Hanul Manuc

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este unul dintre cele mai importante obiective turistice din
București, monument istoric, loc de petrecere a timpului liber, în restaurantele, cafenelele și magazinele
pe care le găzduiește în zilele noastre. Se prevede, ca în viitor, prin eforturile moștenitorilor, să-și
recapete și menirea de hotel.

Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului
Mustafa al IV-lea a obținut demnitatea de dragoman. În anul 1808 a fost numit, simbolic, Bei al
Moldovei.

Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat
ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus.

Construirea hanului

În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din
pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi
terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca
hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată
cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal,
Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești,
și altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul
secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două
saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de
persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista
o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un
chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru
deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Soarta hanului după moartea lui Manuc

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl
impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe
să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie
1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau
minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara
Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate
proprietățile.

În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie
D. Dedu și Nicolae Alexiu.
După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl
impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe
să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie
1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau
minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara
Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate
proprietățile.

În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie
D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Hanul la mijlocul secolului XIX

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane.
Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia
continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de
arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie
1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri:[necesită
citare]

„Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți
chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească
reputația hanului.”

Pictorul francez Dieudonné Auguste Lancelot a vizitat pe la 1860 Bucureștiul și cu această ocazie a
imortalizat imaginea unei zile obișnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale, el nota:

„Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii
de a cunoaște trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din
nenorocire de necurățenie. Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case,
scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu
căpriori ieșeți afară sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am
putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o
destinație mai bună.[...] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de plimbare și de săli comune.
Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[...]”

Arhitectura hanului

Hanul lui Manuc poartă amprenta stilului arhitectural brâncovenesc, dar Manuc a vrut să îi dea și o tentă
romantică, deoarece nu-și dorea ca hanul să aibă aspect de fortăreață. Hanul avea 23 de prăvălii la
parter, 10 magazii, 15 pivnițe, numeroase camere pentru servitori, un tunel în care încăpeau 500 de
persoane, mai multe bucătării, 107 odăi la etaj (pentru oaspeți), o cafenea în curtea interioară, grădină
cu fântână arteziană și un chei de piatră pe malul Dâmboviței, unde se putea lua masa.

Fântana arteziană din gradina curții interioare era singura din România, la vremea aceea. Hanul era
foarte popular chiar și în afara României, astfel încât cei care călătoreau pe Dâmbovița se opreau
întotdeauna să doarmă cel puțin o noapte la Hanul lui Manuc.
Cei care petreceau cel puțin o noapte aici aveau acces la vin, rachiu și bragă din pivnița hanului, iar ca
feluri de mâncare, cele mai servite erau potrocul de găină și friptura de miel, iar la desert halva, vată pe
băț și sarailie. Între mese, oaspeții se mai delectau cu narghilea și ceai verde.

Hanul a impresionat întotdeauna datorită imenselor porți de fier, numeroaselor geamuri atât mari, cât și
mici, scărilor masive din lemn, dar și datorită balcoanelor impunătoare. Atmosfera „haiducească” a atras
întotdeauna clienți și turiști, acest lucru rămânând valabil până în zilele noastre.

Cele mai impresionante construcții ale hanului au fost (și sunt și astăzi), cerdacul, sau veranda, o galerie
deschisă mărginită de stâlpi din lemn (acesta se întinde pe etajele 1 și 2 ale hanului), salonul voievodal,
cu tavan înalt și candelabre strălucitoare, crama și sala mică a hanului, deși mai mică, la fel de
impunătoare și maiestuoasă ca salonul voievodal.
Cu o istorie de mai bine de 200 de ani, Hanul lui Manuc este o construcție bine ancorată atât în trecutul,
cât și în prezentul Capitalei. Aflat la intrarea în Centrul vechi al Bucureștiului, hanul a fost locul în care, în
urmă cu un secol, oamenii politici ai vremii se adunau pentru a pune la punct pașii de urmat în vederea
Unirii României cu Transilvania și Bucovina. Acum, însă, în anul în care se sărbătorește Centenarul Marii
Uniri, Hanul lui Manuc este mai degrabă un punct de reper pe harta turistică a Capitalei, un loc în care,
atât locuitorii orașului, cât și străinii se opresc pentru câteva momente de tihnă în spatele zidurilor care
îi adăpostesc de agitația Bucureștiului.

Istoria zbuciumată a Hanului lui Manuc

Hanul lui Manuc a fost întemeiat în 1806 de armeanul Emanoil (Manuc) Mârzaian, cunoscut sub numele
de Manuc Bei, care a venit la București în acel an, odată cu izbucnirea Războiului ruso-turc. Cunoscut
negustor și diplomat, Manuc era considerat, în acea perioadă, unul dintre cei mai bogați moșieri din
regiunea Balcanilor. La începutul anilor 1800, acesta devine, pe rând, dragoman și consilier al turcilor,
pentru ca în 1808, anul în care se termină construcția hanului din centrul Bucureștiului, să fie numit de
către sultan Bei al Moldovei. Despre Manuc se spune și că a fost agent dublu turco-rus, servind mai ales
interesele Rusiei.

În acest context, Manuc Bei devine intermediar între armata rusă și cea turcă, iar în anul 1812, în hanul
său se poartă negocierile și ulterior se semnează Tratatul de la București care prevedea ocuparea
teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus. Documentul prin care
România pierdea Basarabia a fost semnat la masa lungă din Salonul Hanului
În timpul vieții lui Manuc Bei, hanul a trecut printr-o perioadă prosperă, fiind locul în care își dădeau
întâlnire negustorii turci, bulgari și greci care treceau prin București, dar și căruțașii din Transilvania sau
tolbașii germani. În același timp, hanul era un loc în care se discutau chestiuni economice sau politice
care au determinat parcursul istoric al țării.

