I.

Introducere în studiul politicilor sociale

Preocupările sociale ale diverselor sisteme politice au fost determinate de nevoia

de a rezolva o serie de probleme sociale. Răspunsurile date acestor probleme au fost
influenţate de tipul de societate, tradiţională sau modernă, de gradul de dezvoltare
economico-socială şi tehnologică şi de sistemul de valori şi credinţe religioase
dominante. Soluţiile găsite de diverse societăţi s-au caracterizat prin eforturile de a
realiza o schimbare instituţională pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi, pentru a
rezolva o problemă socială sau a corecta o injustiţie ori pentru a ameliora calitatea vieţii.
Aceste eforturi s-au tradus prin acţiuni ale unor grupuri şi instituţii, legitimate prin
valori religioase sau moderne printr-un dispozitiv social creat de grupuri sau de state.
Intrucât sistemul economic nu poate asigura satisfacerea tuturor nevoilor sociale, statul
trebuie să asigure servicii sociale orientate spre realizarea unor obiective care depăşesc
pe cele strict economice.

În acest sens, politica socială cuprinde activităţi şi principii ale societăţii care
orientează modul în care statul intervine şi reglementează relaţii între indivizi, grupuri,
comunităţi şi instituţii sociale.
Aceste principii şi activităţi determină distribuţia resurselor şi nivelul bunăstării
membrilor societăţii. Astfel, politica socială include planuri şi programe pentru a
asigura securitatea economică şi bunăstarea socială, accesul la educaţie şi sănătate,
combaterea criminalităţii şi efectelor negative ale crizelor economice identificate în
şomaj, sărăcie şi excludere socială.
În literatura româneasca de specialitate, Liliana Mihuţ precizează că: ,,Politica socială este, sau
ar trebui să fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor
grupuri expuse în mai mare masură diferitelor riscuri" 1

Cartea ce a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale in România aparţine

profesorul Catalin Zamfir , ce afirma că politica socială poate fi înţeleasă ca ansamblul reglementărilor,
măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a
unei comunităţi, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat .2 Altfel spus, politica socială se
concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri şi reglementări administrative, programe
sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocaţii, îndemnizaţii, burse, etc. din cadrul
sistemelor de asigurări şi asistenţă socială) finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii
sociale pentru populaţie, conform unei definiţii ,,de dicţionar" formulată de I. Marginean 3 .

1
Mihut, L., Lauritzen, B.- Modele de politici sociale = Models of social policy , Editura Didactica si
Pedagogica , Bucuresti, 1999 ,p4
2
Zamfir,E.,Zamfir,C(coordonatori)- Politici sociale.Romania in context european,Editura Alternative,
Bucuresti,1995 ,p 23
3
Marginean,I.-  Proiectarea cercetarii sociologice,Editura Polirom,Iasi,2000 ,p 15

7
 Politicile sociale îndeplinesc o serie de funcţii care, la rândul lor, sunt influenţate
de contextul social, economic şi cultural al societăţii.
Funcţiile reglative sunt legate de faptul că mecanismele de reglare specifice pieţei nu
pot prin ele însele să asigure bunăstarea socială fiind nevoie de intervenţia
statului. Prin caracterul lor, intervenţiile caută să reglementeze o serie de
disfuncţii sau conflicte prin mecanisme de negociere contribuind astfel la
menţinerea ordinii sociale.
Funcţiile compensatorii se mobilizează împotriva unor consecinţe negative asupra
societăţilor care-şi au originea într-un anumit tip de dezvoltare ce nu utilizează
în totalitate forţa de muncă şi nu poate contracara inegalitatea social-economică.
Funcţiile de apărare caută să lupte împotriva unor perturbări interne cauzate de o
rată înaltă a criminalităţii, folosirea drogurilor, violenţă.
Funcţiile protective au în vedere protejarea populaţiei în raport cu anumite situaţii de
risc care au devenit din ce în ce mai numeroase în societăţile contemporane. Aici
intră asigurările de bătrâneţe, de boală sau incapacitate de muncă. Tot în acest
context se înscrie şi politica de protecţie a unor grupuri sociale defavorizate cum ar
fi persoanele cu handicap, familiile numeroase, adolescenţii şi tinerii.
Funcţiile de satisfacere a unor nevoi colective sunt legate de acele nevoi colec-
tive care nu pot fi acoperite eficient prin mecanismele de funcţionare specifice
pieţei. Învăţământul, sănătatea, cultura , ştiinţa întră în sfera politicilor sociale
prin acele programe care au drept obiectiv asigurarea accesului la servicii
educaţionale, medicale, la ceea ce reprezintă dezvoltare tehnologică şi ştiinţifică
Dezvoltarea politicii sociale în statele moderne este motivată şi prin modul în
care documente importante internaţionale au prezentat o serie de drepturi economice şi
sociale. Spre exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 a proclamat o serie de drepturi
politice, sociale, economice şi culturale inerente persoanei umane recomandând statelor
membre să le transpună în practică alături de alte drepturi integrate în unele documente
ale Consiliului Europei.

Astfel, Declaraţia Universală prevede că orice persoană, în calitatea sa de membru al

societăţii, are dreptul la securitate socială precum şi pe acela de a obţine satisfacerea
drepturilor economice sociale şi culturale. De asemenea, orice persoană are dreptul la
muncă, la protecţie împotriva şomajului, la condiţii de muncă echitabile şi
satisfăcătoare precum şi la o remuneraţie care să asigure fiecărui individ şi familiei
sale o existenţă corespunzătoare demnităţii umane. În cazul absenţei resurselor
necesare, statul trebuie să asigure servicii sociale necesare pentru a contracara
consecinţele negative ce decurg din funcţionarea nesatisfăcătoare a pieţei muncii sau a
altor politici publice ca cele de sănătate, educaţie, de apărare a securităţii indivizilor.
Asemenea drepturi au intrat în constituţiile statelor contempoane reprezentând o
componentă însemnată a secţiunii dedicate drepturilor omului.
Asistenţa medicală, educaţia, eliminarea sau diminuarea sărăciei au devenit obiective
ale unor politici sociale, statul asumându-şi funcţii tot mai largi în aceste domenii.
Politicile sociale reprezintă un teren al confruntărilor dintre diferite curente
ideologice şi practici politice care au promovat fie creşterea rolului statului în reglarea
8
unor fenomene economice cu rezultate sociale negative, fie reducerea implicării statului
atât în economie cât şi în intervenţiile sociale.
Perspectiva critică la adresa amplificării politicilor sociale în societate decurge
din unele abordări de esenţă liberală sau neoliberală potrivit cărora politica socială are
un impact negativ asupra dinamismului economic.
Mulţi economişti neoliberali consideră că marile programe sociale au generat transferuri
de fonduri din sfera productivă şi au produs o reducere semnificativă a creşterii
economice. Totodată, s-a apreciat că politica socială activă de redistribuire a veniturilor
prin impozite progresive constituie o nedreptate pentru cei care produc venituri întrucât
acestea se îndreaptă spre persoane care devin dependente de politicile şi programele
sociale. Injustiţia provine din faptul ca indivizii activi economic sunt demotivaţi în
performanţele pe care pot să le producă. Apoi, nu există mecanisme eficiente de a
transforma beneficiarii serviciilor sociale în persoane active, responsabile pentru a
reveni în sfera productivă. O altă critică pune accentul pe efectele negative ale unor
politici şi programe care în loc să reducă amploarea unor fenomene negative din
societate contribuie la amplificarea lor prin stabilirea a unor intervenţii care au efecte
contrare subminând atât eforturile cât şi resursele financiare mobilizate în scopul
respectiv. Rolul statului este contestat de economiştii neoliberali din cauza uriaşelor
deficite bugetare pe care le-au generat politicile sociale precum şi din perspectiva
eficienţei reduse în raport cu costurile uriaşe implicate.
Există însă o serie de argumente prin care politicile sociale legitimează acţiunea
statului în societăţile democratice. Astfel, politicile sociale de suport pentru grupurile
defavorizate bazate pe valori de dreptate socială şi solidaritate contribuie la un nivel mai
înalt al aspiraţiilor sociale evitîndu-se „căderea unor grupuri în sărăcie” fenomen asociat
cu resemnare şi lipsa motivaţiei depăşirii acestei situaţii. În acelaşi timp, politicile şi
programele sociale dezvoltă o motivaţie ce susţine comunitatea şi societatea în general.

Prin mecanismele solidarităţii, grupurile sociale sprijinite prin diverse programe

sociale evită pericolul excluziunii sociale care generează clivaje sociale şi inegalităţi
profunde. Apoi, politicile sociale coerente promovează un climat social destins
caracterizat prin reducerea tensiunilor şi conflictelor sociale acţionând pozitiv asupra
performanţelor vieţii economice şi politicilor de investiţii. Investiţiile şi viaţa
economică eficientă vor genera noi locuri de muncă, oferte salariale, noi posibilităţi de
consum.
Din toate aceste aspecte rezultă că politica socială nu trebuie considerată ca o
activitate publică de consum de fonduri şi resurse umane ci ca pe un instrument esenţial
al dezvoltării economice echilibrate în care pot fi planificate pe termen lung efectele
sociale dorite şi chiar cele negative în sensul prevederii acestora. Politica socială
constituie astfel un potenţial important prin feed-back-ul produs în cadrul sistemului de
creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă.
Dezvoltarea analizei politicilor sociale se integrează în contextul raţionalizării
statului şi a activităţii politice ca „producătoare de strategii”. Presupunerea că lumea
este un ansamblu de probleme care ar putea fi rezolvate prin cunoaşterea umană
constituie fundamentul politicilor publice, deci şi a celor sociale. Dezvoltarea civiliza-
ţiei industriale a condus la căutarea unor forme mult mai raţionalizate de organizare a
activităţilor statului. În acest mod au apărut politicile publice în administrarea
9
 problemelor sociale precum şi specialiştii din diverse domeni ca sociologia, ştiinţa
politică, psihologia, ştiinţa economică şi management-ul administraţiei publice. Potrivit
opiniei lui H. Laswell (The Emerging Conceptions of the Policy Sciences, 1970)
specialistul contemporan în politici publice se concepe pe sine ca pe un integrator de
cunoştinţe, acţiuni, deci ca pe un specialist ce aduce la lumină raţionalitatea de care
indivizii şi grupurile sunt capabile la un moment dat. El este un mediator între cei ce
s-au specializat în diferite arii de cunoaştere şi cei care au responsabilităţi publice.
Politicile sociale se structurează pe selectarea unei serii de probleme care prin
rezolvarea lor determină atingerea unor scopuri bine definite de actori politici şi sociali.

Dimensiunea socială a Europei

Europa socială. Deoarece statele compomente prezintă modelele diferite de politici
sociale, autorităţile de la Bruxelles au încercat să formuleze şi să pună în aplicare o politică socială
comună la nivelul Uniunii Europene. Această reprezintă practic dimensiunea socială a integrării
comunitare, fiind sintetizată prin conceptul relativ recent de Europa socială . Este un adevar binecunoscut
faptul că, în procesul de construcţie a Comunităţii Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna
prioritare. Însuşi Tratatul de la Roma (1957), prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană,
vorbea de necesitatea unei pieţe europene unice -SEM - Single European Market- în care concurenţa şi
comerţul liber să fie principiile de bază şi se dorea ca acestea să nu fie afectate de bariere naţionale.
Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într-un plan secundar. Totuşi, odata cu relansarea
integrării la mijlocul anilor ’80 preocupările pentru dimensiunea socială s-au intensificat şi au culminat cu
elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnată în decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece
membri ai Comunităţii. Anii '90 au marcat o nouă dezvoltare a politicii sociale la nivel supranaţional, cel
mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tratatele de bază ale Uniunii Europene,
respectiv Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997).

