Tipul criminalului profesionist şi termenul de criminal profesionist a apărut, pentru

prima dată, în practica luptei contra delincvenţa, la începutul secolului al XIX-lea,

fiind utilizat de şeful Siguranţei franceze Eugene Francoi Vidocq. El îi numea
criminali profesionişti pe cei care comiteau sistematic furturi, escrocherii şi alte
infracţiuni contra averii şi care posedau o deosebită abilitate şi măiestrie de
comiterea lor.

Profesionalismul criminal are drept principale trăsături:

activitate criminală permanentă (îndeletnicire criminală);

gen identic de activitate criminală (specializare);

anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi (calificare);

infracţiunile – sursă de bază a veniturilor;

integrare în mediul criminal

O trăsătură indispensabilă a personalităţii criminalului profesionist este integrarea

în mediul criminal. Persoana care optează pentru comiterea infracţiunilor în formă
de îndeletnicire renunţă la respectarea normelor de conduită stabilite în societate şi
le acceptă pe cele proprii mediului criminal. Activitatea criminală sistematică
impune un anumit stil de viaţă şi un sistem de comunicare, cu implicaţiile
respective. Necesitatea psihologică firească a persoanei de a comunica acum este
realizată în mediul care împărtăşeşte sau îi acceptă orientările. Acest mediu, însă,
determină, de regulă, conduita ulterioară a persoanei, în mediul dat, ea găseşte
stimulenţi şi experienţă, se străduieşte să-şi asigure securitatea etc. Treptat,
persoana în cauză se ataşează strâns mediului. În acest sens, este sugestiv faptul că
în locurile de detenţie, în timpul repartizării condamnaţilor nou-sosiţi, majoritatea
tinde să ajungă în colectivele în care sunt mai multe persoane condamnate pentru
infracţiuni similare. Consolidarea se manifestă deosebit de pregnant în cazul
condamnaţilor pentru furturi, jafuri şi tâlhării.
Pentru personalitatea criminalului profesionist este specifică posedarea şi
menţinerea unui complex de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi necesare tipului
respectiv de activitate criminală, precum şi tendinţa spre o perfectă specializare.

S-a constatat, bunăoară, că, pentru a obţine deprinderi necesare, un hoţ de buzunare
începător are nevoie de 6 luni de zile. Pregătirea lui (ca şi în cazul oricărei alte
specializări) se bazează pe experienţa criminală acumulată de infractorii din
această categorie şi coroborata de perfecţionările prin metoda „probelor şi
greşelilor” în funcţie de noile circumstanţe sociale şi de formele de luptă ale
organelor de ocrotire a dreptului cu un asemenea tip de infracţiuni.

temperamentul sangvinic