MIRCEA MALITA „TABLOURILE RAZBOIULUI RECE”

Capitolul 1: CRIZA RACHETELOR

In cadrul sesiunii a 17-a a Adunarii Generale a ONU de la New york, 1962, s-a
discutat despre doua mari crize ale timpului: Criza Berlinului si criza Cubei, crize ce
aveau loc pe fundalul unui sistem international ce parcurgea perioada razboiului rece
intre ce doua mari puteri.
Criza Cubei a debutat atunci cand a fost descoperit arsenal (rachete) pe teritoriul
cubanez. Dupa data de 22 noiembrie 1962 au avut loc timp de trei zile sedinte ale
Cosiliului de securitate prin care se incerca descoperirea provenientei arsenalului si apoi s-a
incercat medierea conflictului indirect dintre cele doua puteri. Castro a afirrmat ca acceptat
acestea incercand sa isi ia masuri de aparare fata de amentarea externa.
Aceasta criza putea deveni inceputul unui razboi nuclear, fapt ce le dadea
cetatenilor americani motive de panica. Kennedy a anunţat instituirea blocadei navale
a Cubei pânã la ridicarea rachetelor sovietice şi a fãcut cunoscut cã, la cea mai micã
încercare de a le folosi împotriva SUA, va ordona o replicã în aceiaşi termeni.
Singurul vas ce avea drept de trecere fiind petrlierul numit Bucuresti.
Generalul U. Thant a trimis apeluri private lui Kennedy si lui Hrusciov prin care
ruga ca guvernele celor doua state sa incerce evitarea agravarii problemei. Pe 25
octombrie, doua vase sovietice au incercat sa intercepteze petrolierul Bucuresti dar
fara nici un rezultat.
Pe 26 octombrie, sovieticii au afirmat ca vor retrage arsenalul cu conditia ca SUA
sa promita ca nu va invada Cuba. O zi mai tarziu, Hrusciov a mai adaugat o conditie,
aceea ca americanii sa retraga si bazele din Turcia.
Kennedy si sfatuitorii sai au fost de acord sa retraga in secret bazele din Turcia.
Pe 28 noiembrie URSS anunta ca vor demonta si indeparta armele ofensive
sovietice din Cuba, SUA a retras blocada navala si si-a retras proiectilele din Turcia.
 Capitolul 2: MISIUNE LA HARRIMAN

La cateva luni dupa terminarea "crizei rachetelor" din Cuba, din octombrie 1962,
se va face un pas important in directia imbunatatirii relatiilor romano-americane.
Acest lucru se petrecea pe fundalul negocierilor pentru semnarea unui acord de
interzicere a experientelor nucleare.
Malita povesteste: "Gheorghe Gheorghiu-Dej m-a chemat la el si mi-a spus ca-l
voi intalni la Washington pe Harriman. El s-a ocupat de tratat. Cauta sa-l intalnesti.
Cunosti pozitia noastra. Suntem interesati in obtinerea de licente industriale care ne-
au fost refuzate. Am vrea sa stim daca putem conta pe o schimbare in acest sens. Ar
trebui sa inteleaga ce inseamna pentru noi acordarea unui sprijin in proiectele pe care
le avem. Avem destul necaz cu cei care vor sa ne indrume intr-o directie din care
Romania nu se alege cu nimic. Am aprecia acest sprijin si nu-l vom uita. Cred ca si ei
ar putea fi interesati sa vada ca avem o politica externa independenta si ca gandim cu
capul nostru."
La 8 august 1963, Mircea Malita se afla in fata lui Harriman. Dupa ce a semnat in
numele Romaniei Tratatul de interzicere a experientelor nucleare, Harriman i s-a
adresat cu cordialitate: "Am auzit ca v-ati interesat de programul meu. Timpul e
limitat si am un program foarte incarcat. Ce-ar fi sa ramaneti la mine si sa dejunam
impreuna?".
Malita considera intalnirea cu Harriman un moment cu valoare istorica. Fara