Existată patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene:
libera circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social, eficienţa economică şi coeziunea
socială.4

Coeziunea socială - cel mai recent şi mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform
Tratatului de la Amsterdam (1997), susţine în fapt o politică mult mai largă a Uniunii Europene: politica
de coeziune . Acest uriaş domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European
pentru Dezvoltare Regională ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European
pentru ,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF)

Libera circulaţie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se referă la toate categoriile de lucrători,
indiferent de domeniu şi de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul fundamental al
liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană. Pentru ca acest principiu să fie deplin funcţional
era nevoie să se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucrătorilor dincolo de graniţele naţionale" 5 astfel
încât persoanele care se angajează într-o altă ţară să nu-şi piardă securitatea socială de care s-au bucurat
în ţara lor de origine. Această mobilitate în domeniul pieţei muncii este poate singura măsură socială
importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul că muncitorii care se mută
4
Naumescu,V.- Introducere in studiul politicilor sociale, Editura EFES,Cluj-Napoca
5
Mihut, L, Lauritzen, B, Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucuresti, Ed. Didactica si
Pedagogica, 1999 ,p 25
10
dintr-o ţara în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în ţara gazdă. Fireşte, în anii '60, sub
efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei politici sociale supranaţionale, ci doar
a ,,coordonării" sistemelor naţionale de securitate socială în sensul reducerii incompatibilităţilor.

Eficienţa economică. Deşi poate părea paradoxal, eficienţa economică a constituit un argument
serios în favoarea dezvoltării politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le
asigura, politica socială poate însemna, pe lânga legitimitate politică pentru regimul industrial-capitalist, o
forţă de muncă mai sănătoasă şi mai bine educată, ceea ce se traduce într-o creştere a eficienţei
economice. Acest argument, în mod evident de inspiraţie neo-marxista, a sensibilizat totuşi factorii de
decizie din Europa occidentală şi a condus în timp la adoptarea unui buget sporit şi a unor măsuri
stimulative care au crescut considerabil performanţele în educaţie şi medicină.

Dumpingul social şi turismul social, ca riscuri majore ale inegalităţilor privind standardele de
viaţă din ţările membre, au apărut in anii '60 şi s-au intensificat în anii '70-'80 tocmai ca urmare a
realizării liberei circulaţii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situaţii au fost semnalate
de ţările puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care s-au văzut nevoite să facă faţă unui val de
muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul dispariţiei frontierelor, ţările cu nivele joase de
protecţie socială puteau efectiv să-şi ,,exporte" surplusul de forţă de muncă internă spre ţările puternic
dezvoltate, prin această formă de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în anii '80 în
Comunitatea Economică Europeana a sporit teama ţărilor bogate din nord-vestul Europei şi a facut ca,
prin reprezentanţii lor în Comisia Europeană, acestea să exercite presiuni pentru adoptarea unei politici
sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca lărgirea spre Est a Uniunii Europene, în
deceniul următor, să produca un nou val de dumping social, dacă nu se adoptă din timp măsurile necesare
pentru reducerea inegalităţilor socio-economice existente în prezent.

Modelul social european

Conceptul de model social european este astăzi un concept răspândit la nivel european şi recunoscut
oficial, find menţionat frecvent în documentele oficiale ale Uniunii Europene. Deşi i se acordă diferite
responsabilităţi, modelul social european nu este definit explicit, ci doar caracterizat prin sisteme sociale
capabile să le ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie socială şi coeziune socială. Coeziunea socială,
concept european promovat la acelaşi nivel cu cele de piaţă unică şi monedă unică, reprezintă răspunsul
european la problema inegalităţilor sociale şi economice. Coeziunea socială a fost considerată principala
caracteristică a modelului social european. Prin promovarea coeziunii economice şi sociale, statele
membre au în vedere implementarea seturilor de acţiuni care să asigure oportunităţi pentru toţi cetăţenii
UE şi, în consecinţă, să reducă riscul excluziunii sociale.

Acest concept este întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât şi în discursul politic, este
folosit pentru a descrie experienţa europeană în încercarea de promovare simultană a creşterii economice
şi a coeziunii sociale, dar şi pentru a se marca o delimitare faţă de modelul american. În percepţia multor
analişti economici şi decidenţi politici, termenul de model social european face referire în mod implicit
sau explicit la modelul american, pe care aceştia îl consideră ca un contraexemplu 6 (mai exact un exemplu
negativ) faţă de care Europa îşi declină orice apropiere.

6
Maria Jepsen, Amparo S.Pascual, „The European Social Model: an exercise în deconstruction” 2005

11
 Termenul de „model social european” (MSE) a fost folosit iniţial de Jacques Delors la mijlocul
anilor ’907 pentru a defini o alternativă la forma americană a capitalismului pur de piaţă. Ideea
fundamentală a MSE este că progresul economic şi social trebuie să meargă „mână în mână”;

Una dintre primele definiţii formulate pentru MSE apare în „Carta Albă a Politicii Sociale”
(Comisia Europeană 1994), care face referire la termen mai mult într-o formă normativă. Cu acest prilej,
termenul este definit printr-un set de valori comune ce trebuie respectate, şi anume: militare pentru
democraţie, libertate personală, dialog social, oportunităţi egale pentru toţi, solidaritate şi securitate
socială exprimată faţă de indivizii defavorizaţi din societate.

Printre cele mai clare definiţii oficiale ale termenului se numără însă, cea menţionată în
Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, şi anume în Anexa 1, unde
descrierea Agendei Sociale Europene stipulează: „modelul social european – caracterizat în particular de
un sistem care oferă un nivel ridicat al protecţiei sociale, de importanţa dialogului social şi de serviciile de
interes general care acoperă activităţile vitale pentru coeziunea socială – se bazează în ciuda diversităţii
sistemelor sociale ale Statelor Membre – pe un fundament comun de valori” 8.

În definiţia enunţată se regăsesc deci elementele esenţiale ale modelului social european:

- un nivel ridicat al protecţiei sociale cu servicii de interes general

- existenţa dialogului social, care presupune coordonarea politicilor cu acordurile colective, negociate de
partenerii sociali

- o atenţie deosebită acordată coeziunii sociale

- un set de valori esenţiale comune, ca de pildă: pluralismul politic, politica nediscriminatorie, toleranţa,
solidaritatea şi egalitatea între femei şi bărbaţi, un nivel cât mai ridicat al ocupării, creşterea durabilă şi
neinflaţionistă, competitivitatea economică, calitatea vieţii şi a mediului înconjurător.

Modelul Social European este în acelaşi timp un concept normativ difuz, cu abordări diferite. O
definire europeană a sa este strâns legată de clarificarea modelului european de societate, pe măsura
validării opţiunilor constituţionale şi promovării schimbărilor anticipate. În prezent există o varietate de
accepţiuni, a căror grupare pe criterii de omogenitate evidenţiază 9:

 trăsături comune (instituţii, valori …) inerente Statelor Membre, percepute a impregna moduri
diferite de reglementare ca şi un regim distinctiv de competiţie,
 exemple pozitive ce se regăsesc în diferitele modele naţionale,
 proiect european şi instrument de modernizare/adaptare la condiţii economice în
schimbare,

 un instrument de coeziune cu privire la extindere şi emergenţa modelelor noilor

membri.

7
Mihut,L,Lauritzen,- op.cit,p 30
8
Concluziile Preşedenţiei Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000, Anexa 1, Agenda Socială
Europeană, §11 in MODELUL SOCIAL EUROPEAN – IMPLICAŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4
Institutul European din România – Studii de strategie şi politici2006

9
Mihut,L,Lauritzen,- Op.cit,p. 45
12
 Accepţiunea modelului social pentru care optăm în cele ce urmează este cea a unui proiect politic
vizând o identitate europeană, nu atât prin instituţii şi valori, cât prin politici sociale comune, adică o
soluţie europeană pentru probleme ce sunt comune într-o măsură variată.

La scara economiei, Europa încearcă să combine dinamica creşterii economiei de piaţă cu

coordonarea dialogului social dintre partenerii colectivi. La scara statului, ţările Europene nu reprezintă
doar democraţii libere ci şi state ale redistribuirii, adică state ale bunăstării, în care se încearcă să fie
ajutate persoanele dezavantajate – care şi-au pierdut capacitatea de a muncii, din diferite motive: boală,
şomaj, etc. La scara societăţii, pe lângă oferire oportunităţilor individuale de atingere a împlinirii
(fericirii), societăţile Europene promovează solidaritatea dintre indivizi care întăreşte de altfel, coeziunea
socială. Esenţa obiectivelor Europene (care denotă în opinia multor specialişti însăşi superioritatea
societăţii Europene) a fost surprinsă magistral de Anthony Giddens (2005), când a afirmat că „modelul
social European combină dinamica economică cu justiţia socială”10

10
Jens Alber, „The European Social Model and the USA”, Working Paper, pg. 2 in MODELUL SOCIAL
EUROPEAN – IMPLICAŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul European din România –
Studii de strategie şi politici2006

13
II. Perspective istorice asupra politicilor
şi programelor sociale

Preocuparea societăţilor pentru asigurarea unui anumit standard material astfel

încât să se prevină grave disfuncţii sociale se regăseşte, din punct de vedere istoric,
chiar în societăţile arhaice sub forma unor modele de comportament induse printr-o
socializare specifică societăţilor tradiţionale sau printr-o codificare sub forma normelor
de drept. Astfel, în codul Hamurrapi se includea obligaţia oamenilor de ase ajuta între ei
ei în momentele de cumpănă. Filantropia este instituţionalizată în Oraşele-State greceşti,
cetăţenii fiind încurajaţi să doneze bani pentru scopuri publice. La Roma tradiţia annona
civica este astfel reglementată încât familiile patriciene sunt încurajate să distribuie
cereale la costuri mici sau gratuit.
Instituţiile religioase au reprezentat multă vreme cadrul teoretico-ideologic şi
acţional în eforturile de a găsi o rezolvare problemelor sociale dificile. Apar cunoscutele
„spitale” mai întâi în India apoi în Orinetul Apropiat şi Europa (primul la Lyon, Hotel
Dieu – 542 e.n.). Ele aveau rolul de a asigura un acoperiş pentru săraci şi persoanele cu
handicap. La anul 1100, Biserica Romană publică Decretum, document ce cuprinde
legi canonice precum şi o interpretare a teoriei şi practicii carităţii, afirmându-se că
bogaţii au obligaţia morală de a-i ajuta pe cei săraci. În înţelegerea problemelor sociale
din Anglia se face distincţia dintre „worthy poor” – persoane în vârstă, cu handicap,
văduve şi copii abandonaţi - şi „unworthy poor” – persoane capabile dar care nu găsesc
de lucru.
În Europa evului mediu se imaginează planuri pentru ajutorul organizat, fapt ce
presupunea înregistrarea celor săraci, strângerea de fonduri şi crearea de locuri de
muncă pentru cei capabili de a muncii. Multe din ideile lui Juan Luis Vives au fost
folosite mai târziu în oraşele europene sau au influenţat acele Poor Laws din Anglia sau
din America în perioada colonială. În 1531 apar primele reglementări în Anglia cu
privire la ajutorul destinat celor săraci. Acestea împuternicesc judecătorii locali să
elibereze”certificate de cerşetor” pentru anumite categorii precum bătrânii şi persoanele
cu handicap, stabilind în acelaşi timp grave pedepse pentru ceilalţi cerşetori. In a doua
parte a secolului al XVI-lea se introduce în Anglia pentru prima dată un impozit
denumit Parish Poor Rate pentru a acoperi cheltuielile determinate de întreţinerea celor
săraci. Procedurile stabilesc întocmirea unui registru al persoanelor care au nevoie de
ajutor, recunoscându-se că nu toţi cei săraci îşi datorează lipsei dorinţei de a munci.
Fondurile astfel colectate erau folosite pentru crearea de locuri de muncă.
Anul 1601 marchează apariţia unei reglementări juridice extrem de importante,
Elisabethan Poor Law ce va codifica pentru aproximativ două sute de ani tratamentul
social al celor săraci şi dezavantajaţi. Ea stabilea administrarea ajutorului pentru săraci

