor constatate, conducătorul compartimentului
de control financiar de gestiune are obligaţia de a informa, în scris, despre aceasta consiliul de
administraţie al unităţii economice.
Asupra modului de desfăşurare a activităţii de control, ca şi asupra măsurilor de valorificare a
constatărilor, conducătorul compartimentului de control financiar de gestiune prezintă periodic, de
obicei trimestrial, informări adresate consiliului de administraţie al unităţii economice.
Una dintre activităţile importante care se desfăşoară în cadrul controlului financiar propriu este
inventarierea patrimoniului. Activitatea de inventariere a patrimoniului este reglementată prin Legea
contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicată cu modificările ulterioare şi se realizează
conform Normelor aprobate prin OMFP 2861/09/10/2009.
Deşi este de presupus că informaţiile rezultate din activitatea de control sunt reale şi redau cu
fidelitate starea, la un moment dat, a patrimoniului propriu, pentru o mai mare credibilitate faţă de
parteneri este necesar ca aceste informaţii să fie validate şi de către o autoritate independentă faţă de
cele două entităţi, emitentul şi receptorul utilizator de informaţii. Crearea acestei stări de transparenţă
asupra activităţilor desfăşurate de către entităţile economice presupune, concomitent cu instituirea unui
sistem de control financiar propriu, şi crearea unui sistem extern de control, independent, care să ofere
oricărui partener posibilitatea de a accede, prin intermediul constatărilor acestuia, la datele şi

132
informaţiile privind starea patrimoniului propriu.
Această formă a controlului financiar, cunoscută sub denumirea de audit financiar, are ca obiect
de studiu întreaga activitate a agentului economic şi se realizează de către profesionişti independenţi
sau organizaţi în structuri distincte ca persoane juridice.
Controlul financiar de gestiune împreună cu auditul financiar constituie principalele elemente
de susţinere a managementului unei entităţi economice, prin dublul rol pe care îl realizează, atât de
prevenire a unor situaţii perturbatorii ale sistemului, cât şi de semnalare şi remediere a abaterilor de la
normele legale de reglementare a activităţilor derulate în cadrul acestuia.
Principalele obiective ale controlului financiar de gestiune constau în verificarea documentelor
financiar-contabile privind administrarea patrimoniului în scopul:
- respectării legalităţii şi organizării disciplinei în utilizarea fondurilor;
- prevenirii, descoperirii şi recuperării pagubelor;
- stabilirii răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate pentru nerespectarea prevederilor şi a
normelor legale.
Activitatea de cunoaştere a acestor elemente, situaţia financiară şi starea patrimoniului proprii
fiecărei unităţi publice, se realizează prin stabilirea mai multor obiective de control financiar de
gestiune, dintre care se menţionează:
- verificarea modului de organizare a activităţii de recepţie şi autorecepţie la primirea şi livrarea
materiilor prime, materialelor şi produselor, precum şi depozitarea, conservarea şi manipularea
acestora în cadrul societăţilor comerciale, în vederea prevenirii degradării, distrugerii, pierderii sau
risipei acestora;
- verificarea modului de efectuare a inventarierii patrimoniului în sensul stabilirii dacă această
operaţiune a fost realizată cu regularitate şi la termenele prevăzute de lege;
- verificarea modului de organizare a evidenţelor tehnico-operative, financiare şi contabile, precum şi a
modului de conducere corectă şi cu regularitate a acestora;
- verificarea modului de păstrare, manipulare şi utilizare a formularelor cu regim special;
- verificarea modului de organizare a sistemului de pază a incintelor de depozitare a bunurilor de orice
fel ce formează patrimoniul unităţii economice.
Alte obiective ale controlului financiar de gestiune constau în verificarea şi stabilirea:
- modului de respectare a prevederilor legale privind angajarea gestionarilor şi al constituirii, de către
aceştia, a garanţiilor materiale;
- existenţei, integrităţii, păstrării şi pazei bunurilor şi valorilor materiale;
- legalităţii efectuării încasărilor şi plăţilor în numerar şi prin cont;
- modului de organizare şi efectuare a inventarierii patrimoniului;
- respectării prevederilor legale privind întocmirea şi circulaţia documentelor primare şi de evidenţă

133
tehnico-operativă, financiară şi contabilă.
În ceea ce priveşte metodologia de exercitare, orice acţiune de control fiananciar de gestiune
trebuie să parcurgă câteva etape:
1. Pregătirea acţiunii de control care cuprinde ca momente obligatorii:
- documentare privind activitatea din sectorul supus verificării,
- desemnarea persoanelor care vor forma echipa,
- instruirea echipelor desemnate,
- studierea diverselor materiale existente şi studierea dispoziţiilor legale şi interne legate de activitatea
supusă controlului,
- alegerea momentului de începere a controlului şi stabilirea duratei acestuia.
2. Organizarea muncii la locul verificării :
- prezentarea la unitatea supusă verificării şi luarea legăturii cu conducerea,
- verificarea valorilor materiale care necesită un control inopinat,
- documentare detaliată privind organizarea şi desfăşurarea activităţii,
- întocmirea unui plan detaliat de verificare.
3. Verificarea propriu-zisă care trebuie să respecte următoarele reguli de bază:
- verificare obiectivelor înscrise în plan trebuie să înceapă obligatoriu cu modul în care entitatea
controlată a adus la îndeplinire măsurile stabilite în acţiunile de control precedente,
- aprecierea operaţiunilor trebuie să se facă în spiritul unei depline obiectivităţi,
- trebuie avute în vedere interdependenţele dintre diferitele fenomene şi procese,
- membrii echipei trebuie să informeze permanent şeful şi ceilalţi membri despre constatări, pentru
confruntarea opiniilor
4. Întocmirea şi perfectarea documentelor de control:
- toate constatările trebuie consemnate în documente specifice, care vor cuprinde şi concluziile şi
aprecierile controlorilor, precum şi măsuri,
- în afara consecinţelor imediate, actele de control pot sta la baza unor acţiuni administrative sau
juridice,
- actele de control trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă (elementele de identificare şi
semnăturile autorizate, atât ale controlorilor cât şi ale celor controlaţi) şi de fond (constatări autentice şi
concluzii temeinice), excluzând subiectivismul, părerile preconcepute şi arbitrariul,
- de principiu, actele de control sunt documente bilaterale, adică ele se însuşesc şi semnează atât de
controlori cât şi de către reprezentanţii unităţii.
Cele mai importante şi uzuale acte de control sunt:
Procesul verbal: este principalul document, care cuprinde o parte introductivă, rezervată
datelor de identificare, o parte care cuprinde conţinutul propriu-zis al controlului, cu expunerea

134
ordonată a tuturor deficienţelor constate şi o parte de încheiere în care se precizează numărul de
exemplare şi destinaţia lor precum şi menţiunea restituirii tuturor documentelor puse la dispoziţie.
Nota de prezentare care însoţeşte actul de control şi conţine aprecieri suplimentare faţă de cele
constatate, destinate numai celui care a dispus controlul, sub forma propunerilor de măsuri, de
imputare a pagubelor.
Nota unilaterală care se întocmeşte atunci când nu se constată deficienţe sau abateri şi când nu
se justifică întocmirea procesului verbal.
5. Valorificarea rezultatelor controlului: se realizează prin stabilirea măsurilor concrete prin care
urmează să se remedieze deficienţele
6. Controlul indeplinirii măsurilor stabilite pe baza concluziilor rezultate din acţiunea de verificare:
misiunea controlului se poate considera încheiată numai atunci când deficienţele, abaterile au fost
definitiv lichidate şi s-au creat condiţiile pentru prevenirea lor în viitor.
Structurate pe unele dintre obiectivele generale prezentate, în tematicile de control întocmite
pentru fiecare dintre acestea se înscriu următoarele obiective specifice:
1. Controlul modului de respectare a prevederilor legale privind angajarea gestionarilor şi al
constituirii, de către aceştia, a garanţiilor materiale.
Noţiunea de gestionar în sensul prevederilor legale înseamnă „angajatul unui agent economic,
care are ca atribuţii de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea,
folosirea sau deţinerea, chiar temporară, a unui agent economic, indiferent de modul de dobândire şi
de locul unde acestea se află”.
Etimologic, noţiunea de gestiune este de origine franceză şi provine din cuvântul „gestion”,
care este un derivat din latinescul „getio”, cuvânt care semnifică „girare unei averi”. Noţiunea de
gestiune a căpătat şi un sens mai concret, de administrare a bunurilor, răspundere privind păstrarea
bunurilor şi a mânuirii fondurilor unei firme sau instituţii.
Totalitatea bunurilor materiale, mijloace băneşti sau alte valori pe care un gestionar le primeşte,
le păstrează şi le eliberează în condiţiile legii, asigurând integritatea lor, reprezintă obiectul gestiunii.
Din punct de vedere economic, prin bun se înţelege tot ceea ce serveşte la satisfacerea
trebuinţelor omului şi poate fi exprimat în bani. Bunurile se mai pot împărţi, în funcţie de provenienţa
lor, în bunuri libere (accesul la acestea este liber, fiind determinat doar de loc şi timp, de exemplu
lumina, aerul de munte, apa mării) şi bunuri economice (care cuprind atât materialele cât şi serviciile şi
informaţiile, provenind în urma unei activităţi economice şi existând doar tât timp cât vor fi produse).
Deci, bunul obţinut fără nici o cheltuială nu este bun economic.
Ceea ce caracterizează gestiunea este faptul că gestionarului îi revine obligaţia să efectueze o
sumă de activităţi, în scopul păstrării şi asigurării integrităţii bunurilor sau valorilor băneşti primite.

