Titlul Cărţii

Corespunde numelui protagonistului: bAYai – ’iyyôb, a cărei semnificaţie este încă

necunoscută.
Termenul ebraic bAYai este atestat în două texte ebraice din Cartea lui Ezechiel: „Și dacă ar
fi în mijlocul ei acești trei oameni – Noe, Daniel și Iob – ei, pentru dreptatea lor, și-ar salva
sufletele – oracolul Domnului Dumnezeu” (Ez 14,14); „chiar de-ar fi Noe, Daniel și Iob în
mijlocul ei, viu sunt eu – oracolul Domnului Dumnezeu – nu vor salva nici fiu, nici fiică, ci ei
își vor salv sufletele pentru dreptatea lor” (Ez 14,20). Aceste două texte revendică doctrina
retribuției, bazată pe dreptatea personală
Text şi versiuni
Textul Cărţii lui Iob prezintă o serie de probleme de o aşa gravitate, încât reconstrucţia sa este
pur ipotetică în câteva puncte96. În unele traduceri moderne se poate găsi jos la note cuvântul
„dubiu” sau expresia „traducere conjecturală sau ipotetică”. Alţii de-a dreptul se abţin de la
traducerea unor versuri, din cauza imposibilităţii obiective de a înţelege semnificaţia. Din
puncde vedere textual, cu excepția Cărţii lui Osea, Iob este cartea Vechiului Testament cu
cele mai
mari .
Canonicitate
Cartea lui Iob aparţine celei de-a treia părţi a cărţilor sacre ebraice, aşa zisele Scrieri sau
Ketûbîm. Numai Teodorus de Mopsuestia a avut dubii cu privire la canonicitatea acestei
cărţi97. Codexul Alexandrin urmează ordinea: Psalmi, Iob, Proverbe; în timp ce alte
codexuri, după cum
Ciril din Ierusalim, Ieronim cu Vulgata şi alte codexuri vechi au ordinea: Iob, Psalmi,
Proverbe. Aceasta din urmă a fost aprobată de Conciliul din Trento, în care a fost stabilit în
mod definitiv
Autorul şi data compoziției
4.1 Autorul
După cum putem observa la o primă citire a textului, Cartea lui Iob este compusă din multe
elemente de stil diferit (proză, poezie, dialog etc.). Totuşi, autorul sau redactorul final trebuie
să
fi fost o personalitate genială, capabilă să dea textului o calitate literară atât de sublimă, încât
să apară printre cele mai elevate opere de faimă internaţională. Din păcate, însă, ne găsim în
faţa unei opere anonime. Putem doar specula cine ar putea fi și unde ar fi putut trăi autorul.
Din ceea ce ne sugerează cartea, se poate presupune că el ar fi fost unul dintre înțelepții
străvechi, dintr-un grup de scribi sau învățători care, alături de preoți și profeți, formau una
dintre sursele
spirituale cu autoritate din Israel. Un om educat, competent în retorica judiciară, în folosirea
proverbelor și enigmelor, cu o cultură vastă, cunoscător al literaturii Orientale AnticeCanonul
Bibliei Catolice. Datarea
În ceea ce priveşte data de compoziţie, nu există unanimitate, deşi pentru a data opera, toţi
recurg la aceleaşi argumente: limba, cultura, elemente de dependenţă literară şi conţinut
teologic.
Aici se impune o întrebare: este posibilă determinarea epocii în care a fost compusă opera,
plecând de la limbajul folosit de Iob? Mai înainte de toate trebuie spus că limba folosită de
Iob
este cu siguranţă ebraica, totuşi întâlnim o mulţime de dificultăţi din punct de vedere
filologic,
pentru care s-a presupus o posibilă traducere dintr-o altă limbă: araba, aramaica. Cartea lui
Iob este considerată de evrei printre cărțile poeticedificultăţi
În Cartea lui
Iob, elementele aramaice sunt mai numeroase decât în oricare altă carte biblică. Susţinătorii
acestei ipoteze spun că traducătorul ebraic ar fi tradus doar acele părţi incomprehensibile
pentru
evrei, atunci când limba aramaică se răspândea din ce în ce mai mult (perioada post-exilului,
prima jumătate a sec. V î.C.).
Cu toate acestea, majoritatea studioşilor a relevat un fond patriarhal în Cartea lui Iob, de unde
se deduce că religia descrisă este antică: nu găsim nici un indiciu despre preoţie (care vine cu
Aron), nici despre cultul centralizat care apare după perioada regilor. Ura divină este
îmblânzită
de sacrificiile oferite de către patriarhi (Iob 1,5; 42,8). Longevitatea lui Iob este egalată sau
depăşită doar de generaţiile patriarhale (Iob 42,16-17: „Iob a mai trăit după aceea o sută
patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam. Şi Iob a murit
bătrân şi sătul de zile”
Dimensiunea literară
5.1. Primele impresii asupra lui Iob
Din punct de vedere literar, apare evident contrastul între proza din prolog (1–2) şi epilog
(42,7-17) cu poezia din corpul central al cărţii (3,1–42,6). Din cauza acestui contrast, anumiţi
autori preferă să explice dialogul poetic fără a ţine cont de informaţiile date în prolog şi
epilog.
Acest mod de a interpreta Cartea lui Iob nu este tocmai adecvat, întrucât nu se poate înţelege
izbucnirea ex abrupto a lui Iob în 3,1 fără a ţine cont de informaţiile introductive în proză
Aspecte literare
Poetul care a compus dialogul poetic (3,1–42,6) se mişca cu uşurinţă pe terenul poeziei
ebraice. Folosirea genială a paralelismului îi permite autorului să creeze un univers al
ambiguităţii şi al echivocului, ceea ce face din Iob o carte unică. De exemplu, întâlnim multe
procedee retorice: chiasmul104 (5,14; 20,2-3); asonanţa105 (16,12); onomatopeea106 (41,10)
etc.
