UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
ANUL ll IFR

REFERAT LA DISCIPLINA
Drept internațional public

Coordonator
Lect. univ. dr. Moldovan Carmen STUDENT
LIVADARIU Stefan-Anton

Iaşi
2019
 UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
ANUL ll IFR

Reglementarea genocidului în dreptul

international public

Coordonator
Lect. univ. dr. Moldovan Carmen STUDENT
LIVADARIU Stefan-Anton

Iaşi
2019

2
 Introducere

De-a lungul istoriei, omenirea a cunoscut efectele tragice a două conflagrații mondiale
care au ucis viețile a milioane de oameni.
Războaiele, revoluțiile, revoltele, unele acte inumane care au continuat și după încheierea
acestor războaie și care se manifestă în anumite regiuni ale globului și în prezent au condus la
necesitatea unei politici coordonate și concordante la nivel internațional, dublate de elaborarea și
aplicarea unor instrumente juridice cu valoare de universalitate necesare consacrării întregului
mănunchi de drepturi fundamentale ale omului, astfel încât să se prevină repetarea acestor
evenimente intolerabile.
Acte inumane de distrugere a unor grupuri umane în baza unor motivaţii diverse, politice,
naţionale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare şi nu simple acte de barbarie s-au
săvârşit în toate perioadele istorice ale umanităţii şi în toate zonele sale geografice şi, din păcate,
încă se mai săvârşesc, producând mari daune umanităţii şi condiţiei umane în general,numărul
victimelor omeneşti variind, în situaţii concrete, de la câteva zeci sau sute de persoanela mii şi
milioane, adesea în perioade destul de scurte. Ce altceva decât acte de genocid au fost
programurile din antichitate, din evul mediu,dar şi din secolul nostru, asupra evreilor, a
armenilor sau a altor popoare, cruciadele creştine împotriva "necredincioşilor musulmani pentru
eliberarea locurilor sfinte din Orientul Apropiat, campaniile militare de distrugere sau aducere în
robie a unor popoaree întregi, exterminarea populaţiei băştinaşe de către conchistadorii europeni
în teritoriile şi continentele "descoperite", masacrarea populaţiilor din ţările coloniale şi aducerea
acestora în stare de degenerescenta prin înfometare, munci grele şi tratamente degradante
trecerea prin foc şi sabie a milioane de oameni pe motive politice, naţionale sau religioase,
distrugerea masivă şi planificată a oponenţilor politici în vremurile modeme sau exterminarea
reciprocă a unor etnii în Africa zilelor noastre.
Conştiinţa necesităţii interzicerii cu caracter penal a actelor de aceasta natură, prin
includerea lor în categoria faptelor a căror săvârşire atrage răspunderea penală internaţională şi
organizarea cooperării între naţiuni pentru eradicarea unui asemenea odios flagel, precum şi
angajarea unor acţiuni practice în acest sens sunt, însă, mai recente, ele datând din perioada
premergătoare celui de-al doilea război mondial.

3
 Genocidul

Genocidul este un termen creat în 1944 de Raphael Lemkin1 pentru a denumi „practica

