Structura normativă a ştiinţei – R. K.

Merton

Practica ştiinţifică este reglementată nu doar de prescripţiile de natură metodologică.

Un alt aspect al dimensiunii normative a ştiinţei ca instituţie, în afara celui tehnic este
cel etic, moral. Ethosul ştiinţei este complexul de valori şi norme încărcate afectiv
care constrânge acţiunile oamenilor de ştiinţă.
Analiza corelativelor etice ale ştiinţei este, în viziunea lui Merton, o etapă
necesară pentru orice analiză a ştiinţei ca instituţie, manieră de apropriere sociologică
a practicii ştiinifice.
Scopul instituţional al ştiinţei este extinderea cunoaşterii legitime. Metodele
tehnice utilizate pentru atingerea acestui scop oferă defniţia relevantă a cunoaşterii:
afirmare confirmată empiric şi consistentă logic a regularităţilor (fiind în consecinţă
predicţii). Realizarea obiectivelor ştiinţei are loc prin aplicarea regulilor procedurale
ale demersului ştiinţific. În raport cu normele metodice sau tehnice, cele morale sunt
constrângătoare nu atât pentru că sunt eficiente, ci pentru că se crede în ele.
În viziunea lui Merton, ethocul ştiinţei este compus din 4 seturi de imperative
instituţionale:

Universalism
Universalimsm ştiinţei înseamnă că pretenţiile de adevăr trebuie să fie supuse unor
criterii impersonale: să fie consonante cu observaţiile şi cu cunoaşterea confirmată
anterior. Caracteristicile particulare al omului de ştiinţă – rasă, etnie, sex, etc. - nu
trebuie să influenţeze evaluarea rezultatelor sale de către comunitatea savantă. Mai
mult, universalismul solicită carierelor ştiinţifice să fie deschise talentelor. Doar lipsa
competeneţelor trebuie să fie motiv de respingere a cuiva din câmpul ştiinţific.
Evident, ambele cerinţe manţionate pot să fie încălcate de oamenii de ştiinţă înşişi.
Comunitatea academică orbită de şovinism poate încerca să minimizeze meritele celor
care provin din grupurile indezirabile, precum au încercat naziştii cu savanţii evrei. Pe
de altă parte, se întâmplă uneori ca lume asavanţilor să se închidă ca o castă, blocând
accesul anumitor categorii, cărora nu li se admite abilitatea de a face ştiinţă.
Merton chiar stabileşte chiar o paralelă între principiile universaliste ale
ştiinţei şi principiile democraţiei. Aceasta, ca şi ştiinţa, promovează standarde
impersonale de succes, bazate pe capacităţiu personale valorizate social, contrare
structurilor de status.

Comunism
Descoperirile concrete ale ştiinţei sunt rezultatul colaborării sociale şi sunt atribuibile
comunităţii. Ele constituie o moştenire comună în care partea producătorului
individual este sever limitată. Pretenţia omului de ştiinţă la „proprietate intelectuală”
este limitată la recunoaştere şi stimă care, dacă sistemul funcţionează cu o oarecare
eficienţă, este corelată semnificaţiei sporurilor aduse fondului comun de cunoaştere.
Acest aspect este legat de cel al imperativului comunicării descoperirilor.
Recunoaşterea amintită mai sus derivă mai ales din rezultate ceea ce impune
oamenilor de ştiinţă să comunice cât mai repede ceea ce descoperă, şi pentru că
pierderea priorităţii duce la pierderea unei şanse la ocuparea unei poziţii în ierarhia de
legitimitate a disciplinei.
 Caracterul comunal al ştiinţei este reflectat şi prin recunoaşterea de către
oamenii de ştiinţă a dependenţei lor de o moştenire culturală faţă de care nu au
pretenţii diferenţiale. Se admite de către cei mai reputaţi savanţi îndatorarea lor faţă de
această moştenire comună şi recunoaşte că calitatea coperativă şi cumulativă a
realizărilor ştiinţifice.

Dezinteresul
Dezinteresul recunoscut oamenilor de ştiinţă nu trebuie să fe atribuit altruismului,
pasiunii pentru cunoaştere, curiozităţii şi altor motive. El este mai degrabă rezultatul
controlului instituţional asupra multiplelor şi banalelor motivaţii ale oamenilor de
ştiinţă. Nici calităţile personale ale oamenilor de ştiinţă nu explică raritatea fraudelor
din rezultatele de cercetare publicate în publicaţiile de specialitate. Dezinteresul
evident provine din cerinţa de verificabilitate a rezultelor ştiinţei, ceea ce înseamnă
supravegherea riguroasă a colegilor. Caracterul public şi testabil pe care trebuie să le
dovedească producţia ştiinţifică fundamentează dezinteresul dar şi integritatea omului
de ştiinţă. Impostura este redusă la minim, pe de altă parte, de faptul că publicul
omului de ştiinţă este unul competent, spre deosebire de alte profesiuni în care
beneficiarii pot fi înşelaţi.

Scepticism organizat
Omului de ştiinţă i se pretinde să îşi suspende pe parcursul cercetării judecăţile
personale şi să evalueze detaşat credinţele, pe baza unor criterii logice şi empirice.
Ştiinţa intră uşor în conflict cu alte instituţii, care pretind să afirme adevărul despre
aspecte care constituie obiectul ştiinţei. Nu există, pentru omul de ştiinţă, o
dimensiune „sacră”, intangibilă, a realităţii observabile. Respingerea unor dogme
poate fi o justificare a revoltei acestor instituţii, dintre care religia oferă exemplul cel
mai notabil. Se pare însă că reacţiile antiştiinţifice puternice reflectă mai ales
îngrijorarea că scepticismul ameninţă actuala distribuire a puterii în societate.