TEST nr 1.

Sub 1:PRINCIPIILE FUNDAMENTALE DE DIP

1.1Definiti notiunea de principiu fundamental de dip

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de conduită de maximă generalitate universal
valabile şi juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naştere prin acordul de voinţă a acestora în special al
statelor. Principiile DIP au o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de celelalte principii ale dreptului.

1.2Analizati istoricul formarii codificarii pricipiilor fundamentale de dip

Modul de apariţiei a principiilor dreptului internaţional este diferit. Unele dintre ele au apărut pe cale cutumiară ca
mai apoi să fie reafirmate şi dezvoltate pe cale convenţională prin tratate internaţionale. Este de subliniat că între
principiile fundamentale există o interdependenţă şi o interpătrundere ele condiţionându-se reciproc. Din cauza că
toate principiile fundamentale de drept internaţional au aceiaşi valoare juridică între ele nu poate fi făcută o
ierarhizare formală. Principiile fundamentale se află într-o permanentă dezvoltare conţinutul lor îmbogăţindu-se în
mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin încheierea de noi tratate şi crearea de noi
norme cutumiare menite să concretizeze şi să completeze normele existente prin consacrarea unor noi principii
capabile să guverneze problemele ce apar în faţa civilizaţiei umane. În ce priveşte consacrarea unor principii noi are
loc formarea unor astfel de principii de determinare generală şi totală, colaborării în protecţia mediului.

1.3Evaluati natura juridica a principiilor fundamentale de dip

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt normede maxima generalitate, cu aplicabilitate universala, a
caror respectareeste obligatorie pentru toate statele şi celelalte subiecte de drept internaţional, în scopul menţinerii
păcii şi securităţii şi al promovării cooperării internaţionale.Principiile fundamentale au un caracter normativ,
stabilind re-guli de conduita între state şi ghidând conduita tuturor entităţilor internaţionale în raporturile lor
reciproce. Ele fac parte din categoria normelor imperative (jus cogens), norme recunoscute de comunitatea
internaţională în întregul său şi de la care nu se poate deroga prin alte principii sau norme de drept internaţional ori
în procesul de aplicareadreptului internaţional .Generalitatea principiilor fundamentale rezulta din faptul că ele sunt
rezultatul unui proces de maximă abstractizare şi esenţializare acelorlalte principii a şi norme de drept
internaţional.Universalitatea acestor principii înseamnă că ele se aplicătutu-ror domeniilor dreptului internaţional şi
tuturor subiecţilor de drept internaţional.

Sub 2: TERITORIUL IN DIP

2.1Definiti notiunea teritoriului in dip

Teriroriul de stat -spatiul geografic in ale carui limite statul isi exercita suveranitatea deplina si exclusiva si este
alcatuit din suprafete terestre,acvatice,marine,sol,subsol si spatiul aerian

2.2Clasificati teritoriile si comparati regimul lor juridic al fiecarei categorii

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în : 1.Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea
lor 2.Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii Statelor 3.Teritoriul cu regim juridic combinat.
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi
este alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale
naturale de existenţă a statului ca subiect principal al dreptului internaţional. Teritorii cu regimuri internaţionale
nesupuse suveranităţii statelor includ: zona internaţională a spaţiilor submarine, spatial extraatmosferic şi corpurile
cereşti, marea liberă. La baza acestui regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă patrimoniul
comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de
egalitate şi în scopuri paşnice. Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora acţionează în
acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind: a.Zona contiguă
reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate
de la liniile de bază ale mării teritoriale. b.Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se
întinde în largul mării pe o distanţă de până la 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea
mării teritoriale. c.Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în pantă uşoară sub apele
mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi
marile adâncimi.

2.3 Formulati modalitatile de modificare a teritoriului in dip

Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internaţional contemporan în baza respectării principiului
dreptului popoarelor de a dispune de ele şi numai prin mijloace paşnice. În trecut modificările teritoriale erau
concepute în contextul expansiunii şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau bazate pe
transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea -
cumpărarea, donaţii, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state se desfăşoară cu acordul liber
exprimat al statelor şi în interesul poporului. În trecut au existat situaţii de ocupaţie originară ca fiind o modalitate
prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului
este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat.
Modalitatea de exprimare şi consultare a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două
forme:a)Printr-o hotărâre a organului legislativ supreme b)Prin consultarea directă a populaţiei.

Test 2

1.1Principiul neagresiuni

Carta ONU definesti princip nerecurgerii la forta si amenintarea cu forta astfel: “toti membrii organizatiei se vor
abtine in relatiile internationale de a recurge la amenintare cu forta sau folosirea ei, impotriva suveranitatii
teritoriale ori a indepentei politice a vriounui stat cit si in alt mod incompatibil cit si in alt mod incompatibil cu
scopurile ONU”.

1.2 Analizati evolutia istorica si codificarea principiului

Primul act in care se consarca acest principiu este Pactul General de renuntare la razboi ca instrument al politicii
nationale a statelor din 27 august 1928 , care mai este cunoscut sub numele de Pactul Biand-Kellogg. In pactul dat
se condamna razboiul ca mijloc de reglementare a conflictelor internationale si renuntare la razboi ca instrument
de politica nationala in relatiile reciproce dintre state .In a doua jumatate a sec al XIX-lea se fac primele
incercari de limitare a folosirii fortei in relatiile international insa fara mari progrese, unele actiuni de scoatere a
razboiului in afara legii sau putut observa in perioada interbelica atunci cind Pactul Societatii Natiunilor a instituit
obligatia de neagresiune insa in cazul in care se epuizeaza toate mijloacele pasnice de solutionare a conflictelor se
lasa la dispozitia statelor dreptul de a incepe un razboi, adica acest principiu doar a limitat razboiul insa nu la scos
in afara legii. Pactul Brian-Kellogg de la Paris a avut o mare importanta insa la 10 octombrie 1933 se semneaza
Tratatul de neagresiune si conciliere. Un alt act important este cel inchiat la Helsinki din 1975 care reglementeaza
acest principiu si care prevede o serie de garantii juridice de realizare a lui in practica ca de ex: abtinerea de la orice
act de constringere economica fata de un alt stat sau abtinerea de la orice act ce constituie o folosire directa sau
indirecta a fortei impotriva unui stat sau amenintarea cu forta.

Prin toate aceste acte folosirea termenului de forta nu tre inteles doar ca forta armata, ci sic a orice act de
constringere economica politica sau din alt domeniu exercitat de un stat impotriva altuia si care poate crea
probleme in privinta independentei statului , a pacii si securitatii acestea.

1.3 Continutul juridic al principiului.

In privinta continutului juridic putem spune ca un sir de acte sunt prevazute in cuprinsul acestuia, ca de ex:

Blocarea navala a porturilor si costelor unui stat de catre fortele armate a altui stat, bombardarea sau folosirea
oricaror arme de catre fortele armate a unui stat impotria altui stat; invadarea, atacarea sau orice tip de ocupatie
militara chiar si temporara, rezultind dintr-o invazie sau un atac a teritoriului unui stat de catre fortele armate a altui
stat; atacarea de catre fortele armate,navale, terestre sau aeriene a unui stat catre alt stat; fapta unui stat de a permite
ca teritoriul sau pe care il pune la dispozitia altui stat sa fie folosit de catre acesta din urma pentru a comite un act
de agresiune impotriva unui stat tert; trimiterea de bande sau grupuri inarmate, de forte neregulate de mercenari
pentrua a se deda de catre un stat impotriva altui stat.
2.1 Canalele maritime sunt cai artificiale constituite in scopul de a spori posibilitatea de comunicare intre zonele
maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelasi regim ca si ansamblu teritoriului. Din
punct de vedere al importantei si amplasarii canalurilor pot fi impartite ca fiind de importanta nationala sau
international. Canalul devine internat cind este constituit pentru a fi deschis libertatii de navigatie tuturor statelor
fara discriminare unilaterala a statului riveran

2.2 Analizati regimul navigatiei asupra canalelor internationale

Asupra canalului nu se aplica norma cutumiara de libertate a comunicarilor international, internationalizarea

acestuia se realizeaza cu consimtamintul statului de care el a fost construit care trebuie exprimat printr-o conventie
inchieiata cu alte state cointeresate.

2.3.Evaluati regimul juridic al canalului Suez si Panama

. Canalul Suiez este cel mai important canal care face legatura dintre Marea Mediterana, Marea Rosie si Oceanul
Indian. Acest canal a fost construit pe teritoriul Egiptului, are o lungime de 160 km este deschis atit in timp de pace
cit si in timp de razboi navelor comerciale si de razboi indiferent de pavilion. p de r?zboi navelor comerciale i de
razboi indiferent de pavilion. in caz de razboi beligerantii sunt obligati sa nu angajeze ostilitati pe canal sau sa
impiedice libera circulatie a navelor. Regimul sau juridic a fost stabilit prin Conventia de la Constantinopol prin
aceasta convie Egiptul sa angajat sa respecte prevederile ei, sa fixeze taxe echivalente celor prevazute in conventie si
sa efectueze lucrari de intretinere exploatare, perfectionare si administrare a canalului.

Canalul Panama este navigabil pe o distan?? de 80 km ce leaga Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. a fost
incheiat intre SUA si Marea Britanie. Marea Britanie se cedeza SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul
canalului. in privinta canalului sa stabilit un regim juridic care permitea libera navigatie a navelor militare si civile
ale tuturor statelor, neutralizarea canalului dar nu si demilitarizarea acestuia. SUA mentine in zona baze militare in
acest context se evidentiaza lupta poporului panamez pentru restituirea catre statul Panama a teritoriului concesionat
de SUA. Cit priveste conducerea si administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixtpanamez
american care a durat pina in 1999 ca mai apoi sai apartina Panamei.

Testul 3

Subiectul 1: Principiul neinterventiei in afacerile interne

1.1.Definiti principiul neinterventiei in afacerile interne

Este unul din principiile vechi ale D.I.P. ce presupune dreptul statelor de a-siexercita atributiile suveranitatii lor fara
niciun amestec din afara, precum siobligatia corelativa de nu interveni in afacerile care tin de competenta nationalaa
unui alt stat (apartinand domeniului rezervat). Este o garantie juridica asuveranitatii statelor si a dreptului popoarelor
la autodeterminare.Astfel, este intrezisa orice forma de interventie sau amenintare impotrivapersonalitatii unui stat
sau impotriva elementelor politice, economice sauculturale

1.2 Evolutia istorica si codificarea principiului

Timp de secole, intervenţia a fost  considerată ca un mijloc de conduită internaţională. Revoluţia Franceză a afirmat
necesitatea neintervenţiei poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi inadmisibilitatea amestecului
unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei (art. 119, Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul
intervenţiei este consacrat  de Congresul de la Viena (1815). Doctrina Monroe (1823) stabileşte inadmisibilitatea
intervenţiei statelor europene pe continentul american.

În doctrina de drept internaţional public principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat a fost
afirmat în sec. XVII-lea, de Hugo Grotius, în lucrarea “De jure belli ac pacis”
  Revoluţia franceză, aflându-se în faţa unei ameninţări cu intervenţia armată contrarevoluţionarădin partea statelor
europene, a declarat principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statelor– naţiuni. Constituţia din 1791 prevedea
că “Naţiunea franceză nu recunoaşte intervenţia prinintermediul războaielor cuceritoare şi nici într-un caz nu
va îndrepta forţele sale armate împo-triva libertăţii oricărui popor”.

Ameninţarea cu intervenţia armată venită din partea statelor europene şi îndreptată sprestatele Americii Latine a
dus la împotrivirea statelor americane faţă de încercările de intervenţieîn afacerile lor interne. Împotriva acestui fapt
s-au pronunţat cu promtitudine SUA în persoanapreşedintelui D. Monroe.

Preşedintele SUA Monroe în mesajul său adresat Congresului la 2 decembrie 1823 formuleazăprincipiul

neintervenţiei (statelor europene în afacerile statelor americane

Coctrina Drago cu care s-a prezentat în 1902 ministrul afacerilor externe al Argentinei înlegătură cu acţiunile armate
ale Marii Britanii şi Germaniei, întreprinse împotriva Venezuelei cuscopul de a obliga să plătească datoriile avute
faţă de aceste state.Drago a făcut o adresarecătre Washington referitoare la inadmisibilitatea intervenţiei armate ca
modalitate de recuperarea datoriilor în relaţiile dintre statele europene şi americane.Problema ridicată de declaraţia
lui Drago a fost discutată la cea de-a III-a Conferinţă pan-americană, care a avut loc la Rio-de-Janeiro în 1906 ce a
stabilit să-l transmită celei de-a II-aConferinţe a Păcii de la Haga din 1907. Aceasta din urmă a adoptat Convenţia
despre limitareautilizării forţei pentru recuperare a datoriilor ce reies din obligaţiile contractuale.

 La cea de-a VII-a Conferinţă americană care avut loc la Montevideo, la 26 decembrie 1933,a fost semnată o
Convenţie a drepturilor şi obligaţiilor statelor. Art.8 al acestei convenţii, pro-clamând principiul neintervenţiei,
stipulează că: “Nici un stat nu are dreptul de a interveni înafacerile interne şi externe ale altor state.”

Principiul neintervenţiei statelor în afacerile interne ale altor state este un principiu fundamental al dreptului
internaţional contemporan. El este recunoscut a fi unul din mijloacele de limitare şi consacrare, în dreptul
internaţional şi în relaţiile internaţionale, a suveranităţii şiindependenţei participanţilor la
relaţiile internaţionale.Intervenţia a existat ca un drept recunoscut şi obişnuit de-a lungul secolelor antichităţii şi
evuluimediu, când principi şi conducători victorioşi au cucerit popoare libere pentru a le supune controlului lor.

1.3. Evaluati continutul juridic al principiului

Conţinutul acestui principiu relevă obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile  care ţin de competenţa naţională a
unui stat (care aparţin domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu
numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva elementelor lui politice, economice,
culturale). Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut, competenţei
interne a statelor ies astăzi în afara domeniului rezervat (ex. dreptul de intervenţie umanitară).

Principiul neintervenţiei nu poate fi înţeles decât în contextul tuturor principiilor fundamentale ale dreptului

internaţional si, astfel, el constă în obligaţia statelor de a nu se amesteca înafacerile interne ale altor state şi de a nu
desfăşura nici o acţiune care ar împiedica dreptul la autodeterminare, indiferent care ar fi mijloacele utilizate, fie că
este vorba de forţa armată, fie că estevorba despre orice altă formă de amestec, economic sau politic,direct sau
indirectTrebuie menţionat că acest principiu nu afectează cunimic posibilitatea intervenţiei prin decizie a Consiliului
de Securitate, în baza cap.VII din Carta ONU, dar numai când constată existenţaunei ameninţări împotriva păcii, a
unei încălcări a păcii sau a unui actde agresiune.