14
la nivel local prin taxe plătite de toţi membrii unei parohii, organizează programe de
ucenicie pentru copiii săraci, dezvoltă ateliere de lucru pentru persoanele dependente.
Problemele sociale extrem de dificile conduc la sporirea atenţiei Bisericii faţă de
problemele unei populaţii aflate la periferia societăţii. Vincent de Paul înfiinţează
organizaţii de caritate, reorganizează activitatea unor ordine şi seminarii religioase
pentru a face faţă problemelor cauzate de sărăcie. În acest context apar workhouses şi
almhouses ca expresie a specificităţii dispozitivului social de luptă împotriva sărăciei,
bolilor şi consecinţelor handicapului. În 1795 este inaugurat în Anglia sistemul
Speenhamland prin care se introduce un prag al sărăciei. Ori de câte ori veniturile
gospodăriilor se plasau sub acest prag se ofereau unele subsidii în funcţie de preţul
pâinii şi de numărul persoanelor dependente din respectiva gospodărie.
În prima parte a secolului al XIX-lea apar unele modificări în interpretarea
măsurilor cu caracter social cât şi în legătură cu responsabilitatea guvernanţilor pentru
grupurile defavorizate. Accentul începe să se deplaseze spre „autoajutorare”, iar
guvernele nu se mai simt responsabile faţă de cei care nu au condiţii de viaţă
corespunzătoare. Darwinismul social începe să inspire din ce în ce mai mult perspectiva
de interpretare a problemelor sociale.
În Germania, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Otto von Bismarck pune bazele
unui sistem de asigurare a sănătăţii (1883), urmat de unul de asigurări în caz de
accident. Apar programe de asigurare în caz de bătrâneţe şi invaliditate. Sistemul
german va deveni un model pentru programele de politică socială pentru multe ţări
europene.
Perioada de după primul război mondial se caracterizează prin crize sociale şi
economice de o mare extensiune, afectând grupuri mari de oameni şi categorii de vârstă
dintre cele mai diverse. Se remarcă , după Marea Criză dintre 1929-1933, o nouă
politică lansată de preşedintele Roosevelt prin denumirea de New Deal caracterizată
prin obiectivele de combatere a sărăciei şi şomajului în rândul americanilor.
În acţiunile de protecţie socială un loc aparte îl ocupă Raportul Beveridge din
Marea Britanie (1941). El recomanda un sistem integrat de securitate socială prin care
se încerca o protecţie globală a individului (from cradle-tograve).
Etape ale procesului de integrare socială11:
 1957 – in Tratatul de la Roma se găsesc articole referitoare la libera circulaţie a
muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei
Comune .Instrument de finanţare : Fondul Social European
 1986 – in Actul Unic European (The Single European Act) se pune accentul pe
sănătate şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi conceptul de
coeziune economică şi socială . Instrument de finanţare : Fondul de coeziune
economică şi socială
 1989 - se adopta primul document programatic al politicii sociale – Carta
Socială, ce stabileşte drepturile sociale fundamentale şi direcţiile de acţiune ale
politicii sociale.
 1990 - in Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) se stabileşte unul dintre
obiectivele Uniunii : atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi
protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi [...] creşterea standardelor de viaţă şi a
calităţii vieţii...”
11
Mai multe detalii se gasesc in lucrarea POLITICA SOCIALĂ elaborată în cadrul proiectului Phare
RO 0006.18.02 și disponibilă pe : http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20sociala.pdf
15
  1991 – in Protocolul Social (Social Policy Protocol) se clarifică
obiectivele politicii sociale: combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea
resurselor umane, promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă şi de muncă
 1993- Cartea Verde (Green Paper)- discuții despre viitorul politicilor
sociale
 1994 - Cartea Albă (White Paper) – se stabilesc priorităţile politicii
sociale până în anul 2000
 1997- prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat
Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement)
şi este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea
forţei de muncă şi cunoscut ca Titlul VIII
 2000 - Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit
obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea
economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe
cunoaştere.
 2000 - Agenda Politicii Sociale preia obiectivele specifice şi elemente
ale strategiei ce ţin de politica socială şi le converteşte într-un program
de acţiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale
 2007- Constitutia europeana, Lisabona : "Uniunea combate excluziunea
socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale,
egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia
drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială
şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre"

16
III. Sistem politic şi politici sociale

Studiul sistemului politic contribuie la înţelegerea modului în care societăţile

contemporane adoptă reglementările de politică socială dar şi a acţiunii unor agenţi
politici importanţi care mediază între diversele grupuri şi instituţiile politice.
Modelul sistemic în analiza fenomenelor politice a fost lansat de David Easton
în anii ’60. Analiza sistemică se centrează pe tranzacţiile dintre sistem şi mediul său.
Aici apare ruptura teoretică faţă analiza tradiţională a proceselor politice politice. David
Easton arată că ştiinţa politică s-a preocupat mai ales de studiul structurii interne a
sistemului politic şi de mecanismele de luare a deciziilor.
Easton propune considerarea sistemului politic ca o „cutie neagră”, analiza
centrându-se pe relaţiile dintre sistem cu mediul său. Mediul sistemului cuprinde
două categorii, mediul intra-societal şi extra-societal. Mediul intra-societal este
compus din sistemul social, ecologic, biologic, al sistemelor de personalitate, iar
cel extra-societal este compus din sistemele ecologice, sociale şi politice
internaţionale.
Din acest mediu provin o serie de intrări (input) împărţite de Easton în doua
categorii, exigenţe şi sprijin. Spre exemplu, un grup profesional cere autorităţilor să
voteze o lege prin care să satisfacă unele cerinţe formulate de muncitori aflaţi în pericol
de a fi licenţiaţi. Aceasta reprezintă o cerinţă, o exigenţă exprimată faţă de puterile
publice. Sprijinul (support) reprezintă o manifestare favorabilă faţă de puterile publice.
Dacă exprimarea unor exigenţe numeroase şi contradictorii reprezintă o probabilitate
destul de mare de „stress” pentru sistemul politic, suportul nu face decât să întărească
capacitatea sistemului de a răspunde diverselor cerinţe care vin din partea grupurilor şi
instituţiilor sociale. Ieşirile (output) conţin diverse decizii şi acţiuni ale autorităţilor
politice ca răspuns la intrări.
Suportul ca întărire a sistemului provine dintr-un răspuns corect pe care acesta îl
elaborează faţă de exigenţele ce provin din mediul social, răspuns perceput printr-o
evaluare a impactului prin studiul feed-back-ului.
Funcţionarea sistemului politic evidenţiază o serie de probleme grupate de
Easton în patru probleme specifice unui sistem politic:
 formularea cerinţelor,
 reducerea cerinţelor,
 problema susţinerilor,
 retroacţiunea.
Problemele sociale ca obiect al studiului politicilor sociale pot constitui o sursă
de suprasarcină calitativă şi cantitativă pentru sistem. Aspectul calitativ provine din
complexitatea cerinţelor prezentate sistemului, iar cel cantitativ din coagularea numerică

17
 a problemelor încât sistemul nu le mai poate trata. Abordarea sistemică a fenomenelor
politice arată că există un prag de absorbţie a problemelor care nu poate fi depăşit fără
punerea în pericol a capacităţii de reglare societală. De aceea există două mecanisme de
reglare a conversiunii nevoilor sociale în cerinţe politice, structurală şi culturală. Prin
reglarea structurală, o cerinţă politică apare ca rezultat al exprimării ei în sistem prin
existenţa unor roluri specializate, parlamentari, notabili, partide politice, grupuri de
presiune, chiar autorităţi politice. Reglarea culturală pune accentul pe caracterul
admisibil al conţinutului unor exigenţe. Spre exemplu, folosirea violenţei în formularea
cerinţelor este limitată în societăţile democratice prin valorile acestora şi prin
prevederile constituţionale referitoare la manifestarea forţei în societate.

Reducerea exigenţelor constituie procesul prin care cerinţele sunt reduse la câteva
alternative pe care sistemul le poate trata. Structurile de reducere sunt
reprezentate de partidele politice care formulează o exigenţă unică, parlament,
guvern. Capacitatea de reducere depinde de natura partidistă a sistemului
politic. Sistemele bi-partidiste contribuie în modul celor mai eficient la
procesul de reducere pe când sistemele multipartidiste prin capacitatea mai
redusă de reducere (coaliţii care impun compromisuri politice) se
caracterizează printr-un grad mare de instabilitate.
Susţinerile sistemului reprezintă un fenomen de compensare a cărui intensitate
diferă în funcţie de exigenţele adresate sistemului.Există trei elemente de
susţinere în sistemul politic, comunitatea, regimul şi autorităţile. Socializarea
politică, amenajări constituţionale în favoarea unor grupuri sociale, „regulile
jocului” democratic cu valorile sale, structura puterii, normele de legitimitate,
sunt răspunsuri frecvente la „provocările” mediului.

În lucrarea sa „Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies”,12

Gsta Esping-Andersen analizează o serie de schimbări care au loc în diverse modele ale statului
bunăstării13.. Sunt trecute în revistă modelele consacrate ale statelor bunăstării, însă nu se ignoră nici noile

12
Esping-Andersen,G - Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies
13
,,Esenţa statului bunăstării este garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind venitul,
alimentaţia, sănătatea, educaţia şi locuinţa, asigurate fiecarui cetaţean ca drepturi sociale" ? . Securitate
socială a luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de baza ale vieţii industriale: accidente la locul
de muncă, boli profesionale, şomaj, bătrâneţe" Standardele sociale minime, asigurări sociale contra
riscurilor de bază ale vieţii industriale , accidente la locul de munca, boli profesionale, şomaj, bătrâneţe,
nu pot fi periclitate decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele rămase fără loc de muncă.
Denumirea ,,Welfare State" este relativ recentă, fiind legată de perioada anilor '40, de Marea
Britanie şi de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Aceştia au dat o
replică modelului războinic ,,Warfare State" şi au prefigurat evoluţia democraţiilor occidentale după
încheierea războiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se
năştea: statul-providenţă sau asistenţial. Autorii germani, mult mai reticenţi în a atribui denumiri
entuziaste s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al
bunăstării. În Statele Unite domina interpretarea republicană, conceptul de Workfare condiţionând
beneficiile sociale de muncă.?
18
state apărute care dezvoltă, uneori, modele particulare; sunt avute în vedere state din Europa Centrală şi
de Est, ţările asiatice, Statele Americii Latine .

Conform clasificarii lui Gsta Esping-Andersen, se pot distinge trei mari tipuri de regimuri
politice ale bunăstării (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german)
şi regimul social-democrat (scandinav). Mă voi opri puţin asupra acestor modele, nu înainte de a
menţiona că exista şi alte clasificări în domeniu, poate mai puţin utilizate în studiul politicii sociale dar la
fel de utile, cum ar fi : modelul nordic şi anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat
scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) şi modelul sudic
(,,rudimentar", corespunzător statelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene).

