Curs Tefs - Ifr PDF

Teoria educaţiei fizice şi sportului - Balint Lorand, Bădicu Georgian
TEFS
Balint Lorand
Bădicu Georgian
1
Cuprins
Unitatea de învăţare 1._____________________________________________________________________________ 8
Unitatea de învățare 1 . Termeni, noţiuni, categorii și concepte principale ale T.E.F.S. (aparatul noţional al T.E.F.S.) 8
U.1.1.Introducere _______________________________________________________________________________ 8
U.1.2.Competenţele unităţii de învăţare ______________________________________________________________ 8
U.1.3.Mişcarea omului (motricitatea) ________________________________________________________________ 9
U.1.4.Educaţia fizică ____________________________________________________________________________ 10
U.1.5. Sportul _________________________________________________________________________________ 11
U.1.6.Educaţia fizică şi sportivă ___________________________________________________________________ 13
U.1.7 Antrenamentul sportiv ______________________________________________________________________ 14
U.1.8.Cultura fizică _____________________________________________________________________________ 15
U.1.9.Dezvoltarea fizică _________________________________________________________________________ 18
U.1.10. Capacitatea motrică (capacitatea fizică, capacitatea psihomotrică) __________________________________ 19
U.1.11. Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice) __________________________________________ 20
U.1.12.Deprinderile motrice ______________________________________________________________________ 21
U.1.13.Priceperile motrice _______________________________________________________________________ 21
U.1.14.Exerciţiul fizic ___________________________________________________________________________ 21
U.1.15.Test de autoevaluare a cunoştinţelor __________________________________________________________ 22
U.1.16.Rezumat _______________________________________________________________________________ 22
U.1.17.Temă de casă ____________________________________________________________________________ 22
Unitatea de învăţare 2.____________________________________________________________________________ 23
Unitatea de învăţare 2. Educaţia fizică şi sportul – activităţi sociale________________________________________ 23
U.2.1.Introducere ______________________________________________________________________________ 23
U.2.2.Competenţele unităţii de învăţare _____________________________________________________________ 23
U.2.3.Originile educaţiei fizice şi sportului __________________________________________________________ 24
U.2.4.Esenţa educaţiei fizice şi sportului ____________________________________________________________ 25
U.2.5.Idealul educaţiei fizice şi sportului ____________________________________________________________ 25
U.2.6.Funcţiile educaţiei fizice şi sportului __________________________________________________________ 26
U.2.7.Scopurile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului _______________________________________________ 30
U.2.7.1. Obiective generale (de rangul I) ___________________________________________________________ 30
U.2.7.2. Obiective specifice (de rangul II) __________________________________________________________ 31
U.2.7.3. Obiective intermediare (de rangul III) ______________________________________________________ 35
U.2.7.4. Obiective operaţionale (de rangul IV) ______________________________________________________ 35
U.2.7.5. Obiectivele sportului ___________________________________________________________________ 35
U.2.8.Test de autoevaluare a cunoştinţelor ___________________________________________________________ 36
U.2.9.Rezumat ________________________________________________________________________________ 37
Unitatea de învăţare 3. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România ____________________________________ 38
U.3.1.Introducere ______________________________________________________________________________ 38
U.3.3 Definiţii, constituire şi evoluţie _______________________________________________________________ 39
U.3.4 Componentele sistemului, cerinţele de definire şi funcţionare ale sistemului ____________________________ 42
U.3.5.Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport ______________________________________ 43
U.3.6.Structura organizatorică a sistemului românesc de educaţie fizică şi sport ______________________________ 44
U.3.7.Principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport ___________________________ 47
U.3.9.Rezumat ________________________________________________________________________________ 49
Unitatea de învăţare 4. Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv _________________ 51
U.4.1.Introducere ______________________________________________________________________________ 51
U.4.3 Exerciţiul fizic - definiţii ____________________________________________________________________ 52
U.4.4 Caracteristicile exerciţiului fizic ______________________________________________________________ 52
U.4.5.Conţinutul exerciţiului fizic _________________________________________________________________ 53
U.4.6.Forma exerciţiului fizic _____________________________________________________________________ 54
U.4.7.Clasificarea exerciţiilor fizice ________________________________________________________________ 56
U.4.8.Aparatura de specialitate ____________________________________________________________________ 58
2
U.4.9.Mijloacele – măsurile se susţinere şi refacere a capacităţii de efort ___________________________________ 58

U.4.10.Mijloace asociate_________________________________________________________________________ 60
U.4.11.Test de autoevaluare a cunoştinţelor __________________________________________________________ 62
U.4.12.Rezumat _______________________________________________________________________________ 62
Unitatea de învăţare 5. 63
Unitatea de învăţare 5. Sistemul componentelor procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv
______________________________________________________________________________________________ 63
U.5.1.Introducere ______________________________________________________________________________ 63
U.5.3.Definiţii, generalităţi _______________________________________________________________________ 63
U.5.4. Cunoştinţele teoretice de specialitate __________________________________________________________ 64
U.5.5.Indicii morfo-funcţionali ai organismului _______________________________________________________ 65
U.5.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor __________________________________________________________ 66
U.5.7. Rezumat ________________________________________________________________________________ 66
Unitatea de învăţare 6. ____________________________________________________________________________ 67
Unitatea de învăţare 6. Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice)- definiţii, generalităţi ____________ 67
U.6.1.Introducere ______________________________________________________________________________ 67
U.6.3.Calităţile motrice – definiţii, generalităţi _______________________________________________________ 67
U.6.4. Calitatea motrică viteza - definiţii ____________________________________________________________ 69
U.6.4.1.Forme de manifestare ___________________________________________________________________ 69
U.6.4.2.Factorii care condiţionează valoarea vitezei __________________________________________________ 72
U.6.4.3.Viteza la diferite vârste __________________________________________________________________ 73
U.6.6. Rezumat ________________________________________________________________________________ 74
Unitatea de învăţare 7. Capacităţile coordinative (îndemânarea) şi rezistenţa (anduranţa) 75
U.7.1.Introducere ______________________________________________________________________________ 75
U.7.3.Capacităţile coordinative – definiţii, generalităţi _________________________________________________ 75
U.7.3.2.Factorii care condiţionează valoarea îndemânării ______________________________________________ 77
U.7.3.3.Îndemânarea la diferite vârste _____________________________________________________________ 78
U.7.4.Rezistenţa – definiţii, generalităţi _____________________________________________________________ 79
U.7.4.2.Factorii care condiţionează valoarea rezistenţei _______________________________________________ 81
U.7.4.3.Rezistenţa la diferite vârste _______________________________________________________________ 82
U.7.6. Rezumat __________________________________________________________________________________ 83
Unitatea de învăţare 8. Forţa şi supleţea (mobilitatea) 84
U.8.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 84
U.8.3.Calitatea motrică forţa – definiţii, generalităţi ____________________________________________________ 84
U.8.3.1.Forme de manifestare _____________________________________________________________________ 85
U.8.3.2.Factorii care condiţionează valoarea forţei ____________________________________________________ 86
U.8.3.3.Forţa la diferite vârste _____________________________________________________________________ 87
U.8.4.Calitatea motrică supleţea (mobilitatea) – definiţii, generalităţi ______________________________________ 87
U.8.4.2.Factorii care condiţionează valoarea supleţei __________________________________________________ 89
U.8.4.3.Supleţea la diferite vârste __________________________________________________________________ 90
U.8.5. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ___________________________________________________________ 91
U.8.6. Rezumat __________________________________________________________________________________ 91
Unitatea de învăţare 9. Comportamentul motric învăţat – deprinderile şi priceperile motrice 93
U.9.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 93
3

U.9.3.Învăţarea motrică – definiţii, caracteristici, tipologie ________________________________________________ 94
U.9.3.1.Învăţarea motrică şi parametrizarea programului motor _________________________________________ 96
U.9.4. Deprinderile motrice - definiţii, generalităţi ______________________________________________________ 97
U.9.4.1.Caracteristicile deprinderilor motrice _________________________________________________________ 98
U.9.4.2.Etapele formării deprinderilor motrice ________________________________________________________ 99
U.9.4.3.Tipuri (categorii) de deprinderi motrice ______________________________________________________ 101
U.9.4.4.Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice _______________________________________________ 102
U.9.5. Priceperile motrice - definiţii _________________________________________________________________ 103
U.9.5.1.Clasificarea priceperilor motrice ____________________________________________________________ 103
U.9.5.2.Caracteristicile priceperilor motrice _________________________________________________________ 105
U.9.7. Rezumat _________________________________________________________________________________ 105
Unitatea de învăţare 10.__________________________________________________________________________ 107
Unitatea de învăţare 10. Efortul – principalul stimul aplicat procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi
antrenament sportiv
U.10.1.Introducere 107
U.10.2.Competenţele unităţii de învăţare 107
U.10.3.Efortul – definiţii 107
U.10.3.1.Caracteristicile efortului 108
U.10.3.2.Clasificarea efortului 111
U.10.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 111
U.10.5. Rezumat ________________________________________________________________________________ 112
Bibliografie_______________________________________________________________________________________ 113
4
Introducere
Educaţia fizică şi sportul se constituie într-un domeniu complex al vieţii sociale, iar
fundamentarea sa ştiinţifică, sub formă teoretizată, s-a realizat în mod etapizat.
Momentul de recunoaştere al educaţiei fizice şi sportului ca “domeniu ştiinţific” se situează
la jumătatea secolului XX, atunci când a dobândit titulatura de “ştiinţa educaţiei fizice şi sportului”.
În acest context, Teoria educaţiei fizice şi sportului (T.E.F.S.), a fost acreditată ca disciplină
ştiinţifică, care abordează dintr-un anumit unghi, domeniul activităţilor motrice.
Argumentele care susţin recunoaşterea T.E.F.S. ca aparţinând domeniului ştiinţific, sunt
următoarele:
- are un obiect propriu de studiu care constă în: perfecţionarea dezvoltării fizice şi
a capacităţi motrice a omului prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.;
- dispune de metode proprii de cercetare sau preluate şi adoptate din cadrul altor
domenii ştiinţifice. După Epuran, M. (1996) aceste metode sunt: metode de
cercetare propriu-zise generale (metoda istorică, metoda hermeneutică, metoda
axiomatică, metoda modelării etc) şi particulare (metoda observaţiei, metoda
anchetei, metoda experimentală); metode de analiză şi interpretare (metoda
logică, metoda grafică, metoda statistică);
- operează cu noţiuni şi concepte bine definite (“mişcarea omului”; ”educaţie
fizică”; “sport”; “antrenament sportiv”; “cultura fizică”; “dezvoltarea fizică”;
“capacitatea motrică” etc.);
- dispune de legi, norme, principii, cerinţe specifice obiectului lor de studiu;
- realizează clasificări şi cantificări în interiorul propriului sistem;
Cursul prezentat în cele ce urmează se adresează în primul rând studenţilor de la Facultatea
de Educaţie Fizică şi Sporturi Montane şi altor tineri, absolvenţi ai învăţământului superior de
profil, de a cunoaşte într-o manieră sintetică concepţiile unui număr mai mare de specialişti care au
fundamentat cu rigurozitate ştiinţifică domeniul motricităţii dirijate.
Pornind de la convingerea că hârtia nu-şi poate manifesta orgoliul, dorim ca acest curs să
reprezinte, chiar şi numai pe linie ideatică, o conciliere între cei implicaţi profesional pe direcţia
teoretizării instruirii motrice.
5
Obiectivele cursului
Principalele obiective ale prezentului curs sunt următoarele:
- Dobândirea şi explicarea aparatului noţional specific domeniului precum şi a
principalelor aspecte referitoare la originea, esenţa şi funcţiile educaţiei fizice şi
sportului.
- Formarea de competenţe teoretico-practice privind componentele procesului
instructiv-educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv.
- Integrarea elementelor de conţinut ale laturilor educaţiei generale în sistemul
componentelor procesului instructiv-educativ.
- Furnizarea legăturii componentelor procesului instructiv-educativ cu efortul.
Competenţe conferite
La sfârşitul acestui curs studentul va fi capabil să:
- să explice aparatului noţional specific
- să deducă şi să argumenteze originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului
- să enunţe idealul educaţiei fizice şi sportului în funcţie de dinamica societăţii;
- să definească şi să clasifice funcţiile educaţiei fizice şi sportului.;
- să contureze obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului;
- să analizeze - în dinamica sa - sistemul de educaţie fizică şi sport din România;
- să prezinte conţinutul sistemului de mijloace utilizate în activitatea de educaţie
fizică şi sport;
- să definească şi să analizeze principalele componente asupra cărora se
acţionează, predominant în cadrul unui proces instructiv-educativ, prin intermediul
mijloacelor specifice activităţii de educaţie fizică şi sportivă etc.
Resurse şi mijloace de lucru

Suport de curs şi material bibliografic
Prelegerea pe bază de slide-uri
Predarea pe bază de proiecte
Aplicaţii pe calculator
Structura cursului
Cursul este structurat pe 10 unităţi de învăţare, unităţile de învăţare conţinând
noţiuni teoretice şi exemplificări, cât şi teste de autoevaluare.
Răspunsurile la Testele de Autoevaluare se regăsesc în materialul unităţii de
învăţare respective.
Materialul de curs conţine o temă de control a cărei rezolvare este obligatorie.
Tema de control va fi predată individual cadrului didactic, la activităţile asistate,
programate pe parcursul semestrului I, la o dată anunţată ulterior.
Cerinţe preliminare
Disciplinele necesare a fi parcurse şi eventual promovate înaintea disciplinei
curente sunt cele legate de kinesiologie, istoria educaţiei fizice şi sportului.
Discipline deservite
Disciplinele din planul de învăţământ care se dezvoltă pe baza cunoştinţelor
dobândite in cadrul disciplinei curente sunt metodica educaţiei fizice şi sportului,
didactica specialităţii, educaţie fizică pe grupe de vârstă, stagiu de practică
pedagogică, metodologii non-formale adaptate în educaţie fizică şcolară.
6
Durata medie de studiu individual

Fiecare unitate de învăţare este astfel structurată încât, parcurgerea părţii teoretice
şi rezolvarea testelor de autoevaluare să poată fi realizată în 2, maxim 4 ore.
Evaluări pe parcurs şi evaluarea finală

Evaluarea pe parcurs este reprezentată de tema de control care reprezintă 20% din
nota finală a disciplinei.
Evaluarea finală constă într-un examen scris (cu durata de 3 ore) susţinut după
încheierea seminariilor faţă în faţă (A.T.), în perioada de sesiune, ponderea
acestuia la nota finală fiind de 80%.
7
Unitatea de învățare 1.
Termeni, noţiuni, categorii și concepte principale ale T.E.F.S. (aparatul
noţional al T.E.F.S.)
Cuprins
Unitatea de învățare 1 . Termeni, noţiuni, categorii și concepte principale ale T.E.F.S. (aparatul noţional al T.E.F.S.) ____ 8
U.1.1.Introducere _________________________________________________________________________________ 8
U.1.2.Competenţele unităţii de învăţare _______________________________________________________________ 8
U.1.3.Mişcarea omului (motricitatea) _________________________________________________________________ 9
U.1.4.Educaţia fizică ______________________________________________________________________________ 10
U.1.5. Sportul ____________________________________________________________________________________ 11
U.1.6.Educaţia fizică şi sportivă______________________________________________________________________ 13
U.1.7 Antrenamentul sportiv _______________________________________________________________________ 14
U.1.8.Cultura fizică _______________________________________________________________________________ 15
U.1.9.Dezvoltarea fizică ____________________________________________________________________________ 18
U.1.10. Capacitatea motrică (capacitatea fizică, capacitatea psihomotrică) __________________________________ 19
U.1.11. Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice) ____________________________________________ 20
U.1.12.Deprinderile motrice ________________________________________________________________________ 21
U.1.13.Priceperile motrice _________________________________________________________________________ 21
U.1.14.Exerciţiul fizic ______________________________________________________________________________ 21
U.1.16.Rezumat __________________________________________________________________________________ 22
U.1.17.Temă de casă ______________________________________________________________________________ 22
U.1.1. Introducere
Un element important al oricărui demers ştiinţific îl reprezintă definirea clară a
conceptelor şi termenilor utilizaţi, prin reunirea sintetică a principalelor puncte de
vedere din literatura de specialitate.
Prin categoriile teoriei educaţiei fizice şi sportului se înţeleg noţiunile fundamentale
cu care operează această disciplină şi care, la rândul lor, reflectă principalele laturi
şi legături ale fenomenului practicării exerciţiilor fizice.
Dintre noţiunile domeniului, menţionăm: motricitatea, educaţia fizică, sportul,
antrenamentul sportiv, dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, deprinderile motrice,
priceperile motrice, exerciţiul fizic etc.
U.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:
- să definească termenii de specialitate ai domeniului;
- să explice, să opereze şi să restructureze aparatul noţional specific.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-4 ore.
8
U.1.3. Mişcarea omului (motricitatea)
Din punct de vedere filosofic, prin mişcare se înţelege orice transformare în general. Tot
ceea ce există pe lume este în veşnică mişcare şi transformare, iar materia şi spiritul sunt de
neconceput fără mişcare. Mişcarea nu este un lucru sau o proprietate a lucrurilor ci o “stare”.
(Dragnea, A., Bota, A., 1999).
În sens larg, mişcarea desemnează o schimbare de poziţie sau transformare suferită de un
corp sau de una dintre părţile sale. Pentru mişcarea omului, această transformare are la bază un
complex de procese şi mecanisme care determină deplasarea corpului său - sau a unora dintre
segmentele sale – faţă de un reper ales arbitrar la un moment dat, în condiţiile în care contracţiile
musculaturii scheletice au un caracter dinamic.
Formele de mişcare pot fi:
- simple (mecanică, fizică, chimică);
- complexe (biologică, psihică, socială, cibernetică – mişcarea informaţiei,
cosmică)
Formele de mişcare complexe le include şi pe cele simple.
Definiţia motricităţii: “Totalitatea actelor motrice efectuate de un om pentru întreţinerea
relaţiilor sale cu mediul natural şi social, inclusiv pentru efectuarea deprinderilor specifice ramurilor
de sport” (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974). Este vorba de acele acte motrice care se
realizează numai cu ajutorul muşchilor scheletici, excluzându-se cele efectuate cu ajutorul
mijloacelor mecanice.
Concretizarea mişcării omului se face prin următoarele elemente: act, acţiune şi activitate
motrică.
Actul motric – este un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici, în mod
voluntar, pentru efectuarea unei acţiuni sau activităţi motrice.
Acţiunea motrică – constă dintr-un sistem de acte motrice alcătuind un tot unitar, în scopul
îndeplinirii unor sarcini imediate. Acţiunile motrice sunt constituite din deprinderi şi priceperi
motrice.
Activitatea motrică – cuprinde un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de
idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia, în concordanţă cu obiective bine precizate;
(vezi activităţile de educaţie fizică şi antrenament sportiv, activitatea competiţională şi activitatea
recuperatorie – prin mişcare) (Cârstea, Gh., 1999).
9
U.1.4. Educaţia fizică

Noţiunea (categoria) “educaţia fizică”- după cum arată chiar termenul – face parte din
noţiunea generală de “educaţie”, în sensul larg al cuvântului .
Prin educaţie se înţelege: ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării
şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale oamenilor (DEX) (cu trimitere la tânăra
generaţie). De aici, ca o primă definire a educaţiei fizice, se poate spune că ea reprezintă o
“componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv-educativ sau în mod
independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii vieţii”
(Dragnea, A. şi colab., 2000).
Cârstea, Gh. (2000), consideră educaţia fizică “un tip fundamental de activitate motrică,
care se desfăşoară după anumite legi, norme, prescripţii metodice etc., cu scopul de a realiza
obiective instructiv – educative bine precizate”. Acelaşi autor (1993) defineşte educaţia fizică –
exceptând autoeducaţia fizică - ca fiind “un proces instructiv-educativ deliberat construit şi
desfăşurat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice şi capacităţii motrice, în funcţie de
particularităţile de vârstă, sex, cerinţe de integrare, specificul unor profesii etc”.
În “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” (1974), se defineşte categoria “educaţie
fizică” ca: “activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor
fizice, în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului, în concordanţă cu cerinţele
sociale”. În prezent, se consideră că această definiţie trebuie completată, deoarece influenţele
diferitelor acte-acţiuni motrice reprezentative pentru educaţia fizică, determină ameliorări atât de
ordin fizic cât şi psihic, iar pe ansamblu se facilitează integrarea socială a individului. Deci, se poate
afirma că, educaţia fizică reprezintă un “sistem complex de instruire care se exercită simultan
asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală”
(Dragnea, A. şi colab., 2000).
Dragnea, A., Teodorescu, S. (2000), citându-l pe G. Milaret consideră că noţiunea poate
avea cel puţin patru semnificaţii: sistem sau instituţie; acţiune exercitată de o persoană sau un grup
asupra altei persoane sau grup; conţinut – educaţie literală, ştiinţifică, artistică etc; efect.
Educaţia fizică prezintă obiective instructiv-educaţionale generale şi diferenţiate pe fiecare
subsistem: educaţia fizică a tinerei generaţii, educaţia fizică militară, educaţia fizică profesională,
educaţia fizică a adulţilor, educaţia fizică a vârstei a treia, educaţia fizică independentă.
Caracteristicile educaţiei fizice: este fiziologică prin natura exerciţiilor; este pedagogică
prin metode; este biologică prin efecte; este socială prin organizare; este accesibilă tuturor
oamenilor; are un predominant caracter formativ (pregăteşte subiecţii pentru viaţă); dispune de un
număr mare de exerciţii fizice (Cârstea, Gh. 1999).
Se desfăşoară în două modalităţi:
10
1. Ca proces instructiv-educativ bilateral (unde specialistul are responsabilităţi

precise asupra procesului);
2. Ca activitate independentă (realizată individual sau în grup, numai în timpul
liber al subiecţilor şi în absenţa fizică a conducătorului procesului).
U.1.5. Sportul
Într-o accepţiune clasică, sportul reflectă o activitate specifică de întrecere care valorifică
intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ – sau/şi de
către un colectiv de subiecţi, grupaţi de regulă într-o echipă – a unui comportament psihomotric
complex, concretizat prin performanţe care să-l detaşeze de partenerii de întrecere sau de el însuşi
Într-o accepţiune mai largă, sportul desemnează toate formele de exerciţii fizice şi jocuri de
mişcare cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv, cu origine în jocurile tradiţionale
şi în marile mituri fondatoare ale civilizaţiei moderne, iar diversificarea lui se leagă de faptul că
vehiculează valori ce provin din modurile de viaţă contemporană (Dragnea, A. şi colab., 2000).
Noţiunea de “sport” este strâns legată de termenii de “competiţie” şi “performanţă”.
Competiţia reprezintă o “manifestare organizată şi planificată a cărei finalitate constă în stabilirea
unor ierarhii pe criterii ce fac posibilă compararea între indivizi, echipe, naţiuni etc., în conformitate
cu regulamentele elaborate anterior şi recunoscute de participanţi” (Dragnea, A., Matei, S., 2000).
Cadrul competiţional se fundamentează pe “principul şanselor egale”, iar participanţii deşi se află
într-o relaţie opozantă – de adversitate, în sportul contemporan se pune tot mai mult accentul pe
convertirea acestei relaţii într-una de “parteneriat”. Prin performanţă se înţelege depăşirea unor
rezultate comune, specifice unei activităţi, în raport cu posibilităţile subiectului - grupului. În
activitatea sportivă, la această definire se mai adaugă şi condiţia ca reuşita sportivă să nu fie în
contradicţie cu regulamentele care particularizează activitatea respectivă. De altfel regulile, grupate
sub titulatura de “regulament”, reprezintă cadrul legal de validare a performanţelor exprimate în
recorduri, victorii, poziţii în clasament etc.
Datorită diversificării şi a impactului fenomenului sportiv asupra omului contemporan, în
prezent, termenii de “competiţie” (care reprezintă “esenţa sportului”) şi “performanţă”, dobândesc
noi semnificaţii. Se consideră că abordarea sportului numai prin prisma strict a competiţiei şi
performanţei reprezintă un punct de vedere îngust, deoarece sportul se practică astăzi şi în alte
scopuri cum sunt cele de menţinere a sănătăţii, ameliorarea condiţiei fizice, pentru relaxare (confort
spiritual) sau stabilirea - întreţinerea unor relaţii sociale (ibidem).
Sportul reprezintă un fenomen social ale cărei principale caracteristici sunt “universalitate şi
unicitate”. Firea, E. (1997) consideră că acest fenomen social unic, se distinge de alte fenomene
sociale prin trei factori: comunicarea corporală (gestuală); manifestarea şi compararea priceperii
sau forţelor în cadrul competiţiei; organizarea participanţilor ca opozanţi.
11
Sportul înglobează un sistem de exerciţii fizice diversificate ce se constituie şi concretizează

în discipline, ramuri şi probe sportive, ordonate într-o structură naţională şi internaţională,
subordonate unor regulamente precise.
Disciplina sportivă – reprezintă un ansamblul ramurilor şi probelor sportive, cu structură,
gen de efort, condiţii şi moduri de reglementare şi de evaluare asemănătoare (atletism, gimnastică,
jocuri sportive etc.) (Cârstea, Gh., 1993).
Ramura de sport – este un sistem de exerciţii fizice care se realizează în concurs (competiţii)
după reguli precise şi în condiţii specifice (alergări, sărituri, gimnastică aerobică, fotbal, handbal,
schi alpin, etc.).
Proba sportivă - este un exerciţiu fizic complex care face parte dintr-o ramură sportivă. Are
o structură proprie, se efectuează în condiţii de competiţie, este evaluată după un cod anume şi
permite o participare diferenţiată şi specializarea sportivilor (…săritura în lungime…, paralele,
sol…., slalom uriaş,…etc.).(ibidem)
Sportul dispune de bază materială proprie, cadre de specialitate şi principii care-l
particularizează de celelalte noţiuni.
Între noţiunea de sport şi cea de educaţie fizică sunt deosebiri, dar şi conexiuni.
Deosebiri: - obiectivele pe care şi le propun cele două domenii; educaţia fizică şcolară (care
reprezintă segmentul cel mai vast al domeniului) este o activitate obligatorie cu mijloace şi cerinţe
accesibile, în timp ce sportul este o activitate facultativă care depinde de dorinţa individului, iar
cerinţele sunt proporţionale cu talentul fiecărui individ în parte; conţinutul activităţii de educaţie
fizică este relativ nespecific pentru toate categoriile de subiecţi (diferenţierile constau mai ales în
modificări adaptative ale efortului), iar conţinutul activităţilor sportive, concretizat prin ramurile şi
probele specifice conduc la specializarea sportivă a subiecţilor practicanţi etc.
Conexiunile constau în faptul că sportul se prevalează de elementele de conţinut din educaţia
fizică, referitoare la capacitatea motrică şi psihică a individului şi în acelaşi timp implantează
elementele lui caracteristice (tehnici sportive, formele de întrecere etc.) în domeniul educaţiei fizice.
Structura (subsistemele) sportului: - sportul pentru toţi (“sport de timp liber”); sportul
adaptat (Dragnea, A., Teodorescu, S. –2000 – ramură a sportului care utilizează structuri motrice,
reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii
diferitelor tipuri de deficienţe); baza de masă a sportului de performanţă (având ca subiect al
instruirii categoriile de vârstă copii şi juniori); sportul de performanţă; sportul de înaltă performanţă
(cuprinzând sportul amator şi pe cel profesionist). Aceste subsisteme au elemente comune care
legitimează situarea lor în cadrul aceluiaşi sistem (sportul), dar prezintă şi anumite particularităţi
care le diferenţiază fapt sesizabil la nivelul obiectivelor urmărite, a formelor de organizare a
activităţilor, a instituţiilor implicate şi a categoriilor de subiecţi practicanţi.
12
Clasificarea sporturilor se realizează în funcţie de anumite criterii, pe care nu le vom

menţiona în această lucrare. Dintre cele mai frecvente clasificări, le amintim pe următoarele:
sporturi clasice şi moderne; sporturi individuale sau pe echipe (cu doi sau mai mulţi coechipieri);
sporturi naţionale şi internaţionale; sporturi olimpice şi neolimpice; sporturi cu sau fără contact
direct; sporturi cu caracter motric sau amotric etc.
U.1.6. Educaţia fizică şi sportivă

Noţiunea “educaţie fizică şi sportivă” este folosită în Franţa încă din 1924, fiind formulată
şi teoretizată de Maurice Baquet, iar mai apoi, continuată şi dezvoltată de Merand, R. şi
Marsenach, J. (Teodorescu, L., 1986).
În România, preocupări pentru definirea acestei noţiuni, au avut-o mai mulţi specialişti de
prestigiu, cei mai reprezentativi dintre aceştia fiind Şiclovan, I. şi Teodorescu, L. Ei au militat, în
special în deceniile şase şi şapte ai secolului XX, pentru “modernizarea” educaţiei fizice – inclusiv a
educaţiei fizice şcolare – prin introducerea în conţinutul ei, a unor elemente specifice diferitelor
ramuri/probe sportive şi a practicării integrale a acestora, după o anumită perioadă de instruire.
Termenul “şi sportivă” exprimă o realitate ”(vezi amploarea – universalitatea fenomenului
sportiv contemporan), respectiv existenţa “educaţiei sportive”. Aceasta, având o parte din
obiective, comune cu ale educaţiei fizice “tradiţionale”, pe care însă le diversifică (vezi “formarea
unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice specifice unor probe şi ramuri sportive”), presupune o
pregătire – mai mult sau mai puţin specializată şi adaptată – pentru şi prin practicarea unor
ramuri/probe sportive. Nota definitorie a acestui gen de educaţie, o constituie tehnica sportivă
(deprinderile şi priceperile motrice specifice). Astfel, pe baza însuşirii conţinutului specific, se pot
realiza o mare varietate de activităţi motrice, care implică angajarea plenară a subiecţilor. Spre
deosebire de educaţia fizică “tradiţională” care, pentru realizarea obiectivelor propuse, recurgea
aproape exclusiv la exerciţii fizice analitice şi/sau globale (localizate la anumite segmente
corporale, sau la nivelul întregului corp) - mai puţin atractive pentru omul contemporan, educaţia
sportivă – completând-o pe cea fizică şi făcând-o mai atractivă, oferă pentru aceleaşi (şi alte)
finalităţi, un fond teoretico-practic vast, alcătuit din cunoştinţe de specialitate, deprinderi motrice
generale şi specifice, priceperi motrice etc., toate concretizate în structuri de mişcare efectuate pe un
fond emoţional pozitiv, controlat de reguli bine precizate, ce-i conferă activităţii, pe lângă valenţe
din zona biologicului şi altele, de ordin civic, moral şi social.
Prezenţa unor “conţinuturi de învăţat” din diferite ramuri/probe sportive în programele
actuale de specialitate, pun în evidenţă importanţa care se acordă acestui gen de activitate motrică,
în îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare. De aceea, susţinem ideile lui
Teodorescu, L. (1986) conform cărora, “în mod necesar educaţia sportivă trebuie nu numai să
13
coexiste şi să colaboreze cu educaţia fizică, ci să fie prezentată explicit în cuplul terminologic:

educaţie fizică şi sportivă”.
U.1.7. Antrenamentul sportiv

Este un proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a
organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense, pentru obţinerea de rezultate înalte într-
una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice. (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1974)
Caracteristicile antrenamentului sportiv:
 este un proces complex multifactorial la care participă, alături de sportivi, antrenori,
tehnicieni, organizatori şi oameni de ştiinţă;
 se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, organizat în cluburi şi asociaţii sportive;
 este o activitate organizată, planificată şi condusă de legi, principii, reguli şi obiective
specifice;
 se adresează fiinţei umane în totalitatea ei;
 urmăreşte maximalizarea performanţelor sportive;
 este o activitate de tip praxiologic, toate dimensiunile sale orientându-se spre obţinerea
eficienţei acţiunilor concrete, corespunzător diferitelor ramuri/probe sportive;
 este o activitate de tip pedagogic, având în componenţa sa atât o latură instructivă cât şi
una educativă;
 este o activitate care se adresează indivizilor dotaţi din punct de vedere motric şi psihic;
 are niveluri (stadii) diferite de instruire, raportate fie la vârsta sportivilor, fie la valoarea
performanţelor realizate. Conţinutul de instruire se concretizează în programele pe
ramuri de sport.
În lucrarea “Teoria educaţiei fizice şi sportului” (2000), sunt prezentate unele tendinţe ale
antrenamentului sportiv contemporan. În sinteză, acestea sunt:
- perfecţionarea strategiei de selecţie (stabilirea vârstei optime de selecţie pentru
fiecare ramură de sport, lărgirea bazei de selecţie, completarea sistemului de
evaluare periodică a nivelului de pregătire sportivă – probe şi teste de selecţie
etc.);
- menţinerea, în cadrul procesului de antrenament, a unor volume de efort optime
pentru obţinerea şi apoi stabilitatea formei sportive;
14
- creşterea ponderii intensităţii eforturilor de antrenament, în unele perioade ale

anului de pregătire sportivă, cel puţin la nivelul solicitărilor din timpul
concursurilor;
- creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în raport cu pregătirea
specifică şi specializată a acestora;
- utilizarea “instruirii asistate de calculator” (IAC) atât la nivelul dirijării
procesului de antrenament, cât şi ca modalitate de evaluare obiectivă a diferitelor
situaţii de pregătire sportivă şi oferirea unor soluţii de ameliorare a factorilor
negativi semnalaţi;
- conducerea procesului de antrenament de către o echipă de specialişti (antrenori -
principal, secund - director tehnic, medic, psiholog, igienist, recuperator
funcţional etc.).
U.1.8. Cultura fizică

Cultura fizică reprezintă o componentă a culturii universale care sintetizează categoriile,
legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiului fizic în scopul
perfecţionării potenţialului biologic şi implicit spiritual al omului (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1974). Cultura fizică presupune deci, “un ansamblu de idei, convingeri, obiceiuri,
instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc.” toate reprezentând elemente ce
creează legătura intrinsecă dintre educaţie fizică, sport şi cultură (Dragnea, A. şi colab., 2000).
Elementele de conţinut ale educaţiei fizice şi sportului, prin care acesta se integrează în
domeniul culturii, se pot reflecta prin următoarele valori create:
 cunoştinţele ştiinţifice concretizate în sistemul disciplinelor ştiinţifice care studiază
fenomenul practicării exerciţiilor fizice;
 idealul formulat de societate cu privire la perfecţionarea dezvoltării fizice şi a
capacităţii motrice a omului, în raport cu cerinţele actuale şi de perspectivă ale
societăţii;
 nivelul dezvoltării fizice armonioase, ce se concretizează prin indici morfologici
proporţionali;
 parametri capacităţii motrice ai omului, exprimaţi în performanţele şi măiestria motrică
a indivizilor;
 ansamblul creaţilor care exprimă valori estetice şi etice a actelor motrice;
 sentimentele şi convingerile morale, estetice precum şi însuşirile intelectuale realizate
în procesul practicării exerciţiilor fizice şi concretizate prin atitudini şi comportamente
manifestate în toate împrejurările vieţii sociale;
15
 valori şi convingeri realizate prin spectacolul sportiv.