Principiul neintervenţiei a fost ulterior reafirmat, interpretat

şi dezvoltat prin mai multe documente internaţionale. Maisemnificative sunt:

Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra

principiilor dreptului internaţional, din 1970 aceasta dezvoltă următorulconţinut al principiului neintervenţiei:

-nici un stat sau grup de state nu are dreptul de ainterveni, direct sau indirect, pentru orice motiv, înafacerile interne
sau externe ale unui stat; nu numaiintervenţia armată, dar şi orice formă de ingerinţă
sauorice ameninţare îndreptate împotriva personalităţiiunui stat sau împotriva elementelor lui politice,economice şi c
ulturale sunt contrare dreptuluiinternaţional;
-nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosireamăsurilor economice, politice sau de orice altă naturăpentru a
constrânge un alt stat să-şi subordonezeexercitarea drepturilor lui suverane şi pentru a obţinede la el avantaje de
orice fel;

-toate statele trebuie să se abţină de la organizarea,sprijinirea, incitarea, finanţarea, încurajarea sautolerarea

activităţilor armate subversive sau teroristedestinate să schimbe prin violenţă regimul din alt stat,

-Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public precum şi de a interveni în luptele interne ale unui altstat;

-folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatealor naţională constituie o violare a drepturilor lor inalienabile

şi a principiului neintervenţiei;

-orice stat are dreptul inalienabil de a-şi alege sistemulsău politic, economic, social şi cultural fără nici oformă de
amestec din partea oricărui alt stat;

-nici o dispoziţie din cele anterioare nu vor afectadispoziţiile Cartei ONU referitoare la menţinerea păciişi securităţii
internaţionale

Subiectul 2 : Populatia in DI

2.1 Definiti notiunea populatiei

Conform Tratatului de la Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor din 1933, populaţia acestuia constituie
totalitatea persoanelor existente la un moment dat pe teritoriul lui. Ca rezultat al principiului suveranităţii, statul
dispune în planul relaţiilor interne competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic al populaţiei sale, al
diferitelor categorii de persoane care o alcătuiesc: cetăţenii proprii, cetăţenii străini, refugiaţii, persoanele migrante
etc. Astfel, nu doar cetăţenii proprii sunt supuşi jurisdicţiei statului, ci orice persoană care se află pe teritoriul
acestuia, exceptând anumite situaţii care vizează regimul special acordat anumitor categorii de străini (de pildă
imunităţile şi privilegiile diplomatice)

2.2 Analizati aspectele legate de apatridie

Apatridia este situaţia inversăbipatridiei, când anumite persoanenu au nici cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a
deveni cetăţeni alaltui stat.

Ea se poate datora caşi în cazul bipatridiei, diferenţelor în reglementarea dobândirii şi pierderii cetăţeniei dintre
legile în materie din diferite state, după mecanisme similare cu cele care pot da naştere bipatridiei, dar
care acţioneazăîn sens invers.

Apatridia este, astfel, rezultatul nedorit al unui conflict negativ legat în materie de cetăţenie.Termenul de
apatrid desemnează o persoană pe care nici un stat nu o considera ca resortisant al său prin aplicarea legislaţiei
proprii.

În lipsa cetăţeniei, apatridul nu are obligaţii derivând din acest statut faţăde vreun stat, dar în acelasi timp nu se
poate bucura de protecţia pe care statul o datorează cetăţenilor si, precum şi de unele drepturi, întrecare cele politice
sunt cele mai importante,şi nu are garanţia unui statut personal propriu, putând foarte uşor să fie expulzat sau supus
unor discriminări.

Desigur, ca membri ai societăţii civile, apatrizii nu pot fi lipsiţi de anumite drepturi fundamentale ale omului şi nici
nu sunt scutiţi de obligaţia de a respecta legile statului pe teritoriul căruia îşi au rşedinţa.

În general, legislaţia statelor acordă apatrizilor un regim asemănător celui al străinilor, dar regimul lor
juridic rămâne unul precar.Pentru înlăturara acestor inconveniente, pe planul legislaţiei interne tendinţa este de a se
acorda mai multe drepturi persoanelor apatride, iar în relţiile internaţionale se tinde spre adoptarea unor masuri
menite a elimina cazurile de apatridie.
 Principalele reglementări în vigoare se află, însă, în două convenţii internaţionale încheiate la New York sub
egida O.N.U.: „Convenţia referitoare la statutul apatrizilor”din 1954 şi „Convenţia pentru reducerea cazurilor de
apatridie” din 1961.

Ambele convenţii recunosc dreptul oricărei persoane de a avea o cetăţenie şi cuprind angajamentul statelor părţi de a
nu retrage nici unei persoane cetăţenia dacă prin aceasta i s-ar crea situaţia de apatrid şi de a acorda cetăţenia lor
copiilor născuţi pe propriul teritoriu din părinţi apatrizi.Potrivit Convenţiei din 1954, statutul apatridului cuprinde
înprincipal următoarele reguli:

- fiecare apatrid are obligaţii faţă de ţara

în care se găseşte, fiind ţinut să respecte legile acesteia şi măsurile vizând menţinerea ordinii publice;

- statele trebuie să aplice acelaşi regim fără discriminări privind rasa, religia sau ţara de origine;

- apatrizii trebuie ăse bucure de acelaşi regim ca şi proprii cetăţeni cu privire la libertatea religioasă şi educaţia
religioasă a copiilor lor;

- apatrizilor trebuie să li se acorde regimul aplicat din ţara respectivă str ăinilor.

Convenţia din 1961 privind reducerea cazurilor de apatridie vizează aplicarea de către state în acest scop a
următoarelor principii:

- copilul năsut din părinţi fără cetăţeni trebuie să dobândească cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a produs
naşterea;

- un copil născut din părinţi necunoscuţi şi al cărui loc de naştere nu se cunoaşte se consider ă nascut pe teritoriul
statului în care a fost găsit

- pierderea sub orice formă a cetăţeniei nu poate avea efecte decât dacă persoana în cauză dobândeşte cetăţenia altui
stat;

- orice tratat în baza căruia are loc un transfer de teritorii trebuie să reglementeze cetăţenia locuitorilor de pe
teritoriul transferat

2.3 Formulati solutii pentru evitarea apatridiei conform dr international

Apatridia are un impact teribil asupra vieţii persoanelor. Deţinerea cetăţeniei este esenţială pentru participarea
deplină în societate şi este o condiţie prealabilă pentru a beneficia de gama completă a drepturilor omului.

La momentul actual nu există nici un mecanism de identificare a persoanelor apatride şi de a le proteja sistemati,.

Există diverse motive pentru apatridie, inclusiv conflictul dintre legislaţii, transferul de teritoriu, legi privind
căsătoria, practici administrative, discriminare, şi lipsa de înregistrare a naşterilor, renunţarea şi ridicarea cetăţeniei.
Astăzi apatridia este o problemă masivă, care afectează aproximativ 12 milioane de oameni din întreaga lume,
rămaşi fără cetăţenie.

Din acest motiv este absolut necesar a lucra cu guvernele pentru a preveni apatridia, pentru a rezolva
cazurile apărute şi pentru a proteja drepturile apatrizilor în toate ţările din lume.

Prin urmare, dreptul international desfasoara un rol activ în crearea şi dezvoltarea unor mai bune cadre legislative
naţionale şi a unor mecanisme specifice pentru rezolvarea problemei de apatridie şi pentru a permite persoanelor
apatride să-şi exercite drepturile fundamentale ale omului şi cele legate de cetăţenie.

Propuneri

Convenţia din 1961 de asemenea stabileşte faptul că pierderea cetăţeniei trebuie să fie
condiţionată de posedarea ori asigurarea dobândirii altei cetăţenii.Legislaţia cu privire la cetăţenie trebuie să prevadă
faptul că nici un cetăţean nu poate renunţa la cetăţenia sa fără dobândirea unei alte cetăţenii sau primirea unor
asigurări formale şi scrise din partea autorităţilor relevante precum că aceasta va dobândi o altă cetăţenie.

Aderarea Republicii Moldova la Convenţia din 1961

care prevede că cetăţenia va fi acordată persoanelor care altfel ar fi apatride: prin efectul legii,la nasterre unei
persoane care s-a nascut pe teritotiul tarii RM,copiilor gasiti pe teritoriul RM,la cererea persoanei,etc

Aderarea la Convenţia Europeană din 1967 privind Adopţia Copiilor – încurajează statele să faciliteze acordarea
cetăţeniei la copiii adoptaţi de către propriii cetăţeni.Prin aceasta Convetie,la fel,in Republica Moldova s-ar diminua
cazurile persoanelor fara cetatenie,.

O analiză comparativă a legislaţiei Moldovei cu instrumentele internaţionale relevante demonstrează faptul că statul
s-a conformat cat de cat cerinţelor chiar dacă nu este parte contractantă la acestea,insa desigur ,daca ar implementa
aceste acte internationale si de jure i legistatia noastra,efectele acestora ar creste considerabil...

TEST NR 4

SUB 1:PRINCIPIILE SOLUTIONARII PASNICE A DIFERENDELOR INTERNATIONALE

1.1 Definiti principiile solutionarii pasnice a diferendelor internationale

Obligatia generala a statului de a rezolva toate neclaritatile internationale pe cale pasnica rezolvarea diferendelor sa
fie solutionata astfel incit pacea, securitatea internationala si justitia sa nu fie amenintate.

1.2 Analizati evolutia istoricului si codificarea principiului

Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale si procedurile de drept international pentru realizarea lui
au cunoscut o lunga evolutie istorica. Un continutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept
international), de morala si de politica international.Primele оncercari de reglementare a solutionarii prin mijloace
pasnice a diferendelor internationale au avut loc оn cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899 si 1907.Statutul
Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligatia de a оncerca sa solutioneze prin mijloace
pasnice diferendele dintre ele, fara a exclude оnsa posibilitatea recurgerii la razboi.Solutionarea diferendelor
internationale pe cale pasnica constituie un principiu al dreptului international public din anul 1928, cвnd a fost
semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lвnga condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca
instrument al politicii nationale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a solutiona conflictele
internationale numai prin mijloace pasnice. In dispozitiile Pactului nu este specificata nici o procedura de
constrвngere colectiva aplicabila in cazul оncalcarii sale.Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul solutionarii
diferendelor internationale prin mijloace pasnice, ca o obligatie internationala a statelor si un principiu fundamental
al dreptului international public.La nivel regional, principiul a fost consacrat оn „ Conventia europeana pentru
solutionarea pasnica a diferendelor” (1957) adoptata оn cadrul Consiliului Europei. Codificarea este o opera de
sistematizare a normelor de drept  internaţional. Ea asigură precizia acestor  norme, coeziunea şi unitatea lor,
element deosebit de important pentru respectarea şi aplicarea lor  corectă de către toate statele. Sub Egida O.N.U.,
Dreptul international cunoscut un vast process de codificare, care continua şi astăzi.

1.3Evolutia continutului juridic al principiului

 Continutul juridic al principiului se delimiteaza la îndatorirea statelor de a recurge numai la mijloace pasnice pentru
solutionarea oricarei probleme din viata internationala;.Carta ONU ( art. 2 pct. 3 ) stipuleaza: Toti membri
organizatiei vor solutiona diferendele lor international prin mijloace pasnice, astfel încât pacea si securitatea
internationala, precum si justitia sa nu fie puse în primejdie; Carta ONU, art. 33 pct. 1, indica mijloacele de
solutionare pasnica, astfel: tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, organismele sau
acordurile regionale, alte mijloace pasnice;  Observam ca, pe lânga obligatia generala de a recurge la un mijloc de
solutionare pasnica a disputelor dintre ele, statele pot alege unul sau mai multe dintre aceste mijloace.    Distinctia
dintre diferend si situatie:-diferend: o neîntelegere între doua sau mai multe state care si-au formulat deja pretentiile
sau contra-pretentiile iar acestea sunt evident delimitate;-  situatie: o împrejurare de fapt intervenita între doua sau
mai multe state, care poate produce frictiuni între ele si care poate evolua  sau nu într-un diferend international.
SUB NR2: REGIMUL JURIDIC AL STRAINILOR
2.1DEFINITI REGIMUL JURIDIC AL STRAINILOR

Străinul este persoana, cetăţean al altui stat, care se află, per-manent sau temporar, pe teritoriul unui stat, fără a avea
şi cetăţenia acestuia.Regimul juridic al străinilor se referă la condiţiile de intrare, de

şedere şi de ieşire a acestora din ţară şi la drepturile şi obligaţiile lor înraport cu statul pe teritoriul căruia se află. El
se stabileşte în principiude către fiecare stat prin legislaţia proprie şi prin acte ale adminis-traţiei sau ale justiţiei
statului primitor.

2.2ANALIZATI PRINCIPIILE REGIMUL JURIDIC AL STRAINILOR

Străinilor li se aplică următoarele regimuri juridice:1. Regimul naţional în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o
mare măsură aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale, civile şi ca şi propriilor cetăţeni.2. Regimul special prin
care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de legislaţia sau de convenţii (limitarea străinilor de
desfăţurare a unor genuri de activităţi).3. Regimul clauze naţiuni celei mai favorizate-străinii dintr-un stat vor
beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.4.
Regimul capitulaţiilor potrivit căruia pe timpuri statele europene creştine prin intermediul unor tratate international
inegale, încheiate cu ţări de altă credinţă ca Turcia, Egipt, China, Siria, Liban, obţineau pentru cetăţenii lor aflaţi pe
teritoriul unor asemenea state anumite privelegii cum ar fi nesupunerea jurisdicţiei acestuia sau beneficierea de un
cerc mai larg de drepturi şi libertăţi în raport cu cetăţenii proprii.Indiferent de regimul de care se bucură străinul pe
teritoriul statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile, reglementările statului în care se găsesc, obligaţia de
a nu întreprinde nici o activitate ilegală împotriva acestui stat.5.Regimul reciprocitatii –reciprocitatea implica situatii
cind strainii dispune de anumite drepturi sub conditia ca aceste drepturi sa fie acordate si cetatenilor proprii carora
apartin strainii in cauza. Intrarea străinilor pe teritoriul unui stat are loc în baza actelor cerut de legea internă pentru
terecerea frontierei de stat.

2.3 ESTIMATI CLAUZA NATIUNII CELE MAI FAVORIZATE

Testul 5

Subiectul 1: Principiul integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor de stat

1.1.Definiţi principiul integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor de stat

Principiul integrităţii teritoriale presupune dreptul statului de a exercita supremaţia sa deplină pe teritoriul său,
delimitat prin frontiere de stat, supremaţie ce-şi găseşte expresie in organizarea politico-administrativă a teritoriului,
in stabilirea regimului juridic al persoanelor ce se află pe teritoriul său, in folosirea liberă a resurselor sale naturale.

Principiul inviolabilităţii frontierelor vine să întregească principiul integrităţii teritoriale,astfel respectarea

frontierelor existente este o condiţie indispensabilă de conveţuire paşnică a statelor.