exterminării națiunilor și a grupurilor etnice”.
Rafael Lemkin a fost unul dintre promotori, care în 1933 formula premisele acestui
concept în cadrul Conferinţei pentru unificarea dreptului internaţional penal, cerând încriminarea
acelor fapte care vizează distrugerea unei naţiuni sau a unui grup etnic. El îşi exprima viziunea sa
asupra genocidului în termenii următori: "în general, genocidul nu înseamnă în mod
necesar distrugerea imediată a unei naţiuni, înseamnă mai degrabă un plan coordonat al unor
acţiunidiferite care tind să distrugă bazele vieţii grupurilor naţionale în scopul de a distruge
acestegrupuri. Obiectivul unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale,
aculturii, limbii, sentimentelor naţionale, religiei şi existenţei economice a grupurilor naţionale,
distrugerea securităţii personale, a libertăţii, sănătăţii, demnităţii şi chiar a vieţii indivizilor
careaparţin acestor grupuri. Genocidul este îndreptat contra grupului naţional ca entitate, iar
acţiunilecare îl însoţesc sunt îndreptate împotriva persoanelor nu în calitatea lor individuală, ci ca
membri ai grupului naţional”.
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate
potrivit dreptului internaţional.
Genocidul este o negare a existenţei unor întregi grupuri umane, aşa cum omorul este
onegare a dreptului la viaţă al unei fiinţe umane individuale. El face parte din categoria crimelor
îndreptata împotriva umanităţii în general şi nu numai împotriva unor indivizi determinaţi, chiar
dacă în final victime sunt în primul rând aceştia.Însăşi etimologia cuvântului genocid, compus
din rădăcina Genos2 şi sufixul Cide3, arată că faptele pe care le include acest conceptaduc
atingere unei colectivităţi umane şi, în final, întregii umanităţi.
Genocidul este incriminat în articolul 438 Cod Penal fiind pedepsit cu detențiune pe viață
sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tot articolul 438
dispune că în cazul în care genocidul este săvârșit în timp de război pedeapsa este detențiunea pe
viață.

L. RAPHAEL- jurist
polonez;
1

2
rasă, trib în limba greacă;
3
a ucide, din limba latină;

4
 Genocidul este definit conform Codului Penal a fi “săvârşirea, în scopul de a distruge, în
întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele
fapte:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică,
totală sau parţială, a acestuia;
d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup;”

De asemenea Codul Penal prevede si faptul că:

 Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoarea de

la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Genocidul conform Dreptului international public reprezintă exterminarea intenționată a

unei comunități, a unor grupuri naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă
împotriva umanității.
Ambele definiții, atât cea confrom Codului Penal cât, și cea conform Dreptului
international public urmăresc să prevină săvârșirea de astfel de fapte și, să ocotească dreptul
esențial al individului la viață, drept garantat, fiind înscris în Declarația Universală a Drepurilor
Omului4

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid

4
Document care definește principalele drepturi ale ființei umane.

5
 Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului
militar de la Nürenberg, care încadrează în categoria crimelor contra umanităţii persecuţiile
pemotive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fără a se menţiona în mod
expres că acestea ar constitui crima de genocid, cu condiţia ca asemenea fapte să fi fost
săvârşiteîn legătură cu celelalte crime comise de către inculpaţii care au declanşat şi au purtat un
războide agresiune.
Concepţia Tribunalului de la Nurenberg lega astfel şi genocidul, alături de celelalte crime
contra umanităţii, numai de starea de război, actele de genocid săvârşite in timp de pace neavând
încă o bază juridică clară pentru a fi sancţionate. Şi cum nici Rezoluţia Adunării Generale a
O.N.U. din 1946, prin care se consacrau drept principii de drept internaţional penal cele rezultate
din statutul şi lucrările Tribunalului de la Nurenberg nu se depărta de spiritul Tribunalului,
elaborarea unui instrument juridic special se impunea, cu atât mai mult cu cât Carta O.N.U.5 îşi
propunea promovarea şi apărarea drepturilor omului în toate situaţiile.Un asemenea instrument a
fost elaborat şi adoptat in cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde problema genocidului a fost
examinată de Adunarea Generală încă în prima sasesiune, adoptându-se o rezoluţie care sublinia
că genocidul este o crimă de drept international condamnata de lumea civilizată şi cerea
Consiliului Economic şi Social să elaboreze un proiect de convenţie asupra crimei de genocid. O
nouă rezoluţie adoptata în sesiunea următoare declara genocidul o crimă internaţională
comportând răspunderi de ordin naţional si internaţional pentru state şi pentru indivizi.
În cea de a treia sa sesiune de la înfiinţarea O.N.U.6, Adunarea Generală adopta la 9
decembrie 1948 textul Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Potrivit art.I al Convenţiei, "Părţile contractante confirma că genocidul, fie ca este comis
în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internaţional, pe care ele se angajează
să o prevină şi să o pedepsească".
Din modul în care este formulat acest articol rezultă că la data apariţiei Convenţiei
existenţa crimei de genocid nu era pusă la îndoială, ea impunându-se deja ca o normă
cutumiară,recunoscută de comunitatea internaţională, care condamnase actele de natura
genocidului prin aprobarea regulilor consacrate de documentele in baza cărora fuseseră pedepsiţi
5
Tratat care înființează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite;
6
Cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945;