Modelul social-democrat se bazeaza pe spiritul keynesian al anilor`40-50 şi încorporează

următoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale, egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de
nivelul veniturilor realizate în timpul vietii active), intervenţia planificatoare a statului în economie pentru
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, finanţarea predominant bugetară a beneficiilor sociale (pe
baza unui nivel general înalt de impozitare) şi o puternică birocraţie care să deservească reţeaua
serviciilor publice.

Modelul conservator, aplicat în majoritatea ţărilor europene în frunte cu Germania, are o

pronunţată bază ocupaţională şi asigură proporţionalitatea beneficiilor sociale cu veniturile directe
obţinute din muncă. Având în centrul său sistemul tradiţional al asigurărilor, securitatea socială este
finanţată nu din impozite plătite statului ci din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la fondurile
autonome de asigurări. Fiscalitatea este rezonabilă iar politicile economice au un pronunţat caracter
liberal.

Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusă a statului în garantarea

bunăstării, ponderea dominantă revenind sectorului privat (sănătate, învăţământ, asigurări), sectorului
non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) şi evident individului însuşi. Filosofia
beneficiilor sociale este selectivă şi restrictivă, bazată pe testarea riguroasă a veniturilor, urmând ca statul
să intervină de o maniera minimală, numai în ajutorul celor efectiv săraci, prin acordarea de asistenţă
socială non-contributivă. Nivelul general de impozitare este scăzut iar managementul serviciilor publice a
fost debirocratizat şi orientat spre eficienţă. Marea Britanie şi Irlanda au adoptat modelul Beveridge, în
cadrul căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre cei angajaţi în muncă (de vârstă activă), care
realizează venituri salariale relativ mici; acest sistem este complementat cu existenţa unei plase de ultim
resort social, sub forma unei scheme de asistenţă socială relativ dezvoltată ; este vorba de o abordare
liberală a bunăstării, de un minim model social. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însă
repere importante de liberalism întâlnim şi în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul ţărilor
din Asia de Sud-Est.

Modelul Scandinav, denumit adesea şi Modelul Nordic, definit de experienţele din Danemarca,
Finlanda, Suedia, ţări care efectuează cele mai ridicate cheltuieli relative şi acordă beneficiile sociale pe

“Statul bunăstării” pune in evidenţă dificultatea ideei că statul bunăstării îmbină relaţiile
derulate în sistemul public cu cele din domeniul privat, relaţii ce se subordonează obiectivului primordial
al bunăstării oamenilor, consta in punerea în practică.

19
 principiul cetăţeniei. Acestea practică totodată impuneri publice relativ ridicate şi utilizează o varietate
largă de instrumente şi politici sociale active.

Modelul Continental – cunoscut şi sub denumirea de Modelul Corporatist sau de Modelul

Renan, regăsit în Austria, Belgia, Franţa, Germania, care au adoptat modelul Bismark, bazat extensiv pe
scheme de asigurări sociale, finanţate prin contribuţiile celor angajaţi în muncă care au dezvoltat o
puternică protecţie socială; dintre noile membre ale UE, adepte ale acestui « puternic model social
european » se numără Ungaria, Cehia sau Polonia.

Modelul mediteranean, regăsit în ţările sud-europene - Grecia, Italia, Spania, Portugalia, care
au generat un model bazat extensiv pe sisteme de asigurări sociale, în cadrul cărora beneficiile acordate
sunt larg segmentate, potrivit statusurilor contribuabililor. În cadrul acestor ţări se practică cheltuieli
sociale reduse combinate cu reţele de sprijin obţinut prin intermediul familiei. Acest lucru este posibil în
opinia specialiştilor, ca urmare a păstrării în această zonă a Europei a caracteristicilor societăţii agrare.

Modelul « catching-up », nu este încă elaborat, dar se referă la caracteristicile noilor state
membre ale UE, care au aderat în 2004. În aceste ţări au fost înfiinţate unele instituţii sociale abia după
perioada de tranziţie. Eforturile acestor ţări pentru realizarea unei bunăstări sociale sunt îngreunate de o
serie de dificultăţi financiare, ceea ce însă nu le opreşte să aspire la o atingere a nivelului de viaţă din
vechile membre UE , prin diverse metode. Tocmai datorită acestor eforturi, s-a născut şi această denumire
de model « catching-up ».

20
IV. Agenţi ai politicilor sociale

Rolul statului în formularea, adoptarea şi implementarea politicilor sociale

reprezintă un domeniu privilegiat al studiului acestuia din perspectiva politicilor sociale.
Intrebarea fundamentală este aceea legată de condiţiile care legitimează intervenţia
statală în viaţa socială, valorile politice care stau la baza acţiunii politice. Literatura de
specialitate a structurat studiul statului pe două ipostaze ale acestuia, statul protector şi
statul bunăstării generale.

Statul protector reprezintă o formulă de a defini acele instituţii statale care se

caracterizează prin minimum de intervenţie în viaţa socială şi economică, activitatea
acestuia limitându-se la asigurarea ordinii interne şi la garantarea şi apărarea
proprietăţii private.
Susţinerile ideologice ale statului protector pot fi găsite în două perioade distincte în
lucrările filosofilor contractului (Hobbes, Locke) şi în liberalismul non-intervenţionist.
Liberalismulnon-intervenţionist este ilustrat de Adam Smith şi F.A. Hayek. In lucrările
sale, mai ale în Avuţia naţiunilor, Smith consideră că libera concurenţă, liber-
schimbismul produce, printr-un joc al „mâinii invizibile”, prosperitate şi realizează
echilibrul pieţei. Orice intervenţie statală în economie este o atingere a liberei
concurenţe. De aceea, statul trebuie să aibă în vedere funcţii precise cum ar fi acelea de
a asigura ordinea, de a respecta justiţia şi de a proteja proprietatea. Hayek a fost
principalul adversar al lui Keynes care promova în anii ’30 o extindere a rolului statului.
Apărător al iniţiativei private şi a libertăţii individuale, Hayek este un promotor al pieţei
în reglarea fenomenelor sociale şi economice. De aceea statul este doar un garant al
democraţiei definită ca metodă de organizare socială a cărei funcţie este aceea de a
asigura apărarea libertăţii fiecăruia împotriva oricărei puteri arbitrare.

Statul bunăstării generale sau Statul Providenţă este definit ca un ansamblu de

activităţi, servicii, de reglementare a veniturilor provenite din transferuri exercitate de
puterea publică în vederea creşterii bunăstării colectivităţii naţionale sau modificării
repartiţiei bunăstării în cadrul populaţiei. Serviciile publice, politica socială şi politica
economică constituie dimensiunile specifice ale Statului Bunăstării Generale.
Primul serviciu public instituit a fost acela al instrucţiei publice. El este
considerat ca un bun public, ca o nevoie a tuturor. Sunt asumate pe rând şi alte activităţi
încât Statul Bunăstării produce de-a lungul timpului o vastă reţea de servicii publice.
Politica socială are un rol central între cele trei dimensiuni şi dă nota definitorie
pentru Statul Bunăstării sau, cum mai apare adesea, Statul Providenţă. Ea se exercită
printr-un sistem de servicii sociale şi asigurări prin care sunt puse la adăpost grupuri

21
 sociale defavorizate ale căror drepturi social-economice sunt ameninţate de mecanis-
mele concurenţiale ale pieţei.
Dimensiunea economică se înscrie în perspectiva macro-economică deschisă de
John Maynard Keynes în care controlul central necesar asigurării unei depline ocupări a
forţei de muncă implică în mod automat o extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului.
Prima mare experienţă economico-socială a fost politica New Deal-ului a preşedintelui
F. Roosevelt. Elementele politicii economice specifice formei bunăstării generale a
statului contemporan sunt politica preţurilor, acţiunea asupra ratei dobânzii, cheltuielile
publice în măsura în care ele implică activităţi economice, subvenţiile acordate
sectoarelor în dificultate sau în dezvoltare şi naţionalizarea întreprinderilor sau preluarea
cotelor de participare la capitalul întreprinderilor.

Extinderea rolului economic al statului transformă economia capitalistă într-o econo-

mie mixtă.
Consecinţele activităţilor specifice statului bunăstării generale se manifestă prin creşte-
rea sectorului public în economie într-o proporţie neatinsă până acum în societăţile
contemporane, printr-o deplasare a maselor monetare din sfera productivă în aceea a
politicilor şi programelor sociale, prin creşterea raportului dintre cheltuielile publice
raportate la produsul intern brut şi prin apariţia unui deficit curent în finanţele publice
care se corelează cu o creştere a prelevărilor fiscale raportate la produsul intern brut.
Legitimarea ideologică a statului bunăstării este preluată de doctrinele social-
democrate contemporane care şi-au propus o „îmblânzire a capitalismului” potrivit unei
expresii a lui Willi Brandt. Spre exemplu, Adolf Wagner promovează în lucrarea sa un
socialism în care rolul statului progresează în aceeaşi măsură ca şi democraţia. În
„Fundamentul economiei politice”, Wagner constată că extinderea rolului statului este
legată de progresul civilizaţiei şi de dezvoltarea nevoilor colective. Amplificarea
serviciilor publice răspunde apariţiei nevoilor colective (educaţie, sănătate, transporturi,
poştă) a căror satisfacere nu este rentabilă pentru o întreprindere privată dar care este un
imperativ moral. Temele pe care Wagner le lanseză în dezbaterea politică şi socială sunt
cele de civilizaţie asociate cu justiţia distributivă, cu serviciile publice şi democraţia.
Reprezentantul tipic al formei Statului Bunăstării Generale este John Maynard
Keynes.

Ideea fundamentală este aceea că redistribuirea bogăţiei naţionale prin intermediul

transferurilor sociale este profitabilă pentru creşterea economică.
În lucrarea sa Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobânzii şi a monedei,
Keynes preconizează o largă extindere a funcţiilor statului, fapt ce implică o politică
economică (acţiunea asupra ratei dobânzii pentru a încuraja investiţiile şi cheltuieli
publice sub forma lucrărilor publice care creează locuri de muncă, stimulând prin salarii
„cererea efectivă”) şi o politică socială (transferuri sociale sub forma prestaţiilor de
securitate socială, creşteri salariale care măresc puterea de cumpărare şi favorizează
cererea efectivă). Cele două politici au drept consecinţă o stimulare a a producţiei şi o
creştere a economiei globale care resoarbe forţa de muncă neutilizată.

22
Critica Statului Bunăstării Generale este axată pe trei direcţii:
 Protestul împotriva fiscalităţii excesive; atunci când impozitele cresc prea mult
încasările fiscale tind spre zero.
 O politică de relansare graţie unei creşteri salariale nu favorizează în mod
necesar producţia naţională astfel încât să producă acele efecte din teoria lui
Keynes.
 Costul factorului muncă la care se adaugă sarcinile sociale constituie o frână în
calea competiţiei şi un handicap în concurenţa internaţională.