Analizând valorile din domeniul activităţilor fizice şi sportive Glassford (1979, 1991) şi
Redmud (1979), citaţi de Firea, E. (1997), sintetizează dinamica acestor valori în raport cu timpul
istoric, grupându-le în patru orientări:
1. egocentrismul - care pune accent pe valorile create în ontogeneza şi filogeneza umană
în planul dezvoltării armonioase a persoanei, cu trimitere la idealul uman din
antichitatea elenă “Kalos Kaiagathos” (“om frumos şi bun”- reflectă tendinţa umană
către perfecţiune, excelenţă, autodepăşire continuă);
2. biocentrismul - reflectă îmbinarea funcţiei de perfecţionare a dezvoltării fizice cu cea
sanogenică, funcţii exercitate de activităţile fizice şi sportive în vederea ridicării
calităţii vieţii;
3. etnocentrismul – care pune în evidenţă funcţia politică, cea de promoţie naţională şi
statală;
4. antropocentrismul – militează pentru orientarea valorilor către respectarea mediului
înconjurător în cazul practicării sportului.
Firea, E. (1997) considerând sportul ca o creaţie a omului şi în consecinţă un bun cultural,
afirmă că se poate vorbi de o “cultură sportivă”. Abordând sportul dintr-o perspectivă axiologică,
autoarea menţionată prezintă o sistematizare a valorilor sportului care – succint - cuprinde:
a) Valori scop unde se disting:
 idealul, funcţiile şi obiectivele sportului (formarea şi perfecţionarea personalităţii
umane în plan fizic, motric, psihic, civic, moral, estetic);
 valori realizate în ontogeneza individului pe planul dezvoltării fizice armonioase (şi
motrice n.n.) (valori reflectate în indicii somatici şi funcţionali, de armonia dintre
indicii somatici, cei funcţionali şi între acestea; de modificările indicilor somato-
funcţionali în plan filogenetic – vezi fenomenul de “accelerare” a creşterii în înălţime la
actuala generaţie faţă de generaţiile precedente; perfecţionarea capacităţii motrice a
individului concretizată în performanţe motrice şi în posibilităţile de adaptare la situaţii
caracterizate prin inedit, stres, risc, complexitate etc.);
 performanţele sportive care reprezintă valori ale sportului ce necesită ani îndelungaţi de
pregătire;
 personalităţile domeniului (mai puţin integrat în subgrupa “a” după opinia noastră);
 valori morale care determină, în final, comportamentul oamenilor.
b) Valori mijloc cuprinzând:
 patrimoniul structural al sportului (discipline, ramuri, probe sportive şi celelalte forme
de activităţi motrice umane datorate progresului tehnic);
16
 instituţiile care deservesc sportul (cluburi, asociaţii sportive, federaţii sportive,

ministerul de resort, unităţile de învăţământ care formează şi perfecţionează cadrele de
specialitate, academia, comisiile olimpice, mass-media etc.);
 legislaţia şi sistemul managerial;
 tezaurul ştiinţific şi metodologic (sistemul ştiinţelor sportului şi procesul de pregătire
sportivă);
 valori materiale (opere arhitecturale, stadioane, complexe sportive moderne, instalaţii
echipamente şi materiale sportive etc.).
Din cele prezentate se observă că multe din elementele enumerate ca fiind valori ale sportului,
se regăsesc şi în conţinutul sistemului de valori din cadrul “culturii fizice” ceea ce ne întăreşte
convingerea că atât educaţia fizică cât şi sportul aparţin aceluiaşi domeniu, cel al “Educaţiei fizice şi
Sportului”, iar din punct de vedere conceptual, se poate vorbi de o “cultură fizică şi sportivă” (
Teodorescu, L., 1989).
Apartenenţa elementelor menţionate la fenomenul culturii, se poate pune în evidenţă şi dacă le
raportăm (elementele) la însăşi caracteristicile culturii, care trebuie să cuprindă patru momente
obligatorii:
 momentul cognitiv (de cunoaştere a realităţii);
 momentul axiologic (de raportare a rezultatelor cunoaşterii la nevoile individuale şi
colective);
 momentul creator;
 momentul de generalizare, de răspândire a celor create.
U.1.9. Dezvoltarea fizică

Dezvoltarea fizică este considerată ca fiind componenta calitativă a procesului biologic de
devenire a organismului uman, situându-se într-o relaţie dialectică cu fenomenul de creştere –
componenta cantitativă a aceluiaşi proces (creşterea se defineşte ca fiind procesul de acumulare
cantitativă la nivelul ţesuturilor, organelor şi sistemelor ce conduc la mărirea masei somatice, a
dimensiunilor segmentare şi globale, corespunzător unor legi biologice, cu diferenţieri în funcţie de
sex, perioada de vârstă şi alţi factori interni şi externi – Dimitriu, V., 1986).
Dezvoltarea fizică reprezintă suma modificărilor morfo-funcţionale ce apar în diferite etape
de vârstă, de-a lungul vieţii fiecărui organism, corespunzător specificului şi limitelor de variaţie ale
evoluţiei speciei umane, sub acţiunea factorilor ereditari, factorilor mediului fizic extern (apă, aer,
sol, radiaţii solare, alimentaţie etc.) şi ai factorilor mediului social (economici, culturali, sportivi
17
etc.) (ibidem). Nivelul dezvoltării fizice este deci multifactorial determinat, un rol însemnat
revenind, în acest context şi influenţelor exercitate prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.
Dezvoltarea fizică se realizează odată cu creşterea fizică, dar continuă şi după încetarea
creşterii. Ea cunoaşte o perioadă ascendentă, ce cuprinde copilăria, adolescenţa şi tinereţea, o
perioadă de platou – cu elemente de progres funcţional în partea de început – ce corespunde
maturităţii şi o perioadă descendentă, corespunzător vârstei a treia (bătrâneţea).
Aprecierea dezvoltării fizice, reclamă sisteme de etichetare valorică convenţionale, stabilite
şi admise într-o perioadă istorică, într-o colectivitate umană organizată. Elementele de apreciere a
dezvoltării fizice pot aparţine de categoria calificativelor valorice generale: “foarte bună”, “bună”,
“satisfăcătoare”, “nesatisfăcătoare” sau celor specifice: “dezvoltare fizică armonioasă”,
“dizarmonia dezvoltării fizice”. Armonia dezvoltării fizice defineşte o stare de echilibru stabilită
prin nivelul şi valoarea unor relaţii între caracterele antropofiziometrice (indici de
proporţionalitate), calculate pe baza datelor somatometrice (dimensiuni longitudinale – statura,
bustul, lungimea membrelor superioare şi inferioare; dimensiuni transversale – diametrul
biacromial, diametrul transvers al toracelui, diametrul bitrohanterian şi anvergura; dimensiuni
circulare – perimetrul toracelui, abdomenului, braţelor, antebraţelor, coapselor şi gambelor;
dimensiuni sagitale – diametrul toracic antero-posterior; dimensiuni ale masei somatice – greutatea
corpului) şi fiziometrice (capacitatea vitală, tensiunea arterială în repaus, imediat după efort şi la 3-5
minute după efort, frecvenţa cardiacă în repaus, imediat după efort şi la 1-3 minute după efort forţa
dinamometrică a flexorilor mâinii şi ai musculaturii spatelui, etc.).
Preocuparea pentru asigurarea unei corecte şi armonioase dezvoltări fizice, constituie un
obiectiv de bază al educaţiei fizice şi sportive şcolare, atunci când organismul se află în perioada
de creştere şi există premisele realizării unor indici de dezvoltare fizică superiori şi trainici.
În activitatea sportivă, în subsistemele orientate spre realizarea performanţelor sportive,
dezvoltarea fizică serveşte ca element principal în selecţia pentru o anumită ramură/probă sportivă.
După criteriul participării dezvoltării fizice la realizarea performanţei, sunt:
 sporturi care necesită o dezvoltare fizică armonioasă (gimnastica artistică sportivă,
gimnastica ritmică, culturismul, patinajul artistic, înotul artistic etc.);
 sporturi care necesită o dezvoltare fizică specifică, cu modificarea şi accentuarea unor
raporturi de proporţionalitate antropofiziometrice (globale sau segmentare) în funcţie de
solicitările motrice specifice.
Ca sferă şi totodată direcţie în care se acţionează prin procesul de instruire în educaţia fizică
şi sportivă, “dezvoltarea fizică reprezintă rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre
influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului, concretizată în indici morfologici şi
18
funcţionali proporţionali, cât mai apropiaţi de valorile atribuite în acest sens organismul sănătos”.
(Şiclovan, I., 1979).
Acţiunea de favorizare a dezvoltării fizice a oamenilor, prin intermediul practicării
exerciţiilor fizice în mod organizat, vizează trei obiective prioritare:
a) armonie între indicii somatici şi cei funcţionali;
b) proporţionalitatea între indicii somatici (antropometrici);
c) proporţionalitate între indicii funcţionali (fiziometrici).
Evaluarea realizării acestor obiective se face prin evidenţierea-calcularea şi compararea
indicilor de proporţionalitate obţinuţi, cu indicii de proporţionalitate prezentaţi în tabele de referinţă,
concepuţi pe vârste şi sexe. Deşi proporţia, ca expresie a dezvoltării fizice, reprezintă un mijloc
valoros de apreciere a acestuia, ea nu trebuie absolutizată în diagnosticarea armoniei sau
dizarmoniei fizice. De obicei se corelează cu alte metode de apreciere.
U.1.10. Capacitatea motrică (capacitatea fizică, capacitatea psihomotrică)

Este definită ca “ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot
realiza eforturi variate ca structură şi dozare” (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974).
După Manno, R., (citat de Tudor, V., 1999) capacitatea motrică reprezintă un ansamblu de
predispoziţii sau potenţialităţi motrice ale omului, pe care se construiesc abilităţi motrice învăţate.
O definiţie mai amplă şi mai completă este formulată de Dragnea, A. (1986) care consideră
capacitatea motrică “un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi),
condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo-funcţionali, procesele
psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate însumate,
corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor
solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice".
Capacitatea motrică este formată din:
 deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar – aplicative;
 deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport;
 calităţi motrice (de bază şi combinate)
În funcţie de elementele de conţinut solicitate într-o activitate motrică şi de natura acestei
activităţi, distingem:
- capacitatea motrică generală (formată din calităţi motrice de bază – viteză, îndemânare,
rezistenţă, forţă - după unii autori şi supleţea) şi deprinderi motrice de bază şi utilitar - aplicative
(mers, alergare, aruncare-prindere, săritură; târâre, căţărare-escaladare, tracţiune-împingere,
transport de obiecte);
19
- capacitatea motrică specifică (cuprinde calităţi motrice specifice, manifestate în diferitele

tipuri de activităţi motrice – profesionale, sportive, ludice, de loisir etc. – şi deprinderi/priceperi
motrice specifice, prin care se concretizează aceste activităţi).
Alături de dezvoltarea fizică armonioasă, ameliorarea capacităţii motrice constituie obiectiv
specific fundamental al procesului de educaţie fizică şi sportivă şcolară.
În antrenamentul sportiv (printr-un proces de instruire specializat), maximizarea capacităţii
motrice a individului pune în evidenţă capacitatea sa de performanţă sportivă. Aceasta este definită
ca o rezultantă a interacţiunii operaţionale a unor sisteme bio-psiho-educogene, concretizate în
valori recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric; manifestare complexă
a disponibilităţilor (a integralităţii) individului, materializată în valori obiective – puncte, locuri în
clasament, drepturi câştigate (promovări) etc. (Dragnea, A., 1996).
U.1.11. Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice)

Sunt componente ale capacităţii motrice şi reprezintă “însuşiri ale organismului uman, deci
moştenite genetic la anumiţi indici şi care se pot dezvolta/educa în ontogeneză prin practica vieţii
cotidiene sau – mai ales – prin procese speciale instructiv-educative (Cârstea, Gh., 1999).
Literatura de specialitate prezintă - în general - două categorii de calităţi motrice:
1. de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă);
2. specifice (rezultate din combinarea calităţilor motrice de bază, în funcţie de
caracteristicile activităţii motrice).
O prezentare interesantă a structurii calităţilor motrice (denumite generic “capacitate
motrică” – după sursele citate) este cea propusă de Ardelean – Roman (1996) şi analizată de Tudor,
V. (1999). Conform autorilor menţionati, capacitatea motrică cuprinde în structura sa alte trei
capacităţi: “capacităţile condiţionale”, “capacităţile coordinative” şi “capacităţile
complementare”. Capacităţile condiţionale se fundamentează pe eficienţa metabolică a muşchilor şi
aparatelor. Din grupa capacităţilor condiţionale fac parte: forţa, rezistenţa şi viteza. Capacităţile
coordinative sunt determinate de aptitudinea de reglare şi organizare a mişcării şi depind de
capacitatea de recepţie şi prelucrare a informaţiei dobândite prin intermediul analizatorilor implicaţi
în mişcare (tactil, kinestezic, vestibular, optic, acustic). Capacităţile complementare sau
intermediare sunt reprezentate în special de supleţe care nu implică mobilizarea unor procese
energetice însemnate, în organizarea mişcării (ibidem).
U.12. Deprinderile motrice

Sunt "componente ale capacităţii motrice ce constau din acte sau acţiuni motrice ajunse prin
exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă" (Terminologia educaţiei fizice şi
20
sportului, 1974). Ele sunt rezultatul învăţării motrice sistematice şi continue şi au la bază formarea
legăturilor temporale la nivelul scoarţei cerebrale.
Una dintre clasificările cele mai cunoscute, grupează deprinderile motrice în:
1. deprinderi motrice de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură);
2. deprinderi utilitar-aplicative (târâre, căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, transport
de obiecte);
3. deprinderi motrice specifice diferitelor tipuri de activităţi motrice, inclusiv sportive.
U.1.13. Priceperile motrice

Sunt componente ale capacităţii motrice se pot definii ca fiind “capacitatea omului de a
utiliza raţional posibilităţile sale motrice” (Demeter, A., 1982).
După Epuran, M. (1995) pot fi:
1. priceperi motrice elementare - “modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns
motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale
învăţării motrice – situaţie nouă”;
2. priceperi motrice complexe - "capacitate individului de a-şi valorifica eficient bagajul de
cunoştinţe şi deprinderi, în vederea realizării unei – unor - sarcini motrice inedite şi care
de regulă reclamă un răspuns concretizat printr-un comportament motric complex".
U.1.14. Exerciţiul fizic

“Este un act motric special şi specializat, numit şi gest motric, care se efectuează în mod sistematic
şi conştient, după reguli metodologice riguros ştiinţifice, pentru îndeplinirea obiectivelor specifice
unui tip de activitate motrică din domeniu (educaţie fizică, antrenament sportiv, activităţi
competiţional-sportive, activităţi fizice recuperatorii, actvităţi fizice de timp liber etc.)” (Cârstea,
Gh., 1999)
U.1.15. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. În ce constă motricitatea omului ? Defineşte elementele motricităţii

2. Defineşte conceptul de “educaţie fizică”.
3. Defineşte conceptul de “sport” şi “antrenament sportiv”.
4. Defineşte conceptul de “educaţie fizică şi sportivă”.
5. Enumeraţi deosebirile şi conexiunile între educaţie fizică şi sport.
6. Enumeră câteva elemente de conţinut ale educaţiei fizice şi sportului, prin care
acesta se integrează în domeniul culturii.
7. Defineşte “dezvoltarea fizică”; enumeră obiectivele prioritate pentru care se
21
acţionează în vederea favorizării dezvoltării fizice a oamenilor, prin

intermediul practicării exerciţiilor fizice în mod organizat.
8. Defineşte “capacitatea motrică”. Conţinutul capacităţii motrice.
U.1.16. Rezumat
Prin categoriile (noţiunile) teoriei educaţiei fizice şi sportului se înţeleg noţiunile

fundamentale cu care oprează această disciplină şi care, la rândul lor, reflectă
principalele laturi şi legături ale fenomenului practicării exerciţiilor fizice.
Precizarea acestor laturi fundamentale, sublinierea proprietăţilor esenţiale şi, de
asemenea, a legăturilor dintre acestea prezintă adeseori dificultăţi, determinate în cea
mai mare măsură de remarcabila diversitate a formelor de practicare a formelor de
practicare a exerciţiilor fizice şi, în acelaşi timp, de multitudinea întrepătrunderilor
ce au loc între acestea, mai ales în privinţa mijloacelor şi finalităţilor activităţilor
respective.
Dintre categoriile de bază specifice domeniului educaţie fizică şi sport, menţionăm:
mişcarea omului (motricitatea), educaţia fizică, sportul, educaţia fizică şi sportivă,
antrenamentul sportiv, cultura fizică, dezvoltarea fizică, capacitatea motrică,
calităţile motrice, deprinderile motrice, priceperile motrice şi exerciţiul fizic.
.
U.1.17. Temă de casă
Elaborează un referat cu titlul “Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – locul teoriei

educaţiei fizice, ca disciplină ştiinţifică, în cadrul domeniului e.f.s. ”
22
Unitatea de învățare 2.
Educaţia fizică şi sportul – activităţi sociale
Cuprins
Unitatea de învăţare 2. Educaţia fizică şi sportul – activităţi sociale _________________________________________ 23
U.2.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 23
U.2.3.Originile educaţiei fizice şi sportului _____________________________________________________________ 24
U.2.4.Esenţa educaţiei fizice şi sportului ______________________________________________________________ 25
U.2.5.Idealul educaţiei fizice şi sportului ______________________________________________________________ 25
U.2.6.Funcţiile educaţiei fizice şi sportului _____________________________________________________________ 26
U.2.7.Scopurile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului _________________________________________________ 30
U.2.7.1. Obiective generale (de rangul I) _____________________________________________________________ 30
U.2.7.2. Obiective specifice (de rangul II) ____________________________________________________________ 31
U.2.7.3. Obiective intermediare (de rangul III) ________________________________________________________ 35
U.2.7.4. Obiective operaţionale (de rangul IV) ________________________________________________________ 35
U.2.7.5. Obiectivele sportului ______________________________________________________________________ 35
U.2.8.Test de autoevaluare a cunoştinţelor ____________________________________________________________ 36
U.2.9.Rezumat ___________________________________________________________________________________ 37
U.2.1. Introducere
Originea educaţiei fizice şi sportului prezintă în principal, următoarea componenţă:
exerciţii fizice, discipline teoretice, instituţii, mijloace materiale etc. Prima dată au
apărut exerciţiile fizice, după care, s-au constituit elementele tehnice şi organizatorice,
istituţiile respective etc.
Esenţa educaţiei fizice şi sportului, constă în faptul că urmăreşte perfecţionarea
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor, deşi de-a lungul formaţiunilor
social- economice şi-au schimbat în mare măsură scopurile şi obiectivele.
Ierarhizarea idealului, funcţiilor şi obiectivelor educaţiei fizice şi sportului scot în
evidenţă capacitatea de adaptare continuă a individului demonstrând prin aceasta ca
niciun al tip de activitate nu il poate realiza.

- Să cunoască principalele componente ale originii educaţiei fizice
- Să definească esenţa educaţiei fizice şi sportului
- Să cunoască idealul şi elementele de referinţă (laturile ale idealului)
- Să sistematizeze funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 2-4 ore.
23
U.2.3.Originile educaţiei fizice şi sportului

Pentru interpretarea corectă a originii educaţiei fizice şi sportului, este necesară să se
pornească de la structura extrem de complexă a domeniului care cuprinde: exerciţiile fizice,
condiţiile tehnico-materiale şi organizatorice, disciplinele teoretice, instituţiile etc.
În evoluţia lor, aceste componente din sfera educaţiei fizice şi sportului au propria lor
istorie. Primele au apărut exerciţiile fizice, dar apariţia şi dezvoltarea lor, nu poate fi legată numai
de originea istorică a educaţiei fizice; respectiv de comuna primitivă, după care ar fi urmat doar
perfecţionarea exerciţiilor fizice. Dimpotrivă, ele au apărut şi s-au dezvoltat continuu, de-a lungul
tuturor formaţiunilor social economice, în funcţie de necesităţile istorice concrete. La fel se poate
arăta şi pentru celelalte componente ale educaţiei fizice şi sport (aspectele tehnice şi organizatorice,
discipline teoretice, instituţii, instalaţii, materiale, etc.).
Referitor la exerciţiul fizic, el a apărut din cele mai vechi timpuri, încă din prima fază a
dezvoltării societăţii umane, ca o necesitate biologico-socială a omului primitiv, impusă de nevoile
întreţinerii vieţii şi a protecţiei faţă de mediul natural ostil. Exerciţiile fizice reprezentau o expresie
a îndeletnicirilor omului primitiv (înotul, alergările, săriturile, aruncările, trasul cu arcul), iar
dansurile şi jocurile reflectau activităţile reale ale vieţii oamenilor.
Dacă în comuna primitivă practicarea exerciţiilor fizice era legată de producţie în mod
nemijlocit, în orânduirile următoare, când apar diferenţieri şi raporturi de clasă, exerciţiile fizice
devin apanajul claselor deprinse de procesul de producţie. Organizatorii acestui gen de activităţi au
procedat la selecţionarea deliberată a anumitor exerciţii fizice, încercând ca prin intermediul lor - în
special la tineri – să dezvolte acele însuşiri fizice care erau necesare pentru luptă.
O dată cu stabilirea scopurilor urmărite prin practicarea exerciţiilor fizice, activităţile
respective capătă un caracter mai organizat. Varietatea exerciţiilor fizice începe să se diferenţieze şi,
în acelaşi timp, să se grupeze corespunzător scopurilor. Aşa se explică apariţia în etapa următoare a
unor sisteme de educaţie fizică sau de gimnastică (educaţia fizică a spartanilor, a cavalerilor,
sistemele de educaţie fizică sau de gimnastică create de Ling, Amaros, Guts-muts , Jahn, Hebert,
etc.), precum şi a ramurilor de sport, toate incluzând un ansamblu de structuri de exerciţii fizice,
norme şi reguli de practicare a acestora.
Fundamentarea ştiinţifică a procesului de practicare a exerciţiilor fizice s-a conturat odată cu
apariţia Teoriei educaţiei fizice şi sportului, ca disciplină ştiinţifică şi a altor discipline (“de
graniţă”) care au abordat domeniul nostru din diferite unghiuri de vedere (pedagogia educaţiei fizice
şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, fizilogia educaţiei fizice şi sportului etc.).
24
U.2.4.Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Esenţa educaţiei fizice şi sportului, ceea ce face ca cele două domenii să se diferenţieze de
celelalte fenomene ale vieţii sociale, constă în faptul că urmăresc perfecţionarea dezvoltării fizice şi
a capacităţii motrice a oamenilor.
Această funcţie socială s-a păstrat de-a lungul tuturor formaţiunilor social-economice, ceea
ce nu s-a întâmplat şi cu scopurile în care a fost folosită educaţia fizică şi sportul. Afirmaţia
subliniază faptul că atât educaţia fizică cât şi sportul, prin conţinutul lor, au reprezentat întotdeauna
activităţi sociale cu un real caracter biologic, ambele contribuind la ameliorarea însuşirilor fizice ale
omului.
Practicarea exerciţiilor fizice a fost şi este determinată de motivaţii de ordin fiziologic,
psihologic şi spiritual:
a) motivaţia de ordin fiziologic – stă la baza preocupării, din ce în ce mai acute, a popoarelor din
toate statele lumii, îndreptată spre obiective sociale majore, privind: sănătatea, recreerea şi
longevitatea. Nu se cunoaşte o altă formă mai eficientă decât efortul funcţional al mişcării –
exprimat prin exerciţiul fizic - pentru stimularea fenomenelor de creştere şi dezvoltare a
organismului la vârsta copilăriei şi adolescenţei. Totodată în prezent, se conturează tot mai mult,
idei şi atitudini care luptă împotriva sedentarismului, încercându-se găsirea unor soluţii cât mai
variate pentru organizarea mai eficientă a timpului liber, prin practicarea exerciţiilor fizice în scop
recreativ.
b) motivaţia de ordin psihologic este legată de:
 trebuinţa de mişcare – formă înnăscută - a cărei satisfacere asigură dezvoltarea
psihologică a omului. Ea se manifestă mai intens în copilărie şi adolescenţă;
 înclinaţia spre acţiune, emulaţie, simţul riscului – sunt manifestări caracteristice omului
care se bazează pe unii factori nativi ce-şi capătă dimensiunea pentru fiecare individ
numai într-o anumită conjunctură social-educativă;
 dorinţa de repetare a celor cunoscute – “stereotipiile” formate în activitatea de educaţie
fizică şi sport creează, prin generalizare, obişnuinţa de mişcare, tendinţa spre realizarea
sistematică, organizată a mişcării;
 predispoziţia pentru grupare care satisface interesele de contact şi al schimbului de
valori între oameni ce au aceleaşi înclinaţii profesionale sau spirituale.
c) motivaţia spirituală - se manifestă în sfera culturii universale prin intermediul culturii fizice .
U.2.5.Idealul educaţiei fizice şi sportului
25
Idealul educaţiei fizice şi sportului este înţeles ca un model prospectiv care sintetizează
cerinţele maximale formulate de societate în legătură cu contribuţia educaţiei fizice şi sportului la
dezvoltarea (devenirea) personalităţii umane (pe plan specific şi integrativ social).(Dragnea, A. şi
colab., 2010).
În formularea idealului educaţiei fizice şi sportului se au în vedere unele elemente de referinţă
care sunt de fapt laturi ale idealului. Acestea sunt:
 dezvoltarea fizică armonioasă;
 calităţile, priceperile şi deprinderile motrice necesare pentru optimizarea randamentului
în muncă şi în viaţă;
 calităţile şi deprinderi motrice specifice unor ramuri de sport, practicate în timpul liber;
 cunoştinţele şi tehnicile pentru capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor
fizice (privind autoorganizarea, autoconducerea, autoaprecierea);
 calităţile şi componentele morale, intelectuale şi estetice caracteristice omului, într-o
societate modernă.
Idealul educaţiei fizice şi sportului trebuie să fie în concordanţă cu “idealul educaţional general”
al societăţii. Acesta este enunţat în Legea Învăţământului (1995), sub următoarea formulare:
“Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”
Idealul evoluează continuu, modificându-se în raport cu nevoile reale ale societăţii şi din această
cauză el nu se atinge integral niciodată.
U.2.6.Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale
activităţilor în cauză, care au un caracter constant şi în acelaşi timp răspund unor nevoi reale ale
dezvoltării şi vieţii omului.
Din ansamblul funcţiilor educaţiei fizice şi sportului, unele au un rol specific, iar altele au unul
asociat (funcţiile asociate nu sunt asigurate numai prin practicarea exerciţiilor fizice, ci şi prin alte
activităţi sociale).
Funcţiile specifice sunt:
a) funcţia de perfecţionarea a dezvoltării fizice (în sensul de armonie şi proporţionalitate);
b) funcţia de dezvoltare a capacităţii motrice.
a) Perfecţionarea dezvoltării fizice, cu deosebire în condiţiile civilizaţiei contemporane (vezi
automatizarea producţiei, viaţa sedentară, urbanizarea, poluarea atmosferică etc.) constituie o
cerinţă reală care condiţionează întregul randament social al fiecărui individ. În acest sens, cu
deosebire la nivelul generaţiei tinere, educaţia fizică şi sportivă şcolară are un rol prioritar pentru că,
26
indicii morfo- funcţionali situaţi la un nivel superior încă din perioada şcolarităţii, asigură premisele
păstrării acestora, în cadrul unor parametrii optimali, chiar la vârste înaintate.
În ceea ce priveşte sportul propriu zis şi el exercită o acţiune favorabilă asupra dezvoltării
indicilor morfologici şi funcţionali, dar cu caracter diferit. În raport cu educaţia fizică şi sportivă
şcolară, sportul specializează dezvoltarea morfo- funcţională şi o transformă într-o resursă biologică
pentru obţinerea randamentului superior în direcţia dorită.
b) Dezvoltarea capacităţii motrice (generală şi specifică) - concretizată de nivelul de exprimare
al priceperilor şi deprinderilor motrice precum şi de manifestarea calităţilor motrice (de bază şi
specifice), constituie o cerinţă importantă în activitatea omului contemporan.
Această capacitate însoţeşte omul în întreaga sa activitate socială, dând eleganţă gestului
corporal, rezistenţă la oboseală, contribuind totodată la economicitatea şi eficienţa mişcărilor proprii
diverselor profesii.
Pe de altă parte, sportul (de performanţă) urmăreşte valorificarea maximă a capacităţii motrice a
subiecţilor practicanţi, potrivit aptitudinilor manifestate pentru una sau alta din ramurile sportive. În
acest context, se vorbeşte şi despre "funcţia de dezvoltare a capacităţii de performanţă" sau de
"maximizare a performanţei" sportivului (Matveev, L.P. şi colab., 1980).
Funcţii asociate sunt:
c) funcţia igienică;
d) funcţia educativă (culturală);
e) funcţia recreativă;
f) funcţia de emulaţie;
g) funcţia de socializare;
h) funcţia economică.
c) Funcţia igienică - (sanogenetică) corespunde cerinţei fundamentale de păstrare şi întărire a
sănătăţii oamenilor. Acţiunea în acest sens a educaţiei fizice şi sportului este cu atât mai eficientă cu
cât, ameliorează activitatea marilor funcţiuni ale organismului, asigură echilibrul psihologic al
omului şi facilitează însuşirea unui ansamblu de cunoştinţe şi deprinderi igienice necesare păstrării
sănătăţii în toate activităţile desfăşurate.
d) Funcţia educativă este cea mai complexă funcţie asociată a educaţiei fizice şi sportului,
deoarece practicarea organizată a exerciţiilor fizice contribuie la influenţarea dezvoltării
personalităţii omului în integralitatea sa.
Ne referim în primul rând la latura fizică – ca element specific educaţiei fizice şi sportului, dar
în acelaşi timp şi la influenţele pozitive din sfera spirituală a individului, adică la elementele de
conţinut ale educaţiei intelectuale, morale, estetice şi a celor tehnico-profesionale.
27
Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia intelectuală – se realizează prin transmiterea,