1.2.Analizaţi evoluţia istorică şi codificarea principiilor

Principiul integrităţii teritoriale a statelor e unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional, consacrat în
Carta ONU (art.2pct.4) potrivit căreia membrii Organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau
de la utilizarea acesteia împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat. Conţinutul său e dezvăluit prin: principiul
nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţă. La fel se subliniază în declaraţia din 1970 că teritoriul unui stat nu
poate face obiectul unei ocupaţii militare, nici o achiziţie teritorială obţinută prin ameninţarea cu forţa sau recurgere
la forţă nu va fi recunoscută ca legală Declaraţia din 1970 mai dispune că integritatea teritorială şi independenţa
politică a statului sunt inviolabile. Principiul integrităţii teritoriale a statelor este evidenţiat în calitate de principiu de
drept internaţional de sine stătător la Actul final de la Helsinki (1.08.1975). În conformitate cu actul final al CSCE
din 1975 statele trebuie să se abţină de la orice acţiuni incompatibile cu scopurile şi principiile Cartei ONU,
împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau unităţii oricărui stat participant. Pot fi întreprinse
acţiuni îndreptate împotriva integrităţii teritoriale, dar compatibile cu Carta ONU Ex: alipirea la un stat, crearea unui
nou stat.
Principiul inviolabilităţii frontierelor vine să întregească principiul integrării teritoriale. În declaraţia privind
principiile de drept internaţional din 1970 conţinutul acestui principiu este expus ca parte a principiului nerecurgerii
la forţă sau la ameninţarea cu forţa: ,,orice stat are obligaţia să se abţină de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau
de la utilizarea forţei p/u violarea frontierelor internaţionale existente ale altui stat sau ca mijloc de reglementare a
diferendelor internaţionale, inclusiv a diferendelor teritoriale şi a cestiunilor relative la frontierele statelor’’. Statele
la fel mai au obligaţia să se abţină de la recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa p/u a viola liniile
internaţionale de demarcaţie, cum sunt liniile de armistiţiu. În actul final al CSCE din 1975 principiul dat a fost
formulat în calitate de principiu de sine stătător, principiu înseamnă nu numai renunţarea de a recurge la forţă sau la
ameninţarea cu forţa p/u a viola frontierele existente dar şi refuzul de a înainta orice pretenţii referitoare la revizuirea
frontierelor de stat. Se mai precizează că statele semnatare au obligaţia de a se abţine de la orice cerere sau de la
orice act de acaparare sau uzurpare a întregului sau a unei părţi din teritoriul altui stat. Dreptul Internaţional admite
modificarea frontierelor dintre state în baza acordului părţilor interesate şi numai prin mijloace paşnice.

1.3.Evaluaţi conţinutul juridic al principiilor

Principiul integrităţii teritoariale a statelor este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional
consacrat în art.2 pct.4 din Carta ONU potrivit căruia membrii Organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la
ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat.

Conţinutul acestui principiu este foarte larg. Sunt interzise nu numai ameninţarea cu forţa sau recurgerea la
aceasta ,dar şi alte forme de presiune ,inclusiv şi cele nemilitare.Teritoriul unui stat nu poate fi obiectul unei achiziţii
din partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa.Nici o achiziţie teritoarială obţinută
prin ameninţarea cu forţa sau recurgerea la forţă nu va fi recunoscută ca legală. Integritatea teritorială formeză
obiectul tuturor documentelor asociaţiilor regionale ale statelor. Astfel , statul OSA a declarat drept unul din
principalele sale scopuri protecţia integrităţii teritoriale a statelor.

Principiul inviolabilităţii frontierelor prevede obligaţia statelor de a se ,,abţine acum şi în viitor de la orice atentat
împotriva acestor frontiere,, ; de la ,,orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a
teritoriului oricărui stat independent,,.În acelaşi timp însă, Actul final prevede că frontierele pot fi modificate în
conformitate cu dreptul internaţional prin mijloace paşnice şi prin acord.Principiul inviolabilităţii frontierelor de
asemenea este strîns legat de principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa şi de cel al egalităţii suverane
a statelor. Statele de asemenea mai au obligaţia să se abţină de la recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa
pentru a viola liniile internaţionale de democraţie, cum sunt liniile de armistiţiu stabilite printr-un acord internaţional
la care acest stat este parte sau pe care este obligat să-l respecte în virtutea altor motive sau în conformitate cu
prevederile unui asemenea acord.

Subiectul 2 : Zona economică exclusivă

2.1.Definiţi noţiunea de zonă economică exclusivă

zona economica exclusive este o institutie cu un regim mixt deoarece statul rivan nu-si exercita suveranitatea asupra
ei,staul riveran dispune de unele drepturi exclusive in aceasta zona.

2.2. Drepturi și obligații ale celorlalte state în zona economică exclusivă

În zona economică exclusivă, toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură, în condițiile prevăzute de
dispozițiile pertinente ale convenției, de libertățile de navigație și de survol și de a pune cabluri și conducte
submarine, ca și de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea
acestor libertăți și compatibile cu celelalte prevederi ale convenției, îndeosebi în cadrul exploatării navelor,
aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine.În exercitarea drepturilor și în îndeplinirea obligațiilor ce le revin,
potrivit convenției, în zona economică exclusivă, statele vor ține seama în mod corespunzător de drepturile și
obligațiile statului riveran și vor respecta legile și reglementările adoptate de acesta în conformitate cu dispozițiile
convenției și, în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu prezenta parte, celelalte reguli de drept internațional.

2.3 Zona economică exclusivă se intinde pe o distanţă de 200 mile de la liniile de bază care se măsoară lăţimea mării
teritoriale. Natura juridică a aceste zone se defineşte prin drepturile suverane exclusive statului riveran de
exploatare, cercetare ştiinţifică, conservarea resurselor naturale biologice precum şi protecţia mediului marin. Zona
este supusă jurisdicţiei statului şi drepturilor sale suverane economice dar reprezintă şi aspecte de mare liberă. Deci
este supusă unui regim juridic mixt. Statul riveran are dreptul de a construi, autoriza, reglementa construirea,
exploatarea şi utilizarea de insule artificiale. Statul riveran poate permite prin incheierea unor acorduri statelor
neriverane desfăşurarea unor activităţi de pescuit. Statul riveran are dreptul de a reglementa prin legi interne
stabilirea unor măsuri administrative de sancţionare a oricăror incălcări ale regimului juridic din zona economică
exclusivăÎn zona economică exclusivă, statul riveran are:

drepturi suverane în scopul explorării și exploatării, conservării și gestiunii resurselor naturale, biologice sau
nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, ca și cu privire la celelalte activități
de explorare și exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, al
curenților și al vântului;

dreptul de amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări;

dreptul de cercetare științifică marină;

dreptul de protecția și conservarea mediului marin;

celelalte drepturi și obligații prevăzute de Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării.

Dacă va fi necesar, statul riveran poate să stabilească în jurul acestor insule artificiale, instalații sau lucrări, zone de
securitate de dimensiuni rezonabile, în care el va putea lua măsurile corespunzătoare pentru a asigura securitatea atât
a navigației, cât și a insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor. Aceste zone de securitate sunt concepute astfel
încât să răspundă în mod convenabil naturii și funcțiilor insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, și ele nu pot
depăși o distanță de 500 m în jurul insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, măsurată pornind de la fiecare punct
al marginii lor exterioare, cu excepția unei derogări autorizate de normele internaționale general acceptate sau
recomandate de către organizația internațională competentă.

Test 6

Subiectul 1: Pr. Popoarelor de a dispune de ele insele

1.1.Definitia

Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele insele. In virtutea acestui drept este isi determina liber statutul politic
si isi asigura liber dezvoltarea economica, sociala si culturala.
Pentru a-si infaptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogatiile si resursele lor naturale, fara a aduce
atingere obligatiilor care decurg din cooperarea economica internationala, intemeiata pe principiul interesului
reciproc, si in dreptul international. In nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.

1.2.Analizati evolutia istorica si codificarea principiului

Cele mai importante documente internaţionale care consacră acest principiu, pe lânga Carta ONU, art 1 parag. 2
sunt urmatoarele: 
- Declaraţia asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, adoptată de Adunarea Generală a ONU,
în anul 1960 care stabileşte urmatoarele: “supunerea popoarelor la o subjugare, dominaţie şi exploatare străine
constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei ONU şi compromite cauza păcii şi
cooperării mondiale” şi că toate popoarele au dreptul de a dispune în mod liber de ele însele; în temeiul acestui
drept, ele îşi determină în mod liber statutul politic şi îşi organizează în mod liber dezvoltarea economică, socială şi
culturală”. Condamnând colonialismul , practic, declaraţia afirma dreptul popoarelor la autodeterminare şi egalitatea
lor în drepturi;
- Pactele privind drepturile omului din 1966, art. 1 consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor exact în aceiaşi
termeni ca şi declaraţia din 1960, cu deosebirea că, de această dată, o fac cu forţă juridică specifică a tratatelor . Mai
mult, dreptul la autodeterminare devine un drept fundamental al omului fiind singurul drept colectiv recunoscut de
sistemul universal al naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.
- Declaraţia Adunării Genereale a ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, conform Cartei ONU, din anul 1970, enumera între cele şapte principii şi principiul egalităţii
în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele;
- Actul final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia popoarele au “dreptul in deplină libertate, de a determina, aşa
cum doresc şi când doresc statutul lor intern şi extern, fără nici un amestec din afara şi de a înfăptui conform voinţei
lor dezvoltarea lor politică, economică, socială si culturală”.
- Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 pentru protecţia victimelor în conflictele armate
internaţionale , adoptată la Geneva.

1.3.Evaluati continutul juridic

Principiul este indreptat mai intii de toate impotriva colonialismului,atentia principala fiind astfel acordata
aspectului exterior al principiului examinat – eliberarea de sub dominatia straina.Exercitind dreptul lor de a dispune
de ele insele,popoarele pot alege unul din urmatoarele mijloace: crearea unui stat suveran si independent,libera
asociere sau integrarea cu un stat suveran si independent sau ascensiunea la un oarecare alt statut politic.

Orice stat are obligatia de a se abtine de la recurgerea la orice masura de constringere care ar lipsi popoarele
,mentionate in formularea acestui principiu de dreptul lor de a dispune de ele insele.Atunci cind ele opun rezistenta
unor asemenea masuri de constringere,aceste popoare sunt in dret sa solicite si sa primeasca sprijin in conformitate
cu scopurile si principiile enuntate in carta onu.

Fara indoiala principiul in cauza face parte integranta din dreptul international pozitiv.Consacrind dreptul popoarelor
de a dispune de ele insele,nu impiedica popoarele ce manifesta in mod clar o vointa de independenta sa revendice
aplicarea in beneficiul lor a dreptului la autodeterminare.

Subiectul 2: Marea libera

1.1. Definiti notiunea

Marea liberă este acea parte a mărilor şi oceanelor care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat
şi asupra căreia nu se exercită suveranitatea vreunui stat, fiind deschisă tuturor naţiunilor. regimul juridic al mării
libere se aplică „ tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele
interioare ale unui stat şi nici din apele arhipelagice ale unui stat – arhipeleag”.

1.2. Analizati principiile aplicabile regimului marii libere

Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, potrivit căruia mările şi oceanele lumii
sunt deschise tuturor statelor, indiferent dacă acestea au sau nu ieşire la mare şi nici un stat nu poate să-şi declare
suveranitatea sa asupra vreunei părţi libere.

 Principiul libertăţii mării conferă statelor lumii o serie de libertăţi concrete în marea liberă: libertatea de navigaţie,
libertatea de survol, libertatea de a pescui, libertatea de a aşeza cabluri şi conducte submarine, libertatea de a
construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional şi libertatea cercetării ştiinţifice.

Principiul libertăţii mării conferă statelor lumii o serie de libertăţi concrete în marea liberă: libertatea de navigaţie,
libertatea de survol, libertatea de a pescui, libertatea de a aşeza cabluri şi conducte submarine, libertatea de a
construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional şi libertatea cercetării ştiinţifice. Primele
4 libertăţi aparţin dreptului clasic, fiind consacrate ca atare prin Convenţia din 1958, iar ultimele două sunt
prevăzute pentru prima oară în Convenţia din 1982, constituind una din inovaţiile în materie aduse de
aceasta.Libertatea mărilor nu este, însă, absolută.  Convenţia din 1982 impune statelor obligaţia de a coopera în
această zonă şi de a-şi exercita libertăţile consacrate luând în consideraţie interesele celorlalte state, precum şi
drepturile acestora cu privire la activităţile din zona internaţională a spaţiilor submarine..

1.3. Modalitatile de reprimare a infractiunilor comise in mare libera

Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv paşnice, fiind interzise, de exemplu, experienţele nucleare în
marea liberă şi spaţiul aerian de deasupra sa (tratat din 1963) sau plasarea de arme nucleare pe fundul mărilor şi
oceanelor (tratat din 1971). Marea liberă nu este, însă, demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, restricţiile
menţionate având un caracter parţial, astfel că în timp de pace în marea liberă este permisă existenţa flotelor
maritime militare, iar în timp de război marea liberă poate fi folosită ca teatru de operaţii militare.
În marea liberă statele sunt obligate să coopereze şi să ia măsuri pentru prevenirea şi sancţionarea unor fapte care
constituie ameninţări la adresa întregii comunităţi internaţionale, cum ar fi traficul de sclavi, pirateria şi traficul ilicit
de stupefiante, ca şi pentru interzicerea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune care îşi au baza în această
zonă.

Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă, comercială, indiferent de
naţionalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se săvârşesc fapte de natura celor
menţionate şi de a urmări o asemenea navă până ce aceasta intră în zona de jurisdicţie a unui stat.

Statele au, de asemenea, obligaţia de a coopera pentru a asigura ca navele comerciale să poată naviga în deplină
securitate în marea liberă şi de a lua toate măsurile pentru prevenirea abordajelor pe mare şi pentru acordarea de
ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor acestora şi celorlalte persoane aflate la bordul unor asemenea nave.

Testul nr. 7

Subiectul 1: Principiile fundamentale de drept international public

1.1.Definiţi noţiunea de principiu fundamental

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt norme de maximă generalitate, cu aplicabilitate universală a
căror respectare este obligatorie pentru toate statele şi celelalte subiecte de drept internaţional ,în scopul menţinerii
păcii şi securităţii şi al promovării cooperării internaţionale.

1.2.Analizaţi natura juridică a principiilor fundamentale de Drept internaţional public

Principiile fundamentale au un caracter normativ , stabilind reguli de conduită între state şi ghidînd conduita lor
entităţilor internaţionale în raporturile lor reciproce. Ele fac parte din categoria normelor imperative (jus cogens) ,
norme recunoscute de comunitatea internaţională în întregul său şi de la care nu se poate detroga prin alte principii
sau norme de drept internaţional ori în procesul de aplicare a dreptului internaţional.

Generalitatea principiilor fundamentale rezultă din faptul că ele sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare
şi esenţializare a celorlalte principii şi norme de drept internaţional.

Universalitatea acestor principii înseamnă că ele se aplică tuturor domeniului dreptului internţional şi tuturor
subiecţilor de drept internaţional.

Interpretarea principiilor fundamentale trebuie să se facă în raport cu conţinutul celorlalte , iar evoluţia oricărora
dintre acestea determină mutaţii şi în conţinutul celorlalte principii fundamentale. De asemenea respectarea oricăruia
dintre principiile fundamentale echivalează cu respectarea tuturor principiilor fundamentale, iar încălcarea unora
dintre principii atrage după sine şi încălcarea celorlalte principii fundamentale.

La rîndul lor principiile fiecărei ramuri a dreptului internaţional ca şi normele existente în cadrul acestor ramuri , ori
în cadrul diferitelor instituţii ale dreptului internaţional care cunosc o mai mare maleabilitate şi adaptrare mai rapidă
la realităţile vieţii internaţionale şi la nevoile acesteia decît cea a principiilor fundamentale , aduc elemente noi în
conţinutul principiilor fundamentale ,asigurîndu-le o evoluţie continuă, în pas cu evoluţia generală a dreptului
internaţional.

