MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL

REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ȘTEFAN CEL MARE”
DISCIPLINA: Criminologie

REFERAT
TEMA: Structura și caracteristica criminologică a
criminalității profesionale

A realizat: Studenta anului IV

de studii, facultatea drept
grupa academică 141
GUZUN DANIELA

A verificat: asistent universitar

RUSSU VALENTINA

Chișinău 2019
 Introducere

Profesionalismul criminal nu constituie o achiziţie recentă a societăţii

umane. Acest fenomen îşi are obârşia într-un trecut îndepărtat, deşi a cunoscut o
ascensiune deosebită în ultimele secole, odată cu dezvoltarea urbană intensă.
Tipul criminalului profesionist şi termenul de criminal profesionist a apărut, pentru
prima dată, în practica luptei contra delincvenţa, la începutul secolului al XIX-lea,
fiind utilizat de şeful Siguranţei franceze Eugene Francoi Vidocq. El îi numea
criminali profesionişti pe cei care comiteau sistematic furturi, escrocherii şi alte
infracţiuni contra averii şi care posedau o deosebită abilitate şi măiestrie de
comiterea lor.
În doctrină, tipul de criminal profesionist a fost desprins, pentru întâia oară,
în tipologia aprobată la congresul Uniunii Internaţionale a Criminaliştilor,
desfăşurat la Heidelberg în 1897. Iniţial, acest concept viza trăsături precum
nedorinţa de a renunţa la activitatea criminală, utilizarea anumitelor deprinderi şi
înverşunarea.
Începând cu Cesare Lombroso, cercetătorii evidenţiau că principala sferă de
manifestare a profesionalismului criminal sunt infracţiunile patrimoniale (în orice
caz, putem spune că ele au un substrat cupidant). Se aprecia, de regulă, că
purtătorii profesionalismului criminal se disting printr-o dezvoltare intelectuală
suficientă, o subcultură pronunţată (argou, tatuaj, norme de comunicare cu „ai lor”
şi „străinii”, tendinţă spre întrajutorare etc.), specializarea pe infracţiuni de un
anumit tip şi anumite metode de comitere şi de tăinuire. De altfel, asemenea
constatări au fost confirmate, în repetate rânduri, de cercetările concrete efectuate.
 Noțiuni generale
Trebuie precizat, de la bun început, că terminologia utilizată pentru
desemnarea acestui tip de criminalitate este, propriu-zis, convenţională. Evident,
termenul de „profesie” presupune o activitate socialmente utilă şi oficial
încuviinţată, are un caracter pozitiv şi nu aduce atingere intereselor şi drepturilor
legitime ale membrilor societăţii, fapt care însă nu se pretează la activităţi
criminale. Dincolo de atare semnificaţie, profesiunea are drept trăsături
permanenţa, sursă de bază a veniturilor etc., trăsături pe care le regăsim şi la
anumite manifestări criminale. De aceea, acest termen este preluat de criminologi,
în scopuri operaţionale, pentru desemnarea unui fenomen infracţional specific, el
reflectându-l adecvat. Doar că în criminologie i se conferă o însuşire distinctă -
caracter criminal.
Tocmai de aceea, termenul „criminal profesionist” trebuie înţeles în sensul
că pentru criminalul în discuţie comiterea de infracţiuni constituie o „profesie”, dar
nu în sensul de a se distinge printr-o anumită „perfecţiune”. Or, nu putem vorbi de
aşa ceva în cazul criminalilor profesionişti începători. Prin urmare, calificativul
„profesionist” indică, în principal, caracterul de „profesie” al activităţii ilicite a
infractorului.
Criminalitatea profesională constituie un tip de criminalitate ce se manifestă
printr-o permanenţă a activităţii criminale a participanţilor (practicarea sub formă
de îndeletnicire), activitate ce constituie principala sursă a veniturilor lor şi
necesită o specializare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor (metodelor şi
mijloacelor de comitere a infracţiunilor), precum şi apartenenţa criminalilor, care
posedă o anumită specializare, la o subcultură şi la un mediu criminal relativ închis
şi ierarhizat.
Acest tip de criminalitate nu trebuie confundat cu cel al recidiviştilor,
întrucât nu orice recidivist, este neapărat un criminal profesionist, precum şi nu
orice criminal profesionist este un recidivist, dat fiind caracterul latent deosebit al
unor feluri de activităţi infracţionale, practicate ca îndeletnicire.
Profesionalismul criminal are drept principale trăsături:

 activitate criminală permanentă (îndeletnicire criminală);