în cadrul procesului didactic, a unui sistem de cunoştinţe de bază din domeniul fiziologiei,
psihologiei, igienei, anatomiei, biomecanicii şi a altor ştiinţe prin intermediul cărora, subiecţii
reuşesc să înţeleagă problematica variată legată de practicarea exerciţiilor fizice.
Educaţia pe plan intelectual capătă valenţe deosebite în domeniul sportului acolo unde
înţelegerea corectă a conţinutului şi efectelor activităţii, asigură şi premisele necesare unei
participări active şi creatoare a sporturilor la găsirea de noi modalităţi de exprimare motrică, care să
amplifice eficienţa procesului de antrenament.
Legătura educaţiei fizice cu educaţia estetică – o gamă largă de exerciţii fizice şi ramuri
sportive, prin forma şi conţinutul lor, oferă un câmp larg de dezvoltare a gustului pentru frumos. În
acest context amintim că execuţiile unor sportivi, în afara eficienţei tehnice, impresionează de multe
ori şi prin armonia perfectă a mişcării (vezi măiestria sportivă).
O dovadă care confirmă legătura educaţiei fizice cu cea estetică este dată şi de apariţia unor
ramuri de sport: patinaj artistic, gimnastică artistică sportivă, sărituri cu schiurile de la trambulină
etc., unde comportamentul motric este evaluat atât prin corectitudinea cât şi în funcţie de
plasticitatea, expresivitatea şi armonia mişcărilor.
Educaţia estetică prin intermediul educaţiei fizice şi sportului nu trebuie limitată numai la
frumuseţea exerciţiilor fizice. Ea se manifestă şi prin frumuseţea faptelor, a conduitelor etice
implicate în dramatismul întrecerilor sportive, acolo unde adversarii şi coechipierii depăşesc cu
mult semnificaţia unei dispute bazată numai pe forţele fizice.
Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia morală - în procesul de educaţie fizică şi
antrenament sportiv, educaţia morală este orientată spre formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de
comportament care decurg din regulamentele sportive (respectarea adversarului, acceptarea
deciziilor arbitrului etc.) care îşi găsesc aplicabilitatea şi în viaţa cotidiană.
Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia tehnico-profesională - se realizează prin forme
specifice, corespunzător particularităţilor diferitelor sectoare ale vieţii economice. Se acţionează în
sensul dezvoltării capacităţii motrice generale şi ameliorării indicilor morfo-funcţionali, punându-se
accent pe acele calităţi şi deprinderi motrice de bază şi utilelor – aplicative care sunt (sau vor fi)
direct implicate în activitatea de producţie. În cazul unor subsisteme ale educaţiei fizice, mai ales în
educaţia fizică din şcolile profesionale (complementare), se poate acţiona eficient şi în sensul
prevenirii apariţiei unor deficienţe fizice, al educării calităţilor motrice solicitate predominant, al
dezvoltării reflexelor de autoasigurare etc.
e) Funcţia recreativă – se exercită în două direcţii:
 educaţia fizică şi sportul trebuie să ofere cunoştinţe şi capacităţi suficiente pentru ca
cetăţenii să-şi poată “construi” un repertoriu de activităţi recreative;
28
 spectacolul sportiv reprezintă o modalitate de recreere. Menţionăm totuşi că spectacolul

sportiv nu are doar caracter recreativ, deoarece el are şi un conţinut cultural (publicul
recepţionând numeroase impresii şi valori de ordin estetic, etic şi intelectual).
f) Funcţia de emulaţie - omul prin esenţa sa este o fiinţă competitivă, rezultatele obţinute în
activitatea sa stimulându-l în permanenţă pentru depăşirea lor.
Educaţia fizică şi sportul oferă fiinţei umane atât satisfacţia de a se autodepăşii, cât şi pe aceea
de a depăşii pe alţii, dar întotdeauna în limitele corectitudinii, ale întrecerii cinstite.
Caracterul competitiv, deşi mai puţin decât în sport, este propriu şi educaţiei fizice şcolare – în
special – deoarece la acest nivel se acţionează pentru creşterea ponderii întrecerilor, ştafetelor,
jocurilor de mişcare în cadrul procesului de predare a conţinutului specific. (Matveev, L.P. şi colab.,
1980).
g) Funcţia de socializare – educaţia fizică şi sportul posedă atributele necesare pentru a
contribui la realizarea integrării sociale a indivizilor practicanţi (după Epuran M., 1995), în:
- activităţile motrice dirijate se desfăşoară preponderent în cadrul unui grup de subiecţi,
facilitând integrarea între indivizi. Unele conţinuturi motrice prin cadrul lor
organizatoric, permit o cooperare mai intensă (vezi jocurile sportive), iar altele mai puţin
semnificativă (activităţile / probele sportive individuale);
- conţinutul şi formele specifice de organizare a educaţiei fizice şi sportului creează un
mediu psiho-social care permite apariţia şi manifestarea tuturor tipurilor de interacţiuni –
de la cooperare la adversitate;
- atât educaţia fizică cât şi sportul în mod special, implică din partea individului acţiuni de
autoevaluare a conduitelor proprii şi de evaluare a conduitelor altora, ceea ce contribuie
la formarea imaginii de sine;
- sportul de performanţă dar şi unele activităţi de tip sportiv din cadrul educaţiei fizice
extracurriculare, prezintă în diferite etape de derulare a conţinuturilor specifice, acţiuni
de selecţie realizate cu scopul desemnării indivizilor capabili să reprezinte în competiţie
grupurile sociale din care provin sau ţara (în cazul loturilor naţionale). Această
reprezentare, este percepută ca o onoare, iar conduita subiecţilor implicaţi, se manifestă
pe fondul unor motivaţii şi sentimente superioare.
g) Funcţia economică (după Epuran, M., 1995) a educaţiei fizice şi sportului trebuie raportată la
eficienţa activităţilor derulate în contextul particularităţilor pe care le prezintă domeniul motricităţii
dirijate. Astfel, eficienţa o putem aprecia prin prisma efectelor pe care aceste activităţi le exercită în
planurile: biologic, psihologic, social, cultural şi investiţia consumată pentru atingerea obiectivelor
proiectate pe direcţiile menţionate.
29
Atât educaţia fizică cât şi sportul prin cerinţele de realizare practică, exercită din punct de
vedere economic anumite presiuni (de ordin financiar) asupra societăţii dar în acelaşi timp, oferă la
rândul lor şi un set însemnat de influenţe specifice.
Educaţia fizică practicată sistematic, generează efecte care contribuie la ameliorarea
randamentului profesional, a randamentului şcolar şi prin aceasta reprezintă un suport al integrării
socio-profesionale. Sportul – mai ales cel de performanţă şi înaltă performanţă – a devenit în epoca
contemporană o importantă "industrie" ("afacere") care aduce beneficii importante la nivel
microeconomic (club sportiv, oraş, regiune) şi macroeconomic – la nivelul economiei unei ţări.
Efectele sale pe direcţia exercitării funcţiei economice sunt imediate (atragerea turiştilor,
ameliorarea infrastructurii, resurse financiare provenite din dreptul de televiziune, diferite taxe,
licenţe de publicitate etc.) şi tardive (bazele sportive, spaţiile de cazare etc.) care pot fi valorificate
după încheierea manifestaţiei sportive.
U.2.7. Scopul şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului
Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare
a personalităţii subiecţilor, proiectate de idealul educaţiei fizice şi sportului.
În corelaţie cu acest ideal, scopul educaţiei fizice (şi sportive) îl constituie “dezvoltarea
complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a
autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social”. (Dragnea, A. şi colab., 2000).
Scopul trebuie să aibă:
 un caracter practic  să configureze direcţiile principale de acţionare într-o perioadă
istorică definită;
 un caracter strategic  prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.
Scopul se concretizează într-o multitudine de obiective care vizează influenţarea personalităţii în
ansamblul ei, pe diferite perioade ale evoluţiei sale ontogenetice.
Nota definitorie a obiectivelor constă în aceea că anticipează rezultatele educaţiei, deci ele se
pot definii ca fiind “enunţuri cu caracter anticipativ care descriu o schimbare comportamentală
observabilă, aşteptată în urma activităţii de educaţiei fizică”(ibidem).
În cadrul activităţilor motrice dirijate, obiectivele sunt delimitate şi clasificate după efectele
acestei activităţi asupra sferelor biomotrică, psihomotrică şi sociomotrică umană.
Cea mai cunoscută clasificare şi ierarhizare a obiectivelor, are la bază gradul lor de
generalizare. După acest criteriu, obiectivele se grupează în:
U.2.7.1. Obiective generale ("de rangul I")  pun în evidenţă ceea ce este comun pentru toate
subsistemele educaţiei fizice şi sportive. Aceste obiective sunt:
30
a) menţinerea unei stări optime de sănătate;

b) favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
c) dezvoltarea capacităţii motrice generale (şi a celei specifice), prin educarea
calităţilor motrice de bază, (a celor combinate) şi formarea unui sistem de
deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri
de sport;
d) formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;
e) dezvoltarea armonioasă a personalităţii în integralitatea sa (după Bota, A.,
Şerbănoiu, S., 2000).
SAU:
a) menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice în
mod sistematic şi conştient, precum şi creşterea potenţialului lor de muncă şi
viaţă;
b) favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării fizice a
organismului celor ce practică sistematic şi conştient exerciţiile fizice;
c) dezvoltarea/educarea calităţilor motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă,
forţă) în primul rând şi a celor specifice unor probe sau ramuri sportive, în plan
secundar;
d) formarea (corectă) a unui sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice (de bază
şi utilitar-aplicative sau specifice unor probe şi ramuri sportive);
e) formarea şi perfecţionarea capacităţii şi - mai ales – a obişnuinţei de practicare
sistematică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în timpul liber
uman;
f) contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale, morale,
volitive, estetice, civice şi tehnico-profesionale (după Cârstea, Gh., 1999).
U.2.7.2. Obiective specifice ("de rangul II")  sunt particularizări ale obiectivelor generale, la
nivelul subsistemelor educaţiei fizice şi sportive pe de o parte şi a sportului pe de altă parte. În
cadrul educaţiei fizice şi sportive sunt stabilite obiective specifice (după Bota, A., Şerbănoiu, S.,
2000), pentru:
 Educaţia fizică şi sportivă a tinerei generaţii (e.f.s. şcolară):
a) favorizarea proceselor de creştere armonioasă şi de dezvoltare fizică;
b) prevenirea instalării şi corectarea deficienţelor de postură cu caracter global sau
segmentar;
31
c) formarea reflexelor de postură corectă a corpului în acţiuni statice şi dinamice;

d) dezvoltarea calităţilor motrice, formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi
priceperilor motrice;
e) stimularea interesului şi aptitudinilor pentru practicarea diferitelor sporturi;
f) formarea obişnuinţei de a practica exerciţii fizice în mod independent;
g) favorizarea integrării sociale.
Considerăm că obiectivele menţionate, trebuie corelate (chiar şi teoretic) cu obiectivele generale
ale sistemului naţional de învăţământ.
Educaţia fizică şi educaţia sportivă alcătuiesc un sistem dinamic, special conceput care, pentru
tânăra generaţie, îşi propune să îndeplinească predominant un rol instructiv-educaţional. De aceea,
cele două concepte sunt integrate în sfera generală a sistemului naţional educaţional, contribuind la
îndeplinirea obiectivelor educaţionale generale (Crişan, A., 1997).
Obiectivele educaţionale generale sunt fixate, de obicei, în documente de politică educaţională,
respectiv în Legea Învăţământului. În România, Legea Învăţământului - cu numărul 84/24 din luna
iulie 1995 - prezintă obiectivele educaţionale generale sub două aspecte:
- ca ideal educaţional:
Titlul I articolul 3.(2)
“Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a
individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”
- ca finalităţi ale învăţământului:
Articolul 4.(1)
“Învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane prin:
a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;
b) formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţile afective şi a abilităţilor practice prin
asimilare de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice;
c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata
întregii vieţi;
d) educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ale
demnităţii şi ale toleranţei, al schimbului liber de opinii;
e) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a
respectului pentru natură şi mediului înconjurător;
f) dezvoltarea armonioasă a individului, prin educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară şi
practicarea sportului(sublinierea ne aparţine);
g) profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi civile, producătoare
de bunuri materiale şi spirituale.
32
Problematica încorporării obiectivelor/competenţelor specifice educaţiei fizice şi sportive

şcolare (pentru tânăra generaţie) în cadrul obiectivelor educaţionale generale, determină realizarea
unei ierarhizări a obiectivelor pe acest plan. După criteriul menţionat, obiectivele/competenţele
specifice educaţiei fizice şi sportive nu mai reprezintă doar obiective de rangul II – subordonate
obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportive. Ele urmează concomitent şi o altă treaptă de
subordonare, faţă de idealul educaţional conturat prin documentele de stat. După cum se poate
observa din extrasul legii, gradul ridicat de abstractizare al idealului educaţional – pe care noi îl
vom denumi scop educaţional primar (de rangul I), impune conturarea unor finalităţi ale
învăţământului (scopuri educaţionale de rangul II) (articolul 4.1, punctul f în principal – dar nu
numai – pentru e.f.s.). Acestea, orientează pe multiple planuri profilul personalităţii umane ce
trebuie formată, conform comenzii actuale şi de perspectivă a societăţii româneşti. Pentru realizarea
scopurilor educaţionale de rangul II, în planurile-cadru de învăţământ (în “trunchiurile comune”)
elaborate la nivel naţional pentru diferitele cicluri de învăţământ, sunt nominalizate câteva domenii
esenţiale ale cunoaşterii umane, grupate sub titulatura de “arii curriculare”. Dintre aceste arii
curriculare, una se intitulează “Educaţie fizică şi sport”. La nivelul ei, apar primele obiective
aparţinând educaţiei fizice şi sportive şcolare (le vom numi: scopuri-obiective educaţionale
specializate - de rangul III; obiectivele/competenţele specifice pentru tânăra generaţie – după
clasificarea prezentată anterior). Aceste scopuri şi obiective (de rangul III) au un statut aparte
deoarece derivă din scopurile şi obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportive (deci sunt
“obiective specifice” - de rangul II în acest caz) şi se subordonează acestora, dar în acelaşi timp,
prin poziţia pe care o ocupă în ierarhia obiectivelor educaţionale generale enunţate pentru tânăra
generaţie, sunt primele finalităţi ale educaţiei fizice şi sportive, tot subordonate dar de această dată
obiectivelor educaţionale generale (idealul educaţional şi finalităţile învăţământului). Deoarece
obiectivele educaţionale specializate (ale e.f.s. – de rangul III) sunt enunţuri mult prea generale
pentru întregul parcurs şcolar al tânărului, ele intră într-o relaţie de adecvare faţă de un alt tip de
obiective, numite “obiective majore” (tot de rangul III dar nespecializate). Obiectivele majore sunt
enunţuri rezultate, ca urmare a fragmentării parcursului şcolar în diferite trepte-etape şcolare
numitele “cicluri curriculare”. Ele (obiectivele majore) direcţionează procesul de învăţământ pe o
anumite perioadă de şcolaritate şi sunt subordonate scopurilor educaţionale de rangul II care la
rândul lor, aşa după cum am mai menţionat, sunt determinate de conţinutul scopului educaţional
primar (idealul educaţional). Au un caracter general pentru ciclul curricular dat (se adresează tuturor
ariilor curriculare), dar sunt specifice pentru o anumită perioadă de instruire şi diferitelor domenii
de cunoaştere. Din relaţia de adecvare a celor două tipuri de obiective de rangul III, rezultă o nouă
treaptă de subordonare specializată de obiective, care în programele şcolare apar sub denumirea de
“obiective cadru” (obiective specializate - de rangul IV). Aceste obiective ale educaţiei fizice şi
33
sportive, au atributul de a fi cele mai generale pentru situaţia educaţională dată. Ele contribuie la
realizarea funcţiilor educaţiei fizice şi sportive prin intermediul “obiectivelor de
referinţă/competenţelor specifice” (obiective specializate de rangul V) şi sunt sursa formulării
acestora. Obiectivele de referinţă/competenţele specifice “se exprimă în termeni de acţiune
concretă, relativă la o situaţie educativă din economia programei şcolare de specialitate” (Consiliul
Naţional pentru Curriculum, 2000) şi reprezintă etape parţiale şi succesive ale atingerii obiectivelor
cadru (de rangul IV). Obiectivele de referinţă/competenţele specifice se elaborează pentru fiecare an
de studiu pe principalele finalităţi ale educaţiei fizice şi sportive. Pentru atingerea lor, fiecare
lecţie/activitate prezintă, prin precizarea temelor curente, anumite intenţii didactice sub forma unor
“obiective de instruire” (“obiective instructiv-educative” – de rangul V). Ultimul nivel de
obiective, ce se definesc prin corelare cu obiectivele instructiv-educative, sunt “obiectivele
operaţionale” (de rangul VI – sau “de ultimul rang”). Ele se concretizează prin intermediul
comportamentelor posibil de evaluat după parcurgerea unei experienţe de învăţare şi reprezintă de
fapt, performanţe concrete (se mai numesc şi “obiective performative”), măsurabile şi detectabile
prin schimbări vizibile de comportament şcolar (Cerghit, I., 1983). Obiectivele operaţionale
precizează rezultatul final pe care urmează să-l manifeste elevul implicat în situaţia de învăţare. În
activitatea de educaţie fizică şi sportivă, obiectivele operaţionale pot fi însoţite de indicatori
minimali ai reuşitei motrice, ca: durate-timpi de activitate, distanţe parcurse, înălţimi depăşite,
număr de execuţii reuşite, număr de repetări etc. sau pot fi exprimaţi prin comportamente scontate
(executarea corectă, cursivă a unor structuri motrice; eficienţa unor acţiuni motrice dependent de
condiţiile regulamentare de desfăşurare a unor ramuri/probe sportive etc.)
 Pentru educaţia fizică militară:
a) creşterea potenţialului fizic şi psihic în concordanţă cu cerinţele diverselor arme;
b) educarea unor trăsături morale, a spiritului de luptă, tenacitate, rezistenţă la
frustrare, curaj etc.
 Pentru educaţia fizică profesională:
a) optimizarea capacităţii motrice în scopul creşterii randamentului în activităţile
profesionale;
b) prevenirea influenţelor negative ale diferitelor sectoare de muncă asupra
atitudinilor corporale şi corectarea deficienţelor fizice;
c) compensarea eforturilor fizice şi psihice intense sau/şi unilaterale.
 Pentru educaţia fizică (şi sportivă) independentă:
a) menţinerea unei condiţii fizice optime;
b) înlăturarea tensiunilor psihice induse de efortul ocupaţional, relaxare;
c) prevenirea proceselor degenerative la persoanele vârstnice;
34
d) menţinerea unui tonus psihic ridicat la vârsta a III-a;

e) favorizarea relaţiilor de grup;
f) petrecerea utilă şi agreabilă a timpului liber;
g) combaterea sedentarismului.
U.2.7.3. Obiective intermediare ("de rangul III")  acţionează la nivelul ciclurilor de

învăţământ şi / sau a stadiilor antrenamentului sportiv. În conţinutul programelor şcolare de
specialitate, sunt prezentate sub denumirea de “obiective cadru” (au un grad ridicat de generalizare
şi complexitate) pentru educaţia fizică şi sportivă din învăţământul pre-primar, primar, gimnazial,
liceal şi profesional sau "obiective stadiale" / stadiile instruirii sportive (iniţiere, avansaţi,
performanţă). Tot în cadrul obiectivelor intermediare se pot include şi “obiectivele de
referinţă/competenţele” – subordonate obiectivelor cadru – care specifică rezultatele aşteptate ale
învăţării şi urmăresc achiziţia de competenţe de la un an de studiu la altul, iar în cazul
antrenamentului sportiv "obiectivele de etapă" cu funcţii similare cu cele menţionate anterior.
U.2.7.4. Obiective operaţionale (de rangul IV– “de ultimul rang")  vizează
comportamentele imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile
pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activităţi (lecţii de educaţie fizică şi sportivă
sau / şi lecţii de antrenament sportiv).
U.2.7.5. Obiectivele sportului (după Bota, A., Şerbănoiu, S., 2000)

În cadrul sportului, sunt obiective specifice pentru:
 Subsistemul “sport de performanţă”, unde obiectivele sunt orientate spre maximizarea
performanţelor, prin:
a) dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a formelor combinate ale acestora, în
funcţie de specificul ramurii sau probei sportive practicate;
b) perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice implicate în efectuarea
procedeelor tehnice specifice şi în acţiunile tehnico-tactice corespunzătoare;
c) crearea şi menţinerea unei dispoziţii psihocomportamentale favorabile pentru
obţinerea performanţelor sportive (disponibilitate de efort, ambiţie, perseverenţă,
toleranţă la frustrare etc.);
d) prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific;
e) favorizarea integrării sociale.
 Subsistemul “sportul pentru toţi” (“sportul în timpul liber”):
a) dobândirea unui comportament şi mod de viaţă sănătos;
35
b) dezvoltarea şi menţinerea indicilor somato-funcţionali în limite optime, în

concordanţă cu particularităţile subiecţilor;
c) integrare socială prin:
- conştientizarea unor valori morale incluse în conceptele generice de spirit
sportiv (respectarea regulilor, disciplină liber consimţită, respect faţă de sine şi
faţă de ceilalţi – inclusiv faţă de persoanele mai puţin înzestrate motric, spirit de
toleranţă şi de răspundere etc.
- recreere;
 Subsistemul “sport adaptat”  (ramură a sportului care utilizează structuri motrice,
reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii
diferitelor tipuri de deficienţe):
a) maximizarea potenţialului biomotric existent;
b) favorizarea experienţei subiecţilor deficienţi conform propriilor abilităţi şi
capacităţi;
c) realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice;
d) adaptarea activităţii sportive în scop recreativ;
e) încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizi deficienţi cât şi între aceştia şi
persoanele valide.
1. Enumeră elementele de referinţă care se constituie în laturi ale idealului

educaţiei fizice şi sportului
2. Clasifică şi enumeră funcţiile educaţiei fizice şi sportului. Analizează succint
una dintre aceste funcţii
3. Ierarhizează obiectivele educaţiei fizice şi sportului
4. Enumeraţi obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului
5. Enumeră obiectivele specifice pentru educaţia fizică şi sportivă a tinerei
generaţii
6. Enumeră obiectivele specifice pentru educaţia fizică (şi sportivă) independentă
7. Enumeră obiectivele pentru subsistemul “sportul pentru toţi” (“sportul în
timpul liber”)
36
U.2.9. Rezumat
Acţionând preponderent asupra uneia din laturile personalităţii omului, educaţia

fizică şi antrenamentul sportiv – ca procese instructiv educative – nu s-au desfăşurat
niciodată în mod spontan, ci s-au înscris intotdeauna în anumite coordonate, care, la
rândul lor, conturau elementele unui model pedagogic maximal.
În accepţiunea actuală, termenul de "ideal al educaţiei fizice" are o sferă mult mai
largă, deoarece include numeroase elemente de referinţă, fenomen deplin explicabil
dacă avem în vedere caracterul complex al acestei activităţi în societatea modernă.
În vederea înţelegerii aprofundate a funcţiilor educaţiei fizice şi sportului, deşi sunt
exercitate de ambele activităţi, menţionăm că, dimensiunea şi adâncimea contribuţiei
educaţiei fizice pe de o parte, şi a sportului, pe de altă parte, nu sunt egale. În cadrul
unora rolul de seamă îl îndeplineşte educaţia fizică şi nu sportul, iar în cadrul altora
raportul se inversează sau, de-a dreptul, capătă alte semnificaţii.
Comparativ cu funcţiile educaţiei fizice şi sportului, obiectivele au in caracter mai
particularizat, mai strâns legat de subsistemele din care face parte cetăţenii
respectivi.
În ceea ce priveşte domeniul sportului, obiectivele acestuia, ca dealtfel şi unele din
funcţiile lui, nu sunt identice cu cele ale educaţiei fizice, ele primind un aspect
particular, caracteristic fiecărui subsistem al acestui fenomen social.
37
Unitatea de învăţare 3.
Sistemul de educaţie fizică şi sport din România
Cuprins
Unitatea de învăţare 3. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România ______________________________________ 38
U.3.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 38
U.3.3 Definiţii, constituire şi evoluţie _________________________________________________________________ 39
U.3.4 Componentele sistemului, cerinţele de definire şi funcţionare ale sistemului ____________________________ 42
U.3.5.Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport _______________________________________ 43
U.3.6.Structura organizatorică a sistemului românesc de educaţie fizică şi sport ______________________________ 44
U.3.7.Principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport ____________________________ 47
U.3.8.Test de autoevaluare a cunoştinţelor ____________________________________________________________ 48
U.3.9.Rezumat ___________________________________________________________________________________ 49
U.3.1. Introducere
Problematica sistemelor a început să preocupe gândirea modernă odată cu
trecerea acesteia de la abordarea analitică, de tip atomist, la cea sistemică, de tip
cibernetic, abordare care foloseşte ca strategie analiza interacţională, calitativă.
Cu alte cuvinte, această nouă abordare a fost determinată de trecerea de la un
"întreg" sumativ nestrucuturat (nesistemic) la unul strucuturat şi înalt saturat prin
relaţii între componentele sale – sistem emergent.
Sistemul de educaţie fizică şi sport prin subsistemele sociale, respectă principiul
sinergiei, în sensul că acesta se intercondiţionează, în vederea funcţionării
eficiente a sistemului social ale cărui efecte trebuie să se resfrângă ca un feedback
asupra elementelor sale structurale.
În sinteză, respectând teoria cibernetică şi aplicând-o la sistemele sociale, deci şi
la cel de educaţie fizică şi sport, putem spune ca prin sistem se înţelege o grupare
de elemente de naturi diferite, circumscrise în limitele unor coordonate spaţio-
temporale.

- să definească noţiunea de sistem românesc în educaţie fizică şi sport
- să cunoască caracteristicile şi structura organizatorică a sistemului românesc
de educaţie fizică şi sport
- să cunoască principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie
fizică şi sport
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 3 ore.
38
U.3.3.Definiţii, constituire şi evoluţie

Prin sistem se înţelege o grupare de elemente (instituţii, organizaţii, structuri administrative
etc.) de naturi diferite circumscrise în limitele unor coordonate spaţio-temporale. Elementul
definitoriu este interacţiunea dintre elementele de structură, capacitatea de reglare, autoreglare şi de
adaptare a acestui ansamblu.
Sistemele de acest tip, dinamice şi complexe, au drept caracteristici o serie de legităţi
funcţionale privind recepţionarea, prelucrarea şi transferul de informaţii folosite pentru reglare şi
autoreglare (feed-back), sinergia acţiunii şi posibilitatea de a transmite prin mai multe ieşiri date
despre propria funcţionare. (Dragnea, A. şi colab., 2006, p. 90).
Prin sistemul de educaţie fizică şi sport se înţelege: “ansamblul unităţilor organizatorice şi a
conţinutului activităţii acestora, concepute colectiv pe plan naţional, în scopul perfecţionării
dezvoltării fizice armonioase şi a capacităţii motrice a cetăţenilor potrivit priorităţilor curente şi de
perspectivă ale societăţii (Şiclovan, I., 1979).
Constituire şi evoluţie – pe plan mondial, constituirea sistemelor de educaţie fizică datează
din secolul XIX (cel suedez creat de Ling, cel german al lui Jahn, cel francez creat de Amoros sau
cel elveţian creat de Clios). În cadrul acestor sisteme au apărut diferite “metode” (subsisteme). Un
astfel de subsistem este iniţiat în România de Moceanu, Gh. (1831 – 1909) “primul profesor român
de gimnastică”, care militează pentru introducerea educaţiei fizice – ca obiect de studiu obligatoriu
– în învăţământul liceal (sept. 1865). Tot Moceanu, Gh. (1871), ca un preambul la învăţământul
superior de educaţie fizică şi sport, pune bazele unei “Şcoli de gimnastică pentru şcolari”. Această
şcoală, redenumită în 1874 “Şcoala de gimnastică şi scrimă” dă prima promoţie de absolvenţi
(1876) care dobândesc calificarea de “maestru” – echivalent cu cea de “profesor de gimnastică”.
Alte repere în evoluţia sistemului românesc de educaţiei fizică şi sport:
 În 1879, intră în vigoare “Legea pentru numire a profesorilor de gimnastică la gimnazii, licee şi
şcoli profesionale”. Ca o consecinţă a aplicării acestei legi, începând din anul 1880 se desfăşoară
primele concursuri pentru ocuparea catedrelor la disciplina gimnastică (a se înţelege educaţie
fizică).
 În anul 1883, apare “Legea instrucţiei din Transilvania” care prevedea introducerea gimnasticii
în planurile de învăţământ ale şcolilor medii.
 În 1893 se introduce gimnastica ca obiect de învăţământ obligatoriu, în şcolile primare, normale,
de fete şi seminarii.
 În 1898, apare “Legea învăţământului secundar şi superior” elaborată de ministrului
Instrucţiunii Spiru Haret şi C. Dumitrescu, prin care se hotărăşte introducerea gimnasticii o oră pe
săptămână (iar “joia şi sâmbăta după amiază: jocuri gimnastice şi excursii”) precum şi a examenului
39
de capacitate pentru obţinerea titlului de “maestru”, în vederea dreptului de a ocupa catedrele de

gimnastică din şcoli.
 În 1902 ia fiinţă la Iaşi, în cadrul “Societăţii de gimnastică şi muzică”, o şcoală autorizată de
Ministerul Instrucţiunii să pregătească maeştri şi cadre de specialitate numită “Şcoala Sport şi
Muzică” condusă de V. Negruţi. Din 1904, Ministerul Instrucţiunii recunoaşte “Şcoala pregătitoare
de maiştri şi maestre de gimnastică” – Iaşi. Această şcoală funcţionează fără întrerupere până în
anul şcolar 1924 – 1925, când au apărut primele promoţii de absolvenţi ai O.N.E.F. (Oficiul
Naţional de Educaţie Fizică) şi I.N.E.F. (Institutul Naţional de Educaţie Fizică).
 În 1906 se înfiinţează “Federaţia Societăţilor de Gimnastică din România” (F.S.G.R.), primul
organism centra care a federalizat şi condus 18 societăţi de gimnastică din ţară.
 1907 – Ministrul Instrucţiunii publice şi Cultelor (Spiru Haret) emite o circulară (nr. 29.456)
adresată prefecţilor şi primarilor care prevedea necesitatea înfiinţării unor “societăţi de gimnastică,
jocuri sau tragere la semn şi a organizării periodice a serbărilor sportive în vederea popularizării
exerciţiilor fizice.
 1910 – se prevede pentru prima dată introducerea în programa grădiniţelor de copii, a jocurilor
şi exerciţiilor în aer liber.
 În 1912, are loc şedinţa de constituire a “Federaţiei Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.
– preşedinte regele Ferdinad, secretar general principele Carol), primul organ central unic de
conducere şi îndrumare a întregii mişcări sportive. Din 1929, F.S.S.R. se transformă în “Uniunea
Federaţiilor de Sport din România” (U.F.S.R.).
 1914 – se constituie Comitetul Olimpic Naţional (C.O.N.), organ menit să promoveze ideile
olimpice în România (preşedintele C.O.N. – principele Carol).
 1922 – se înfiinţează “Institutul Naţional de Educaţie Fizică” cu două secţii: universitară – civilă
(I.N.E.F., cu durata de 4 ani) şi militară (I.M.E.F., cu durata de 1 an). Ca structură organizatorică,
I.N.E.F. a preluat modelul “Şcolii centrale de gimnastică” din Stockholm, unde studiase Virgil
Bădulescu – primul rector al I.N.E.F. De-a lungul anilor, această unitate de învăţământ superior
poartă denumiri diferite: Institutul Superior de Educaţie Fizică (I.S.E.F., 1929); Academia Naţională
de Educaţie Fizică (A.N.E.F., 1937; 1945); Şcoala Superioară de Educaţie Fizică (Ş.S.E.F., 1942);
Institutul de Educaţie Fizică (I.E.F., 1948); Institutul de Cultură Fizică (I.C.F., 1950); Institutul de
Educaţie Fizică şi Sport (I.E.F.S., 1967); Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport
(A.N.E.F.S., 1991)
 1925 – prin reforma învăţământului din acest an, a fost înlocuit termenul de “gimnastică” cu cel
de “educaţie fizică”. Începând cu anul 1928, termenul de “gimnastică” dispare definitiv din
legislaţia României, fiind înlocuit cu cel de “educaţie fizică”.
40
 1929 – este promulgată “Legea educaţiei fizice” care prevedea obligativitatea educaţiei fizice
pentru toţi tinerii din instituţiile de stat şi particulare, din organizaţiile sportive etc. precum şi
principiile de organizare şi conducere a O.N.E.F.
 1945 – se constituie secţia sportivă a Conferinţei generale a Muncii (activitatea sportivă
sindicală primeşte autonomie în organizare).
 1948 – Constituţia României menţionează pentru prima oară că educaţia fizică şi sportul au
devenit “probleme de stat”.
 1957 – Se reorganizează mişcarea sportivă din România şi se înfiinţează Uniunea pentru Cultură
Fizică şi Sport (U.C.F.S., organizaţie pentru conducerea, îndrumarea şi controlul educaţiei fizice şi
sportului din România); iau fiinţă în Bucureşti, Timişoara şi Braşov, primele licee cu program de
educaţie fizică.
 1967 – în locul U.C.F.S. se înfiinţează Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport
(C.N.E.F.S.) cu două secţii: “Secţia sport de performanţă şi pregătire olimpică”, respectiv “Secţia
sport de masă şi economică”.
 1989 (30 dec.) se înfiinţează Ministerul Sporturilor care se transformă în 1990 în Ministerul
Tineretului şi Sportului (M.T.S.).
 2000 – intră în vigoare noua Lege a educaţiei fizice şi sportului care reglementează organizarea
şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport în România.
 2003 – se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Sport care se organizează şi funcţionează ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică aflată în subordinea
Guvernului şi în coordonarea directă a primului – ministru.
Sintetizând datele menţionate (Dragnea, A. şi colab. 2000), evoluţia sistemului românesc de
educaţie fizică şi sport, poate fi împărţită în câteva etape distincte, în funcţie de diferitele influenţe
externe şi interne la care a fost supus acesta, din perspectiva dinamicii societăţii româneşti.
Într-o primă etapă (de constituire), evoluţia sistemului a fost exprimată prin instrucţiunile,
ordinele, legile şi reglementările privitoare la statutul educaţiei fizice şcolare. În şcolile de stat,
apariţia oficială a educaţiei fizice s-a realizat prin promulgarea “Legii Instrucţiunii” din 1864, care
prevedea includerea “gimnasticii” între disciplinele de studiu.
Iniţial, la baza sistemului românesc de educaţie fizică au stat elementele de conţinut
aparţinând sistemului german de educaţie fizică (1897).
Începând cu anul şcolar 1909 – 1910, sistemul nostru de educaţie fizică trece sub influenţa
sistemului suedez de gimnastică, care promova exerciţiile fizice adaptate corpului uman, spre
deosebire de alte sisteme care urmăreau adaptarea corpului uman la diferitele tipuri de exerciţii.
41
În perioada 1848 – 1944, concepţiile formulate de specialiştii români, printre care îl

menţionăm în primul rând pe Gh. Moceanu (“părintele gimnasticii româneşti”), iar apoi pe C-tin
Kiriţescu, P. Lazăr, V. Bădulescu; V. Roşală etc., cadre didactice de mare valoare ai INEF –
Bucureşti (înfiinţată în 1922), au contribuit la cristalizarea statutului disciplinei educaţie fizică şi la
conturarea unei concepţii unitare privind sistemul naţional de educaţie fizică şi sport, sistem
fundamentat pe sistemul suedez de gimnastică.
Etapa a doua în evoluţia sistemului este delimitată între anii 1948 – 1989 şi este marcată de
influenţele puternice ale sistemului sovietic de educaţie fizică şi sport, atât cu laturile sale pozitive
(ne referim în special la îmbogăţirea patrimoniului teoretic specific domeniului, caracterizat prin
rigoare ştiinţifică), cât şi cu cele mai puţin benefice, legate în mare parte de politizarea excesivă a
sportului, îngrădirea unor drepturi manifestate pe fundul mişcării sportive internaţionale,
centralismul deciziilor, lipsa unor perspective de evoluţie privind în special subdomeniile educaţiei
fizice etc.
Etapa a treia de evoluţie - după 1990 – prezintă elemente care determină pe unii specialişti
să considere că sistemul românesc de educaţie fizică şi sport preia tot mai mult elemente de conţinut
specifice sistemului francez de educaţie fizică (credem că această referire are în vedere în special
educaţia fizică şcolară, care prin introducerea elementelor de conţinut specifice sportului, îşi
justifică tot mai mult “noua” denumire de “educaţie fizică şi sportivă” ce-şi caută, în prezent,
suportul concepţional şi mai ales material de punere în practică a conţinuturilor prevăzute – vezi
originea franceză a termenului, dar şi ideile unor specialişti români contemporani: L. Teodorescu, I.
Şiclovan, M. Epuran, E. Firea, Gh. Cârstea şi alţii).
U.3.4 Componentele sistemului, cerinţele de definire şi funcţionare ale sistemului