6
principalii criminali din al doilea război mondial. Ca atare, părţile la convenţie afirmă doar
existenţa crimeide genocid şi se angajează să o reprime prin legislaţia lor naţională.
În cuprinsul Convenţiei se menţionează că genocidul este o crimă de drept internaţional,
fără a se specifica, însă, că este o crimă împotriva umanităţii. Lipsa unei asemenea menţiuni nu
constituie o omisiune, ci o modalitate tehnică folosită pentru a se asigura reprimării acestuia un
caracter universal, desprins de limitele temporale impuse prin Statutul Tribunalului de la
Nurenberg.
Textul astfel formulat soluţionează întrun mod tranşant problema aplicabilităţii prevederil
or convenţiilor, vizând nu numai faptele săvârşite în timp de război, ci şi cele din timpde pace.
Apartenenţa genocidului la categoria crimelor împotriva umanităţii este in acest modindirect
afirmată, de natura unor asemenea infracţiuni fiind posibilitatea de a fi săvârşite şi intimp de pace
şi în timp de război şi nu numai în timp de război.
Potrivit art.II al Convenţiei din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate,în
continuare, săvârşit cu intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial
saureligios ca atare:
a) uciderea membrilor grupului; 
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează in
modnecesar distrugerea sa fizică totală sau parţială;
d) măsurile vizând împiedicarea naşterilor in sânul grupului;
e) transferul forţat de copii dintr-un grup in alt grup.
Problema s-a abordat cu ocazia elaborării convenţiei, când s-a pus şi întrebarea
dacăuciderea unui singur om se poate încadra in noţiunea de distrugere parţială a unui grup sau
constituie doar un omor, simplu ori calificat, după împrejurări. În practică, o asemenea situaţie
ar  putea să apară extrem de rar, date fiind proporţiile vizate în general prin crima de genocid,con
venţia având drept scop prevenirea şi sancţionarea actelor de distrugere îndreptate împotriva
unui mare număr de persoane. Totuşi, chiar şi uciderea unei singure persoane ar putea
constitui crima de genocid dacă ea a fost comisă ca urmare a faptului că victima este membră a
unuia din grupurile specificate în convenţie şi cu intenţia de a se provoca acte similare şi in viitor
in legătură cu prima crimă, deci dacă intenţia autorului a fost de a ucide persoana respectivă sau
chiar dacă rezultatul a fost in fapt, pentru moment, limitat la pierderea unei singure vieţi