indoiala, Harriman a fost o mare personalitate a politicii Statelor Unite, iar pentru
diplomati este o figura legendara.
Trei romani s-au dus la intalnirea cu Harriman: Malita, ambasadorul Balaceanu si
un consilier. Harriman i-a condus prin cladire, intr-un fel de tur al gazdei, apoi i-a
condus intr-o sala unde era pregatita o masa pentru sase persoane. Din partea
americana, participau, alaturi de Harriman, ambasadorul Crawford si Vedeler, care se
ocupa in Departamentul de Stat de relatiile cu Romania.
Harriman era un conviv agreabil, isi aminteste Malita: "A elogiat rolul regelui
Mihai la 23 august. A fost invitat de Rege la Sinaia, unde s-a dus insotit de fiica lui, in
1946... Avea amintiri placute, tinea minte ca a jucat tenis cu Petru Groza si cum arata
Bucurestiul la sfarsitul razboiului, cand era pavoazat de patru portrete: Stalin,
Churchill, Roosevelt si Charles de Gaulle. Harriman si-a mai amintit ca la Conferinta
de Pace din 1947 de la Paris, in cadrul careia s-a hotarat realipirea intregii
Transilvanii la Romania, a fost membru al comisiei pentru tara noastra." Apoi, brusc,
Harriman l-a intrebat pe Malita: "Cum merg schimburile cu Romania? Ce puteti
vinde?"
A urmat o conversatie despre tarifele discriminatorii, achizitionarea de tehnologie
americana, licente, credite. La acest punct, Harriman a emis prima sa opinie
interesanta pentru romani, scrie Malita: "exista bunavointa in cercurile oficiale
americane in privinta imbunatatirii relatiilor cu Romania".
De la problemele economice, discutia a alunecat in sfera politicii. Harriman a
ascultat cu atentie spusele lui Malita privind politica romaneasca. De fapt, Malita
repeta ideea subliniata de Gheorghiu-Dej: "Ca tara socialista, politica romaneasca e
orientata spre rezolvarea intereselor vitale ale tarii, in cadrul unei politici in care
independenta este un principiu ferm." A urmat raspunsul lui Harriman, care, dupa
Malita, reprezenta incheierea misiunii: "Momentul trebuie folosit pentru
imbunatatirea relatiilor, in special in domeniul economic. Statele Unite privesc cu
simpatie eforturile Romaniei in domeniul economic si este dornic sa ajute". Malita
povesteste ca ar fi vrut sa-l intrebe pe american, asa cum se obisnuieste in tratativele
comerciale, "It's a deal? Cum ar fi: batem palma, s-a facut, ne-am inteles? Au vazut
oare americanii, intr-adevar, ca se deschide pentru ei discret si normal o poarta si ca
pot veni pe ea fara tam-tam sau acorduri solemne si fara a pune conditii (no strings
attached) in calea acestei intelegeri? Ca si cum i-ar fi citit gandurile, Harriman a
adaugat brusc: "Spune-i domnului Gheorghiu-Dej din partea mea ca americanii nu au
consimtit niciodata ceea ce se numeste Impartirea de la Yalta. Eu am fost acolo.
Pentru noi, procentele lui Churchill nu au fost valabile. In intelesul americanilor,
acordul trebuia sa fie fifty-fifty! Niciodata nu ne-am schimbat parerea."
Reintors acasa, Malita a fost chemat de urgenta la mare, unde isi petrecea vacanta
conducerea tarii. Ambasadorul roman avea sa-i raporteze lui Gheorghiu-Dej succesul
misiunii sale: Harriman daduse unda verde relatiilor romano-americane. Gheorghiu-
Dej s-a bucurat, dar s-a aratat mai mult interesat de spusele lui Harriman privind
"biletelul de la Yalta". I-a cerut lui Malita sa repete de doua ori, cu exactitate, ce a
spus americanul.
Cap 3. Un vot disident la ONU. Denuclearizarea Americii Latine, 1963