Astfel, în Sala Dacia, elita intelectuală a vremii s-a strâns pentru a planifica intrarea României în Primul
Război Mondial și Unirea cu Transilvania și Bucovina. La discuții au participat atunci politicieni ca Take
Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Nicolae Filipescu

În 1817, Manuc moare în împrejurări incerte. Deși era un călăreț excelent, acesta și-a pierdut viața într-
un accident de călărie, ulterior descoperindu-se că una dintre chingile calului său a fost crestată.

Din acel moment urmează o perioadă în care Hanul lui Manuc ajunge în administrarea a numeroși
proprietari, astfel încheindu-se perioada sa de glorie. De altfel, Manuc se gândea să vândă proprietatea
încă din anul 1816, însă moare înainte de a găsi un cumpărător. Astfel, hanul ajunge în administrarea
unei epitropii, pentru că în acel moment, toți moștenitorii săi erau minori. Epitropii moștenitorilor decid
să arendeze toate proprietățile, astfel că în 1827, hanul este luat în arendă de Dimitrie D. Dedu și
Nicolae Alexiu.

În 1838, Hanul lui Manuc este afectat de un cutremur puternic, în urma căruia autoritățile bucureștene
recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a clădirii. Cum reperațiile costau foarte mult, iar
păstrarea hanului nu ar mai fi adus un profit considerabil, Murat, fiul lui Manuc, devenit între timp
moștenitor cu drepturi depline, a decis, la începutul anilor 1840, să vândă clădirea.

Astfel, în anii următori, hanul ajunge, pe rând, în propietatea pitarului Dimitrie Iconomidis (Economu),
aflat în asociere cu alte două persoane, apoi în cea a lui Lambru Vasilescu.

Cel din urmă schimbă numele hanului în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). În perioada
următoare, sălile clădirii încep să fie folosite pentru petrecerile la care participa lumea bună a Capitalei.
Acolo se organizau spectacole de teatru, concerte sau baluri mascate care erau extrem de apreciate de
cei care făceau parte din lumea mondenă a epocii.

Hanul lui Manuc, în anii comunismului

În perioada comunistă, Hanul lui Manuc a intrat în administrarea statului român, fiind exploatat în
scopuri comerciale, dar nu și întreținut pe măsură. La un moment dat, cu puțin timp înainte de 1989, s-a
pus chiar problema demolării clădirii în scopul sistematizarii Pieţei Unirii, pentru a face loc bulevardului
“Victoria Socialismului”. Nicolae Ceaușescu a renunțat, însă la idee, după ce arhitectul șef iar fi spus că
este păcat să dărâme o clădire în încăperile căreia se întâlneau, adesea, în şedinţe, ilegaliştii comunişti,
informează Gândul.info.

Loc de atracție pe harta turistică a Bucureștiului

În anul 2007, la capătul unui proces care a durat zece ani, Hanul lui Manuc a fost retrocedat definitiv
proprietarului său de drept, Constantin-Șerban Cantacuzino.

În prezent, în cadrul Hanului lui Manuc funcționează mai multe cafenele, restaurante, bistrouri și mici
magazine, fiind unul dintre locurile din centrul Capitalei unde își dau întâlnire oameni de toate vârstele,
deopotrivă locuitori ai Bucureștiului și turiști străini.
Hanul, o construcție atipică pentru vremea sa

În momentul construcției sale, Hanul lui Manuc era considerat a fi o clădire atipică prin stilul său
brâncovenesc, o combinație aparte între stilul neo-clasic românesc și cel modern. Asta pentru că
proprietarul său nu dorea ca acesta să aibă înfățișarea unei fortărețe, asemenea clădirilor care se
construiau în secolul al XVIII-lea.

Potrivit descrierilor de la începutul secolului al XIX-lea, în subsolul hanului se aflau 15 pivniţe boltite, la
parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, 10 magazii, camere pentru servitori, bucătării şi un
tunel unde intrau aproximativ 500 de persoane. La etaj erau 107 odăi, cele mai multe folosite pentru
oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre
Dâmboviţa şi râu se construise un chei de piatră. Mai târziu, după ce gârla a fost canalizată, în vederea
deschiderii Halei de Carne, lângă faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii, a explicat actualul proprietar al
hanului, pentru Gândul.info.

Hanul lui Manuc, are nu mai puțin de 166 de stâlpi construiți din fier, dar îmbrăcați în lemn masiv de
stejar. Iar scările exterioare, cerdacul și logiile din lemn îi conferă un aspect deopotrivă elegant și
pitoresc, păstrând patina timpului.

De-a lungul istoriei sale, clădirea a fost supusă mai multor procese de restaurare în 1848, 1863, 1966-
1970, 1991–1992 și 2009.
BISERICA SF ANTONIE

In "Istoria Tarii Romanesti” a lui Mihai Cantacuzino se spune ca "Mircea cel Batran a intemeiat-a”. De
asemeni Gheorghe Sincai afirma ca pe peretele ctitorilor bisericii de la Curtea Veche se aflau zugraviti
trei printi cu numele Mircea. Unul era desigur Mircea Ciobanul, al doilea infatisa pe fiul sau Mircea,
intrucat infrumusetase si zugravise ctitoria parinteasca. Cel de-al treilea il infatisa pe Mircea cel Batran.
Azi in biserica se afla numai chipul lui Mircea Ciobanul si al lui Stefan Cantacuzino, de la care s-a pastrat
actuala pisanie. Lui Mircea Ciobanul i se datoreaza zidirea bisericii in a doua lui domnie, cu hramul "Buna
Vestire”, cunoscuta de localnici si istorici mai ales sub numele "Biserica Curtea Veche”. Biserica este cel
mai vechi lacas de cult din Bucuresti, care pastreaza forma originala.