Elementele care determină trăsăturile fundamentale a oricărui sistem de educaţie fizică şi
sport sunt (Dragnea, A. şi colab. 2000):
 concepţia – ideologia sistemului social în cadrul căreia acţionează sistemul specific;
 orientarea internaţională (globală sau zonală) privind finalităţile celor două tipuri de
activităţi: educaţie fizică şi sport;
 tradiţiile, aspiraţiile, infrastructura economică şi nivelul de civilizaţie din ţara
respectivă.
În sistemul nostru de educaţie fizică şi sport, principalele componente implicate sunt (după
Cârstea, Gh., 2000):
- finalităţile generale, specifice şi operaţionale proiectate pentru domeniul activităţilor
motrice dirijate;
- conţinuturile specifice domeniului educaţie fizică şi sport;
42
- energiile umane angajate în sistem;

- activităţile fundamentale de predare şi de învăţare;
- strategiile de acţionare specifice;
- cadrul organizatoric specific;
- rezultatele sau performanţele subiecţilor;
- sistemul de control (de evaluare) - mecanismele de feed-back necesare pentru
reglarea şi autoreglare procesului de practicare sistematică a exerciţiilor fizice;
- contextul social şi ambianţa socio-afectivă (bazată pe relaţiile interpersonale în
cadrul cărora se desfăşoară activităţile de tip motric).
Pentru realizarea unor conexiuni funcţionale optime între elementele ce compun sistemul de
educaţie fizică şi sport, respectiv pentru asigurarea unei dinamici corecte şi controlate a acestuia,
trebuie să ţină seama de următoarele cerinţe:
 precizarea clară a scopurilor, obiectivelor şi finalităţilor aşteptate atât pentru întreg
sistemul cât şi pentru subsistemele sale;
 stabilirea structurii sistemului de educaţie fizică şi sport sau a instituţiilor, organismelor,
organizaţiilor (guvernamentale sau neguvernamentale) desemnate pentru a realiza
obiectivele sistemului;
 existenţa cadrului legislativ care să reglementeze organizarea şi funcţionarea sistemului
naţional de educaţie fizică şi sport (vezi Legea educaţiei fizice şi sportului Nr. 69 din
28.04.2000);
 asigurarea surselor de finanţare necesare funcţionării sistemului la indicatorii stabiliţi;
 formarea specialiştilor ce acţionează în cadrul sistemului (profesori de educaţie fizică şi
sport, antrenori, medici, psihologi, fizioterapeuţi, cercetători, instructori, personal
calificat pentru amenajarea bazelor şi materialelor sportive);
 cunoaşterea nivelului şi a calităţii bazei materiale, a patrimoniului de care dispune
sistemul de educaţie fizică şi sport. (Epuran, M., 1995).
U.3.5.Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport
Caracteristicile sistemului de educaţie fizică şi sport din România (după Cârstea, Gh., 2000)
sunt:
 sistemul beneficiază de o temeinică fundamentare ştiinţifică a fenomenului de practicare
a exerciţiilor fizice. Afirmaţia este susţinută de existenţa unor discipline ştiinţifice
specifice, a activităţilor multiple de cercetare în direcţia îmbogăţirii şi/sau perfecţionării
patrimoniului teoretico-metodic şi practic a domeniului, prin prezenţa publicaţiilor de
43
specialitate care transmit datele de sinteză ale cercetărilor întreprinse etc. Valorificarea
informaţiilor dobândite pe calea investigaţiei ştiinţifice, se realizează – în primul rând –
prin implementarea lor în activitatea practică specifică, atât din cadrul educaţiei fizice şi
sportive, cât şi din procesul de antrenament sportiv;
 sistemul are un caracter naţional, reflectând – la un moment dat – realităţile societăţii
româneşti. El îşi adecvează conţinuturile/subsistem, în funcţie de particularităţile
biologice ale poporului nostru şi încurajează totodată, menţinerea în circuitul activităţilor
motrice a unor sporturi naţionale;
 sistemul are un caracter deschis şi dinamic, suportând modificări atât pe plan
organizatoric cât şi funcţional, dependent de evoluţia şi cerinţele comenzii sociale;
 sistemul are capacitate de reglare şi autoreglare, reacţionând adecvat în prezenţa
elementelor destabilizatoare din punct de vedere structural şi funcţional;
 sistemul este astfel conceput încât, între subsistemele sale, sunt evitate paralelismele –
suprapunerile de competenţe şi de acţiuni concrete.
U.3.6.Structura organizatorică a sistemului românesc de educaţie fizică şi sport
Structurile organizatorice în domeniul educaţiei fizice şi a sportului din România sunt (după
Dragnea, A. şi colab., 2006, p. 96):
 Structurile administraţiei publice pentru sport: Agenţia Naţională pentru Sport, direcţiile pentru
tineret şi sport judeţene, alte departamente (în cadrul MECŞ, M.Ap.N., Ministerul Transporturilor
etc.
 Structuri sportive: asociaţii sportive, cluburi sportive, asociaţii judeţene şi ale Municipiului
Bucureşti, ligi profesioniste, federaţii sportive naţionale, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român.
Ca unităţi organizatorice ce funcţionează în cadrul sistemului naţional de educaţie fizică şi
sport, distingem:
 Educaţia fizică din învăţământul de toate tipurile şi gradele
În toate unităţile de învăţământ, educaţia fizică (şi sportivă) are un caracter obligatoriu fiindu-i
repartizate prin planurile – cadru de învăţământ, un număr de ore cu limită inferioară şi
superioară/săptămânal, la care se adaugă şi un număr de ore pentru activităţi opţionale. Conţinutul
procesului instructiv-educativ se realizează pe baza programelor şcolare aprobate de Ministrul
Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi de Consiliul Naţional pentru Curriculum. Programele
prevăd cerinţe pentru fiecare an de studiu în mod diferenţiat şi standardele curriculare de
performanţă, care se corelează cu competenţele generale enunţate pentru fiecare etapă de şcolaritate
în parte.
44
Unităţile de învăţământ (clasele) cu program de educaţie fizică şi sport promovează în principal

o politică de punere în valoare tinerilor cu aptitudini sportive. Ele îşi propun, pe lângă obiectivele
caracteristice educaţiei fizice şi sportive din învăţământul de toate gradele şi obiective ce privesc
practicarea sistematică a unei anumite ramuri de sport pentru care elevii, în prealabil au fost
selecţionaţi şi apoi integraţi într-un program didactic specializat.
Structurile administraţiei publice pentru sport:
- Agenţia Naţională pentru Sport (A.N.S.) este organul adminsitraţiei publice centrale
de specialitate care coordonează activitatea din domeniul educaţiei fizice şi sportului
la nivel naţional, cu excepţia celei din unităţile şi instituţiile de învăţământ şi
militare. Conducera A.N.S. este exercitată de un preşedinte.
Unităţile coordonate de A.N.S. sunt: direcţiile pentru tineret şi sport judeţene şi ale
municipiului Bucureşti, federaţiile sportive naţionale, Comitetul Olimpic şi Sportiv
Român, ligiile profesioniste, asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe
ramuri de sport, asociaţiile sportive, cluburile sportive.
Alte unităţi în subordinea M.E.N.C.Ş. sunt: complexele sportive naţionale, Centrul
Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor, Muzeul Sportului, Centrul
Român pentru Promovarea Cooperării Europene în Domeniul Sportului
(EUROTIN), Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Tineret (INFOTIN),
Centrul de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret (C.S.C.P.T.), Centrul de
Cercetări pentru Probleme de Sport (C.C.P.S), Institutul Naţional de Cercetare pentru
Sport (I.N.C.S.).
- Direcţiile judeţene pentru tineret şi sport şi ale muncipiului Bucureşti sunt servicii
publice descentralizate ale M.E.N.C.Ş., care asigură aplicarea şi respectarea în
teritoriu a strategiei generale a Guvernului, privind tineretul şi activitatea sportivă.
Ele organizează acţiuni sportive proprii şi exercită în cadrul judeţului, respectiv al
municipiului Bucureşti, îmdrumare şi control asupra unităţilor sportive din
subordine, care au ca obiect de activitate administrarea,întreţinerea şi amenajarea
bazelor sportive de interes naţional şi prestarea de servicii pentru activitatea sportivă
şi de tineret.
- Ministerul Tineretului şi Sportului (M.T.S.) este organul administraţiei publice
centrale care, prin departamentul de specialitate (Direcţia Generală Sport),
coordonează activitatea din domeniul educaţiei fizice şi sportului la nivel naţional.
M.T.S. are în subordinea sa: unităţile teritoriale şi locale - direcţiile judeţene şi a
municipiului Bucureşti, asigură aplicarea în teritoriu a strategiei guvernamentale cu
privire la activitatea sportivă şi a altor activităţi concepute pentru tineri; federaţiile
45
sportive naţionale; Federaţia sportului şcolar şi universitar; Comitetul Olimpic şi

Sportiv Român (C.O.S.R.) şi Academia Olimpică Română (A.O.R.).
- Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice (M.E.N.C.Ş) coordonează
activitatea de educaţie fizică şi sport şcolar, prin Federaţia sportului şcolar şi
universitar (are în subordine asociaţiile, cluburile sportive şcolare şi universitare).
Tot M.E.N.C.Ş. are atribuţii importante în formarea şi îndrumarea-perfecţionarea
persoanelor atestate în domeniul educaţiei fizice şi sportului (uneori în colaborare cu
M.T.S.) prin instituţiile de învăţământ superior acreditate sau autorizate, şcolile
postliceale de antrenori şi liceele cu program de educaţie fizică şi sport.
Structurile sportive
Structurile sportive sunt asociaţii de drept privat, formate din persoane fizice sau juridice,
constituie în scopul organizării şi administrării unei activităţi sportive, având drept obiective
promovarea uneia sau mai multor discipline sportive, practicarea acestora de către membrii săi şi
participarea la activităţile şi competiţiile sportive.
Indiferent de scop sau forma juridică, toate structurile sportive se înscriu în Registrul Sportiv şi
li se atribuie Certificat de Identitate Sportivă şi Număr de Identificare. (Dragnea, A. şi colab., 2006,
p. 96).
Structurile sportive pe plan naţional sunt:
 Asociaţiile şi cluburile sportive
Asociaţiile se pot organiza pe lângă unităţile de învăţământ, unităţile productive, comerciale
etc. Asociaţiile se structurează pe ramuri de sport sau pe diferite forme necompetitive de practicare
a exerciţiilor fizice: gimnastică aerobică de întreţinere, turism, culturism, sporturi aplicative etc.
Activitatea din asociaţiile sportive se bazează pe voluntariat (nu are caracter obligatoriu) şi
pe opţiunea fiecărui membru în parte. De asemenea, asociaţiile sportive reprezintă structuri sportive
fără personalitate juridică, ce se pot constitui ca societăţi particulare, dar şi în cadrul instituţiilor
publice sau private.
Cluburile sportive reprezintă unităţi responsabile pentru promovarea sportului de
performanţă. Ele sunt structuri sportive cu personalitate juridică şi se pot organiza, ca şi asociaţiile
sportive, tot pe lângă diferite instituţii sau unităţi care însă trebuie să dispună de suficiente resurse
financiare şi umane, capabile să asigure un nivel ridicat de pregătire sportivă a membrilor săi.
Cluburile sportive, în funcţie de statutul lor de funcţionare, pot fi “cluburi sportive
profesioniste” (organizate ca societăţi comerciale sportive pe acţiuni – Dragnea, A., şi colab., 2000),
sau “cluburi sportive de drept public” aflate în subordonate organelor administrative de stat. Elevii
şi studenţii implicaţi în activitatea sportivă de performanţă, sunt cuprinşi în general în cadrul
46
“cluburilor sportive şcolare / universitare” care fac parte din categoria “cluburilor sportive de drept
public”.
 Asociaţiile judeţene pe ramuri de sport - sunt persoane juridice, de drept privat, având drept
scop organizarea activităţii în ramura de sport respectivă. Ele sunt constituite din secţiile asociaţiilor
şi cluburilor sportive cuprinse în sistemul competiţional judeţean, afiliate şi recunoscute de acestea.
 Federeaţiile sportive internaţionale - sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică,
autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ, constituie prin asocierea cluburilor
sportive şi a asociaţiilor judeţene, pe ramuri de sport.
 Ligile profesioniste - sunt persoane juridice de drept privat, autonome, neguvernamentale,
apolitice şi fără scop lucrativ, constituite prin asocierea cluburilor sportive profesioniste pe ramuri
de sport. Ca structuri sportive subordonate federaţiilor sportive naţionale, ligiile profesioniste îşi
desfăşoară activitatea în baza statutelor şi a regulamentelor proprii.
Comitetul Olimpic şi Sportiv Român – este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică,
autonomă, nonprofit, neguvernamentală, apolitică şi fără scop lucrativ, care se organizează şi
funcţionează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile Chartei Olimpice.
C.O.S.R. deţine competenţa exclusivă pentru reprezentarea ţării la Jocurile Olimpice şi la celelalte
programe organizate sub egida Comitetului Internaţional Olimpic sau a asociaţiilor olimpice
continentale. C.O.S.R. organizează şi coordonează activitatea Academiei Olimpice Române
(A.O.R.), unitate aflată în subordinea sa, fără personalitate juridică, cu atribuţii în dezvoltarea şi
promovarea principiilor fundamentale ale olimpismului contemporan (Dragnea, A. şi colab., 2006,
p. 97).
U.3.7.Principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

După Cârstea, Gh., (1999); Dragnea, A., Iancu, H., (2000), acestea sunt:
a) Organizarea activităţilor motrice fundamentale din domeniului educaţie fizică şi sport cu
precădere la locul de muncă al subiecţilor – concretizarea acestui principiu are la bază
înfiinţarea şi funcţionarea asociaţiilor şi cluburilor sportive de pe lângă diferitele instituţii,
unităţi sau întreprinderi economice.
b) Asigurarea practicării continue şi sistematice a exerciţiilor fizice în rândul tuturor
categoriilor de populaţie din ţara noastră sau asigurarea continuităţii practicării
exerciţiilor fizice în filogeneză şi ontogeneză - printr-un sistem de forme adaptate la fiecare
etapă social-istorică, perioadă de vârstă sau la nevoi speciale ale unor categorii de oameni;
c) Diferenţierea activităţilor de educaţie fizică şi sport în funcţie de preferinţele şi aptitudinile
cetăţenilor sau / şi formarea la subiecţi a unui sistem corect şi bogat de deprinderi şi
priceperi motrice, în strictă concordanţă cu particularităţile individule şi de grup, pe baza
47
cunoaşterii şi respectării acestora – marea varietate a formelor de practicare a exerciţiilor

fizice şi a conţinuturilor specifice, trebuie să fie supuse unor acţiuni de adecvare în
conformitate cu cerinţele de eficientizare a activităţi (selecţionarea, raţionalizarea,
optimizarea, operţionalizarea mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv);
d) Stimularea preocupărilor pentru creşterea continuă a nivelului de pregătire motrică a
subiecţilor prin aplicarea unui sistem de evaluare a activităţii de educaţie fizică şi sport,
adecvat pentru diferitele conţinuturi specifice subsistemelor domeniului (educaţia fizică şi
sportivă şcolară, educaţia fizică militară…, sportul pentru toţi, sportul de performanţă etc.)
şi variat ca modalităţi concrete de exprimare: categorii de clasificare sportivă, promovarea
sau retrogradarea dintr-un eşalon competiţional, titluri, distincţii, medalii, premii etc.;
e) Asigurarea unei legături eficiente, pe baza unor măsuri structurale şi de conţinut
convergente (de tip neconflictual), între: educaţie fizică  sportul pentru toţi  sportul de
performanţă (Cârstea, Gh., 1999);
f) Concentrarea elementelor umane, cu talent şi cu aptitudini, în unităţi speciale de
performanţă sportivă pentru valorificarea la maximum a randamentului lor, atât pe plan
intern cât şi pe plan internaţional;
g) Asigurarea unei conduceri unitare şi a unui cuplu unitar de “îndrumare şi control”, la
nivelul tuturor subsistemelor din educaţie fizică şi sport sau asigurarea unităţii conducerii,
răspunderii şi competenţei profesionale (Dragnea, A., 2000) - unde un rol important revine
colaborării dintre M.T.S. şi M.E.N.C.Ş;
h) Creşterea eficienţei în educaţie fizică şi sport – vizează două aspecte:
 atingerea obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportului prin
practicarea exerciţiilor fizice într-un cadru bine organizat şi condus de
persoane competente;
 valorificarea maximă a cheltuielilor adiacente desfăşurării activităţii de
educaţie fizică şi sport (personal calificat, dotări materiale
corespunzătoare etc.)
1. Punctează principalele etape ale evoluţiei sistemului românesc de educaţie

fizică şi sport
2. Enumeră principalele caracteristici ale sistemului de educaţie fizică şi sport din
România
3. Descrie structura organizatorică a sistemului românesc de educaţie fizică şi
48
sport
4. Enumeră principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică
şi sport
U.3.9. Rezumat
Sistemele sociale sunt constituite din subsisteme de natură economică, de apărare şi
securitate, de cultură, învăţământ şi ştiinţă, precum şi din subsistemul privind
practicarea exerciţiilor fizice, cunoscut sub numele de sistem de educaţie fizică şi
sport.
Elementul definitoriu al unui sistem este interacţiunea dintre elementele de structură,
capacitatea de reglare, de autoreglare şi de adaptare a acestui ansamblu.
Trăsăturile unui sistem de educaţie fizică şi sport sunt determinate de: concepţia şi
ideologia sistemului social în cadrul căreia funcţionează; orientarea internaţională,
globală sau zonală privind finalităţile educaţiei fizice şi sportului; tradiţiile,
infrastructura economică şi nivelul de civilizaţie din fiecare ţară.
Prin urmare, sistemele de educaţie fizică şi sport trebuie să ţină cont, atunci când îşi
precizează obiectivele, finalităţile, conţinuturile, organizarea şi dinamica funcţională,
de o serie de cerinţe care să le asigure eficienţa şi integrarea în sistemul social.
În structura sistemului de educaţie fizică şi sport sunt cuprinse o serie de elemente
diferite, cum ar fi: instituţiile, organizaţiile, structurile administrative etc., care se
intercondiţionează.
Conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr.69, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 200, din 9 mai 2000, educaţia fizică şi sportul sunt organizare astfel:
educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar; educaţia fizică militară; educaţia fizică
profesională; educaţia fizică şi sportul practicate în scop profilactic sau terapeutic;
Sportul pentru toţi; Sportul de performanţă.
Dintre structurile organizatorice în domeniul educaţiei fizice şi sportului din
România, menţionăm: Agenţia Naţională pentru Sport, Direcţiile judeţene pentru
tineret şi sport, Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Educaţiei Naţionale şi
Cercetării Ştiinţifice, Asociaţiile şi cluburile sportive, Ligile profesioniste,
Federaţiile sportive naţionale, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român etc.
.
49
Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv
Cuprins
Unitatea de învăţare 4. Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv ____________________ 51
U.4.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 51
U.4.3 Exerciţiul fizic - definiţii _______________________________________________________________________ 52
U.4.4 Caracteristicile exerciţiului fizic _________________________________________________________________ 52
U.4.5.Conţinutul exerciţiului fizic ____________________________________________________________________ 53
U.4.6.Forma exerciţiului fizic ________________________________________________________________________ 54
U.4.7.Clasificarea exerciţiilor fizice ___________________________________________________________________ 56
U.4.8.Aparatura de specialitate _____________________________________________________________________ 58
U.4.9.Mijloacele – măsurile se susţinere şi refacere a capacităţii de efort ____________________________________ 58
U.4.10.Mijloace asociate ___________________________________________________________________________ 60
U.4.12.Rezumat __________________________________________________________________________________ 62
U.4.1. Introducere
Mijloacele educaţiei fizice şi sportului sunt instrumente prin care se poate realiza
ansamblul funcţiilor şi obiectivelor acestor două activităţi.
Mijloacele sunt elementele de intervenţie şi pârghii de realizare a obiectivelor
educaţiei fizice şi sportului.Mijloacele specifice acestor activităţi constituie
totodată şi conţinutul lor, diferenţiindu-le în funcţie de finalităţi şi modalităţi de
lucru.
Literatura de specialitate consemnează o mare varietate de mijloace, clasificate
în: mijloace specifice şi mijloace asociate.

- să clasifice mijloacele specifice şi pe cele asociate domeniului educaţie fizică
şi sport.
- să definească exerciţiul fizic
- să cunoască caracteristicile, conţinutul şi forma exerciţiul fizic
- să clasifice exerciţiul fizic în funcţie de anumite criterii
- să cunoască utilitatea aparaturii de specialitate şi a mijloacelor de susţinere şi
refacere a capacităţii de efort
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 4 ore.
50
U.4.3. Exerciţiul fizic - definiţii

Pentru îndeplinirea scopurilor şi obiectivelor pe care educaţia fizică şi sportul şi le propun, ele
trebuie să dispună de un sistem de mijloace variat. Specialiştii grupează aceste mijloace în: mijloace
specifice şi mijloace asociate.
Odată integrate în conţinutul procesului de instruire, mijloacele exercită acţiuni, mai mult sau
mai puţin orientate şi diferenţiate, spre perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a
tuturor subiecţilor cuprinşi într-o formă de activitate din cadrul unuia dintre subsistemele educaţiei
fizice şi/sau ale sportului.
Mijloacele specifice educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv sunt:
 exerciţiul fizic (mijloc specific de bază);
 aparatura de specialitate;
 mijloace (măsurile) de susţinere şi refacere a capacităţii de efort.
Definiţii:
“Exerciţiul fizic reprezintă “acţiunea, adevărat, preponderent corporală efectuată sistematic şi
specific în vederea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor” (Şiclovan, I., 1979).
“Exerciţiul fizic este actul motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului” (Cârstea, Gh., 1993).
“Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şi programată
în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv” (Dragnea,
A., Bota, A., 2000).
U.4.4 Caracteristicile exerciţiului fizic

Caracteristicile definitorii ale exerciţiului fizic sunt:
- exerciţiul fizic îşi are originea în actul motric general al omului → în mişcare;
- eficienta exerciţiilor fizice (orientarea lor spre scop) este dependentă de volumul de
activitate . Cu cât actul / acţiunea motrică se repetă pe o perioadă mai îndelungată, cu
atât el produce ameliorări mai însemnate la nivelul dezvoltării fizice şi a capacităţii
motrice a subiecţilor;
- la baza oricărui exerciţiu fizic stă o anumită intenţie care este în concordantă cu
cerinţele realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Această concordanţă dintre
intenţie şi obiectivele dominante, diferenţiază exerciţiul fizic de celelalte mişcări
(acţiuni) ale omului pe care acesta le desfăşoară în mod obişnuit, în activitatea
cotidiană;
- orice exerciţiu fizic presupune o mişcare voluntară, un efort fizic realizat pe baza
contracţiei musculare statice şi dinamice a diferitelor grupe sau lanţuri musculare.
51
Efortul fizic la rândul său cu cât este mai susţinut şi în condiţiile repetării sistematice,
determină realizarea unui efort funcţional complex la nivelul întregului organism, pe
care îl optimizează din punct de vedere al funcţionalităţii;
- concomitent cu efectuarea exerciţiului fizic se activează şi un complex de mecanisme
psihice (pe planul cogniţiei, al suportului motivaţional, al organizării voluntare, etc.)
concretizat printr-un efort psihic;
- exerciţiul fizic este mijloc specific de bază, instrumentul didactic fundamental cu care
se operează în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv. În acest context,
trebuie semnalată similitudinea care se realizează uneori în mod greşit, între exerciţiul
fizic şi diferitele priceperi şi deprinderi motrice. Priceperile şi deprinderile motrice pot
îndeplinii funcţii didactice similare exerciţiului fizic însă ele vor reprezenta mereu
structuri bine determinate pentru a căror însuşire va fi nevoie de un anumit sistem de
exerciţii fizice.
U.4.5.Conţinutul exerciţiului fizic

Totalitatea elementelor din care sunt alcătuite exerciţiile fizice definesc conţinutul acestora.
Conţinutul reprezintă materia primă, compoziţia în stare brută, dată ca instrument beneficiarului, în
scopul îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului (Lupu, E., 2012, p. 45).
Şiclovan, I., (1979), identifică următoarele elemente ce alcătuiesc conţinutul exerciţiilor
fizice:
- mişcările segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime, aşa cum sunt ele efectuate
în cadrul exerciţiilor respective;
- efortul fizic solicitat de executarea mişcării, concretizat în cantitatea de lucru mecanic
(volum), în intensitatea cu care se efectuează acţiunile respective, precum şi în
complexitatea activităţii depuse;
- efortul psihic concretizat în gradul de solicitare a diferitelor procese psihice cum sunt:
memoria, atenţia, rapiditatea gândirii, voinţa etc.;
- efortul funcţional concretizat printr-o trecere a organismului la un nivel superior al
activităţii funcţionale.
În aprecierea conţinutului concret al diverselor exerciţii fizice trebuie să se ţină seama de
cantitatea şi calitatea fiecărui element constitutiv. Particularităţile elementelor componente ale
exerciţiului fizic, sunt dependente de necesităţile impuse de îndeplinirea obiectivelor educaţiei
fizice şi antrenamentului sportiv. Posibilitatea conceperii conţinutului diverselor exerciţii fizice este
nelimitat, iar principalul criteriu al aprecierii acestuia, constă în eficienţa lui corelată cu finalităţile
de instruire preconizate.
52
U.4.6.Forma exerciţiului fizic

Prin forma exerciţiilor fizice se înţelege modul particular în care se succed mişcările
componente ale fiecărui exerciţiu precum şi legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul
efectuării acţiunii motrice în cauză.
Elementele de referinţă care stau la baza aprecierii formei exerciţiilor fizice sunt:
 poziţia corpului în raport cu reperele material şi spaţiale ale mediului în care se
efectuează exerciţiul fizic;
 direcţia în care sunt acţionate segmentele corpului în timpul derulării mişcării;
 amplitudinea acţiunii segmentelor;
 relaţia dintre segmentele angrenate în mişcare;
 tempoul şi ritmul executării mişcării;
 sisteme de dispunere în raport cu partenerii şi adversarii.
Forma şi conţinutul exerciţiilor fizice sunt organic legate între ele, rolul determinant
revenindu-i însă conţinutului. Aşadar pentru creşterea eficienţei unui exerciţiu fizic (în raport cu
scopul urmărit) trebuie în primul rând să se modifice parametri cantitativ şi calitativ ai elementelor
ce intră in componenţa conţinutului. Pe măsura modificării elementelor de conţinut, se schimbă şi
forma exerciţiilor fizice. Există şi situaţii în care forma exercită influenţe active asupra conţinutului
exerciţiilor fizice. Aceste influenţe se concretizează în contribuţia sau dimpotrivă în împiedicarea
manifestării conţinutului nou.
În legătură cu forma exerciţiilor fizice, atunci când se caută realizarea unei structuri
raţionale şi de cele mai multe ori individualizate în execuţia acţiunilor motrice, corespunzător
scopului urmărit, se utilizează noţiunea de tehnica exerciţiilor fizice (tehnica mişcării). Deosebirea
dintre forma şi tehnica mişcării constă în faptul că termenul “tehnică” se referă doar la formele
eficiente ale exerciţiilor fizice. (Matveev, L.P., 1980).
Caracteristica esenţială a tehnicii este dată de dinamismul ei. Tehnica se perfecţionează
continuu devenind tot mai eficientă, lucru uşor de constatat prin observarea modificărilor
substanţiale survenite în ultimul deceniu în tehnica tuturor acţiunilor motrice specifice diferitelor
ramuri/probe sportive.
Însuşirea şi mai apoi perfecţionarea unui exerciţiu fizic nu se poate realiza în mod
corespunzător dacă în faza iniţială a învăţării motrice nu s-au asimilat mecanismele tehnice de bază
ale acţiunii respective. Mecanismele tehnice de bază sunt definite prin ansamblul elementelor şi
trăsăturilor mişcărilor organizate într-o structură raţională şi care sunt absolut indispensabile
rezolvării unei sarcini motrice.
Pentru scopul precizat, mecanismele tehnice de bază împreună cu detaliile tehnice ale
activităţii motrice, se constituie într-un anumit procedeu tehnic. Trebuie menţionat că "detaliile
53
tehnice" sunt componente de conţinut şi formă ale mişcării care nu-i denaturează acestuia
mecanismul de bază, dar îl particularizează, îi conferă specificitatea. Particularităţile individuale sau
de grup ale tehnicii exerciţiilor fizice sunt denumite în general “stil”. La sportivii de înaltă
performanţă, se vorbeşte despre măiestrie tehnică. Aceasta se caracterizează prin constanţa sau
identitatea repetării parametrilor de conţinut şi formă ai acţiunii motrice în situaţii de execuţie
asemănătoare sau/şi în modificări adaptative, în cazul diferitelor influenţe perturbatoare.
Modificările vizează de cele mai multe ori detaliile tehnice dar există situaţii când se schimbă şi
unele componente din cadrul mecanismului de bază al mişcării.
Tot sub aspectul formei dar din alt punct de vedere al structurii cinematice a mişcării,
exerciţiile fizice prezintă patru categorii de caracteristici:
- Caracteristicile spaţiale → cuprind poziţia corpului şi traiectoria (calea) mişcării
părţilor corpului.
Poziţia corpului are însemnătate crescută în organizarea raţională a mişcării. Ne
referim pe de o parte la poziţia de plecare (iniţială) care precede începutul exerciţiului
fizic şi care se adoptă cu scopul de a crea condiţiile cele mai avantajoase pentru
începerea acţiunii (ex. vezi startul de jos). Pe de altă parte ne referim la adoptarea unei
(unor) poziţii mai eficiente în însuşi procesul mişcării, cu respectarea strictă a unor
exigenţe de ordin biomecanic şi dacă este cazul, de ordin estetic (ex. vezi patinaj
artistic, gimnastica artistică, sărituri în apă etc.).
Traiectoria mişcării este o caracteristică spaţială care defineşte drumul parcurs de corp
sau segmentele lui între poziţia iniţială şi cea finală. Se exprimă prin: formă, direcţie şi
amplitudine.
Forma traiectoriei poate fi rectilinie sau curbilinie.
Direcţia reprezintă elementul spaţial al poziţiei şi mişcării segmentelor sau al întregului
corp, determinând precis relaţia între aceştia sau raportul cu unele repere exterioare atât
în acţiunile statice cât şi în cele dinamice. (ex. braţele jos / înainte / lateral / sus;
trunchiul aplecat / îndoit / răsucit – înainte / lateral / spre stânga / dreapta; balansări şi
rotări de braţe în plan frontal sau sagital; deplasări înainte / înapoi / oblic / lateral etc.)
Amplitudinea reprezintă mărimea deplasării corpului sau a segmentelor sale între
anumite repere alese arbitrar şi se exprimă în grade şi unităţi de măsură liniare.
Distingem mişcări scurte sau ample. Amplitudinea mişcărilor condiţionează eficienţa,
precizia acţiunilor, corectitudinea tehnică şi localizarea efortului, contribuind atât la
dezvoltarea forţei cât şi a elasticităţii musculare şi mobilităţii articulare.
- Caracteristicile temporale se referă la durata, tempoul şi ritmul mişcărilor.
54
Durata mişcării este o caracteristică care indică timpul necesar de execuţie a actului
motric. Durata se măsoară cu ajutorul cronometrul faţă de anumite momente, în
prealabil stabilit.
Tempoul mişcării indică frecvenţa repetării ciclurilor de mişcare sau numărul de
mişcări pe unitate de timp.
Ritmul mişcării constă din accentuarea periodică, după anumite reguli, a unora dintre
elementele constitutive ale actului motric. Ritmul mişcării se caracterizează deci prin
raportul temporal diferit dintre fazele puternic - accentuate ale mişcării, legate de
eforturi şi încordări musculare active şi fazele pasive (slabe) ale mişcării. Ritmul motric
raţional care determină alternarea justă şi adecvată a încordării şi relaxării musculare
(în executarea exerciţiilor fizice ) este unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai
însuşi tehnicii acestora. În exerciţiile fizice, ritmurile de mişcare se formează şi se
reglează în mod conştient de către om, potrivit legităţilor obiective ale tehnicii raţionale
şi se constituie în elemente ce determină forme superioare de organizare a mişcărilor,
proprii doar omului.
- Caracteristicile spaţio-temporale sunt determinate de vitezele cu care se efectuează
exerciţiile fizice. Vitezele mişcării joacă un rol deosebit de important în tehnica
sportivă. Pentru obţinerea rezultatelor superioare adesea este importantă nu viteza
maximă a mişcării ci viteza optimă la momentul şi condiţiile date.
- Caracteristicile dinamice → dinamica mişcării reprezintă o caracteristică complexă a
actului motric rezultată din interacţiunea forţelor interne şi externe care determină
desfăşurarea lui. Dintre forţele interne fac parte: forţele active ale aparatului locomotor
(ex. forţa de tracţiune a muşchilor ); forţele pasive ale aparatului locomotor -
determinate de elasticitatea şi consistenţa muşchilor, rezistenţa ligamentelor etc.Dintre
forţele externe fac parte: forţa greutăţii propriului corp, forţa de reacţie a sprijinului,
forţa de rezistenţă a mediului extern etc.
U.4.7.Clasificarea exerciţiilor fizice