1.3.Evaluaţi principiile în procesul de formare a Dreptului internaţional public

În dreptul internaţional există o categorie de norme –principii ,care sunt nişte reguli juridice internaţionale şi care au
ca obiect cele mai importante raporturi dintre subiectele dreptului internaţional ,unele avînd un caracter fundamental
,pentru că guvernează dreptul internaţional general în ansamblul său, iar altele sunt principii specifice fiecărei
ramuri a dreptului internaţional public, aplicîndu-se doar raporturilor din domenii mai restrînse. Este necesar de
menţionat că principiile fundamentale se detaşează din totalitatea normelor-principii, reprezentînd nucleul de bază al
dreptului internaţional public, întrucît toate celelalte principii şi norme adoptate , fie pe cale convenţionalî, fie pe
cale cutumiară, trebuie să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.Printre marile victorii
ale reflecţiilor revoluţionare şi democratice în domeniul dreptului internaţional se prezintă a fi reliefată mai cu
seamă afirmarea conţinutului şi particularităţilor importantelor principii de drept internaţional, precum egalitatea
suverană a statelor , neintervenţia în afacerile interne ale statelor, care formează substanţa acestui drept. În pofida
faptului că evoluţia şi afirmarea acestor principii a parcurs un drum anevoios şi complex şi mai cu seamă în ultimii
ani , tendinţe şi dezvoltări noi, enunţarea lor a marcat un moment de referinţă pe calea impunerii principiilor de
drept internaţional în calitate de reguli de comportament internaţional.

Subiectul 2: Valabilitatea tratatelor internaţionale

2.1.Definiţi noţiunea de validitate a tratatului internaţional

Un tratat, pentru a fi valabil, trebuie să fie licit atat din punctul de vedere al regulilor sale de

incheiere, cat şi din punctul de vedere al conţinutului, obiectului şi scopului său.

2.2.Constataţi viciile de consimţămînt prezente la încheierea tratatului internaţional

Dreptul tratatelor se intemeiază pe principiul prezumţiei validităţii tratatelor internaţionale,445

ceea ce inseamnă că un tratat internaţional se consideră valabil atata timp cat nu este dovedit

contrariul. Validitatea unui tratat nu poate fi contestată decat in baza prevederilor dreptului

internaţional.

Sunt sancţionate cu nulitate relativă viciile de consimţămant, rezultand din:

a) violarea vădită a unei norme de importanţă fundamentală a dreptului intern privitoare la competenţa

de a оncheia tratate (de exemplu, o normă constituţională privind ratificarea (aprobarea) tratatelor

sau privind autorităţile competente să incheie tratate, procedura de urmat, deplinele puteri). Violarea

poartă un caracter vădit, dacă ea este evidentă pentru orice stat;

b) eroarea, dacă aceasta:

- poartă asupra unui fapt sau situaţii;

- constituia o bază esenţială a consimţămantului unui stat de a fi legat prin tratat;

- statul care o invocă nu a contribuit prin conduita sa la producerea erorii.In practica

internaţională a statelor eroarea a fost invocată, in special, in jurisprudenţă in legătură cu inexactitatea

hărţilor anexate la unele tratate teritoriale;

c) dolul care constă in conduita frauduloasă a unei părţi contractante, prin care se urmăreşte determinarea

altei părţi contractante să-şi dea consimţămantul pentru incheierea tratatului.448 Dolul poate

imbrăca forma unor declaraţii false, a reprezentării false sau consta din alte procedee inşelătoare;

d) coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea оncheierii tratatului,pentru a

accepta incheierea lui in anumite condiţii. Actele de corupere trebuie să fie evidente şi in măsură

să exercite o influenţă considerabilă asupra voinţei acestui reprezentant.

Prin nulitate absolută se sancţionează viciile de consimţămant rezultand din:

a) constrîngerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, prin acte sau ameninţări indreptate
impotriva libertăţii sau integrităţii fizice a acestuia, reputaţiei sale, persoanelor dragi lui etc. Tratatul

incheiat in aceste condiţii este lipsit de orice efect juridic.

b) constrвngerea exercitată asupra unui stat participant la incheierea unui tratat internaţional

prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional incorporate

in Carta ONU.

2.3.Evaluaţi efectele nulităţii tratatelor internaţionale

In cazurile in care condiţiile specific nu sunt intrunite, se ajunge la nulitatea tratatelor,

care in dependenţă de gradul de ilegalitate al tratatului internaţional, este de două tipuri:

relativă şi absolută.

Este in drept să invoce nulitatea relativă a unui tratat internaţional numai acel stat al cărui

consimţămant a fost viciat. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat parte la tratat, nu neapărat de statul
victimă,

precum şi din oficiu, de către o instanţă internaţională. Nulitatea absolută afectează validitatea

tratatului din momentul incheierii sale (ab initio).

Dispoziţiile unui tratat nul nu au forţă juridică. O dată cu stabilirea nulităţii unui tratat,

oricare parte este in drept să ceară oricărei alte părţi restabilirea, pe cat se va putea, in relaţiile

lor reciproce a situaţiei care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost indeplinite.453 Dacă tratatul

este lovit de nulitate in virtutea contradicţiei sale cu o normă imperativă de drept internaţional,

părţile lui sunt obligate să elimine, in măsura posibilului, consecinţele oricărui act indeplinit pe

baza unui asemenea tratat.

Testul 8

Subiectul 1 : Principiul cooperarii internationale

1.1 Dreptul de cooperare rezulta din dreptul statelor la existenta si suveranitate. Potrivit acestui principiu fiecare
stat are dreptul de a stabili raporturi de cooperare cu ceilalti membri ai comunitatii internationale de a participa
la proiecte,initiative de cooperare pe plan regional, continental sau mondial. Pentru a fi licita cooperarea
trebuie sa fie bazata pe normele de drept internationale sa aduca beneficii partenerilor sa dea siguranta
reciprocitatii avantajelor si sa nu promoveze interesele unora in detrimentul altora.
1.2 Daca in trecut coopararea era facultativa, in prezent ea este o datorie a statelor impusa de adaptare a dreptului
international la structurile actuale a dreptului international. Statele sint obligate sa coopereze intre ele pentru
asigurarea pacii so securitatii internationale si pentru asigurarea respectarii drepturilor fundamentale ale
omului.O serie de probleme ale omenirii in domeniul securitatii colective,dezvoltarii economice, alimentatiei,
sanatatii sint nesolutionate astazi. Iata de ce actiunea comuna de a le evita si a le solutiona constituie o
prioritate unanim acceptate de toate staele precum si de catre numeroase organizatii internationale.
Declaratia Adunarii Generale din 1970 prevede ca toate statele oricare ar fi deosebirile intre sistemele lor politice
economice si sociale au obligatia de a coopera unele cu altele in diverse domenii ale relatiilor internationale. Carta
drepturilor si indatoririlor economice ale statelor din 1974 considera cooperarea reala dintre state bazata pe luarea in
considerare impreuna a problemelor economice internationale si actiunea comuna in scopul solutionarii lor. Actul
final de la Helsinki precum si Carta de la Paris pentru o noua Europa din 1990 consacra acest principiu.

1.3 Aspectele principiile cooperarii sunt urmatoarele :

 - statele sint obligate sa coopereze in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale

- statele trebuie sa coopereze pentru asigurarea respectarii universale si aplicarea drepturilor si libertatilor
fundamentale ale omului deasemenea se pune accentul pe eliminarea discriminarii rasiale si a intolerantei
religioase sub toate formele lor

- in relatiile lor internationale statele trebuie sa se conduca de de principiul egalitatii suverane si neimixtiunii.

- statele membre ale ONU sunt chemate sa coopereze in domeniul economic, social, cultural in cel al stiintei
tehnicei, favorizind progresele invatamintului in lume

- statele au datoria de a-si uni toate eforturile pentru a promova dezvoltarea economica si ridicarea nivelului de
viata mai ales in tarile in curs de d ezvoltare

- cooperarea statelor pentru eliminarea progresiva a obstacolelor din calea comertului mondial

- cooperarea in domeniul dezarmarii generale si complete.

Subiectul 2: Zona internationala a teritoriilor submarine

2.1Descoperirea pe fundul mărilor şi oceanelor, în zona mării libere, dincolo de limita exterioară a platoului
continental, a unor importante zăcăminte care în condiţiile dezvoltării spectaculoase a tehnicii contemporane ar
putea deveni în scurt timp exploatabile a adus în prim planul preocupărilor  statelor lumii, în special a celor cu o
dezvoltare tehnologică mai puţin avansată, necesitatea stabilirii unor reguli de drept internaţional privind exploatarea
acestei zone, astfel ca ea să nu se facă în beneficiul exclusiv al statelor dezvoltate, ci în folosul tuturor statelor lumii.

2.2Mai multe rezoluţii ale Adunării generale a O.N.U., începând cu deceniul al şaptelea, au instituit un moratoriu
asupra exploatării fundului mărilor şi oceanelor, în aşteptarea convenirii unui regim internaţional şi au stabilit unele
principii privind exploatarea acestei zone, declarată ca patrimoniu comun al umanităţii.

            Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a stabilit regimul zonei care constituie patrimoniul comun al
umanităţii, în sensul că în această zonă explorarea şi exploatarea resurselor sale trebuie să se facă cu participarea şi
în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor.

            Întrucât convenţia stabilea principii care exprimau îndeosebi punctul de vedere al; ţărilor în curs de
dezvoltare, unele state dezvoltate nu au semnat sau au amânat ratificarea acesteia, astfel că în 1994 s-a încheiat un
Acord privind aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei din 1982, menţionându-se că ambele instrumente juridice trebuie
să fie interpretate şi aplicate împreună atunci când este vorba de regimul zonei patrimoniului comun al umanităţii.

            Potrivit Convenţiei, nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitatea sau drepturi suverane
asupra vreunei părţi a zonei sau asupra resurselor sale, după cum nici un stat şi nici o  persoană fizică sau juridică nu
poate să-şi însuşească vreo parte a zonei sau a resurselor sale.

            Resursele zonei sunt inalienabile, drepturile asupra acestora aparţinând întregii omeniri. Zona trebuie să
rămână deschisă utilizării paşnice de către toate statele, fără discriminări, indiferent dacă acestea sunt riverane sau
fără litoral.Fiecare stat trebuie să vegheze ca întreprinzătorii, persoane fizice sau juridice care posedă cetăţenia sau
naţionalitatea lor sau sunt controlate de acestea, să respecte întocmai regulile stabilite pentru exploatarea resurselor
zonei, fiind răspunzătoare dacă nu au luat măsurile necesare în acest scop.

            Pentru rezolvarea problemelor privind exploatarea zonei prin convenţie se crează un mecanism instituţional
format din: Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, o organizaţie internaţională, cu organisme
corespunzătoare, prin intermediul căreia statele părţi organizează şi controlează activităţile din zonă în folosul
întregii omeniri; Întreprinderea, care desfăşoară în zonă activităţi de explorare şi exploatare, de transport şi
comercializare  a resurselor extrase; Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine, care
cuprinde camere speciale pe categorii de diferende, ca organism jurisdicţional.
            În zona internaţională a teritoriilor submarine orice activitate se poate desfăşura numai pe baza unei
autorizaţii eliberate de Autoritate pe baza unor criterii economice stabilite într-o anexă a Convenţiei şi în Acordul
din 1994.

            Activităţile pot fi desfăşurate fie de către Intreprinderea subordonată Autorităţii, fie de către statele părţi ori
de persoanele fizice sau juridice aparţinând statelor, în asociere cu Autoritatea, şi privesc cercetarea ştiinţifică,
explorarea şi exploatarea resurselor din zonă, indiferent de natura acestora.

            Statele părţi sunt obligate să asigure ca activităţile din zonă să se facă în mod eficient şi cu evitarea risipei, în
aşa fel incât să se asigure  protecţia şi conservarea mediului marin, precum şi conform principiilor unei gestiuni
comerciale sănătoase, preocupându-se de evoluţia armonioasă a economiei mondiale şi de evitarea oricăror
dezechilibre în preţurile şi comerţul mondial, cu luarea în considerare în mod special a intereselor ţărilor în curs de
dezvoltare şi a ţărilor dezavantajate geografic.

            De asemenea, în exploatarea zonei trebuie să se ţină seama de desfăşurarea normală a activităţilor din marea
liberă (navigaţie, pescuit etc.), de regimurile juridice ale celorlalte spaţii marine şi în special de interesele şi
drepturile statelor riverane în legătură cu zăcămintele minerale care se extind în zonele aflate sub jurisdicţia
naţională a acestora sau dinspre aceste zone spre zona care formează patrimoniul comun al umanităţii.

2.3 Autoritatea internationala a teritoriilor submarine este o organizatie international cu organisme corespunzatoare
prin intermediul careia statele parti organizeaza si controleaza activitatile din zona in folosul intregii omeniri. In zina
internationala a teritoriilor submarine orice activitate se poate desfasura numai pe baza unei autorizatii eliberate de
Autoritate pe baza unor criterii economice stabilite intr-o anexa a conventiei si in acordul din 1994. Activitatile pot
fi desfasurate fie direct de Intreprindere care este controlata de Autoritatea internationala a teritoriilor submarine fie
de catre statele parti, de persoanele fizice sau juridice apartinind statelor in asociere cu Autoritatea si privesc
cercetarea stiintifica exploararea si exploatarea resurselor din zona indiferent de natura acestora.

Test 9

1.1 principiul drepturilor si libertatile fundamentale ale omului.

Definitia...:-este o obligatie a statelor de a colabora pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale
omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea in drepturi a oamenilor si nedescriminarea si
de a combate practicile contrare acestor obligatii.

1.2 Evolutia istorica si codificarea.

Colaborarea dintre state pentru promovarea drepturilor omului in ansamblul lor a aparut dupa cel de-al doilea
razboi mondial. Potrivit Cartei ONU, colaborarea internationala pentru protectia drepturilor omului trebuie sa se
faca dupa urmatoarele principii:

1) drepturile si libertatile fundamentale ale omului sunt o institutie de drept intern la fiecarui stat.

2)Statele trebuie sa colaboreze intre ele pt promovarea respaectarii universale si efective a drepturilor si libertatilor
funadmentale si sa-si asume obligatii privind recunosterea prin legislatia lor a acestor drepturi.

In 1945 a fost creata o Comisie a Natiunilor Unite pentru drepturile omului mai apoi a parut Declaratia Universala a
Drepturilor Omului adoptata de adunarea generala la 10 decembrie 1948. Declaratia Natiunilor Unite cu privire la
eliminarea oricarei forme de discriminare rasiala. Conventia cu privire la drepturile politice ale femeilor in care se
proclama egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii.Problema dr omului constituie o preocupare si in cadrul
organizatie pt securitatea si cooperare in Europa sub forma dimensiunii umane a acesteia, In mod depsebit
prroblema a fost abordata in actul final semnat la Helsinki in 1975 si in documentul final al reuniunii general-
europene semnat la viena in 1989 in care se afirma angajamentul statelor participante de a respecta drepturile omului
in statele lor si de a-si indeplini obligatiile asumate prin alte documente politice si juridice internationale.

1.3 continutul juridic al principiului.

Acest principiu contine dreptul la viata, interzicerea torturilor a tratamentelor inumane, dreptul la libertate si
securitate personala adika nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decit pt motive legale si in conformitate cu
legea.. Dreptul de libera circulatie si de revenire in tara- conditiile expulzarii pt motive de securitate nationala.
Egalitatea in fata justitie(prezumtia nevinovatiei). Protectia impotriva imixtiunilor in viata particulara. Dreptul la
liberatatea gindirii si religiei. Liberatea de opinie si exprimare. dreptul la intrunire pasnica si asociere. Drepturile
speciale ale copilului. Dreptul si posibilitatea fara discriminari.