Denumirea de Curtea Veche este data in opozitie cu denumirea de Curtea Noua ridicata pe dealul
Uranus de catre Alexandru Ipsilante, care a ars, luand denumirea de "Curtea Arsa”. Curtea ridica ta de
Mircea Ciobanul cuprindea un palat domnesc realizat din lemn de stejar cu pereti umpluti cu pamant si
impodobiti cu covoare. De-a lungul lor erau asezate lavite pe care stateau boierii.

Biserica Sfantul Anton a fost construita pe locul alteia mai vechi, din lemn, si a servit drept capela pentru
Curtea Domneasca. Biserica are un plan trilobat - o copie a manastirii Cozia - cu o lungime de 25 de
metri si 8 metri latime la exterior. Pronaosul este acoperit cu o bolta semicirculara, iar naosul este
prevazut cu turla. In ceea ce priveste plastica decorativa a fatadelor, ea este realizata prin fasii de
caramida aparenta, alternand cu fasii de tencuiala. Sub cornise se afla un sir de ocnite, care, alaturi de
soclul construit cu caramizi semicilindrice, constituie un progres in evolutia arhitecturii in Tara
Romaneasca. Prezenta contrafortului, care sprijina zidul la exterior, cat si decoratiunea ocnitelor,
reprezinta o influenta arhitectonica din Moldova, influente aduse de sotia ctitorului, Doamna Chiajna,
fiica domnitorului Petru Rares din Moldova.

Pisania originala a disparut, s-a pastrat insa pisania pusa de Serban Cantacuzino la 1715, cand a refacut
pictura ocazie cu care a adaugat la intrare un frumos chenar de piatra, sculptat in stil renascentist.
Pictura veche realizata sub Petru cel Tanar nu s-a mai pastrat. Biserica a fost refacuta de multe ori, cea
mai importanta restaurare fiind facuta in 1934 de catre Comisia Monumentelor Istorice, prilej cu care
biserica a capatat aspectul sau initial. Construita in stilul caracteristic secolului XVI Biserica Curtea Veche
este un exemplu remarcabil de logica arhitecturala si forme decorative realizate cu elemente simple,
reprezentand o opera de reala valoare artistica. La interior este de remarcat catapeteasma decorata cu
elemente din Vechiul Testament.

In interiorul Curtii Domnesti mai exista o biserica mai mica cu hramul "Sfantul Antonie cel Mare”. Din
pacate, cu ocazia incendiului celui mare din Bucuresti de la 1747, cand au pierit in flacari multe biserici,
biserica a fost distrusa, iar biserica mare va primi alaturi de hramul “Buna Vestire” si hramul "Sfantul
Anton”. La inceput in biserica avea loc "ungerea cu mir” a noilor domnitori.
Azi alaturi de biserica se mai vad pastrate ruinele din fostul palat domnesc folosit pana la domnitorul
Constantin Brancoveanu. In biserica se pastreaza mormantul lui Mircea Ciobanul, mort la 1599. Ample
lucrari de restaurare si reamenajare au avut loc intre anii 2007 si 2009, sub directa coordonare a
preotului paroh Zaharia Gheorghe, cand si pictura bisericii a fost restaurata de pictorul Romeo Andronic.
In anul 2009 s-au serbat 450 de ani de atestare documentara, ocazie cu care s-a lansat un album
aniversar.

Povestea Bisericii Sfântul Anton, cea mai veche din București

Acum mai bine de 500 de ani, când a fost construită, biserica avea dimensiunea unei capele și era al
patrulea lăcaș în care intrau să se roage domnitorii Țării Românești. Toate celelalte lăcașuri de rugăciune
din preajma Curții Domnești au dispărut. Biserica Sf. Anton însă, a trecut peste câteva cutremure și
incendii devastatoare și a ajuns până acum cea mai veche biserică din București.

Biserica Sfântul Anton a Curții Domnești a fost zidită de Mircea Ciobanul și a suferit mai multe modificări
în vremea lui Șerban și Ștefan Cantacuzino. Coloanele din piatră cu basorelief sunt vechile porți de
intrare ale lăcașului.

Biserica avea o intrare a femeilor, în partea stângă, și una rezervată bărbaților, în partea dreaptă. Acolo
s-au închinat de-a lungul vremii Mihai Viteazul, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu, Nicolae Mavrogheni sau Alexandru Ghica.

„În această biserică s-au încoronat toți domnii, aici s-au rugat toți marii domni. Această biserică avea o
construcție care o lega direct de sala tronului. Era biserica în care erau primiți toți marii patriarhi și,
practic, făcea parte din curtea veche, de altfel este cea mai veche relicvă păstrată în starea funcțională
din curtea veche”, povestește scriitoarea Silvia Colfescu.

Șapte incendii și câteva cutremure de la începutul anilor 1700 au lăsat biserica aproape neatinsă. Focul
cel mare din 1847 s-a oprit la zidurile ei după ce a mistuit tot centrul Bucureștiului, de la Palatul Poștelor,
până la biserica Sf. Gheorghe.