Partidele politice

Partidele politice reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în

identificarea şi definirea problemelor sociale. Partidele reprezentate în parlament
precum şi partidele aflate la guvernare utilizează analiza problemelor sociale pentru a
formula politici şi programe sociale. Dimensiunea socială din activitatea partidelor este
explicabilă prin necesitatea de a da un răspuns problemelor sociale cu care se confruntă
societăţile contemporane. Definiţiile date partidelor politice pun accent pe acţiunea
politică a acestora care are drep obiectiv participarea la guvernare şi medierea dintre
guvernanţi şi guvernaţi. De aceea, partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter
permanent, structurat ierarhic şi geografic a cărui finalitate este exercitarea puterii
politice pe baza unui program pentru care a primit un sprijin din partea electoratului în
cadrul unei competiţii politice libere. Există o varietate de partide dar majoritatea dintre
ele poate intra într-una din cele două tipuri generale propuse de Maurice Duverger,
partide de origine parlamentară şi partide de origine exterioară parlamentelor.
Primul tip apare în contextul existenţei instituţiei parlamentului în care grupurile parla-
mentare s-au format pe baza afinităţilor politice. Extinderea sufragiului popular a
generat necesitatea de a constitui comitete electorale precum şi legături între acestea la
nivel naţional. Ele au permis organizarea unei structuri cu caracter permanent sub forma
partidelor politice.
Partidele exterioare parlamentelor reprezintă dintr-un punct de vedere chiar
rezultatul presiunii sociale pe care diverse sindicate, asociaţii, societăţi de gândire au
exercitat-o asupra parlamentelor pentru reprezentarea intereselor lor predominant
sociale. Există o multitudine de clasificări în cadrul partidelor politice dar evoluţiile
sociologice din societăţile contemporane explică apariţia unui tip de partid denumit
„catch-all parties „care se ridică dincolo de clivajele sociale care au marcat multă vreme
realităţile socio-politice din secolul al XX-lea. Un astfel de partid implică o relativizare
a rigorii ideologice şi o creştere a preocupării pentru pragmatismul abordării proble-
melor politice inclusiv a celor sociale devenite probleme de interes major.

Mişcările sociale

Alain Touraine în „Sociologie de l’action” defineşte mişcările sociale ca

organizaţii structurate care apără sau promovează interesele membrilor săi care pot fi
dintre cele mai diverse, cu mijloace care pleacă de la simpla publicitate pînă la

23
 presiunea morală şi violenţa fizică. Acelaşi autor stabileşte trei principii şi trei funcţii
ale mişcărilor sociale. Principiul identităţii ne arată pe cine reprezinţă o mişcare, ce
interese apără sau promovează, dacă sunt grupuri specifice sau grupuri cu caracter
global (asociaţia consumatorilor). Principiul opoziţiei reflectă faptul că o mişcare luptă
întotdeauna împotriva unui blocaj, rezistenţe, inerţii, iar principiul totalităţii evidenţiază
tipul de valori în numele cărora o mişcare acţionează, valori considerate ca fiind ale
întregii societăţi. Touraine apreciază faptul că mişcările sociale reprezintă un spaţiu în
care se creează noi valori. De aceea orice studiu al schimbării sociale trebuie să ia în
considerare şi valorile noi apărute în legitimarea acţiunii mişcărilor sociale. Mişcările
sociale înddeplinesc funcţii de mediere, de clarificare a conştiinţei colective şi de
presiune aupra autorităţilor publice.

Grupurile de interes şi grupurile de presiune constituie deja o realitate

tradiţională a sistemelor politice moderne

Grupurile de interes se transformă în grupuri de presiune atunci când încearcă să

obţină de la puterile publice unele reglementări cu caracter pozitiv pentru interesele lor.
Organizaţiile profesionale sau organizaţiile cu vocaţie ideologică intră în categoria
grupurilor de interes care pot desfăşura şi presiuni în sistemul politic. Există unele
condiţii de eficacitate a acţiunii grupurilor de interese enumerate de Jean Meynaud în
„Les groupes de pression”. În cadrul lor reţinem numărul membrilor, capacitatea
financiară, capacitatea instituţională şi statutul social.

24
V. Analiza problemelor sociale

Întrucât analiza unei politici sociale este dependentă de modul de definire a

problemei sociale este important să stabilim parametrii problemei sociale ce se situează
în centrul politicii sociale şi care determină, în principal, obiectivele politicii. O astfel de
analiză (Rosenberg) se structurează pe următoarele componente:
1. natura problemei;
2. cauzele acesteia;
3. politici sociale operaţionale centrate pe respectiva problemă;
4. scopuri obiective şi tipuri de intervenţii;
5. concordanţa dintre intervenţiile sociale şi valorile profesionale;

Natura problemei

Lămurirea naturii problemei ce constituie preocuparea unei politici publice

implică un efort de definire a acesteia. Într-un prim stadiu, analistul va căuta să
investigheze semnificaţia respectivei probleme în spaţiul public, indivizii şi grupurile
afectate precum şi modalităţile de identificare a grupurilor de risc. Apoi, este important
să ştim cine o defineşte ca fiind o problemă socială precum şi motivaţia acestei acţiuni
sau cine nu o ia în considerare ca o preocupare deosebită pentru autorităţile publice.
Aici, pot interveni factori şi valori personale, elemente ideologice sau credinţa în
inutilitatea rezolvării problemei. În acest context, trebuie identificate grupurile care
controlează puterea în cadrul unei comunităţi, societăţi, dar şi resursele ce influenţează
evoluţia şi caracteristicile problemei studiate.

Cauzele problemei

În abordarea cauzelor problemelor sociale, analistul va reliefa două tipuri de

cauze: surse structurale ale problemei şi cauze legate de situaţia indivizilor afectaţi de
acea problemă. În prima categorie intră valorile şi normele sociale, ideologiile politice,
distribuţia puterii, politici şi programe destinate rezolvării problemei. În cea de-a doua,
cauzele sunt reprezentate de factori socio-psihologici, cunoştinţe, deprinderi, valori
personale. De asemenea, este interesant de ştiut, măsura în care unele fenomene
tranzitorii cum ar fi crize internaţionale, factori sezonieri sau alţi factori, pot constitui
cauze ale unor probleme sociale.

Politici şi programe sociale operaţionale

În acest stadiu al analizei problemei, analistul politic este preocupat de

cunoaşterea acelor politici şi programe care au avut sau vizează ca obiectiv, rezolvarea
problemei. Ştiut fiind faptul că definirea problemei este deosebit de importantă în
încercarea de evaluare a diverselor politici şi programe , analistul va căuta să reliefeze

25
 atât încercările de definire cât şi practicile de evaluare a rezultatelor programelor şi
politicilor sociale precum şi aspectele concrete de utilizare a rezultatelor.
Cel mai dificil fapt este acela de a aprecia gradul în care programele şi politicile
existente au redus dimensiunile generale ale problemei analizate, au contribuit la
agravarea ei sau nu au reuşit să determine schimbarea în sensul indicat de obiectivele
urmărite.

Scopuri , obiective şi intervenţii

Analistul este preocupat de scopul general al politicii şi de măsura în care acesta

reprezintă un ideal sau unul ce poate fi atins prin implementare şi funcţionare corectă a
politicii sau programului analizat. El va urmări acele obiective ce pot fi atinse, obiective
a căror determinare trebuie să ia în considerare constrângerile raţionale şi non-raţionale.
Obiectivele pot fi formulate în raport cu globalitatea problemei, cu câteva aspecte ale
acesteia, cu grupul–ţintă şi grupurile de risc sau în funcţie de un sub-grup al populaţiei
studiate. Întrucât cauzele ce determină apariţia şi formele de manifestare a problemei
analizate au fost împărţite în două categorii – structurale şi individuale – este important
de precizat natura şi tipul de intervenţii la nivel structural şi individual care vor conduce
la atingerea obiectivelor formulate în etapa iniţială. Analiza problemei sociale va
identifica instituţiile, organizaţiile şi centrele de decizie responsabile pentru rezolvarea
problemei. Analiza va evidenţia sursele majore de sprijin pentru realizarea scopurilor şi
obiectivelor fixate. Ele pot fi personalităţi politice influente, parlamentari, mass-media,
opinia publică, persoane cu vizibilitate socială.
În corelaţie cu sursele de sprijin, analistul va investiga şi găsi acele surse majore
de rezistenţă la schimbare, pentru că raţiunea intervenţiilor la nivel structural şi
individual vizează o schimbare profundă în situaţia celor afectaţi de natura problemei
sociale. Cunoaşterea elementelor ce constituie o rezistenţă faţă de schimbarea avută în
vedere de program sau de politica publică are semnificaţii profunde, conducând spre
alegerea unuia din tipurile posibile de strategie. Strategiile consensuale vizează schim-
barea prin utilizarea informării publice, schimbarea valorilor şi atitudinilor, strategiile
politice fac apel la negocieri şi compromis, iar strategiile conflictuale se centrează mai
ales pe confruntare şi protest.
Ultima parte a analizei problemei se concentrează asupra concordanţei dintre
caracterul acţiunilor şi strategiilor cu valorile profesionale, cu deontologia profesiei

26
VI. Ghidul de analiză pentru un program social

Scopul acestui paragraf este acela de a sugera câteva îndrumări pentru analiza
unui program social. În analiza programului trebuie ţinut cont de câteva elemente
printre care reţinem caracterul programului (naţional, zonal sau local) şi stadiul în care
se află acesta (recent implementat, în stadiu de formulare, un program mai vechi sau o
problemă pentru care nu s-a sugerat încă nici un program) . Structura unui astfel de
cadru ar putea avea următoarele componente:

Scopul şi obiectivele programului

A. Care sunt problemele umane specifice pe care programul încearcă să le rezolve?

1. Cum este definită esenţa problemei abordate de către indivizi, familii, grupuri,
comunităţi, etc.);
2. În ce constă programul de ajutorare în interiorul populaţiei ţintă ?- o mai buna
profesionalizare a individului, un venit mai ridicat pentru familiile cu venit
scăzut, maximizarea participării cetăţeneşti, etc.?
3. Care sunt caracteristicile persoanelor afectate de problema socială ?
4. Care sunt dimensiunile problemei (indicatori cantitativi, calitativi, arie de
răspândire, etc.) si ce proporţie din grupul ţintă va fi acoperită de program?
5. Care sunt obiectivele dorite ale programului formulate în raport cu grupul ţintă?
B. Care este nivelul la care intervine programul?
1. Prevenţie – atenuare sau eliminarea condiţiilor care generează sau agravează
dificultăţile sau lipsurile definite de analiza problemei
2. Intervenţie – limitarea si stabilizarea posibilităţii de a face faţă contextului ;
C. Care sunt obiectivele declarate oficial? Dacă există mai multe obiective la nivele
diferite (plan local, zonal, naţional) este necesară identificarea diferenţelor în
orientarea grupurilor în raport cu soluţiile la problema socială vizată de program.
D Care sunt obiectivele programului pe termen scurt şi pe termen lung ?
E Care sunt cunoştinţele fundamentale (relaţiile cauză-efect) pe care se bazează
obiectivele programului? Cât de realiste sunt obiectivele programului ţinând cont
de volumul de cunoştinţe referitoare la problema dată?

Factori istorici si sociali

A. În ce context istoric (social, cultural, legal) a evoluat problema?

B. Care este semnificaţia problemei pentru societate?
C. Care sunt factorii majori care au generat problema sau care au contribuit la
agravarea ei?

27
 D. Ce soluţii au fost aplicate, dintr-o perspectivă istorică, problemei aflate în
centrul programului social?
E. În ce măsura soluţiile aplicate au avut succes?