135
Legea privind angajarea gestionarilor7 consideră a fi „bunuri”, bunurile materiale, mijloacele băneşti
şi orice alte valori gestionate. Sunt incluse în categoria gestiunilor:
a. depozitele, magaziile, silozurile, precum şi altele asemănătoare, în cazul în care în ele sunt
adăpostite, depozitate sau înmagazinate materii prime, materiale şi similare,
b. magazinele în care se primesc şi se desfac mărfuri cu ridicata sau cu amănuntul, raioanele şi tonetele
acestor magazine în cazul în care activitatea lor este evidenţiată separat în contabilitate,
c. inventarul societăţilor indiferent dacă obiectele care-l compun sunt folosite în unul sau mai multe
locuri (camere, etaje, săli, boxe),
d. gestiunile de numerar sau imprimate care sunt valori prin ele însăşi sau care pot fi transformate în
bani sau folosite pentru schimb (de exemplu valorile aflate la casieri, factori, agenţi fiscali, remizieri ).
Dacă s-ar dori realizarea unei clasificări a gestiunilor în funcţie cu natura bunurilor gestionate,
sunt gestiuni de bunuri (valori materiale), gestiuni de bani sau alte valori şi mixte, cu evidenţă
cantitativă sau valorică, individuale sau colective. Pot reprezenta gestiuni independente depozitele,
magaziile, silozurile, turmele de animale, magazinele de mărfuri sau raioanele acestora, chioşcurile şi
tonetele, numerarul şi imprimatele de valoare, operele de artă şi obiectele preţioase.
Prin valori materiale, de regulă, se înţeleg: materii prime, materiale, semifabricate cumpărate,
prefabricate şi detaliile de montat, combustibilul, piesele de schimb, obiectele de mică valoare sau de
scurtă durată, sculele, dispoziţiile şi verificatoarele, deşeurile, anvelopele, echipamentul de lucru,
uniformele, echipamentul şi materialele de protecţie, cazarmamentul, baracamentele şi amenajările
provizorii de pe şantiere, ambalajele, semifabricatele din producţie proprie, produsele finite, mărfurile,
utilajele şi materialele pentru investiţii şi alte valori de natura acestora. Gestiunile de valori materiale au
ca obiect bunurile concrete, cu va!oare intrinsecă, materializată sub diverse forme.
Prin gestiune bănească se înţelege numerarul intrat în casieria unităţii, precum şi alte valori
nemateriale, cum sunt: timbre, tichete de transport şi de masă, cecuri, formulare cu regim special.
Gestiunile băneşti reprezintă totalitatea valorilor băneşti şi sunt organizate în funcţie de specificul şi
complexitatea activităţii sub formă de casierii, ghişee sau puncte de încasări şi plăţi.
La unităţile de producţie şi cele bugetare gestiunile de bunuri sunt organizate distinct de cele
băneşti, iar la societăţile comerciale având ca obiect comerţul cu amănuntul se pot organiza şi gestiuni
care pot fi denumite gestiuni mixte. Particularităţile gestiunilor mixte:
- acelaşi gestionar gestionează atât mărfurile cât şi numerarul;
- evidenţa se ţine numai valoric;
- mărfurile se transformă în bani pe măsura comercializării lor, iar gestionarul va justifica soldul valoric,
7
Legea 22 din 18 noiembrie 1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice combustibil, carburanţi şi lubrifianţi,
deşeuri, semifabricate, produse, piese de schimb, mijloace de transport, obiecte de inventar, echipament şi materiale de
protecţie, alimente, medicamente, imprimate.

136
care poate fi constituit fie numai din mărfuri, dacă nu s-a vândut nimic, fie din mărfuri plus numerarul
încasat în cursul zilei, săptămânii, lunii.
Gestiunile de valori materiale (bunuri) sunt gestiuni cu evidenţă cantitativă, caracterizîndu-se
prin aceea că evidenţa tehnico-operativă se ţine pe fiecare produs în parte numai cantitativ şi cu
indicarea tuturor specificaţiilor.
Gestiunile valorice sunt acele gestiuni în care înregistrarea mărfurilor intrate în magazin se
efectuează numai global valoric, la fel ca şi ieşirile. Ceea ce caracterizează acest gen de gestiuni este
faptul că raportul de gestiune se întocmeşte numai valoric, indiferent că se fac vânzări zilnice sau ies
produse din magazin prin transferul la alte magazine ale societăţii comerciale respective.
În nici o lege nu se prevede în mod expres condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea
unui gestiuni, dar se pot determina unele criterii orientative, şi anume:
- volumul operaţiunilor de intrări şi ieşiri de mărfuri, determină felurile gestiunilor şi numărul acestora
(de exemplu, la unităţile mijlocii şi mari se pot constitui mai multe gestiuni de acelaşi fel sau
specializate pe feluri de bunuri, cum ar fi gestiuni de materii prime, semifabricate, produse finite, piese
de schimb, ambalaje );
- locul de depozitare a bunurilor care fac obiectul gestiunii, astfel pentru aceleaşi produse se pot
constitui gestiuni la depozitele centrale ale societăţii sau gestiuni pe secţii de producţii, precum şi
gestiuni de comercializare a produselor fabricate;
- destinaţia bunurilor, de exemplu cele destinate investiţiilor, plătite din fonduri pentru investiţii pot fi
constituite în gestiuni separate de bunurile necesare producţiei sau consumului curent;
- volumul, complexitatea şi specificul operaţiilor de încasări şi plăţi poate determina organizarea mai
multor casierii, ghişee, puncte de încasări şi plăţi sub directa îndrumare, coordonare şi control a unui
casier central;
- stabilirea persoanelor care au dreptul de a fi gestionari, prin respectarea atât a legii 22/1969 dar şi a
legii 31/1990, ambele modificate ulterior.
La întreprinderile şi instituţiile mici se organizează, de regulă, o gestiune de mijloace băneşti
(casierie) şi o singură gestiune penitru toate bunurile corporale. În schimb, la unităţile economice mari
se înfiinţează gestiuni specializate pentru materii prime, materiale, piese de schimb, carburanţi, produse
finite. Mai mult, pentru aceeaşi categorie de bunuri se pot organiza mai multe gestiuni, sub forma unor
depozite centrale şi sub forma unor magazii la nivelul secţiilor de producţie, subunităţilor cu sediu
distinct sau filialelor.
Decizia sau ordinul de constituire a unei gestiuni trebuie să se prevadă: denumirea gestiunii;
data înfiinţării gestiunii, obiectivul gestiunii, adică natura bunurilor;nominalizarea gestiunii, prin
atribuirea de numere de ordine dacă se constituie mai multe gestiuni în cadrul aceleiaşi unităţi; locul
unde este constituită gestiunea; denumirea gestionarilor la constituire;numele persoanelor care au

137
dreptul să dispună eliberarea de bunuri din gestiune şi comunicarea listei cu specimene de semnături.
Numărul şi natura gestiunilor se stabileşte prin organigramă, la întreprinderile şi organizaţiile
economice, sau prin statutul de funcţiune, la instituţiile publice.
Pentru realizarea oricărei activităţi, indiferent dacă este desfăşurată de persoană fizică sau
juridică, de societăţi cu capital de stat, privat sau mixt, de instituţii sau de organizaţii nonprofit, sunt
necesare bunuri materiale şi băneşti. În acest sens, agenţii economiei, autorităţile şi instituţiile publice în
conformitate cu legile în vigoare, au obligaţia de angajare a persoanelor care au ca răspundere
„totalitatea operaţiilor de primire, păstrare şi eliberare sau mânuire a bunurilor materiale, băneşti şi a
altor valori”.8
Legea nr. 22/1969 a instituie un sistem de răspunderi şi garanţii care vizează, pe de o parte,
prevenire producerii unor prejudicii în dauna societăţilor comerciale, autorităţilor şi instituţiilor publice,
şi, pe de altă parte, recuperarea prejudiciilor cauzate.
Legea 22/1969 prevede condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care vizează
ocuparea postulul de gestionar, dar şi excepţiile la aceste reguli.În ceea ce priveşte angajarea
gestionarilor, principalele obiective ale controlului financiar de gestiune sunt de a constata dacă
gestionarii în funcţie îndeplinesc următoarele condiţii:
- au vârsta de cel puţin 21 de ani, îndeplinesc condiţiile de studii generale, liceale sau de specialitate, în
funcţie de natura şi valoarea bunurilor gestionate şi deţin o anumită experienţă în activitatea de
gestionar; În caz contrar, în situaţiile constatării de pagube, vor răspunde pentru prejudiciile constatate
atât gestionarii dar şi persoanele care nu au respectat prevederile legii privind vârsta gestionarului.
- verificarea cunoştinţelor este făcută de o comisie constituită în acest scop de conducerea societăţii,
care va trebui să consemneze, sub semnatură, întrun proces verbal rezultatele verificării, precum şi
faptul ca persoana/persoanele verificate au cunoştintele şi maturitatea necesară pentru a fi
gestionar/gestionari.
- au prezentat documente eliberate de instituţiile Ministerului de Interne din care rezultă antecedentele
penale (cazierul judiciar);
- au prezentat documente în care sunt consemnate referiri la activitatea de gestionar desfăşurată anterior
în cadrul altor unităţi economice;
- au prezentat acceptul scris al altor gestionari, în cazul în care gestiunea este atribuită mai multor
persoane, sau declaraţiile proprii, în cazul în care în subordinea acestora au mai fost încadraţi şi alţi
gestionari.
Potrivit articolului 4 din aceeaşi lege, nu poate fi gestionar:
- persoana aflată în curs de urmărire penală sau de judecată pentru săvârşirea vreunei infracţiuni;
- pe o perioadă de 2 ani, persoana care a săvârşit vreo infracţiune şi a fost amnistiată în cursul urmăririi

8
Legea nr. 22/1969

138
penale, judecăţii sau condamnării;
- persoana căreia i s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei nu poate fi gestionar în cursul
termenului de încercare şi 2 ani de la expirarea acestui termen;
- persoana condamnată pentru săvârşirea de infracţiuni, chiar dacă a fost graţiată. Interdicţia prevăzută
de lege operează pentru condamnările la închisoare, cele cu amendă penală sau condamnările la muncă
în folosul comunităţii.
Garanţia în numerar reprezintă suma de bani depusă de gestionar la firma unde este încadrat.
Garanţia poate fi reţinută de firmă din salariul lunar. În ceea ce priveşte obligativitatea legală de
constituire pentru fiecare gestionar angajat a garanţiilor materiale, principalele obiective de control
financiar de gestiune sunt de a verifica şi de a constata:
- existenţa contractului, încheiat în formă autentică, pentru constituirea garanţiilor, cu respectarea
următoarelor condiţii:
- garanţiile reciproce între gestionari nu sunt admise;
- aceeaşi persoană nu poate constitui mai multe garanţii;
- existenţa declaraţiei celor care au constituit garanţia că nu au mai constituit alte garanţii;
- constituirea garanţiei în numerar şi a celei suplimentare, cu respectarea prevederilor privind cuantumul
minim şi maxim al acesteia, condiţiile de reţinere şi de depunere a ratelor;
- condiţiile de recalculare a cuantumului garanţiilor în cazul modificării salariului gestionarului;
- condiţiile de reîntregire a garanţiilor în cazul în care acestea au fost utilizate de către angajator pentru
acoperirea eventualelor pagube.
Constituirea de garanţiei în numerar este obligatorie atât pentru gestionar dar şi pentru entitatea
angajatoare, deoarece permite o certă şi grabnică recuperare a eventualelor pagube în gestiuni.În cadrul
firmelor cu capital integral privat, asociaţii sunt liberi să hotărască cu privire la soarta patrimoniului,
putând hotărâ şi neconstituirea de garanţii de către gestionar. În eventualitatea unei pagube sau litigiu,
Curtea Supremă de Justiţie a decis că răspunde solidar şi persoana cu funcţie de conducere, în limita
garanţiei neconstituită de gestionar.
Garanţia suplimentară se constituie numai pentru anumite categorii de gestiuni şi gestionari,
putând fi constituită în numerar sau putând fi o fidejusiune sau un gaj, dar şi o ipotecă.
Garanţia suplimentară poate îmbrăca următoarele forme.
a. afectarea unor bunuri mobile sau imobile ale gestionarului sau ale unor terţi indicaţi de către
gestionar, este vorba de bunuri de folosinţă îndelungată şi de valori relativ mari, cum ar fi de exemplu
case sau apartamente, autoturisme, terenuri, aparate electronice şi electrice, obiecte de metale şi pietre
preţioase;
b. consemnarea la CEC sau bancă a unor sume egale cu valoarea stabilită drept garanţie suplimentară;
c. asumarea obligaţiei de a acoperi, integral sau numai într-un cuantum limitat, eventualele lipsuri de

139
inventar ale gestionarului, de către terţe persoane garante.