Nu există o clasificare generală a exerciţiilor fizice. În teoria contemporană a educaţiei
fizice şi sportului, sunt susţinute mai multe criterii de clasificare care încearcă gruparea exerciţiilor
fizice în aşa fel încât să se poată alege acele exerciţii care să răspundă criteriului maximei eficienţe,
a funcţionalităţii în raport cu scopurile şi obiectivele instructiv-educative specifice subsistemului
educaţiei fizice şi sportului pe care-l deservesc.
55
Astfel:
- După natura obiectivelor şi în corelaţie cu intenţiile didcatice preconozate, exerciţiile fizice
se clasifică în: exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice, exerciţii pentru dezvoltarea
fizică armonioasă, exerciţii pentru învăţarea/consolidarea/perfecţionarea deprinderilor
motrice etc.
- După diversitatea funcţiilor îndeplinite: exerciţii introductive (pregătitoare, de încălzire),
repetitive (de fixare), asociative (de favorizare a transferului), aplicative, de întrecere etc.
- După structură şi particularităţile de formă, exerciţiile fizice pot fi: exerciţii analitice şi
globale (reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură motrică); exerciţii simple
şi complexe (au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor conţinuturi aparţinând
capacităţii motrice); exerciţii standardizate şi variabile (persupun o învăţare de tip algoritmic
sau creativ); exerciţii speciale (reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o
ramură/probă sportivă).
- După natura efectelor pe care le induc, există: exerciţii pregătitoare (generale – pentru toate
nivelurile de pregătire; orientative – care solicită grupe musculare antrenate în efortul
specific); exerciţii specifice (reproduc integral acţiunile motrice proprii unei probe); exerciţii
de concurs (reproduc comportamentul de concurs).
- După ponderea exerciţiilor fizice asupra dezvoltării calităţilor motrice: exerciţii pentru
dezvoltarea vitezei; exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării; exerciţii pentru dezvoltarea
rezistenţei; exerciţii pentru dezvoltarea forţei; exerciţii pentru dezvoltarea supleţei
(mobilităţii), exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice combinate.
- După influenţele exerciţiilor fizice asupra perfecţionării componentelor antrenamentului
sportiv, sunt: exerciţii pentru pregătirea fizică; exerciţii pentru pregătirea tehnică; exerciţii
pentru pregătirea tactică.
- După criteriul formei şi al succesiunii mişcărilor: exerciţii de tip ciclic; exerciţii de tip
aciclic; exerciţii de tip combinat.
- După criteriul naturii efortului: exerciţii statice; exerciţii dinamice; exerciţii mixte.
- După intensitatea efortului: exerciţii fizice cu efort maximal; exerciţii fizice cu efort
submaximal; exerciţii fizice cu efort mediu.
- După prezenţa sau absenţa unor aparate de specialitate: exerciţii cu aparate; la aparate; fără
aparate.
- După influenţa exerciţiilor fizice asupra dezvoltării diferitelor segmente ale corpului:
exerciţii fizice pentru braţe; pentru spate; pentru trunchi etc.
Clasificarea exerciţiilor fizice nu trebuie privită ca o preocupare în sine ci ca o
sistematizare a acestora în vederea precizării funcţionalităţii lor. Această clasificare este relativă,
56
depinde de necesităţile impuse de obiectivele pe care le avem de îndeplinit în lecţie şi fără a neglija
numărul mare de mijloace existente, aflate în continuă dinamică.(Lupu, E., 2012, p. 46).
În procesul didactic, cadrele de specialitate trebuie să recurgă la acele exerciţii care, la
momentul dat, pot avea eficienţă pentru rezolvarea diferitelor scopuri şi obiective urmărite în cadrul
procesului de predare-învăţare.
U.4.8.Aparatura de specialitate
Esenţiale în antrenamentul sportiv, definitorii în activitatea de educaţie fizică, aparatura şi
echipamentele de specialitate contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice, consolidarea tehnicii în
jocuri, în pregătirea fizică general, dar şi în cea specifică unor probe şi ramuri sportive. (Lupu, E.,
2012, p. 44).
Ca mijloace ale educaţie fizică şi sportului, aparatele de specialitate sunt concepute şi
utilizate în scopuri diferite, astfel:
a) Pentru pregătirea fizică generală se folosesc aparate şi materiale care intră în mod obişnuit
în dotarea unor săli de sport: scări fixe, bănci de gimnastică, bastoane, gantere, mingi medicinale
etc.
b) Pentru optimizarea pregătirii specifice (sportive), se folosesc aparate speciale şi
îngrăditori de mişcare ca: lonjele şi plasa elastică la gimnastică, groapa cu bureţi, schiurile pe role
pentru schi alpin şi schi fond, maşinile de aruncare a mingilor (tenis de câmp şi de masă),
manechinele (judo, lupte, handbal etc.).
c) Aparate cu care se identifică practicarea unor sporturi: aparatura din gimnastica artistică
(sol, cal, paralele, bârnă, inele etc.) sau obiecte din probele atletice (disc, ciocan, suliţă etc.).
d) Echipamente folosite în vederea protejării sportivilor în timpul evoluţiei lor, atât în
antrenament cât şi în timpul concursurilor oficiale: căşti de protecţie (scrimă, hochei etc.), apărători
la picioare (fotbal, schi alpin etc.).
e) Stimulatoarele folosite pentru sporturile sezoniere dar şi ca o necesitate de perfecţionare
pentru celelalte sporturi, determinând, în majoritatea cazurilor, calitatea şi nivelul execuţiei.
U.4.9.Mijloacele – măsurile se susţinere şi refacere a capacităţii de efort
Refacerea reprezintă un fenomen natural, spontan al organismului aflat sub directa

dependenţă a sistemului nervos central şi endocrino-vegetativ. Deci, indiferent de voinţa noastră,
imediat după un efort urmează în mod natural faza de restabilire, cu procese care conduc la
revenirea organismului.
57
În anumite situaţii, printre care se află şi activitatea de educaţie fizică şi sport, refacerea
spontană poate devenii ineficientă - calitativ sau/şi cantitativ – caz în care apare ca necesară
intervenţia din exterior. Această intervenţie presupune o refacere dirijată, optimizată, realizată în
concordanţă cu caracteristicile parametrilor efortului ce s-a depus, fie în lecţia de educaţie fizică sau
cea de antrenament sportiv, fie în timpul concursurilor sau după competiţiile sportive şi lecţiile de
antrenament.
 În timpul lecţiei de educaţie fizică sau de antrenament, refacerea se asigură prin pauzele mai
lungi sau mai scurte ce se acordă după executarea exerciţiilor care solicită organismul mai
intens.
 În timpul competiţiilor, în funcţiilor de specificitatea diferitelor ramuri / probe sportive,
refacerea se poate realiza prin:
- schimbarea frecventă a jucătorilor → în funcţie de regulament;
- menţinerea organismului în stare optimă de activitate acolo unde disciplinele /
ramurile sportive prevăd efectuarea mai multor probe, runde, manşe - în aceeaşi
zi (gimnastică sportivă, atletism, box, scrimă, bob, sanie, schi alpin etc.)
- pauzele dintre reprizele de efort - la jocurile sportive, sporturile de luptă etc.
 După încheierea competiţiilor sportive sau a lecţiilor de antrenament, mijloacele de refacere
sunt deosebit de complexe. Dragnea, A., (1996) clasifică aceste mijloace după două criterii:
1) După efectele exercitate - vor fi mijloace care accelerează refacerea neuropsihică,
neuromusculară, endocrino-metabolice şi cardio-respiratorie. Dintre acestea
menţionăm:pentru mijloacele care facilitează refacerea neuropsihică → psihoterapia
(verbală şi medicamentoasă), relaxarea autogenă (antrenamentul psihosomatic), yoga,
acupunctura, oxigenare naturală sau artificială, hidroterapie caldă (duş, bazin, infuzii cu
plante), masaj manual sau instrumental, medicaţie (glucoză, săruri de fosfor, magneziu,
vitamine din grupa B, lecitină, aspartaţi, acid glutamic, hiposedative etc.);
- pentru mijloacele care facilitează refacerea neuromusculară → hidroterapia caldă,
sauna, masajul şi automasajul, relaxarea autogenă, baropresiunea musculară, odihna
activă şi pasivă, alimentaţia corespunzătoare (bogată în alcaline, hidrozaharate, vitamine
şi minerale), medicaţie (glucoză, sodiu, potasiu, magneziu, vitamine B;C;E, anabolizante
şi miorelaxante etc.);
- pentru mijloacele care facilitează refacerea endocrino-metabolică → oxigenarea,
aeroionizarea negativă, relaxarea neuromusculară, reechilibrarea hidroelectrolitică
(lapte, sucuri naturale de fructe), psihoterapia, masajul, cura la altitudine, medicaţia
(vitamine, aminoacizi esenţiali, săruri minerale, extracte glandulare etc.);
58
- pentru mijloacele care facilitează refacerea cardio-respiratorie → oxigenarea naturală

sau artificială, hidroterapia, odihna pasivă şi activă, relaxarea autogenă, alimentaţia
(crudităţi, proteine, alimente sărace în lipide şi bogate în glucide), medicaţia (potasiu,
sodiu, glucoză, lecitină, vitamine B;C;E).
2) După apartenenţa mijloacelor de refacere, acestea sunt: mijloace balneo-fizio-
hidroterapeutice (hidroterapia, termoterapia - cu vapori de apă sau aer încălzit - masajul
şi automasajul, kinetoterapia - terapia prin mişcare - oxigenarea, aeroionizarea negativă,
cura la altitudine – cu o durată de 10-12 zile, combină oxigenarea cu aeroionizarea
negativă, cu factorii climaterici şi kinetoterapia - yoga, acupunctura); mijloace
psihoterapeutice (sugestia, autosugestia, antrenamentul psihosomatic - relaxarea
autogenă); mijloace dietetice (alimentaţia reprezintă mijlocul natural cel mai eficient de
corectare a modificărilor organismului induse de efort. Ea contribuie la menţinerea
homeostaziei mediului intern, la combaterea oboselii provocate de efort, deci la
asigurarea condiţiilor naturale pentru o bună funcţionare a organismului. Se vorbeşte
despre: “raţia alimentară de susţinere” - raţia de dinainte de efort → care trebuie să fie
bogată în proteine animale şi hidraţi de carbon; “raţia alimentară de refacere” - de după
efort → care trebuie să înceapă cu reechilibrarea hidroelectrolitică, adică cu refacerea
cantităţii de lichide şi minerale necesare unei bune funcţionări a corpului); mijloace
farmacologice (numite şi “susţinătoare de efort” cuprind o serie de produse de sinteză
sau naturale care exercită efecte energogene asupra organismului → nu trebuie
confundate cu agenţii dopanţi de tipul anfetaminelor, narcoticelor etc); odihnă activă –
pasivă → odihna activă reprezintă refacerea activă prin mişcare şi se bazează pe faptul
că eforul fizic reprezintă o sursă preţioasă de refacere a sferei psihice şi a sistemului
neuromuscular; odihna pasivă – somnul - pune organismul în condiţii de repaus aproape
total, cu un consum energetic foarte scăzut, creând condiţii fiziologice optime de
restabilire a marilor funcţiuni ale organismului.
U.4.10.Mijloacele asociate
Amplifică eficienţa practicării exerciţiilor fizice. Din cadrul acestor mijloace fac parte:
a) condiţiile ( măsurile ) igienice;
b) factorii naturali de călire;
c) mijloace împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei generale.
a) Dintre condiţiile igienice implicate în organizarea şi practicarea exerciţiilor fizice
menţionăm:
- dotarea bazelor sportive, inclusiv a celor şcolare, cu duşuri;
59
- folosirea unui echipament specific, adecvat cerinţelor de efort;

- folosirea unor instalaţii, aparate şi materiale bine întreţinute şi adaptate
particularităţilor de vârstă şi sex ale practicanţilor;
- iluminarea corespunzătoare a spaţiilor închise afectate practicării exerciţiilor
fizice;
- asigurarea unui regim raţional de viaţă a sportivilor (vezi raportul dintre efort -
alimentaţie – odihnă).
b) Factorii naturali de călire → expunerea sistematică a corpului la condiţiile mai grele de
mediu decât în mod obişnuit, duce prin antrenare (adaptare) la creşterea rezistenţei organismului
faţă de boli şi unii factori nefavorabili de mediu. Aceast proces de adaptabilitate se realizează
progresiv şi trebuie să respecte principiile fundamentale ale călirii:
- gradarea (dozarea) intensităţii şi durata acţiunii factorilor naturali;
- continuitatea proceselor de călire;
- variaţia intensităţii (constă în aplicarea alternativă a unor excitanţi de intensităţi
diferite);
- individualizarea procesului de călire (respectarea caracteristicilor individuale ale
subiecţilor, determinate de sexul, vârsta, starea de sănătate etc.)
Călirea la aer → se realizează prin acţiunea directă a aerului rece asupra organismului.
Băile de aer efectuate la munte (chiar la temperaturi mai scăzute - sub 0oC ) exercită influenţe
deosebit de favorabile pentru călirea organismului sportivilor - condiţie de multe ori hotărâtoare în
realizarea performanţelor motrice preconizate.
Călirea cu ajutorul soarelui → se face doar la recomandarea medicului!
Radiaţiile solare asigură producerea vitaminei D prin transformarea provitaminei D în
vitamina D2. Băile de soare se fac cel mai bine vara între orele 8-10, printr-o expunere progresivă a
corpului, ca durată (de la 3-5 minute de fiecare parte a corpului, până la 1-2 ore pe zi) . Baia de
soare va fi alternată cu pauze pentru odihnă la umbră, scăldat sau duş.
Călirea cu ajutorul apei → constă în fricţiuni, duşuri, băi şi înot. Metoda se bazează pe
acţiunea termică şi mecanică a apei care exercită un adevărat masaj al pielii şi vaselor sanguine
periferice.
Tehnicile diferitelor procedee:
- Fricţiunea -> se efectuează cu un prosop umed sau cu un burete, la început cu apă mai
caldă (24-25oC), apoi la fiecare 3 zile, temperatura apei se va scădea cu câte un grad
până se va ajunge la 12-15oC. Mişcările de fricţiune trebuie să fie rapide şi energice, iar
procedura nu trebuie să dureze mai mult de 2-3 minute. Se începe cu faţa, se continuă
cu gâtul, umerii, pieptul, spatele … şi se încheie cu picioarele.
60
- Duşurile → temperatura apei la început 30-32oC, va scădea treptat până la 25-20oC.

Durata cca. 2-3 minute după care se fricţionează corpul cu un prosop aspru, uscat.
- Scăldatul (în lac sau apă curgătoare) → la cca. 20oC (temperatura apei), timp 2-5-7
minute.
- Înotul → îmbină călirea prin apă cu efectuarea unor deprinderi motrice specifice.
c) Mijloacele împrumutate din celelalte laturi a educaţiei generale → vin să completeze
latura spirituală a sportivului prin:
- studierea unor lucrări de specialitate;
- lecturarea unor opere literare abordând subiecte din viaţa sportivă;
- audierea diferitelor genuri muzicale;
- vizionarea de spectacole, muzee etc.
1. Clasifică mijloacele educaţiei fizice şi sportului

2. Defineşte exerciţiul fizic; enumeră principalele caracteristici ale exerciţiului
fizic
3. Enumeră principalele elemente de conţinut şi de formă ale exerciţiului fizic
4. Analizează caracteristicile spaţiale ale exerciţiului fizic
5. Clasificaţi exerciţiile fizice
6. Enumeraţi mijloacele asociate care amplifică eficienţa practicării exerciţiilor
fizice
U.4.12. Rezumat
Instrumentele didactice folosite în pregătirea subiecţilor pentru a îndeplini funcţiile
şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului poartă denumirea de mijloace.
Mijloacele utilizate în educaţie fizică şi sport sunt instrumente didactice care asigură
pregătirea subiecţilor în vederea obţinerii unor abilităţi, performanţe care aparţin atât
sferei fizice, psihice cât şi personalităţii acestora.
De asemenea, mijloacele împreună cu metodele şi procedeele metodice formează
conţinutul propriu-zis al procesului instructiv educativ.
Mijlocul specific de bază cu care se "operează" în activităţile de educaţie fizică şi
antrenament sportiv este exerciţiul fizic.
Exerciţiul fizic are rol determinant în realizarea progresului pe linia perfecţionării
motrice şi a dezvoltării fizice.
61
El este o acţiune diferită de tot ce înseamnă repetare şi exersare în formarea

deprinderilor intelectuale, este un mijloc de bază, o intenţie deliberat concepută, un
act motric, repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor
educaţiei fizice şi sportului.
Literatura de specialitate consemnează o mare varietate de mijloace, clasificate în:
mijloace specifice şi mijloace asociate educaţiei fizice şi sportului. Mijloacele
specifice se înnoiesc periodic, se diversifică, devenind complete, gândirea metodică
imaginând noi combinaţii, mişcări, aparate, instalaţii, asigurând astfel progresul în
dezvoltarea somatică, funcţională, motrică.
Mijloacele asociate sunt mijloace împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei,
folosite ori de câte ori se consideră ca acestea sunt necesare în atingerea obiectivelor
educaţiei fizice şi sportului. Cu ajutorul mijloacelor asociate pregătim subiecţii din
punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, volitiv, estetic etc., treptat conturându-se o
serie de calităţi intelectuale ce presupun o conduită flexibilă, eficientă.
62
Sistemul componentelor procesului intructiv-educativ de educaţie fizică şi

antrenament sportiv
Cuprins
Unitatea de învăţare 5. Sistemul componentelor procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv
________________________________________________________________________________________________ 63
U.5.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 63
U.5.3.Definiţii, generalităţi _________________________________________________________________________ 63
U.5.4. Cunoştinţele teoretice de specialitate ___________________________________________________________ 64
U.5.5.Indicii morfo-funcţionali ai organismului _________________________________________________________ 65
U.5.7. Rezumat __________________________________________________________________________________ 66
U.5.1. Introducere
Prin componentele procesului instructiv-educativ se înţeleg elementele de bază
care alcătuiesc unitatea conţinutului acestuia, concretizate în cunoştinţe de
specialitate, indicii armonioşi de dezvoltare morfologică şi funcţională a
organismului, calităţile motrice, priceperile şi deprinderile motrice, precum şi
elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei.

- să definească termenii: cunoştinţe teoretice de specialitate, indici morfo-
funcţionali
- să cunoască conţinutul general al cunoştinţelor elevilor/sportivilor
- să cunoască semnificaţia formării unui istem de cunoştinţe specifice
Durata medie de parcurgere a unităţii curente de învăţare este de 4 ore.
U.5.3.Definiţii, generalităţi
Proces → ansamblu de operaţii prin care se realizează o lucrare (DEX)
Instruire → proces de predare a cunoştinţelor şi deprinderilor care se desfăşoară în instituţiile de
învăţământ. (DEX)
A instrui → a pregăti într-un anumit domeniu, a învăţa. (DEX)
Educaţie → ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării
însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale oamenilor (în special a tinerei generaţii).(DEX)
Scopul procesului instructiv-educativ în activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară
precum şi în antrenamentul sportiv este direcţionat spre:
63
- formarea unui ansamblu de cunoştinţe de specialitate;

- optimizarea indicilor morfo-funcţionali ai organismului;
- perfecţionarea capacităţii motrice, respectiv a priceperilor, deprinderilor motrice şi
dezvoltarea calităţilor motrice;
- formarea unui comportament civic, compatibil cu cerinţele unei societăţi moderne.
Direcţiile sus menţionate reprezintă de fapt componentele procesului instructiv-educativ
proprii activităţii de educaţie fizică şi sport şi în acelaşi timp finalităţile acestui proces.
Asupra componentelor se acţionează simultan, simetric şi continuu în cadrul activităţii de
învăţare, prin intermediul efortului fizic şi psihic. Efortul este deci principalul stimul care
ameliorează cantitativ şi calitativ fiecare componentă. În procesul devenirii, aceste componente nu-
şi exercită influenţele în mod izolat ci se condiţionează reciproc, formând un sistem dinamic -
perfectibil.
U.5.4. Cunoştinţele teoretice de specialitate

Prin componenta "cunoştinţe de specialitate", se înţelege sistemul de reprezentări, noţiuni,
legi care se transmit elevilor / sportivilor în procesul de învăţământ. Ele sunt de natură teoretică şi
constau din reflectarea obiectelor şi fenomenelor proprii educaţiei fizice şi sportului în conştiinţa
practicanţilor. Această reflectare parcurge diferite stadii, de la intuiţiile elementare, la categoriile
cele mai generale şi abstracte.
După Epuran, M., (1995), conţinutul general al cunoştinţelor elevilor / sportivilor din
domeniul educaţiei fizice şi sportului este alcătuit din:
 reprezentările diferitelor acte motrice;
 noţiuni de bază despre actele / acţiunile motrice însuşite, în care sunt cuprinse regulile
de execuţie, unele principii biomecanice precum şi reguli elementare de concurs;
 noţiuni privind formarea deprinderilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice şi
metodele de instruire (de antrenament) utilizate pentru perfecţionarea diferitelor
componente ale capacităţii motrice;
 noţiuni sau idei despre particularităţile de execuţie a actelor motrice, procedee tehnice,
stiluri sportive, performanţe care se pot obţine în diferite stadii de instruire sportivă, idei şi
noţiuni despre tactica sportivă;
 idei şi reprezentări despre stările volitive şi afective care însoţesc execuţia obişnuită sau
întrecerea;
 idei în legătură cu importanţa şi efectele practicării exerciţiilor fizice, cele privind
mijloacele de călire a organismului, respectarea regulilor de igienă, relaţia dintre controlul
medical şi antrenamentul sportiv etc.
64
Transmiterea cunoştinţelor de specialitate de către cadrul didactic – realizată pe calea

verbală, prin cuvânt sau/şi calea intuitivă (planşe, grafice, video etc.) are ca scop:
- de a comunica practicanţilor unele idei, noţiuni, reguli specifice activităţii de educaţie
fizică şi sport;
- clasificarea anumitor elemente ale acţiunilor practice, evidenţiind ceea ce au ele
esenţial şi determinând subiecţii să formuleze reguli şi concluzii bazate pe propria lor
experienţă.
Formarea unui sistem de cunoştinţe în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a celor de
antrenament sportiv are o dublă semnificaţie:
- teoretică → pentru că lărgeşte orizontul intelectual al elevului / sportivului, activizând
procesul învăţării care devine astfel conştient şi orientat spre realizarea sarcinilor
esenţiale;
- practică → pentru că ajută la creşterea performanţei motrice a subiecţilor practicanţi,
prin desăvârşirea priceperilor şi deprinderilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice şi
optimizarea indicilor morfo-funcţionali ai organismului.
U.5.5.Indicii morfo-funcţionali ai organismului

În cadrul procesului instructiv-educativ specific activităţilor de educaţie fizică şi
antrenament sportiv se urmăreşte în mod constant, atingerea unor valori optimale pe planul
dezvoltării fizice. În acest context reamintim că, ţinuta corectă a corpului (obiectiv prioritar al
educaţiei fizice şcolare) reprezintă de fapt expresia unei armonioase dezvoltări a formei şi a unui
echilibru funcţional stabil. Sub influenţa exerciţiilor fizice (a efortului controlat), funcţiile organice
se dezvoltă paralel cu corpul, în concordanţă cu vârsta şi solicitările la care este supus organismul.
Indicii morfo-funcţionali reprezintă o premisă fără de care nu se poate obţine o dezvoltare
substanţială a calităţilor motrice şi nici o însuşire corectã a diferitelor deprinderi motrice.
Pentru a putea aborda această componentă a a procesului instructiv – educativ, profesorul
trebuie să cunoască particularităţile procesului de creştere şi dezvoltare a organismului la diferite
vârste, precum şi efectele practicării anumitor exerciţii asupra organismului, astfel încât să fie
capabil să selecteze un anumit conţinut al instruirii (Dragnea, A.şi colab., 2006, p. 121).
Abordarea indicilor somatici şi funcţionali ai organismului se realizează în cadrul uneia
dintre componentele fitnessului, şi anume compoziţia corporală, definită drept "procentul relativ de
ţesut adipos şi masă musculară activă din totalul greutăţii corporale (Dragnea, A, Bota, A., 1999).
65
1. În ce constă conţinutul cunoştinţelor teoretice de specialitate a elevilor din

domeniul educaţiei fizice şi sportului
2. Analizaţi succinct conţinutul indicilor morfo-funcţionali ai organismului
U.5.7. Rezumat
Literatura de specialitate prezintă numeroase abordări ale componentelor procesului

instructiv – educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Asupra
componentelor se acţionează simultan, simetric, sistematic şi continuu în cadrul
activităţii de învăţare prin intermediul efortului fizic şi psihic.
În cadrul oricărui proces de învăţământ desfăşurat la educaţie fizică, indiferent de
subsistemul căruia ne adresăm, se poate vorbi despre necesitatea abordării
următoarelor componente: cunoştinţe teoretice de specialitate, indici
morfofuncţionali ai organismului, calităţi motrice, deprinderi şi priceperi motrice
etc.. De asemenea aceste componente ale procesului instructiv-educativ, sunt
finalităţi şi se regăsesc în "componentele modelului structural de educaţie fizică şi
sport".
Abordarea fiecăruia dintre componentele procesului instructiv-educativ se realizează
pornind de la următoarele categorii de criterii: criterii teoretice, de natură ştiinţifică
(fiziologică, psihologică, pedagogică), criterii de politică educaţională naţională şi
criterii personale, stabilite de profesor.
66
Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice) – definiţii, generalităţi

Cuprins
Unitatea de învăţare 6. Calităţile motrice ______________________________________________________________ 67
U.6.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 67
U.6.3.Calităţile motrice – definiţii, generalităţi _________________________________________________________ 67
U.6.4. Calitatea motrică viteza - definiţii ______________________________________________________________ 69
U.6.4.2.Factorii care condiţionează valoarea vitezei ____________________________________________________ 72
U.6.4.3.Viteza la diferite vârste ____________________________________________________________________ 73
U.6.6. Rezumat _________________________________________________________ 74
U.6.1. Introducere
În condiţiile în care educaţia fizică şi sportivă urmăreşte printre obiectivele sale
şi dezvoltarea capacităţii motrice, rezultă că abordarea calităţilor motrice, ca şi
componentă a procesului instructiv-educativ, este deplin justificată şi necesită o
atenţie deosebită din partea tuturor specialiştilor.

- să definească termenii: calitate motrică, educare şi dezvoltare, viteza
- să clasifice calităţile motrice
- să cunoască formele de manifestare ale vitezei
- să cunoască factorii care condiţionează valoarea vitezei şi modul de
manifestare la diferite vârste.
Durata medie de parcurgere a unităţii curente de învăţare este de 2-3 ore.
U.6.3. Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice)

Definiţii, generalităţi:
 "Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mişcări
exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate"
(Teodorescu, L., 1989).
 "Calităţile motrice reprezintă însuşiri ale organismului concretizate în
capacitatea de efectuare a acţiunilor de mişcare cu anumiţi indici de forţă,
viteză, îndemânare, rezistenţă" (Şiclovan, I., 1979).
 "Calitatea motrică → însuşire esenţială a activităţii musculare
exprimată prin intermediul actelor motrice, condiţionată de structura şi
67
capacităţile fundamentale ale diferitelor aparate şi sisteme ale

organismului uman şi de procese şi capacităţi psihice" (Ardeleanu, T.,
1990 citat de Tudor, V., 1999).
Calităţile motrice, în diferite ponderi, sunt prezente în efectuarea oricărui
act de mişcare al omului. Nicio calitate motrică nu se poate manifesta însă în mod
izolat (“pur”). În timpul efectuării actelor/acţiunilor motrice, în acelaşi timp, sunt
prezente forme de manifestare ale tuturor calităţilor motrice, fiecare dintre acestea
participând într-o anumită proporţie la realizarea mişcărilor. Nivelul indicilor de
viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă nu condiţionează numai efectuarea
priceperilor şi deprinderilor motrice ci şi valorificarea maximă a acestora.
În legătură cu acţionarea asupra calităţilor motrice, literatura de
specialitate foloseşte doi termeni: dezvoltare şi educare.
- dezvoltarea calităţilor motrice defineşte modificările morfologice şi
funcţionale produse în organismul subiectului supus efortului în acest
scop. Dezvoltarea calităţilor motrice înglobează atât procesul creşterii
dimensiunii celulelor, ţesuturilor, organelor, aparatelor şi sistemelor
implicate în efort, cât şi diferenţierea funcţiilor fiziologice specifice
acestora. Dezvoltarea ca proces complex, ce integrează creşterea şi
diferenţierea morfo-funcţională, este limitată în timp. Ea înregistrează
un progres până la 25 – 30 de ani, după care urmează o etapă de
stabilizare, iar după vârsta de 35 – 40 ani, apare o scădere a
parametrilor chiar şi în condiţiile continuării procesului de pregătire;
- educarea calităţilor motrice se referă la totalitatea acţiunilor
pedagogice necesare canalizării dezvoltării calităţilor motrice în
direcţia dorită. “La vârste mici se educă toate calităţile motrice, dar se
pune accent pe viteză şi îndemânare. La vârsta de peste 14 – 15 ani se
pune accent pe rezistenţă şi forţă” (Cârstea, Gh., 1999; 2000).
Şiclovan, I. (1979), Cârstea, Gh. (1993;1999; 2000) consideră calităţile
motrice de două feluri:
- de bază: viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă → la care unii autori mai
adaugă mobilitatea / supleţea (alţii exclud îndemânarea);
- specifice (numite şi combinate) → care sunt implicate în practicarea
unor ramuri şi probe sportive, dar şi în alte activităţi motrice solicitate
în anumite situaţii de viaţă.
68
Pentru fiecare calitate motrică de bază există un element caracteristic,

astfel:
– pentru viteză → repeziciune;
– pentru îndemânare → gradul de complexitate;
– pentru rezistenţă → durata;
– pentru forţă → încărcătura;
– pentru supleţe → amplitudine.
U.6.4. Viteza
Definiţii:
 "Capacitatea omului de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim
pentru condiţiile respective" (Zaţiorski, V.M., 1967).
 "Capacitatea de a executa rapid mişcarea" (Ozolin, N.G., 1972).
 "Iuţeala (rapiditatea) cu care se efectuează acţiunile motrice în
structurile şi combinaţiile cele mai diverse" (Mitra, Gh., Mogoş, A.,
1977).
 "Capacitatea de a efectua mişcarea cu o mare rapiditate şi într-un timp
cât mai scurt” (Şiclovan, I., 1979).
 "Capacitatea organismului uman de a executa acte sau acţiuni motrice,
cu întregul corp sau numai cu anumite segmente (părţi) ale acestuia, într-
un timp cât mai scurt, cu rapiditate (repeziciune, iuţeală) maximă, în
funcţie de condiţiile existente" (Cârstea, Gh., 1993; 2000).
 "Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la iuţeala
sau rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp"
(Dragnea, A., 1996).
U.6.4. 1. Forme de manifestare
În gama variată de acte motrice, viteza se manifestă sub diferite forme,
însă întotdeauna una din aceste forme, are o pondere mai mare - raportată la
celelalte - în realizarea actului motric respectiv.
- Viteza de reacţie (“timpul latent al reacţiei motrice”)  reprezintă
capacitatea individului de a răspunde la un anumit stimul, printr-un act
sau acţiune motrică în timpul cel mai scurt.
Reacţiile motrice pot fi simple sau complexe. În cazul reacţiei simple,
avem de-a face cu răspunsuri elaborate la excitanţi cunoscuţi (ex. pocnetul
pistolului la start). Reacţia complexă, implică alegerea, combinarea, corectarea
69
răspunsurilor (acţiunea de răspuns este selecţionată din mai multe acţiuni posibile);
ea nu a fost exersată în prealabil în aceeaşi relaţie cu semnalul  ex. în jocurile
sportive, box, scrimă, schi alpin etc. O componentă importantă a reacţiei complexe
este viteza de decizie.
Indicii vitezei de reacţie nu corelează cu indicii celorlalte forme de
manifestare a vitezei, adică îmbunătăţirea vitezei de reacţie nu se repercutează
favorabil şi asupra vitezei de execuţie sau repetiţie. Viteza de reacţie nu este
identică pentru toate segmentele corpului (indicii cei mai crescuţi se află la nivelul
membrelor superioare). Viteza de reacţie este educabilă  s-a constat că ea
prezintă valori mai performante la sportivi, în raport cu cei care nu practică
sistematic activitatea fizice şi sportive.
Factorii care condiţionează indicii valorici ai reacţiei motrice sunt:
apariţia excitaţiei în receptori; transmiterea excitaţiei pe căile aferente; analiza
semnalului în centrii nervoşi (are durata cea mai mare); transmiterea comenzii
efectoare; excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie (Dragnea, A.,
Bota, A., 1999).
- Viteza de execuţie (“viteza mişcărilor separate” – Florescu, C., citat de
Cârstea, Gh., 2000)  se măsoară prin timpul consumat de la începerea
efectuării unui act sau acţiuni motrice până la terminarea acestuia”
(Cârstea, Gh., 1993); timpul scurs de la începutul şi până la sfârşitul
mişcării (Dragnea, A., 1997).
Viteza de execuţie este determinantă în unele sporturi cu structuri motrice
aciclice: probele de sărituri şi aruncări din atletism, box, volei, scrimă etc. Se
măsoară prin timpul care trece de la începutul până la sfârşitul actului sau acţiunii
executate.
În activitatea sportivă, viteza de execuţie este în mare măsură determinată
de: nivelul tehnicii (gradul de însuşire a deprinderilor tehnice); nivelul celorlalte
calităţi motrice, în special forţa şi viteza de reacţie simplă şi complexă; încărcătura
de efort.
- Viteza de repetiţie (“frecvenţa mişcărilor”)  se exprimă prin numărul
maxim de mişcări simple efectuate în unitatea de timp (Demeter, A.,
1981); frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un
timp cât mai scurt” (Dragnea, A., 1996); constă în capacitatea de a
efectua aceeaşi mişcare (act motric sau acţiune motrică) într-o unitate de
70
timp prestabilită ( Cârstea, Gh., 2000).