Depasirea Crizei rachetelor din Cuba din 1962 a produs in relatiile si conduita
marilor puteri schimbari evidente in negocierea solutiilor privind controlul
armamentelor, in special a celui nuclear. In dezbateri s-a aflat Proiectul de Tratat al
Dezarmarii Generale si Complete. Ambele proiecte, unul al URSS si al doilea al SUA
prevedeau obiective radicale: „toate fortele armate, armamentul si uzinele de
producere a armelor vor fi eliminate, cu exceptia ceruta de pastrare ordinii interne”;
ordinea mondiala va fi pazita de o forta a Natiunilor Unite intarita pana la punctul „ca
nici un stat sa nu o poata sfida”. Urmau, insa, diferentele de abordare, punere in
practica si procedura. Sovieticii au parut mai grabiti, americanii, mai prudenti. Si
totusi dupa 10 ani prevazuti pentru dezarmarea reala a lumii, textul Tratatului era
inghetat la primele articole. De fapt in spate era un acord de a fi in dezacord al
superputerilor pentru a umili pe cel mai pretentios pacifist, pentru a linisti opinia
publica terorizata de experientele cu arme nucleare.
In 1962 si 1963 la Geneva s-a discutat un tratat de oprire a testelor nucleare ce se
referea la toate mediile in care experietntele puteau fi efectuate:sol, apa, aer si
subteran. Cand se parea ca lucrurile se pot rezolva si lucrarile Comitetului
progreseaza in directia interzicerii comprehensive, brusc in cadrul unei conferinte
tripartite a puterilor nucleare(SUA, Anglia, URSS) s-a decis asupra unui tratat de
incetare partiala a experientelor nucleare, doar in primele trei medii, lasand pe cel
subteran permis in continuare. 100 de tari s-au inscris la semnarea acestui tratat.
Acesta a deschis o noua fereastra ce a aratat mecanismul de baza al razboiului rece-
confruntarea intre cele 2 superputeri si intre aliantele militare si politice opuse fara a
recurge la arme nucleare. A fost elaborat un mecanism de veghere a acestei intelegeri
tacite care presupunea o incredere reciproca. Conferintele de la Geneva erau parte din
acest mecanism.
Conceptul de zona denuclearizata este strans legat de structura si functionarea
Raboiului rece. A fost un sistem bazat pe balanta nucleara care presupunea
interzicerea folosirii armelor nucleare atat pe teritoriile superputerilor cat si pe cele ale
membrilor celor 2 aliante. Acestea din urma au lansat initiativa crearii propriei zone
denuclearizate. Cel care a sustinut problema denuclearizarii Americii Latine la
sesiunea Adunarii Generale ONU la New York a fost ambasadorul mexican Alfonso
Garcia Robles (unul dintre partinii Cartei ONU). Ideea a apartinut initial Braziliei
insa nu a fost dusa mai departe deorece Brazilia era cunoscuta pentru posibila intentie
de a produce arma nucleara. Premisa generala a denuclearizarii zonei consta in teama
tarilor latino-americane de a vedea continetul lor transformat in teatru de conflict
nuclear, traita in timpul crizei rachetelor nucleare. Inainte de antrenarea forumului
mondial, a fost nevoie de consensul tarilor latino-americane. Robles convinge Bolivia,
Brazilia, Chile si Ecuador care se arata entuziaste de proiect; astfel este sezizata
Declaratia Oficiala a celor 5 state Comitetul celor 18 de la Geneva si se incep
dezbaterile. Secretarul General al ONU a afimart ca ideea zonelor denuclearizate e
intampinata favorabil la ONU. Problema a fost apta de a fi introdusa pe agenda
sesiunii a XVIII-a a Adunarii Generale. A fost urmarita o rezolutie, care nu era greu
de obtinut din cauza majoritatii tarilor in curs de dezvoltare sau nealiniate, grup din
care latino-americanii faceau parte. Cuba a fost cea care a avut obiectii in privinta
denuclearizarii Americii Latine. Nu se opunea dar critica initiativa si proiectul care nu
prevedea garantii de securitate. Denuclearizarea urma sa fie reala cand SUA ar da
asigurari privind denuclearizarea zonei Canalului Panama si a Puerto Rico si daca si-
ar retrage bazele din zona si trupele din Guantanamo. URSS si alte state socialiste ale
Europei de Est erau inclinate sa sprijine pozitia Cubei. A urmat votul. Pentru Romania
si Polonia votarea rezolutiei a fost o problema de semnificatie larga. Orice atitudine ar
fi adoptat ea avea din punct de vedee politic implicatii pentru politica lor externa.
Cele 2 tari au lansat si ele programe de denuclearizare a Europei Centrale (planul
Rapacki-Polonia), respectiv planul romanesc pentru crearea unei „zone de pace in
Balcani, lipsita de baze militaee straine”. Programele nu au fost tratate cu indiferenta
insa contextul international a dus la abandonarea lor. Cei doi reprezentanti din partea
Romaniei si Poloniei asteptau instructiuni de la guvernele lor.Un vot pozitiv ar fi pus
intr-o lumina favorabila initiativele pe care ambele tari nu incetau sa le citeze drept
actiuni proprii. Momentul votarii a fost pe 19 noiembrie 1963. Romania a votat da, da
pentru proiectul denuclearizarii Americii Latine; pentru prima data a votat in mod
diferit de URSS si celelalte tari ale grupului estic intr-o problema politica, motiv
pentru care a doua zi a aparut un articol „Independenta Romaniei”. Polonia a votat ca
restul grupului; abtinere. Situatia a fost paradoxala. Romania a spus da, dar s-a
alaturat argumentelor Cubei, iar Polonia s-a abtinut, sustinand grupului latino-
american.