„Există o fotografie de atunci. Este făcută imediat după incendiul din 1847. Este un vast maidan cu
rămășițe în care se vede biserica și se vede cafeneaua veche. În 1847, de Paști, copilașul micii boieroaicei
Drugănescu, care stătea în spatele bisericii Sf. Dumitru, s-a jucat cu chibriturile. Iar de la această joacă a
pornit un incendiu care a devorat patru cincimi din oraș. A fost un dezastru”, mai spune scriitoarea.Focul
cel mare a distrus și biserica pușcăriei, care adăpostea icoana Sfântului Antonie cel Mare. În mod
miraculos, icoana a fost recuperată din resturile arse ale altarului și mutată în biserica de lângă Curtea
veche. Acum, icoana sfântului este considerată făcătoare de minuni și adună în fiecare zi de marți zeci
de credincioși.

„Sfântul Anton a fost un sfânt ortodox foarte puternic. A fost un pustnic egiptean. S-a convertit la
schimnicie după vârsta de 25 de ani, când s-a hotărât să își dedice viața Domnului, s-a retras în pustnicie
și a dus o viață de o asprime extraordinară. Este practic părintele schimnicieii, călugăriei”, adaugă Silvia
Colfescu.

Misterul supraviețurii acestui lăcaș de cult poate ține de miracol sau de știință. Oricare ar fi răspunsul
însă, Biserica Domnească, cu turla verde, a rămas una dintre puținele mărturii ale istoriei Bucureștiului
medieval.
Curtea Domnească Veche

Degustarea istoriei vechi a Bucureștiului mi-a servit o supă destul de fadă, cu puține bucăți de informații
concrete legate cu fel de fel de povești, menite să dea o consistență acceptabilă pentru istoria unei
capitale europene. Poveștile astea de legătură își au rostul lor și se găsesc în toată istoria indiferent de
unde și de când. Chiar și istoria zilei de ieri e înțesată cu multe povești care leagă evenimentele efective.
Așadar, o bună parte din istoria veche a Bucureștiului este poveste populară menită să ne ajute să
înțelegem mai bine trecutul. Mai bine, în sensul de claritate și ușurință, nu neapărat de corectitudine.
Suntem fericitele victime ale propriei nevoi de narativitate și căutăm astfel, să așezam faptele într-o
poveste pe care să o înțelegem și să o reținem mai ușor.

Eu sunt un fan al poveștilor și atât timp cât vorbim de legende, așa cum este cea a Ciobanului Bucur, le
duc cât pot de departe. Când vine, însă, vorba de istorie concretă, în sensul celei care ne definește
trecutul pentru a ne explica prezentul și a ne proiecta viitorul, sunt ceva mai reținut în a accepta
amestecul dintre date istorice și povești, amestec care îmi lasă un gust amar de îndoială. Așa am pățit
citind despre Curtea Veche sau Prima Curte Domnească a Bucureștiului. Să-ți dau un exemplu de
informație care a contribuit la îndoiala mea: „Curtea Veche este prima curte domnească din București, a
devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din
1738.” Păi între 1718 și 1738 au trecut 20 de ani. Cum să legi între ele două evenimente care au avut loc
la un interval de 20 de ani. Sigur, dacă privești cei 20 de ani de la distanța altor aproape 300, ei sunt
aproape invizibili. Totuși, în cei 20 de ani, adică peste 7300 de zile, curtea a funcționat și probabil a fost
și refăcută parțial după incendiul devastator. Doar oamenii aia n-au folosit timp de 20 de ani o Curte
Domnească arsă. Mai departe, Curtea Nouă, cea din Dealul Spirii, a fost construită în 1775 ceea ce
adaugă o perioadă de alți 37 de ani de la cutremurul căruia pare să i se atribuie într-un final
responsabilitatea sfârșitului Curții Vechi. Vezi despre ce vorbesc? Se pun cap la cap trei evenimente
aflate pe parcursul unei jumătăți de secol și se face povestea finalului Curții Vechi.

Cu nemulțumirea asta m-am dus eu duminică să văd Curtea Veche. Spre rușinea mea acum e prima dată.
Cel mai mic a văzut-o la 4 ani, ta’su la 35… mda. M-am dus hotărât să văd cu ochii mei cum stă treaba la
curtea asta veche, convins că la fața locului trebuie să găsesc informații clare despre cine și ce a făcut cu
ea, de când până când și cu ce scop. Și m-am lămurit. N-aș fi reușit fără micul pliant și afișele de pe gard
pentru că în lipsa lor singura validare ar fi fost aceea că e o curte veche. Și când zic veche, chiar vorbesc
serios. Toate rămășițele pe care le poți privi, păși, sări, ocoli, s.a.m.d își arată vârsta. Există și câteva părți
reconstruite și chiar și ele arată suficient de vechi încât să se potrivească foarte bine decorului. Pivnițele
subterane sunt de departe cele mai interesante ca să nu spun și cele mai plăcute atunci când Bucureștiul
de la suprafața fierbe la 40 de grade. Cred că asta explică și faptul că aceste pivnițe și alte galerii care se
află cam pe sub întregul centru vechi sunt cele care s-au păstrat cel mai bine. Ar fi fost mare păcat de
ele. L-am și întrebat pe paznicul foarte simpatic de la poartă, dacă avem vreo oră limită de plecare
pentru că la 3 lei/vizita este una din cele mai ieftine metode de răcorire pe care le ai la dispoziție. El a
fost generos și ne-a oferit și noaptea. Hmmm, nu mi s-a mai părut la fel de simpatic după propunerea
asta.
Am plecat mulțumit că am aflat cam tot ce îmi propusesem despre cum a devenit un turn de cărămidă
de prin secolul 14, construit în grabă ca bază intermediară în lupta cu turcii de la Giurgiu, Curte
Domnească și leagănul capitalei României. Ba chiar am plecat în plus cu convingerea că ruinele Curții
Domnești au mult mai mare valoare istorică decât credeam la început și am înțeles mai bine entuziasmul
celui mai mic după vizita cu grădinița. Mi-am lămurit și dilema legată de motivul ce a condus în realitate
la dispariția Curții Domnești Vechi, așa că dacă vrei să știi și tu când, cine și ce soluție capitalistă a folosit
pentru punerea în practică a planului, mergi acolo. Curtea Veche e mereu acasă și dornică de oaspeti, ca
o bunică bătrână.