7
omeneşti. Esenţială este, deci, pentru existenţa crimei de genocid, intenţia calificată a autorilor
dea acţiona in sensul distrugerii, in totalitate sau in parte, indiferent de proporţiile concrete
aledistrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate împotriva indivizilor care fac parte
dingrupul respectiv.
Convenţia din 1948 asupra prevenirii şi sancţionării crimei de genocid enumera cagrupări
de persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naţionale, rasiale, etnice
saureligioase.În cuprinsul Convenţiei nu se dă o definiţie a noţiunilor de "naţional”, "rasial",
"etnic" sau "religios", ceea ce a stârnit unele controverse asupra conţinutului acestora. S-a
apreciat, totuşi, că noţiunile în cauză sunt îndelung folosite în instrumentele juridice
internaţionale şi în literatura de specialitate, iar fiecare din grupările respective se distinge
uşor  prin anumite trăsături proprii, şi ca nu este necesară o definiţie a lor, prin convenţie,
asemenea procedeu putând complica şi mai mult lucrurile. Se consideră in general că naţiunea es
te "o comunitate marcată de legături sau trăsături specifice de natură istorică şi culturală", rasă
înseamnă "acea categorie de persoane care se disting prin trăsături comune şi constante şi
tocmaide aceea ereditare”, iar conceptul de etnic are un sens mai larg. Definind o comunitate
conceptul de grup religios fiind suficient de clar pentru a mai fi definit.
Limitarea protecţiei împotriva crimei de genocid numai la cele patru categorii de grupuri
a ridicat unele probleme, in sensul dacă nu ar fi necesar ca în definiţia genocidului să se includă
şi alte grupuri umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor acte de reprimare masivă
cu intenţii de lichidare, în fapt cu nimic deosebite de actele de genocid prin forma în care s-au
manifestat, dar care nu sunt protejate juridic printr-o reglementare internaţională de natura celei
privind incriminarea genocidului.
Conform art III. al Convenţiei din 1948 vor fi pedepsite următoarele acte:
a) genocidul;
b) înţelegerea în vederea comiterii genocidului;
c) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
d) tentativa de genocid;
e) complicitatea la genocid.
Art. V. al Convenţiei prevede faptul ca părţile contractante se angajează să ia, în
conformitate cu constituţiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării
dispoziţiunilor prezentei Convenţii şi mai ales să prevadă sancţiuni penale eficace care să

8
afecteze într-adevăr persoanele vinovate de genocid sau de unul dintre actele enumerate la
articolul III.
Potrivit Convenţiei din 1948 (art. VI) persoanele acuzate de genocid sau de o faptă
înlegătură cu acesta (înţelegerea în vederea comiterii, incitarea, complicitatea sau tentativa), vor
fi aduse în faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia s-a comis actul sau în faţa
Curţii criminale internaţionale, care va fi competentă cu privire la acelea dintre Părţile
contractante care i-ar recunoaşte jurisdicţia.Se stabilea astfel o competenţă jurisdicţională
alternativa, a statelor pe teritoriul căroras-a comis actul sau a unei curţi penale internaţionale.
Aceasta nu exclude, desigur, competenţa şia altor state în conformitate cu principiul
represiunii universale.
Prin legislaţia lor internă statele părţi au stabilit, aşa cum rezultă dintr-un studiu de
specialitate7, una din următoarele soluţii privind jurisdicţia genocidului: instituţionalizarea unor
instanţe speciale. Competente numai pentru judecarea crimei de genocid, atribuirea
competenţeide judecată tribunalelor militare sau transmiterea competenţei în sarcina instanţelor
ordinarenaţionale. În ce priveşte jurisdicţia atribuită unei instanţe internaţionale, la data
elaborării Convenţiei nu exista o Curte penală internaţională căreia să i se fi putut da în
competenţă si judecarea genocidului, iar o asemenea Curte nu există nici în prezent.
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid mai cuprinde şi alte
prevederi cu caracter jurisdicţional sau preventiv. Astfel, părţile contractante se angajează să
extrădeze pe autorii crimelor de genocid în conformitate cu legislaţia lor naţională şi tratatele
internaţionale în materie, genocidul şi celelalte fapte conexe incriminate nefiind considerate
crime politice care, de regulă, fac imposibilă extrădarea autorilor faptelor. Pentru prevenirea şi
reprimarea actelor de genocid sau a actelor conexe acestei crime, se prevede şi posibilitatea
caoricare din statele părţi să sesizeze, atunci când consideră necesar, organele competente ale
O.N.U., pentru ca acestea să decidă măsurile potrivite în aceste scopuri.