 gen identic de activitate criminală (specializare);
 anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi (calificare);
 infracţiunile - sursă de bază a veniturilor;
 integrare în mediul criminal.
De menţionat că specializarea presupune comiterea infracţiunilor de un
anumit tip şi utilizarea unor anumite mijloace şi metode de săvârşire a
infracţiunilor (numai infracţiunile de furt cunosc peste 25 de modalităţi de comitere
şi, respectiv, tot atâtea specializări). Integrarea în mediul criminal comportă
adoptarea subculturii criminale, împărtăşirea criteriilor de ierarhizare, respectarea
statutelor ierarhice etc.
Din punct de vedere al manifestării, criminalitatea profesională cuprinde
faptele penale comise de persoane a căror activitate infracţională poartă trăsăturile
profesionalismului criminal. În esenţă, criminalitatea profesională reprezintă un
fenomen social negativ care rezidă în asigurarea existenţei pe cale criminală, adică
activitatea criminală este sursa de existenţă pentru unii indivizi. De aceea, în
situaţia în care unele trăsături ale profesionalismului criminal se manifestă mai
puţin pregnant, trebuie să ne conducem după acest indiciu esenţial.
În categoria criminalilor profesionişti cercetătorii includ şi persoanele cu
funcţii de răspundere care comit unele infracţiuni cu caracter economic. Este vorba
de acei funcţionari care, folosindu-se de funcţia deţinută, comit sistematic anumite
infracţiuni cu caracter economic, asigurându-şi pe această cale un venit
suplimentar, relativ constant. Sunt discutabile asemenea teze. În primul rând, în
cazul de faţă lipseşte una dintre însuşirile fundamentale ale criminalilor
profesionişti – integrarea în mediul criminal. E puţin probabil că funcţionarii vizaţi
aparţin mediului criminal, împărtăşesc subcultura criminală, respectă tradiţiile,
obiceiurile şi normele de conduită criminale, se bucură de anumite statusuri în
ierarhia stabilită în lumea interlopă, cunosc şi utilizează argoul, poartă tatuaje cu
semnificaţie criminală etc. Nu mai puţin probabil este şi prezenţa autoidentificării
cu lumea criminală. Bănuim că persoanele în discuţie nu acceptă şi, cu atât mai
mult, nu împărtăşesc „filosofia” criminală promovată de infractorii profesionişti,
acea viziune specifică denaturată asupra lumii. Ei nu au nici conştiinţa
profesionalismului criminal proprie infractorilor profesionişti. Pentru un infractor
profesionist activitatea sa criminală constituie „substanţa” vieţii, de unde şi stilul
criminal de viaţă şi o anumită conştiinţă (ostentativă) a faptului, pe când
funcţionarul în cauză este orientat, în principal, spre valori (activitate, norme etc.)
socialmente acceptate, iar aspectul fraudulos este perceput drept secundar, episodic
şi refulat în inconştient, fiind justificat în modul cel mai diferit, dar în termeni
social acceptabili, în al doilea rând, nu credem că poate fi vorba, în sensul propriu-
zis al termenului, de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice, deşi sunt aplicate,
evident, metode ilicite (de cele mai multe ori, ele apar la iveală de la sine în chiar
procesul activităţii sau prin efectul de inversie). Probabil, în atare situaţie, ar fi mai
potrivit să vorbim doar de comiterea relativ sistematică de infracţiuni.1
Este discutabilă şi altă aserţiune. Se consideră că infracţiunile pot constitui atât
sursă principală a veniturilor, cât şi suplimentară. Drept principală sursă de
existenţă trebuie calificată activitatea criminală care nu este cumulată cu vreo
activitate socialmente utilă, iar suplimentară - când doar o parte din venit este
dobândit pe cale infracţională. În această ordine de idei, pot fi puse în discuţie două
momente. Pe de o parte, poate oare fi vorba de venit suplimentar în cazul
criminalităţii profesionale? Este greu de crezut că o persoană, care dispune de un
anumit venit licit, va recurge la comiterea profesională (cu caracter de îndeletnicire
şi în scop de a-şi asigura existenţa) a infracţiunilor pentru a obţine un venit mai
mic decât cel obţinut legal. Ar fi iraţional şi inutil (neconvenabil chiar) să te
1
https://criminology.md/index.php/ro/articole/131-no-iunea-criminalit-ii-profesionale
aventurezi într-o activitate atât de riscantă şi tot atât de neprofitabilă. Or, venit de
bază trebuie considerat acela care este mai substanţial, odată ce vorbim de
asigurarea existenţei. Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că activitatea
criminală, practicată sub formă de îndeletnicire, se caracterizează prin permanenţă.
Aşadar, nici acest aspect (al unui venit stabil) nu poat. Doar că ele vor constitui
cazuri izolate (singulare), în timp ce criminalitatea profesională reprezintă un
fenomen social şi, ca atare, se caracterizează prin trăsături proprii unui număr mare
de elemente din care este constituit şi se manifestă ca tendinţă. Criminalitatea
profesională rezidă, în esenţă, tocmai în asigurarea de către unii indivizi a
existenţei lor pe calea comiterii de infracţiuni, adică printr-o activitate criminală.
Anume prin aceasta se distinge (în esenţă) criminalitatea profesională de orice alt
tip de criminalitate.*e fi invocat în mod categoric drept argument. Cercetările
efectuate denotă cu certitudine că criminalii profesionişti, că urmare a activităţii lor
ilicite, obţin profituri considerabile, deci principala lor sursă de existenţă o
formează anume activitatea criminală. Desigur, pot fi şi excepţii
Pe de altă parte, este oare corect să i se atribuie activităţii licite, în orice
situaţie (prin urmare, necondiţionat), calificativul de sursă de bază a existenţei? În
primul rând, precum a fost menţionat mai sus, este logic să apreciem, în raport cu
noţiunea de existenţă, drept principal venitul care este mai mare, indiferent dacă a
fost dobândit pe cale ilicită sau legală, căci el constituie grosul mijloacelor de
existenţă. În al doilea rând, criminalii profesionişti se aranjează, de regulă, la
serviciu din considerente conspirative, ei nici nu au de gând să-şi asigure viaţa din
atare sursă. Iată de ce, este, cel puţin, înşelător a judeca lucrurile după acest aspect.
Studierea criminalităţii profesionale întâmpină unele dificultăţi. Situaţia este
cauzată de lipsa în statistica criminologică a unor indici adecvaţi. De aceea, pentru
studierea criminalităţii profesionale, cercetătorii recurg la: a) interpretarea datelor
statistice privind recidiva specială, iar în structura acesteia apelează la indicii
recidivei repetate, care reflectă mai sigur specializarea infractorilor (oricum, putem
releva doar anumite tendinţe şi nu stări precise de fapt); b) efectuarea cercetărilor
aleatorii.
În aprecierea criminalităţii profesionale indicii recidivei speciale sunt relativi
şi aproximativi. Mulţi dintre criminalii profesionişti, deşi comit infracţiuni sub
formă de îndeletnicire, din diferite motive nu sunt traşi la răspundere penală
(latenţa specifică unor tipuri de infracţiuni, iscusinţa deosebită a unor infractori
etc.). Categoria criminalilor profesionişti anterior nejudecaţi e numeroasă în mediul
trişorilor, escrocilor, traficanţilor de droguri etc. Iată de ce, în studierea
criminalităţii profesionale, este important a lua în consideraţie „stagiul criminal”
(pluralitatea faptelor penale). Este vorba, în special, de cazurile când persoana, fără
a cădea în atenţia poliţiei, comite infracţiuni similare o perioadă îndelungată. De
asemenea, trebuie luată în consideraţie şi circumstanţa că criminalii profesionişti
pot săvârşi şi fapte penale ce nu ţin nemijlocit de activitatea criminală de bază (sub
influenţa stării de ebrietate comit acte de huliganism în restaurant după o „afacere”
reuşită).2
2
https://www.slideshare.net/exodumuser/49318825-criminologiegenerala?
ref=https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/
 Comiterea de infracţiuni omogene este, indiscutabil, o caracteristică de bază
a infractorilor profesionişti. Cu toate acestea, uneori, în anumite limite, este
posibilă o „recalificare” a criminalilor profesionişti. Totuşi, continuă să persiste
caracterul de îndeletnicire al activităţii infracţionale, de sursă principală a
veniturilor şi de specializare, iar persoana rămâne integrată în mediul criminal.
Astfel, cei mai mulţi dintre hoţii de apartamente recidivişti au fost condamnaţi,
prima oară, pentru alte tipuri de infracţiuni, de cele mai multe ori pentru infracţiuni
cupidant-violente; acelaşi lucru este valabil şi în cazul a jumătate dintre hoţii de
buzunare. Fiecare al treilea trişor a fost condamnat pentru furt de buzunare sau
pentru alt tip de escrocherie. „Recalificarea” are, de obicei, loc sub influenţa
infractorilor versaţi care se bucură de o poziţie „prestigioasă” în ierarhia criminală
şi presupune transmiterea cunoştinţelor aferente noului tip de activitate criminală.
Formarea intenţiei de a practica săvârşirea infracţiunilor sub formă de
îndeletnicire, deci de a o transforma în „profesie”, de cele mai multe ori, se
produce în locurile de detenţie şi poartă amprenta unei înrâuriri din partea adepţilor
unui anumit mod de activitate criminală.
Numărul specializărilor criminale creşte continuu, sub influenţa noilor
factori social-economici, juridici etc. În prezent, autorii menţionează cifra de peste
100 de „specialităţi” criminale.
Este de remarcat un fapt, curios la prima vedere, dar semnificativ la o
analiză profundă. În contextul schimbărilor ce se produc în societate, în virtutea
unor circumstanţe determinante, are loc deprecierea valorilor morale, diminuarea
rolului reglativ al obiceiurilor şi tradiţiilor, amplificarea şi extinderea fără
precedent a fenomenelor de corupţie şi de protecţionism, înmulţirea cazurilor de
samavolnicie etc. Atare manifestări au afectat chiar şi lumea interlopă. Astfel, pot
fi constatate frecvente cazuri de încălcare a normelor criminale, de neglijare a
tradiţiilor şi obiceiurilor criminale de înşişi exponenţii acestora; ba chiar, au loc
cazuri de „corupere” în scopul obţinerii unei poziţii ierarhic superioare
(privelegiate) şi de protecţionism. Lumea interlopă este şi ea bulversată de procese
de destabilizare şi de segmentare semnificativă. Trebuie totuşi să recunoaştem că,
în pofida celor spuse, lumea interlopă continuă să prezinte un pericol major pentru
societate.
 În atare condiţii, impactul distructiv al criminalităţii profesionale şi
organizate creşte considerabil, constituind un pericol social sporit.*În ultimii ani
este atestat un proces de interferenţă accentuată între criminalitatea profesională şi
criminalitatea organizată, iar pe cale de consecinţă determinarea lor reciprocă. Este
o stare „firească”, datorită afinităţilor existente între aceste tipuri de criminalitate,
dar facilitată şi de procesele social-economice şi politice în derulare şi este lesne a-
i prevedea continuarea, mai amplificată, a procesului de interferenţă. De fapt, un
segment însemnat (nucleul) din criminalitatea organizată posedă însuşirile
profesionalismului criminal, deşi contopirea totală a acestor tipuri distincte de
criminalitate este practic imposibilă.3