2. Controlul existenţei, integrităţii, păstrării şi pazei bunurilor şi a valorilor materiale

Starea patrimoniului oricărei societăţi comerciale depinde în mod esenţial de modul de instituire,
de către conducătorul acesteia, a măsurilor privind integritatea şi păstrarea bunurilor proprii.Existenţa
fizică a bunurilor se constată prin exercitarea operaţiunii de inventariere ca formă a controlului financiar
de gestiune aplicată în cadrul procesului metodologic de exercitare a controlului financiar.
Obiectivele controlului financiar de gestiune în legătură cu integritatea bunurilor patrimoniale
constau în verificarea modului de efectuare a următoarelor operaţiuni:
- manipulările efectuate în procesul de încărcare şi/sau descărcare a bunurilor materiale în şi din
mijloacele de transport utilizate;
- transportul intern al bunurilor materiale între magaziile de depozitare şi punctele de lucru sau între
depozitele unităţii de bază şi cele ale subunităţilor;
- întocmirea exactă a documentelor justificative privind alocarea pentru consum a bunurilor, ca şi
pentru mişcarea acestora;
- stabilirea corectă, pe baza prevederilor legale în vigoare, a pierderilor tehnologice, scăzămintelor,
rebuturilor, ca şi a preţurilor produselor finite destinate consumului;
- punctajul periodic, lunar sau ori de câte ori este necesar, între evidenţa contabilă şi evidenţa
gestionară;
- asigurarea condiţiilor tehnice de funcţionare a aparaturii de măsură şi de control ale bunurilor
materiale.
În domeniul pazei bunurilor materiale, principalele obiective ale controlului financiar de
gestiune sunt de a constata modul de respectare a prevederilor legale privind:
- instituirea şi respectarea normelor interne de reglementare a operaţiunilor de închidere, sigilare şi
protecţie a gestiunilor pe timpul nopţii sau al sărbătorilor şi al altor zile nelucrătoare;
- respectarea prevederilor contractuale de către personalul firmelor specializate în paza obiectivelor,
dacă s-a optat pentru această formă de protecţie;
- respectarea normelor instituite de conducerea societăţii comerciale în ceea ce priveşte organizarea
protejării incintelor expuse.
3. Inventarierea patrimoniului
Una dintre cele mai importante activităţi care se realizează în cadrul controlului financiar de
gestiune este inventarierea patrimoniului. OMFP nr. 2861/2009 la art. 1 arată: „Inventarierea
elementelor de natura activelor datoriilor şi de capitalurilor proprii reprezintă ansamblul operaţiunilor
prin care se constată existenţa tuturor elementelor respective, cantitativ-valoric sau numai valoric,
după caz, la data la care aceasta se efectuează”.

140
 Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de de natura
activelor datoriilor şi de capitalurilor proprii ale fiecarei entităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor
deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor
financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei entităţii
pentru respectivul exerciţiu financiar.
Organizarea şi exercitarea inventarierii patrimoniului sunt reglementate prin prevederi legale
care instituie obligaţia efectuării acestei operaţiuni la regiile autonome, societăţile comerciale,
instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţii, precum şi la celelalte persoane juridice şi fizice care
au calitatea de comerciant.
Obligaţia organizării activităţii de inventariere revine administratorului, ordonatorului de
credite sau altei persoane care are sarcina conducerii gestionării patrimoniului şi care, în acest scop,
elaborează instrucţiuni adaptate la specificul fiecărei unităţi.
Operaţia de inventariere se organizează, în mod obligatoriu, în următoarele situaţii:
- la începutul activităţii, cu scopul de a stabili şi evalua elementele patrimoniale ce constituie aportul la
capitalul social;
- cel puţin o dată pe an, de regulă la sfârşitul exerciţiului, pe toată durata funcţionării unităţii
patrimoniale,
- în cazul fuziunii sau încetării activităţii.
La începutul activităţii entităţii, inventarierea are ca scop principal stabilirea şi evaluarea
elementelor de natura activelor ce constituie aport la capitalul entităţii. Elementele de natura activelor
care constituie aport la capitalul social al entităţilor şi la patrimoniul instituţiilor publice se înscriu în
registrul - inventar, grupate pe conturi.
Se mai poate efectua inventariere şi în următoarele cazuri:
- în cazul modificării preţurilor;
- la cererea organelor de control;
- la predarea-primirea de gestiune;
- ori de câte ori este nevoie sau există indicii în legătură cu unele lipsuri sau plusuri în gestiuni;
- cu ocazia reorganizării gestiunilor;
- ca urmare a unor calamităţi naturale sau a unor cazuri de forţă majoră care au determinat modificări
ale elementelor patrimoniale.
Inventarierea anuală a elementelor patrimoniale se realizează de regulă cu ocazia închiderii
exerciţiului financiar.În cazul agenţilor economici cu activitate complexă, bunurile materiale pot fi
inventariate şi înainte de sfârşitul anului, dar cu condiţia înscrierii rezultatelor inventarierii în bilanţul
contabil.Ministerul Finanţelor Publice poate aproba, pentru instituţiile publice, excepţii de la regula
inventarierii obligatorii anuale, la solicitarea justificată a acestora, cu avizul structurilor sale teritoriale.

141
 Inventarierea patrimoniului se organizează prin decizie emisă de către persoane autorizate,
conducători ai entităţilor economice, în care se înscriu:
- perioadele pentru care se face inventarierea;
- gestiunile supuse inventarierii;
- datele de începere şi de sfârşit ale acestei activităţi;
- componenţa comisiilor de inventariere, a celor centrale şi a celor pe gestiuni, ca şi a responsabililor
acestora.
La stabilirea componenţei comisiilor de inventariere se va avea în vedere faptul că din acestea
nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse inventarierii şi nici contabilii care ţin evidenţa gestiunii
respective.
După emiterea, de către conducătorul unităţii economice, a deciziei de inventariere,
responsabilul comisiei de inventariere va ridica, sub semnătura şefului contabil sau a altei persoane
desemnate să îndeplinească această funcţie, listele de inventariere, vizate şi parafate de către acesta.
După efectuarea acestor operaţiuni, comisia se prezintă la sediul gestiunii ce urmează a fi inventariată,
în vederea efectuării inventarierii fizice.
Măsurile organizatorice ce urmează a fi luate de către comisia de inventariere sunt următoarele:
a. înainte de începerea operaţiunii de inventariere se solicită de la gestionarul răspunzător de gestiunea
valorilor materiale o declaraţie scrisă din care să rezulte dacă în afara gestiunilor supuse inventarierii
mai realizează şi alte operaţiuni, şi anume:
- gestionează valori materiale şi în alte locuri de depozitare;
- deţine în gestiune şi alte valori materiale în afara celor ce aparţin unităţii patrimoniale respective,
terţilor sau primite cu sau fără documente;
- are cunoştinţă de plusuri sau minusuri în gestiune;
- deţine valori materiale nerecepţionate sau ce urmează a fi livrate, pentru care au fost întocmite
documentele aferente;
- a primit sau a eliberat valori materiale fără documente legale;
- deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate în gestiunea sa;
- deţine documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidenţa gestiunii sau care nu au fost
predate la contabilitate;
De asemenea, gestionarul va menţiona în declaraţia scrisă felul, numărul şi data ultimului
document de intrare/ieşire a bunurilor în/din gestiune.Declaraţia se datează şi se semnează de către
gestionarul răspunzător de gestiunea bunurilor şi de către comisia de inventariere. Semnarea declaraţiei
de către gestionar se face în faţa comisiei de inventariere.
b. identificarea tuturor locurilor (incintelor) în care există valori materiale ce urmează a fi inventariate;
c. asigurarea închiderii şi sigilării, în prezenţa gestionarului, ori de câte ori se întrerup operaţiunile de

142
inventariere şi se părăseşte incinta;
d. bararea şi semnarea, la ultima operaţiune, a fişelor de magazie, menţionîndu-se data la care au fost
inventariate valorile materiale;
e. vizarea documentelor care se referă la intrări şi/sau ieşiri de valori materiale existente în gestiune,
dar neînregistrate, şi dispunerea înregistrării acestora în fişele de magazie, precum şi predarea acestora
la contabilitate, astfel încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea;
f. verificarea numerarului din casă şi stabilirea totalului încasărilor din ziua curentă, solicitîndu-se
întocmirea monetarului (la gestiunile cu vânzare cu amănuntul) şi depunerea numerarului la casieria
unităţii;
g. ridicarea benzilor de control de la aparatele de casă, a ştampilei unităţii (acolo unde este cazul) şi
păstrarea acestora în condiţii de securitate;
h. controlarea instrumentelor şi a aparatelor de măsură sau cântărire, stabilindu-se dacă acestea au fost
verificate şi dacă sunt în bună stare de funcţionare.
i. în cazul în care gestionarul nu s-a prezentat la data şi ora fixate pentru începerea operaţiunilor de
inventariere, comisia de inventariere sigilează gestiunea şi comunică aceasta comisiei centrale sau
administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii,
conform procedurilor proprii privind inventarierea. Aceste persoane au obligaţia să îl încunoştinţeze
imediat, în scris, pe gestionar despre reprogramarea inventarierii ce trebuie să se efectueze, indicând
locul, ziua şi ora fixate pentru începerea operaţiunilor de inventariere.
În vederea desfăşurării în bune condiţii a acţiunii de inventariere, este recomandabil ca
operaţiunile de predare-primire a bunurilor supuse inventarierii să fie oprite pe această perioadă, dar
numai cu condiţia stabilirii din timp a măsurilor corespunzătoare de organizare, astfel încât activităţile
unităţii să nu fie stânjenite.Dacă operaţiunile de primire-livrare a bunurilor nu pot fi suspendate, se va
crea un depozit în care vor fi depuse bunurile primite în timpul inventarierii sau cele care urmează a fi
livrate clienţilor. Cele două operaţiuni se efectuează numai în prezenţa comisiei de inventariere.Pe
toată durata inventarierii, programul şi perioada inventarierii se afişează la loc vizibil.
Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, măsurare sau cubare, după caz.
Bunurile aflate în ambalaje originale intacte se desfac prin sondaj, acest lucru urmând a fi menţionat şi
în listele de inventariere respective.La lichidele a căror cantitate efectivă nu se poate stabili prin
transvazare şi măsurare, conţinutul vaselor - stabilit în funcţie de volum, densitate, compoziţie etc. - se
verifică prin scoaterea de probe din aceste vase, ţinându-se seama de densitate, compoziţie şi de alte
caracteristici ale lichidelor, care se constată fie organoleptic, fie prin măsurare sau probe de laborator,
după caz.Materialele de masă ca: ciment, oţel beton, produse de carieră şi balastieră, produse agricole
şi alte materiale similare, ale căror cântărire şi măsurare ar necesita cheltuieli importante sau ar
conduce la degradarea bunurilor respective, se pot inventaria pe bază de calcule tehnice.