Statutul refugiaților

7
Louis Rene-Beres, „Genocide and Genocide Like Crimes”, în Internaţional Criminal Law,
TransnationalPublishers Inc. Dobbs Ferry, New York, !986, vol. I, p.273

9
 În timpul și ulterior crimelor îndreptate împotriva umanităţii din perioada celor două
conflagrații modiale, în special cea de genocid, locuitorii statelor în care acestea s-au petrecut, au
început să migreze în statele vecine care le acordau statutul de refugiați și le garantau drepturile
încălcate de în statele din care veneau.
Dreptul refugiaților este o instituție a dreptului internațional public, formată din
totalitatea normelor internaționale elaborate prin acordul de voință a statelor, care reglementează
relațiile dintre ele în materie de acordare a protecției persoanelor refugiate.
Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război din 12
august 1949 cuprinde norme obligatorii pentru statele părți la prezenta convenție și pentru statele
care nu sunt părți, și le obligă să garanteze drepturile și libertățile fundamentale ale populației
civile. Articolul 4 al Convenției explică înțelesul acestei noțiuni: ,,sînt protejate prin Convenție
persoanele care, la un moment dat și indiferent în ce formă se găsesc, în caz de conflict sau de
ocupație, sub puterea unei Părți în conflict sau a unei Puteri ocupante ai cărei cetățeni nu
sunt”8. Datorită exigenței înaintate de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 28
iulie 1951, refugiați pot fi doar persoanele care fie dețin cetățenia unui stat – altul decît cel în
care cer această formă de protecție, fie sunt apatrizi, dar reședința lor obișnuită este în alt stat
decît în statul în care solicită acest statut. Prin urmare, după acordarea statutului de refugiat,
statul, în caz de conflict armat, se obligă să garanteze protecția acestei categorii de persoane, care
cade sub incidența articolului 4 din Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor
civile în timp de război din 1949. Putem afirma că statul care s-a oferit să asigure protecția pe
timp de pace în baza Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, se obligă să
garanteze refugiaților această protecție și în timpul conflictelor armate, prevedere a Convenției
de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război din 1949.
Refugiații reprezintă o categorie distinctă de străini existenți, la un moment dat, pe
teritoriul unui stat.În mod obișnuit, țară de origine acordă cetățenilor săi protecție, în raport cu
alte state, în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine.
Principala caracteristică a refugiaților constă tocmai în faptul că aceștia nu pot să beneficieze de
protecția țării de origine sau nu doresc această protecție.
Inițial, termenul de refugiați era folosit pentru desemnarea persoanelor deplasate în
interiorul unei țări, că urmare a unor calamități naturale, sau alte situații, cum a fost, în Rusia,
8
Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949,
articolul 4.

10
revoluția bolșevică. Potrivit clarificărilor ulterioare, acest termen indică numai persoanele aflate
în afară țării de origine.
Odată cu încheierea Primului Război Mondial, după prăbușirea Imperiului Țarist și a
Imperiului Otoman, în practica internaţională apare o nouă problema – cea a refugiaţilor. Această
problemă se datorează numărului mare de persoane care au fost nevoite, de teama persecuțiilor,
să-și părăsească ţara şi să se stabilească pe teritoriul unui stat străin. Numărul persoanelor
refugiate a crescut semnificativ după instaurarea regimului nazist în Germania şi ulterior, după
cucerirea unor state de către această țară.
Această situaţie a condiționat adoptarea unui sistem de protecţie internaţională de către
Societatea Naţiunilor, care a preluat răspunderea pentru soarta lor. Astfel, în cadrul Societăţii la
27 iunie 1921 a fost creat un Comitet pentru Refugiaţi care avea competențe în soluționarea
problemelor acestei categorii de persoane.
În urmă primului război mondial au avut loc mari deplasări de persoane dincolo de
granițele statelor lor de origine, situație care a generat, pentru prima dată, preocupari in plan
internațional privitoare la statutul juridic al acestei categorii de persoane. în anul 1921, în cadrul
Societății Națiunilor9 ia ființă Comitetul pentru refugiați, prezidat de F. Nan-sen10.
La iniţiativa acestui Comitet sub egida Societăţii Naţiunilor, la 12 mai 1926, a fost
adoptat un Aranjament cu privire la cei între 2 și 3 milioane de refugiaţii ruşi şi armeni, prin care
se stabilea mecanismul de eliberare a unui act de identitate gartuit numit Pașaportul Nansen
pentru a li se asigura un șir de drepturi recunoscute de acest Aranjament, printre care dreptul de a
se instala pe teritoriul unui stat şi dreptul de a putea circula liber în alte state, rezultatul fiind
repatrierea a cca 425 000 dintre aceștia, într-o perioadă de doi ani.
Protecția acestui Comitet a fost direcționată inițial refugiaților ruși și armeni, pentru că în
1928 această să preia în sarcina să și refugiații din Orientul Mijlociu, iar în 1933 refugiații
germani.
Cel de al doilea Război Mondial a dus la deportarea a milioane de oameni din țările
ocuapate de Germania. Aceștia au fost numiți persoane strămutate. Pentru repatrierea acestora s-
au încheiat convenții între U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., pe de o parte și între U.R.S.S. și
Franța pe de altă parte 1945. Cum,mai mult de un milion dintre persoanele strămutate au refuzat