3
https://criminology.md/index.php/ro/articole/131-no-iunea-criminalit-ii-profesionale
 CARACTERIZAREA CRIMINOLOGICĂ A
PERSONALITĂŢII CRIMINALULUI PROFESIONIST
Principalele orientări valorice, care determină stereotipizarea
comportamentului criminalilor profesionişti în relaţiile interpersonale, sunt legate
de:

 conturarea preferinţei pentru activitatea infracţională în raport cu oricare alta;

divizarea participanţilor la relaţiile din indiferent care sferă în „ai lor” şi
„străini”;
 poziţia de alienare şi ostilitate faţă de persoanele care au o conduită licită,
excepţie făcând un cerc restrâns de persoane apropiate, relaţiile cu care sunt
bazate pe tăinuirea ocupaţiei adevărate sau pe „neamestecul” mutual tacit în
chestiunea sursei de venituri;
 permanenta hotărâre de a crea ori a folosi situaţii prielnice pentru următorul
episod din activitatea criminală (caracterul latent al motivaţiei, al procesului
deliberativ şi de realizare a unei variante respective de comportament);
 orientarea spre respectarea normelor şi exigenţelor subculturii criminale
(tradiţiilor şi obiceiurilor criminale) în conformitate cu locul lor în ierarhie;
 grija de menţinere şi îmbunătăţire a abilităţilor criminale, ca garanţie în
dobândirea venitului şi asigurarea securităţii (acest lucru nu exclude însă
apariţia la un moment dat a încrederii în superioritate şi impunitate, fapt care îi
înlesneşte demascarea);
 poziţia pragmatică în caz de tragere la răspundere penală, legată de invocarea
prezumţiei de nevinovăţie, luând în consideraţie posibilităţile reale ale
organelor de ocrotire a dreptului şi posibila reacţie a „autorităţilor” criminale,
precum şi statutul lor în mediul criminal.
 