Sensul ultim al cărţii
Făcând aluzie şi la mesajul poemului din partea centrală, vedem că există mai multe
posibilităţi: este o carte despre răbdare? Este o carte despre suferinţă sau durere, mai ales
despre
sensul suferinţei celui inocent? Mulţi autori dau un răspuns afirmativ la această din urmă
întrebare108. Alţi autori sunt mai ezitanţi: „Iob nu trebuie considerat un text despre teodicee,
adică nu are intenţia de a căuta să justifice pe Dumnezeu în faţa răului şi a durerii”109. Cu
toate
acestea, nu se poate exclude că Iob înalţă o plângere continuă, iar portretul său exprimă toate
suferinţele posibile, în mod special cele interioare. Dacă Iob se plânge din cauza suferinței,
înseamnă că se adresează cuiva, de unde s-ar putea deduce tema misterului lui Dumnezeu, în
strânsă legătură cu misterul omului1
Reflecţia egipteană
Există două opere care atrag atenţia noastră în cultura egipteană:
a) „Oaza elocventă”. Un locuitor din oaza soarelui coboară în oraş pentru a aduce produsele
oazei. Un funcţionar îi fură aceste produse, de aceea cere dreptate de la prefectul oraşului
care, la
rândul său, se adresează faraonului. La sfârşit îi este recunoscută dreptatea şi este despăgubit.
b) „Dialogul unui disperat cu sufletul său”. Protagonistul descrie nerăbdarea şi nesuportarea
unei vieţi tulburate de o tragedie personală. În acelaşi timp există un indiciu de neîncredere în
viața ultra-terestră.
Reflecţia mesopotamiană
a) „Individul şi zeul lui personal”. Este un text sumerian din 2000 î.C. care prezintă un om ce
se plânge pentru calamităţile de neexplicat trimise de „zeul personal” şi protector. Acest „zeu
personal” intervine cu bunăvoinţă după ce omul, pe care îl proteja, a mărturisit propria vină.
Afirmația fundamentală a textului evidențiază că, în cazul suferinței, deși poate apărea
nejustificată, victima are un singur remediu eficient, să-l laude pe dumnezeul său, să plângă
în
fața sa până când acesta îi va asculta rugămințile. Alături de această idee, se dă o importanță
deosebită relației dintre păcat și suferință: chiar dacă protagonistul apare drept, acest lucru
nu-l
eliberează de starea de păcat înnăscută sau de erorile posibile
Primul discurs al lui Elifaz și răspunsul lui Iob (4–7)
Elifaz își începe primul discurs recunoscând durerea grea a prietenului său, însă în același
timp experiența lui Iob îi arată faptul că el, cel drept care se teme de Dumnezeu, mai întâi îi
încuraja pe cei slabi, mai apoi se clatină el însuși: „Tu dădeai învățătură multora și întăreai
mâini slăbite” (4,3); „acum, când ți-a venit ție rândul, ești la strâmtorare și ți-ai pierdut firea”
(4,5). De aceea, Elifaz consideră că, dacă Iob este drept, trebuie să spere în continuare, pentru
că Dumnezeu nu-l distruge pe cel nevinovat: „adu-ți aminte care nevinovat s-a pierdut și unde
le-a pierit urma celor drepți în fața lui Dumnezeu?” (4,7). Experiența lui Elifaz demonstrează
doctrina clasică a retribuției: „iată ce am cercetat și așa este” (5,27). Totuși Elifaz are intuiția
că
nici o creatură umană nu poate pretinde să fie „fără vină” în fața lui Dumnezeu, deoarece răul
este înrădăcinat în ființa omului (4,12-21) și consideră că, dacă Iob nu admite acest lucru, ar
fi
lipsit de înțelepciune (5,1-7). Lui Iob nu-i rămâne decât să prezinte cauza sa lui Dumnezeu
însuși, admițând lipsa sa de înțelepciune și faptul că suferința pe care o îndură este spre binele
său: „fericit omul pe care Dumnezeu îl mustră” (Iob 5,17; cf. Prov 3,11).
Primul discurs al lui Bildad și răspunsul lui Iob (8–10)
Al doilea care intervine pentru a afirma dreptatea lui Dumnezeu, în acord cu tradiția,
este Bildad: „întreabă pe cei care au fost înaintea noastră și ia aminte la cele trăite de
părinți” (8,8). După părerea lui, Dumnezeu îl îndepărtează pe cel rău, nu pe cel drept; deci,
dacă
Iob nu este vinovat, rugăciunea sa va fi ascultată: „dacă ești nevinovat și fără pată, atunci de
bună seamă că va veghea asupra ta și va reclădi casa dreptății tale” (8,6); „Dumnezeu nu
disprețuiește pe cel desăvârșit și nu ia de mână pe răufăcători” (8,20). Chiar dacă Bildad
încearcă să apere dreptatea lui Dumnezeu, în realitate o discreditează.
Cartea lui Iob cristalizează în interiorul său o voce care răsună în deşertul durerii, un strigăt
către Dumnezeu. Pe de o parte, deşertul suferinţei este un teren chinuitor, nepracticabil; este o
suprafaţă care răneşte picioarele şi istoveşte fizicul aceluia care străbate acest teren, dar care
atinge şi sufletul. Pe de altă parte, această strigare nu este lansată în vânt; nu se îndreaptă nici
către proprii semeni, nici către prieteni pentru a căuta în ei o mângâiere.