143
 În listele de inventariere a materialelor prevăzute la alineatele precedente se menţionează
modul în care s-a făcut inventarierea, precum şi datele tehnice care au stat la baza calculelor
respective. Toate bunurile ce se inventariază se înscriu în listele de inventariere, care trebuie să se
întocmească pe locuri de depozitare, pe gestiuni şi pe categorii de bunuri. Pentru bunurile depreciate,
inutilizabile sau deteriorate, fără mişcare ori greu vandabile, comenzi în curs, abandonate sau sistate,
precum şi pentru creanţele şi obligaţiile incerte ori în litigiu se întocmesc liste de inventariere distincte
sau situaţii analitice separate, după caz.
Pe ultima filă a listei de inventariere, gestionarul trebuie să menţioneze dacă toate bunurile şi
valorile băneşti din gestiune au fost inventariate şi consemnate în listele de inventariere în prezenţa sa.
De asemenea, acesta menţionează dacă are obiecţii cu privire la modul de efectuare a inventarierii, în
acest caz, comisia de inventariere este obligată să analizeze obiecţiile, iar concluziile la care a ajuns se
vor menţiona la sfârşitul listelor de inventariere.
Listele de inventariere se semnează pe fiecare filă de către preşedintele şi membrii comisiei de
inventariere, de către gestionar, precum şi de către specialişti solicitaţi de către preşedintele comisiei de
inventariere pentru participarea la identificarea bunurilor inventariate.În cazul gestiunilor colective (cu
mai mulţi gestionari), listele de inventariere se semnează de către toţi gestionarii, iar în cazul predării -
primirii gestiunii, acestea se semnează atât de către gestionarul predător, cât şi de către cel primitor.
Pentru toate plusurile, lipsurile şi deprecierile constatate la bunuri, precum şi pentru pagubele
determinate de expirarea termenelor de prescripţie a creanţelor sau din alte cauze, comisia de
inventariere solicită explicaţii scrise de la persoanele care au răspunderea gestionării bunurilor,
respectiv a urmăririi decontării creanţelor.Pe baza explicaţiilor primite şi a documentelor analizate,
comisia de inventariere stabileşte natura lipsurilor, pierderilor, pagubelor şi deprecierilor constatate,
precum şi natura plusurilor, propunând, în conformitate cu dispoziţiile legale, modul de regularizare a
diferenţelor dintre datele din contabilitate şi cele faptice, rezultate în urma inventarierii.
În cazul constatării unor lipsuri imputabile în gestiune, administratorii trebuie să impută
persoanelor vinovate bunurile lipsă la valoarea lor de înlocuire.Prin valoare de înlocuire, se înţelege
costul de achiziţie al unui bun cu caracteristici şi grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la data
constatării pagubei, care cuprinde preţul de cumpărare practicat pe piaţă, la care se adaugă taxele
nerecuperabile, inclusiv TVA, cheltuielile de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli, accesorii
necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv. În cazul
bunurilor constatate lipsă, ce urmează a fi imputate, care nu pot fi cumpărate de pe piaţă, valoarea de
imputare se stabileşte de către o comisie formată din specialişti în domeniul respectiv.
La stabilirea valorii debitului, în cazurile în care lipsurile în gestiune nu sunt considerate
infracţiuni, se are în vedere posibilitatea compensării lipsurilor cu eventualele plusuri constatate, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:

144
- să existe riscul de confuzie între sorturile aceluiaşi bun material, din cauza asemănării în ceea ce
priveşte aspectul exterior: culoare, desen, model, dimensiuni, ambalaj sau alte elemente;
- diferenţele constatate în plus sau în minus să se refere la aceeaşi perioadă de gestiune şi la aceeaşi
gestiune.
Nu se admite compensarea în cazurile în care s-a făcut dovada că lipsurile constatate la
inventariere provin din sau din degradarea bunurilor respective datorată vinovăţiei persoanelor care
răspund de gestionarea acestor bunuri.
Listele cu sorturile de produse, mărfuri, ambalaje şi alte valori materiale care întrunesc
condiţiile de compensare datorită riscului de confuzie se aprobă anual de către administratori,
ordonatorii de credite sau persoana care are obligaţia gestionării şi servesc pentru uz intern în cadrul
entităţilor respective.Compensarea se face pentru cantităţi egale între plusurile şi lipsurile constatate.
În cazul în care cantităţile sorturilor supuse compensării, la care s-au constatat plusuri, sunt
mai mari decât cantităţile sorturilor admise la compensare, la care s-au constatat lipsuri, se va proceda
la stabilirea egalităţii cantitative prin eliminarea din calcul a diferenţei în plus. Această eliminare se
face începând cu sorturile care au preţurile unitare cele mai scăzute, în ordine crescătoare.
În cazul în care cantităţile sorturilor supuse compensării, la care s-au constatat lipsuri, sunt mai
mari decât cantităţile sorturilor admise la compensare, la care s-au constatat plusuri, se va proceda, de
asemenea, la stabilirea egalităţii cantitative prin eliminarea din calcul a cantităţii care depăşeşte totalul
cantitativ al plusurilor. Eliminarea se face începând cu sorturile care au preţurile unitare cele mai
scăzute, în ordine crescătoare.
Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere într-un proces - verbal.
Procesul - verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină, în principal, următoarele elemente:
data întocmirii, numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere, numărul şi data deciziei de
numire a comisiei de inventariere, gestiunea/gestiunile inventariată/inventariate, data începerii şi
terminării operaţiunii de inventariere, rezultatele inventarierii, concluziile şi propunerile comisiei cu
privire la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor constatate şi persoanele vinovate, precum şi propuneri de
măsuri în legătură cu acestea, volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu
vandabile, fără desfacere asigurată şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării lor în circuitul
economic, propuneri de scoatere din funcţiune a imobilizărilor corporale, respectiv din evidenţă a
imobilizărilor necorporale, propuneri de scoatere din uz a materialelor de natura obiectelor de inventar
şi declasare sau casare a unor stocuri, constatări privind păstrarea, depozitarea, conservarea, asigurarea
integrităţii bunurilor din gestiune, precum şi alte aspecte legate de activitatea gestiunii inventariate.
Propunerile cuprinse în procesul - verbal al comisiei de inventariere se prezintă, în termen de 7
zile lucrătoare de la data încheierii operaţiunilor de inventariere, administratorului, ordonatorului de
credite sau persoanei responsabile cu gestiunea entităţii. Acesta, cu avizul conducătorului

145
compartimentului financiar - contabil şi al conducătorului compartimentului juridic, decide asupra
soluţionării propunerilor făcute, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Registrul - inventar; (cod 14 - 1 - 2) este un document contabil obligatoriu în care se înscriu
rezultatele inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, grupate după
natura lor, conform posturilor din bilanţ.
Elementele de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii înscrise în registrul - inventar
au la bază listele de inventariere, procesele - verbale de inventariere şi situaţiile analitice, după caz,
care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţ.
În cazul în care inventarierea are loc pe parcursul anului, datele rezultate din operaţiunea de
inventariere se actualizează cu intrările sau ieşirile din perioada cuprinsă între data inventarierii şi data
încheierii exerciţiului financiar, datele actualizate fiind apoi cuprinse în registrul - inventar.
Operaţiunea de actualizare a datelor rezultate din inventariere se va efectua astfel încât la sfârşitul
exerciţiului financiar să fie reflectată situaţia reală a elementelor de natura activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii.
Completarea registrului - inventar se efectuează în momentul în care se stabilesc soldurile
tuturor conturilor bilanţiere, inclusiv cele aferente impozitului pe profit, şi ajustările pentru depreciere
sau pierdere de valoare, după caz. Registrul - inventar poate fi adaptat în funcţie de specificul şi
necesităţile entităţilor, cu condiţia respectării conţinutului minim de informaţii prevăzut pentru acesta.
Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico - operativă în termen de cel
mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului - verbal de inventariere de către administrator,
ordonatorul de credite sau persoana responsabilă cu gestiunea entităţii. Rezultatul inventarierii se
înregistrează în contabilitate potrivit prevederilor Legii nr. 82/1991, republicată, şi în conformitate cu
reglementările contabile aplicabile.
Pe baza registrului - inventar şi a balanţei de verificare întocmite la finele exerciţiului financiar
se întocmeşte bilanţul, parte componentă a situaţiilor financiare anuale, ale cărui posturi trebuie să
corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situaţia reală a elementelor de
natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, stabilită pe baza inventarului.
Prevederile Legii nr. 82/1991, republicată, şi ale reglementărilor contabile aplicabile referitoare
la obligativitatea corelării datelor din bilanţ cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu
situaţia reală a elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii stabilită pe baza
inventarului, se aplică şi instituţiilor publice.

4. Controlul modului de respectare a prevederilor legale privind întocmirea şi circulaţia

documentelor primare şi de evidenţă tehnico-operativă, financiară şi contabilă
Controlul financiar de gestiune asupra modului de respectare a acestor norme are scopul dublu

146
de a constata dacă:
- normele instituite prin acte de decizie sunt respectate de întreg personalul unităţii economice, atât cel
de execuţie, cât mai ales cel de conducere;
- normele instituite răspund tuturor cerinţelor determinate de realizarea proceselor economice şi nu
creează strangulări ale fluxului informaţional cu repercusiuni directe în activitatea de fundamentare a
deciziilor pe baza cărora se realizează actul de conducere.
Obiectivele privind controlul formei documentelor se realizează prin verificarea legalităţii şi
valabilităţii acestora.
Legalitatea documentelor se stabileşte prin exercitarea controlului financiar de gestiune în ceea
ce priveşte:
- întocmirea şi completarea corectă a tuturor elementelor stabilite prin prevederi şi norme legale;
- utilizarea obligatorie a formularelor cu regim special, situaţie ce facilitează semnificativ calitatea
informaţiilor înscrise în documente prin obligaţia completării acestora numai în baza prevederilor
legale prin care au fost aprobate;
- existenţa eventualelor modificări ulterioare a datelor înscrise în documente ca urmare a ştersăturilor,
corecţiilor, adăugării de texte, operaţiuni prin care se poate denatura sensul real al informaţiilor;
- existenţa semnăturilor persoanelor care au realizat şi/sau au aprobat operaţiunile înscrise în
documente.
Controlul valabilităţii documentelor primare, centralizatoare şi de sinteză are rolul de a stabili
dacă întocmirea acestora, în special a celor destinate înregistrării operaţiunilor patrimoniale, a fost
efectuată în termenele stabilite prin prevederi legale.
Executarea acţiunii de control de gestiune pe acest obiectiv se realizează prin raportarea datelor
înscrise în documente la momentul efectuării operaţiunilor la care acestea se referă, precum şi la
condiţiile privind termenele de validitate a informaţiilor.
Obiectivele privind controlul conţinutului documentelor se realizează prin verificarea
legalităţii, realităţii, necesităţii, oportunităţii, economicităţii şi eficienţei operaţiilor înscrise în aceste
documente, care au îndeplinit condiţiile de legalitate, dar în calitate de suport de informaţii.
Controlul legalităţii informaţiilor înregistrate în documentele financiare se realizează prin
compararea acestora, în forma înscrisă sau prin refacerea calculelor în cazul în care au rezultat din
aplicarea unor rutine stabilite prin norme, cu prevederile legale prin care au fost aprobate.
Controlul realităţii informaţiilor înscrise în documente se realizează prin compararea acestora
cu datele, prevederile legale şi normele emise în aplicarea acestora, care stabilesc condiţiile şi limitele
de prezentare în documente.
Necesitatea efectuării operaţiunilor financiar-contabile se apreciază atât ante, cât şi postoperativ
şi constă în controlul unor documente din care rezultă obligativitatea apartenenţei operaţiunilor

147
analizate la procesele şi activităţile curente ale societăţii comerciale.
Oportunitatea efectuării operaţiilor financiar-contabile poate fi determinată şi a posteriori, însă
pentru a-şi atinge pe deplin scopul această calitate se apreciază preventiv prin controlul ansamblului
operaţiunilor care formează un proces economic ce aparţine societăţii comerciale şi prin repartizarea
acestora pe o scară de priorităţi.
Controlul economicităţii operaţiunilor înscrise în documentele financiar-contabile se realizează
prin analiza diferitelor variante posibile de realizare a acestor operaţiuni şi selecţia, faţă de un sistem
fix de criterii, a variantei optime la care se raportează varianta analizată.
Controlul eficienţei şi cel al eficacităţii se realizează împreună pornind de la definiţia celor
două noţiuni care stabilesc calitatea operaţiunilor înscrise în documentele financiar-contabile. Astfel,
dacă eficienţa reprezintă raportul dintre costuri şi rezultate, eficacitatea se apreciază prin raportul
dintre aceleaşi costuri şi totalul rezultatelor programate şi realizate.