Istoric

Biserica Curtea Veche

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrân construiește o cetate,
undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare. [5]

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, consolidează cetatea construită de Mircea cel
Bătrân și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Târgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos,
acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s-a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările
arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte
coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea. [6]

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de-a lungul timpului, începând
cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tânăr și până la Mircea
Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată
pe malul nordic al Dâmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea
construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20
m. [6]

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerându-le meșteri în zidirea cetăților. Într-un document
din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ex castro fluvi Domboviche. Conform acestor date Ion
Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție
din lemn cu întărituri de pământ, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman. [7]

Deși nu s-au păstrat dovezi concludente, istoricii[7] au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș
între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dâmboviței. Nu sunt cunoscute date
despre importanța cetății pentru apărarea Țării Românești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462,
dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București,
numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,’’cetatea de scaun Dâmbovița’’. [7]
După un asediu care a durat câteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește
fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului
lui Grigore Ureche, Ștefan a dobândit Cetatea Dâmboviței punând mâna pe toate avuțiile lui Radu cel
Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița. Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după
o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutându-l pe
Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și-a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș,
pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui
Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor
cerându-le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub
diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth. [8]

După doar câteva săptămâni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-
otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcând din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a
rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tânăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și
reconstruiește cetatea Bucureștiilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri
ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate. Transformarea cetății în acestă perioadă
este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. [8] Deși din această
perioadă s-au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar câteva amintesc de
refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s-au păstrat. Conform unui document
din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de
vornicul Neagu amintește de castro Bokorestch. [9]

Sursele principale în aflarea câtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sunt
descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de râu și cărămidă,
întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al
castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o
suprafață de peste 100 mp. [9]

Deși de-a lungul istoriei mulți din domnii Țării Românești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească
din Târgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad
Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Târgoviște semna documente (s-au păstrat
peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este
un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.
STRADA FRANCEZA

Strada Franceză porneşte din zona Piața Unirii şi se termină la intersecţia cu strada Calea Victoriei (fostă
podul Mogoşoaiei). Prima secţiune, cea de la Curtea Veche, este amintită în anul 1649 sub numele de
"Uliţa Curţii", apoi "Podul cel Mare din Curtea Veche" (1763), "Podul Curtea Veche" (1804) şi "Uliţa Curţii
Vechi" (1854). Cea de-a doua secţiune, care se desfăş62oară între Calea Victoriei şi strada Smârdan, a
purtat şi ea numeroase denumiri: "Uliţa cea Domnească" în 1690, "Uliţa Işlicarilor şi Boiangiilor" la 1804,
nume dat după meşterii şi negustorii de vopseluri şi işlice.

În sec. XVIII, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, strada se prelungeşte cu fragmentul dintre str.
Nicolae Tonitza şi Calea Victoriei (zona cu Muzeul de Istorie) şi asta pentru că voievodul îşi clădise pe
locul Bălăcenilor un mare han. Strada care venea dinspre Poarta de Sus a Curţii Domneşti devine astfel
"Podul de la casa Domniţei Văcărescu la Curtea Veche".

Strada Franceză a fost printre primele străzi pavate din Bucureşti chiar înaintea bulevardului Elisabeta.

Când pe această uliţă şi-a stabilit reşedinţa consulul Franţei la Bucureşti, tinerimea bucureşteană
progresistă a cerut numaidecât schimbarea numelui străzii în "Uliţa Franţuzească".

După 1867, când se uniseră deja cele două secţiuni, este redenumită Carol, după numele suveranului
Carol I, păstrându-l până după abolirea monarhiei, la data de 30 decembrie 1947. În 1949, ca o supremă
batjocură, se dă străzii ce amintea de primul rege al românilor un nume care evoca distrugerea
monarhiei: 30 decembrie.

Imediat după 1989, în graba de a şterge urmele dictaturii comuniste, străzii i s-a atribuit numele
politicianului Iuliu Maniu (1873-1953), prim-ministru al României, președinte al Partidului Naţional-
Ţărănesc, deţinut politic după 1947 care a decedat în închisoarea politică de la Sighet.

În 2007, socotindu-se probabil că acest personaj istoric merită un bulevard, i s-a redat străzii numele
istoric de Franceză, pe care îl poartă şi astăzi.

