UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT, IF

REFERAT LA DISCIPLINA
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Student,
ALEXANDRU IOAN-RAZVAN
 Suceava 2022

CRIMA DE GENOCID

Prof. dr. coordonator,

Ciucă Aurora.
 CUPRINS

Definitie concept genocid

Genocidul in drept international
Raspunderea penala pt crima de genocide
Exemple

INTRODUCERE
 Genocidul reprezintă exterminarea intenționată a unei comunități naționale, etnice, rasiale
sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității.
Genocidul este o negare directă a existenței unor întregi grupări umane, așa cum omorul
este considerat o negare a dreptului la viață al unei ființe umane ca și singularitate. El se
regăsește în categoria crimelor îndreptate împotriva umanității în general si nu numai, împotriva
unor indivizi determinați, chiar dacă în final, victime sunt în primul rând aceștia.

CAPITOLUL I – DEFINITIE SI ORIGINI ALE TERMENULUI DE GENOCID

Premisele conceptului de genocide au fost puse in 1933, de clerical Rafael Lemkin.

Etimologia cuvântului genocide, compus din rădăcina ”genos” (rasă, trib în lb. greacă) și sufixul
”cide” (a ucide din lb. latină), arată că faptele pe care le include acest concept aduc atingere unei
colectivități umane, și în final, întregii umanități
În viziunea lui Rafael Lemkin,, genocidul echivala, în principal, cu distrugerea unei națiuni
sau a unui grup etnic. ”În general genocidul nu înseamnă în mod necesar distrugerea imediată a
unei națiuni, înseamnă mai degrabă un plan coordonat al unor acțiuni diferite , care tind să
distrugă bazele esențiale ale vieții grupurilor naționale în scopul de a distruge aceste grupuri.
Obiectivul unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituțiilor politice și sociale, culturii, limbii,
sentimentelor naționale, religiei și existenței economice a grupurilor naționale, distrugerea
securității personale, libertății, sănătății, demnității și chiar vieții indivizilor care aparțin acestor
grupuri”
Concepția și conceptul de genocide îșî vor găsi consacrarea oficială 12 ani mai târziu în
documentele pregătitoare – Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg- și de
judecare a marilor criminali naziști.

Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate potrivit
dreptului intenațional. Aceasta presupune persecutarea sau distrugerea unor grupuri umane
concepute ca entități naționale, rasiale, etnice sau religioase.
În imaginarul colectiv, conceptul este asociat cu cele mai atroce și barbare forme de
distrugere umană și are o incărcătură emoțională, morală și simbolică mult mai puternică decât
orice altă crimă internațională.
Elementele constituitive ale crimei de genocid:
Definiția juridică a genocidului are 3 elemente constituitive: actele, intenția și grupurile
victime. Trei dintre acetele enumerate în Convenția ONU din 1948 se referă la distrugere fizică:
ucidere, atingere gravă a integrității fizice sau mentale și creare de condiții menite să distrugă
existența grupării. Celelalte două sunt acte ce urmăresc să împiedice continuarea existenței
grupului: prevenirea reproducerii și transferarea forțată de copii
Intenția are scopul de a limita conceptul juridic de genocide numai la acele cazuri în care vi
olența politică este declanșată în vederea distrugerii unui grup. Ea poate lua fie forma unei
politici de stat, fie forma unei acțiuni concertate a unor grupuri para-statale.
În ceea ce privește grupurile victimă, genocidul se referă la acțiuni îndreptate nu împotriva
indivizilor în sine, ci împotriva lor ca membri ai unui grup national, rasial, etnic sau religios.