6.1 Definiţia, obiectul şi rolul expertizei contabile

Expertiza contabilă este o profesie liberală similară cu cea de auditor financiar, administrator judiciar,
lichidator, evaluator, avocat, traducător, notar etc.
Principala necesitate a expertizelor contabile judiciare decurge din faptul că sistemul contabil din
întreprinderi, instituţii şi organizaţii poate fi structurat şi condus numai de către specialişti în materie, iar
informaţiile furnizate de contabilitate pot fi interpretate corect numai de profesionişti ai domeniului. Cu atât
mai mult, folosirea datelor şi documentelor contabile ca probe în justiţie nu se poate face în orice condiţii.
Se are în vedere complexitatea şi diversitatea mişcărilor de valori, particularităţile acestora în diferite
sectoare şi ramuri de activitate economică şl socială, ca şi existenţa mai multor posibilităţi tehnice de tratare şi de
reflectare a lor în documentele specifice şi în conturi. În plus, documentele justificative, cele de evidenţă
operativă sau contabile nu pot fi administrate direct ca probe, şi asta din cel puţin trei motive esenţiale:
a) volumul lor foarte mare;
b) faptul că ar lipsi unităţile patrimoniale, fie şi numai temporar, de documentele care le aparţin;
c) necesitatea de interpretare ştiinţifică/profesională a respectivelor documente.
În sens general, termenul de expertiză desemnează o cercetare ori o investigaţie de specialitate asupra
unor fapte ori fenomene complexe (sau deosebit de complexe), cel mai adesea de natură interdisciplinară, a
căror cunoaştere, interpretare, clarificare ori atestare reclamă intervenţia unor profesionişti cu înaltă calificare.
Expertizele pot avea ca obiect diferite aspecte ale vieţii economice, juridice, administrative, politice sau
sociale, cum ar fi de exemplu:
- elucidarea cauzelor sau a împrejurărilor în care s-au petrecut anumite fapte ori acţiuni, indiferent de
natura acestora;
- stabilirea unor situaţii reale ori existente la un anumit moment dat; verificarea unor ipoteze;
determinarea unor raporturi cauză-efect;
- validarea unor sisteme de lucru, proceduri, reţete, surse de informare sau metode de calcul;
- atestarea conformităţii ori nonconformităţii cu anumite norme, reguli, principii; identificarea unor
manopere frauduloase ori contrare legii;
- restabilirea sau dovedirea adevărului material în cauzele litigioase deferite justiţiei sau în anchetele
penale.
Expertizele în general şi expertiza contabilă în particular sunt strâns legate de activitatea de control. În

148
cazul nostru, este vorba de controlul economic, financiar, contabil, gestionar, fiscal sau de alte naturi înrudite.
Dar, spre deosebire de control, care este o activitate continuă de verificare, analiză şi îndrumare, expertiza
are, de regulă, un caracter fragmentar (de discontinuitate), intervenind numai în anumite împrejurări,
reprezentând, în esenţă, o consultaţie de specialitate şi conţinând ca element principalpunctul de vedere sau
opinia celui care o efectuează. Evident, este vorba de o opinie autoritară sub aspect profesional şi autorizată din
punct de vedere legal.
Dacă vrem să adâncim această prezentare comparativă, din punctul de vedere al relaţiilor cu activitatea
de control, expertiza contabilă, dar şi celelalte genuri de expertize, pot reprezenta:
- fie o continuare a controlului, în sensul adâncirii sau extinderii acestuia, de multe ori în scopul validării sau
infirmării concluziilor controlului;
- fie o activitate independentă, de sine stătătoare, dar care include obligatoriu şi elemente de verificare sau de
control în sens larg.
În funcţie de domeniul la care se referă şi de cunoştinţele necesare pentru efectuarea lor, expertizele sunt
de mai multe feluri. Astfel, pot exista:
expertize tehnice sau tehnologice, expertize grafice sau grafologice, expertize criminalistice, expertize de artă
sau artistice, dar există şi expertize economice sau de diagnostic şi îndeosebi expertize contabile de diverse
tipuri.
Vom trata în mod deosebit expertizele contabile. Acestea sunt nemijlocit legate de valorificarea
valenţelor decizionale, de informare externă şi probatorii ale contabilităţii şi sistemului informaţional propriu
controlului intern.
Asemenea probleme merită să fie analizate într-un context mai larg, ţinând cont de toate utilităţile pe
care le oferă informaţia contabilă.
Expertizele contabile sunt mijloace de probă utilizabile în rezolvarea unor cauze care necesită
cunoştinţe de strictă specialitate din partea unor persoane care au calitatea de expert contabil. Expertizele
contabile dispuse din oficiu sau acceptate la cererea părţilor în fazele de instrumentare şi de judecată ale unor
cauze civile şi/sau comerciale, ataşate sau nu unui proces penal, se numesc expertize contabile judiciare. Toate
celelalte expertize contabile sunt extrajudiciare.
Cuvântul „expertiză” vine de la latinescul „expertus”, adică priceput – lucrarea unei persoane
experimentate, specializate. Epertiza este o noţiune care cuprinde în sine, ideea de exprimare a punctului de
vedere al expertului în ceea ce priveşte fapta sau faptele asupra cărora s-a efectuat expertiza. Este o lucrare
personală a expertului contabil este arta de lamuri fenomenele şi a arata adevărul unui fenomen, proces
tranzacţii.
Expertiza contabilă este o activitate de cercetare şi investigaţie efectuată de către un specialist care are
calitatea de expert contabil, cu scopul de a stabili într-o anumită situaţie, problemă sau litigiu.
Obiectul principal al cercetării şi investigaţiei expertizei contabie îl constituie documentele, datele
şi informaţiile contabile. Ne-am ocupat pe larg de rolul documentelor contabile, a documentelor
justificative în realizarea unui control performant.
Expertizele contabile sunt mijloace de probă utilizată în rezolvarea unor cauze care necesită cunoştinţe
de strictă specialitate din partea unor persoane care au calitatea de experţi contabili.

6. 2 Relaţia dintre expertiza contabilă judiciară şi controlul financiar

Între expertiza contabilă şi controlul financiar există asemănări şi deosebiri. Trăsături comune
subliniate şi de profesorul Mircea Boulescu în lucrarea Expertiza contabilă 9 se referă la:
- ambele activităţi sunt instrumente principale de apărare a patrimoniului şi respectare a legalităţii;
- se efectuează de specialişti în domeniu cu reputaţie neştirbită;
9
M. Boulescu . M . Ghita. Expertiza contabilă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 2001 pag .123-124

149
 - examinează anumite probleme ale activităţii economico-financiare după criterii care au la bază
aceleaşi dispoziţii legale şi acelaşi domeniu de activitate;
- utilizează aceleaşi metode de investigare.
Atunci când cauzele cercetate de organele de urmărire penală şi instrumentate de organele judecătoreşti,
sunt constatate de control financiar, expertiza contabilă utilizează şi analizează concluziile controlului financiar
pentru a preciza existenţa şi mărimea pagubei, cele 2 activităţi completându-se reciproc pentru stabilirea
adevărului în cauza supusă anchetei sau judecării. Comparând cele două activităţi de apărare a patrimoniului
entităţilor rezultă următoarele concluzii:

Control financiar ulterior Expertiza judiciara

Funcţie a conducerii, latură a perfecţionării
conducerii ştiinţifice, o latură a cunoaşterii
problemelor economice apărute în mod curent
Activitate prin care managementul entităţii
cunoaşte modul în care se îndeplinesc sarcinile
economice, se păstrează, utilizează şi valorifică
patrimoniul în scopul prevenirii, constatării şi
înlăturării abaterilor, stabilirea răspunderilor şi
îmbunătăţirea activităţii
Cuprinde pe o anumită perioadă întreaga
activitate economico- financiară sau unele
segmente ale acesteia
Pe baza constatărilor şi concluziilor controlului
financiar se acţionează cauzele respective în
justiţie
Mijloc de probă în justiţie care intervine numai
atunci când organele judiciare apreciază ca fiind
necesar pentru elucidarea cauzelor în curs de
anchetă / judecată
Este activitatea prin care organele judiciare
primesc lămuriri de natură economico-financiară
cu scopul de a stabili adevărul necesar soluţionării
temeinice şi legale a cauzelor privind faptele
cercetate, anchetate / judecate.
Se limitează la cercetarea problemelor cu
caracter economic şi financiar indicate de
organele judiciare
Intervine ca probă administrată de organele de
urmărire penală şi de judecată în vederea
convingerii asupra realităţii şi condiţiilor apariţiei
pagubelor şi deficienţelor abaterii cercetate si
judecate.

Controlul financiar este o activitate cu caracter
permanent, organizată atât la nivel de unitate
economică cât şi la nivel de control extern al
statului
Prin control se examinează întregul sistem de
evidenţe tehnice operative şi contabile prevăzute
activităţii şi perioadei controlate
Constată pagubele, abaterile, deficienţele,
lipsurile şi ia măsuri de recuperare a acestora.
Expertiza contabilă este o activitate ocazională
care are loc numai atunci când se dispune de către
organele judiciare
Are competenţă de examinare a documentelor
şi evidenţei tehnico operative necesare pentru
lămurirea obiectivelor stabilite de organele
judiciare
Confirmă / infirmă constatările controlului cu
privire la pagube, abateri, deficienţe, lipsuri, ş.a.

6.3 Reglementarea şi clasificarea expertizelor contabile

Reglementarea expertizelor contabile poate fi privită din trei unghiuri de vedere:

A. Din punct de vedere legal regăsim următoarele norme:

- Ordonanţa guvernului nr.65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor
autorizaţi (art.6 lit.d) „Expertul contabil (...) efectuează expertize contabile dispune de organele judiciare sau
solicitate de persoane fizice ori juridice în condiţiile prevăzute de lege.”