De numele acestei străzi se leagă unul dintre cele mai tragice evenimente ce au afectat capitala: marele
incendiu pornit, după cum spune maiorul Dimitrie Papazoglu: "în ziua Sfintei Învieri, anul 1847, la 12 ore,
în miezul zilei". Peste 2000 de clădiri, mai bine de o treime din oraş, a căzut pradă flăcărilor pornite din
casele stolnicesei (soţia dregătorului domnesc) Drugănescu, aflate chiar lângă biserica Sf. Dimitrie. Focul
îl iscase fiul stolnicesei care, tot Papazoglu ne povesteşte: "luând un pistol plin, al tatălui său, a mers în
şopron, unde se ţinea trăsura, ca să nu-i vază nimenea isprava, şi a descărcat pistolul în tavanul
şopronului. Podul, fiind din paie, a luat foc îndată şopronul şi grajdul". via silviacolfescu.blogspot.ro

Dinspre Calea Victoriei, pe dreapta sunt imobilele str. Franceză cu nr. 2, 4 .. 68

Str. Franceză nr. 2-4 - în 1938:

Hotel Luvru - str. Carol (Franceza) nr. 4 - 3-0792

Azi D'eight Pub fost Fraiche, Cafe Picasso

https://turistinbucurestiro.blogspot.com/2014/03/strada-franceza-centrul-vechi-bucuresti.html
Biserica Sfântul Dumitru – Poștă

Biserica Sfântul Dumitru-Poștă (Sfântul Dumitru de Jurământ) aproape de Muzeul Național de Istorie a
României (fost Palatul Poștelor, de unde și denumirea bisericii), a fost ridicată în 1819, pe locul unei mai
vechi biserici, de prin secolul al XIV-lea. Este paraclis universitar al Bucureștiului și adăpostește mai
multe sfinte moaște: ale Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Haralambie, ale Sfinților Antipa și Nicanor.
Totodată, este singura biserică din Capitală unde veți găsi o icoană veche cu Sfântul Iuda Tadeul. Adresa
exactă a Bisericii Sfântul Dumitru-Poștă este strada Franceză nr. 1 [1]

Istoric

Sec. XV – cercetările arheologice întreprinse în cadrul Șantierului București, Sectorul Curtea Veche –
coordonat de către Academia Română începând cu anul 1954 – au evidențiat urmele unui lăcaș de cult
creștin, semnalat de către necropola din jur, dar fără a se putea preciza dimensiunile acestuia, planul
exact, precum și alte detalii.

Sec. XV-XVI – aceleași cercetări au evidențiat urme de locuire în jurul bisericii și a necropolei aferente.
Toate vestigiile au fost afectate, ulterior, de construirea bisericilor ce au premers actualului lăcaș.
Biserica veche a fost pusă în legătură cu Casele Bălăcenilor, pe care atât tradiția, cât și anumite
documente, le poziționau în preajma bisericii. Amplasamentul lor exact nu se poate cunoaște cu
siguranță, fiind posibil ca, în decusrul timpului, acestea să fi cunoscut diferite înfățișări[2] - v. infra,
Reconstituirea ipotetică a succesiunii proprietarilor de imobile..., p. 1.

1589-1590[3] – Ecaterina Doamna, soția Domnitorului Alexandru II Mircea, este amintită într-un act de
danie către M-rea Vladatos din Salonic, că făcuse daruri M-rii Sf. Dumitru din București. Identificarea
Mănăstirii Sf. Dumitru cu biserica Sf. Dumitru – de pe locul actualei biserici de pe Str. Franceză colț cu
Str. Sf. Dumitru – este doar o ipoteză, deoarece, concomitent, la sfârșitul veacului al XVI-lea, hrisoavele
consemnează existența unui așezământ având același hram, amplasat în Ostrovul Dâmboviței. Ori,
poziția actuală, dar și cea din trecut, a bisericii Sf. Dumitru „De Jurământ”, nu corespunde cu a unui lăcaș
situat într-un ostrov, adică înconjurat de apă. Cea mai probabilă identificare a M-rii Sf. Dumitru cu
vreunul din amplasamentele lăcașurilor actuale, este cu acela al bisericii Domnița Bălașa. Aici, cu prilejul
consolidării bisericii, între 1954-1955, echipa condusă de acad. Aurel Beleș, a dezevlit, sub colțul S-SV al
bisericii actuale, fundațiile adânci a unei biserici. Arheologul Gh. G. Cantacuzino care a cercetat-o, a
datat prima fază de existență a bisericii în veacul al XVI-lea, iar a doua fază în cel de-al XVII-lea.

În tot cazul, în urma invadării Țării Românești de oastea condusă de Koça Sinan Pașa, casele, bisericile și
mănăstirile au fost incendiate, atunci arzând și vechea biserică Sf. Dumitru.

1654-1655 – prima mențiune a bisericii Sfeti Dimitrie

1680 Martie 7 – este amintită ctitoria lui Badea Bălăceanul conte al Sacrului Imperiu Roman (de Națiune
Germană), Matei Bălăceanul și Constantin aga Bălăceanul. Bisericii i se spune „Biserica de jurământ Sfeti
Dimitrie”. Nu se arată de când ori cine a ctitorit biserica, dar este clar că fusese ridicată anterior acestei
date, poate chiar ante 1652.
1692 Februarie 13 – biserica e pomenită într-un act de vânzare-cumpărare. Locul tranzacționat era situat
„lăngă biserica unde iaste hramul lui sfeti Dimitrie”[4] C Reconstituirea ipotetică a succesiunii
proprietarilor de imobile (terenuri și construcții) din jurul bisericii Sf. Dumitru

1699 Iunie 20 și 1700 Martie 3 – este amintită „Mahalaoa lui Sfeti Dimitrie” C Reconstituirea ipotetică...,
p.1. Mahalaua este pomenită sub același nume în 1784 Aprilier 30, 1785 Decembrie 1 C idem, p. 8.1708
Mai 10, 1710 – este amintit popa Călin protopopul „+ Popa Calen, prot[opop] mart[or]”[5]