Subiectul 2 Platoul continental

2.1 Definitia-Platoul continental reprezinta prelungirea in panta sub apele marii a tarmului unui stat riveran pina la
zona abrupta a acestuia.. Platoul continental este solul si subsolul spatiilor submarine care se intinde dincolo de
limita exterioara a marii teritoriale de-a lungul prelungirii naturale ateritoriului terestru.

2.2 delimitarea platoului continental

Delimitarea platoului continental se face in limitele stabilite de conventia asupra dreptului marii din 1982 de catre
fiecare stat riveran pentru zona sa. Intre statele vecine sau intre tarile situate fata in fata delimitarea se face prin
acordul partilor in temeiul dreptului international cu conditia ca solutia la care sa ajuns sa fie echitabila.
consacrarea juridica a platoului continental a aparut o data cu perfectionarea mijloacelor tehnice de exploatare a
resurselor submarine(flora, fauna, zacaminte, gaze,) Regimul juridic al platoului continental are caracter de cutuma.

2.3 Drepturile si obligatiile statului in eploatarea platoului continental.

Pe platoul continental statul riveran exercita drepturi suverane de explorare si exploatare a resurselor sale naturale.
niki un alt stat nu poate dobindi drepturi asupra platoului continental fara constintamintul expres al statului riveran.
statul riveran poate sa implimenteze insule artificiale sau alte instalatii destinate exploatarii resurselor din zona.
Drepturile asupra platoului continental nu pot aduce atingere marii libere de deasupra acestuia si niki spatiului
aerian respectiv care ramin in afara oricarui drept de suveranitate. Statul riveran este tinut sa exploateze platoul sau
continental fara ca prin aceasta sa se stinjeneasca navigatia libera sau sa se aduca atingeri grave resurselor biologice
ale marii......

Test nr.10

1.1.Definit notiunea de izvor de drept international

Putem sa definim prin izvor de drept international acel instrument juridic care da o forma exterioara normelor
juridice international, prin acordul de vointa al subiectelor dreptului dreptului international public, in primul rind al
statelor, si se manifesta aceste izvoare prin tratat sau cutuma international

1.2.Comparati cutuma cu tratatul ca izvor de drept international

Tratatul international apare ca rezultat al manifestariii exprese a acordului de vointa a statelor, iar cutuma la rindul
sau se formeaza prin o manifestare tacita a cosimtamintului acestor state. Astfel tratatul imbraca o forma scrisa,
indentifica précis partile ceea ce determina siguranta privind continutul reglementarii, determina exact regulile de
comportament stabilite de parti si este principalul procedeu de codificare a dreptului international iar cutuma la
rindul sau este un fel de consteintizare colectiva a regulii cutumiare, fara sa aiba un mechanism bine format, ea se
bazeaza pe o practica generala acceptata de state ca drept care se manifesta prin faptul convingerii statelor ca o
anumita regula respectata in mod repetat in practica lor are forta unei norme juridice obligatorii. Tratatul reprezinta
izvorul principal al dreptului international iar cutuma este cel mai vechi izvor a acestui drept.

1.3.Evaluati tehnici de probare a existentei cutumei

In primul rind ca sa existe cutuma, practica conduita prin care ea se manifesta trebuie sa fie generala adica sa fie
regasita in conduita tuturor statelor , sa fie indelungata aceste element fiind un primordial in existent cutumei
anume comportamentul statelor implicate in procesul cutumiar trebuie sa fie apreciate in mod repetat in domeniul
concret de relatii internationale pe care le reglementeaza. In ultimul timp un rol important in aparitia cutumei il
ocupa reglementarea juridica care ii ea loc elementului timp. Astfel intr-un timp destul de scurt sau format asa
norme cutumiare in dreptul aerian cum ar fi libertate de trecere a obiectelor spatiale prin spatula aerian al statelor.
Sfera de aplicare a unei cutume poate varia prin aria sa de intindere in spatiu, din acest punct de vedere practica
si jurisprudenta international impart cutuma in locala, regional si generala.

Pentru a usura probarea elementelor normei cutumiare se pot lua in considerare actele normative interne ale statelor
(legi, hotariri de govern) , acte de stat cu puteri in relatiile international ca ex note diplomatice, declaratii de
politica externa., precum si hotariri a instantei de judecata cu aplicare in material dreptului international, unele
dispozitii a tratatelor internationale care pot fi invocate ca norme cutumiare nu intre statele parti ci intre statele
terti, sau intre acestea si statele parti. Putem afirma ca cutuma internationala isi mentine importanta normative
insemnata.

Subiectul 2 Statutul prizonierilor de razboi

2.1.Definiti notiunea de prizonier de razboi

Conceptul de prizonier poate fi definit dupa Conventia de la Geneva din 1949 prin care prizonierul de razboi
deriva din acela de combatant unde persoanele care fac parte de fortele armate aflate in conflict se considera
combatant adica au dreptul sa participle nemijlocit la actiunui militare, si astfel orice combatant care este prins sau
inprezonierat devine prizonier de razboi, avind parte de niste drepturi care il protejeaza de abuzul statului in
prezonieratulul caruia se afla.

2.2.Stabiliti benificiarii statului prizonierilor de razboi.

Se bucura de protective umanitara in calitate de prizonier de razboi urmatoarele categorii:

Persoanele din rindurile populatiei locale ce binevol iau arma in mina pentru a opune rezistenta.

Membrii fortelor armate al unei parti ai militiilor si corpurilor de voluntari ce fac parte din aceste armate

Membrii fortelor regulate ce se pretend ale unui guvern sau ale unei autoritati nerecunoscute de puterea
detinatoare.

Membrii altor militii si altor forte de voluntari inclusive cei din miscarile de rezistenta organizate ce apartin unei
parti din conflict care actioneaza in afara sau in interiorul propriului teritoriu chiar dac acesta este ocupat

Persoanele ce urmeaza fortele armate fara a face parte din ele, membrii civili ai echipajelor unitatilor de munca
sau ale serviciilor insarcinate cu bunastarea fortelor armate.

Benificiaza de statut de prezonier si rezervistii, membrii miscarilor de rezistenta, memrii fortelor armate in
uniforma care actioneaza pe teritoriul inamic pentru a obtine informatii sau pentru a distruge unele obiective
militare

Prizonierii de razboi isi pastreaza statulul lor juridic din momentul capturarii pina la repatriere.

2.3.Estimati drepturile si garantiile de care se beneficiaza prizonierii de razboi

Daca este stabilim drepturile si garantiile de care benificiaza prizonierii de razboi un prim inceput ar fi cind statul
care este putere detinatoare trebuie sa suporte orice cheltuiele pentru ingrijire medicala si intretinere. Militarul sau o
alta persoana ce se bucura de protectia umanitara si detine statutul de prizonier fiind capturat pe cimpul de lupta
este predat superiorului si condus in afara actiunilor militare si acolo este supus formalitatilor de inregistrare, in
cazul in care el nu doreste sa predea informatia sau duce in eroare autoritatea adversa I se limiteaza unele
drepturi insa nu poate fi supus constringerii fizice sau psihice, in caz de incapabilitate de a prezenta careva
informatii cu privire la inregistrarea lui din cauza unor afectiuni fizice sau psihice identitatea acestuia se stabileste
prin toate mijloacele posibile in limba pe care o cunoaste. In ceia ce priveste bunurile si obiectele prizonierilor de
razboi ele ramin in posesia lui si ii sunt eliberate in momentul acordarii leibertatii sau repatrierii, ei vor fi pute fi
pusi in libertate total sau partial daca state beligerante accepta aceasta posibilitate.Conditiile de cazare trebui sa
fie la fel de favorabile ca si cele ale trupelor puterii detinatoate, prizonierii de razboi ce efectuiaza o oarecare
munca la care sunt folositi puterea detinatoare trebuie sa asigure prizonierul cu imbracaminte si incaltaminte
necesara iar in cazul in care presteaza o munca sa li se ofere haine specifice. Doar tribunalele militare vor putea
judeca prizonierii de razboi exceptie fiind cazurile cind legislatia puterii detinatoare autorizeaza un tribunal civil
sa judece un membru al fortelor armate. La fel ei au dreptul sa corespondeze cu familia informindui despre
captivitatea . In timpul actiunilor de ostilitate este prevazuta in Conventie repatrierea imediata a ranitilor si
bolnavilor ce nu mai pot active pe terenul de lupta.Prezoniere au si dreptul sa intocmeasca un testament, si in caz
daca moare trebuie sa fie imormintat in mod onorabil iar rudele trebuie sa fie informate. La inchierea pacii
dintre state Agentia Centrala de informatii pentru prizonierii de razboi inmineaza guvernului de care depend
prizonierii o fisa individuala iar Biroul aduna adune toate documentele , bunurile prizonierilor evadati sau
decedati si le vor transmite statelor interesate.

TEST 11

Subiectul 1.CODIFICAREA DREPTULUI INTERNATIONAL

1.1 Codificarea Dreptului international este operatiunea prin care se realizeaza sistematizarea normelor sale pe
anumite ramuri cum ar fi dreptul diplomatic,dreptul marii,dreptul tratatelor.Prin codificare se urmareste
transpunerea normelor cutumiare in norme contraventionale ,fiind consemnate in tratate internationale.

1.2.Activitatea de codificare a dreptului international se desfasoara in doua forme principale:codificarea neoficiala si

oficiala.

Codificarea neoficiala- se realizeaza sub forma numeroaselor proiecte individuale elaborate de unii
doctrinari,specialisti in domeniul dreptului international public sau de catre unele institutii si organizatii stintifice
interne sau internationale cum ar fi Institutul de drept international.Codificarea neoficiala a dreptului international
nu are o forta obligatorie pentru subiectele sale,insa poate fi luata in consideratie atit in cadrul codificarilor oficiale
cit si in practica statelor precum si in jurisprudenta internationala.

Codificarea oficiala-este realizata de catre state,avind o forta obligatorie pentru subiectele dreptului
international ,in masura in care acestea recunosc si accepta caracterul obligatoriu al actelor de codificare,devenind
parti contractante la tratatele de codificare.

1.3 Activitatea de codificare a dreptului international se intensifica dupa cel de-al doilea razboi mondial sub egida
ONU.Comisia de drept international a elaborat proiecte a mai multor conventii de codificare a dreptului
international,care au fost semnate si ratificate de catre state.Acestea sunt 4 conventii de la Geneva asupra dreptului
marii din 1958,Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice din 1961,Conventia de la Viena cu privire
la relatiile consulare din 1963,Conventia de le Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969,Conventia de la Viena
cu privire la misiunile speciale din 1969,Conventia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor in relatiile lor cu
organizatiile internationale cu caracter de universalitate din 1975,Conventia de la Viena cu privire la succesiunea
statelor in materie de tratate din 1978,Conventia de la Viena cu privire la succesiunea statelor in materie de
bunuri,arhive datorii de stat din 1983,Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor incheiate intre state si
organizatii internationale sau intre organizatii internationale din 1986.

Subiectul 2.SOLUTIONAREA DIFERENDELOR MARITIME

2.1.Prin diferend maritim se intelege acea confruntare obiectiva de interese intre subiectii dreptului international in
legatura cu folosirea Oceanului Planetar ,care opune contestatii de ordin juridic intre partile implicate.

2.2.Mijloacele de solutionare pasnica a diferendelor maritime prevazute de Conventia asupra dreptului marii de la
Montego-Bay reafirma principiul fundamental al dreptului international public potrivit caruia statelor le revine
obligatia de a reolva orice diferend ,care ar putea sa apara intre ele in legatura cu interpretarea sau aplicarea
acesteia ,prin mijloace pasnice si anume mijloace diplomatice si jurisdictionale de solutionare a diferendelor
maritime .

Mijloacele diplomatice.Dintre mijloacele politico-diplomatice conventia recomanda negocierea si concilierea.

Negocierea- atunci cind apare un diferend intre statele partiin legatura cu interpretarea Sau aplicarea
conventiei,partile in litigiu vor proceda imediat la un schimb de pareri privind rezolvarea diferendului prin
negocieri sau orice stat parte poate invita cealalta parte sa supuna diferendul unei concilieri dupa o procedura
speciala.
Concilierea-daca invitatia unei parti de a supune diferendul maritim unei proceduri de conciliere a fost acceptata
de cealalta parte ,procedura de conciliere se declanseaza printr-o notificare scrisa.Comisia de conciliere se
compune din cinci conciliatori desemnati de pe o lista intocmita de Secretarul General al ONU.

Procedura de conciliere este incheiata in urmatoarele cazuri:

1.atunci cind diferendul a fost rezolvat ,

2.cind partile au acceptat sau o parte a respins recomandarile din raport printr-o notificare scrisa adresata
Secret0arului General al ONU,

3.la expirarea unei perioade de 3 luni de la data comunicarii raportului partilor.

Onorariile si cheltuielile comisiei vor fi suportate de catre partile la diferend.

2.3Tribunalul international pentru dreptul marii-este o jurisdictie internationala care functioneaza in baza
Conventiei din 1982.Este compus din 21 membri independenti,alesi dintre persoanele care se bucura de cea mai
inalta reputatie de echitate si integritate si care poseda o competenta recunoscuta in domeniul dreptului marii.Atunci
cind intr-un diferend un stat-parte considera ca are un interes de ordin juridic,acesta se poate adresa Tribunalului cu
o cerere pentru interventie in proces.Daca Tribunalul admite cererea de interventie,hotarirea sa privind diferendul va
fi obligatorie pentru statul care a intervenit ,dar numai in masura in care se refera la aspectele care au facut obiectul
interventiei.Tribunalul,inainte de a lua hotarirea ,trebuie sa se asigure nu numai ca are competenta de a solutiona
diferendul,ci si ca cererea este intemeiata in fapt si in drept.Hotaririle tribunalului international pentru dreptul marii
se iau cu majoritatea membrilor prezenti.Hotarirea trebuie sa fie motivata,ea va fi citita in sedinta publica,fiind
notificate partile la diferend.Competenta Tribunalului se intinde asupra tuturor diferendelor si cererilor care ii sunt
supuse potrivit conventiei.

Test 12

sistemul

1.1 În acceptiunea sistemica, dreptul international poate fi definit ca o totalitate si un sistem de

norme ce reglementeaza relatiile internationale. Dreptul international ne apare ca o totalitate de elemente care îl
formeaza – normele internationale, între care exista anumite raporturi si legaturi. Doar în calitatea sa de tot întreg
dreptul international capata anumite calitati integrationiste de regulare a relatiilor sociale internationale. O norma
luata în parte, în afara legaturii cu alte norme, nu va poseda astfel de trasaturi. Sistemul dreptului international
reprezinta o totalitate de elemente interdependente, obiectiv existente si anume: principii de drept fundamentale si
speciale, norme conventionale si cutumiare,institutii si ramuri de drept international. Astfel, sistemul dreptului
international nu presupune doar un conglomerat de norme internationale, ci un sistem bine organizat, datorita

legaturii existente între aceste norme. Continutul fiecarei norme trebuie examinat în contextual întregului sistem al
dreptului international public.