Pentru personalitatea criminalului profesionist este specifică posedarea şi
menţinerea unui complex de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi necesare tipului
respectiv de activitate criminală, precum şi tendinţa spre o perfectă specializare. S-
a constatat, bunăoară, că, pentru a obţine deprinderi necesare, un hoţ de buzunare
începător are nevoie de 6 luni de zile. Pregătirea lui (ca şi în cazul oricărei alte
specializări) se bazează pe experienţa criminală acumulată de infractorii din
această categorie şi coroborata de perfecţionările prin metoda „probelor şi
greşelilor” în funcţie de noile circumstanţe sociale şi de formele de luptă ale
organelor de ocrotire a dreptului cu un asemenea tip de infracţiuni.
Tot mai frecventă devine pregătirea viitorilor criminali profesionişti în
„şcoli” (centre) specializate. În unele ţări există centre în care instruirea se face
contra plată. Aici sunt antrenaţi, îndeosebi, hoţii de buzunare şi viitorii ucigaşi
profesionişti - killeri (bunăoară, este cazul „şcolilor” din Medellin, Columbia). A
crescut şi numărul criminalilor profesionişti care au studii (militare, juridice,
tehnice, sportive etc.). Unii obţin asemenea studii anume în vederea desfăşurării
ulterioare a unei activităţi profesionale ilicite. În atare condiţii, pregătirea
profesională criminală capătă un caracter sistemic şi presupune utilizarea de
cunoştinţe ştiinţifice. Un rol important îl joacă la optarea pentru un anumit tip de
infracţiune (furt, escrocherie, tâlhărie etc.) sau pentru un anumit cumul al acestora
caracterul şi nivelul unei pregătiri anterioare, capacităţile fizice şi intelectuale, care
determină specializarea ulterioară şi „calificarea” obţinută. Activitatea criminal-
profesională formează la persoanele implicate unele deprinderi şi priceperi
practice, care adesea sunt dezvoltate până la automatism. Ele asigură posibilităţi
optime în atingerea scopului, în condiţiile unui risc minim. Anume toate acestea şi
explică marea diversitate de specializări în activitatea criminală, precum şi
perfecţionarea permanentă a metodelor şi mijloacelor ei criminale. Astfel, numai
furturile, ca modalitate de activitate criminală profesională, cunosc peste 20 de
feluri, fiecare având, la rândul lor, diverse varietăţi ce ţin de deosebiri esenţiale în
ceea ce priveşte particularităţile metodelor (procedeelor) şi mijloacelor de acţiuni
criminale.
Intensitatea activităţii criminale depinde, în mare măsură, de gradul de
calificare: cu cât calificarea e mai înaltă, cu atât şi activitatea criminală e mai
intensă. Un hoţ de buzunare profesionist comite în mediu până la 25 de furturi pe
lună. Doar în cinci cazuri din o sută victima îşi dă seama, în momentul infracţiunii,
că i s-a furat un bun propriu. Descoperirea furturilor de buzunare atinge cote de
doar 15% în raport cu cifra reală a acestui tip de infracţiuni (deşi în statisticile
oficiale figurează cifra 90-100%). În ultimii ani, acest indice se situează aproape la
un nivel nul şi constituie 1-3%.
La hoţii de apartamente, specializarea a fost relevată în 50 la sută din cazuri,
iar în peste 25% din cazuri infracţiunile au fost comise prin aceeaşi metodă, de cele
mai multe ori identică până la cele mai mici amănunte (pătrundere prin pretext
„legal”, utilizarea instrumentului hoţesc, profitarea de circumstanţe cu caracter
victimologic: uşi şi ferestre deschise, potrivirea cheii etc.).
În prezent, în mediul hoţilor a apărut o nouă specializare. Ea constă în
colectarea informaţiei necesare despre locul posibilei acţiuni criminale şi condiţiile
de efectuare a furtului. Informaţia obţinută este ulterior vândută la un preţ de 10-
15% din suma bunurilor furate.
Instrumentele hoţilor profesionişti au fost supuse, de asemenea, unei
perfecţionări considerabile. În momentul de faţă este utilizat un nou tip de
şperaclu, care nu lasă urme vizibile. În mod similar se diferenţiază şi alte categorii
de hoţi. Exemplificăm. La infractorii care sustrag bunuri din magazinele cu
autoservire, gări, hoţii de automobile şi obiecte de anticariat există până la 20 de
specialităţi. La escroci întâlnim până la 40 de feluri de activitate profesională.
În ultimii ani, are loc o profesionalizare a activităţii în domeniul „serviciilor”
criminale. Pe lângă persoanele care achiziţionează şi realizează bunurile dobândite
pe cale criminală au apărut informatori, gărzi năimite, consultanţi etc. Transpare şi
tendinţa spre universalitate a acţiunilor criminale, ceea ce nu atestăm la criminalii
profesionişti tradiţionali. În prezent, hoţul de buzunare ştie să comită un furt de
apartament, posedând totodată cu uşurinţă şi tehnica trişării. Devine tot mai
frecventă desfăşurarea unor operaţii criminale de amploare, bine organizate şi
amănunţit pregătite, care aduc profituri ilicite uriaşe.4
4
https://www.slideshare.net/exodumuser/55266965-personalitateainfractorului
 Pentru actualii infractori care săvârşesc infracţiuni contra bunurilor sub
formă de îndeletnicire este proprie o inventivitate şi rafinament sporit. Trei factori
determină această stare a lucrurilor: nivelul de instruire sporit al infractorului
contemporan; preluarea experienţei criminale în mediul condamnaţilor şi în mediul
criminal în stare de libertate; dotarea tehnică modernă a criminalilor profesionişti.
De altfel, factorii indicaţi determină şi apariţia, în număr simţitor mari mare, a
acţiunilor criminale de amploare menţionate puţin mai sus.
O trăsătură indispensabilă a personalităţii criminalului profesionist este
integrarea în mediul criminal. Persoana care optează pentru comiterea
infracţiunilor în formă de îndeletnicire renunţă la respectarea normelor de conduită
stabilite în societate şi le acceptă pe cele proprii mediului criminal. Activitatea
criminală sistematică impune un anumit stil de viaţă şi un sistem de comunicare, cu
implicaţiile respective. Necesitatea psihologică firească a persoanei de a comunica
acum este realizată în mediul care împărtăşeşte sau îi acceptă orientările. Acest
mediu, însă, determină, de regulă, conduita ulterioară a persoanei, în mediul dat, ea
găseşte stimulenţi şi experienţă, se străduieşte să-şi asigure securitatea etc. Treptat,
persoana în cauză se ataşează strâns mediului. În acest sens, este sugestiv faptul că
în locurile de detenţie, în timpul repartizării condamnaţilor nou-sosiţi, majoritatea
tinde să ajungă în colectivele în care sunt mai multe persoane condamnate pentru
infracţiuni similare. Atare consolidare se manifestă deosebit de pregnant în cazul
condamnaţilor pentru furturi, jafuri şi tâlhării.
Spre deosebire de conduita licită, comportamentul ilicit este în fel şi chip
disimulat, de aceea, în exterior, el se manifestă numai în cercul adepţilor, al
părtaşilor. Astfel, tendinţa spre susţinere şi comunicare la criminalii profesionişti
este legată de schimbul de informaţie verbală şi scrisă, de frecventarea locurilor de
întrunire a infractorilor etc.
Deseori poate fi constatată o corelaţie între infracţiunile comise, aşa-numita
„ştafetă criminală” (sau „reacţia criminală”). Bunăoară, pentru a desface bunurile
furate prin lombarduri şi consignaţii, actele de identitate necesare, sunt obţinute,
contra plată, fie prin intermediul hoţilor de buzunare, fie că sunt contrafăcute de
specialiştii în domeniu din lumea interlopă. Ultimii, la rândul lor, pot avea legături
cu persoane care se ocupă cu operaţii valutare, traficul de droguri etc.
Integrarea strânsă şi autoidentificarea cu lumea interlopă este deosebit de
pronunţată la hoţii de buzunare şi la unele categorii de escroci, ei întrunindu-se
(adunări, reglări de conturi) frecvent, în raza cartierului, oraşului etc., şi discutând
diverse chestiuni.
Lumea interlopă contemporană cunoaşte o stratificare şi o ierarhizare destul
de precisă. O atenţie deosebită i se acordă funcţiei de securitate criminală (e vorba