Viteza de repetiţie este implicată în acţiuni motrice care au în structura lor
mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă, într-un timp limitat.
În majoritatea ramurilor sportive această formă de manifestare a vitezei se
corelează cu forţa şi rezistenţa, fapt care conferă posibilitatea educării vitezei de
repetiţie prin acţionarea specifică asupra indicilor de forţă şi rezistenţă. În acest
context s-a constatat că viteza de repetiţie scade substanţial în cazul în care
încărcătura şi durata efortului depăşesc 2/3 din posibilităţile maxime ale
individului.
Factorii limitativi ai frecvenţei mari cu care mişcările se pot repeta îi
constituie: mobilitatea proceselor nervoase fundamentale  posibilitatea de
alternare rapidă a excitaţiei şi inhibiţiei în zonele motorii ale scoarţei cerebrale.
Cârstea, Gh. (2000) consideră că viteza de repetiţie are legătură şi cu
“capacitatea de accelerare” (numită şi “viteză de accelerare”, “viteză de
angrenare”, “viteză de demaraj”) definită prin capacitatea de a se atinge o viteză
maximă într-un timp cât mai scurt. Ea depinde de forţa segmentelor angrenate în
mişcare; lungimea pasului; mobilitatea articulară; elasticitatea musculară
(Dragnea, A., Bota, A., 1999).
- Viteza de deplasare  (V = S/T) după Demeter, A. (1981) reprezintă “o
formă complexă de manifestare a vitezei. Ea “oglindeşte posibilităţile
momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maxim de viteză a unei
distanţe date”.
Datorită faptului că viteza de deplasare nu este determinată numai de
formele elementare ale calităţilor motrice “viteză”, ci şi de celelalte calităţi (forţa
de împingere a picioarelor, coordonarea neuromotorie, rezistenţa în regim de
viteză), ea pune în evidenţă doar parţial valorile “vitezei pure”, fapt pentru care se
consideră că această formă de manifestate a vitezei nu este concludentă, din punct
de vedere ştiinţific, în caracterizarea calităţilor de viteză ale indivizilor.
Cârstea, Gh. (1993) consideră viteza de deplasare “o variantă a vitezei de
execuţie”  când este vorba de parcurgerea prin alergare sau alte modalităţi a unui
spaţiu prestabilit, a unei distanţe contra timp. Acelaşi autor consideră viteza de
deplasare ca o variantă a vitezei de repetiţie  când se pune problema cât spaţiu,
ce distanţă se parcurge într-o unitate de timp prestabilită, deci care este frecvenţa
mişcării ce deplasează corpul omului în spaţiu. Pe fondul vitezei de repetiţie şi
71
deplasare, viteza poate fi uniformă sau neuniformă. În general în activităţile

motrice, viteza este neuniformă, prezentând faze de accelerare (creştere a vitezei)
şi de deceleraţie (de reducere a vitezei).
- Viteza în regimul celorlalte calităţi motrice
Viteza în regim de rezistenţă  capacitatea individului de a realiza
acţiuni motrice cu indici sporiţi de viteză, un timp cât mai îndelungat. În legătură
cu modalităţile de combinare dintre cele două calităţi motrice, în literatura de
specialitate se foloseşte şi despre “rezerva de viteză”, care poate fi definită prin
capacitatea psihomotrică a organismului de a stoca şi apoi de a dezvolta indici
superiori de viteză în condiţiile efectuării unor acţiuni motrice de durată medie sau
lungă.
Viteza în regim de îndemânare  capacitatea de a executa acţiuni motrice
complexe – care solicită capacităţile coordinative ale organismului – cu indici de
viteză adecvaţi (optimi).
Viteza în regim de forţă  se mai numeşte şi “detentă” şi este uneori
confundată cu “forţa explozivă” → adică forţa manifestată în regim de viteză. La
viteza în regim de forţă (detentă) calitatea predominantă este viteza, iar la forţa în
regim de viteză (forţă explozivă) calitatea predominantă este forţa.
U.6.4. 2. Factorii care condiţionează valoarea vitezei
Sunt factorii fiziologici, biochimici, psihici, şi într-o oarecare măsură
morfologici. Principalii factori după Mitra, Gh., Mogoş, A. (1977), Cârstea, Gh.
(1993), Virgil, T. (1999) sunt:
- mobilitatea proceselor nervoase corticale → care condiţionează
alternanţa rapidă a excitaţiei şi inhibiţiei; echilibrul necesar în
iradierea, concentrarea şi inducţia excitaţiei şi inhibiţiei în zonele
motorii ale scoarţei → fapt care asigură sincronizarea contracţiei şi
relaxării grupelor musculare antagoniste → răspunsuri corecte la
excitaţie;
- ereditatea influenţează decisiv mobilitatea proceselor nervoase,
calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapselor;
- viteza de transmitere a impulsurilor nervoase → este condiţionată de:
timpul de recepţionare a semnalelor, calităţile receptorilor, timpul de
transmitere a impulsului către sistemul nervos central, timpul de
transmitere a impulsului în reţeaua sistemului nervos central şi de
72
elaborare a răspunsului, timpul de transmitere a impulsului către

organele efectoare, timpul necesar activizării organelor efectoare,
calitatea conductorilor;
- acuitatea, precizia organelor receptoare (a analizatorilor);
- calităţile fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe → sunt
“rapide”);
- valoare surselor şi proceselor energetice (substratul energetic de tip
fosfocreatinic (ATP şi CP) prin legăturile fosfatmacroergice pe care le
prezintă, prin rupere, eliberează exploziv o mare cantitate de energie);
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (forţă, rezistenţă,
îndemânare, supleţe);
- unii factori de tip constituţionali → lungimea segmentelor, mobilitatea
articulară;
- starea de încălzire  o încălzire adecvată diminuează vâscozitatea,
facilitează elasticitatea şi capacitatea de întindere a muşchilor, creşte
reactivitatea sistemului nervos, creează un tonus cortical optim,
ameliorează metabolismul şi accelerează ritmul de desfăşurare a
reacţiilor biochimice intracelulare;
- starea de oboseala este incompatibilă cu dezvoltarea vitezelor maxime
 oboseala se datorează acidozei locale, iar aceasta alterează
capacitate de contracţie a muşchilor. Totodată, acidoza metabolică
specifică în starea de oboseală, transmisă aferent centrilor nervoşi,
inhibă controlul cortical motor. Acesta va diminua frecvenţa
descărcărilor către unităţile motorii şi în consecinţă, printre alte efecte,
vor scădea indicii de viteză în efectuarea mişcărilor;
- Sexul  femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10 – 15% mai
mică decât bărbaţii la aceeaşi vârstă.
U.6.4. 3. Viteza la diferite vârste
Este calitatea motrică cu cel mai mare grad de determinare genetică, deci
antrenabilitatea ei este destul de scăzută. Se consideră că prin antrenament viteza
se poate îmbunătăţi doar cu 20%. (Filin citat de Manno, R. şi Tudor, V., 1999).
Evoluţia diferitelor forme de manifestare ale vitezei în decursul perioadei
de creştere, se prezintă astfel:
- viteza de reacţie înregistrează valorile cele mai bune în jurul vârstei de
73
20 de ani. Prin exersare, timpul de reacţie se ameliorează între 8 şi 25,

apoi se stabilizează până în jurul vârstei de 60 ani, după care începe să
crească (să se înrăutăţească);
- viteza de repetiţie creşte începând de la 6-7 ani, până la 16-18 ani;
- viteza de deplasare, în lipsa unei instruiri specializate, prezintă
valorile cele mai bune în jurul vârstei de 16-17 ani la fete şi 20-22 de
ani la băieţii neantrenaţi. (după Tudor, V., 1999).
1. Definiţi calităţile motrice

2. Clasificaţi calităţile fizice
3. Definiţi calitatea motrică viteza şi enumeraţi formele de manifestare
4. Enumeraţi 4 factori de condiţionare ai vitezei
5. Analizează succint viteza la diferite vârste
U.6.6. Rezumat
Abordarea calităţilor motrice se impune a fi efectuată din perspective

psihologice, fiziologice şi metodice, având în vedere complexitatea acestora şi
dependenţa lor de mai mulţi factori.
Noţiunea "viteză" poate fi inţeleasă din două perspective: prima este acea de
calitate a actelor şi acţiunilor motrice de a fi executate cu rapiditate; a doua se
referă la acea capacitate a organismului uman de a executa acte şi acţiuni
motrice, cu respectarea anumitor cerinţe de rapiditate, impuse în anumite
condiţii.
74
Capacităţile coordinative (îndemânarea) şi Rezistenţa (anduranţa)

Cuprins
Unitatea de învăţare 6. Capacităţile coordinative (îndemânarea) şi rezistenţa (anduranţa) ______________________ 75
U.7.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 75
U.7.3.Capacităţile coordinative – definiţii, generalităţi __________________________________________________ 75
U.7.3.2.Factorii care condiţionează valoarea îndemânării _______________________________________________ 77
U.7.3.3.Îndemânarea la diferite vârste ______________________________________________________________ 78
U.7.4.Rezistenţa – definiţii, generalităţi ______________________________________________________________ 79
U.7.4.2.Factorii care condiţionează valoarea rezistenţei ________________________________________________ 81
U.7.4.3.Rezistenţa la diferite vârste _________________________________________________________________ 82
U.7.6. Rezumat __________________________________________________________________________________ 83
U.7.1. Introducere
Îndemânarea este o calitate motrică (psihomotrică) complexă. Capacităţile
coordinative sunt determinate de ansamblul calităţilor psiho-motrice implicate în
efectuarea acţiunilor motrice voluntare rapide, eficiente, caracterizate de indici
calitativi superiori. Rezistenţa numită şi anduranţă este reprezetată de capacitatea
psiho-fizică a organismului uman de a depune efort de o anumită intensitate fără
apariţia stării de oboseală sau prin învingerea ei.

- să definească termenii: rezistenţă, îndemânare
- să cunoască formele de manifestare ale indemânării şi rezistenţei
- să enumere factorii de condiţionare pentru fiecare calitate motrică
- să cunoască gradul de manifestare, la diferite vârste, al fiecărei calităţi
motrice
U.7.3. Capacităţile coordinative – definiţii, generalităţi

Definiţii:
 "Capacitatea (aptitudinea) individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grade de
dificultate diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi
încordările necesare, în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu situaţiile ce apar pe
parcursul efectuării acţiunii” (Mitra, Gh., Mogoş, A., 1977).
75
 "Capacitatea de a coordona fie mişcările unor segmente ale corpului, fie acţiuni de
mişcări la care participă întregul sistem locomotor" (Şiclovan, I., 1979).
 "Îndemânarea se defineşte în primul rând ca o aptitudine de a însuşi rapid mişcări noi
(aptitudinea de a învăţa rapid) şi în al doilea rând ca o aptitudine de a restructura rapid
activitatea motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă brusc" (Matveev, L.P. şi colab.
1980).
 "Reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea
rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei
ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază şi aplicative" (Dragnea, A., 1996).
 "Capacitatea omului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu grad superior de
coordonare, în condiţii de eficienţă şi cu un minim de consum energetic şi nervos"
(Dragomir, P., Barta, A., 1998).
 "Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate psihomotrică, care are la bază
corelaţia între sistemul nervos central şi musculatura scheletică în timpul efectuării unei
mişcări" (Tudor, V., 1999).
Principalele componente ale îndemânării, organizate sub formă de sistem, sunt:
capacitatea de coordonare, echilibrul, precizia, orientarea spaţio-temporală, amplitudinea şi
ambilateralitatea. Dintre toate componentele enumerate, capacitatea de coordonare are rol
dominant în nivelul de manifestare al îndemânării.
Ca aptitudine a individului, îndemânarea facilitează învăţarea într-un timp scurt a diferite
acte şi acţiuni motrice asamblate în moduri inedite şi adecvate scopului urmărit. Asamblarea şi
adecvarea spre scop presupune restructurarea “repertoriului motric”. Cu cât repertoriul este mai
bogat în conţinut (vezi volumul de cunoştinţe de specialitate, de deprinderi şi priceperi motrice) şi
prezintă parametri calitativ superiori (vezi nivelul indicilor celorlalte calităţi motrice şi conexiunile
dintre diferitele zone motorii ale scoarţei cerebrale), cu atât îndemânarea se manifestă mai pregnant.
Îndemânarea se concretizează şi poate fi apreciată la modul cel mai general prin modul în
care fiecare individ îşi raportează acţiunile motrice la:
a) Capacitatea de învăţare motrică → se bazează pe mecanismele de recepţionare,
prelucrare şi stocare a informaţiilor.
b) Capacitatea de conducere (dirijare, ghidare) a mişcărilor → se bazează în special pe
componentele coordinative ale capacităţii de diferenţiere kinestezică, ale capacităţii de
orientare spaţială şi ale capacităţii de echilibru.
c) Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică → depinde de capacitatea de învăţare
şi cea de conducere motrică. O adaptare optimă, corespunzătoare modificărilor
situaţionale nu este posibilă decât pe fondul unei experienţe motrice suficiente, ce
76
determină o bază consistentă de comparaţie, prin apelarea la procesele anterioare de

învăţare. În ghidarea proceselor de adaptare este necesară de asemenea şi o precizie
suficient de mare pentru a realiza o soluţie gestuală satisfăcătoare.
Îndemânarea este solicitată atât în viaţa cotidiană cât şi în cea profesională şi cea specifică
activităţii de educaţie fizică şi sport.
Gradul de complexitate din punctul de vedere al caracteristicilor de realizare al acţiunilor
motrice, depinde de următorii indici:
- gradul de dificultate al acţiunii motrice;
- precizia mişcărilor conţinute în acţiunile motrice raportate la dimensiunile spaţiale;
- viteza execuţiei actelor motrice (ritmul, tempoul);
- încordarea motrică realizată în timpul derulării acţiunilor motrice;
- sincronizarea acţiunilor motrice proprii cu acţiunile efectuate de partener şi adversari.
- Îndemânarea generală - reprezintă capacitatea globală a individului de a-şi adecva
comportamentul motric la diferite solicitări cotidiene. Caracteristicile ei se definesc prin prisma:
oportunităţii acţiunilor, economicităţii şi uşurinţei în modul de realizare a sarcinii motrice precum şi
eficienţa acţiunilor în raport cu sarcina dată.
- Îndemânarea specifică (specială) – reprezintă capacitatea specializată a individului de a
efectua acte şi acţiuni motrice de o anumită categorie cu indici sporiţi de eficienţă. Este o formă de
manifestare a îndemânării care se pune în evidenţă în momentul solicitărilor impuse de practicarea
unor structuri de mişcări combinate, complexe şi caracteristice unor domenii profesionale şi sau
ramuri / probe sportive, care toate implică prezenţa eforturilor fizice complexe.
- Îndemânarea in regimul altor calităţi motrice – caz în care ne referim la îndemânare ca şi
calitate dominantă aflată în raport combinativ cu celelalte calităţi motrice şi dependent de
caracteristicile structurii motrice care le solicită.
U.7.3. 2. Factorii de condiţionare ai îndemânării
- Calitatea sistemului nervos central şi anume, valoarea proceselor de coordonare,
plasticitatea scoarţei cerebrale  permit elaborarea unor răspunsuri adecvate multiplu pe toată
durata activităţilor motrice atât la stimulii primiţi din exterior cât şi la cei interni organismului. Un
rol specific aici îl joacă analizatorul kinestezic care oferă posibilitatea sesizării şi perceperii cu
precizie a propriilor mişcări, fapt ce contribuie la însuşirea mai rapidă a structurilor noi de mişcare.
- Calitatea funcţională (acuitatea, fineţea, precizia) a organelor receptoare 
kinestezic auditiv, vizual, tactil. Printr-o pregătire susţinută, în special în cadrul antrenamentului
sportiv, se reuşeşte formarea la sportivi a unor “simţuri complexe” precum ar fi: simţul muscular
77
(presiunea din muşchi, tendoane şi articulaţii), simţul ritmului şi al tempoului, simţul armoniei, al
plasticităţii şi expresivităţii motrice; simţul mingii, simţul zăpezii etc.
- Experienţa motrică anterioară a subiectului  reprezentată de numărul şi
complexitatea (cantitatea şi calitatea) deprinderilor motrice pe care individul le stăpâneşte.
Îndemânarea se educă şi se dezvoltă în cadrul procesului instructiv prin realizarea unor acte, acţiuni
motrice “noi”, pe baza unor secvenţe coordinative fixate la nivel de sistem nervos central  într-o
experienţă motrică anterioară. Deci, cu cât “rezervele de combinaţii motrice” pe de o parte şi
numărul de deprinderi motrice “izolate” pe de altă parte sunt mai mari, cu atât mai uşor se vor
însuşi noile mişcări şi implicit nivelul de îndemânare va creşte.
- Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (V.Î.R.F.) care implică - pentru
fiecare dintre acestea - aspecte de coordonare, de reglare a proceselor nervoase (excitaţia şi
inhibiţia), de integrare a funcţiilor şi activităţilor organismului, dependent de cerinţele impuse de
activitatea motrică desfăşurată.
- Calitatea transmiterii impulsurilor nervoase şi a inervaţiei muscular.
- Capacitatea de anticipare a executantului.
- Memoria şi gândirea executantului.
U.7.3. 3. Îndemânarea la diferite vârste
La 6-7-10 ani, datorită plasticităţii cortexului cerebral este posibilă educarea îndemânării în
anumite limite. Analizatorul kinestezic este totuşi puţin dezvoltat, iar precizia suferă în calitatea
aspectelor sale spaţio-temporale. Datorită proceselor de excitaţie corticală puternice, capacitatea de
învăţare motrică nu este asociată unei facilităţi egale de a reţine durabil mişcările învăţate. (Tudor,
V., 1999).
La 11-14 / 15 ani, sunt create condiţiile funcţionale (plasticitatea cortexului, ameliorarea
capacităţilor de percepţie şi prelucrarea informaţiilor) pentru o învăţare motrică eficientă având ca şi
consecinţe imediate:
- învăţarea tehnicilor sportive de bază;
- lărgirea continuă a experienţei motrice;
- aprofundarea structurilor motrice dobândite.
La 16-19 ani se produce o stabilizare generală a conduitelor motrice, o ameliorare a
capacităţilor motrice de ghidare, de adaptare, readaptare şi combinare. Capacitatea de învăţare
motrică este mai mare la băieţi decât la fete.
78
U.7.4. Rezistenţa (anduranţa)

Definiţii:
 "Capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fără a reduce eficienţa
ei" (Zaţiorski, V.M., 1967).
 "Capacitatea de a face faţă oboselii" (Ozolin, N.G., 1972).
 "Menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea
fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o
activitate obositoare" (Demeter, A., 1981).
 "Capacitatea organismului de a face faţă oboselii determinată de efortul fizic, fără a
scădea de-a lungul acţiunilor de mişcare respective potenţialul de muncă necesar
îndeplinirii obiectivelor urmărite" (Şiclovan, I., 1979).
 "Capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea musculară
desfăşurată într-un efort de o intensitate precizată şi un regim determinat, fără modificarea
intensităţii prescrise" (Ardeleanu, T., 1990).
 "Capacitatea organismului de a depune eforturi de o durată relativ lungă şi o intensitate
relativ mare, menţinând indici constanţi de eficienţă optimă" (Cârstea, Gh., 1993).
 "Capacitatea psiho-fizică a organismului de a realiza un efort de o anumită intensitate,
prelungit, cu învingerea oboselii specifice activităţii depuse (Dragnea, A., Bota, A., 1999).
Noţiunea de rezistenţă este strâns legată de cea de oboseală. Oboseala este un proces
fiziologic care apare în timpul activităţii, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de intensitatea
acesteia şi posibilităţile biologice ale organismului supus solicitărilor. Privită din acest punct de
vedere, rezistenţa este capacitatea organismului de a amâna apariţia oboselii şi de a continua
activitatea chiar şi atunci când apare oboseala.
Rezistenţa şi oboseala sunt două fenomene opuse. Oboseala duce la reducerea capacităţii
de lucru, în timp ce rezistenţa favorizează menţinerea acesteia.
După ponderea participării musculaturii corpului, literatura de specialitate menţionează:
- rezistenţa generală  care se defineşte prin capacitatea organismului de a executa timp
îndelungat acţiuni motrice care angrenează cca. 70% (2/3) din grupele musculare. Valoarea
rezistenţei generale este dependentă de capacităţile de funcţionare ale sistemului cardio-vascular şi
sistemului respirator considerent pentru care acest gen de rezistenţă se mai numeşte şi “rezistenţă
vegetativă” (“funcţională”);
79
- rezistenţa regională  capacitatea omului de a presta un efort fizic prelungit pe baza

participării la efort (în mod permanent) a unui număr limitat de grupe musculare (cca. 1/3 din
întreaga musculatură a corpului);
- rezistenţa locală  implică angrenarea într-o activitate prelungită a mai puţin de 1/3 din
întreaga musculatură a corpului (după alţi autori 1/6, 1/7).
Ardeleanu, T., citat de Tudor, V. (1999) împarte rezistenţa locală în:
- rezistenţă musculară locală aerobă dinamică  care se referă la rezistenţa
manifestată în situaţia unui efort slab sau mediu, a unei grupe musculare - în
condiţii aerobe şi în prezenţa mişcării;
- rezistenţa musculară locală aerobă statică  oferă posibilitatea menţinerii unui
efort static (în lipsa mişcării) de către o grupă musculară mică şi cu o forţă ce nu
depăşeşte 15% din forţa maximă izometrică;
- rezistenţa musculară locală anaerobă dinamică  evidenţiată când efortul este
depus de grupe mici musculare, iar forţa dezvoltată prin contracţii izotonice este
mare (de cca. 50 – 70% din forţa maximă);
- rezistenţa musculară locală anaerobă statică  se manifestă fie când se menţine
maximum de timp o contracţie statică cu 15% din forţa maximă, fie când se
efectuează contracţii statice repetate, intercalate cu pauze şi cu dezvoltarea unei
forţe de 50% din forţa maximă. Durata efortului static depinde de procentajul din
forţa maximă mobilizată. Astfel, la o forţă de contracţie de 15% din forţa
maximă, durata de menţinere a contracţiei statice este mare, dar când forţa de
contracţie creşte, scade durata de menţinere a efortului static.
După caracteristicile activităţilor care solicită depunerea eforturilor fizice îndelungate, vom
avea:
- rezistenţa generală  capacitatea organismului de a efectua acţiuni motrice de lungă
durată, cu indici optimali de eficienţă;
- rezistenţa specifică  se referă la aspectele particulare ale rezistenţei necesare în anumite
profesii sau ramuri/probe sportive.
După modul în care este satisfăcută cerinţa energetică a organismului în timpul efortului, se
disting:
- rezistenţa aerobă  formă a rezistenţei în care energia necesară acoperirii cheltuielilor
energetice se obţine din arderile rezultate în prezenţa oxigenului asigurat ţesuturilor chiar în timpul
efortului. În acest caz, eforturile depăşesc ca durată de timp 8 min.
80
- rezistenţa anaerobă  capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi mari,

în care se acumulează o “datorie de oxigen” la nivelul musculaturii. În acest caz, asigurarea
substanţelor energetice necesare nu se va mai realizează prin oxidare, ci prin glicoliză
(descompunerea anaerobă a glucozei). Durata efortului este mică, cca. 45 secunde - 2 min.
- rezistenţa mixtă  situată la prag anaerob-aerob. Termenul de “prag anaerob”, semnifică
trecerea de la producerea de energie pe cale exclusiv aerobă, la furnizarea de energie prin
mecanisme anaerobe lactacide. În continuare, pragul anaerob acţionează în sensul intensificării
progresive a activităţii anaerobe. În această stare de efort a organismului, începe acumularea
acidului lactic care va conduce în mod sigur la apariţia stării de oboseală. Prin antrenament se
ajunge la o întârziere a acestui proces de acumulare a acidului lactic, respectiv a pragului anaerob.
Mecanismul responsabil de realizarea acestui progres este creşterea procentului de VO2 consumat
din VO2 maxim (Tudor, V., 1999).
După durata efortului, rezistenţa poate fi:
- rezistenţă de durată lungă  efortul depăşeşte 8-10 min. (regim de efort aerob);
- rezistenţă de durată medie  efortul este cuprins între 2-8 min. (fond de efort aerob
şi anaerob, la limita superioară a duratei de 2 min.);
- rezistenţă de scurtă durată  în care efortul se încadrează în intervalul de timp 45
sec. – 2 min. (efort anaerob).
După corelarea (cuplarea) rezistenţei cu celelalte calităţi motrice:
- rezistenţă în regim de forţă  caracteristică atât prin manifestarea unei capacităţi mari de
rezistenţă cât şi de forţă (ex. caiac-canoe, canotaj schiul fond, ciclism etc.);
- rezistenţă în regim de viteză  specifică eforturilor foarte scurte, în care se solicită
rapiditate (ex. 100 mp, probele scurte de înot - se lucrează în apnee → efort anaerob.
După constanţa sau fluctuaţiile intensităţii efortului degajat în timpul activităţii motrice,
distingem:
- rezistenţă în efort constant;
- rezistenţă în efort variabil.
U.7.4. 2. Factorii care condiţionează rezistenţa:
- Stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia corticală) în sensul
întreţinerii unui raport constant între acestea, un timp cât mai îndelungat.
- Posibilităţile de activitate a sistemelor şi funcţiilor organismului mai ales pe plan cardio-
vascular, respirator şi metabolic.
- Calitatea metabolismului şi a surselor energetice  baza energetică metabolică a
respiraţiei este asigurată de 3 grupe de procese metabolice:
81
- metabolismul anaerob alactacid  "rezistenţa de sprint", se desfăşoară pe 10-15 sec.;

- metabolismul anaerob lactacid  "rezistenţa de semifond", până la 1,30 min.;
- metabolismul aerob  "rezistenţa fondistului".
- Tipul de fibre musculare implicate în activitate. Se apreciază de către fiziologi că aproape
90% din absorbţia maximă de oxigen într-un efort de rezistenţă, este realizat de fibrele roşii care
sunt favorabile eforturilor de rezistenţă.
- Capilarizarea şi reglarea periferică  avându-se în vedere că irigarea sanguină locală la
nivelul musculaturii aflată în eforturi de rezistenţă creşte de 15-20 ori faţă de starea de repaus.
- Compoziţia biochimică a sângelui  numărul crescut de eritrocite este avantajos pentru
susţinerea efortului de rezistenţă precum şi cantitatea mărită de hemoglobină care asigură o bună
oxigenare a ţesuturilor.
- Capacitatea proceselor volitive  cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort
sau dimpotrivă, în lipsa acestor calităţi de voinţă, se abandonează continuarea efortului.
U.7.4. 3. Rezistenţa la diferite vârste
La vârsta preşcolară (3-6 ani) se poate educa rezistenţa dacă procesul de instruire este
adaptat vârstei, iar eforturile se realizează fără constrângere.
La şcolari - până la pubertate - dezvoltarea rezistenţei trebuie să se facă (pe cât posibil)
individualizat. Se recomandă exerciţii cu intensităţi medii în regim de efort aerob. Capacitatea
aerobă creşte progresiv până la 11-12 ani similar la cele două sexe, apoi stagnează aproximativ 2
ani, după care se înregistrează un declin dacă nu se acţionează sistematic pentru dezvoltarea ei.
În prima fază a pubertăţii, dezvoltarea rezistenţei este optimă deoarece dimensiunile şi
greutatea inimii şi a plămânilor ating procentajul lor maxim de creştere. Dezvoltarea completă a
capacităţii de rezistenţă nu poate fi atinsă decât dacă în această perioadă organismul este suficient
de solicitat.
Rezistenţa poate fi dezvoltată şi la vârste mai avansate - până la 45 ani - ducând la
creşterea capacităţii de performanţă şi toleranţă la efort precum şi la ameliorarea funcţională a
sistemului cardio-respirator. La maturitate, decalajul dintre valorile capacităţii de efort aerob la
femei şi bărbaţi se accentuează considerabil.
1. Definiţi îndemânarea şi rezistenţa

2. Enumeraţi formele de manifestare ale rezistenţei
3. Enumeraţi 4 factori de condiţionare ai îndemânării
82
4. Analizează succint rezistenţa la diferite vârste

5. Enumeraţi 4 factori de condiţionare ai rezistenţei
U.7.6. Rezumat
Îndemânarea este o calitate motrică cu o largă aplicativitate atât în activitatea zilnică, cât şi în
cea sportivă. Deşi este o calitate nativă, îndemânarea se poate educa dacă se acţionează asupra
ei selectiv, continuu şi cât mai de timpuriu posibil. În schimb, rezistenţa este o calitate motrică
care se educă, ca urmare a efectuării continue şi sistematice a unor exerciţii specifice şi se
poate păstra, la valoarea atinsă, o perioadă lungă de timp.
83
Forţa şi Supleţea (mobilitatea)

Cuprins
Unitatea de învăţare 8. Forţa şi supleţea (mobilitatea) ____________________________________________________ 84
U.8.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 84
U.8.3.Calitatea motrică forţa – definiţii, generalităţi ____________________________________________________ 84
U.8.3.2.Factorii care condiţionează valoarea forţei ____________________________________________________ 86
U.8.3.3.Forţa la diferite vârste _____________________________________________________________________ 87
U.8.4.Calitatea motrică supleţea (mobilitatea) – definiţii, generalităţi ______________________________________ 87
U.8.4.2.Factorii care condiţionează valoarea supleţei __________________________________________________ 89
U.8.4.3.Supleţea la diferite vârste __________________________________________________________________ 90
U.8.6. Rezumat __________________________________________________________________________________ 91
U.8.1. Introducere
Forţa este una din calitatile motrice mult solicitate în activitatea fizică. Ea stă la
baza celor mai simple deprinderi şi importanţa ei creşte în raport direct cu scopul
urmărit în procesul de formare şi perfectionare a deprinderilor motrice de bază
sau a celor specifice diferitelor ramuri de sport. Prezentă în efectuarea acţiunilor
motrice, supleţea este o calitate mai puţin studiată. Deşi importantă, ea nu este
menţionată de către specialişti printre cele patru calităţi motrice de bază.Nici din
punct de vedere terminologic, problema nu este clarificată, sursele documentare
numind neunitar însuşirea organismului privind gradul de amplitudine al mişcării:
mobilitate, elasticitate sau supleţe.