1.2 În calitate de element al sistemului dreptului international, norma de drept international poate fi definita ca o
regula de conduita, creata si recunoscuta de subiectii dreptului international ca fiind obligatorie. Institutia dreptului
international poate fi definita drept un ansamblu de norme juridice internationale, ce reglementeaza un domeniu
restrâns al relatiilor internationale, si anume, determina regimul juridic international al unui anumit spatiu (de
exemplu institutia dreptului de trecere inofensiva prin marea teritoriala) sau se refera la un obiect determinat de
reglementare juridica (de exemplu institutia privilegiilor si imunitatilor consulare, institutia drepturilor minoritatilor,
institutia recunoasterii statelor etc.). Institutiile, la rîndul lor se împart în institutii ramurale si institutii interramurale.
Sunt considerate institutii interramurale acele institutii compuse din norme juridice care intra în componenta a doua
sau mai multe ramuri (de exemplu institutia raspunderii juridice internationale, institutia succesiunii). Normele
institutiei juridice ramurale se creeaza în cadrul unei ramuri concrete si cuprind anumite compartimente ale lor (de
exemplu în dreptul international maritim pot fi evidentiate grupe de norme care reglementeaza regimul juridic al
mari teritoriale, a zonei economice exclusive, platoului continental, regimul juridic al marii libere etc.)
Ramura dreptului international reprezinta o totalitate de norme juridice conventionale si cutumiare, ce
reglementeaza raporturile de un anumit tip aparute între subiectii dreptului international în cadrul unui domeniu mai
larg de cooperare internationala, ce constituie obiect de reglementare a dreptului international public si are un grad
înalt de codificare universala, caracterizata prin existenta principiilor aplicabile acestui domeniu concret al relatiilor
internationale. Sunt considerate ramuri de drept international public dreptul securitatii internationale, dreptul
cosmic, dreptul organizatiilor internationale, dreptul tratatelor, dreptul marii, dreptul aerian, dreptul

diplomatic si consular etc.

Elementele sistemului dreptului international public pot fi structurate sub forma unei piramide juridice la care vîrful
constituie elementul cel mai important. Acestea sunt normele jus cogens. Factorul material al sistemului dreptului
international îl constituie sistemul de relatii internationale, pe care dreptul international este chemat sa-l serveasca,
iar factorii moral-politici care formeaza sistemul dreptului international îi consituie scopurile si principiile dreptului
international. Sistemului dreptului international îi este caracteristica structura specifica. Prin

structura subîntelegem organizarea interna a sistemului, amplasarea si legatura elementelor sale, Sistemul dreptului
international public la etapa de azi s-a modificat considerabil si continua sa-si schimbe continutul datorita aparitiei si
dezvoltarii noilor domenii ale relatiilor internationale (sfera investitionala, informationala etc.), precum si datorita
diversitatii opiniilor despre sistemul dreptului international, întîlnite în literatura de specialitatе, precum si datorita
aspiratiilor multor savanti de a recunoaste noi domenii ale relatiilor internationale drept obiect de reglementare a
dreptului international.

Subiectul 2: Functiile consulare

2.1 Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale personalului

acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite  în două

categorii:

–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv;

–funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia îşi desfăşoară

activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în convenţiile

bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor

convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele două state îşi dau

acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare

2.2 a) Clasificarea funcţiilor consulare.

  După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare pot fi:

– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;

            - funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul

trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;

– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale, având o

activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde funcţia

consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante;
- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se

concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat, consulatele

se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de

stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială, nave şi

aeronave şi la obligaţii militare.

2.3 Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct de vedere existând

două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice

din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o structură

care se ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se înfiinţează

în alte oraşe decât capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal

corespunzător Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea mai

importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă, interesele

statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul

internaţional. La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea

dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea de

relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în

Convenţia de la Viena la articolul 5, paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi

ambasadele, se referă la informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia

consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă la

practica generală care există în materie.

Test 13

Subiecti dr international public.

1.1Definitia. Subiectii dreptului international sunt entitatile care participa sau pot participa la relatiile reglementate
de normele dreptului international ca titulari de drepturi si obligatii directe.

1.2 Clasificarea subiectilor. Doctrina si practica dreptului international recunosc drept subiecte ale dr inter.
urmatoarele entitati: statele. organizatiile internationale interguvernamentale si miscarile de eliberare nationala.
Subiectii dr ii putem clasifica in 2 tabere. 1)Subiecti primari, originari, directi si cu capacitate deplina shi 2) Subiecti
derivati si cu capacitate limitata.

1)Subiectii primari-sunt statele, lele sunt creatoarele si destinatarele principale ale normelor si principiilor
fundamentale ale dr international. Statele mai sunt definiti ca subiecti directi cu capacitate deplina.

2)Subiecti derivati- sunt acele entitati implicate in raporturile juridice internationale carora statele le confera
statutul prin acordul lor de vointa. In aceasta categorie intra organizatiile interguvernamentale, natiunile care lupta
pentru eiberare, la care se adauga Vaticanul.
1.3 Statutul RM ca subiect a dr international.

Un pas important in democratizarea vietii politice din RM l-a constituit alegerile parlamentare din 25 februarie
1990, apreciate ca primele alegeri democratice. Republica M. este un stat suveran, independent si democratic, liber
sa-si hotarasca prezentul si viitorul fara implicare altui stat din afara. Evaluarea RM pe plan extern demonstreaza ca
pozitiile internationale ale tarii noastre au continuat sa se consolideze. Au fost extinse considerabil relatiile
diplomatice, s-au arofundat si diversificat relatiile bilaterale si multilaterale, s-a consolidat baza juridica a
colaborarii internationale a RM prin incheerea unui sir de acorduri bilaterale si aderarea la numeroase conventii
multilaterale generale. Realizarile RM si activitatile actuale ale statului la nivel universal, regional si subregional
sunt apreciate pozitiv de comunitatea internationala. Principalele organizatii internationale sunt:
ONU,OSCE,Consiliul Europei, Uniunea Europeana, OTAN.

Subiectul 2 Organele jurisdictionale internationale

2.1 Definitia-organele jurisdictionale internationale sunt autoritatile publice care aplica legea in cazul litigiilor
aparute pe plan national sau international. Aceste organe sunt cunoscute sub terminologii diferite, cum ar fi de ex:
instante judecatoresti, puterea judecatoreasca, putere jurisdictionala. Aceste organe infaptuiesc justitia , adika acea
activitate de solutionare a proceselor civile, administrative, penale etc., aplicare sanctiunilor si restabilirea
drepturilor incalcate.

2.2 Competenta jurisdictie internationale.

Conform Retelei judiciare europene in materie civila si comerciala, “competenta jurisdictionala internationala” este
un concept specific dreptului internaţional privat. Se referă la faptul că instanţele unei anumite ţări vor fi cele mai în
măsură să judece şi să soluţioneze un caz cu caracter internaţional. Un litigiu are caracter internaţional în cazul în
care, de exemplu, părţile sunt de naţionalităţi diferite sau nu sunt rezidente ale aceleiaşi ţări. Într-o astfel de situaţie,
instanţele mai multor ţări pot să aibă competenţă asupra acelui caz şi astfel apare un conflict de jurisdicţie. Normele
privind competenţa jurisdicţională internaţională stabilesc criteriile de determinare a ţării ale cărei instanţe vor avea
competenţă asupra cazului.

2.3 Contenciosul international

TEST 14

Normele dreptului international

1.1Definiti notiunea de norma de drept international

Norma de drept international este o regula de conduita generala,creata de subiectii dr.international ,ce reglementeaza
relatiile dintre acestia si este recunoscuta ca fiind obligatorie.

1.2Clasificati normele dreptului international

*in dependenta de actiunea fata de cercul de participanti la raporturile de drept international public pot fi:

-norme universale –regelementeaza raporturi dintre toti subiectii de drept international.Aceste norme sint reguli
obligatorii de conduita adresate unui cerc nedeterminat de subiecti.

-norme regionale-actioneaza doar fata de un numar limitat de participanti.Sunt reglementate raporturile dintre
subiectii apartinind unei anumite regiuni geograf,fie intre subiectii de dr.international localizati in diferite parti ale
lumii.

-norme locale-reglementeaza raporturile dintre 2 sau citiva subiecti de dr.international.aceste norme poti fi atit
personificate cit si nepersonificate.

*in dependenta de locul si rolul normelor in sistemul de drept:

-norme materiale-drepturile si obligatiile subiectilor de dr.international

-norme procesuale-au 2 acceptiuni :lato sensu-norme procesuale sunt considerate normele care reglementeaza
procesul de creare si realizare a deptului;stricto sensu-reglementeaza procesul de realizare a dr.

*in dependenta de metoda de reglementare juridica

-norme dispozitive-acele norme,de la care statele pot face abatere de comun acord,daca aceasta nu prejudiciaza
interesel altor state.

-Norme imperative-prescriu un model concret de conduita juridica de la acre nu e permisa nici o abatere.

*in dependenta de forma de exprimare:

-norme conventionale-create prin acordul expres al subiectilor de drept interntaional.

-Norme cutumiare-nu au un continut fixxat expres,apar in urma repetarii in situatii omogene si recunoscute de
subiectii de dr.international ca fiind obligatorii.

1.3Evaluati specificul normelor de jus cogens

Practica Internationala a sec XX se caracterizeaza prin faptul ca printre normele imperative au inceput sa se
evidentieze principiile fundamentale de drept international numite norme de jus cogens.Normele de jus cogens se
deosebesc de alte norme imperative ale dreptului international prin efectele pe care le produc in caz de nerespectare
a lor.Orice abatere de la norma jus cogens provoaca nulitatea actiunilor subiectilor de drept international.In ierarhia
normelor de dr.international public ,normele de jus cogens au o forta juridica suprema ,iar celelalte norme nu trebuie
sa le contravina.Un grup de norme de drept international public sunt numite principii datorita importantei precum si
rolului in reglementarea juridica internationala.In dependenta de valorile protejate ele se clasifica in fundamentale si
specifice.Principiile fundamentale de dr.international public apara cele mai importante valori caracteristice societatii
internationale la o anumita etapa istorica de dezvoltare. Valorile fundamentale caracteristice inceputului sec XXI
Sunt pacea si securitatea internationala ,cooperarea internationala,drepturle si libertatile fundamentale ale
omului,protectia mediului inconjurator.Chiar insasi,Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartine
categoriei de jus cogens urmatoarele norme: principiile de drept international inscrise оn Carta ONU, drepturile si
libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor comunitatii
international,etc.

Subiectul II:Organiz.Natiunilor Unite-organizatie cu vocatie internationala

2.1Definiti notiunea de organizatie internationala

Organizatie internationala-un fenomen caracteristic al relatiilor mondiale actuale,fiind chemate sa contribuie la

dezvoltarea intelegerii si colaborarii dintre state la asigurarea pacii si securitatii in lume.

2.2Analizati istoria crearii ONU.

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii,
poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi
prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa
statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei principale idei,
acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la
sfârşitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei
conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte
integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost
aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului.
Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost
folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni
angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este
lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi
ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia
Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările
Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.

În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea
ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.

ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de
state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi
obiective comune” .

2.3Evaluati sistemul si functiile organelor principale ale ONU

Sistemul Natiunilor Unite reprezintã totalitatea structurilor organizatorice si functionale instituite conform Cartei
Natiunilor Unite sau create pe baza acesteia.El se compune din Organizatia Natiunilor Unite (ONU), organele si
organismelesale proprii, cu caracter permanent,si din institutiile (agentiile) specializate, autonome.

Scopurile declarate Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele: să menţină pacea şisecuritatea internaţională; să
dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate perespectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi
dreptul lor de a dispune de eleînsele; să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale
cucaracter economic, social, cultural şi umanitar; să fie un centru de armonizare a eforturilor naţiunilor pentru
atingerea scopurilor commune.

Activităţile ONU se desfăşoară prin organelle sale, dintre care principalele sunt:Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă,Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Adunarea Generală este organul cel mai reprezentativ al ONU, fiind alcătuită din membrii organizaţiei. Ea asigură
participarea pe bază de deplină egalitate a tuturor statelor membrela activităţile organizaţiei.Adunarea Generală
poate discuta orice chestiune sau cauze care intră în prevederile Cartei.Adunarea Generală iniţiază studii şi face
recomandări pentru promovarea cooperăriiinternaţionale în domeniul politic, încurajarea dezvoltării progresive
a dreptului internaţional şi codificarea lui, promovareacooperării în domeniile economic, social, cultural,
învăţământ şi sănătate, sprijinireaînfăptuirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Adunarea primeşte şi
examineazăraporturile anuale ale celorlalte organe ale Naţiunilor Unite, precum şi bugetul organizaţiei.

Consiliul de Securitate este organul principal al ONU cu importante atribuţii pentrumenţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. El este alcătuit din 15 membri ai ONU, dintrecare 5 membri permanenţi: China, Franţa, Marea
Britanie, Rusia şi Statele Unite aleAmericii. Ceilalţi zece membri sunt aleşi pe o perioadă de doi ani, pe criteriul
distribuţieigeografice echitabile : cinci din Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupulregional est-
european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian şi doi din Grupulregional vest-european. Hotărârile
Consiliului de Securitate, altele decât cele de procedură,se adoptă cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi
voturile concordante ale tuturormembrilor permanenţi. Prin urmare, membrii permanenţi ai Consiliului au drept de
veto.Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce lafricţiuni
internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend. Consiliul constată existenţaunei ameninţări împotriva păcii, a
unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, facerecomandări sau ia hotărâri asupra măsurilor ce trebuie luate,
inclusiv folosirea forţeiarmate

Consiliul Economic şi Social este organul principal al ONU menit să promoveze cooperarea economică şi social
internaţională.Funcţiile lui constau în elaborarea sau iniţierea de studii privind problemele internaţionale în
domeniul economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii şi alte domenii complexe, precum şi prezentarea de
recomandări în aceste probleme AdunăriiGenerale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate interesate;
prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
pregătirea,spre a fi supuse Adunării Generale de proiecte de convenţii în probleme de competenţa sa;încheie cu
instituţiile specializate acorduri stabilind condiţiile în care acestea sunt puse înlegătură cu ONU, acorduri care sunt
supuse aprobării Adunării Generale, coordoneazăactivitatea instituţiilor specializate prin consultări cu ele şi
recomandări adresate lor,Adunării Generale şi membrilor ONU; obţine rapoarte regulate din partea
instituţiilorspecializate şi comunică Adunării Generale observaţiile sale asupra lor;

Consiliul de Tutelă este un organ principal al ONU, creat pentru a aplica sub autoritateaAdunării Generale, sistemul
internaţional de tutelă, care cuprinde teoriile ce au fostdesprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-al doilea
război mondial, şi teritoriilecare au fost supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care au răspuns
deadministrarea lor

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) este principalul organ judiciar al ONU, funcţionând pe baza unui statut
propriu, care face parte integrantă din Carta ONU. La cauzele pe care judecă CIJ pot fi părţi numai statele. Sediul
CIJ este la Haga.

Secretariatul este un organ principal al ONU, condus de secretarul general, cel mai înaltfuncţionar al organizaţiei.
Secretarul general al ONU este ales pe o perioadă de cinci ani deSediul principal al ONU este la New York. Există,
de asemenea, oficii la Geneva, Viena şiNairobi.Pentru a-şi putea duce la îndeplinire sarcinile şi atribuţiile crescânde
care le revin îndomeniul economico-social, Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme
proprii cu caracter permanent,între care cele mai importante sunt:Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD), Conferinţa Naţiunilor Unite pentruComerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediul

Înconjurător(UNEP), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA).