Natura programului

A. Care sunt serviciile ce urmează a fi incluse în program?

B. Care sunt planurile privitoare la utilizarea resurselor existente, la facilităţi si
folosirea si coordonarea facilităţilor deja existente?
C. Sub ce auspicii se va administra programul(locale, naţionale, private, publice,
etc.)?
D. Care sunt responsabilităţile atribuite fiecărui nivel, atunci când sunt implicate
mai multe nivele în administrarea, reglementarea şi evaluarea programului ?
E. Care este modul de finanţare? Care sunt cerinţele si mărimea angajamentului
financiar a diferitelor surse de finanţare?
F. Care este distribuţia planificată a resurselor financiare în cadrul programului
(construcţie, antrenarea mâinii de lucru, servicii directe, etc.)?

Implementarea programului

A. Care sunt cerinţele referitoare la personal ?

1. Cum va fi utilizată forţa de munca existentă?
2. Ce forţă de muncă suplimentară va trebui să fie angajată?
3. Accentul programului cade pe utilizarea resurselor tradiţionale de forţă de
muncă sau pe folosirea liderilor din alte domenii şi surse non-profesionale?
4. Având în vedere constrângerile existente, care sunt alternativele utilizării
eficiente a forţei de muncă?
5. În ce zone programul poate fi slab, cu forţa de muncă limitată sau nepregătită şi
în ce zone poate rămâne relativ puternic?
B. Cum este finanţat programul?
1. Care este proporţia cu care fiecare grup contribuie la bugetul total?
2. Care sunt cerinţele acestor grupuri şi în ce mod interacţionează (antagonist sau
complementar) cu desfăşurarea programului şi atingerea obiectivului?
3. Care sunt alternativele posibile pentru diferitele modele de finanţare?
4. Pentru anumite activităţi şi funcţii, este necesar suport guvernamental? Daca da,
este suficient interesul naţional pentru a justifica ajutorul guvernamental?
5. Care au fost schimbările semnificative în cadrul bugetului total, din momentul
iniţial al conceperii programului?
6. Ce alte agenţii, organizaţii, etc. au fost finanţate în vederea împlinirii unor
scopuri similare?
C. Care sunt relaţiile externe cu instituţiile, agenţiile, grupurile de interes, deja
existente?
1. Care sunt sursele externe de care depinde programul ?

28
 2. Ce surse externe sunt dependente de serviciile, forţa de muncă, (altele) oferite
prin intermediul programului?
3. În ce măsură încearcă programul să coopteze lideri locali şi persoane ce
demonstrează antagonism faţă de program; în ce măsură această cooptare
înregistrează un succes semnificativ ?
D. Care sunt serviciile specifice pe care le oferă programul?
1. Până în prezent, ce proporţie a populaţiei ţintă a atins programul si ce servicii a
primit?
2. Care este dimensiunea discrepanţei dintre serviciile actuale oferite – în ceea ce
priveşte tipul, numărul lor şi către cine sunt îndreptate – şi cele care au declarate
ca obiective ale programului? Dacă discrepanţa este semnificativă, cum a
apărut?
3. Care este coeficientul de risc şi care sunt implicaţiile acestuia asupra eficacităţii
sau eficienţei întregului program?
4. Sunt serviciile oferite realiste în ceea ce priveşte nevoile şi caracteristicile
clienţilor?
5. Livrarea serviciilor se bazează pe o singură orientare teoretică sau încorporează
o abordare multidisciplinară a problemei?

Influenţe politice

A. Care sunt principalele grupuri care influenţează şi controlează activităţile

programului ?. Care activităţi sunt cel mai mult constrânse de influenţa acestor grupuri?
B. Care sunt principalele influenţe politice de la nivel local, zonal, statal care
influenţează eficienţa programului?
1. În ce măsură, diversele paliere ale puterii politice sunt complementare sau
antagonice cu obiectivele programului ?
2. În ce mod a încercat personalul programului să minimalizeze sau să maximizeze
influenţa politică a unui grup?
C. Problema tratată prin program, a avut un aspect politic major? Daca da, ce interese
au fost reprezentate şi care a fost rezultatul programului în raport cu aceste interese?

Constrângeri majore şi factori favorizanţi

A. Care sunt principalii factori de constrângere pentru implementarea programului

şi atingerea obiectivului (lipsa cunoştinţelor privitoare la relaţiile cauză-efect,
grupul-ţintă, disputele politice, factorii administrativi, etc.)?
B. Ce factorii pot avea un impact pozitiv în abordarea planificării iniţiale a
programului?
C. Ţinând cont de constrângerile existente, care sunt strategiile alternative pentru
optimizarea serviciilor prezente?
D. Care au fost principalii factori responsabili în construirea cu succes programului
sau a unor părţi ale acestuia?

29
 Evaluarea

A. Ce criterii au fost folosite de către personalul programului, pentru a stabili

măsura în care au fost îndeplinite scopurile propuse de program? Evaluarea este
stabilita direct sau dedusă indirect?
B. Tehnica de evaluare este una realistă, validă?
C. Ce criterii folosesc grupurile externe în evaluarea eficienţei programului? Cât de
realiste şi valide sunt aceste criterii ?

30
VII. Cadru general de analiză a unei politici sociale

Una din cele mai semnificative dimensiuni ale stiinţei politice este analiza unei
politici publice. Ea se bazează în parte pe ştiinţa management-ului şi în special pe
analiza sistemelor. Scopul său este acela de a asigura o metodă euristică pentru
identificarea unor alternative politice preferabile. (Yehezkel Dror – Design for Policy
Science-New York: American Elsevier, 1971.)

Identificarea unor politici alternative preferabile implică două elemente distincte dar,
totodată, aflate în relaţie: inovarea alternativelor şi alegerea celor mai bune alternative
din cele aflate la dispoziţie. În condiţiile unor transformări sociale rapide, inovarea
alternativelor politice este, în mod semnificativ, mai importantă decât selecţia celor
relativ mai bune dintr-o serie de alternative.
În management, analiza politică aduce următoarele componente:
1. pătrunderea în universul valorilor, supoziţiilor şi teoriilor tacite, fapt ce
presupune explorarea valorilor ce determină politicile publice, studiul
scopurilor pe termen lung;
2. luarea în considerare a variabilelor politice, incluzându-se aici analiza
fezabilităţii politice, a implicaţiilor puterii sociale asupra politicilor alternative
şi analiza consensului politic şi a structurii coaliţiilor, atunci când acest fapt se
impune;
3. tratarea unor aspecte mai largi şi mai complexe (noi scale de cuantificare,
necesitatea satisfacerii unor scopuri diverse şi multidimensionale, schimbarea
instituţională ca mod principal de schimbare a politicii, sensibilizarea celor ce
elaborează politicile, educarea acestora, impactul major al politicii publice;
4. încurajarea creativităţii în inovarea politicilor ;
5. implicaţiile unor fenomene sociale cum ar fi ideologiile, fenomenele de masă.

Explorarea valorilor include un număr de aspecte importante, adesea ignorate

in componentele practice ale implementării politicilor. Între acestea se regăsesc
următoarele:
1. aspectele ideologice;
2. valori latente şi nevoi ce servesc drept motiv fundamental pentru activităţi şi
politici, dar care nu pot fi explicate: emoţii, întărirea solidarităţii;
3. semnificaţii şi dimensiuni ale valorilor sociale de bază cum ar fi libertatea,
democraţia, egalitatea, participarea, drepturile omului şi altele asemănătoare.

Fără tratarea acestora este aproape imposibilă abordarea problemelor pe care le

presupune orice politică publică.

Fezabilitatea politică

31
 În raport cu analiza politicii, fezabilitatea politică poate fi definită în trei maniere
interdependente: a) în raport cu un actor, b) în raport cu o alternativă a politicii, c) în
raport cu o regiune a politicii.

Din punctul de vedere al unui actor (individ, grup, organizaţie) fezabilitatea politică se
referă la spaţiul unei acţiuni politice efective în care actorul este capabil cu o oarecare
probabilitate, să influenţeze realitatea, politicile publice şi implementarea lor.
Din această perspectivă, fezabilitatea politică este strâns legată de conceptele de
influenţă, şi putere. Termenul de political leverage se referă la capacitatea unui actor de
influenţa, între alte fenomene, atât politici cât şi implementarea lor.

Din perspectiva unei politici alternative clar definite, fezabilitatea politică se referă la
probabilitatea ca aceasta să primească un suport politic suficient pentru a putea fi
aprobată şi implementată iar în raport cu o problemă politică sau cu un spaţiu politic,
fezabilitatea politică are în vedere o arie în interiorul cărora diversele alternative sunt
fezabile din punct de vedere politic.
Termenul de domeniu al fezabilităţii politice poate fi utilizat ca referent pentru această
întreagă arie de alternative. Fezabilitatea politică este implicată în evaluarea iniţială a
succesului unei politici publice, spre exemplu socială, pentru a estima grupurile care o
vor sprijini sau se vor opune acesteia, structura si organizarea lor cât şi puterea fiecărui
grup. Fezabilitatea politică se află într-o relaţie strânsă cu conceptul de raţionalitate
politică. Acesta pare a fi un tip fundamental de raţiune deoarece trateaza problematica
păstrării şi îmbunătăţirii structurilor de decizie, elemente ce se află la baza tuturor
deciziilor.
Lumea politicii sociale are o mare încărcătură politică cu o competiţie dură între
diversele agenţii şi instituţii sociale centrate pe diferite ţinte sociale sau grupuri cu un
risc social ridicat sau în situaţii dificile. În anumite cazuri, instituţii administrative pot
implementa o politică în aşa fel încât să o conducă spre un eşec. De aceea, analistul
trebuie să ia în considerare posibilitatea ca unităţile administrative să se opună sau să
sprijine o politică socială propusă sau aflată deja în funcţiune.
Pentru a evalua fezabilitatea politică, analistul trebuie să cunoască atitudinea publică faţă de
politica socială, mărimea segmentului de populaţie preocupat de problema socială aflata în
centrul politicii sociale, modul în care se percepe influenţa consecinţelor implementării
politicii asupra situaţiei diverselor grupuri sociale, importanţa politică acordată problemei
sociale respective, compatibilitatea dintre climatul economico-social cu cel politic şi cu
valorile sociale. Analistul va trebui să estimeze, totodată, posibilităţile de reacţie negativă faţă
de politica publică analizată din partea unor grupuri care îşi reprezintă ameninţările faţă de
unele avantaje deţinute până în acel moment.

Fezabilitatea economică

32
 Majoritatea, dacă nu chiar toate politicile sociale fac apel la surse directe şi
indirecte de finanţare. În aprecierea fezabilităţii economice a unei politici sociale
analistul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii:
 care ar fi nivelul minim de finanţare pentru implementarea cu succes a politicii
publice ;
 dacă există surse adecvate de finanţare;
 în cazul absenţei acestor surse, care ar fi atitudinea cetăţenilor faţă de realocarea
resurselor din buget;
 nevoi viitoare de finanţare a politicii sociale

Dat fiind deficitul bugetar destul de mare, este evident faptul că iniţiativele de
politică socială vor fi bazate mai ales pe realocarea resurselor existente decât pe
obţinerea altora noi. Pericolul care apare este acela al finanţării insuficiente a tuturor
politicilor şi programelor sociale şi, de aici un grad scăzut de eficacitate a acestora
precum şi o probabilitate mai mare a eşecului.

Fezabilitatea administrativă

Chiar dacă o politică publică, socială are o valoare potenţială deosebită, perspec-
tivele sale viitoare de evoluţie depind, într-o măsură apreciabilă, de existenţa unor
instituţii capabile să o implementeze, să o dezvolte în practică. În acest sens, instituţiile
trebuie să aibă personalul necesar, resurse, deprinderi, experienţă. Directorii de program
şi coordonatorii acestora la nivele mai înalte trebuie să manifeste înţelegere şi simpatie
pentru scopurile programului, obiectivele acestuia cât şi pentru grupul ţintă sau
grupurile aflate într-o relaţie strânsă cu acesta.