9
 Organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus
capăt Primului Război Mondial;
F. NAN-SEN-explorator norvegian;
10

11
să se întoarcă în țările de origine, pentru a-i ajută să se stabilească în alte țări, a luat ființă, în
1946, Organizația Internațională a Refugiaților O.I.R., că organ special al O.N.U., înlocuită în
1950; prin Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, care funcționează și în
prezent.
De la sfârșitul ultimului război mondial până în prezent, fluxul de refugiați, din cauza
conflictelor locale și altor fenomene țînând cont de natură regimurilor politice din diverse țări, a
devenit un fenomen permanent, îmbrăcând uneori caracterul unui exod în masă al populației, în
această privința au creat probleme, de exemplu, evenimentele din Ungaria 195611, Cehoslovacia
196812, Cambodgia, Uganda, Ciad, Vietnam, Iran,Liban, Etiopia, Angola și mai recent, din
Somalia, Ruanda și Iugoslavia.
În termeni generali, prin refugiat se înțelege o persoană care caută să se sustragă unor
condiții sau împrejurări din țară să de origine, pe care le consideră insuportabile, și să găsească
adăpost și protecție în altă țară. Motivele părăsirii țării de origine pot fi: opresiune, persecuție,
amenințarea vieții sau libertății, sărăcie chinuitoare, război sau lupte civile, dezastre naturale
(cutremure, inundații, seceta foamete).
Continuându-se preocuparile Societății Națiunilor privind protecția refugiatilor, sub egida
O.N.U. s-a adoptat, in 1951, Convenția referitoare la statutul refugiaților, întrată în vigoare în
1954. Această convenție a fost completată cu un Protocol adițional, în octombrie 1967.
Încontinu se urmărește îmbunătățirea convențiilor si respectarea drepturilor fundamentale
ale omului.

Bibliografie

11
Revoluția împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice;
12
Ocuparea Republicii Socialiste Cehoslovace de către forțe armate;

12
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Genocid
 https://www.academia.edu/3665612/genocid
 articolul 438- Cod Penal
 http://www.prouniversitaria.ro/carte/infractiuni-de-genocid-si-contra-
umanitatii/rasfoire/
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Dreptul_la_via%C8%9B%C4%83
 http://www.cab1864.eu/upload/CONVENTIA%20PENTRU%20PREVENIREA
%20SI%20REPRIMAREA%20CRIMEI%20DE%20GENOCID.pdf
 Art. I-II -Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 09
decembrie 1948;
 Art. III , V, VI-Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocide din
09 decembrie 1948;
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Universal
%C4%83_a_Drepturilor_Omului#cite_note-2
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Invazia_Cehoslovaciei
 https://www.academia.edu/7265469/Referat_Drept_international_Public_Populati
a
 https://www.usem.md/uploads/files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/039_-
_Dreptul_refugiatilor.pdf

13