Instituţiile (agenţiile) specializate ale ONU sunt organizaţii internaţionaleautonome cu atribuţii şi preocupări în
domenii specifice, bine delimitate, ale cooperăriiinternaţionale, constituite pe baza unor acorduri (tratate)
interguvernamentale multilateraleşi având relaţii de coordonare, iar în unele cazuri şi de subordonare faţă de ONU.
Fiecareinstituţie specializată posedă caracteristici proprii şi competenţe particulare

TEST 15

Subiectul 1:Raportul dintre dreptul International si intern

1.1Definiti ordinea juridica internationala

Ordinea juridica internationala - ansamblul de norme elaborate in principal de state la nivel international.

1.2 Analizati doctrinele si teoriile ale raportului dintre drept international si national

Referitor la raporturile dintre dreptul international si intern s-a u creat diferite doctrine si teorii,cum ar fi :

*Potrivit partizanilor dualismului ,nu va putea exista conflicte intre norme care iau nastere dintre dr.intern si
dr.international.Aceste norme nu au acelasi obiect si ele nu reglementeaza aceleasi raporturi sociale.O alta situatie
nu ese nici imposibila,nici alogica,intrucit norma interna se aplica in mod exclusiv in cadrul statului si nu penetreaza
in calitate de norma ,in ordine ajuridica internationala.Prin participarea la crearea unei norme internationale,care
contravine unei norme interne,statul se angajeaza din punct de vedere juridic,el face o promisiune altor subiecte de
dr.international.Adoptind o norma contrara el comite o omisiune si trebuie sa repare prejudiciile care prin atitudinea
lui pot fi cauzate si de late subiecte.Potrivit abordarilor dualiste ,aplicarea dreptului international in ordinea juridica
a statelor nu se poate face decit ca urmare a transformarii dr.international in intern,prin adoptarea unei legi interne
,care reproduce normele de dr.international,conferindu-le o forta juridica pe teritoriul statului in cauza.Desi,statul
este nu numai subiect de drept international,el este si creator al acestui drept,fiind obligat sa-si alinieze dreptul sau
intern celui international.Daca exista o singura ordine de juridica internationala,atunci ordini juridici nationale sunt
atitea cite state exista.

*Teoria monista sustine ca dr.international se aplica in mod direct in ordinea juridica a statelor intrucit raporturile
lor sunt niste raporturi de interpretare.Tinind cont de aceste postulate nimic ,nimic nu se opune faptului ca
dr.international guverneaza raporturile juridice dintre indivizi.In mod logic problema intre normele interne si cele
internationale nu va fi ridicata ,numai daca admitem teza unitatii celor 2 ordini juridici.

*Teoriile astazi abandonate de marea majoritate a doctrinei ,care reduceau dr.international la dr.pub extern al
statului afirma superioritatea dr.intern asupra celui international.O atare solutie conduce la negarea dreptului
international si daca ea adesea se aplica de regimurile nationaliste ,ea nu-si gaseste nici o sustinere nici in
jurisprudenta internationala,nici in practica interesata.

*Doctrina socialista-critica dualismul,primatul dr.intern sau al dr.international,se vb de fapt despre corelatia intre
dr.intern si international ,recunoscind influentele reciproce dintre ele,desi sunt considerata ca ordini distincte de
drept,ne subordonate celeilalte.

Dualismul dialectic-porneste de la ideea ca dr.international si national sint 2 sisteme de dr,independente ,dar strins
legate care interactioneaza.

*Abordarea pragmatica :Dezv de.international mprecum si intensificarea procesului de interpratundere a lui cu

dr.national este determinat de internationalizare vietii sociale.Armonizarea contribuie la perfectionarea dr.national si
asigura eficienta dr.international.Iata de ce realizarea unei armonizari reprezinta una din directiile esentiale ale
consolidarii si perfectionarii sistemului de dr national.

1.3Particularitatile raportului dintre dr.constitutional al R.M si dr.international

Constitutia R.M prevede clar intr-un text aparte relatia dintre dr.international si dr.intern.Constitutia clar prevede ca
daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului ,prioritate au
reglementarile internationale.Prin aceasta abordarea constitutionala ,ne face sa afirmam ca in domeniul drepturilor
omului ,normele de drept au superioritate asupra normelor constitutionale.Este clar,ca simpla enuntare a principiului
primatului reglementarilor internationale nu este deloc suficienta ,intrucit aplicarea acestuia in practica presupune
studierea si elaborarea unor proceduri si modalitati eficiente,carea r asigura o concordanta dintre legile si
angajamentele asumate pe plan international.Cu totii bine stim,ca daca exista neconcordanta intre dr.constitutional si
tratatulinternational,atunci constitutia trebuie revizuita.Gratie faptului ca dr intern este intr-o strinsa lagatura de cel
extern

Subiectul 2

2.1.definiti notiunea de zona polara

Zonă polară = zonă cuprinsă între latitudinile de 75° și poli.

2.2.Analizati instrumentele internationale care reglemnteaza statutul Arcticii si a Antarcticii

In ultima perioada capata confirmare teza cf careia Arctica este un teritoriu care necesita o reglementare
internationala.In acest scop in septembrie 1996,8state-Danemarca,Islanda,Canada,Norvegia,Rusia,SUA,Finlanda,si
Suedia au semnat la OTTawa Declaratia despre formarea unui Consiliu Arctic,o noua organizatie regionala,care are
scop de a realiza colaborarea si coordona activitatile statelor in regiunea data ,de a efectua controlul si coordona
programele ecologice si a raspindi informatii despre Arctica.

In octombrie 1991 statele parti la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Protocolul asupra protectiei
mediului in aceasta zona,protocol,care intre,altele interzice prospectarea si mineritul in Antarctica pe o perioada de
50ani.DE altfel,problema Antarcticii figureaza din 1983,iar prin rezolutia Adunarii Generale a ONU din
16decembrie 1991,acest forum mondial laneaza teza potrivit careia elaboreaza unei conventii care sa stabileasca o
rezervatie naturala si ecosistemele sale asociate trebuie negociata cu participarea intregii comunitati internationale.

2.3.Particularitatile regimului juridic al Arcticii si a Antarcticii

Regimul juridic al Arcticii s-a format intr-o perioada indelungata si continua.Pentru delimitarea zonelor polare in
arctica a fost aplicata teoria sectoarelor ,dezvolata de jurist rus Lachtin inca in 1918.Cf acestei teorii ,statele riverane
Oceanul Inghetat de Nord si-ar putea extinde suveranitatea teritoriala asupra sectoarelor arctice din dr.litoralului lor
pina la Pol.Astfel suveranitate asupra sectoarelor ,le-ar reveni statelor unite,Rusiei,canadei,danemariei si norvegiei.
Impartirea Arcticii cf teoriei sectoarelor nu este inca unanim recunoscuta de cele 5 state si nici in raport cu alte
state.LA INITIATIVA CANADEI ,In conventia asupra dreptului marii din 1982 ,s-a recunoscut dreptul statelor
riverane zonelor acoperite de gheturi de a lua pe distante de la 200mile-masuri de protectie si control al poluarii
maritime si pentru conservarea echilibrului ecologic.

Antarctica-a fost p-u prima oara descoperita de F.F Belenghausen si M.P.Lazarev.

Ca urmare a descoperirii zacamintelor in subsolul continent,interesul fata de Antarctica a crescut spre sfirsitul sec
XIX,mai ales dupa 1 razboi mondial.Primele incercari de a-si atribui unele parti din acesta au fost efectuate de
Anglia ,apoi Franta,Norvegia,Chile si Argentina,iar SUA si-au rezervat dreptul de a repartiza paminturilor
antarctice.LA 1 decembrie 1959 la Washington a fost incheiat Tratatul cu privire la Antarctica,astefe,s-a instituit o
zona cu statut de totala demilitarizare neutralizare si denuclearizare.Tratatul nu se pronunta asupra pretentiilor de
suveranitate teritoriala in Antarctica,insa atita timp cit tratatul este in vigoare ,nici un stat nu are dreptul de a inainta
noi pretentii asupra Antarcticii.

Principiul de baza al regimului international al Antarcticii este folosirea ei numai in scop pasnice.Au fost interzise
crearea de baze militare ,experimentarea armelor etc.

Testul 16

Subiectul 1: Principiul egalitatii suverane a statelor

1.1Definiti notiunea de princiupiul egalitatii suverane a statelor

Principiul egalitatii suverane a statelor-reprezintă dreptul unui stat de a rezolva liber şi după propria sa apreciere
problemele sale atat in plan intern cat şi extern, fără a transgresa in nici un fel drepturile altor state şi nici principiile
fundamentale ale dreptului internaţional. Suveranitatea statului este unitară şi presupune respectarea suveranităţii
altor state.

1.2.Analizati evolutia si codificarea principiului

Încă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la arbitrariul marilor puteri s-a arătat necesitatea
recunoaşterii egalităţii în drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii între indivizi îşi găseşte
expresie şi relaţiile dintre state. În ultimele decenii s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea suverană a
statelor, accentuîndu-se semnificaţia pe care o are acesta în promovarea unor relaţii de înţelegere între state.
Legătura puternică a suveranităţii cu toate celelalte principii este reliefată de faptul că din suveranitate decurg o serie
de consecinţe juridice precum: suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor şi resurselor naturale, dreptul de liberă
alegere a regimului social-politic, integritatea frontierelor statului, dreptul de a stabili relaţii oficiale, de a participa
la viaţa internaţională, de a adopta orice măsuri necesare pentru conducerea vieţii interne şi externe a poporului
respectiv. Principiul egalităţii in drepturi a statelor a fost recunoscut prin numeroase tratate şi convenţii
internaţionale, deşi de foarte multe ori discrepanţele de putere politică, economică, militară a făcut ca el să nu se
poată aplica in integritatea lui. In multe situaţii, marile puteri nu au respecat prevederile acestui principiu, acţionind
cu dispreţul acestuia, astfel, la reuniunile de la Berlin, in anul 1878, Versailles 1919, şi Yalta 1945, statele mari
aveau să decidă singure asupra chestiunilor care interesau statele mici, fără consultarea acestora din urmă. Dreptul la
egalitate este o consecinţă directă a dreptului la suveranitate şi independenţă, care sugereaza idea că toate statele se
bucură de drepturi şi obligaţii egale, in calitatea lor de membri ai comunităţii internaţionale. Egalitatea in drepturi a
statelor se afirmă astăzi ca un principiu esenţial al dreptului internaţional, fiind de neconceput astăzi nerespectarea
lui in cadrul relaţiilor internaţionale.

1.3 Evaluati continutul juridic al principiului

Conţinutul principiului egalităţii suverane a statelor este format din anumite drepturi şi obligaţii care le revin. Din
acest principiu decurg următoarele drepturi ale statelor: dreptul lor la personalitate internaţională, dreptul statului de
a i se respecta integritatea teritorială, dreptul la legitimă apărare, dreptul de a-şi stabili singur sistemul său economic,
cultural şi normativ, dreptul de a defini şi conduce în mod liber relaţiile sale cu alte state conform dreptului
internaţional, dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate bi sau
multilaterale, dreptul de participa la conferinţe internaţionale, dreptul de legaţie activă şi pasivă etc. Acest principiu
mai prevede însă şi unele obligaţii pentru state cum ar fi respectarea suveranităţii altor state, să respecte
personalitatea internaţională a celorlalte state şi să îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale.
Fiind o pare integrantă a dreptului internaţional, principiul egalităţii in drepturi a statelor implică nulitatea tratatelor
inegale impuse de statele puternice unui stat mai slab prin utilizareainegalităţii de fapt existente intre părţile
contractante. In virtutea egalităţii in drepturi, absolute sau funcţionale, fiecare stat dispune de un drept egal să-şi
manifeste, in mod expres sau tacit, consimţămintul in procesul de elaborare a normelor de drept internaţional, statele
neputind crea norme de drept, pe care le-ar impune minorităţii, potrivit dezideratului că nici un stat nu este obligat să
dea curs unei reguli contrare voinţei sale.103 Acest fapt denotă importanţa particulară a egalităţii efective in drepturi
ca o cerinţă a colaborării statelor, a relaţiilor dintre ele, ceea ce constituie o garanţie pentru asigurarea păcii şi bunei
convieţuiri in lume.

Subiectul 2: Frontiera de stat

2.1 Notiunea de fontiera de stat

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul de stat de teritoriile statelor vecine, iar in plan
vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolulstatelor vecine.

2.2 Formulati criteriile de clasificare a frontierilor de stat

Frontierele de stat se clasifică:

A. După natura lor, in:

a) naturale, care se stabilesc ţinandu-se seama de anumite particularităţi geografice, cum ar fi albia unor rauri sau
fluvii, munţi, văi, litoralul mării;

b) geometrice sau convenţionale, care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte, care despart teritoriile statelor;

c) astronomice, la stabilirea cărora sunt folosite paralelele sau meridianele.337

B. După elementele componente ale teritoriului, in:

a) terestre, care despart uscatul dintre două sau mai multe state. In funcţie de particularităţile terenului ea poate urma
linia crestelor munţilor, mijlocul văilor sau poate fi stabilită, in linie dreaptă, geometric sau astronomic;338

b) fluviale, separă in două părţi apele unui fluviu situat intre teritoriile a două state. Frontierele fluviale se stabilesc
in funcţie de particularităţile apelor de frontieră. In cazul fluviilor nenavigabile, frontierele se stabilesc pe linia
mediană a fluviului. In cazul fluviilor navigabile, linia de frontieră se consideră linia de navigaţie (farwatter) sau
linia celor mai mari adancimi (thalweg), linii care de fapt in cele mai multe situaţii coincid. In cazul in care fluviul
are mai multe braţe,frontiera se stabileşte pe braţul principal.

2.3 Evaluati procesul de stabilire a frontierilor de stat

In plan juridic, frontierele se stabilesc prin acorduri incheiate intre statele vecine. Fixarea frontierelor insă practic se
face prin două operaţiuni distincte: delimitarea şi demarcarea.

Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă in identificarea direcţiei principale şi descrierea
amănunţită in cuprinsul tratatului incheiat in scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia.

Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite in textul tratatului. Această etapă se
realizează de comisii mixte formate de reprezentanţii statelor părţi la tratat şi au ca atribuţii stabilirea traseului
frontierei şi fixarea semnelor de demarcare, intocmirea documentelor ce consemnează infăptuirea acestei operaţiuni,
rezolvarea unor probleme legate de intreţinerea frontierei, a drumurilor de acces etc. Regimul de frontieră se
stabileşte prin legi interne şi cuprinde totalitatea de norme juridice şi măsuri privind paza şi supravegherea
frontierei, controlul pentru trecerea frontierei, activităţile desfăşurate in zona de frontieră, căile şi condiţiile de acces,
intrare, ieşire, şedere, activitatea intr-o zonă determinată a teritoriului său de la frontieră ş. a. Regimul juridic al
frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova,
adoptată la 17 mai 1994, care reglementează:

a) modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat;

b) paza frontierei de stat;

c) zona de frontieră (stabilită cu o lăţime de 2 km);

d) condiţiile in care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi a altor
bunuri;

e) condiţiile in care se pot practica anumite activităţi (pescuitul, recoltarea produselor lemnoase şi accesorii ale
pădurii);

f) imputernicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat in domeniul pazei frontierei de stat.