CAPITOLUL AL II-LEA: PROCESUL DE LA NURNBERG

LA 20.06.1945, reprezentanții celor patru mari puteri s-au reunit la Londra pentru a hotărî în
legătură cu judecarea criminalilor de război. În proiectul prezentat atunci de Delegația S.U.A-
care conținea deopotrivă aspect de drept penal processual și material- s-a propus incriminarea și
judecarea următoarelor fapte:
a) Atrocități și offense îndreptate împotriva persoanelor sau a proprietății;
b) Atrocități, inclusive pe motive religioase sau rasiale comise de la 01.01.1933, prin
încălcarea dreptului intern al țării unde s-au comis;
c) Invazia unei alte țări prin forță sau amenințare ori inițierea unui război;
d) Declanșarea unui război de agresiune

Întâlnirea nu s-a finalizat printr-un acord, principalele divergențe apărând în sfera

determinării și definirii, anumitor reguli procedurale.

Procesul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg a fost primul și cel mai

faimos dintre procesele pentru crimele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă la
Nurnberg au fost judecați cei mai importanți lideri naziști, la următoarele procese au apărut
în fața instanței oficiali de rang minor:gardieni de la lagărele de concentrare, polițiști,
membri ai Einsatzgruppen, doctori care au participat la experimentele medicale ale naziștilor
etc.

După contacte repetate, în cursul cărora delegația sovietică a propus și elaborarea unui statut
de organizare și funcționare a instanței internaționale competente să judece aceste procese,
părțile au intrat in consens, semnând la 08.08.1945, acordul privind judecarea și pedepsirea
marilor criminali de război ai Axei, cât si Statutul Tribunalului Militar Internațional. În vidul
lagislativ existent, Statutul primul tribunal international avea ca obiectiv principal
statornicirea cadrului necesar si corespunzător de drept, material și procesual, care să permit
 acestei instanțe ”sui generis” să judece cu respectarea principiilor de bază consecrate în sfera
justiției penale, persoanele considerate vinovate de acuzatorii celor patru mari puteri.
Potrivit articolului 6 al Statutului, ”Tribunalul inființat prin acordul la care se referă art. 1 din
prezentul statut pentru judecarea și sancționarea celor mai însemnați criminali de război din
țările Europene ale Axei va avea puterea să judece și să pedepsească persoanele care,
acționând în interesul țărilor europene ale Axei, individual sau ca membri ai unor organizații,
au comis oricare din următoarele crime:
A) Crime împotriva păcii: adică premeditarea, pregătirea, inițierea sau purtarea unui război
de agresiune sau a unui război prin care se incalcă tratate, acorduri sau garanții
internaționale ori participarea la un plan comun sau o conspirație pentru realizarea uneia
dintre cele de mai sus;
B) Crime de război: adică încălcarea legilor sau a obiceiurilor războiului care includ(fără a le
limita) uciderea, maltratarea sau deportarea la muncă forțată sau în orice alte scopuri a
populației civile din sau în teritoriul ocupat, uciderea sau maltratarea prizonierilor de
război, a persoanelor aflate pe nave, uciderea ostaticilor , devastarea proprietăților publice
sau private , distrugerea sau devastarea orașelor sau satelor, nejustificate de necesități
militare;
C) Crime împotriva umanității: adică uciderea , exterminarea, aducerea în starea de sclavie,
deportarea și alte acte inhumane comise împotriva oricărei populații civile înainte sau în
timpul războiului sau persecuții pe motive politice, rasiale ori religioase săvârșite în
executarea sau în legătură cu orice crimă de competența Tribunalului, indiferent dacă se
incalcă sau nu legea internă a țării unde s-a comis.
Investit, la 20.11.1945, cu judecarea cauzei privind principalii criminali de război, foști
conducători ai partidului nazist, ai guvernului si ai armatei hitleriste, Tribunalul Militar
Internațional a administrat un veritabil ”fluviu” de probe- documente oficiale, înregistrări
magnetice audio și video, depoziții și interogatorii ale martorilor și inculpaților, expertise pentru
reconstituirea faptelor imputate acuzaților și stabilirea adevărului.
În cuprinsul și dispozitivul hotărârii din 01.10.1946, instanța a reținut vinovăția
inculpaților, constând în încălcarea deliberată a tratatelor și acordurilor internaționale de
neagresiune, cât și în nesocotirea cu rea-credință, total nejustificată, a legilor și obiceiurilor de
purtare a războiului, care au avut ca rezultat moartea sau vătămarea gravă a integrității fizice ori
mentale a milioane de oameni, distrugerea unor immense valori materiale și culturale, deportarea
la muncă forțată a populației civile si alte asemenea acțiuni profund inhumane, fapte pe care le-a
calificat din punct de vedere juridic, doar în crime împotriva păcii și crime de război și a
pronunțat, în conformitate cu prevederile articolului 6, litera ”a” și ”b” din statut, condamnarea
persoanelor vinovate de comiterea acestora.