nu doar de securitate fizică, ci, mai nou, de cea juridică). În acest scop, căpeteniile
şi membrii activi ai formaţiunilor întreprind măsuri necesare stabilirii de relaţii, pe
cale de corupere, cu demnitari de stat, de angajare a avocaţilor (juriştilor) cu
experienţă, întreţinerea unor contacte „de lucru” cu medici, ziarişti, scriitori,
regizori de cinema, vedete (de cinema, muzică, teatru etc.), comercianţi, bancheri
şi alţi oameni „utili”.
 Legătura existentă între infractor şi mediul criminal nu serveşte doar în
scopuri de comunicare, ea este necesară şi în vederea organizării de acţiuni
comune.
În stabilirea şi întreţinerea legăturilor criminale un rol important îl joacă
tradiţiile, obiceiurile şi alte norme de conduită neformale ale criminalilor
profesionişti, ele servind drept regulatori specifici în cadrul microgrupurilor şi al
unor categorii de infractori. Acţiunea unor norme poate avea valabilitate nu doar
într-o localitate, ci chiar la nivel de ţară, cum ar fi sancţiunile pentru unele încălcări
ale normelor criminale. Existenţa de norme neformale de conduită, în mediul
criminal, este cauzată de specificul modului de viaţă criminal, care presupune
reglarea unor aspecte ale lui, îndeosebi ale celor ce ţin de relaţiile dintre indivizi şi
microgrup. O diferenţiere substanţială o au regulile în funcţie de locul de acţiune:
unele au validitate doar în penitenciare, altele sunt valabile în afara lor. Îşi lasă
amprenta asupra normelor criminale şi particularităţile naţionale, regionale etc.
Proprietăţi importante ale personalităţii criminalului profesionist, ce ţin de
apartenenţa lui la mediul criminal şi respectarea regulilor de conduită acceptate
aici, formează cunoaşterea argoului, a sistemului de porecle şi tatuaje.
Argoul evoluează în timp, cunoscând astfel modificări considerabile.
Limbajul utilizat, bunăoară, de infractori la începutul secolului în mare măsură
diferă de cel folosit în prezent. Deşi, limbajul unor categorii de infractori, în ceea
ce priveşte lexicul şi funcţiile, în multe privinţe a rămas acelaşi. Numărul
cuvintelor şi expresiilor din limbajul criminalilor este de ordinul miilor. Argoul
poate fi divizat în trei grupe de bază: 1) argoul comun, folosit atât de hoţii de rând,
cât şi de cei profesionişti; 2) argoul penitenciar, propriu mediilor de detenţie; 3)
argourile speciale, profesionale, specifice doar infractorilor profesionişti. Hoţii de
buzunare folosesc, de pildă, un vocabular de circa 400 de termeni speciali, care
reflectă particularităţile activităţii lor, la trişori el este de circa 200 de cuvinte, la
hoţii de anticariat şi traficanţii de droguri - 100. Argoul este utilizat de infractori în
scopuri comunicative, pentru ai identifica pe „ai lor” şi pe cei „străini”, şi
nemijlocit în timpul comiterii unei infracţiuni, în vederea schimbului conspirat de
informaţii. Hoţii de buzunare apelează la argou în cursul comiterii infracţiunilor în
50% din cazuri, iar trişorii în 70% din cazuri. Deşi unele categorii de infractori
posedă argoul, îl folosesc preponderent în comunicarea dintre ei, fără a recurge, de
obicei, la el în timpul infracţiunilor, din lipsă de necesitate. Folosirea argoului
special, în paralel cu cel comun tuturor infractorilor, constituie un indiciu de
profesionalizare a unor contingente de criminali. Marea majoritate a recidiviştilor,
precum şi a persoanelor care practică activitatea criminală un timp îndelungat
poartă porecle, menite să tăinuiască numele lor adevărat, în scopuri conspirative.
Poreclele sunt, de obicei, derivate ale numelui, ale trăsăturilor fizice sau psihice ale
persoanei. Ele constituie, de fapt, o succintă dar totodată o caracterizare precisă a
persoanei. Poreclele rămân chiar şi atunci când infractorul îşi schimbă numele de
familie şi trece în stare de ilegalitate.
În mediul criminalilor profesionişti au o largă răspândire tatuajele. Proporţia
deţinuţilor tatuaţi variază, în funcţie de antecedentele penale, de la 75 la 95%.
Totuşi, tatuajele nu mai posedă semnificaţia comunicativă pe care o aveau înainte
vreme.
Tatuajele criminalilor profesionişti pot fi divizate în tatuaje noi şi vechi.
Tatuajele vechi pot fi întâlnite, în principal, la hoţii recidivişti, care şi-au început
activitatea criminală prin anii 50 şi care, prin urmare, cunosc semnificaţia acestora.
Tatuajele noi sunt preferate de infractorii care au păşit pe calea infracţiunilor în
ultima perioadă. Cu toate acestea, o parte din tatuajele vechi, în conformitate cu
„legile” nescrise ale lumii interlope, sunt bine cunoscute şi de infractorii tineri, fapt
care demonstrează o dată în plus continuitatea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale.
Desenele de pe corpul criminalului pot fi divizate în trei categorii de bază: tatuaje
cu caracter general, tatuaje-simboluri şi tatuaje cu caracter criptografic. Tatuajele
exprimă (ca şi argoul) universul intern al criminalului. Ele relevă apartenenţa
criminalului la o anumită categorie de infractori sau atracţia spre aceasta. De aceea,
tatuajele reprezintă nu doar interes criminologie, ci şi unul criminalistic.
Este falsă impresia că criminalii profesionişti sunt nişte persoane care nu au
loc de trai şi, cu atât mai mult, loc (legal) de muncă.
Într-adevăr, în rândul infractorilor profesionişti este relativ înaltă ponderea
persoanelor declasate (infractori voiajori şi vagabonzi), precum şi a infractorilor
aflaţi în stare de ilegalitate: la hoţii de apartamente ea constituie până la 10%, la
tâlhari peste 15%, la hoţii de buzunare - 22% (trebuie luat în consideraţie gradul
sporit de dificultate în descoperirea infracţiunilor comise de ei). Totuşi, în scopuri
conspirative, majoritatea criminalilor profesionişti dispun de o ocupaţie legală şi
locuiesc în propria locuinţă sau în locuinţa părinţilor lor. De asemenea, trebuie
ţinut cont şi de faptul că unele infracţiuni profesionale pot fi săvârşite doar în
condiţiile exercitării anumitor funcţii. Este vorba de infracţiuni constând în
efectuarea furturilor de la turişti, atunci când făptuitorii, pentru a stabili relaţii cu
potenţialele victime, se angajează la hoteluri sau restaurante. De altfel, chiar şi
infracţiunile ce nu necesită o atare pregătire sunt comise de infractori profesionişti
plasaţi în câmpul muncii (de cele mai multe ori este vorba de munci necalificate)
sau îşi fac studiile, sau au certificat de invaliditate. Astfel, doar fiecare al treilea
hoţ, în momentul tragerii la răspundere penală, nu era plasat în câmpul muncii.
Ponderea celor neangajaţi, o perioadă îndelungată, este mare la hoţii de buzunare
(2/3), la trişori (70%) şi la hoţii de apartamente (2/5).
Examinarea structurii de vârstă a criminalilor profesionişti relevă date
surprinzătoare, dar la prima vedere numai. Necesitatea de a poseda un complex
amplu de cunoştinţe, de a capătă anumite deprinderi şi priceperi, perfecţionate până
la automatism creează impresia că criminalii profesionişti ar trebui să fie de vârstă
medie ori mai în etate. În realitate însă conform cercetărilor efectuate, s-a constatat
că majoritatea criminalilor profesionişti sunt tineri (inclusiv minori) şi de vârstă
medie. Ponderea covârşitoare o deţin persoanele în vârsta de 19-35 de ani, ei
constituind 77% din totalul criminalilor profesionişti. Persoanele a căror
îndeletnicire criminală constă din comiterea infracţiunilor de furt, în medie, au
vârstă de 29 de ani, indice mai mic în raport cu vârsta medie a tuturor infractorilor
(33 de ani). Traficanţii cu opere de artă, domeniu în care s-ar părea că se cere un
nivel înalt de cunoştinţe, sunt în proporţie de 96 la sută în vârstă de până la 30 de
ani. Aceeaşi vârsta este înregistrată în cazul a 70% dintre cei care au comis acte de
furt şi tâlhărie cu pătrundere în locuinţă.
Întinerirea contingentului criminalilor profesionişti este încă un indice al
tendinţelor negative pe care le înregistrează criminalitatea profesională.5