Cadrul general de analiză a politicilor sociale elaborat de David Gill (David Gill,
A Systematic Approach to Social Policy Analysis, în Social Service Review: Vol: 44, Nr.
4, December 1970, 421-425.) constă dintr-un set de elemente standardizate cu scopul de
a asigura acoperirea sistematică a tuturor aspectelor considerate ca relevante pentru
înţelegerea politicilor sociale şi a consecinţelor complexe ale acestora asupra societăţii.
În acest sens, autorul sugerează necesitatea de a lua în considerare câteva
prevederi referitoare la existenţa sau non-existenţa unor reglementări juridice în sensul
exprimării unei politici sociale sub o formă juridică sau a unor reglementări administra-
tive ori sub forma unor propuneri legislative.
Cadrul analitic fixat de autor este destinat examinării unor sarcini distincte, dar
care trebuie privite într-o strânsă interdependenţă:
1. O primă sarcină constă în înţelegerea problemei ce se află în centrul unei
politici sociale, fapt ce implică investigarea repartiţiei acelei probleme pe o
anumită arie geografică şi în cadrul anumitor grupuri sociale. Această
sarcină impune găsirea unor modele explicative şi fixarea obiectivelor avute
în vedere de respectiva politică socială;
2. Totodată, este necesar să se identifice lanţul de efecte concrete rezultate din
implementarea politicii sociale;

33
 3. Apoi, atenţia trebuie să se concentreze şi asupra dezvoltării unor politici
alternative, analizată la rândul lor în aceeaşi termeni pentru a permite
comparaţii din perspectiva atingerii obiectivelor sau a implicaţiilor pentru
sistemul general al politicilor sociale.

Analistul poate decide limitarea analizei sale la una, două sau trei sarcini, având în
vedere faptul că analiza creşte în complexitate în raport cu numărul de aspecte abordate.
Tipul de analiză şi acurateţea acesteia depind de gradul de cunoaştere pe care îl posedă
analistul asupra structurii şi funcţionării societăţii şi asupra sistemului curent de politică
socială. Un element important care acţionează în direcţia întăririi capacităţii descriptive,
analitice şi predictive a cadrului de analiză este reprezentat de tipurile de date precum şi
de tehnicile utilizate în investigarea problemei aflate în centrul politicii sociale. Aceasta
impune utilizarea indicatorilor demografici, biologici, psihologici, sociali, economici,
culturali-educaţionali, inclusiv dezvoltarea şi testarea unor noi indicatori dacă acest
lucru se impune cu necesitate.

Cadrul de analiză

Secţiunea A va cuprinde o analiză a naturii şi distribuţiei problemei cu referire la

teoriile şi ipotezele explicative privitoare la evoluţia problemei supuse investigaţiei.
Secţiunea B se focalizează pe obiectivele şi valorile politicii precum şi pe
consecinţele unei politici publice specifice. Analistul va prezenta obiectivele politicii,
premisele axiologice pe care se fundamentează acestea, teorii şi ipoteze referitoare la
strategia şi prevederile concrete ale politicii. Tot în această secţiune, se va urmări o
radiografie a segmentului sau grupului ţintă, utilizându-se o serie de indicatori şi
caracteristici demografice, biologice, psihologice, sociale, economice, politice, culturale
precum si dinamica grupului-ţintă, analizată pe o perioadă distinctă de timp. Politica
publică va căuta să precizeze consecinţele pe termen lung sau scurt ale politicii
respective asupra grupului ţintă dar şi asupra grupurilor care au relaţii complexe cu
acesta, în domeniul demografic, biologic, psihologic, social, economic, politic, cultural,
consecinţe intenţionate în raport cu obiectivele politicii, consecinţe neintenţionate dar
şi costuri şi beneficii, (sociale şi economice)
Secţiunea C reliefează implicaţiile politicii sociale asupra structurii sociale şi
sistemului general de politică socială aşa cum se reflectă ele în determinarea sistemului
de alocare a resurselor, bunurilor şi serviciilor, în schimbările intervenite în priorităţile
fixate de obiective şi în distribuţia drepturilor şi echivalentelor acestora către grupuri şi
indivizi. Finalitatea acestor intervenţii se reflectă în calitatea vieţii sau în bunăstarea
grupurilor-ţintă interpretate printr-o serie de indicatori demografici, biologici,
psihologici, economici, sociali, culturali, politici. Premisele axiologice care au
fundamentat politica socială se raportează la noile schimbări intervenite în calitatea
vieţii sau în bunăstarea grupului-ţintă. Una din problemele mari cu care se confruntă
iniţiatorii programelor sociale este reprezentată de dinamica valorilor care iniţial au
constituit o legitimare a programului dar care se confruntă, peste timp, cu posibile
neconcordanţe cu noile reprezentări despre valorile sociale fundamentale, cu conflicte

34
chiar generate de conţinutul diferit al valorile emergente, cu tensiuni între ideologii,
sisteme de credinţă, obiceiuri, tradiţii pe de o parte, si sistemul politicilor sociale. In
funcţie de valorile dominante la un moment dat în societate, interesele unor grupuri pot
fi mai uşor apărate sau, dimpotrivă, unele politici nu mai primesc sprijinul public
necesar la nivelul la care acesta s-a remarcat la începutul iniţierii politicii sau
programului. Totodată, pot apărea interacţiuni şi consecinţe contrare în raport cu scopul
şi obiectivele formulate în fondarea politicii sociale la început, în raport cu alte
componente ale sistemului de politică socială, cu sistemul legislativ, cu politicile sociale
externe sau cu reflexe în planul politicilor publice ce-şi au originea în credinţe, aspecte
relevante ce ţin de domeniul religios. De o deosebită importanţă pare a fi relaţia şi
rezultatele interacţiunii dintre politica socială şi gradul de dezvoltare economică,
socială, tehnologică a unei societăţi. Deşi valorile sociale sunt favorabile intervenţiilor
sociale în sprijinul unor grupuri şi categorii multă vreme excluse de la includerea în
cadrul unor programe şi politici sociale, resursele aflate la dispoziţia celor ce se ocupă
de astfel de programe pot fi limitate ca rezultat al unui anumit tip de dezvoltare
economică.
Secţiunea D se ocupă cu determinarea forţelor sociale implicate în implemen-
tarea şi dezvoltarea politicii sociale. Analiza se centrează pe două direcţii:
 aspecte legislative şi administrative ale politicii sociale;
 tipul, mărimea, structura organizaţională, puterea politică, mărimea
interesului, şi motivaţia forţelor politice implicate în politica socială
respectivă.
În secţiunea E, analiza se centrează pe politicile sociale alternative în raport cu
obiectivul politicii sociale supuse studiului. Fiecare alternativă trebuie supusă analizei
prin aceeaşi indicatori, pornind de la aceleaşi premise axiologice. Apoi, analistul va
putea compara politica socială cu celelalte politici alternative în termeni de:
1. Grad de atingere a obiectivelor stabilite;
2. Implicaţii pentru structura socială şi pentru sistemul politicilor sociale;
3. Efecte posibile adiţionale;
4. Costuri totale.

35
 VIII. Strategii, reforme, politici

VIII.1. Coeziune socială, Securitate socială, Inegalitate socială

Coeziunea sociala - Termenul de „coeziune sociala” a apărut pentru prima dată în Tratatul
de la Roma (art. 130 a) unde se precizează că «Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care sa
conducă la sporirea coeziunii sale economice si sociale».
Prin coeziunea socială se urmăreşte ca cetăţenii tuturor ţărilor participante să perceapă relativ la
fel, avantajele procesului inflaţionist. În acest sens Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa
introducerii de măsuri care să permită tuturor cetăcenilor din Uniunea Europenă să perceapă că sunt
beneficiarii direcţi ai adâncirii şi integrării. În tratat se specifică că «Uniunea va şi îşi va propune ca
obiective viitoare promovarea progresului economic şi social care să fie echitabil şi susţinut… prin
întărirea coeziunii economice şi sociale» (Art. 13 TEU) şi respectiv «Uniunea va avea ca deziderate
proprii… un înalt nivel de ocupare a forţei de muncă şi protecţia socială, creşterea standardelor de viaţă şi
a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială între statele membre» (art. 2 TEU).
În acest sens în 1989 s-a adoptat Cartea Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială) care
garantează o serie de drepturi fundamentale care se referă la locuinţe, sănătate, educaţie, locuri de muncă,
protecţie socială cât şi la nediscriminare. Acestea pot fi clasate în două categorii: a) condiţii de muncă şi
b) coeziunea socială.
Coeziunea socială garantează:
- dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială şi dreptul la asistenţă socială şi medicală,
dreptul de a beneficia de serviciile sociale;
- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie împotriva pericolelor fizice şi morale;
- dreptul familiilor şi al indivizilor care le compun la o protecţie juridică, socială şi economică;
- dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă;
- dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială.
Promovarea coeziunii sociale se realizează ţinând cont de următoarele elemente:
- amplitudinea inegalităţii în termen de venituri, îngrijire medicală şi condiţii de viaţă, care afectează
diferite categorii de populaţie precum persoanele în vârstă, copii, femeile, şomerii pe timp îndelungat,
handicapaţii, imigranţii;
- eficacitatea cu care sistemul instituţional de protecţie socială, de învăţământ, de îngrijire medicală, poate
reduce aceste inegalităţi;
- evoluţia participării cetăţenilor la viaţa socială, mai bine zis, modul în care contribuie direct la
construcţia şi consolidarea coeziunii sociale luând mereu parte la viaţa politică şi socială;
- efectele asupra mecanismelor actuale ale inegalităţilor determinate de noile evoluţii macro-economice
cum sunt introducerea de noi tehnologii, globalizarea;
- individualizarea în creştere conduce la fragmentarea socială sau creează la indivizi posibilitatea şi
dorinţa de a se angaja în activităţi care să întărească coeziunea socială.

36
Este posibil să se analizeze evoluţia coeziunii sociale examinând tendinţele din cel trei mari domenii 14–
venituri, educaţie, sănătate – care influenţează calitatea vieţii cetăţenilor.
O importanţă deosebită la nivelul comunităţii europene se acordă muncitorilor emigranţi, astfel prin
intermediul Cartei sociale europene le sunt garantate anumite drepturi de bază, atât pentru a înlesni
accesul la muncă cât şi pentru a-i proteja, pe ei şi pe familiile lor, împotriva unor anumite forme de
discriminare odată ce sunt angajaţi. Securitatea socială a muncitorilor emigranţi presupune respectarea
următoarelor principii de bază: principiul egalităţii, principiul cumulului – muncitorul emigrant poate
beneficia într-o ţară, de aceleaşi prestaţii sociale (boală, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, deces) ca în ţara de
provenienţă; principiul exportabilităţii – prestaţiile sociale pot fi vărsate în alte state comunitare;
interdicţii ale prestaţiilor duble – oricine a cotizat la regimul de securitate socială în două sau mai multe
state membre, în aceeaşi perioadă, nu poate beneficia de prestări similare. Toate acestea au fost necesare,
pentru că, muncitorii emigranţi sunt prea adesea victime ale discriminării în ceea ce priveşte locul de
muncă.
„Coeziunea socială” presupune: armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face
posibilă circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării; un obiectiv general: de a proteja lucrătorii de
potenţialele efecte negative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate; accentuarea consensului
ţărilor membre cu privire la problemele specifice ale grupărilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă
integrată. Această prevedere se referea la tinerii în căutarea de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă
etc.
Dezideratul „coeziune sociala” rămâne încă retoric pentru că acţiunile guvernelor naţionale au
un aport limitat în raport cu acţiunile comunitare, în primul rând ca urmare a implicaţiilor politice ale
transferului de responsabilităţi şi, în al doilea rând, ca urmare a posibilelor consecinţe economice şi chiar
fiscale.