1710 Martie 29 – este amintit din nou Popa Călin, „popei lui Calin, protopopul de la biserica de
jurămănt”[6]

1741-1746 – biserica Bălăcenilor – probabil avariată de vreme, de cutremure, (unul puternic avusese loc
în 1738), de mâna omului – este rectitorită de către vătaful de copii de casă Stroe Râmniceanul, călugărit
apoi drept Isaia Monahul (adică de la Râmnic, respectiv Râmnciul-Vălcii, unde era scaun episcopal).
Stroe, alias Isaia, și-l asociază la ctitorie pe nepotul său, logofătul de Vistierie Radul Atanasievici (adică
„fiul lui Atanasie”, probabil nepot de frate) C G. D. Florescu, Din vechiul București... O familie de cărturari
numită Râmniceanul, vestită în epocă, s-a distins printr-o intensă activitate tipografică în cadrul
Episcopiei Râmnicului[7].

1750 – înainte să se călugărească la Schitul Țigănești-Ilfov, Safta Asan-Micșunescu, mama lui Constantin
III (Dinu) Bălăceanu, de la Stolnici, lasă acestuia „o casă în București, în mahalaua Sf. Dumitru” C
Reconstituirea ipotetică.., p. 9

1754 Noiembrie 30 – noii ctitori, prin „actul de fundațiune”, închină biserica Episcopiilor Râmnicului și
Buzăului[8].

Între 1769-74 și 1778 – strada Sf. Dumitru (ori poate Ulița Brâncoveanului, de mai apoi), se numea
„Podul Bălăceinului ce merge spre bis. Sf. Dumitru” C Reconstituirea ipotetică.., p. 10

1772 Mai 14 – episcopiile Buzăului și Râmnicului pretindeau, amândouă, că li se cuvine Metohul Sf.
Dumitru „De jurământ” din București. Domnitorul hotărăște că din acel moment, Metohul va fi
administrat numai de către Episcopia Buzăulu[9]

1785 Iunie 14 – într-un act semnat de către Maria grofoaia Bălăceanca,se precizează că o casă dăruită de
ea bisericii Sf. Gheorghe-Vechi (altă ctitorie bălăvenească din veacul al XV-lea), se găsea „peste drum la
altarul bisericii Sfîntului Dimitrie, pă locul dumneaei jupînesei Marii Bălăceanchii” C Reconstituirea
ipotetică.., p. 8

1797 – biserica era dărăpănată, Episcopia Buzăului nemaifăcând față întreținerii bunurilor imobile – între
timp cele două episcopii își împărțiseră patrimoniul.

1802 Octombrie 14 – cutremurul cel mare doboară biserica rectitorită de Râmniceni

1804 August 28 – un incendiu izbucnit în Târg avariază biserica, încât este necesară reconstruirea ei din
temelii. Fără a da detalii, pisania actuală, precizează că la data redactării (1852), biserica „stătea pe
aceste temelii de 45 ani”, deci din 1807 C Documentar fotografic. Pisania.

1807 – începe reconstruirea bisericii Sf. Dimitrie, la inițiativa Episcopului Buzăului, Costandie Filitti.
Lucrările durează și sub Gherasim Episcopul Rătescu, urmașul lui Costandie. Se adoptă stilul neoclasic, de
ambianță germană (austriacă) – țările germanice se aflau sub influența lui Winckelmann, teoreticianul
neoclasicismului.

1819 – se încheie prima fază a reconstrucției bisericii. Autorul proiectului a fost Iosif Weltzbau, sau
„arhitector”.

1826 – se pare că în acest an ar fi fost realizată o parte a picturii

1837-1843 Octombrie 26 – se reiau lucrările la biserica Sf. Dimitrie, acestea fiind finalizate de către
Episcopul Buzăului Chesarie, unul dintre cei mai activi ierarhi din secolul XIX pe tărâmul construcțiilor.
Biserica este finalizată, probabil, tot în stil neoclasic. Cu acest prilej, pereții interiori sunt împodobiți cu o
pictură nouă, în stil realist, occidental, datorată lui Carol Pop de Szathmary. Este unicul ansamblu murală
de pictură religioasă păstrat de la acest maestru al artelor dinainte de Unire. Se păstrează contractele
dintre ctitor, arhitect, constructor (Atanase dulgher) și pictori (Ioan, Mincu și Costache, influențați de
pictorul italian Giuliani).

1847 Martie 23 – Focul cel mare avariază biserica (aoperișul și o parte din interior), fiind necesară
reconstrucția/refacerea.

1847-1852 – se desfășoară refacerea bisericii, sub privegherea Episcopului Filotei al Buzăului. Turla a fost
reconstruită din lemn învelit cu tablă, profilată cu motive neoclasice. Pictura datorată lui Szathmary a
fost refăcută, iar turla repictată de către meșterii zugravi de subțire Ioan, Mincu și Costache.

1912 – biserica era abandonată, fără enoriași și amenințată cu dărâmarea. La inițiativa urmașului
ultimilor ctitori, avocatul Ioan C. Filitti, cu sprijinul Primarului general al Capitalei, Dimitrie (Matache)
Dobrescu, biserica Sf. Dumitru a fost restaurată. A fost târnosită în ziua de 30 mai 1930.