DETERMINANTELE CRIMINALITĂŢII
PROFESIONALE
Componentă a criminalităţii generale, criminalitatea profesională este
determinată de factorii generali ai criminalităţii. Totodată, criminalitatea
profesională, în calitate de fenomen social distinct, este generată şi de factori
specifici.
Existenţa criminalităţii profesionale se întinde pe durata a mai multor secole.
Persistenţa ei se sprijină pe transmiterea experienţei criminale, pe consolidarea şi
reproducerea subculturii criminale specifice.
Tradiţiile şi obiceiurile criminale conţin o gamă largă de norme neformale de
conduită şi existenţă (statutul în mediul criminal, argoul, tatuajele, poreclele şi
cântecele, manierele etc.). Ele, tradiţiile şi obiceiurile criminale, formează şi
menţin hotărirea de a acţiona într-un anumit fel, împiedică renunţarea la activitatea
criminală. Formând în esenţă o societate închisă de castă, cu o activitate ce
contravine legii, criminalii profesionişti sunt exponenţi, în relaţii interpersonale, ai
unor astfel de norme ce creează condiţii optime pentru securitatea lor, reproducţia
mediului criminal, antrenarea unor noi membri, precum şi transmiterea experienţei
criminale.
Mediul criminalilor profesionişti pretinde de la membrii săi calităţi precum
tăria de caracter, devotamentul, discreţia, abilitatea în acţiune, puterea de a păstra
tăcerea, respectarea poziţiei deţinute etc.
Viabilitatea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale este explicată de permanenta
influenţă pe care ele o exercită asupra conştiinţei criminalilor, ca parte constitutivă
a subculturii mediului lor de referinţă. Ea este susţinută, pe de o parte, de
perceperea de către criminali a orientării lor spre aceste tradiţii şi obiceiuri ca fiind
echitabilă, proprie „oamenilor adevăraţi”, iar pe de altă parte, de aplicarea
demonstrativă şi de o rară cruzime a sancţiunilor pentru încălcările comise sau, mai
ales, pentru tentativele de părăsire „samavolnică” a mediului criminal. Totodată,
puterea de influenţă şi gradul de propagare a tradiţiilor şi obiceiurilor criminale se
amplifică pe măsură ce societatea este măcinată de tot mai multe contradicţii, iar
instituţiile morale la ora actuală cunosc un declin. Deşi impactul tradiţiilor
criminale nu poate fi relevat sau măsurat prin mijloace statistice, totuşi, el poate fi
estimat în funcţie de consecinţele (efectele) criminale, ele oferind o reflecţie
relevantă.
Desigur, tradiţiile şi obiceiurile criminale sunt supuse unui proces de
renovare, se transformă în anumite limite, în virtutea modificărilor ce au loc în
conjunctura socială. Dar nucleul, fundamentul lor se distinge printr-o stabilitate
5
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/
sporită. Drept exponent şi propagator al lui serveşte, în special, mediul din locurile
de detenţie, acestea din urmă servind drept „universităţi” ale criminalităţii.
Viabilitatea tradiţiilor criminale reprezintă un fenomen obiectiv cauzat de reacţia
de răspuns a criminalilor profesionişti la încercările societăţii de a-i supune
controlului social. Este caracteristic faptul că persoanele care nu s-au ciocnit, până
a fi trase la răspundere penală, de „regulile” de conduită în mediul interlop, încep a
le însuşi şi a li se supune chiar din momentul trimiterii lor în izolatorul de anchetă,
inclusiv regulilor ce ţin de ierarhia criminală, precum şi se conformează
„drepturilor” persoanelor aflate pe o treaptă superioară în această ierarhie.
Cercetările efectuate au demonstrat că şi în contingentul condamnaţilor
minori există o asemenea ierarhie, cu deosebirea ca regulile de comportament aici
au o forma, imperativă drastică.
Transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale are loc şi în condiţiile vieţii
cotidiene, prin formarea companiilor de petrecere a timpului liber în jurul
criminalilor profesionişti şi influenţa nefastă a acestora asupra minorilor şi
tinerilor, inclusiv antrenarea lor în activităţi antisociale şi criminale. De remarcat
ca, în atare situaţii, criminalii profesionişti speculează abil năzuinţa novicilor de a
obţine un anumit statut în microgrupul criminal. Criminalul începător, în
majoritatea absolută a cazurilor, aspira la o asemenea perspectiva, orientându-se
după o anumită „somitate”. Astfel, conform studiilor efectuate, 60% dintre hoţii de
buzunare au început să fure la vârsta de până la 16 ani sub influenţa
„romantismului criminal” de care s-au „molipsit” de la infractorii profesionişti.
Asimilarea ulterioară a normelor de comportament neformale ale lumii interlope
este înlesnită de funcţia de apărare a grupului criminal şi de protejare a membrilor
lui pe care o realizează aceste norme. De aici provin diversele jurăminte, interdicţii
şi sancţiuni aplicate pentru încălcarea lor. În mediul criminalilor minori toate
acestea se caracterizează printr-o rigurozitate accentuată.
Stabilitatea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale este întreţinuta şi la nivelul
vieţii societăţii în întregime. Drept confirmare serveşte persistenţa multor cuvinte
şi expresii argotice, a cântecelor cu substrat criminal şi a obiceiului de a se tatua.
Ele sunt răspândite preponderent între minori şi au pentru ei o deosebită
însemnătate întru afirmarea personalităţii, sale. Dintre minori şi tineri, conform
cercetărilor aleatorii, bunăoară, 40% sunt familiarizaţi, câtuşi de puţin, cu jargonul
criminalilor. Contribuţia lor negativă o au şi unii interpreţi ce se bucură de
popularitate, ale căror cântece conţin cuvinte sau expresii argotice, ei astfel
propagându-le.
Sondajele efectuate relevă că peste jumătate dintre tinerii ce au tatuaje, şi le-
au imprimat din dorinţa de a imita, iar fiecare al doilea dintre ei cunoaşte
semnificaţia imaginilor tatuate, poate descifra abrevierile, să explice înţelesul
ghiulurilor tatuate etc. În acest fel, imitarea ca element al afirmării de sine se
transformă într-o conectare la mediul criminal. În ceea ce priveşte argoul,
majoritatea absolută a criminalilor minori examinaţi cunoştea nu numai argoul
comun tuturor infractorilor, ci şi pe cel profesionalizat (al hoţilor de buzunare, al
narcomanilor etc.).6
6
https://criminology.md/index.php/ro/articole/131-no-iunea-criminalit-ii-profesionale
 Menţinerea şi reproducţia tradiţiilor şi obiceiurilor mediului criminal este
facilitată şi de diminuarea reacţiei de opunere faţă de existenţa şi extinderea
acestora a instituţiilor de educaţie socială, care transmit valorile sociale. S-a redus,
îndeosebi, rolul social al familiei şi deprecierea valorilor cu caracter moral, care
condiţionează respectarea normelor de conduită stabilite în societate. Influenţa
nefastă a factorilor menţionaţi contribuie în mod deosebit la întinerirea
contingentului criminalilor şi, mai ales, a nucleului lui – criminalii profesionişti.
Întinerirea infractorilor cupizi constituie un indiciu indubitabil al dezorientării
sociale a unei părţi a tineretului. Comunicarea neformală în grupuri cu orientare
negativă duce la autoizolarea de experienţa pozitivă a generaţiilor precedente; la
amplificarea maliabilităţii faţă de înrâuririle criminale sub formă de imitare,
contagiune etc. Iniţial se creează preferinţa de a petrece timpul liber în modul
respectiv, apoi, cu timpul, se formează orientarea spre ocupaţia criminală
obişnuită. Atare parcurs al evenimentelor este caracteristic majorităţii covârşitoare
a infractorilor profesionişti care şi-au început activitatea criminală la vârsta de
minor. Caracterul comunicării în grupurile neformale cu orientare negativă,
compensând sentimentul de „dăunători sociali” al participanţilor, îndepărtaţi de
mediul pozitiv, le provoacă înstrăinare şi adversitate faţă de acest mediu pozitiv şi
pe acest fundal - ataşamentul faţă de tradiţiile şi obiceiurile criminale ca mijloc de
autoafirmare, de ascendent asupra „oamenilor de rând”.
De remarcat că cercetătorilor le scapă (sau omit) un factor cu evidentă
pondere în procesul de condiţionare a criminalităţii profesionale. Realitatea este că
activitatea criminală practicată sub formă de îndeletnicire aduce subiecţilor ei un
venit considerabil (capabil a satisface în suficientă măsură necesităţile lor de
existenţă, atât obiective, cît şi subiective), în condiţii de relativă uşurinţă (în raport
cu posibilităţile oferite de societate) şi pentru un preţ relativ mic (acceptabil).
Preţul „achitat” de criminalii profesionişti devine transparent şi elocvent atunci
când luăm în consideraţie latenţa deosebită a manifestărilor criminalităţii
profesionale. În asemenea situaţie, asigurarea existenţei pe calea infracţiunilor
apare drept profitabilă, convenabilă şi în consecinţă, coroborată de alţi factori, este
preferată de o parte dintre membrii societăţii. Probabil că pe măsură ce activitatea
criminală într-o societate devine mai avantajoasă dimensiunile acestui fenomen se
extind.
În existenţa şi extinderea criminalităţii profesionale o însemnătate demnă de
consemnat o are faptul că, de multe ori, organele de ocrotire a dreptului nu
apreciază corect pericolul real al profesionalismului criminal şi repercusiunile
acestuia, iar, drept urmare, abordarea contracarării acestui fenomen este greşită, se
omite prioritatea ce îi revine în activitatea organelor menţionate, se iau decizii
neadecvate etc. Sondajele efectuate denotă că peste 70 la sută dintre colaboratorii
organelor de afaceri interne califică acest factor al criminalităţii profesionale drept
unul de bază. În această ordine de idei, trebuie readus în discuţie criteriul defectuos
după care continuă să se facă evaluarea reuşitei organelor de urmărire penală. Este
o practică perimată şi dăunătoare de a utiliza criteriul cantitativ (mai multe sau mai
puţine dosare au fost descoperite) în detrimentul celui calitativ (ce fel de dosare au
fost descoperite). De altminteri, conform unor sondaje, aproape 70 la sută dintre
colaboratorii organelor de afaceri interne au semnalat lipsa de eficienţă a măsurilor
utilizate în anihilarea „autorităţilor” criminale.
Practic, lipsesc mijloace penale de influenţă asupra criminalităţii
profesionale. Or, de exemplu, codul penal nu ia în consideraţie, la determinarea
pedepselor, existenţa de fapt a unei specializări, dacă lipsesc antecedententele
penale. Inexistenţa unui mecanism de despăgubire efectivă face ca o activitate
frauduloasă să fie convenabilă din punct de vedere economic, căci infractorul poate
s-o achite zeci de ani în sume mici.
În momentul de faţă, un rol permisiv (favorizant) în amplificarea fără
precedent a criminalităţii profesionale nu numai în Republica Moldova, dar şi în
alte state ce traversează o perioadă de transformări sociale majore, îl joacă
fluctuaţia mare a cadrelor în organele de afaceri interne. Vechimea în muncă, în
medie, constituie 2,5-3 ani, ceea ce duce la destrămarea procesului de transmitere a
experienţei de către colaboratorii cu o vechime mare în câmpul muncii în organele
de afaceri interne. De asemenea, contracararea infracţionalităţii profesionale
necesită cadre cu o bună cunoaştere a mediului criminalilor profesionişti, calitate
ce vine cu timpul, cu o anumită vechime în muncă. Nu trebuie trecut cu vederea
nici factorul corupţiei, fenomen care a căpătat dimensiuni paralizante în sistemul
organelor de ocrotire a dreptului.
Un factor nu mai puţin important îl constituie şi lipsa unei baze
informaţional-analitice ce ar asigura o evidenţă a criminalilor profesionişti, ar
permite o „monitorizare” a deplasărilor, a „carierei” acestora, precum şi o corectă
apreciere a situaţiei criminogene, luându-se în consideraţie „nucleul” profesional al
criminalităţii şi a transformărilor ce au loc în el. Lipseşte, de asemenea, baza
ştiinţifică necesară pregătirii cadrelor şi asigurării ştiinţifico-metodice a activităţii
practice a organelor de afaceri interne.7