Cap 4. Romania, tara in curs de dezvoltare. UNCTAD1, 1964

Dupa Decolonizare, proces cu rezultate considerabile si in timp ce Dezarmarea se

afla in plina efervescenta, un al3lea D anunta o alta problema pentru majoritatea
statelor si anume Dezvoltarea. Conferinta pentru Comert si Dezvoltare(UNCTAD) s-a
intrunit la Palatul Natiunilot la Geneva la 23 martie 1964. Desi Carta rezervase un loc
important promovarii „unor standarde mai ridicate de viata, folosirea deplina a mainii
de lucru si conditii de progres si dezvoltare economica si sociala” creand alaturi de
Consiliul de Securitate un Consiliu Economic si Social, precum si 4 Comisii
economice regionale, in primii ani problema dezvoltarii nu intrase pe agenda decat
indirect prin nemultumirea creata de inechitatea schimburiloe comerciale. Tarile
dezvoltate excelau in produse finite iar cele slab dezvoltate in materii prime. Pretul
primelor crestea mereu in timp ce categoria a2a se ieftinea fara incetare. Cererea
tarilor in curs de dezvoltare(noul nume pentru tarile subdezvoltate) a fost deci una
comerciala: stabilirea de termeni echitabili in schimburile dintre produsele finite si
materiile prime. La finele anului 1963 ONU numara 113 tari membre. Dintre
acestea,75 state in curs de dezvoltare supun o Declaratie comuna, in care afirma
pozitia lor in materie. Grupul acessta va ramane in fiinta decenii la rand. A adaugat
mai tarziu 2 membri si se va numi Grupul celor 77. A mai crescut cu peste 50 de
membri dar titulatura a ramas Grupul celor 77. Acesta critica ambele preocupari
dominante: aplicare neconditionata a clauzei natiunii celei mai favorizate(URSS) si
reducerea tarifelor (SUA). Cu aceasta indepartare de cele 2 blocuri Est si Vest si
situarea lor in problematica economica si sociala la distanta relativ egala de cele doua
grupuri, cei 77 s-au anuntat ca un bloc nou, dominant in votul Adunarii Generale,
unde detineau majoritate.
Conferinta de la Geneva s-a desfasurat in plenare si in cinci Comitete care oglindeau
problemele principale pentru Grupul 77: materii prime, produse manufacturate,
finantarea expansiunii comertului international si comertul invizibil, aranjamente
institutionale. Tarile dezvoltate opuneau masurilor de redresare cerute filosofia pietei
libere si puneau raspunderea in intregime pe incapacitatea tarilor in curs de
dezvoltare. In acelasi timp tarile socialiste atribuiau vina pentru situatia exploatrii
coloniale de catre tarile dezvoltate si dadeau cererilor tarilor in curs de dezvoltare
caracterul unor reparatii ce li se cuveneau. Aspiratia tarilor in curs de dezvoltare la
structura armonioasa a economiilor lor a fost in principiu acceptata. Cand insa grupul
a cerut la conferinta „tratament preferential” pentru produsele lor si pentru tanara lor
industrie din partea tarilor dezvoltate, fara reciprocitate, s-a izbit de obiectiile SUA.
Chestiunea a ramas in studiu.Finantarea a fost si ea o problema. Obiectivul fixat de
ONU, 1% din PIB-ul tarilor dezvoltate ce urma sa fie acordat ca asistenta tarilor
subdezvoltate nu fusese atins.(de exemplu Norvegia-0,92%; Luxembourg-0,81%,
Belgia-0,6%; Franta-0,4%; SUA-0,15% etc). 2 deziderate adresate catre tarile
dezvoltate si organismele internationale sunt ”promovarea in conditii corespunzatoare
si de garantii, a reesalonarii si consolidarii datoriilor externe ale tarilor individuale in
curs de dezvoltare; perioade apropriate de gratie di amortizare si rate rezonabile de
dobanzi. Nu numai asistenta tarilor sarace de catre tarile bogate a inghetat, dar nici
aceste cereri rezonabile n-au mai intrat in practica internationala iar distantele intre
cele 2 categorii de state s-au marit in loc sa se micsoreze. Pana la urma, problema s-a
incheiat printr-o rezolutie sovieto-americana ca ONU sa studieze in mod continuu si
concertat cum sa rezolve problemele reconversiei si un eventual ajutor ar fi putut fi
alocat.
La Conferinta exista o identitate de grup: A(tari dezvoltate din Occident), B(tari
dezvoltate socialiste), C(Grupul celor 77) si D(latino-americani). Grupul celor 77 a
atins dimensiunea de 120 state din cele 159 membre ale ONU. Alaturi de problemele
specifice a parut pe agenda la cererea celor 77, principiile care sa” guverneze relatiile
internationale de comert si politicile de comert apte sa conduca la dezvoltare”.
Principiile fixau de fapt punct cu punct exigentele si ghidau programul revendicativ al
Noii Ordini Economice. Aceasta nu a fost acceptate de SUA(noua ordine exista si e
capitalismul) si de URSS(noua ordine exista si e socialismul). Noua ordine economica
internationala a gasit un suport pe plan teoretic din partea curentului ce se numea
„scoala dependentei”. Sistemul international era format dintr-un centru dominator si
inconjurat de cercuri cu diferite grade de dependenta, cu o soarta de exploatare a
zonei periferice de catre centru. Evolutia ulterioara a procesului inceput la Geneva a
 aratat ca noua ordine a ramas litera moarta;nu au fost acceptate si nici nu s-a
materializat in actiuni si fapte. Marile sfidari ca razboiul petrolului(anii 70-crestere
spectaculoasa a pretului barilului de petrol) au avut un rezultat ambiguu; anumite tari
au castiat sume imense, dar sistemul occidental s-a consolidat. Vestul s-a putut mandri
ca a castigat lupta cu Noua Orinde; a mentinut controlul economiei mondiale si a
mentinut structura de dominatie: praspatia intre tarile dezvoltate si tarile in curs de
dezvoltare s-a agravat in mod dramatic.
Romania a inceput in anii 60 sa dezvolte un interes fata de tarile in curs de
dezvoltare si sa intrevada avantajele legaturilor economice cu ele. La semnarea
Actului final, delegatia romana a votat „pentru” in mod diferit de URSS si blocul
sovietic, pentru promovarea unor relatii economice stabile si echitabile de natura sa
creeze conditii favorabile progresului conomic al tutror tarilor in curs de dezvoltare,
sa consolideze independenta lor economica. Aceste voturi au facut ca pozitia
Romaniei sa fie larg dezbatuta in discutiile interne ale Conferintei. si sa fie comentata
de presa mondiala. Romania nu era pregatita pentru intrarea intr-un nou grup de
alianta si solidaritate economica ce ar fi putut fi interpretat ca un nou afront, o noua
slabire a legaturilor sale cu Moscova. Insa la Conferinta ministrilor de la Lina a fost
adoptata „Declaratia de la Lima” elaborata de Grupul celor 77 ce exprima cerintele si
principiile lor la care a aderat si Romania(se identifica cu efortuile statelor in curs de
dezvoltare). Primirea Romaniei in Grupul celor 77 s-a realizat in 1976.