150
- O.G. nr.2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară (art.15 – 24).
- Reglementarea profesională a expertizelor contabile: Standardul nr.35 Expertizele contabile şi Ghidul de
aplicare, emise de CECCAR, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită.
B. Din punct de vedere procedural sediul materiei se regăseşte în:
- Codul de procedură civilă (art.201 – 214).
- Codul de procedură penală (art.116 – 124).
C. Din punct de vedere profesional ne referim la:
- Codul etic naţional al profesioniştilor contabili
- Standardul profesional nr.35 Expertizele contabile.
Sediul reglementărilor procedurale privind alegerea şi numirea experţilor contabili, precum şi modul
de efectuare a expertizelor contabile , îndeosebi a celor judiciare, se află în Codurile de procedură civilă şi
penală şi în Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară
care, deşi nu reglementează expertiza contabilă în mod explicit, conţin reglementări opozabile expertizei în
general.
Codul de procedură civilă prevede că atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa
consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei
experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să
efectueze expertiza.
Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instanţă să aibă loc cu cel puţin 5 zile înainte
de termenul fixat pentru judecată. La efectuarea expertizei contabile judiciare pot participa şi experţi desemnaţi
de părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Experţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii. Recuzarea trebuie să fie cerută în termen
de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de
la data când s-a ivit motivul de recuzare. Recuzările se judecă în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a
expertului.
Experţilor contabili le sunt opozabile toate dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi
sancţionarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experţilor. Mărturia se va scrie de grefier, după
dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător,
grefier şi martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul nu voieşte sau nu poate să semneze,
se face vorbire despre aceasta.
Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de
judecător, de grefier şi martor, sub pedeapsă de a nu fi ţinute în seamă. Locurile nescrise din declaraţie trebuie
împlinite cu linii, astfel încât să nu se poată adăuga nimic. Dacă din cercetare reiese bănuieli puternice de
mărturie mincinoasă sau de mituire de martor, instanţa va încheia proces-verbal şi va trimite pe martor în faţa
autorităţilor penale.
Expertul martor poate cere să i se plătească cheltuielile de drum şi să fie despăgubit după starea sau
îndeletnicirea sa şi potrivit cu depărtarea domiciliului şi timpul pierdut. Încheierea instanţei este executorie. În
situaţia în care expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui. Atunci când experţii contabili pot
să-şi dea de îndată părerea, vor fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un proces-verbal. Dacă
este nevoie însă de o expertizare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte
poştală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de
primire va fi alăturată lucrării expertului. Părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu
obiectul lucrării.
În situaţia în care sunt numiţi mai mulţi experţi cu păreri diferite, lucrarea trebuie să cuprindă părerea
motivată a fiecăruia. Experţii sunt datori să se înfăţişeze înaintea instanţei spre a da lămuriri ori de câte ori li se
va cere, caz în care au dreptul la despăgubiri, ce se vor stabili prin încheiere executorie.
Dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă
expertiză. Expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării. Experţii care cer

151
sau primesc mai mult decât plata statornicită se pedepsesc pentru luare de mită. La cererea experţilor, ţinându-se
seama de lucrare, instanţa poate dispune majorarea onorariului prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor.
Dacă expertiza se face de o altă instanţă prin delegaţie, numirea experţilor şi statornicirea plăţii ce li se
cuvine va putea fi lăsa în sarcina acestei instanţe.
Codul de procedură penală prevede că atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori
instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Expertul este numit de organul
de urmărire penală sau de instanţa de judecată în materie penală. Fiecare dintre părţi are dreptul să ceară ca un
expert recomandat de ea să participe la efectuarea expertizei. După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un
raport scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de
păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Onorariile stabilite pentru
expertizele contabile dispuse din oficiu în cursul procesului penal, conform art. 116,124 şi 125 din Codul de
procedură penală sau în legi speciale, prin care a fost prejudiciat avutul public, vor fi avansate de la bugetul de
stat prin bugetele Ministerului Justiţiei, Ministerului Public sau Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, după caz, urmând ca sumele să fie recuperate de la persoanele vinovate la pronunţarea hotărârii
judecătoreşti definitive.
Expertizele contabile se pot clasifica după mai multe criterii printre care enumerăm:
1) După scopul în care au fost solicitate:
Expertize contabile judiciare, reglementate de Codul de procedură civilă; Codul de procedură penală;
alte legi speciale.
Expertize contabile extrajudiciare, în afara procedurilor reglementate privind rezolvarea unor cauze
supuse verdictului judiciar.(sunt efectuate în afara unui proces justiţiar ). Nu au calitatea de mijloace de probă,
ci, cel mult de argumente pentru solicitarea de către părţi a administrării probei cu expertiza contabilă judiciară
sau a rezolvării unor litigii pe cale amiabilă.
2) După natura obiectivelor la care trebuie să răspundă expertul contabil avem expertize contabile:
- civile – dispuse sau acceptate în rezolvarea litigiilor civile;
- penale – dispuse sau acceptate în rezolvarea unor aspecte civile ataşate litigiilor penale;
- comerciale – dispuse sau acceptate în rezolvarea litigiilor comerciale;
- fiscale – dispuse sau acceptate în rezolvarea litigiilor fiscale;
-alte categorii de expertize contabile judiciare dispuse de organele în drept sau extrajudiciare solicitate de către
clienţi.
Referitor la expertizele contabile judiciare putem afirma că ele sunt mijloace de probă în justiţie,
dispuse din oficiu sau acceptate, la cererea părţilor implicate în procesul judiciar, în toate fazele de desfăşurare a
acestuia (cercetare, judecată, recurs, apel).
Expertiza contabilă judiciară este o probă individuală administrată de organul judiciar. Concluziile
acesteia nu pot fi însuşite automat de către organul judiciar, aprecierea forţei probante a expertizei contabile
fiind în funcţie de calitatea expertizei contabile şi corelaţia acesteia cu celelalte probe administrate în cauzele
supuse cercetării şi judecării. Expertiza contabilă judiciară este un mijloc de probă în justiţie care intervine
numai atunci când organele judiciare o consideră necesară pentru elucidarea clauzelor în curs de anchetă sau
judecată.
Expertize contabile extrajudiciare sunt solicitate de către partea sau părţile care îşi stabilesc singure
obiectviele de care trebuie să răspundă expertul contabil. Sunt destinate pentru fundamentarea următoarelor
obiective:
-deciziilor de alegere optimă a partenerilor comerciali şi de afaceri;
-concilierilor derulării tranzacţiilor comerciale şi de afaceri;
-acţiunilor adresate justiţiei în legătură cu eventualele prejudicii create în gestiune;
-acţiunilor de contestare a actelor de control administrativ, îndeosebi de ordin fiscal;
-acţiunilor arbitrale în relaţii comerciale şi de afaceri între parteneri.

152
 3) În functie de natura juridică, expertizele contabile pot fi:
a) Expertize contabile civile;
b) Expertize contabile penale;
c) Expertize contabile extrajudiciare

6.4 Expertiza contabilă în procesul civil

Orice persoană în conformitate cu Constituţia României se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime. În acest sens, persoana vătămată intră într-un drept al său de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau nesoluţionarea la termen a unei cereri este îndreptăţit să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Aceasta se poate realiza printr-un proces
civil.10
Procesul civil – reprezintă activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organul de executare ş.a. organe /
persoane care participă la înfăptuirea justiţiei în cauzele civile precum şi raportul dintre aceşti participanţi în
vederea realizării / stabilirii drepturilor ori intereselor civile supuse judecăţii precum şi executării silite a
hotărârilor judecătoreşti sau altor titluri executorii aferente procedurii stabilite de lege.
Procesele privind drepturile civile, drepturile juridice civile, se judecă de către instanţe. 11 Fazele şi
etapele procesului civil se pot structura astfel:
I. Faza care judecă şi pronunţă hotărâri definitive:
1. Înştiinţarea părţilor despre pretenţiile avute şi probele de care se dispune.
2. Dezbaterea proceselor în şedinţa de judecată, deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
3. Căile de atac.
II. Executarea silită a hotărârilor judecătoreşti.
Acţiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea sau
realizarea dreptului său prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o
despăgubire corespunzătoare. Acţiunea civilă presupune trei elemente: părţile în procesul civil, obiectul acţiunii
civile ( măsurile asiguratorii, căile de atac şi executarea silită), cauza acţiunii civile.
Părţile în procesul civil sunt: 12
- persoana interesată în apărarea dreptului său nesocotit / încălcat
- persoana care a tulburat exerciţiul normal al dreptului subiectiv
-terţe persoane care sunt părţi pe care reclamantul/pârâtul au posibilitatea să le cheme în cadrul procesului aflat pe
rol.
Fazele procesului civil Denumirea părţilor în procesul civil
judecarea în/pe fond reclamant şi pârât

Apelul apelant şi intimat

Recursul recurent şi intimat
Contestaţia în anulare contestator şi intimat
Revizuirea revizuent şi intimat

Executarea silită creditor şi debitor

Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă şi reprezintă pretenţia
reclamantului. Exemplu de astfel de pretenţii: plata / predarea unei sume de bani, contestarea unui drept,

10
M.Boulescu. Op. Cit. pag145
11
M.Boulescu. Op. Cit. pag 145.
12
Ibidem .pag 146-147

153
protejarea unor interese.
Obiectul măsurilor asiguratorii
Luarea unor măsuri de indisponibilizare şi conservare pentru a evita distrugerea ori înstrăinarea
bunurilor în litigiu.
Obiectul căilor de atac îl reprezintă desfiinţarea hotărârii judecătoreşti.
Obiectul executării silite presupune ca bunurile debitorului care pot fi vândute pentru îndestularea
creanţei creditorului; sau obligaţia debitorului de a preda creditorului bunurile determinate prevăzute în titlul
executoriu.
Cauza acţiunii civile 13
- termenul juridic al cererii fundamental legal a dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva
celeilalte părţi;
- neînţelegerea / conflictul care există între reclamant şi pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv;
- scopul către care se îndreptă voinţa celui ce reclamă / apără.
Condiţiile acţiunii civile:
- să existe
- să fie reală, licită şi morală
Procesul civil 14 se concretizează într-un complex de acte procedurale cum sunt:
a) actele părţilor - cererea de chemare în judecată
- întâmpinarea
- cererea neconvenţională
- cererea de exercitare a unei căi de atac
- cererea de punere în executare a hotărârii
b) actele instanţei - încheierile
- hotărârea judecătorească
- dispoziţia de comunicare a hotărârii
- dispoziţia pentru punerea în executare a hotărârii
c) actele altor participanţi la proces
- dispoziţia de martor
- raportul de expertiză
- cererea de anulare a unor amenzi
d) actele unor organe auxiliare justiţiei
- dovezi de comunicare a actelor de procedură
- Proce verbal de luare la cunoştinţă a măsurilor asiguratorii
- actele de executare silită ale organelor
Codul de procedură civilă reglementează ca mijloc de probă înscrisurile, declaraţia martorilor,
recunoaşterea sau mărturisirea, interogatoriul, cercetarea la faţa locului, prezumţiile probă prin rapoartele de
expertiză. În procesul civil se efectuează şi se utilizează expertiză contabilă.
Expertul contabil este un consultant care ajută judecătorul în rezolvarea unor probleme de specialitate în
lămurirea anumitor împrejurări ale procesului.
Nu se substituie judecătorului. Judecătorul recurge la cunoştinţele de specialitate ale expertului contabil,
dar aceasta nu înseamnă că expertul contabil se substituie judecătorului.
Judecătorul are dreptul de liberă apreciere a probei cu expertiza contabilă, să-şi formuleze convingerea
intimă asupra adevărului în cauza ce se judecă.
Nu se confundă cu judecătorul, nu este martor, experţii se numesc de părţi de comun acord şi în caz de
neînţelegerile între ele se numesc din oficiu de instanţă într-un termen cât mai scurt.