1940 Noiembrie 9/10 – a fost afectată de cutremur, dar nu foarte grav.

1954 – cercetări arheologice punctuale în curte

1964-1966 – reparații exterioare

1977 Martie 4 – alt cutremur provoacă avarii ușoare. Este inițiat un proiect complex de restaurare,
coordonat de către D.P.C.N., dar realizat prin Arhiepicopie, proiectanți fiind ing. Lucian Rotaru si N.
Stroe.

1986 – se execută unele lucrări de reparații, cu pretenții de consolidare, lucrări ce nu pot fi depistate in
teren.

După 1989 – se execută reparații uzuale, între care spoirea pereților exteriori, montarea unui paviment
nou din gresie (lucioasă) – peste vechea pardoseală din lespezi de piatră -, restaurarea unor piese de
mobilier, etc.

În curte se păstrează diferite pise litice, unele scuptate, recuperate din cercetările arheologice efectuate
în decursul timpului.

Comunitatea Bisericii editează Revista Dimitrios[10], bilunar de știri din parohie.

MANASTIREA STRAVOPOLEOS

Biserica Stavropoleos este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului
București. Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. Numele Stavropoleos este forma
românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”.

Biserica Stavropoleos este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare
B-II-a-A-19464.[2]

Istoric

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării Românești,
1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir. În curtea hanului său,
construit în 1704, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o
situație frecvent întâlnită în epocă). În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și
exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele
vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica
sa.

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica
a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă
la începutul secolului al XX-lea.

Biserica Stavropoleos în prezent

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la
începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane
vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la
bisericile demolate în timpul regimului comunist. Clădirea cea nouă a fost construită după planurile
arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima
sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte
veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de
un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998,
au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele
arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri
aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.[3]

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf.
Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful.[4] Tunderea în monahism a primelor patru
monahii a avut loc pe 28 mai 2008.[5] Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos
de către patriarhul Daniel.[6]
CALEA VICTORIEI

Povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa Dâmboviţa şi ciobanul Bucur. Legenda celei mai
importante ape curgătoare care străbate Capitala

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi,
foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur,
ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa.

Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se
considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o
chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia
murise cu ani în urmă. Dâmboviţa este cerută în căsătorie de un "prinţ" În apropiere de pădurea în care
trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi
ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt,
ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate. Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi
într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de
mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia.

Dâmboviţa este cerută în căsătorie de un "prinţ" În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi
fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau
din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că
legătura lor este ursită de divinitate. Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa
tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că
nu ştie cum ar putea să scape de aceştia. După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă
doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă
pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a
mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

După câteva minute de mers, Dâmboviţa a început să se simtă rău, stare ce i se agrava odată cu trecerea
fiecărei secunde. Fata bănuia că prinţul este de vina pentru starea din ce în ce mai chinuitoare pe care o
simţea. După câteva ceasuri, prinţul şi Dâmboviţa ajunseseră pe cărarea din vârful muntelui, de unde se
vedea un castel impunător. Brusc, prinţul îi prinse mâna Dâmboviţei între palmele sale şi o ceru în
căsătorie, spunându-i că drumul pe care le-au parcurs împreună a fost suficient pentru a-l face să o
îndrăgească foarte mult. Fata îl refuză categoric şi imediat îi spuse prinţului că inima ei este furată de
mult timp de un cioban pe care îl cheamă Bucur. Văzând că cererea i-a fost refuzată, prinţul îi arătă că
impunătorul castel care se vedea în zare îi aparţinea, dar Dâmboviţa nu păru impresionată de acest
lucru. Duhul muntelui, o păpuşă şi un cuţit În cele din urmă, misteriosul prinţ îi spuse Dâmboviţei că a
fost vorba despre o încercare, pentru că el nu era nici prinţ şi nu avea nici castelul din zare. Era duhul
muntelui care s-a hotărât să îi testeze Dâmboviţei fidelitatea faţă de Bucur. În tot acest timp, tatăl fetei l-
a anunţat pe Bucur că ceva rău s-a întâmplat cu Dâmboviţa. Bucur a fugit spre vârful muntelui, iar prinţul
a decis că e timpul să plece. Înainte să o lase singură pe Dâmboviţa, prinţul i-a oferit două obiecte: o
păpuşă şi un cuţit, după care a dispărut. Bucur a alergat spre fată şi a început să îi reproşeze că a trădat
legătura dintre ei şi că s-a îndrăgostit de un alt băiat. Văzând că are în mână cuţitul pe care i-l dăruise
prinţul, Bucur s-a decis să o pună pe Dâmboviţa la un test.
I -a spus fetei să dea cu cuţitul într-o piatră, spunându-i că în acest fel află dacă tânăra este neprihănită. Dacă piatra
se despică, înseamnă că Dâmboviţa e încă pură, în schimb, dacă piatra rămâne intactă, legătura celor doi
îndrăgostiţi a fost umbrită de infidelitatea Dâmboviţei. Fata lovi piatra cu micuţul cuţit şi din aceasta începu să curgă
un râu. Era apa Dâmboviţei. Bucur şi-a dat seama imediat că a greşit şi i-a cerut fetei iertare. Păpuşa a rămas pe
vârful muntelei şi de atunci muntele se numeşte Păpuşa. Cei doi tineri s-au căsătorit şi au format Bucureştiul de
astăzi, cel în care curge Dâmboviţa şi care poartă numele dat de cioban.
https://www.ziarulmetropolis.ro/calea-victoriei-intre-doua-lumi-cladiri-de-sticla-si-povesti-uitate/

PIATA REVOLUTIEI