Cap.5 Rezoluţia Europeană, ONU, 1965

În 1965, 118 de state făceau deja parte din Naţiunile Unite, iar distribuţia
geografică a membrilor s-a schimbat şi ea în mod fundamental. Dacă în 1945 făceau parte din ONU
aproape numai state nord- şi sud-americane şi state europene, în decursul valului de decolonizare s-
au adăugat mai ales state asiatice şi africane, ulterior şi state din spaţiul oceanic şi caraibean. Astfel,
ONU s-a dezvoltat dintr-un for care fusese alcătuit iniţial mai ales din foştii aliaţi din cel de-al Doilea
Război Mondial, într-o adevărată organizaţie mondială.
Statele occidentale aveau o atitudine de respingere din ce în ce mai acută în ceea
ce privea majoritatea automată de două treimi deţinută de statele din lumea a treia. Ţările în
curs de dezvoltare se plângeau de 'ignoranţa minorităţii' în ceea ce privea problemele cu care se
confrunta marea masă a oamenilor de pe Pământ. Ţările industrializate şi mai ales SUA - de
departe cel mai mare contribuabil al ONU -, se plângeau în schimb de 'tirania majorităţii'
constituite din statele din lumea a treia în cadrul organelor ONU. Şi pentru că ţările în curs de
dezvoltare contribuiau cu mai puţin de trei procente la bugetul Organizaţiei, americanii erau din
ce în ce mai puţin dispuşi să accepte recomandările şi hotărârile acestora în chestiunile mai
importante, inclusiv în ceea ce privea bugetul ONU.
Dimensiunile politicii externe ale Romaniei pareau cuprinse in caracterizarea ei ca
tara socialista, europeana si in curs de dezvoltare. Pe plan politic si economic facea parte dintr-
un bloc, blocul sovietic sau lagarul socialist, iar intr-o terminologie mai blanda si geografica, din
Europa de Est. Constrangerile blocului se simteau in politica externa. O cale de iesire din bloc
era sustinerea unui dialog pe problemele globale ca dezarmarea sau dezvoltarea. Iar Romania a
demonstrat ca poate juca un rol important intr-un organism international ca ONU.
Anii 1962-1972 reprezinta perioada in care Romania a intrat in literatura politica
vestica sub numele de "cazul romanesc", "experimentul romanesc", "situatia specifica a Romaniei".
Proiectul prin care s-a obtinut in politica externa a Romaniei aceasta pozitie, cu aprecierile de
rigoare, era relativ simplu. Era incercarea de a slabi stransoarea camasii de forta pentru a obtine o
libertate mai mare de initiativa si de miscare si, totodata, slabirea pana la negarea totala a obligatiilor
ce-i reveneau prin logica si activitatea blocului. Erau folosite circumstantele mai favorabile ale
climatului international si angajarea Moscovei in incercari de destindere, fara renuntarea la citarea
continua a "blocului sau lagarului socialist". Discursul international al Romaniei invoca fara pauza
principiile suveranitatii, independentei si neamestecul in treburile interne, adoptate solemn de ONU
si reafirmate de sovietici in noua politica a coexistentei celor doua sisteme. Aceasta a condus la faza
urmatoare, rezumata in afirmatia "romanii se conduc dupa capul lor si dupa interesele proprii".
Deceniul de explicitare si aplicare a acestei idei, stimulata de criza rachetelor din
Cuba din 1962, ce i-a uluit pe conducatorii romani la Moscova, a cunoscut numeroase instante de
punere in practica a pozitiei romanesti. La inceput, au fost voturile la ONU si in organismele
internationale diferite de cele ale blocului. In 1963, primul astfel de vot politic la ONU a fost
exprimat pe tema denuclearizarii Americii Latine ("da" Romania, abtinere URSS si ceilalti). In 1964,
noua voturi diferite sunt date sprijinirii revendicarilor tarilor in curs de dezvoltare. In 1965 Romania
sustine si obtine la ONU o rezolutie privind cooperarea intre tarile europene, avand drept autori o
triada de tari din alianta estica, vestica si neutri. In 1967, Cornel Manescu, ministrul de Externe al
Romaniei, devine presedintele Adunarii Generale a ONU, aducand pentru prima oara un politician al
Europei de Rasarit in aceasta pozitie.
 Dar aceste evenimente se produceau intr-un cadru diplomatico-juridic teoretic.
Existau si actiuni mai putin vizibile (intelegerea secreta Gheorghiu-Dej si Harriman in 1963), ca
regimul special acordat Romaniei de SUA, iesit la iveala curand, prin licentele internationale si
facilitatile economice acordate. Vizitele lui Ion Gheorghe Maurer la De Gaulle, Johnson
(presedintele SUA) si Mao Tze Dun demonstrau libertatea pe care Romania intelegea sa o practice in
afirmarea opiniilor proprii. In 1968, trei colocvii europene tinute la ADIRI (n.r. – Asociatia de Drept
International si Relatii Internationale) dezbateau viitoarea conferinta europeana, dar putini isi mai
amintesc ca litera "C", simbolizand cooperarea in pregatirea CSE (Conferinta de Securitate
Europeana), a fost ceruta cu insistenta de delegatia romana la aceste reuniuni de experti de inalt
prestigiu si, in final, conferinta de la Helsinki s-a intitulat CSCE.
Gesturile mari din partea Romaniei care au surprins politica mondiala au fost doua:
mentinerea relatiilor diplomatice cu Israelul dupa razboiul din 1967 si stabilirea relatiilor diplomatice
cu RFG la un moment in care nici un membru al blocului nu le avea inca. Iar ca suprema
demonstratie a independentei de actiune si de desprindere de logica de bloc a rasunat decizia
Romaniei de a nu se alatura tarilor din alianta socialista care au invadat sau au sustinut intrarea
trupelor sovietice in Praga, pentru a impune o noua conducere a partidului si a ingropa primavara
pragheza.
In acelasi timp, erau intelese limitele de care sa tina seama o politica cvasi-autonoma.
Era perfect cunoscut faptul ca Romania apartinea lagarului condus de URSS in cadrul unei intelegeri
majore intre cele doua mari puteri care adoptasera, alaturi de respectarea cu strictete a regulii
nerecurgerii sub nici un motiv la armele nucleare, a excluderii razboaielor intre ele si intre aliatii lor,
inca un principiu de conduita reciproc respectat: neamestecul unuia in treburile zonei celeilalte.
Toate aceste intelegeri erau confidentiale, nescrise si, deci, absente din campul de observatie al
istoricilor sau al opiniei publice. Exersarea hegemoniei de superputeri impunea pentru membrii zonei
lor un regim stabil, prieten, aliat. Erau revolte sau incercari de eliberare de o parte sau de alta, dar nu
poate fi identificat nici un gest de solidaritate din cealalta directie, in afara protestelor verbale, a
denuntarilor, a condamnarilor, ceea ce intra in zona acceptata, a confruntarii publicistice si
ideologice. Tradarea aliantei se pedepsea insa, de o parte si de alta, prin represiune armata. La
Bucuresti se stia prea bine ca invaziile militare sovietice au fost precedate de declaratii favorabile
iesirii din Tratatul de la Varsovia. La Budapesta si Praga acest lucru s-a comis deschis, urmat de
insulte adresate "puterii asiatice" in presa. Nici un reprezentant roman nu putea face nici cea mai
mica aluzie la posibilitatea retragerii tarii din Tratat. Nici cand Moscova comasa trupe la granita
Romaniei, in 1968, oricata condamnare era adresata Moscovei si oricata hotarare se manifesta in
apararea tarii la amenintarile externe, Tratatul nu era mentionat.