13
Ibidem.pag 149
14
Ibidem . pag 152

154
6.5 Numirea expertului contabil şi aria expertizei contabile judiciare pe domenii de activitate

6.5.1 Numirea expertului contabil

Numirea sau desemnarea expertului contabil se face la cererea părţilor sau din oficiu – de către
instanţa de judecată sau organul de urmărire penală (art.201 din Codul de procedură civilă şi art.118 din Codul
de procedură penală). Actul de numire poarta denumirea de încheierea de şedinţă sau ordonanţa.
Numirea experţilor contabili au la bază „Lista cu experţii contabili pe domenii de activitate” care se
întocmeşte conform Regulilor pentru întocmirea, actualizarea şi difuzarea către beneficiar, aprobate prin Decizia
nr.06/148/19.05.06 a Biroului Permanent al Consiliului superior al Corpului.
În august 2010 CECCAR a emis Norma 10444/2010 Norme privind îmbunatăţirea activitatii de
expertiza contabila judiciara in vederea creşterii profesionalismului şi calităţii serviciilor furnizate de experţii
contabili, a creşterii stabilităţii experţilor contabili care efectuează expertize contabile judiciare. Astfel, la
nivelul aparatului Central al CECCAR, vor fi înfiinţate doua direcţii:
Direcţia Expertize Judiciare DEJ şi Direcţia pentru urmărirea aplicarii normelor profesionale
DUANP de verificat

6.5.2 Aria expertizei contabile judiciare pe domenii de activitate

Acceptarea expertizelor contabile. Solicitările adresate experţilor contabili privind efectuarea

expertizelor contabile nu pot fi refuzate decât dacă există motive temeinice. Înainte de acceptare, expertul
contabil trebuie să-şi analizeze posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea ţinând seama în special de regulile
privind:
 independenţa;
 competenţa;
 incompatibilitatea.
Abţinerea şi recuzarea experţilor contabili. În toate cazurile în care experţii contabili soclicitaţi să
efectueze expertize contabile judiciare şi extrajudiciare se află în stare de incompatibilitate, au obligaţia
deontologică să se abţină de la efectuarea acestora.În cazul expetizelor contabile judiciare dacă expertul contabil
nu face declaraţie de abţinere, el poate fi recuzat (art.50 şi 51 din codul de procedură civilă).
Recuzarea expertului contabil se cere cu 5 zile înainte de numire, dacă motivul există la această dată; în
celelalte cazuri termenul merge de la data la care s-a ivit motivul (art.204 din Codul de procedură civilă).
Resposabilitatea efectuării expertizei contabil. Responsabilitatea efectuării expertizei contabile
judiciare este întărită prin jurământ iar cea a expertizei contabile extrajudiciare prin contract. Jurământul se
depune în instanţă.
Obiectivele (întrebările) la care trebuie să răspundă expertul contabil. La expertizele contabile
judiciare care stabilesc de către instanţa prin încheierea de şedinţă, respectiv ordonanţă (art.201 din Codul de
procedură civilă şi art.120, alin.(2) din Codul de procedură penală.
Obiectivele (întrebările) trebuie să fie formulate de instanţă concis, fără echivoc şi fără a se solicita
expertului contabil să se pronunţe asupra încadrărilor juridice a faptelor supuse judecării (Norma profesională
nr.3521). Dacă obiectivele stabilite nu întrunesc aceste condiţii, expertul contabil are obligaţia să ceară instanţei
clarificarea lor, înainte de începerea lucrării.
Convocarea părţilor. Convocarea părţilor se face prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire,
care se ataşează la raportul de expertiză (art.208 din codul de procedură civilă).
Cu această ocazie se solicită părţilor documente şi explicaţii suplimentare faţă de cele existente la dosar.
Expertul contabil trebuie să se abţină de la contactarea părţilor în afara procedurii legale. În procesele
penale legătura cu inculpaţii se ia numai cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală.
Redactarea raportului de expertiză contabilă. Când au fost numiţi mai mulţi experţi contabili se

155
întocmeşte un singur raport de expertiză contabilă. Dacă sunt deosebiri de păreri între experţi, opiniile separate
trebuie consemnate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă sau într-o anexă a acestuia (art.122 din Codul
de procedură penală; norma profesională nr.3531).
Structura raportului de expertiză contabilă cuprinde 4 capitole:
Cap.I Introducere
1.1 Datele de identificare a expertului (ţilor) contabil(i)
- Numele şi prenumele;
- Domiciliul;
- Numărul carnetului de expert contabil şi poziţia din Tabloul Corpului.
1.2 Organul care a dispus efectuarea expertizei contabile judiciare sau a clientului care solicitat
efectuarea expertizei contabile extrajudiciare:
- În cazul expertizelor contabile judiciare: actul numirii care a stat la baza numirii (încheiere de şedinţă – în
cazurile civile sau ordonanţă – în cazurile penale), cu menţionarea datei acestuia, numărul şi anul dosarului şi
natura acestia (civil sau penal);
- În cazul expertizelor contabile extrajudiciare: denumirea clientului, domiciliul sau sau sediul social al acestuia
al acestuia, numărul şi data contractului în baza căruia se fectuează exprtiza contabilă solicitată.
1.3 Denumirea şi calitatea procesuală părţilor, domiciliul sau sediul social al acestora, în funcţie de
natura şi fazele procesului (anexa 7).
1.4 Împrejurările şi circumstanţele litigiului.
1.5 Obiectivele (întrebările) expertizei contabile:
- În cazul expertizei contabile juridicare: preluarea întocmai – „ad-literam” din încheierea de şedinţă sau din
ordonanţă;
- În cazul expertizei contabile extrajudiciare conform contractului.
1.6 Identificarea datei sau persoanei şi a locului în care s-a efectuat expertiza contabilă.
1.7 Identificarea materialului documentar care are o legătură cauzală cu obiectivele expertizei
contabile.
1.8 Menţionare expresă:
- dacă s-au mai efectuat sau nu alte expertize contabile având aceleaşi obiective;
- dacă s-au folosit lucrările altor experţi (contabili, tehnici, etc.), probleme ridicate de părţile interesate în
expertiză şi explicaţiile date acestora.
1.9 Identificarea termenului iniţial de depundere a raportului şi a eventualelor perioade de prelungire.
Cap.II Desfăşurarea expertizei contabile va prezenta informaţii cu privire la:
- descrierea amănunţită a operaţiilor expertizei pe fiecare obiectiv.
- documentele, actele şi faptele examinate.
- locul şi data procedurii tranzacţiilor.
- eventualele obiecţiuni sau explicaţii date de părţi.
- calculele şi interpretarea rezultatelor acestora. (Calculele pot fi prezentate în anexe la raport).
- concluziile pentru fiecare obiectiv, care ar trebui să fie: precise, concise, fără echivoc.
Cap.III Concluzii
Concluziile pentru fiecare obiectiv, aşa cum au fost formulate în cap.II Desfăşurarea expertizei contabile.
Cap.IV Consideraţii personale ale expertului contabil
În cazuri deosebite, limitele la obiectul necesar impus de lege. Trebuie să se conformeze cu normele de
etică şi deontologie, în special cu cele privind confidenţialitatea.
Expertul contabil poate fi pus in imposibilitatea efectuarii unei expertiza contabile determinata de
situatii cum sunt:
- necesitatea unui prealabil control gestionar;
- necesitatea aducerii la zi a evidenţelor;
- necesitatea efectuarii prealabile a expertizei tehnice sau grafologice;

156
 - formularea greşita a obiectivelor expertizei contabile;
- insuficienta actelor puse la dispozitia expertului contabil;
- necesitatea cunoasterii explicatiilor date de martori;
- cantitatea excesiva de acte supuse cercetarii;
- Inexistenţa documentelor jurstificative şi contabile care să ateste evenimentele şi tranzacţiile supuse
expertizării.
Anexele la raportul de expertiză. Fac parte integrantă din raport şi au menirea de a degreva conţinutul
raportului. Sunt un produs al muncii expertului contabil şi se prezintă sub forma de situaţii de calcul, tabele de
analiză etc. Nu pot constitui anexe documentele sau registrele contabile originale sau reproduse prin tehnici de
multiplicare.
Semnarea şi depunerea raportului de expertiză contabilă. Se semnează şi parafează fiecare filă,
inclusiv anexele de către expertul contabil numit şi expertul contabil al părţii, după caz. În cazul de opinii
diferite, expertul contabil în cauză semnează „cu opinii” (cuprinse în cadrul raportului sau în anexa la raportul
de expertiză).
Depunerea raportului de expertiză contabilă judiciară. Un exemplar se depune la registratuira
instanţei sau organului de cercetare, câte un exemplar se transmite părţilor. Un exemplar rămâne la dosarul
expertului contabil. Depunerea raportului de expertiză contabilă judiciară la instanţă sau organul de cercetare,
inclusiv exemplarele destinate părţilor se face prin biroul local de expertize judiciare (art.22 din O.G.
nr.2/2000).
Raportul de expertiză contabilă judiciară se depune cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru
judecată (art.209 din Codul de procedură civilă; norma profesională nr.3532.3). Termenele se înţeleg pe zile
libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (art.101 din Codul de
procedură civilă). Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară se predă clientului la termenul prevăzut în
contract.