Profesorul Bassiouni comenta, nu fără tonuri reprobative, că ”la Nurnberg s-a făcut
distincție între uciderea germanilor anti-naziști și evrei negermani, pe de o parte, și negermani
anti-naziști și evrei negermani pe de altă parte”, conchizând că ”tribunalul s-a ocupat deci de
crime comise în timp de război sau în legătură cu războiul, excluzând atrocitățile în timp de
pace”.
Reporterul special, J.Spiropoulus, arătând că ”deși Tribunalul Militar Internațional a
recunoscut că au fost uciși, torturați, etc, oponenții politicii nazismului, că a fost dusă o politică
de represiune a civililor, anterior lui 1939, și că nu există îndoială privind persecutarea evreilor
în timpul acelei perioade, instanța nu a considerat că faptele anterioare războiului au fost comise
în executarea sau în legătură cu vreo crimă de competența Tribunalului Militar Internațional. Din
acest motiv, Tribunalul a declarant că nu este competent să să considere că faptele anterioare lui
1939 au fost crime împotriva umanității în înțelesul Statutului.
Consecvent liniei sale de gândire, Tribunalul de la Nurnberg, în motivarea sentinței, a evitat
până și evocarea conceptului de genocid- avansat în actele de acuzare- preferând să constate
și să descrie crimele atroce comise de naziști împotriva colectivității umane într-un mod
aparte: ”Cruzimea și execuțiile în masa..” fac parte ”dintr-un plan destinat să subjuge
populația autohtonă pentru a o expulza sau anihila în așa fel încât teritoriul lor să poată fi
folosit de către germani, cu scopul de a-l coloniza”.

Verdictul a fost dat pe 1 octombrie 1946. 12 inculpați au fost condamnați la

moarte, între care și  Joachim von Ribbentrop,  Hans Frank,  Alfred
Rosenberg și Julius Streicher. Aceștia au fost spânzurați, incinerați la
Dachau, iar rămășițele lor aruncate în râul Isar. Hermann Goring,
condamnat și el la moarte, s-a sinucis în noaptea dinaintea execuției. Alți
trei inculpați au primit închisoare pe viață, iar patru au primit pedepse de
10 până 20 ani de închisoare. În fine, trei persoane au fost achitate.