Cap.6 Lagărul socialist. Moscova, Bucureşti, Sofia, 1966-1968

Tratatul de la Varsovia fusese creat in 1955 si numara 8 tari, dar prin retragerea
Albaniei ramasese in sapte: Bulgaria, Chehoslovacia, RDG, Polonia, Romania, Ungaria, URSS.
Numele lui era de „Tratat de prietenie, colaborare si asistenta mutuala”. Era o contrapartida la
NATO. Cele doua blocuri stateau fata in fata, ambele avand forte militare pregatite de confruntare.
Ambele proclamau scopuri defensive.
Tratatul de la Varsovia functiona dupa un calendar precis si respectat. Anual aproape
se tineau consfatuiri la nivelul sefilor de state, iar ministrii de externe si cei ai apararii se intruneau
cu aceeasi regularitate, deobicei inaintea consfatuirilor mari.
Anii 60 incepusera cu doua crize. Criza cubaneza zguduise balanta strategica,
amenintand pacea mondiala cu un conflict nuclear. Balanta a rezistat iar criza a fost depasita.
Cealalta criza, pe teritoriu european, era cea a Berlinului taiat in doua, o parte controlata de URSS,
cealalta aflat sub control.occidental cvadripartit . Este o lunga criza ce a durat peste patru ani (1958-
1963).
URSS-ul dorea recunoasterea RDG-ului ca stat de sine statator de catre Occident si
cerea ca Berlinul sa fie demilitarizat si sa devina „un oras liber”. Dupa mai multe ultimatumuri,
Hrusciov ia decizia de a construi la Berlin, in 1961, intai sarma ghimpata, apoi zidul ce despartea
dramatic si dureros orasul si doua populatii pentru a opri un exod al populatiei catre atractia
economica a vestului. Zidul va dura 28 de ani.
A doua miscare a lui Hrusciov a fost orientarea spre Cuba, pe care vroia sa o salveze
de amenintarile americane, prin instalarea pe teritoriul ei de rachete nucleare. Criza care a urmat a
fost de alta natura decat cea a Berlinului. De data aceasta, armele atomice erau puse in joc si
recurgerea la ele devenise plauzibila.
Intrebarile pe care si le punea grupul de strategie al lui Kennedy erau: nu insemnau
rachetele din Cuba o miscare intreprinsa de sovietici pentru a o folosi in schimbul Berlinului? La
intalnirea din 1961 dintre cei doi lideri, Hrusciov repetase ultimatumul fara iesire, iar Kennedy
replicase ca un atac asupra Berlinului va fi considerat un atac impotriva Americii si aliatilor ei, iar
daca razboiul va incepe, el va incepe la Moscova, nu la Berlin.
 Cele doua crize provocate de Hrusciov s-au incheiat simultan. In cea cubaneza
obtinuse ceva, dar in cea berlineza, in afara de zid, nu obtinuse nimic.
Prin Razboiul Rece, lumea s-a transformat nu intr-un camp de confruntare directa
intre detinatorii balantei, ci intr-o devastatoare batalie prin interpusi si „zone de influenta” in care
cele doua puteri isi impuneau ordinea pe care o considerau necesara.