- să definească termenii: forţă, supleţe (mobilitate)
- să cunoască formele de manifestare ale forţei şi supleţei
- să enumere factorii de condiţionare pentru fiecare calitate motrică
- să cunoască gradul de manifestare, la diferite vârste, al fiecărei calităţi fizice
U.8.3. Calitatea motrică forţa – definiţii, generalităţi

Definiţii:
 "Este capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mişcării o rezistenţă pe baza
contracţiei musculare" (Şiclovan, I., 1979).
84
 "Aptitudinea de a învinge o rezistenţă extremă sau de a i se împotrivi cu ajutorul

eforturilor musculare" (Matveev, L.P. şi colab. 1980).
 "Capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţia
muşchilor" (Demeter, A., 1981).
 "Capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul
contracţiei musculare" (Cârstea, Gh., 1993).
 "Capacitatea de a realiza efortul de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o
rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau a mai multor grupe musculare”
(Dragnea, A., 1996).
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care este prezent sau nu lucrul
mecanic. Efortul efectuat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de rezistenţa care
trebuie învinsă.
Asociată cu noţiunea de forţă, literatura de specialitate foloseşte şi noţiunea de “putere
musculară”. Forţa înseamnă învingerea rezistenţei fără ca acţiunea respectivă să fie condiţionată de
timp, iar puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp (Tudor, V., 1999).
În funcţie de participarea grupelor musculare, forţa se clasifică în:
- forţa generală  prin care se înţelege capacitatea organismului de a învinge diferite
forme de rezistenţă pe seama încordării principalelor grupe de muşchi;
- forţa specială (specifică)  capacitatea organismului de a învinge diferite tipuri de
rezistenţă pe baza contracţiilor selective a anumitor grupe musculare.
În funcţie de caracterul contracţiei musculare, forţa se poate clasifica în:
- forţa statică  caracterizată prin acţiunea muşchilor asupra unor rezistenţe externe
exclusiv prin încordare (contracţie musculară izometrică), fără scurtarea muşchilor. Rezistenţa
externă de învins este mai mare decât forţa maximă obţinută prin contracţia muşchilor celui care
execută acţiunea.
- forţa dinamică  reprezintă acel gen de forţă în care acţionarea asupra rezistenţei externe
este realizată prin încordarea şi scurtarea – lungirea muşchilor (contracţie musculară izotonică). În
raport cu rezistenţa externă implicată în acţiunea motrică, forţa dinamică poate fi în regim de
învingere sau în regim de cedare. În timpul contracţiei, fibrele musculare îşi modifică dimensiunile
(lungimea) fie în sens de creştere fie în sens de descreştere. Dacă se produce o scurtare a fibrelor,
forţa dinamică este de “tip învingere” şi ea acţionează în sensul invers al mişcării. Dacă se produce
o alungire a fibrelor musculare, iar forţa acţionează în sensul mişcării, forţa este dinamică de “tip
cedare” (în regim pliometric).
85
- forţa mixtă  se manifestă cu mărirea – scurtarea sau menţinerea lungimii fibrelor

musculare şi a muşchilor în întregime. Se mai numeşte şi “forţă combinată” sau “auxotonică” (în
cadrul acestui tip de forţă se întâlnesc atât contracţii statice cât şi dinamice).
După capacitatea de efort dezvoltată (eliberată), forţa poate fi:
- forţă absolută (maximală)  care se manifestă în general în regim static, sub forma
contracţiilor izometrice sau prin mişcări lente prin contracţii intermediare. Reprezintă forţa cea mai
mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în timpul unor contracţii maximale voluntare.
Forţa absolută este determinată în acţiunile care presupun învingerea unor obstacole sau ridicarea,
deplasarea, împingerea unor greutăţi (ex. lupte, haltere)
- forţa relativă  este determinată de raportul dintre forţa absolută pe care o poate
dezvolta un individ şi greutatea propriului corp.
În funcţie de modul în care se combină cu celelalte calităţi motrice, distingem:
- forţa în regim de viteză  forţa explozivă = capacitatea de a manifesta indici superiori de
forţă într-un interval scurt de timp.
- forţa în regim de rezistenţă  capacitatea organismului de a se opune unor rezistenţe un
timp cât mai îndelungat.
U.8.3. 2. Factorii de condiţionare ai forţei, sunt:
- Activitatea sistemului nervos central  concentrarea proceselor nervoase fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia). Calitatea acestor procese este determinată de stimulii care, ajunşi pe căile
senzitivo-senzoriale la nivelul SNC, sunt transformaţi în senzaţii. Senzaţiile induc în zonele motorii
ale scoarţei cerebrale focare de excitaţie, iar tăria acestor focare, declanşează comenzile de
mobilizare a unităţilor motorii în vederea efectuării unor contracţii cu parametri corespunzători de
forţă.
- Coordonarea intermusculară  este realizată de centrii motori corticali şi subcorticali.
Activitatea acestor centrii pun în valoare sinergia muşchilor agonişti şi anihilează activitatea
antagoniştilor.
- Reglarea tonusului muscular  valoarea mai scăzută a tonusului de repaus din muşchii
antagonişti, determină creşterea forţei de contracţie dezvoltată de muşchii agonişti.
- Diametrul muşchiului  cu cât grosimea fibrelor musculare care compun muşchiul este
mai mare (fibrele conţin o cantitate mai mare de sarcoplasmă, un număr crescut de miofibrile, mai
mult ţesut conjunctival şi adipos), cu atât – în timpul unor contracţii – se poate dezvolta o forţă mai
mare.
- Cantitatea de resurse energetice (ATP şi CP) şi de enzime pe care le deţine muşchiul
(acestea din urmă favorizează arderile la nivel muscular).
86
- Structura muşchiului  procentajul crescut de fibre fazice rapide (albe) este favorizant în
dezvoltarea forţei (fibrele albe au un diametru mai mare, rezerve fosfagene crescute şi sunt
mobilizate de impulsurile cu o frecvenţă mai mare).
- Lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune  lungimea fibrelor are importanţă
mai mare în manifestarea forţei dinamice, iar unghiurile articulare optime de exprimare a forţei sunt
diferite de la segment la segment, încadrându-se la modul general între 50 – 1700.
- Motivaţia subiecţilor pentru activitate.
- Capacitate de concentrare a atenţiei.
- Durata contracţiei  contracţiile de 15 – 20 sec. determină o creştere mai mare a forţei
decât cele de 2 – 3 sec.
- Starea de funcţionare a segmentelor şi articulaţiilor.
- Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
- Vârsta (forţa descreşte după 20 – 30 ani).
- Diferenţierile sexuale → se consideră că femeile posedă 70% din forţa musculară a
bărbaţilor.
- Ritmul circadian  indici de forţă mai buni se manifestă între orele  830- 930 şi 16°° –
1830.
U.8.3. 3. Forţa la diferite vârste
Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele sexe până la 11-12 ani, iar nivelul
său este practic identic la copiii mai mici. După această vârstă creşterea forţei la băieţi este mult mai
pronunţată încheindu-se la 18-20 de ani (pentru cei neantrenaţi), adică cu 2-3 ani mai târziu decât la
fete, la care se constată o stabilizare sau o uşoară regresie. Acest tip de creştere diferenţiată se
datorează unei producţii diferite de androgeni (curba producţiei de androgeni este oarecum
asemănătoare celei ce vizează dezvoltarea musculară şi confirmă caracteristicile de creştere a forţei
în mod diferenţiat pentru ambele sexe).
U.8.4. Calitatea motrică supleţea (mobilitatea)

Definiţii:
 "Capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mare, acţiuni motrice" (Mitra,
Gh., Mogoş, A., 1980).
 "Mobilitatea  capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de
locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată
prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare” (Alexe, N., 1993).
87
 "Supleţea  ansamblul calităţilor morfo-funcţionale care caracterizează amplitudinea

mişcării” (Platonov, V.L., 1994).
 "Mobilitatea  capacitatea omului de a efectua cu segmentele corpului, mişcării cu
amplitudini diferite” (Dragnea, A., 1996).
Elementul care defineşte supleţea – mobilitatea este amplitudinea cu care se efectuează o
anumită mişcare. Amplitudinea se măsoară în grade sau centimetri.
În literatura de specialitate se întâlnesc două direcţii de abordare a acestei calităţi motrice
(atunci când ea este considerată calitate motrică!).
a) Mobilitatea şi supleţea sunt două noţiuni sinonime ce nominalizează aceeaşi calitate
motrică.
b) Mobilitatea şi supleţea nu sunt noţiuni sinonime, considerându-se în acest context că
mobilitatea articulară este subordonată supleţei, împreună cu capacitatea de întindere – elasticitate
- a muşchilor, tendoanelor şi ligamentelor, supleţei. Corespunzător acestei ultime direcţii, supleţea
face referire la două componente ale aparatului locomotor:
- articulaţii, caz în care se face referire la mobilitatea articulară;
- muşchi, tendoane, ligamente cu referire la capacitatea lor de întindere –elasticitate.
Evoluţia în timp a conceptului global de supleţe, reflectă la rândul ei alte două interpretări:
- abordarea supleţei doar din perspectiva condiţionărilor ei mecanice, manifestate prin
autonomia de mişcare a segmentelor înglobate în articulaţii, în condiţii variate de mediu şi sarcină
motrică dată;
- supleţea se referă la calitatea execuţiei, ca expresie a condiţionărilor anatomo - fiziologice
şi psihologice, manifestată prin eficienţă, reuşite, coordonare şi adaptare la cerinţele de amplitudine,
fluiditate, expresivitate, plasticitate etc. ale structurilor de mişcare variate şi integrate în conţinutul
activităţilor motrice complexe.
Din cele menţionate se poate remarca lipsa unei accepţiuni universale, nu atât în ceea ce
defineşte această calitate motrică (vezi amplitudinea), cât mai ales aria sa de exprimare motrică. Ne
alăturăm ideii conform căreia, supleţea se manifestă în mişcare în mod global, iar mobilitatea
articulară doar la nivelul segmentelor (Lembert, G. citat de Tudor, V. 1999).
Macovei, S. (1998) consideră supleţea ca fiind o calitate motrică complexă, ce prezintă
următoarele componente:
- supleţea musculo-ligamentară  capacitatea muşchilor şi a ligamentelor de a se adapta
cu uşurinţă la variaţiile de lungime impuse de mişcare;
- supleţea neuro- motrică  capacitatea sistemului neuro-motric de a trece de la starea de
excitaţie la starea de inhibiţie şi invers uşor şi în mod gradat, păstrând permanent controlul asupra
mişcării;
88
- supleţea articulară sau mobilitatea articulară  capacitatea aparatului osteo-articular de

a realiza amplitudini cu unghiuri variate, în limitele funcţionale proprii fiecărei articulaţii.
Mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principal de condiţionare mecanic, cu un rol
limitativ în manifestarea celorlalte componente ale supleţei.
După unii autori, supleţea (mobilitatea) se manifestă – ca şi componentă auxiliară - în
însuşirea tuturor deprinderilor motrice, contribuind la scurtarea duratei de învăţare a
actelor/acţiunilor motrice, atunci când parametrii ei sunt dezvoltaţi la un nivel corespunzător. În caz
contrar, supleţea limitează atât eficienţa procesului de învăţare cât şi valorificarea celorlalte calităţi
motrice implicate la un moment dat, în rezolvarea unei sarcini motrice.
În funcţie de numărul de articulaţii prin care se realizează mişcarea, distingem:
- supleţea generală  se referă la supleţea principalelor articulaţii ale corpului (ale centurii
scapulare, coxo-femurale şi coloanei vertebrale) şi permite realizarea unor mişcări variate, cu
amplitudine mare. Poate atinge parametrii maximi numai în urma unui antrenament specializat
(Tudor, V., 1999).
- supleţea specifică  este limitată la un grup restrâns de articulaţii şi asigură obţinerea
unei amplitudini mari doar la nivelul unor segmente corporale, a acelora care sunt solicitate de
deprinderile tehnice proprii unei ramuri sau probe sportive.
În funcţie de natura acţiunilor implicate în obţinerea unei amplitudini maxime a mişcării,
supleţea poate fi:
- pasivă  atunci când amplitudinea maximă în articulaţie se realizează prin intermediul
unei forţe externe: partener, suport, greutatea propriului corp sau a segmentului interesat etc.
- activă  când amplitudinea maximă obţinută la nivelul articulaţiilor are la bază
activitatea musculară proprie individului. Supleţea activă depinde de forţa de contracţie a
musculaturii scheletice. Se consideră că subiecţii care posedă o mare supleţe, nu au o forţă
musculară semnificativă, cu alte cuvinte forţa constituie un factor limitativ al supleţei active.
Valorile supleţei active sunt mai mici decât cele ale supleţei pasive. Diferenţa în grade
dintre supleţea activă şi cea pasivă poartă numele de “rezervă de mobilitate”. Valorile ei constituie
un indicator însemnat în procesul de instruire orientat spre dezvoltarea supleţei (ibidem)
- supleţea mixtă  determinată de interacţiunea dintre supleţea activă şi supleţea pasivă,
sub diferite forme.
U.8.4. 2. Factorii care condiţionează valorile supleţei
Sunt de natură anatomică şi neuro-fiziologică.
89
- Din punct de vedere anatomic importante sunt tipul şi forma suprafeţelor articulare. În
articulaţiile fixe mişcarea şi mobilitatea este inexistentă, este redusă în articulaţiile semimobile şi
este foarte mare în articulaţiile de tip diartroze - sferoide.
- Masa musculară  o masă musculară hipertrofiată limitează mişcarea (din considerente
pur mecanice)
- Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare au rol important în capacitatea de întindere a
muşchilor. Creşterea tonusului (în solicitărilr neuro-psihice, starea de stres, frig etc.) diminuează
capacitatea de relaxare şi întindere musculară, limitând deci mobilitatea de mişcare.
- Capacitatea de întindere musculară – elasticitatea.
- Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar.
Alţi factori:
- vârsta  odată cu înaintare în vârstă, se produc modificări degenerative în sistemul
muscular şi osteo-ligamentar, ce se repercutează şi asupra valorii supleţei;
- în funcţie de sex, se constată că supleţea este mai crescută la femei, fapt datorat densităţii
mai mici a ţesuturilor acestora;
- starea de încălzire a aparatului locomotor  acţiunea de încălzire influenţează pozitiv
mobilitatea articulară şi capacitatea de întindere musculară;
- oboseala determină scăderea valorilor supleţei muscular-articulare;
- ritmul circadian  mobilitatea articulară măsurată dimineaţa este semnificativ inferioară
în raport cu valorile înregistrate după amiaza şi seara.
U.8.4. 3. Supleţea la diferite vârste
La vârsta preşcolară, supleţea se situează la parametri care nu impun o intervenţie directă
pentru ameliorarea ei decât atunci când se doreşte amplificarea valorilor ei, caz în care se poate
recurge la şedinţe de antrenament, specific proiectat în această direcţie.
La 5-6 ani, în timpul primei perioade de modificări morfologice majore, un antrenament
excesiv al mobilităţii articulare poate dăuna aparatului de susţinere care este şi aşa destul de instabil.
În prima perioadă şcolară (7-11 ani), capacitatea de flexie a articulaţiilor bazinului,
umărului şi coloanei vertebrale continuă să crească, dar se diminuează capacitatea de depărtare a
picioarelor din articulaţia coxo-femurală şi mobilitatea dorsală a articulaţiei scapulare.
La 10-14 ani, mobilitatea coloanei vertebrale, a articulaţiei coxo-femurale şi scapulare nu
mai creşte decât în direcţiile în care ea este antrenată.
În timpul pubertăţii, supleţea prezintă valori scăzute deoarece elasticitatea muşchilor şi
ligamentelor nu se adaptează imediat la faza de creştere a staturii. De aceea, se impune aici (vezi
ciclul gimnazial de învăţământ), un antrenament polivalent al supleţei, dar fără supraîncărcarea
aparatului locomotor.
90
În adolescenţă, supleţea mişcărilor se poate dezvolta, la fel ca de altfel şi la adult prin

programe special proiectate, adresate unor regiuni corporale sau / şi global întregului corp.
1. Definiţi forţa şi supleţea

2. Clasificaţi forţa în funcţie de caracterul contracţiei musculare
3. Enumeraţi factorii de condiţionare ai supleţei
4. Analizează succint forţa la diferite vârste
5. Clasificaţi supleţea în funcţie de numărul de articulaţii prin care se realizează mişcarea
U.8.6. Rezumat
Forţa reprezintă posibilitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau
cedare prin intermediul contracţiei musculare. Efectuarea exercitiilor de forţă presupune în
prealabil pregătirea aparatului locomotor. Exerciţiile de forţă vor fi alternate cu acţiuni
care să dezvolte supleţea, îndemânarea, viteza.
Supleţea (mobilitatea) implică efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare, prin forţe
proprii, condiţionate de forţe exterioare. Înainte de efectuarea exerciţiilor (cu amplitudine
maximă), pentru dezvoltarea supleţei, trebuie realizată "încălzirea aparatului locomotor",
pentru a intensifica circulaţia, prevenind astfel eventualele "întinderi" sau "ruperi" ale
fibrelor musculare.
91
Comportamentul motric învăţat – deprinderile şi priceperile motrice
Cuprins
Unitatea de învăţare 9. Comportamentul motric învăţat – deprinderile şi priceperile motrice ____________________ 93
U.9.1.Introducere ________________________________________________________________________________ 93
U.9.3.Învăţarea motrică – definiţii, caracteristici, tipologie ________________________________________________ 94
U.9.3.1.Învăţarea motrică şi parametrizarea programului motor _________________________________________ 96
U.9.4. Deprinderile motrice - definiţii, generalităţi ______________________________________________________ 97
U.9.4.1.Caracteristicile deprinderilor motrice _________________________________________________________ 98
U.9.4.2.Etapele formării deprinderilor motrice ________________________________________________________ 99
U.9.4.3.Tipuri (categorii) de deprinderi motrice ______________________________________________________ 101
U.9.4.4.Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice _______________________________________________ 102
U.9.5. Priceperile motrice - definiţii _________________________________________________________________ 103
U.9.5.1.Clasificarea priceperilor motrice ____________________________________________________________ 103
U.9.5.2.Caracteristicile priceperilor motrice _________________________________________________________ 105
U.9.7. Rezumat _________________________________________________________________________________ 105
U.9.1. Introducere
Priceperile şi deprinderile motrice formează baza comportamentului motric
învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care
este pus subiectul.
Tratarea separată a priceperilor şi deprinderilor motrice se realizează doar din
considerente didactice, cu scopul de a evidenţia anumite aspecte care le
particularizează.
Procesul de însuşire/consolidare/perfecţionare a deprinderilor şi priceperilor
motrice, a primit denumirea de “învăţare motrică”.

- să definească termenii: învăţare motrică, deprindere şi pricepere motrică
- să clasifice învăţarea motrică, deprinderile şi priceperile motrice
- să analizeze comparativ deprinderile şi priceperile motrice
- să cunoască erapele formării deprinderilor motrice
- să cunoască caracteristicile deprinderilor şi priceperilor motrice
Durata medie de parcurgere a unităţii curente de învăţare este de 2-3 ore.
92
U.9.3.Învăţarea motrică – definiţii, caracteristici, tipologie
În cadrul dezvoltării personalităţii adulte, învăţarea ocupă un loc central, datorită faptului că
prin învăţare individul dobândeşte noi comportamente. Învăţarea este o problemă generală a
psihologiei, pedagogiei, eticii, sociologiei, politologiei şi a multor alte ştiinţe care cercetează
comportamentul uman din diferite puncte de vedere. Începând cu deprinderile şi priceperile şi
terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare.
Se învaţă în egală măsură mişcările, atitudinile corporale, limbajul, expresiile emoţionale,
comportamentele, atitudinile morale şi sociale, ca şi doctrinele filozofice şi politice.
Învăţarea este tot ceea ce se suprapune peste reactivitatea spontană şi înnăscută, devenind
prin repetare (exersare) sau întărire o achiziţie cu caracter relativ permanent.
Amploarea temei explică atât multitudinea de puncte de vedere din care ”a fost abordată
“învăţarea, cât şi a teoriilor explicative legate de acest fenomen.
După Leontiev, A.N., învăţarea reprezintă un “proces de dobândire a experienţei intelectuale
de comportare” (formarea sistemului de personalitate).
Cârstea, Gh. (2000) consideră că învăţarea motrică poate fi abordată din cel puţin două
puncte de vedere:
a) ca proces  dirijat pedagogic sau independent;
b) ca finalitate  concretizează în deprinderi, priceperi motrice, competenţe de mişcare,
atitudini corporale şi cunoştinţe teoretice de specialitate.
a) Învăţarea motrică în cadrul procesului de instruire  determină modificarea
capacităţilor de mişcare ale individului, de o anumită manieră durabilă şi care devine evidentă doar
atunci când este solicitată o anumită deprindere din cadrul unei acţiuni motrice.
Legat de învăţarea motrică ca proces, se vorbeşte despre “curbe ale învăţării” care sunt
rezultatul înscrierii grafice a datelor obţinute prin diferite tehnici de evaluare a ceea ce se învaţă.
Aceste curbe, indiferent de conţinuturile motrice abordate în instruire, au o caracteristică comună,
dată de progresul rapid înregistrat la începutul învăţării, progres care scade apoi treptat, curba
devenind – în timp - tot mai aplatizată. Tot în legătură cu indicatorul de timp al învăţării motrice, se
analizează şi durata de timp după care apare progresul în învăţarea motrică. Aceasta depinde de
complexitatea deprinderii supuse acţiunii de învăţare, de exigenţa evaluării şi competenţele
profesionale ale cadrului didactic care coordonează procesul de predare-învăţare.
Importante pentru evoluţia învăţării sunt şi informaţiile date subiectului de către profesor (cu
rol de conştientizare şi activizare) asupra stadiului în care se situează procesul de instruire, metodele
şi mijloacele pe care specialistul le aplică pentru realizarea unei instruiri eficiente. Fără intervenţia
93
cadrului de specialitate, efectele învăţării sunt reduse şi în multe cazuri, conţinuturile asimilate sunt
incorect fixate.
Învăţarea motrică, ca proces, prezintă mai multe tipuri, grupate după anumite criterii
(adaptat după Cârstea, Gh. 2000):
 După mediul în care are loc învăţarea motrică, ea poate fi:
- învăţare spontană → care se referă la învăţarea neorganizată şi instinctivă, ce are loc în
familie şi apoi în interacţiunea individului cu mediul social;
- învăţare sistematică → organizată, realizată în cadrul şcolii sau a altor unităţi de
instruire sportivă.
 După particularităţile metodologiilor abordate pentru însuşirea deprinderile motrice, vom avea:
- învăţare de tip euristic (învăţare problematizată, învăţare prin descoperire);
- învăţare de tip noneuristic (învăţare programată, învăţarea algoritmică, învăţare prin
modele);
 După prezenţa fizică sau absenţa cadrului de specialitate în timpul derulării demersului didactic,
învăţarea motrică poate fi:
- independentă  realizată în absenţa cadrului didactic;
- asistată  dirijată, coordonată de către specialist.
 După modul de exersare a deprinderilor motrice:
- învăţare globală  recomandată în cazul deprinderilor motrice simple;
- învăţare parţială  analitică, fragmentată, recomandată pentru deprinderile motrice
complexe.
 După diversitatea conţinutului ce se învaţă:
- învăţare intensivă  când se abordează o singură temă din deprinderile motrice, în
aceeaşi activitate;
- învăţare extensivă  se abordează două sau mai multe teme din deprinderile motrice
din aceeaşi activitate;
 După etapele învăţării motrice şi a componentelor capacităţii motrice vizate, învăţarea poate fi:
- învăţare pentru (iniţierea), însuşirea primară a deprinderilor motrice aparţinând
diferitelor categorii de conţinut motric;
- învăţare pentru consolidarea / fixarea unor deprinderi motrice care au fost asimilate
într-o etapă anterioară de instruire (în faza de iniţiere);
- învăţare pentru perfecţionarea unor deprinderi motrice;
Dragnea, A., Bota, A. 1999, citându-l pe Epuran, M., clasifică învăţarea motrică în:
94
- învăţarea senzorio-motrică (perceptiv-motrică)  constă în modificarea conduitei ca o

reacţie de adaptare şi manifestare printr-un răspuns motric performant la condiţii noi,
ce impun precizie mai mare sau fineţe, în raport cu răspunsul preexistent;
- învăţare motrică (propriu-zisă)  constă în structurarea unor acte de comportament în
care reacţiile motrice stabilizate sunt dependente de componentele senzorial-
proprioceptive. Caracteristica conţinuturilor care urmează această cale de învăţare
motrică este înalta automatizare;
- învăţare inteligent – motrică  este specifică însuşirii deprinderilor motrice complexe
sau sporturilor “euristice”, în care adversarii sunt opozitivi şi inventivi, solicitând din
partea executanţilor mişcări originale, efectuate în funcţie de condiţiile variabile în care
se derulează activitatea.
b) Învăţarea motrică ca finalitate  finalitatea este dată de învăţarea unor acte / acţiuni
motrice care determină modificarea - în sens de ameliorare – a conduitelor motrice. O pondere
însemnată în valorificarea acestor conduite o are sistemul de cunoştinţe specifice domeniului e.f.s.
Cu alte cuvinte, activitatea cognitivă care însoţeşte învăţarea motrică, face din aceasta o învăţare de
tip aparte, în care deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de rezolvare a unor tipuri de
probleme. Datorită acestui considerent, învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi, deprinderi
sau obişnuinţe de mişcare, trebuie secondată de însuşirea unor noţiuni şi concepte teoretice care să
ofere subiectului posibilitatea de a efectua judecăţi şi raţionamente în vederea rezolvării creatoare a
situaţiilor – problemă. Învăţarea motrică devine astfel inteligentă, creativă, iar performanţa motrică
realizată indică o manifestare superioară a aptitudinilor de învăţare rapidă şi eficientă a subiectului
U.9.3.1.Învăţarea motrică şi parametrizarea programului motor
Efectuarea oricărei acţiuni motrice de către om poate fi considerată ca un rezultat al

interacţiunii acestuia cu mediul extern şi / sau intern, în care subiectul îşi reglează permanent
conduitele de mişcare în vederea adaptării sale la stimulii recepţionaţi. Conform teoriei lui Schmidt,
R. (1991), un subiect aflat într-o situaţie de învăţare motrică, operează cu un set de “reguli de
parametrizare ai mişcării” care îi permit să reconstituie de fiecare dată aceeaşi acţiunea motrică,
dacă condiţiile şi cerinţele de execuţie sunt similare. De asemenea, acelaşi subiect, pe măsură ce
avansează în procesul de acumulare motrică, dobândeşte capacitatea de a efectua şi o gamă relativ
variată de alte conţinuturi motrice, ce nu s-au constituit în obiective exprese ale demersului didactic
iniţial, cu condiţia însă a existenţei unei anumite asemănări între cele două structuri de mişcare. Se
consideră că acest lucru este posibil deoarece în etapa iniţială a învăţării, la nivel mental, se
construieşte “un program ce conţine caracteristicile motrice generale” ale unui anumit tip inedit de
95
acţiune, ce se însuşeşte. Având ca bază funcţională acest “program motor”, dependent de limitele de
variaţie ce se semnalează în raport cu parametrii fixaţi prin învăţarea motrică anterioară, subiectul
dobândeşte capacitatea de a-şi adapta comportamentul motric în mod adecvat la noile sarcini de
mişcare. Schimdt consideră că principalii parametri ce sunt luaţi în calcul la elaborarea unui
program motor general sunt: durata totală a mişcării, forţa necesară efectuării mişcării, direcţia în
care se efectuează mişcarea, amplitudinea mişcării.
Acţiunea de parametrizare motrică se realizează (se construieşte) în funcţie de patru tipuri de
informaţii pe care subiectul le reţine în momentul efectuării unei mişcări: 1. condiţiile iniţiale care
preced mişcarea; 2. senzaţiile prin care subiectul ia cunoştinţă (simte) şi percepe mişcările efectuate;
3. caracteristicile mişcării (durată, forţă, direcţie etc.); 4. rezultatul mişcării şi influenţa sa asupra
mediului.
Operaţiile pe care le efectuează subiectul în momentul realizării mişcării – având la baza
acţiunilor sale un program motor "suport" - sunt:
- evaluarea cerinţelor şi a situaţiei generale în care trebuie realizată mişcarea;
- selecţionarea programului motor general compatibil cu sarcina motrică dată;
- estimarea condiţiilor iniţiale şi identificarea parametrilor motrici specifici;
- declanşarea mişcării pe baza parametrilor selecţionaţi.
La fiecare repetare, subiectul stabileşte o serie de relaţii între aceste informaţii şi elaborează
reguli proprii de execuţie motrică, ce duc implicit la achiziţionare de experienţă sub forma unor
programe mentale de tip motric, caracterizate printr-o mare stabilitate.
U.9.4. Deprinderile motrice - definiţii, generalităţi

Definiţii, generalităţi:
 "Un grad de stăpânire a tehnicii acţiunii în care dirijarea mişcării se produce
automatizat şi acţiunile se deosebesc printr-o siguranţă superioară" (Matveev, L.P. şi colab.
1980).
 "Reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor acte motrice,
care îmbinate în mod armonios, asigură îndeplinirea unor sarcini motrice conform
principiului  eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime" (Demeter, A., 1982).
 "Forme concrete de activitate motrică care au la bază stereotipuri dinamice realizate
prin legături temporale în scoarţa cerebrală motrică" (Cârstea, Gh., 1993).
 "Caracteristici sau componente ale actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici
superiori de execuţie (coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatism)"
(Epuran, M., 1995).
96
Deprinderile motrice se formează atât în practica vieţii cât şi în procesul de instruire special
organizat (prin lecţia de educaţie fizică şi sport şi/sau lecţia de antrenament sportiv). Deprinderile
motrice formate în practica vieţii sunt consecinţa repetării îndelungate a unor acţiuni de mişcare
cum sunt: mersul, alergarea, aruncarea, săritura etc. În procesul de instruire aceste deprinderi se
perfecţionează şi în acelaşi timp, în concordanţă cu obiectivele urmărite, se formează noi deprinderi
motrice, cum ar fi cele specifice unor ramuri/probe sportive (vezi procedeele tehnice).
La baza formării deprinderilor motrice se află crearea de reflexe condiţionate. Legăturile
temporale dintre diferiţii centrii ai scoarţei cerebrale, reprezintă suportul fiziologic al reflexelor
condiţionate, ele fiind cu atât mai trainice cu cât excitantul este repetat de un număr mai mare de
ori. În domeniul nostru de activitate, rolul acestui excitant îl deţine exerciţiul fizic repetat sistematic
şi continuu. Pentru formarea deprinderilor motrice, excitantul trebuie să se transmită scoarţei
cerebrale în aceeaşi ordine şi cu intensitate corespunzătoare.
U.9.4.1. Caracteristicile deprinderilor motrice

- deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei voluntare a omului (sunt
formate şi conduse în mod conştient);
- odată consolidate, deprinderile motrice se execută cu indici ridicaţi de stabilitate,
precizie, cursivitate, expresivitate, coordonare, uşurinţă şi rapiditate, ceea ce asigură un consum
redus de energie;
- deprinderile motrice se integrează în "sisteme de mişcare" ca unităţi mai simple;
- concomitent cu perfecţionarea deprinderilor motrice are loc o scădere a ponderii atenţiei
în îndeplinirea acţiunilor motrice respective. Această caracteristică este consecinţa automatizării
unor părţi componente ale deprinderilor, iar în unele cazuri chiar a deprinderilor în întregime. În
această fază de perfecţionare a deprinderilor motrice, atenţia nu mai este concentrată asupra
detaliilor de execuţie, ci ea se îndreaptă asupra rezolvării acţiunilor continuu schimbătoare,
determinate de coechipieri, adversari, de ambianţa de concurs etc. Automatizarea mişcărilor lărgeşte
posibilitatea aplicării acţiunilor motrice însuşite şi contribuie la creşterea eficienţei lor. Dirijarea
automatizată a mişcărilor, datorată perfecţionării prin exersare sistematică şi continuă a anumitor
deprinderi, nu înseamnă că ele (mişcările) nu ar avea un caracter conştient. Eliberându-se de
controlul executării fiecărei mişcări din cadrul unei acţiune motrice complexe, conştiinţa
îndeplineşte doar un rol de declanşare, control şi reglare. Deci, controlul cortical asupra
deprinderilor motrice rămâne în permanenţă; este suficient să apară, din diferite motive, mici abateri
de la logica înlănţuirii mişcărilor, pentru ca imediată conştiinţa să intervină şi să armonizeze din nou
întreaga acţiune (control  reglare);
97
- în faza superioară a formării deprinderilor motrice, pe baza interacţiunii analizatorilor, a

funcţiei de analiză şi sinteză a cortexului, se dezvoltă “senzaţii complexe”, specifice diferitelor
ramuri/probe sportive. În activitatea practică aceste senzaţii sunt denumite: “simţul mingii”, “simţul
porţii”, “simţul jocului”, “simţul alunecării” etc.;
- deprinderile motrice sunt specifice unei activităţi, nu sunt aptitudini motrice generale şi
ca urmare reprezintă modalităţi de comportament motric învăţat - sunt rezultatele calitative ale
învăţării mişcărilor;
- deprinderile motrice se perfecţionează treptat şi neuniform (în stadiul de învăţare a
deprinderilor, transformările sunt multiple, iar în stadiul de perfecţionare sunt mult mai reduse );
- deprinderile motrice sunt ireversibile, adică mişcările componente se înlănţuiesc într-un
singur sens. Schimbarea unor secvenţe de mişcare din cadrul deprinderii, duce la formarea unei noi
deprinderi;
- ca aspect exterior, deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale,
determinate de însuşirile şi aptitudinile variabile ale subiecţilor care execută mişcările (vezi stilul
tehnic);
- calitatea de execuţie a deprinderilor motrice se “alterează” treptat dacă nu sunt repetate
un timp mai îndelungat. De reţinut că o deprindere motrică odată formată nu dispare în totalitate
niciodată (chiar dacă nu se repetă excitantul) şi ca atare, ea poate fi readusă repede la parametrii
optimali de execuţie.
U.9.4.2. Etapele formării deprinderilor motrice

Ca orice proces care are drept consecinţă însuşirea – perfecţionarea unui anumit conţinut,
deprinderile motrice parcurg anumite etape sau faze de formare. Cârstea, Gh. (1993) semnalează
diferenţa dintre "etape" şi "faze". Conform autorului menţionat “etapele însuşirii deprinderilor
motrice sunt stadii ale procesului didactic în timp ce fazele se referă la succesiunea însuşirii
deprinderilor din punct de vedere fiziologic şi psihologic”.
Din punct de vedere fiziologic Demeter, A. (1982) indică următoarele “etape”:
- etapa de generalizare a excitaţiei corticale (etapa mişcărilor nediferenţiate, grosolane);
- etapa concentrării iniţiale a excitaţiei;
- etapa de diferenţiere fină;
- etapa de automatizare a deprinderilor.
Din punct de vedere psihologic, Epuran, M., citându-l pe P.A., Rudik (1995) prezintă
"etapele":
98
- etapa însuşirii preliminare a actului / acţiunii motrice → în care rolul principal îl deţine
formarea reprezentării actului motric, pe baza explicaţiei, demonstraţiei şi a primelor încercări de
execuţie);
- etapa însuşirii precizate a execuţiei motrice → unde se produc legarea şi unificarea
acţiunilor parţiale, atenţia îndreptându-se asupra corectitudinii mişcărilor şi a momentelor cheie ale
actului global;
- etapa consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice → când se realizează
diferenţierea proceselor corticale şi se precizează raporturile spaţio-temporale ale acesteia.
Unii autori adaugă la aceste trei etape şi pe cea a automatizării deprinderilor, dar cum nu
toate deprinderile se automatizează (vezi deprinderile motrice complexe), această etapă nu este
prezentată în mod obligatoriu în principalele surse bibliografice de specialitate.
Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului – TEFS (după Cârstea, Gh., 2000) consideră
că principalele etape ale învăţării motrice sunt următoarele:
a) Etapa iniţierii (“însuşirii primare”) în bazele tehnice de execuţie a deprinderii motrice.
Obiectivele principale ale etapei:
- formarea unei reprezentări clare asupra deprinderilor respective (se realizează în mod
special prin explicaţie şi demonstraţie);
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderilor motrice;
- descompunerea, dacă este cazul, a deprinderii motrice în elemente componente şi
exersarea analitică a acestora;
- preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie.
b) Etapa consolidării deprinderii motrice