CAPITOLUL AL III-LEA: GENOCIDUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Șocul provocat omenirii de helocaustul nazismului a avut ca efect, într-un plan imediat următor
terminării războiului, aducerea în fața justiției a principalilor responsabili de declanșarea
acestuia, iar într-un plan de scurtă perspectivă- agregarea gândirii, voinței si acțiunii națiunilor
pentru identificarea acelui instrument capabil să asigure prevenirea repetării unor asemenea
crime și să-I reprime pe reprimatori, în ipostaza insuficienței metodelor profilactice. Acest
instrument a fost ”Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid”.
Conventia avea următoarele principii(identificate de către profesorul Bassiouni):
- Obligația statelor contractante de a elabora legile necesare pentru a da efect prevederilor
Convenției, în special cu privire la regimul sancționator;
 - Angajamentul statelor de a crea tribunale naționale competente să judece persoanele
vinovate de aceste crime;
- Consensul părților la Convenție cu privire la neconsiderarea acestor fapte drept crime
politice și angajamentul lor de a acorda extrădarea în conformitate cu legile și tratatele
proprii;
- Obligația statelor de a sancționa pe cei vinovați de săvârșirea genocidului sau a altor fapte
prevăzute în Convenție, chiar dacă aceștia, în baza Constituției, îndeplinesc funcții de
răspundere ori sunt persoane particulare;
- Posibilitatea părților contractante de a solicita organelor competente ale Organizației
Națiunilor Unite să acționeze în spiritul Cartei acesteia pentru prevenirea și reprimarea
genocidului sau a oricăror acte asemănătoare. Prin ”acte asemănătoare” s-a înțeles: a)
conspirația în vederea comiterii genocidului; b) instigarea directă si publică la săvârșirea
genocidului; c) tentativa la crima de genocid și d) complicitate la această crimă
- Mahmoud Cherif Bassiouni (Arabic: 9 ; ‫ محمود شريف بسيوني‬December 1937 [1] – 25 September
2017) was an emeritus professor of law at DePaul University, where he taught from 1964 to
2012.[2] He served in numerous United Nations positions and served as the consultant to the
US Department of State and Justice on many projects. He was a founding member of the
International Human Rights Law Institute at DePaul University which was established in
1990. He served as president from 1990 to 1997 and then as president emeritus. Bassiouni
is often referred to by the media as “the Godfather of International Criminal Law” and a “war
crimes expert.”[3] As such, he served on the Steering Committee for The Crimes Against
Humanity Initiative, which was launched to study the need for a comprehensive convention
on the prevention and punishment of crimes against humanity, and draft a proposed treaty.
He spearheaded the drafting of the proposed convention, which as of 2014 is being debated
at the International Law Commission.
România a aderat la Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid la 2 noiembrie
1950, prin Decretul nr 236/1950, publicat în Buletinul Oficial nr 110. din 2 decembrie 1950 și a
reglementat în legislația proprie infrațiunea de genocid în anul 1960, prin completarea cu un nou
articol a Codului Penal în vigoare la acea dată.
 GENOCIDUL DIN RWANDA
Rwanda este o mică țară din centrul Africii cu o suprafață apropiată de cea a Belgiei. Populația
Rwandei de aproximativ 11 milioane de locuitori face din aceasta statul african cu cea mai
mare densitate a populației. Populația este compusă din trei etnii Hutu, Tutsi (formată din „păstori de
tip etiopid”, ce ieșeau în evidență prin tenul mai deschis și talia longilină, ei atingând frecvent
înălțimea de doi metri[1]) și Twa (formată din pigmei[1]), aceasta din urmă reprezentând un procent
foarte mic de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroși ei reprezentând aproximativ 84% din
populație, restul de 15% fiind format din etnicii tutsi.
Deși vorbesc aceeași limbă, împart același pământ și respectă aceleași tradiții, conflictul etnic dintre
Hutu și Tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între majoritarii Hutu și minoritarii
Tutsi, animozitatea dintre aceștia crescând foarte mult în perioada colonială. Etnia Tutsi a
reprezentat clasa conducătoare, regii și conducătorii provenind din această etnie, în timp ce Hutu
erau agricultori
Contextul istoric: strategia clasică a Belgiei: Dezbină și stăpânește

Istoria Rwandei nu diferă  de fapt de istoria multor alte state colonizate. Pentru prima dată țara
a fost colonizată de germani. După ce germanii au pierdut Primul război mondial, Belgia a
invadat Rwanda.

Metoda de colonizare a Rwandei deopotrivă nu se deosebește de metodele de colonizare a

altor state. Ceea ce a făcut Belgia în Rwanda este o altă versiune a strategiei politice a Britaniei  
"Dezbină și stăpânește". Belgia, precum și multe ale țări imperialiste,  urmează o politică de
susținere a minorităților. În acest scop, Belgia preia și continuă strategia de rezistență a
comunității tutsi împotriva majorității hutu și susține ipoteza că tutsi este o etnie mai
superioară în conformitate cu clasificare după forma craniului. Astfel au fost create tensiuni
dintre triburile tutsi și hutu, care au trăit în pace timp de mai multe secole.