Capitolul 7: Crizele Orientului Mijlociu si Africa.ONU, New York ,

tarile arabe si Africa , 1967-1977

In noiembrie 1956 a fost creata prima forta internationala a ONU, UNEF(United

Nations Command for an Emergency International Force). Odata cu aceasta s-a dorit
punerea in practica a 3 concepte in ceea ce priveste pacea : peace keeping, peace
making si peace building. Logica implementarii era simpla: ca sa mentii pacea trebuie
ca mai intai sau imediat dupa oprirea ostilitatilor sa o ‘faci” iar dupa aceea sa o
“construiesti”. Primul a fost pus in practica cu success dar peace makingul era un
domeniu in care marile puteri sau mediatorii independenti erau mai credibili decat
organizatia internationala iar conceptual de peace bulding este un principiu ce a fost
pus in practica cu success dupa anii 70.
Toate aceste principii au fost puse in practica in crize ce au aparu in perioada
Razboiului Rece , in special in cadrul crizelor din Orientul Mijlociu si cele din Africa.
Criza Suezului a izbucnit odata cu venirea la putere in Egipt , a lui Nasser si cu
dorinta acestuia de a construi un mare baraj pe Nil , cu efecte enrgetice , agricole si
industrial considerabile. Totusi acesta avea nevoie de sprijinul unor state ce i-ar fi
putut oferi asistenta financiara si nu numai, de aici pornind si atitudinea reticenta a
SUA fata de el (datorita relatiilor sale cu sovieticii). Anglia insa se arata dornica sa isi
pastreze influenta in Suez si de aceea propune in 1955 un plan de realizare a
constructiei in doua etape, care insa a fost retras in iulie 1956 din cauza faptului ca
Nasser a acceptat sprijin din partea sovieticilor. In Egipt se organizeza un meeting de
masa la Alexandria in urma caruia se afirma suveranitatea Egiptului asupra canalului
Suez.
Ca reactie a marilor puteri la nationalizarea Suezului s-au format doua mari curente
de opinie. Americanii doreau demararea unor conferinte in privinta conditiilor
utilizarii canalului in timp ce Marea Britanie si Franta militau pentru indepartarea prin
forta a conducatorului Egiptului.
Pozitia ONU fata de problema din Egipt a fost formulata in cadrul unei rezolutii in 6
principii care insa a fost respinsa de catre URSS prin folosirea dreptului de veto, la 12
octombrie 1956, Franta si Marea Britanie fiind nevoite sa puna la cale o alta strategie:
Israelul trebuia sa invadeze Egiptul, iar ele sa intervina, cerand retragerea celor doi
combatanti de la Canalul Suez. La 29 octombrie, trupele israeliene au invadat Sinaiul
iar in ziua urmatoare Franta si MB au formulat ultimatumul. Dar in aceeasi zi SUA au
introdus o rezolutie la Consiliul de Securitate , cerand imediat incetarea
ostilitatilor.La 2 noiembrie , Adunarea Generala a cerut incetarea ostilitatilor urmand
ca UNEF sa fie instalata pe linia internationala din Sinai si pe linia de demarcatie din
fasia Gaza , iar la inceputul lui martie 1957 trupele israeliene, franceze si engleze erau
retrase.

Razboiul de sase zile din 1967 reprezinta un alt episod important din cadrul
Razboiului Rece. In 1966, organizatii palestiniene de gherila atacau Israelul
determinandu-l ca in noiembrie 1966 sa intreprinda un raid de represalii impotriva
unui oras si a unor sate iordaniene. Siria fusese antrenata intr-o lupta aeriana cu
Israelul in august 1966, atmosfera ostila ia amploare in mai 1967 cand Siria cere
ajutorul tarilor arabe fata de un atac iminent, iar trupele egiptene erau puse in alerta.
La 16 mai , egiptenii au cerut retragerea tuturor trupelor ONU care au instalat posture
de observatie de-a lungul granitelor sale.Acest gest a stranit multa nehotarare in
cadrul ONU fapt pentru care a fost imposibil sa se ia o hotarare exacta in acesta
chestiune .Pana a se termina insa lucrarile Consiliului de Securitate, Israelul ataca la 5
iunie si reuseste sa ii invinga pe arabi intr-un razboi ce a durat doar 6 zile.Adunarea
Generala a fost intrunita la 17 inie, cu cateva luni inainte de deschidera sesiunii
extraordinare din septembrie care avea sa fie sub presedintie romaneasca. Romania nu
a rupt relatiile cu Israelul si a explicat pozitia sa propunand chiar infiintarea unei
chipe de mediere a conflictului formata din diplomati din 3 tari(Suedia, Mexic si
Romania). Consiliul de Securitate a preferat insa sa numeasca un reprezentant special
al Secretarului General pentru Criza din Orientul Mijlociu, care a fost ambasadorul
suedez Gunnar Jarring. Acesta insa a esuat in prerogativele sale deoarece principiul
pe care se baza Israelul in actiunile sale era acela de a obtine contacte directe si
deschise cu tarile arabe cu ultimul scop al incetarii conflictului si de recunoastere . In
noiembrie 1967 Consiliul de Securitate a votat proiectul de rezolutie al Lordului
Carradon, rezolutie ce prevedea retragerea trupelor israeliene din unele teritorii
precum si liberatea circulatiei in zona Suez, fiind un proiect de compromis ce a pus
capat siuatie conflictuale pentru moment.
A fost nevoie de o protonegociere pentru a ajunge la un consens cand a reizbucnit
conflictul dintre cele doua state in 1973 cand noul presedinte Sadat ,instalat dupa
moartea lui Nasser , hotaraste ca Egiptul impreuna cu Siria sa atace Israelul. Razboiul
Yom Kippur din octombrie 1973 a creat premisele impartirii in tabere adverse nu doar
a statelor implicate ci si a celor terte, macar din punct de vedere diplomatic. In acest
sens imediat dupa sfarsitul conflictului, arabii pregateau o intalnire la nivel inalt in
care pe ordinea de zi figura si luarea de masuri impotriva Romaniei , ca reactie la
continuarea relatiilor ei diplomatice pe perioada conflictului cu Israelul, intalnire ce ar
fi putut afecta grav economia romaneasca mai ales datorita importutilor de petrol din
tarile arabe. Pentru a preintampina luarea unor decizii drastice impotriva tarii noastre
s-a format o echipa diplomatica ce a calatorit in Beirut, Damasc, Bagdad, Iordania,
Kuweit,Bahrain,Qatar,Dubai,YemenOman,Tripoli, Senegal, Mauritania,Sudan si
Etipoia. Rezultatele muncii acestei echipe a fost unul pozitiv, la intalnirea finala,
impotriva Romaniei nu s-a mai luat nici o decizie de boicot.