6.6 Auditul de calitate al expertizelor contabile judiciare

Reglementările privind auditul de calitate se referă la standardele internaţionale în domeniu şi sunt

menţionate mai jos:
- standardele internaţionale emise de IFAC
- standardele internaţionale de control al calităţii (ISQC) nr.1;
- declaraţia internaţională de practică profesională (IPPS) nr.1, intitulată „Asigurarea calităţii serviciilor
profesionale”.
- recomandarea CEE din 15 noiemnrie 2000 (nr.2001/256/CE) privind exigenţele minime în materie de control
de calitate al serviciilor profesionale.
- O.G. nr.65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, aprobată şi
modificată prin Legea nr.42/1995, cu modificările şi completările ulterioare (art.19) conform căruia corpul
Experţilor contabili şi contabililor autorizaţi are ca atribuţie asigurarea unei bune desfăşurări a activităţii
experţilor contabili şi a contabililor autorizaţi.
- Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România, aprobat prin Hotărârea nr.1/1995 a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi, cu modificările şi
completările ulterioare (pct.65) conform căruia „Consiliul filialei supraveghează modul de exercitare a
profesiilor de expert contabil şi de contabil autorizat în raza de activitate a filialei.”
- Normele nr.12264/2002 privind activitatea de expertiză contabilă judiciară aprobate prin Decizia nr.02/90 din
12.12.2002 a Biroului Permanent al Consiliului Superior al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi, cu modificările şi completările ulterioare (art.3)
„Experţii contabili, în efectuarea lucrărilor de expertiză contabilă judiciară au obligaţia să respecte şi

157
să aplice prevederile Normei profesionale nr.35/2000 aprobată prin Hotărârea Consiliului Superior nr.01/42
din 11 august 2001 şi să prezinte rapoartele de expertiză, opiniile separate sau rapoartele experţilor - parte,
pentru a fi supuse auditului de calitate potrivit prezentelor norme”.
Obiectivele auditului de calitate al expertizelor contabile se referă la:
- întărirea credibilităţii expertizei contabile în faţa beneficiarilor acesteia şi a publicului.
- respectarea codului etic naţional al profesioniştilor contabili, a normelor profesionale emise de Corp,
precum şi a reglementărilor în domeniul care formează obiectul expertizei contabile.
- contribuie la îmbunătăţirea calităţii lucrărilor de expertiză contabilă în beneficiarilor acestora .
Atribuţiile auditorilor de calitate în domeniul expertizelor contabile se referă la:
- verificarea lucrărilor de expertiză contabilă judiciară înainte de depunerea acestora la organele care le-
au socilitat.
- întocmirea referatelor de verificare tehnico-profesională asupra lucrărilor de expertiză contabilă aflate
pe rol la comisiile de disciplină ale filialelor, la cererea acestor comisii.
- elaborarea documentelor de evidenţă a activităţilor desfăşurate şi raportarea.
Studierea raportului de expertiză se face prin urmărirea procedurii auditului de calitate a expertizelor
contabile judiciare şi se va urmări furnizarea de informaţii cu privire la:
- în elaborarea lucrării, experţii contabili au respectat în totalitate prevederile standardului profesional
nr.35/2000;
- obiectivele stabilite au fost tratate corespunzător, iar răspunsurile date au fost susţinute prin acte şi documente
care au legătură cu cauza;
- autorii lucrării de expertiză nu s-au îndepărtat de ştiinţa contabilităţii, procedând la încadrări juridice ale
faptelor sau la efectuarea de operaţiuni şi lucrări care presupun alte cunoştinţe decât cele contabile;
- experţii contabili au respectat prevederile Codului etic naţional al profesioniştilor contabili.
- analizează opiniile separate sau rapoartele experţilor contabili – consilieri ai părţilor, urmând aceleaşi obiective
in cazul raportului de expertiză.
- verifică starea de independenţă a expertului contabil în raport cu cauza şi mandatul primit pe baza declaraţiei
semnate şi date pe propria răspundere de către expertul contabil; declaraţia se apostilează de către auditorul de
calitate cu menţiunea „dată în faţa noastră”.
Auditorul de calitate solicită autorilor lucrărilor de expertiză contabilă să le revadă, în funcţie de
observaţiile făcute şi procedează astfel:
- dacă nu sunt observaţii sau dacă lucrările sunt refăcute, aplică pe prima pagină a lucrării analizate ştampila
dreptunghiulară de verificare, semnează şi aplică ştampila filialei;
- dacă sunt observaţii, iar rapoartele de expertiză contabilă judiciară nu sunt refăcute şi în spiritul observaţiilor
auditorului de calitate, întocmeşte un referat cu constatările şi observaţiile sale, pe care îl ataşează la raportul de
expertiză contabilă judiciară ce urmează a fi depus organului judiciar care a solicitat expertiza, spre informare şi
decizia acestuia.
Comisiile de disciplină de pe lângă consiliile filialelor sunt competente să judece abaterile disciplinare
săvârşite de membrii Corpului prin încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor acestora, inclusiv a regulilor privind
conduita etică şi profesională.
La cererea comisie de disciplină, auditorul de calitate are competenţa să verifice modul de respectare a
Standardului profesional nr.35 şi a prevederilor Codului etic naţional al profesioniştilor contabili în lucrările
respective.

6.7 Conţinutul raportului de expertiză contabilă judiciară

Raportul de expertiză contabilă judiciară se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de expertiză contabilă judiciară cuprinde:
- partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus

158
efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul
unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma
să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au
dat explicaţii în cursul expertizei;
- descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum
şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
- concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza
nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul. De
asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui
spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit
dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi
extrajudiciară prevede că salariaţii numiţi experţi judiciari beneficiază, la unităţile la care sunt încadraţi, de
timpul necesar pentru efectuarea expertizelor tehnice judiciare ce le-au fost încredinţate. În perioada în care nu
prestează muncă în calitate de salariat, datorită efectuării expertizei tehnice judiciare încredinţate, expertul
judiciar nu primeşte salariu; el îşi păstrează însă în această perioadă celelalte drepturi conferite de calitatea de
salariat.
Ordonanţa 2/2000 reglementează de asemenea Regulile procedurale privind expertiza tehnică judiciară,
opozabile şi expertizei contabile judiciare, în concordanţă cu prevederile Codului de procedură civilă şi Codului
de procedură penală. În cazul în care pentru efectuarea expertizei dispuse expertul trebuie să se deplaseze în altă
localitate decât cea în care domiciliază, acesta are dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport, de cazare şi
la plata diurnei potrivit dispoziţiilor care reglementează aceste drepturi pentru salariaţii din instituţiile publice.
Suma stabilită drept onorariu provizoriu şi avansul pentru cheltuielile de deplasare, atunci când este cazul, se
depun, în termen de 5 zile de la numirea expertului, de partea la cererea căreia s-a încuviinţat efectuarea
expertizei, în contul special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile, deschis în acest scop.
Raportul de expertiză însoţit de nota de evaluare a onorariului, împreună cu decontul cheltuielilor de
transport, cazare, diurnă sau al altor cheltuieli necesare pentru efectuarea expertizei, dacă este cazul, se depun la
biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile, în vederea trimiterii la organul care a dispus
efectuarea expertizei.
Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea
expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific
al expertului sau al specialistului. Plata onorariului şi decontarea altor cheltuieli, atunci când este cazul, cuvenite
expertului sau specialistului, se fac numai prin biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile.

Bibliografie selectivă
I. Lucrări de referinţă

1. Arens A., Loebbecke J. Audit, O abordare integrată, Ediţia a 8-a, Editura Arc, 2006, Ediţia a 4-a pentru varianta
românească;
2. Bostan, I., Control financiar, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
159
3. Boulescu, M., Ghiţă, M., Control financiar şi expertiză contabilă, Ed. Eficient, Bucureşti, 1996;
4. Boulescu, M., Ghiţă, M., Mareş, V.,Domnişoru, S., Ghiţă, E., Controlul financiar propriu al agenţilor economici, Ed.
Universitaria, Craiova, 2001;
5. Boulescu, M., Barnea, C., Ispir, O., Controlul financiar intern şi auditul intern la entităţile publice, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004;
6. Crăciun Ş., Auditul financiar şi auditul intern & Control financiar şi
Expertiză contabilă, Editura Economică, 2004;
7. Epuran M., Bunea V., Corduneanu I., Control financiar şi expertiză contabilă, Caiet de studiu şi aplicaţii practice,
Tipografia Universităţii din Timişoara, 1983;
8. Florea, I., Macovei, I.-C., Florea, R., Controlul economic, financiar şi gestionar, C.E.C.C.A.R., Bucureşti, 2007;
9.Florea I., Macovei, I.-C., Florea, R., Berheci, M., Introducere în expertiza contabilă şi în auditul financiar, Ediţia a 2-a,
Editura C.E.C.C.A.R., Bucureşti, 2008;
10. Florea I., Chersan I.C., Florea R. Controlul economic, financiar şi gestionar, Ediţia a II-a, Editura CECCAR, Bucureşti,
2011;
11. Ghiţă, M., Traşcă, M., Control financiar, bancar şi fiscal, Editura Universitaria, Craiova (EUC), 1998;
12. Jornescu C., Gestionarea bunurilor, Editura Lumina, Bucuresti, 1990;
Munteanu V. (coordonator) Control şi audit financiar-contabil, Editura Luminalex, Bucureşti, 2003;
13. Nicolescu O., Verboncu I., Management, Editura Economică, 1999;
14. Oprean I. , Control şi audit finaciar-contabil, Deva , Editura Intelcredo, 2002;
15. Pereş I, Popovici D., Controlul financiar-fiscal, Editura Mirton, Timişoara, 2000;
16. Popeangă P, Popeangă G., Control financiar şi fiscal Editura CECCAR, Bucureşti , 2004;
17. Renard, J., Teoria şi practica auditului intern, Ed. MFP, Bucureşti, 2003;
18. Roman C., Tabară V., Roman A.G., Control financiar şi audit public, Editura Economică, 2007;
19. Sgardea Florinel Marian, Control financiar şi expertiza contabila, Ed. ASE, 2014.

II. Cadrul legislativ consultat

1. Legea Contabilităţii, republicată nr.82/1991;

2. Legea privind finanţele publice nr.500/2002, modificată şi actualizată;
3. OMFP nr. 1.917/2005 publicat în Monitorul Oficial nr. 221din 6.04.2009;
4. O.G . privind auditul intern şi controlul financiar preventiv nr.119/1999
5. OMFP nr. 946/2005 pentru aprobarea Codului controlului intern, cuprinzând standardele de management/control intern
la entităţile publice şi pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial, publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 675 din 28 iulie 2005
6. Ordinul nr. 522/2002 privind Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv;
7. Ordinul 1792/24.12.2002 pentru aprobarea normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata
cheltuielilor instituţiilor publice precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale;
8. OMFP nr. 529 / 19 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind organizarea şi
conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru instituţiile publice şi instrucţiunile de aplicare a
acestuia, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.917/2005;
9. OMFP nr. 547 / 20 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea,
ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor
bugetare şi legale, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.792/2002 (publicat in Monitorul Oficial nr.
216 din 3 aprilie 2009);
10. OMFP nr. 2.169 din 26 iunie 2009 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind
organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru instituţiile publice şi instrucţiunile de
aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.917/2005 (publicat in Monitorul Oficial nr.
513 bis din 27 iulie 2009). Prin acest ordin a fost aprobata metodologia contabila pentru Fondurile externe nerambursabile
postaderare;
11. Ordonanţa de Urgenţa nr. 96 din 22 decembrie 2012 publicata in MO nr. 884 din 22 decembrie 2012; cu
modificările şi completările ulterioare;

160
12. Legea nr. 230 din 5 decembrie 2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009
privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din
sectorul bugetar,
13. OUG nr. 92 din 18 decembrie 2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării,
precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie -
31 decembrie 2013
14. OUG nr. 103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul
2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice;
15. Legea bugetului de stat pe anul 2014 nr. 356 /2013 publicată în Monitorul Oficial Nr. 805 din 19
decembrie 2013,
16. Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2014 nr. 340 /2013 publicată în Monitorul Oficial Nr.
776 din 12 decembrie 2013,
17. HG nr. 276 din 21 mai 2013 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe,
18. HG nr. 72 din 5 februarie 2014 privind stabilirea valorii de intrare a activelor fixe la instituţiile publice,
19. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 32 din 7 aprilie 2010 privind unele măsuri de ocupare a posturilor
din sectorul bugetar publicata in Monitorul Oficial nr. 278 din 28 aprilie 2010,

161