Obiectivele principale:
- formarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu caracteristicile spaţiale,
temporale şi dinamice optime;
- întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiţii relativ constante,
standardizate, creându-se premisele pentru executarea acestora în condiţii variate;
- corectarea cu prioritate, a greşelilor individuale de execuţie a deprinderii motrice.
c) Etapa perfecţionării deprinderii motrice

Obiective principale:
- sporirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi, prin desăvârşirea procedeelor
tehnice specifice;
99
- exersarea deprinderii motrice cu precădere în condiţii cât mai variate şi apropiate de

cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional-sportivă;
- includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice şi executarea acestor
“combinaţii” cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.
Timpul necesar formării deprinderilor motrice este dependent de: experienţa motrică
anterioară, nivelul indicilor morfo-funcţionali, nivelul calităţilor motrice, gradul de complexitate a
deprinderilor care trebuie însuşite şi motivaţia subiecţilor pentru învăţare.
Pe de altă parte, pentru profesori şi antrenori, de cea mai mare importanţă în derularea cu
eficienţă demersul didactic orientat spre formarea deprinderilor motrice, este calitatea superioară a
procesului de instruire, bazat atât pe o programare şi planificare raţională a activităţii de predare-
învăţare, cât şi pe utilizarea unor metode de instruire esenţiale, cum ar fi: demonstraţia, explicaţia,
corectarea pertinentă a greşelilor de execuţie motrică etc.
U.9.4.3.Tipuri (categorii) de deprinderi motrice

Clasificarea deprinderilor motrice are atât însemnătate teoretică cât şi practică, întrucât
caracteristicile unui anumit tip de deprinderi, vor determina modalităţi diferite de acţionare în
formarea lor. În conformitate cu punctele de vedere după care se clasifică deprinderile motrice -
după Epuran, M – 1995; Dragnea, A., Bota, A. – 1999; Cârstea, Gh. – 2000 - distingem:
În funcţie de structura deprinderilor, complexitatea situaţiilor şi răspunsurilor, deprinderile
motrice pot fi:
- deprinderile motrice elementare  sunt alcătuite dintr-o gamă redusă de mişcări repetate
în aceleaşi condiţii. Mişcările ciclice (mersul, alergarea, înotul etc) şi exerciţiile standardizate pot fi
considerate deprinderi elementare. Deprinderile elementare se automatizează complet;
- deprinderile motrice complexe  sunt deprinderi parţial automatizate. Cele mai multe
deprinderi (deprinderile profesionale, deprinderile sportive sau deprinderile de viaţă) sunt
deprinderi complexe, în ele automatizându-se numai o parte a acţiunilor şi anume deprinderile
elementare. Un joc sportiv, o probă din schiul alpin, un meci de box, constituie exemple de
deprinderi complexe, în care verigile automatizate sunt elementele tehnice şi tactice, iar verigile
neautomatizate sunt acţiunile tactice întreprinse în funcţie de situaţiile mereu schimbătoare,
determinate de reacţiile partenerilor, ale mediului ambiant, ale adversarilor etc.
În funcţie de finalitatea lor, deprinderile se clasifică în:
- deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative  deprinderile motrice de bază sunt
considerate mersul, alergarea, săritura, aruncarea - prinderea. Ca modalităţi ale realizării dialogului
elementar cu ambianţa, deprinderile utilitar-aplicative sunt: căţărarea, escaladarea, târârea,
100
transportul de greutăţi (obiecte), tracţiunea şi împingerea. Prin ele subiectul îşi exprimă calităţile
motrice şi priceperea de a le valorifica în condiţii variate.
- deprinderile specifice unor ramuri sau probe sportive = procedeele tehnice cuprinse în
conţinutul motric al fiecărei ramuri / probe sportive.
Notă: În contextul sus menţionat Epuran, M. (1995) clasifică deprinderile motrice după
sensul utilizării lor, în:
- deprinderi propriu-zise sau deprinderi tehnice  care constau în executarea mişcărilor
cu măiestrie, în condiţii de stabilitate relativă a ambianţei (ex.: patinaj, gimnastică, sărituri în apă
etc.)
- deprinderi inteligent motrice sau deprinderi tactice  cuprind înlănţuirile specifice, mai
mult sau mai puţin standardizate, ale deprinderilor tehnice, în raport cu schimbarea situaţiilor şi a
intenţiilor proprii şi/sau ale adversarilor. Aceste deprinderi (pe alt plan) nu sunt numai deprinderi de
mişcare, ci şi intelectuale, deoarece cuprind scheme operaţionale de tip interpretativ şi decizional,
precum şi algoritmii operaţiilor tactice.
În funcţie de criteriul competenţei senzoriale dominante, acelaşi autor clasifică
deprinderile, în:
- deprinderi perceptiv-motrice (cognitiv-motrice)  în care subiectul primeşte maximum
de informaţii de la un număr redus de indicatori, pe care îi recunoaşte şi în consecinţă, îşi
construieşte anumite reacţii motrice corespunzătoare şi asociate acestora;
- deprinderi motrice  sunt sinteze chinestezice care nu depinde de factorii de ambianţă,
ci de elementele proprioceptive care se structurează după o anumită schemă topografică cerebrală
“desenată” în cursul exersării.
U.9.4.4.Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice

Transferul constă din influenţa unei activităţi asupra altei activităţi ce-i urmează sau a
uneia pe care o precede. Ameliorarea înregistrată în învăţarea motrică, datorată învăţării motrice
anterioare, se numeşte transfer pozitiv. Când activitatea este influenţată negativ de cea precedentă,
transferul se numeşte negativ sau interferenţă negativă.
Transferul deprinderilor are loc în cazul în care structurile actelor motrice prezintă
asemănări şi deosebiri. Transferul pozitiv se realizează când principalele faze ale structurii mişcării
sunt asemănătoare. Efectele negative ale transferului deprinderilor (interferenţa), se observă de cele
mai multe ori în cazul asemănării în fazele pregătitoare şi în deosebi fundamentale, în secvenţele
principale ale structurii actului / acţiunii motrice. Transferul pozitiv al deprinderilor se utilizează pe
scară largă la învăţarea acţiunilor motrice. Ţinându-se seama de legităţile transferului, se stabileşte
101
succesiunea învăţării diferitelor acţiuni motrice în aşa fel încât, însuşirea unora să creeze premise
favorabile pentru însuşirea altora.
În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, potrivit principiului sistematizării şi
continuităţii, ceea ce se execută în lecţia curentă trebuie să se sprijine pe elementele lecţiilor
anterioare şi să le pregătească pe cele ale lecţiilor viitoare (Cârstea, Gh., 1993).
Pentru evitarea transferului negativ al deprinderilor motrice, este de dorit să se planifice în
aşa fel procesul de instruire încât, să se excludă formarea concomitentă a deprinderilor
“concurente”, prin alegerea unei succesiuni raţionale a conţinuturilor învăţării, în care interferenţa
de deprinderi să fie cât mai mică.
U.9.5. Priceperile motrice - definiţii

Definiţii:
 Pricepere (la modul general)  "faptul de a înţelege, de a pătrunde cu mintea
(îndemânare, iscusinţă)" (DEX).
 Pricepere (din punct de vedere pedagogic)  "posibilitatea dobândită prin învăţare de a
executa o anumită acţiune (atât pe plan real cât şi mintal) în condiţii foarte variate,
realizând o adaptare promptă la evenimentele schimbătoare.” (Dicţionar de pedagogie
contemporană)
 Pricepere  "comportament de tip superior, constând din acţiuni eficiente, întreprinse
în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază
învăţarea anterioară – deprinderi, cunoştinţe, scheme operaţionale, capacitatea de adaptare
a acestora la noile condiţii" (Epuran, M., 1995).
 Priceperea motrică  "posibilitatea îndeplinirii conştiente şi în condiţii variate unor
acţiuni de mişcare, pe baza cunoştinţelor şi a experienţei dobândite într-o activitate
anterioară" (Şiclovan, I., 1979).
 Priceperea motrică  "capacitatea omului de a utiliza raţional posibilităţile sale
motrice” (Demeter, A., 1982).
 Priceperea motrică  "faza de valorificare conştientă - în condiţii variabile, diferite,
neprevăzute etc. - a sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior" (Cârstea, Gh.,
1993).
U.9.5.1.Clasificarea priceperilor motrice

a) Priceperi motrice elementare (simple);
b) Priceperi motrice superioare (complexe)
102
a) Priceperea motrică elementară  reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi poate
fi definită ca modalitate de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi
a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării – situaţia nouă (Epuran, M. 1995).
Formarea priceperilor motrice elementare se realizează, de regulă, pe trei căi:
1. prin observarea acţiunilor altora;
2. prin explicare (se transmit verbal cunoştinţe suplimentare despre acţiunea motrică vizată,
se formulează soluţii corespunzătoare rezolvării situaţiilor în cauză);
3. activitatea practică – executarea directă a actului, acţiunii motrice pe baza a ceea ce s-a
văzut şi s-a transmis verbal.
Priceperea elementară constituie prima etapă de formare a unei deprinderi (putând fi
denumită “predeprindere” - Dragnea, A., Bota, A. 1999), în care cunoştinţele, aptitudinile şi
capacităţile motrice ale subiectului se confruntă cu noua situaţie, rezolvând-o în mod satisfăcător
(eşecul = “nepriceperea”).
Perfecţionarea priceperilor elementare duce la instalarea deprinderilor motrice. Aceasta se
fixează din momentul în care s-a reuşit, prin exersare o adaptare generală a comportamentului la
sarcina motrică dată, iar performanţa nu mai prezintă fluctuaţii prea mari. În acest stadiu însă,
intervenţia unor factori perturbatori în rezolvarea problemei, readuce execuţia la nivelul iniţial de
învăţare  la priceperea elementară.
b). Priceperea motrică superioară (complexă)  este caracterizată printr-o mare
complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi
diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de
asemenea complexe şi schimbătoare (Epuran, M., 1995).
Perfecţionarea priceperilor motrice superioare, spre deosebire de priceperile elementare,
utilizează "scheme operaţionale" care conduc în final la executarea acţiunii motrice în concordanţă
cu situaţia concretă.
Schema operaţională (Pavelcu, V. citat de Epuran, M., 1995) prezintă următoarele
caracteristici care-i conferă (priceperii) gradul de funcţionalitate:
- cunoaşterea unor operaţii sau procedee (motrice sau mentale)  vezi experienţa motrică;
- aptitudinea de a alege cele mai potrivite mijloace spre a se obţine efectul dorit;
- pregătirea pentru acţiune.
Schemele operaţionale realizează valorificarea cunoştinţelor şi deprinderilor ce se
manifestă în condiţii noi, fără să reclame în acest sens, o exersare prealabilă. Ele nu sunt
priceperi, însă condiţionează exprimarea priceperilor motrice complexe..
103
U.9.5.2.Caracteristicile priceperilor motrice

- sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;
- sunt dependente de experienţa motrică anterioară a fiecărui individ;
- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;
- se consolidează prin metode active de instruire, în special prin “problematizare”. De
aceea, au o mare valoare formativă  baza lor o constituie gândirea creatoare activă, orientată către
analiza şi sinteza mişcărilor;
- se bazează şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie, creativitate etc.);
- nivelul de manifestare a priceperilor este condiţionat şi de plasticitatea scoarţei cerebrale
(după Şiclovan, I. 1979; Cârstea, Gh. 1993)
Datorită caracteristicilor de îmbinare a cunoştinţelor cu deprinderile şi cu imaginile
mentale, ale anticipării căilor şi mijloacelor probabile de acţionare în rezolvarea situaţiilor de viaţă,
formarea priceperilor motrice trebuie să se situeze printre scopurile finale ale procesului instructiv-
educativ de educaţie fizică şi sportivă şi de antrenament sportiv.
6. Definiţi învăţarea motrică şi clasificaţi-o după două criterii, la alegere

7. Analizează învăţarea motrică ca proces de instruire
8. Clasifică şi defineşte priceperile motrice
9. Defineşte deprinderile motrice. Enumeră principalele caracteristici ale
deprinderilor motrice
10. Analizează succint etapele formării deprinderilor motrice din punctul de vedere
al T.M.E.F.S. (nu uita de obiectivele principale / etapă !)
11. (Eşti superstiţios ?) Ce înţelegi prin “transferul pozitiv” de deprinderi ? Dar
prin “interferenţa deprinderilor” ? (te-am prins !?)
U.9.7. Rezumat
Învăţarea motrică acupă un loc important în cadrul tipurilor de învăţare, ea stând la

baza formării a numeroase acte comportamentale.
Învăţarea motrică constă dintr-un set de procese asociate exersării sau experienţei care
conduc la schimbări realtiv permanente în capacitatea de a răspunde la stimuli.
Este unanim cunoscut faptul că pe lângă învăţarea gestuală, motrică şi perceptiv
motrică, realizată la nivel de deprinderi şi priceperi motrice, în domeniul nostru există
104
şi forme de învăţare inteligentă şi creatoare.

În ceea ce priveşte deprinderile motrice menţionăm că sunt considerate componente
automatizate ale activităţii voluntare, lanţ de reflexe condiţionate, care se bazează pe
legăturile multiple din zonele corticale, elaborate şi consolidate prin exerciţii.
Foarte multe acţiuni motrice complexe sunt efectuate pe fondul priceperilor motrice şi
mai puţin pe cel al deprinderilor motrice.
Şansa de a folosi conştient deprinderile motrice, experienţele motrice însuşite
anterior, se află la baza priceperilor motrice şi stabileşte relaţia pricepere-deprindere
motrică.
Alături de deprinderi, priceperile motrice reprezintă "baza comportamentului învăţat
caracterizat printr-un grad de adaptabilitate superioară la situaţiile în care este pus
subiectul" (Epuran, M., 1993).
105
Efortul – principalul stimul aplicat componentelor procesului

instructiv – educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv
Cuprins
Unitatea de învăţare 10. Efortul – principalul stimul aplicat procesului instructiv-educativ de educaţie
fizică şi antrenament sportiv
U.10.1.Introducere 107 __________
U.10.2.Competenţele unităţii de învăţare 107 __________
U.10.3.Efortul – definiţii 107 __________
U.10.3.1.Caracteristicile efortului 108___________
U.10.3.2.Clasificarea efortului 111 ___________
U.10.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 111 __________
U.10.5. Rezumat _________________________________________________________________________________
U.10.1. Introducere
Trăsătura comună a tuturor acţiunilor unui individ indiferent de natura
lor o reprezintă consumul energetic.Atunci când sursele energetice se
diminuează atingând un anumit nivel, apare starea de oboseală.
Eforturile specifice educaţiei fizice şi sportului sunt cele mai
importante consumatoare de energie deoarece implică o
suprasolicitare somato-funcţională şi psihică a individului. Printr-o
dozare şi dirijare adecvată a efortului se induce perfecţionarea
organismului la nivele diferite.

- să definească noţiunea de efort
- să cunoască care sunt componentele sau parametrii efortului
- să clasifice efortul în funcţie de mai multe criterii
- să definească legătura existentă între componentele procesului
instructiv-educativ şi efort
Durata medie de parcurgere a unităţii curente de învăţare este de

2-3 ore.
U.10.3.Efortul – definiţii
"Încordare a forţelor fizice sau intelectuale pentru realizarea unui randament mai
mare decât cel obişnuit" (DEX).
106
"Forţa interioară ce ia naştere sub acţiunea unei solicitări la care este supus un
corp şi care se opune acestei solicitări" (DEX).
"Efortul reprezintă o conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a
forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient, în
vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei
persoane" (Paul Popescu-Neveanu citat de Dragnea, A., 1996; 1999).
Efortul este un proces de învingere conştientă, de către individ, a solicitărilor
mediului, pentru autodezvoltarea sa biologică.
Se consideră că în domeniul activităţilor motrice sportive, efortul urmăreşte o
ameliorare morfo-funcţională şi psihică cu scopul creşterii potenţialului vital al
organismului şi a capacităţii de a răspunde eficient la stimulii externi. (Dragnea, A.,
Bota, A., 1999).
U.10.3.1.Caracteristicile efortului
Efortul poate fi analizat şi apreciat din două perspective:
a) ca proces extern;
b) ca proces intern.
a) Ca proces extern, efortul pune în evidenţă următoarele componente sau parametri:
Volumul efortului  reprezintă cantitatea totală de activitate motrică – lucru
mecanic – desfăşurată de către subiect. El se exprimă în unităţi de măsură diferite:
suma distanţelor parcurse, număr de repetări, numărul de acţiuni efectuate, suma
greutăţilor ridicate, timpul-durata de activitate etc.
Volumul efortului este important de cunoscut deoarece oferă informaţii
despre “întinderea” ("durata") efortului. Totuşi, aprecierea volumului efortului doar
pe baza numărului de ore de antrenament sau a numărului de lecţii de antrenament,
duce – în majoritatea cazurilor – la concluzii eronate în ceea ce priveşte eficienţa
activităţii didactice. În acest context trebuie avuţi în vedere şi alţi parametrii specifici
acţiunilor motrice: tipul de activitate, structura mişcărilor, gradul de solicitare a
organismului etc.
Intensitatea efortului  este definită de unii specialişti (Dragnea, A., Alexe,
N.) ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp. Pentru alţi autori
(Şiclovan, I.; Cârstea, Gh.) reprezintă gradul de solicitare a organismului, ca urmare a
forţei (tăriei) excitantului. Primii autori subliniază că intensitatea efortului trebuie
diferenţiată de intensitatea solicitării organismului. Ei argumentează prin faptul că
107
intensitatea efortului este o caracteristică a efortului şi nu a organismului supus la

effort. Intensitatea efortului se concretizează în nivelul funcţional atins în timpul
efortului şi exprimă preţul plătit de organism pentru a face faţă cerinţelor impuse de
efort. Intensitatea solicitării se particularizează strict pe fiecare individ, fiind
condiţionată de capacitatea de efort a acestuia. Cunoaşterea intensităţii solicitării
constituie una din condiţiile esenţiale ale dirijării ştiinţifice a procesului de instruire
sportivă. Pe baza valorilor ei se stabileşte intensitatea efortului din antrenament, în
concordanţă cu posibilităţile individule ale subiecţilor care alcătuiesc grupa de
instruire.
Intensitatea efortului se poate exprima prin:
- procente (%) faţă de posibilităţile maxime;
- viteza de deplasare (m/s în sporturile ciclice);
- tempoul de lucru  numărul de acţiuni în unitatea de timp (vezi sporturile
de luptă);
- numărul de execuţii tehnice sau tactice în unitatea de timp (vezi probele din
gimnastică, jocurile sportive etc.).
Complexitatea efortului  derivă din numărul de acţiuni motrice efectuate
simultan în timpul unei activităţi motrice şi de structura lor biomecanică (Nicu, A.,
1993) sau modul concret de asociere (înlănţuire) a tuturor elementelor pe parcursul
efectuării efortului (structura motrică, volumul şi intensitatea efortului, procesele
psihice solicitate – Şiclovan, I.; Cârstea, Gh.). Caracterul complex al efortului este
dat de diversitatea actelor motrice simple care compun o mişcare şi de numărul
grupelor angrenate în lucru (Dragnea, A.).
Activităţile motrice complexe sunt dirijate prin funcţia de coordonare a
contracţiilor musculare, îndeplinită de sistemul nervos central. De aceea, cu cât este
mai mare complexitatea activităţii motrice cu atât creşte solicitarea sistemului nervos
central şi ponderea lui în realizarea performanţelor (Alexe, N. 1993).
În general, indicii complexităţii efortului sunt situaţi la un nivel mai ridicat în
cazul jocurilor sportive, în sporturile ce implică lupta directă între doi adversari,
deoarece în aceste situaţii alternează - în desfăşurarea lor - atât execuţiile tehnice cât
şi indicii calităţilor motrice cu care aceştia se manifestă.
Modul în care se îmbină (cu diferite ponderi) volumul, intensitatea şi
complexitatea efortului, în timpul efectuării activităţilor motrice specifice diferitelor
ramuri / probe sportive, determină principalele caracteristici ale acestor activităţi şi
108
dinamica capacităţii de efort.

Capacitatea de efort constă în posibilitatea organismului de a desfăşura o
activitate motrică – lucru mecanic – cu intensităţi şi durate diferite. Capacitatea
maximă de efort, presupune posibilitatea de a efectua o activitate motrică cât mai
intensă, un timp cât mai îndelungat.
În cazul activităţilor motrice de lungă durată, bazate pe procese aerobe ale
contracţiei musculare, factorul limitativ al capacităţii de efort este reprezentat de
cantitatea de oxigen consumată de muşchi în unitatea de timp (consumul de O2 este
dependent de dimensiunile şi funcţionarea plămânilor, de cantitatea de hemoglobină,
de dimensiunile vaselor şi de capacitatea de utilizare a oxigenului la nivelul
ţesuturilor).
În activităţile motrice de scurtă durată dar intense, bazate pe procese
anaerobe, valoarea efortului este condiţionată de cantitatea de substanţe energetice
eliberate de muşchi (ATP, CP, glicogen muscular, enzime etc.). Cu cât masa
musculară angajată în activitate este mai mare, cu atât nivelul capacităţii de efort va fi
mai înalt.
În procesul de instruire trebuie să se aibă în vedere regula corespunzător
căreia volumul efortului trebuie să fie invers proporţional cu intensitatea acestuia. În
acest context o deosebită însemnătate o au şi pauzele dintre exerciţiile efectuate.
Durata pauzelor se stabileşte după cum urmează (Şiclovan, I., 1979, Cârstea,
Gh., 1993):
- după un efort maximal (90-100% din posibilităţi), durata pauzei trebuie să
fie de 3-5 minute;
- după un efort submaximal (75-85% din posibilităţile maxime), durata
pauzei trebuie să fie de 90-180 de secunde;
- după un efort mediu (60-70% din posibilităţi), durata pauzei trebuie să fie
de 45-120 de secunde;
- după un efort mic (40-55% din posibilităţi), nu sunt necesare pauzele de
revenire.
Raţiunea pauzelor este determinată de datoria de oxigen creată în timpul
exerciţiilor fizice şi care, prin producerea unor modificări de ordin funcţional ale
organismului, determină apariţia oboselii.
Raportul dintre timpul de efectuare a unui efort şi pauzele acordate, definesc
densitatea stimulului (efortului). Scurtarea pauzelor produce o intensificare a
109
proceselor funcţionale şi metabolice, deci o scădere a treptată a capacităţii de efort.

Pauzele mai lungi, permit refacerea capacităţii de efort şi reluarea actului/acţiunii
motrice la indicatori superiori de efort.
b) Ca proces intern  efortul este pus în evidenţă prin reacţiile complexe ale
organismului, la activităţile motrice desfăşurate. Se investighează reactivitatea
neuromusculară, activitatea bioelectrică a muşchilor, frecvenţa cardiacă, consumul de
oxigen, cantitatea de lactat din sânge etc.
Modalitatea cea mai des folosită pentru analizarea efortului ca process intern,
o reprezintă identificarea surselor energetic dominante care intervin în susţinerea
acţiunilor motrice.
U.10.3.2.Clasificarea efortului
După mecanismul de furnizare a energiei, efortul poate fi: efort anaerob
alactacid; efort anaerob lactacid; efort aerob; efort mixt (aerob-anaerob).
După durata de timp în care se susţine efortul, acesta este: efort de lungă
durată (de la 30 min. până la câteva ore); efort de durată medie (de la 2-3 min. la 6-7
min.); efort de scurtă durată (de la 5 sec. la 30- 40 sec.).
După intensitatea solicitării efortului, avem: efort maximal (90 – 100% din
posibilităţile maxime); efort submaximal (75 – 85% din posibilităţile maxime); efort
mediu (60 – 70% din posibilităţile maxime); efort mic (40 – 55% din posibilităţile
maxime).
După predominanţa componentei biologice umane solicitate, efortul se
clasifică în: efort fizic; efort psihic; efort intelectual; efort combinat.
După tipul de activitate motrică, structura mişcărilor şi caracteristicile
subiecţilor (vârstă, diferenţieri de sex, nivel de pregătire fizică etc.) şi condiţiile
ambientale, efortul poate fi: specific; nespecific.
După gradul de angrenare în activitate a unităţii bio-psiho-sociale – pe care-l
reprezintă omul – efortul poate fi: parţial sau global (“total”)
1. Definiţi efortul şi enumeraţi parametrii acestuia

2. Analizează caracteristicile (parametrii) efortului
110
3. Efortul şi pauzele în activitatea de educaţie fizică şi sport

4. Clasificaţi efortul după patru criterii, la alegere
U.10.5. Rezumat
Desfăşurarea activităţii motrice implica voinţă, dorinţă de execuţie şi, mai ales, efort.
Nu poate fi concepută activitatea motrică fără efort sistematic, muscular şi nervos de
înfrângere conştientă a solicitărilor mediului, rezultatul fiind autodezvoltarea
morfofuncţională şi psihică.
În lecţia de educaţie fizică / antrenament sportiv, efortul determină apariţia oboselii.
Aceasta va duce la necesitatea cunoaşterii de către specialist, a parametrilor
efortului: volum, intensitate şi complexitate.
În lecţia de educaţie fizică există un raport invers proporţional între volum şi
intensitate. Aceşti doi parametrii sunt influenţaţi de faza de program (etapa învăţării
motrice) în care ne aflăm (învăţare, consolidare, perfecţionare).
În etapa de învăţare utilizăm un număr mai mare de repetări şi o intensitate scăzută a
efortului. Pe durata consolidării, a perfecţionării, intensitatea efortului depus este
mai mare.
Indiferent în ce moment al învăţării ne aflăm, pauzele dintre repetări sunt foarte
importante.
Atenta selecţionare a exerciţiilor fizice, dozarea lor, adaptarea la posibilităţile
subiecţilor înlătură apariţia stării de oboseală prematură şi sporesc eficienţa instruirii.
111
Bibliografie
1. Balint, L. – Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Universităţii Transilvania din

Braşov, Braşov 2003.
2. Bădicu, G. – Metodologia proiectării didactice în educaţia fizică şi sportivă, Editura
Universităţii Transilvania din Braşov, Braşov 2015.
3. Cârstea, Gh. - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Edit. Universul, Bucureşti,
1993.
4. Cârstea, Gh. - Educaţie fizică – fundamente teoretice şi metodice. Casa de editură Petru
Maior, Bucureşti, 1999.
5. Cârstea, Gh. - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului – pentru examenele de
definitivat şi gradul didactic II. Edit. AN-DA, Bucureşti, 2000.
6. Demeter, A. - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice. Edit. Sport-Turism,
Bucureşti, 1981.
7. Demeter, A. - Bazele fiziologice şi biochimice ale formării deprinderilor motrice. Edit.
Sport-Turism, Bucureşti, 1982.
8. Dimitriu, V.L. - Consideraţii biologice şi metodologice privind dezvoltarea fizică. Rev.
Educaţie fizică şi sport, Nr. 2, 1986, pag. 20-25.
9. Dragnea, A. - Antrenamentul sportiv. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
10. Dragnea, A., Bota A. - Teoria activităţilor motrice. Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999.
11. Dragnea, A., şi colab. - Teoria educaţiei fizice şi sportului. Edit. Cartea Şcolii, Bucureşti,
2000.
12. Dragnea, A. şi colab. – Educaţie fizică şi sport – teorie şi didactică, Editura FEST,
Bucureşti, 2006.
13. Epuran, M. - Psihologia educaţiei fizice. F.e.f.s, Bucureşti, 1995.
14. Firea, E. - Abordarea sportului din perspectiva axiologică. Rev. Ştiinţa sportului, Nr. 6,
1997, pag. 33-40.
15. Lupu, E. – Metodica predării educaţiei fizice şi sportului, Institutul European, Iaşi, 2012.
16. Matveev, L.P., şi colab. - Teoria şi metodica educaţiei fizice. Edit. Sport-Turism, Bucureşti,
1980.
112
17. Mitra, Gh., Mogoş, Al. - Metodica educaţiei fizice şcolare. Edit. Sport-Turism, Bucureşti,
1980.
18. Nicu, A., şi colab. - Antrenamentul sportiv modern. Edit.Editis, Bucureşti, 1993.
19. Şiclovan, I. - Teoria educaţiei fizice şi sportului. Edit. Spot-Turism, Bucureşti, 1979.
20. Teodorescu, L. - Reflecţii şi demersuri pentru oportunitatea unor regândiri, reconsiderări
şi actualizări în problemele teoretice şi practico-metodice ale domeniului educaţiei fizice şi
sportului (II). Rev. Educaţie fizică şi sport, Nr. 11, 1986, pag. 3-16
21. Teodorescu, L. – Reconsiderări şi reevaluări conceptuale în ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului (II). Rev. educaţie fizică şi sport, Nr. 8, 1989, pag. 3-9.
22. Tudor, V. - Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare – componente ale
capacităţii motrice. Edit.Coresi, Bucureşti, 1999.
23. Terminologia educaţiei fizice şi sportului. Edit. Stadion, Bucureşti, 1974.
24. Curriculum naţional – Programe şcolare pentru clasele a V-a – a VIII-a – Aria curriculară
Educaţie Fizică şi Sport. M.E.N., Consiliul Naţional Pentru Curriculum, Bucureşti 1999.
113

Curs Tefs - Ifr PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Tefs - Ifr PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria educaţiei fizice şi sportului - Balint Lorand, Bădicu Georgian

U.4.9.Mijloacele – măsurile se susţinere şi refacere a capacităţii de efort ___________________________________ 58

U.9.2.Competenţele unităţii de învăţare ______________________________________________________________ 93

Resurse şi mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

Evaluări pe parcurs şi evaluarea finală

U.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-4 ore.

U.1.3. Mişcarea omului (motricitatea)

U.1.4. Educaţia fizică

1. Ca proces instructiv-educativ bilateral (unde specialistul are responsabilităţi

Sportul înglobează un sistem de exerciţii fizice diversificate ce se constituie şi concretizează

Clasificarea sporturilor se realizează în funcţie de anumite criterii, pe care nu le vom

U.1.6. Educaţia fizică şi sportivă

coexiste şi să colaboreze cu educaţia fizică, ci să fie prezentată explicit în cuplul terminologic:

U.1.7. Antrenamentul sportiv

- creşterea ponderii intensităţii eforturilor de antrenament, în unele perioade ale

U.1.8. Cultura fizică

 valori şi convingeri realizate prin spectacolul sportiv.

 instituţiile care deservesc sportul (cluburi, asociaţii sportive, federaţii sportive,

U.1.9. Dezvoltarea fizică

U.1.10. Capacitatea motrică (capacitatea fizică, capacitatea psihomotrică)

- capacitatea motrică specifică (cuprinde calităţi motrice specifice, manifestate în diferitele

U.1.11. Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice)

U.12. Deprinderile motrice

U.1.13. Priceperile motrice

U.1.14. Exerciţiul fizic

1. În ce constă motricitatea omului ? Defineşte elementele motricităţii

acţionează în vederea favorizării dezvoltării fizice a oamenilor, prin

Prin categoriile (noţiunile) teoriei educaţiei fizice şi sportului se înţeleg noţiunile

Elaborează un referat cu titlul “Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – locul teoriei

U.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 2-4 ore.

U.2.3.Originile educaţiei fizice şi sportului

U.2.4.Esenţa educaţiei fizice şi sportului

U.2.5.Idealul educaţiei fizice şi sportului

U.2.6.Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia intelectuală – se realizează prin transmiterea,

 spectacolul sportiv reprezintă o modalitate de recreere. Menţionăm totuşi că spectacolul

U.2.7. Scopul şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului

a) menţinerea unei stări optime de sănătate;

c) formarea reflexelor de postură corectă a corpului în acţiuni statice şi dinamice;

Problematica încorporării obiectivelor/competenţelor specifice educaţiei fizice şi sportive

d) menţinerea unui tonus psihic ridicat la vârsta a III-a;

U.2.7.3. Obiective intermediare ("de rangul III")  acţionează la nivelul ciclurilor de

U.2.7.5. Obiectivele sportului (după Bota, A., Şerbănoiu, S., 2000)

b) dezvoltarea şi menţinerea indicilor somato-funcţionali în limite optime, în

U.2.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Enumeră elementele de referinţă care se constituie în laturi ale idealului

Acţionând preponderent asupra uneia din laturile personalităţii omului, educaţia

U.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare curente este de 3 ore.

U.3.3.Definiţii, constituire şi evoluţie

de capacitate pentru obţinerea titlului de “maestru”, în vederea dreptului de a ocupa catedrele de

În perioada 1848 – 1944, concepţiile formulate de specialiştii români, printre care îl

U.3.4 Componentele sistemului, cerinţele de definire şi funcţionare ale sistemului

- energiile umane angajate în sistem;

U.3.5.Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

U.3.6.Structura organizatorică a sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

Unităţile de învăţământ (clasele) cu program de educaţie fizică şi sport promovează în principal

sportive naţionale; Federaţia sportului şcolar şi universitar; Comitetul Olimpic şi

U.3.7.Principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

cunoaşterii şi respectării acestora – marea varietate a formelor de practicare a exerciţiilor