Capitolul 8: Ghid personal de vizitare a galeriei de tablouri

Razboiul Rece a insemnat in primul rand conflict. Incepe cu confruntarea

superputerilor SUA si URSS, continua cu aceea a blocurilor lor militare , se revarsa in
cocnirile prin interpusi si lumea a treia sau interventii proprii, se exprima prin lupta
ideological si propaganda, este competitive economica , unde conceptia pietei
capitaliste se izbeste de dirijismul totalitar al economiilor lagarului socialist, si in fine,
marcheaza populatii si generatii intregi cu pecetea fricii si nesigurantei, amenintand
cu un razboi nuclear de la care insa marile puteri s-au obtinut.
Acest ultimo aspect a fost analizat prin conceptia lui Gaddis, ce caracteriza razboiul
ca fiind “ un act de violnta menit sa oblige inamicul sa se supuna vointei noastre” si
folosirea armei nucleare ca fiind de fapt un gest c ear face din razboi un “joc de suma
nula” intrucat “ statele ce recurg la violent nelimitata pot fi consummate de ea”.
Folosirea armei nucleare a fost evitata pe perioada Razboiului Rece deoarece ar fi
exista o singura urmare posibila: ambele state/blocuri ar fi fost distruse total.De aceea
a aparut o forma de intelegere agreement pentru a stabili intangibilitatea anumitor
zone de influenta, excluderea intre cei mari si aliatii lor a oricarui conflict
conventional c ear fi putut escalada si ameninta balanta, rezervarea dreptului
exclusive de gestiune politica in interiorul zonelor .

“Cursa inarmarilor”-Ca sa functioneze ca factori descurajatori , armele nucleare

trebuiau sa aiba credibilitate sis a reprezinte un nivel de dezvoltare cu nimic inferior
inamicului. Zonele de influenta sia liatii trbuiau convinsi ca scutul antiracheta exista
si functioneaza. Cand “ balanta terorii” s-a stabilizat in principiul “ neatingerii
nivelului necesar de a interzice riposte inamicului” , au aparut semnele de orpire a ei:
negocierile de control al armelor,incercarile de a orpi proliferarea armelors si de a
micsora riscul accidentelor si erorilor. Dar dupa incheierea Razboiului Rece , cursa
inarmarilor a continuat, proliferarea armelor nucleare s-a produs,armele de distrugere
in masa sunt accesibile miscarilor teroriste si regimurilor iresponsabile , reluand astfel
dosarele nerezolvate ale Razboiului Rece.

“Razboiul ideologic”-confruntare intre doctrine ,ambele international ,cua spiratie

universal si ambele rationaliste.Era un schimb vehement de argument, ce permitea sa
se desemneze clar dusmanul, sa se ceara unitatea , fidelitatea si disciplina randurilor
sis a se pedepseasca disciplinar cei care le incalcau.
Razboiul Rece un razboi global?Confruntarile limitate care s-au desfasurat in
interiorul celor doua zone de influenta au avut ecouri si a implicat soarta unor tari de
pe toate continentele.
Configuratia din perioada Razboiului Rece a fost una bilateral?Dupa principalii doi
protagonist dupa cele doua aliante militare sau dupa detinerea a armelor nucleare am
putea spune ca perioada Razboiului Rece a fost una bipolar. Dar sistemul era departed
a fi bipolar prin formarea unor diverse miscari. Spre exmplu miscarea nealiatilor ,
grup de 100 de state format la Bagdung in 19 .Principalul motiv pentru care s-a dat o
lupta crancena intre cele doua current ideologice de a castiga Sudul a fost teama ca
oponentul reuseste sa-l ralieze de partea lui. Economia si ajutorul military au fsot
principalele metode de atragere a statelor in unul din cele doua blocuri dar de cele mai
multe ori ajutorul era oferit intr-un mod necorespunzator.
Parcurgerea tabloului lumii a treia , in afara concurentei si interventiei celor doua
blocuri, releva totusi o imensa forta terta care , fara sa se transforme intr-un nou pol
similar , atesta caracterul pluralist al sistemului international .Dar nu doar existent
acestui pol dezminte caracterul bipolar al perioadei ci si eroziunea interioara a unitatii
celor doua blocuri.Pentru blocul occidental acesta l-a reprezentat Franta lui
Gaulle( prin contestarea rolului americam in conducerea NATO, prin constituirea unei
forte nationale nucleare, prin contracararea influentelor americane economice si
politice in tarile africane si prin politica constructiei europene) iar pentru cel estic ,
China lui Mao(prin contestarea rolului conducator pe care URSS il detinea in
miscarea comunista internationala, prin revendicarile teritoriale).

Criza Berlinului si cea din Cuba au reprezentat momente de tensiune maxima tocmai
pentru ca in orice clipa unul din blocuri ar fi putut face o miscare gresita ce ar fi dus
la conflict direct, insa conflictele deschise din zona a treia nu erau considerate
razboaie , ci erau tratate ca simple actiuni de sustinere unei cauze
drepte( independenta , respingerea intereferentelor straine,libertate). In tot acest
context insa, de multe ori alegerea partenerului de alianta de catre cele doua
superputeri era contraproductiva, datorita lipsei unei politici pe termen lung, bazate pe
analize profunde , capabile sa identifice si efectele negative .

Efecte pozitive ale Razboiului Rece- lichidarea colonialismului: in razboaiele pentru

independent , tarile din lumea a treia s-au bucurat de sprijinul SUA sau Urss in functie
de interese.
-sustinerea statelor invinse in cel de-al doilea Razboi Mondial (in special Germania si
Japonia)de catre SUA pentru a le tine departe de influenta URSS,fapt ce le-a permis
acestora sa si devina mari puteri economice
-Competitia tehnologico-stiintifica, in special in domeniul spatial, a determinat cea
mai mare revolutie tehnico-stiintifica, la o distant de doua secole de prima.