PREVENIREA CRIMINALITĂŢII
PROFESIONALE
Pornind de la factorii determinanţi configuraţi, putem trasa principalele căi
de exercitare a controlului asupra criminalităţii profesionale: • limitarea propagării
tradiţiilor şi obiceiurilor criminale, îndeosebi între minori şi tineri;

 reducerea înrâuririi „autorităţilor” criminale nu numai în mediul interlop, ci şi

în mediul social cotidian sănătos;
 instituirea de norme penale specifice, precum şi perfecţionarea unor prevederi
în vigoare;
 asigurarea unei influenţe preventive prin aplicarea unor sancţiuni echitabile
infractorilor profesionişti;
 crearea unor pârghii socio-economice capabile să limiteze (descurajeze)
activitatea criminală profesională.

7
Gheorghe Gladchi „Criminologie”, Chișinău 2019, p.241
 Realizarea unor atare acţiuni de prevenţie presupune orientarea
corespunzătoare a părinţilor (în mediul familial), a pedagogilor (în procesul de
instruire şi reciclare), precum şi a altor educatori. Este vorba de efectuarea
continuă a unei propagande pedagogice şi juridice menită să cultive un sentiment
de intoleranţă şi repulsie faţă de comportamentul de natură infracţională. Întru
realizarea unei influenţe pedagogice eficace, educatorii (părinţii, profesorii etc.)
trebuie să cunoască şi să ţină cont de sursele de propagare a tradiţiilor şi
obiceiurilor criminale, manifestările acestora, eventualele implicaţii în cazul unor
contacte cu ele etc. Este important ca minorilor şi tinerilor majori să le fie explicate
caracterul aparent al posibilităţii afirmării de sine prin intermediul tradiţiilor şi
obiceiurilor criminale, prejudiciile pe care şi le creează exponenţii acestor tradiţii şi
obiceiuri, precum şi faptul că criminalii profesionişti îşi ratează viaţa păşind pe
calea infracţiunilor.
O asemenea propagandă dă rezultate, în special, atunci când este desfăşurata
pe toate direcţiile şi din toate direcţiile, adică trebuie să fie circumscrisă unei
campanii naţionale de educare a tinerei generaţii împotriva crimei, promovată de
chiar autorităţile publice, în stinsă conlucrare cu societatea civilă. Acţiunile de
acest gen înfăptuite în familie sau/şi scoală pot avea doar rezultate parţiale şi, într-o
oarecare măsură, nesigure. În această ordine de idei, este imperios necesară,
indispensabilă contrapunerea hotărâtă „valorilor” criminale a unor valori morale
autentice. Se impune stabilirea unui control asupra activităţii mijloacelor de
informare în masă care, de fapt, propagandează stilul de viaţă criminal,
posibilităţile largi care apar prin adoptarea acestuia, atractivitatea şi lipsa de pericol
în a comite infracţiuni, a normelor de comunicare în mediul interlop, ele propagând
şi argoul.
Efect preventiv timpuriu are şi asistenţa socială acordată minorilor cu
potenţial risc criminal (din categoria celor ajunşi săraci, cu statut social lipsit de
prestigiu, care vagabondează etc.), tinerilor şomeri, persoanelor care consumă
băuturi alcoolice şi folosesc substanţe narcotice, Aceste categorii, resimţind
marginalizare, lipsă de posibilităţi în a începe un drum reuşit în viaţă, coroborate
cu trebuinţa de a dobândi mijloace pentru a petrece „la nivel” timpul liber şi pentru
a-şi satisface viciile, categorii ce devin susceptibile într-o măsură simţitor mai
mare de a recurge la comiterea sistematică a infracţiunilor şi ulterioara
profesionalizare a activităţii. Normele penale cu efect preventiv dublu oferă
posibilitatea de a trage la răspundere penală persoane, care creează condiţii
prielnice pentru comiterea altor fapte, mult mai periculoase. Pentru contracararea
criminalităţii profesionale, e important, în special, a trage la răspundere penală
pentru deţinerea, sub formă de îndeletnicire, a speluncilor, practicarea
proxenetismului, a jocurilor de noroc, traficul ilicit de droguri şi armament; pentru
antrenarea minorilor în activităţi infracţionale sau cu caracter antisocial; procurarea
şi desfacerea cu bună ştiinţă a bunurilor dobândite pe cale infracţională. Eficienţa
unor atare norme este posibilă doar în condiţiile unei activităţi corespunzătoare a
organelor de ocrotire a dreptului, altminteri ele vor fi doar o simpla prezenţă
legislativă.
 Ar fi binevenită includerea în categoria circumstanţelor ce agravează
răspunderea penală a unui punct vizând comiterea de infracţiuni sub formă de
îndeletnicire. Asemenea prevedere trebuie plasată şi în articolele Părţii speciale a
Codului Penal, în calitate de circumstanţă calificativă. Totuşi, până la operarea
modificărilor de rigoare e posibilă luarea în consideraţie a circumstanţei
menţionate, atunci când realizăm individualizarea pedepsei pentru infractorii
profesionişti, căci legea penală instituie drept criteriu de individualizare a
răspunderii penale şi personalitatea infractorului. În acest sens, ar fi potrivit ca
instanţele superioare să promoveze formarea unei practici judiciare
corespunzătoare.8
Actuala redacţie a Codului Penal al Republicii Moldova prevede, că, în caz
de concurs de infracţiuni, instanţa de judecată stabileşte definitiv pedeapsa prin
„absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai gravă, sau prin cumulul total sau
parţial al pedepselor aplicate în limitele stabilite de articolul, care prevede
pedeapsa mai gravă”, (art. 39). Se impune, în cazul infracţionalităţii profesionale,
aplicarea diferenţiată a pedepsei penale: însumarea totală a pedepselor stabilite
pentru infracţiunile comise (totalizarea pedepselor), chiar dacă vor fi depăşite
„limitele stabilite de articolul care prevede pedeapsa mai gravă”. Eventualele
efecte negative ale unei reglementări atât de severe pot fi atenuate prin intermediul
instituţiei liberării înainte de termen, dacă infractorul profesionist dă semne de
schimbare a atitudinii şi orientării sociale, operându-se, în acest sens, modificările
de rigoare în legislaţie.
Este extrem de nepotrivită, pentru prevenirea specializării criminale,
introducerea de către legiuitor în articolele 119, 120, 122 şi 123 CP al RM a
agravantei „săvârşit în mod repetat” (în felul în care este concepută) care instituie,
de fapt, concentrarea unei activităţi criminale îndelungate într-o singură
componenţă de infracţiune. Aşadar, dacă un criminal profesionist comite, spre
exemplu, 10 infracţiuni identice (fapt propriu profesionalismului criminal), care
cad sub incidenţa acestei prevederi a normelor penale menţionate, el va suporta
doar pedeapsa pentru o infracţiune unică complexă, fixată în alineatul respectiv.
Situaţia de faţă nu poate decât să avantajeze şi să încurajeze criminalul
profesionist.
Reprezintă o eroare majoră neglijarea unui moment cu reală pondere în
formarea infractorului profesionist. Profesionismul criminal necesită, precum a fost
arătat, cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice. Ele sunt achiziţionate de
începători de la infractorii versaţi, care le transmit prin intermediul unui sistem de
învăţare. Cu toate acestea, normele penale în vigoare sancţionează doar cazurile de
antrenare a minorilor în comiterea de infracţiuni. Prin urmare, „simplul” fapt că
„cineva” învaţă un minor cum poate fi săvârşită cu dibăcie o faptă penală nu poate
fi imputat pe cale penală, deşi, pentru un minor posibilitatea „oferită” constituie
mai mult o curiozitate, moment speculat cu iscusinţă de infractorii experimentaţi.
De aceea, ar fi utila includerea acelor norme penale care ar incrimina
acţiunea de învăţare a minorilor de a comite infracţiuni. Cercetările au demonstrat
8
https://www.slideshare.net/exodumuser/49318825-criminologiegenerala?
ref=https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/
că o parte dintre infractorii profesionişti ajunşi în etate, din care motiv nu pot
continua activitatea infracţională, tinde să transmită experienţa, acumulată în
materie de infracţiuni, generaţiilor tinere, printre care şi cea a minorilor. De altfel,
considerăm, de asemenea, că trebuie sancţionate pe cale penală şi acţiunile de
organizare a unor „şcoli” (centre) de instruire criminală, în condiţiile în care
iniţierea unor atare „instituţii” a devenit o practică frecventă.
Sunt eficiente, fără să contravină, în acelaşi timp, prevederilor legale, acţiuni
precum: efectuarea de controale a actelor de identitate la gări, în restaurante,
cafenele, baruri, aerogări, în trenuri, avioane etc. în scopul depistării criminalilor
profesionişti care sunt daţi în urmărire generală; arestarea asupra faptului a
participanţilor la întrunirile criminale în scopul tragerii la răspundere pentru
purtare ilegală de armă, iar pe organizatori pentru complicitate la activitate
infracţională (bunăoară, sub formă de păstrare a fondului comun aparţinând
grupurilor criminale şi perceperea cotizaţiilor stabilite, împărţirea sferelor de
activitate criminală în caz de concurenţă, asigurarea cu informaţii şi mijloace de
comitere a infracţiunilor etc.).
Este indicată şi organizarea în masă a operaţiunilor de „răscolire” a oraşelor
cu scopul depistării şi prinderii asupra faptului a criminalilor profesionişti, precum
şi pentru lichidarea speluncilor şi altor locuri de adunare. Crearea unor servicii
specializate de detectare personală în vederea anihilării infractorilor profesionişti
atât în locurile publice, cât şi în locurile de concentrare a mediului criminal.
Este necesară formarea bazelor de date despre infractorii profesionişti (cu
informaţii ample despre aceştia), „cariera” lor criminală, relaţiile existente între ei,
ierarhia stabilită etc.
O măsură deosebit de eficace de prevenire a criminalităţii profesionale poate fi şi
diferenţierea contingentului condamnaţilor nu numai după tipul de regim conform
gravităţii celor înfăptuite şi numărului antecedentelor penale, dar şi după prezenţa
profesionalismului criminal, atitudinea faţă de tradiţiile şi obiceiurile criminale.
Este contraindicată transferarea criminalilor profesionişti dintr-un penitenciar în
altul, ei fiind exponenţi sadea ai tradiţiilor şi obiceiurilor criminale. Pentru această
categorie de condamnaţi sunt necesare penitenciare speciale.
Considerăm că în ceea ce priveşte contracararea (dar şi prevenirea) activităţii
criminale profesionale este important să pornim de la specificul ei şi anume de la
faptul că mijloacele dobândite în mod ilicit constituie condiţia indispensabilă
continuării activităţii criminale profitabile. De aceea, un mijloc anihilator, absolut
necesar, al profesionalismului criminal îl formează instituirea unui control
sistematic şi riguros asupra veniturilor, provenienţei acestora. Atare mijloc devine
deosebit de percutant în condiţiile limitării drastice a posibilităţilor de „spălare” a
banilor.
Un rol deosebit de important îl are edificarea unui sistem de activitate
ştiinţifică care, pornind de la noile realităţi, survenite odată cu schimbarea în esenţă
a sistemului de relaţii sociale, inclusiv a conjuncturii criminogene, ar elabora
fundamentul ştiinţific necesar instruirii corespunzătoare a viitorilor specialişti ai
organelor de ocrotire a dreptului, precum şi asigurării activităţii practice de
contracarare a criminalităţi (în speţă, profesionale) cu recomandări, elaborări
metodice, asistenţă ştiinţifică etc. În condiţiile unei penurii de informaţii privind
masurile adecvate de prevenire şi contracarare a criminalităţii profesionale acest
pas devine primar şi prin aceasta primordial.
Este primordiala elaborarea unor masuri adecvate, ţinând cont de
dimensiunile reale ale criminalităţii profesionale, de formele ei de manifestare şi de
periculozitatea socială (impactul negativ asupra ordinii sociale).*Cunoştinţele
teoretice privind profesionalismul criminal şi criminalitatea profesională elaborate
ca urmare a cercetărilor ştiinţifice vor servi multilateral activitatea practică a
organelor de drept în procesul de contracarare a însăşi criminalităţii profesionale.
În primul rând, ele vor contribui la adoptarea de autorităţile publice a unei politici
criminologice
Apoi, ele vor permite aprecierea justă a stării criminalităţii profesionale,
sporirea eficacităţii de a contracara acest fenomen, prognozarea anumitor tipuri de
manifestare a lui, adoptarea unor decizii de prevenţie organizatorico-administrative
şi tactice adecvate.
Crearea unei baze metodologice, cu adevărat, solide ar permite, de
asemenea, elaborarea unor noi forme şi metode de prevenire, descoperire şi
cercetare a infracţiunilor, ţinând cont de specificul activităţii criminale profesionale
proprii diverselor categorii de infractori, precum şi concretizarea formelor şi
metodelor aflate în uz.
Graţie cunoştinţelor obţinute cu privire la profesionalismul criminal, ar fi
posibilă schimbarea practicii penitenciare vizând anumite categorii de infractori
profesionişti, practică ce comportă anumite deficienţe. O demonstrează ponderea
mare a recidivei speciale, îndeosebi a celei repetate, existenţa în locurile de
recluziune a grupurilor neformale ş.a.
Semnificaţia şi utilitatea asigurării ştiinţifice a activităţii de contracarare a
profesionalismului criminal nu se reduce doar la cele mai sus menţionate. Există
multe alte probleme (ce ţin, bunăoară, de activitatea operativă a organelor de
afaceri interne: perfecţionarea structurii unor servicii, organizarea unei conlucrări
eficiente cu organele procuraturii, justiţiei etc.) a căror soluţionare necesită o
abordare ştiinţifică prealabilă aparte.9