Ca rezultat al politicii "Dezbină și stăpânește" țara a fost condusă până la independență de

minoritatea Tutsi sub presiuni majore. În 1961 când Rwanda și-a proclamat independența
conducerea țării a fost preluată de  hutu. După anii 1950, Belgia a început să-i sprijine pe etnicii
hutu, care după mai mulți ani de asuprire, au folosit aceleași metode de asuprire împotriva
comunității tutsi.

1994: 1 milion de oameni masacrați ...

Tensiunile și conflictele dintre minoritatea tutsi și majoritatea hutu continuă până în 1994. În
1994, președintele Habyarimana de proveniență hutu se așază la masa negocierilor cu tutsi.
Părțile încheie un acord. Conform acordului, tutsi vor participa, de asemenea, la guvernarea
țării și vor avea un cuvânt de spus. Însă Habyarimana  a fost ucis, avionul său fiind doborât.

Hutu care i-au acuzat pe tutsi de asasinarea șefului statului, încep un masacru teribil.
Aproximativ un milion de tutsi și hutu moderați au fost măcelăriți în 100 de zile, aproximativ 10
000 de oameni au fost uciși pe zi.  În masacrul sprijinit și de către autoritățile țării și de mass
media nu au existat arme de foc. Hutu radicali au ucis sute de mii de oameni cu macete, pe unii
i-au ars, și au violat femei.
Cardurile de identitate diferite pentru hutu și tutsi introduse de Belgia în scopul dezbinării au
facilitat identificare și uciderea etnicilor tutsi. După o sută de zile, genocidul se încheie cu
intrarea Frontului Patriotic din Rwanda (RPF) în capitală.

Un ONU care și-a retras trupele staționate pentru a-i proteja pe oamenii inocenți

La începutul genocidului 2500 de militari din trupele ONU de menținere a păcii care ar fi putut
deveni singurul refugiu pentru tutsi în acest genocid au fost staționați în țară. Însă reacția
misiunii  ONU de menținere a păcii nu este diferită de cea din Srebrenica, Bosnia din 1995. Și
Consiliul de Securitate al ONU ia decizia de a reduce numărul de militari de la 2 500 la 250.

Rolul Franței

Kagame, președintele Rwandei, acuză Franța și Belgia de organizarea politică a genocidului.

Victimele genocidului în Franța și în Belgia au intentat procese împotriva autorităților acestor
țări.

Biserica Catolică din Rwanda și-a cerut scuze pentru rolul său în genocidul. Ofițerii francezi sunt
acuzați de instruirea celor care au realizat genocidul și de aprovizionarea cu arme a acestora.

La 23 iunie 1994, Franța a lansat o operațiune pentru crearea unei zone sigure pentru
solicitanții de azil în sud-vestul țării. Cu toate acestea, Franța în loc de a împiedica genocidul,
furnizează arme și muniții pentru făptuitorii genocidului  și împiedică  avansarea Frontului
Patriotic din Rwanda. Jurnalistul francez Saint-Exupery susține că ordinul de aprovizionare cu
arme a hutu  a fost dat de secretarul general al președintelui François Mitterrand, Hubert
Vedrine.

Într-un interviu din 1998 acordat cotidianului Le Figaro, fostul președinte al Franței, François
Mitterrand, a declarat: "Nu este atât de important un genocid ce a avut loc în acele țări."

Din cauza reacțiilor internaționale și a criticilor bazate pe drepturile omului, în aprilie 2019,
după trecerea a 25 de ani, Macron ia decizia să creeze o comisie care să investigheze rolul
Franței în genocidul din Rwanda.