Securitatea sociala15

Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în prezent şi,
totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. Una dintre principalele preocupări ale oamenilor este
să se apere împotriva diverselor riscuri. Pentru o lungă perioadă de timp s-a optat, ca soluţie, fie pentru
sprijinul familial, fie pentru cel al bisericii sau al întreprinderilor.Această formă de acoperire a riscurilor a
variat de la o epocă la alta, de la un context cultural la altul 16. Însă dimensiunea riscurior şi nevoilor
sociale a impus crearea şi dezvoltarea altor forme de protecţie socială, bazate pe o solidaritate mai amplă,
precum securitatea socială. Cu toate acestea, formele tradiţionale de protecţie împotriva riscurilor nu au
dispărut complet.
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura sprijin
comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau
permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază” 17. Colectivitatea
14
O abordare comună întăreşte coeziunea socială în Europa, Bruxelles, 19 februarie 2007,
www.europa.eu
15
Sinteza de materiale disponibile pe www.biblioteca.ase.ro
16
John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International
Survey”, London, George Allen&Unwin, 1960, apud THE AMERICAN POLITICAL SCIENCE
REVIEW, American Political Science Association, 2003, disponibil pe http://links.jstor.org/journals
17
ibidem
37
 strânge de la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii care
alimentează fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor
care fac parte din familiile acestora .
Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privesc fiecare
membru al respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai mari decât cele care ar
putea fi obţinute din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecărui membru sunt mai mici decât
într-un sistem individualist. Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază
legislaţia care îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii.
Aceste sisteme sunt gestionate de obicei de instituţii ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi
funcţionarea în acest domeniu şi a unor societăţi de asigurare private.
Securitatea socială reprezintă un obiectiv de atins al societăţii. Aşa cum arătau Jacques Doublet
18
şi Georges Lavau , „scopul securităţii sociale este acela de a asocia tot avutul social unei acţiuni
sistematice de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe”. În Preambulul
Constituţiei franceze19 din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile necesare
dezvoltării. Ea garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii,
securitate materială, pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau
psihice, situaţiei economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate
mijloace convenabile pentru existenţă.”
De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului20 din 10 decembrie 1948 menţionează:
„ Art.22 – Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; aceasta este
îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi
dezvoltării libere a personalităţii sale, datorită efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont
de organizarea şi resursele fiecărei ţări.
Art. 23 – 1. Orice persoană are dreptul la muncă (...) şi la protecţie împotriva şomajului (...) 3. Orice
muncă are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare (...) întregită, dacă este cazul, de orice alte
mijloace de protecţie socială.
Art. 25 – 1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea sa şi a
familiei sale, în special în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirile medicale, precum şi
serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau
alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca urmare a unor circumstanţe independente de voinţa
sa. 2. Maternitatea şi copilul au dreptul la sprijin şi asistenţă specială. Toţi copiii, născuţi din sau în afara
căsătoriei se bucură de aceeaşi protecţie socială.”
Unii autori au încercat să definească securitatea socială ca o compilaţie a prestaţiilor în
bani şi în natură, inclusiv servicii, acordate unor persoane. Se poate înţelege că este vorba despre
acoperirea totală a unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar riscuri (discuţia ar porni,
deci, de la aspecte terminologice). Este vorba nu doar de riscuri, de pierderi, ci şi de spijin acordat în
cazul unor evenimente care, deşi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub
un anumit nivel de viaţă garantat. Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin
scheme obligatorii, împotriva efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii,

18
Ştefănescu, Tudor (coord.), Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Institutul European din România,
Bucureşti, 2002
19
idem
20
idem
38
împotriva voinţei sau responsabilităţii acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern să se
asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi
pentru a evita transformarea acestora într-o povară pentru restul societăţii 21. Aceste efecte negative nu
privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii societăţi: de la influenţe culturale şi motivaţionale
asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, până la instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este
motivul pentru care statele caută să se apere împotriva acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se
numesc „sociale” şi de aceea trebuie acoperite prin sisteme de asigurare obligatorii.
O definiţie de lucru destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considera
securitatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care se confruntă cu o
lipsă de venituri sau cu costuri speciale.” În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne
industrializate, legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează
asigurările sociale, asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări
stabilesc reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni. 22
În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileşte nivelul
prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se
plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt administrate de instituţii naţionale, guvernate
de reguli şi reglementări naţionale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate
în cadrul sistemului judecătoresc naţional. Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială
este limitată, de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În
cadrul teritoriului respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor sau
rezidenţilor statului în cauză. Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi în ceea ce
priveşte obţinerea drepturilor de securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.
Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceea ce
înseamnă că reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului
respectiv. Chiar dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două state, sistemele
lor de securitate socială nu sunt identice. 23 Cele două principii care au ca rezultat diversitatea securităţii
sociale pot determina anumite probleme în cazul persoanelor care circulă, din diverse motive, dintr-un
stat în altul.
Un cetăţean comunitar poate, în principiu, să se stabilească pe teritoriul oricărui alt stat din
Comunitate pentru a-şi desfăşura activitatea, în căutarea unui loc de muncă, pentru studii sau doar pentru
a-şi petrece o parte din viaţă. De aceea, mobilitatea lucrătorilor nu trebuie să fie limitată de obstacole
artificiale. Desigur, în prezent, această mobilitate nu este aceeaşi la nivel comunitar ca pe pieţele
naţionale ale muncii. Există diferenţe lingvistice, de nivel şi mod de viaţă etc., însă acestea nu împiedică
un număr mare de persoane să-şi desfăşoare activitatea, într-o anumită perioadă a vieţii, pe teritoriul unui
alt Stat Membru.
În cadrul Uniunii Europene, necesitatea dezvoltării securităţii sociale s-a impus de la început. Libera
circulaţie a lucrătorilor a fost unul dintre pilonii Comunităţii Economice Europene, chiar de la crearea
acesteia. Libera circulaţie a fost şi este considerată favorabilă pentru dezvoltarea economică a Statelor

21
ibidem
22
Esping-Andersen,Op.cit.,
23
Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe”, draft,
CSCR
(2003) 2 Rev 1, septembrie 2003

39
 Membre. În prezent, ca urmare a evoluţiei permanente, securitatea socială reprezintă un domeniu
principal al politicii sociale comunitare. Datorită legăturii determinante care există între libera circulaţie a
lucrătorilor şi securitatea socială, protecţia lucrătorilor migranţi reprezintă o parte importantă a securităţii
sociale europene.

Inegalitate şi schimbare socială

Dincolo de analizele de politică socială, paleta largă a inegalităţilor sociale

reprezintă o imagine a schimbărilor sociale. Astfel, deşi integrarea femeilor pe piaţa
muncii este mult mai pregnantă acum, cel puţin statistic, faptul în sine nu conduce la
dispariţia diferenţierilor dintre femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte salariul şi locul de
muncă. În momentele de criză economică ponderea femeilor în totalul şomerilor este
superioară în raport cu aceea a bărbaţilor, integrarea socio-economică a tinerelor
absolvente pe piaţa muncii este mult mai dificilă, iar contractul de muncă cu durată
determinată este mult mai frecvent în angajarea femeilor. Inegalitatea reprezintă spaţiul
de întâlnire dintre accesul la un loc de muncă, structurile de încadrare socială şi
fenomene complexe cum ar fi divorţialitatea sau disoluţia familiei. În scopul diminuării
inegalităţii femeilor în raport cu bărbaţii, legislaţia europeană îşi propune realizarea
unor acţiuni pozitive în favoarea femeilor, afirmarea obligativităţii negocierii statutului
femeilor pe baza principiului egalităţii, dreptul de a introduce recurs în mod colectiv în
faţa tribunalelor muncii în situaţii caracterizate ca discriminare faţă de femei. În ''
Manifeste pour une Europe sociale ''24 se afirmă fără echivoc faptul că diviziunea muncii
între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte sarcinile domestice şi timpul petrecut de
acestea din urmă în cadrul căminului nu s-a schimbat prea mult ceea ce conduce la o
atenţie mai mare pentru elaborarea unor strategii care să vizeze o compatibilitate mai
mare între viaţa profesională şi imperativele şi nevoile pe care le presupune munca
menajeră, concilierea funcţiilor profesionale şi parentale într-un model nou de diviziune
a muncii în domeniul angajării remunerate şi a vieţii de familie. O altă formă a
inegalităţii ce se manifestă pe piaţa muncii îşi are originea în diversitatea contractuală ce
determină un statut precar pentru unele categorii de angajaţi. Aceasta înseamnă că piaţa
muncii trebuie analizată în termeni de deosebiri între persoane care au un loc de muncă
şi persoane neangajate şi, de asemenea, în funcţie de diferenţe între grupuri de salariaţi
în cadrul cărora unii au contracte atipice cu durată determinată. Apare astfel, o protecţie

24
Ulrich Muckenberger, Brian Bercusson, Simon Deakin, Pertti Koistinen, Yota Kravaritou,Alain
Soupiot, Bruno Veneziani- Manifeste pour une Europe sociale, Edition Desclée de Brouwer, Paris, 1996.
40
inegală a angajaţilor care nu sunt utilizaţi potrivit reglementărilor legale ce privesc
aspectul folosirii depline a forţei de muncă.
Există apoi caracteristici geografice care ilustrează forme inegale de acces la
diversele servicii sociale. Statisticile actuale arată faptul că o prezenţă mai accentuată a
persoanelor cu statut social precar în unele colectivităţi se asociază cu o structură mai
puţin diversificată a acestor servicii în plan teritorial Faptul este explicabil prin
diferenţele de fiscalitate de la o colectivitate la alta, zonele mai puţin echipate solicitând
o contribuţie financiară mai redusă din partea locuitorilor. Inegalităţile geografice
constituie astfel una din dimensiunile majore ''a matricei moderne a inegalităţilor''
potrivit unei expresii care aparţine lui Jean-Paul Fitoussi şi Pierre Rosanvallon.
Inegalităţile geografice se asociază cu inegalităţi de acces la serviciile financiare ce pot
influenţa profund posibilităţile de investiţii personale mai ales în domeniul educaţiei şi
locuinţei, cu inegalităţi de acces la echipamente publice, la diverse forme de transport.
Inventarul inegalităţilor se poate lărgi în funcţie de natura şi intensitatea acestora, de
probabilitatea cumulării lor în cadrul anumitor populaţii. In final, multiplicarea formelor
de inegalitate ridică problema redefinirii egalităţii, principiu fundamental pentru
funcţionarea societăţii precum şi pentru înţelegerea coeziunii acesteia.
Potrivit opiniei exprimată de Amartya Sen în '' Inequality Reexamined '', ideea
egalităţii se raportează la două categorii diferite de diversităţi, eterogenitatea fiinţelor
umane şi multiplicitatea variabilelor ce definesc o situaţie egalitară. De aici rezultă
preocuparea de a stabili variabila de referinţă, întrucât egalitatea este un concept
multidimensional ceea ce înseamnă că este posibilă manifestarea unei egalităţi într-un
anumit cadru dar şi apariţia, într-un alt context social, a unor inegalităţi specifice unor
indivizi şi grupuri sociale.

41