Concluzie

9
http://www.criminology.md/index.php/ro/articole/147-corela-ia-dintre-criminalitatea-gulerelor-albe-i-alte-tipuri-
de-criminalitate
 Studierea temeinică a problemei profesionalismului criminal ar furniza
soluţii pentru perfecţionarea mijloacelor penale de contracarare, operându-se, în
acest sens, modificări în legislaţia penală. În acest context, menţionăm, totodată, şi
necesitatea unor modificări privind răspunderea penală diferenţiată a infractorilor
profesionişti, aprecierea periculozităţii sociale a personalităţii infractorului
profesionist în conformitate cu semnele obiective şi subiective respective,
detalizarea circumstanţelor agravante, instituţionalizarea unor norme juridico-
penale separate, îndreptate spre anihilarea activităţii criminale statornice.

Bibliografie
https://criminology.md/index.php/ro/articole/131-no-iunea-criminalit-ii-
profesionale

http://www.criminology.md/index.php/ro/articole/147-corela-ia-dintre-
criminalitatea-gulerelor-albe-i-alte-tipuri-de-criminalitate

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/

https://www.slideshare.net/exodumuser/49318825-criminologiegenerala?
ref=https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/

https://www.slideshare.net/exodumuser/55266965-personalitateainfractorului

Gheorghe Gladchi „Criminologie”, Chișinău 2019