Prin tratate bilaterale incheiate cu statele vecine urmează să fie reglementate problemele commune de frontieră
privind intreţinerea frontierei, soluţionarea litigiilor de frontieră etc.

Test 17 Subiectul 1

1.1Izvoarelor dreptului international public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care
rezulta din acordul de vointa al statelor”.izvoare sunt acele forme prin care se exprima normele de drept
international, create prin acordul dintre state, ca reguli de conduita obligatorii din punct de vedere juridic.

1.2Tratatul international reprezinta – in sens larg – un acord sau o intelegere – care se incheie intre membrii
comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept international.

Оn perioada de inceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare
a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a incheierii unui mare numar de tratate
internationale care au marcat sfirsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor
dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei
de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile intre acestea concretizindu-
se оn tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din
punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii
internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii
economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D). 2.2. Carta O.N.U.Dintre tratatele internationale
multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se
manifesta sub mai multe aspecte:in cazul unui conflict intre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat
international, vor prevala cele dintii;

Carta O.N.U este оn masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al aceasta, ci si pentru state
terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele “leaga” doar
statele –parti la un tratat.

1.3.Elementele esentiale ale tratatului sunt:

 - subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international;

- vointa partilor, liber exprimata;

- obiectul tratatului.

1. Subiectele (părţile) tratatului internaţional. Părţile tratatului sunt subiecte de drept internaţional public, state si
organizaţii internaţionale guvernamentale, care au consimţit a se lega prin tratat şi faţă de care tratatul a intrat in
vigoare. Statele care nu sunt parte la tratat se numesc ”state terte”. Situaţia este similară şi pentru organizaţiile
internaţionale guvernamentale.
2. Consimţământul. Consimţământul reprezintă acordul de voinţă al părţilor de a fi legate prin tratat şi trebuie să fie
liber exprimat. Convenţia din 1969, stabileşte următoarele vicii de consimţământ şi, prin urmare, cauze de nulitate a
tratatelor:

3. Obiectul. Obiectul tratatului internaţional îl constituie raporturile internaţionle pe care prevederile tratatului le
reglementează în conformitate cu voinţa liber exprimată a părţilor. Obiectul unui tratat internaţional trebuie să
îndeplinească două condiţii: să fie posibil (realizabil), condiţie în general respectată, îtrucât este puţin probabil ca
statele să se oblige la săvârşirea unor acţiuni imposibile; să fie licit.

Conditiile de forma pentru valabilitatea unui tratat international:

• Forma scrisa. Exceptie -; forma orala. Tratatele incheiate sub forma orala -; gentleman’s agreement -; de origine
americana.

Subiectul 2

1.1Misiunea diplomatica este definita in literatura de specialitate ca ,,organul unui subiect de drept international,
instituit in mod permanent sau temporar, pe langa un alt subiect de drept international, in scopul mentinerii de relatii
diplomatice intre cele doua entitati".

1.2. Structura misiunii diplomatice

Functiile misiunii sunt reflectate de structura acesteia, modelul de mai jos fiind valabil chiar daca in anumite
circumstante ele sunt indeplinite de o singura sau un numar restrans de persoane:

a) - conducerea misiunii/seful misiunii;

b) - sectiile politica, economica, culturala, presa, consulara;

c) - biroul atasatului militar;

d) - secretariatul, contabilitatea si arhivele

e) - comunicatiile si alte servicii tehnice;

f) - personalul de serviciu.

Competenta:

1.3si 1.2.functile;

Potrivit prevederilor art. 3 al Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice, misiunile
diplomatice trebuie sa contribuie prin activitatea lor la dezvoltarea unor relatii pasnice intre state si la strangerea
legaturilor de colaborare dintre ele in domeniul economic, cultural si tehnico-stintific. Pe langa aceasta functie
generala , care trebuie sa determine intregul continut al activitatii reprezentantelor diplomatice, acestea indeplinesc
urmatoarele functii speciale:

a) reprezentarea statului acreditant pe langa statul acreditar;

b) protejarea, in statul acreditar, a intereselor statului acreditant si ale cetatenilor sai in limitele admise de dreptul
international;

c) negocierea cu guvernul statului acreditar;

d) informarea, prin toate mijloacele licite, asupra conditiilor si evolutiei evenimentelor in statul acreditar si
raportarea celor aflate guvernului statului acreditant;

e) promovarea de relatii amicale si dezvoltarea relatiilor economice, culturale si stiintifice intre statul acreditant si
statul acreditar.
In indeplinirea functiilor sale, reprezentanta diplomatica are anumite obligatii fata de statul pe teritoriu caruia isi
desfasoara activitatea (art. 4 din Conventia de la Viena), si anume:

- sa respecte legile si dispozitiile statului acreditar, fara ca prin aceasta sa se aduca atingere privilegiilor si
imunitatilor de care se bucura membrii unei reprezentante diplomatice;

- sa nu se amestece in treburile interne ale statului acreditar;

- sa nu foloseasca localurile reprezentantei in alte scopuri decat cele ale indeplinirii functiei reprezentantei
diplomatice.

La randul sau, statul acreditar are anumite obligatii destinate sa asigure buna functionare a reprezentantei
diplomatice. El trebuie sa acorde toate inlesnirile necesare indeplinirii functiilor acestuia (art. 25 din Conventia de la
Viena), astfel:

- sa inlesneasca obtinerea localurilor necesare misiunii si sa o ajute la gasirea unor locuinte potrivite pentru membrii
ei (art. 21 din Conventia de la Viena);

- sa asigure libertatea de circulatie a membrilor reprezentantelor diplomatice, in masura in care aceasta nu

contravine legilor sale privind anumite zone de securitate (art. 26 din Conventia de la Viena);

- sa asigure posibilitatea de comunicare libera a reprezentantei diplomatice in scopuri oficiale (art. 27 din Conventia
de la Viena).

Testul 18

Subiectul 1: Incheierea tratatelor international

1.1.Definiti notiunea de imputerniciri pentru incheierea unui tratat interntional

prin expresia “depline puteri” se înţelege un document emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi
desemnînd una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a
îndeplini oricare alt act cu privire la tratat; in deplinele puteri sunt consemnate imputernicirile uneia sau mai multor
persoane pentru a negocia, pentru a negocia si semna, pentru a semna tratatul ori pentru a efectua oricare alt act cu
privire la tratat.

1.2.Analizati stadiile si fazele incheierii unui tratat international si efectele acestuia.

Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale: negocierea textului tratatului, şi exprimarea
consimţământului statului de a fi luat parte la tratat.

Negocierea tratatului.Este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii statelor abilităţi în acest sens se
elaborează textul unui tratat. Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui stat conform
regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă denumirea de depline puteri şi se eliberează de regulă în
numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe, sub semnătura ministrului.Deplinele puteri se pot da fie
numai pentru a negocia, fie pentru a negocia şi semna tratatul, sau pentru alte operaţiuni ( cum ar fi parafarea, de
exemplu) întotdeauna precis circumscrise.

Negocierile propriu –zise încep prin verificarea deplinelor puteri, pentru a se evita ca ulterior una din părţi să invoce
incompetenţa reprezentantului său şi a se stabili de la început cadrul exact al tratativelor şi rezultatul la care se poate
ajunge.

Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către fiecare din părţi a poziţiei
asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă de documente informative privind
problemele în discuţie sau de acte normative interne privind aceste probleme, luarea în discuţie a unor principii şi
reglementări internaţionale în materie etc. Pe această bază, se formulează conţinutul celor trei părţi ale tratatului
(preambul, dispozitiv, partea finală).
 Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului, acesta se
parafează.Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colţuri, a iniţialelor numelor persoanelor care au
negociat tratatul..Parafarea nu obligă juridic statele, ci dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra
textului parafat. Parafarea poate interveni şi în cursul tratativelor, pe măsură ce părţile cad de acord asupra unor
paragrafe sau articole ale textului propus.

Semnarea tratatului

Semnarea unui tratat se poate face pur şi simplu sau „ad referendum” ( în acest caz semnătura este valabilă sub
rezerva aprobării de către un organ superior).Semnarea exprimă voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi a
se obliga la cele prevăzute de acesta. Semnarea poate avea, însă, o valoare juridică diferită, în raport de voinţa
părţilor contractante. Din acest punct de vedere se distinge între:

-tratatele care urmează să dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară,
distinctă de semnare, denumită ratificare;

-tratatele care dobândesc forţă juridică prin semnarea lor;

În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, confirmarea că textul
semnat reprezintă versiunea definitivă.Ea implică dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul şi obligaţia de a se
abţine de la orice acţiuni contrare spiritului tratatului până la ratificarea acestuia.

2). Exprimarea consimţământului statului pentru a fi parte la tratat.

Cea de doua fază a încheierii tratatelor apare ca necesară pentru tratatele care nu se consideră încheiate
numai prin depunerea semnăturii, în fapt însă majoritatea tratatelor internaţionale.

Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin recurgerea la unul din următoarele
mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea.

Ratificarea este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în acest scop este
aprobat de organele de stat competente a angaja statul în relaţii internaţionale. Ratificarea se justifică prin motive de
oportunitate, pentru mai multă siguranţă în ce priveşte volumul şi caracterul obligaţiilor asumate. Întrucât nu este
necesar ca toate tratatele să fie supuse ratificării, s-a încercat a se stabili o delimitare între acestea, fără a se putea
face, însă, cu destulă precizie. Problema este de competenţa internă a statelor.În afara situaţiilor prevăzute de
legislaţia internă a fiecărui stat, tratatele vor mai fi supuse ratificării ori de câte ori însuşi tratatul prevede ca fiind
necesară ratificarea, ori când părţile au convenit ulterior. De asemenea, când intenţia de ratificare rezultă din
conduita părţilor în timpul negocierii sau din deplinele puteri ale negociatorilor.

Aderarea. Este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au semnat un tratat
multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este necesar să
devină parte la acel tratat. Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede această în mod expres în
textul său, ori dacă din tratat rezultă intenţia părţilor de a permite ca şi alte state să poată adera la acesta.

Formulati modalitatile de exprimare a consimtamintului statului de a se lega printr-un tratat.

Exprimarea consimtamantului unui stat de a deveni parte la tratate

Pentru a deveni parte la un tratat un stat poate recurge la unul din urmatoarele mijloace juridice:

-semnarea

-schimbul de instrumente constituind un tratat

-ratificarea

-acceptarea ori aprobarea

-orice alt mijloc convenit.

(punctul 1.2 toate sunt descrise)

Subiect 2: Marea teritoriala si apele interioare

2.1 Apa interoara si teritoriala a unui stat.

Marea teritorială este o porţiune de mare de o anumită lăţime care se întinde de-a lungul teritoriului unui stat şi care
este supusă suveranităţii sale. Marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian de deasupra acesteia, face parte
integrantă din teritoriul de stat.

2.2. Regimul juridic al apelor teritoriale

Apele interioare cuprind raurile, fluviile, canalele, lacurile şi mări-le care se află in intregime pe teritoriul aceluiaşi
stat. In afara celor situate in intregime pe teritoriul unui stat, există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat
dintre două sau mai multe state (care mai sunt denumite şi contigue) şi cursuri care traversează teritoriile a două sau
mai multe state (care mai sunt denumite şi succesive). Din apele interioare ale statului mai fac parte şi apele situate
intre ţărm şi linia de la care se măsoară marea teritorială şi care cuprind golfurile şi băile interioare, precum şi apele
porturilor.

Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat pană la linia de

demarcaţie trasă la intrarea sau in interiorul băii, acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile
marine. De la această regulă se exceptează golfurile şi băile“istorice”, adică acele băi şi golfuri declarate de state ape
interioare - deşi prin suprafaţa lor ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau de mare liberă – pe consideraţiuni
de ordin istoric, bazate şi pe importanţa lor pentru economia naţională şi securitatea statului riveran. Din a doua
categorie fac parte: golful Hudson, care aparţine Canadei, golful Briston, care aparţine Angliei, golful Granville,
care aparţine Franţiei.

In cazul in care ţărmul golfurilor sau albiilor aparţin unui singur stat, regimul lor juridic

este stabilit prin legislaţia statului respectiv. Dacă ţărmul golfului sau băii aparţine la două state,regimul lor este
stabilit pe bază de acord incheiat intre statele riverane.

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare pană la linia care uneşte instalaţiile permanente făcand
parte integrantă din sistemul portuar şi care inaintează cel mai mult in larg.Apele porturilor sunt supuse suveranităţii
statului riveran, care de asemenea stabileşte regulile de intrare şi ieşire a navelor străine, condiţiile privind accesul,
staţionarea şi activitatea acestora in apa portului, precum şi instituie anumite restricţii. Statul riveran stabileşte care
dintre porturile sale sunt deschise sau inchise pentru navele străine. De obicei, statele inchid porturile lor militare şi
cele care servesc cabotajului.

2.3 Conditile de executare a dreptulu de tranzit inofensiv al navelor straine in apele teritoriale.

Specificul mării teritoriale, care o deosebeşte de apele maritime interioare, este dreptul de trecere inofensivă al
navelor comerciale străine. Acest drept presupune ca nevele comerciale să poată naviga prin marea teritorială a altui
stat, fără a intra în apele interioare şi să traverseze marea teritorială spre porturi sau din porturi spre larg.Pentru a fi
inofensivă, trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă. Oprirea şi ancorarea navelor străine în apele teritoriale sunt
permise, dar numai în măsura în care acestea sunt determinate de nevoile obişnuite ale navigaţiei sau de împrejurări
fortuite (avarii, furtună, etc.).Navele ce pătrund în marea teritorială sunt obligate să nu săvârşească acte împotriva
păcii, securităţii, ordinii publice sau intereselor statului riveran şi să respecte reglementările privind căile şi regulile
de navigaţie.Condiţiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teritorială sunt stabilite de legislaţia internă
a fiecărui stat care are ieşire la mare. Statul riveran nu poate împiedica trecerea inofensivă prin marea sa teritorială.
El poate, însă, să stabilească în cuprinsul acesteia zone maritime de securitate în care este interzisă intrarea navelor
străine de orice fel sau a unor categorii de nave, poate suspenda temporar dreptul de trecere inofensivă în anumite
zone şi poate să ia în marea sa teritorială măsurile necesare spre a împiedica sau întrerupe orice trecere care nu este
inofensivă.

Statul riveran exercită jurisdicţia asupra navelor aflate în pasaj inofensiv, în anumite condiţii. Pentru navele
comerciale, statul riveran poate efectua acte de instrucţie penală sau de arestare a unor infractori cu privire la faptele
penale săvârşite la bordul navei numai dacă: consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost
încălcată ordinea publică în marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau consular al statului de pavilion; pentru reprimarea traficului de stupefiante.Conform legislaţiei sale
de poliţie fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de vizită, de reţinere sau de captură a navelor comerciale
străine, de control al documentelor navei, al încărcăturii acesteia şi al documentelor echipajului, de confiscare a
produselor interzise aflate la bordul lor, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea regulilor stabilite.Dreptul de
urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel privitoare la regimul mării teritoriale poate
continua şi după ieşirea în marea liberă a navei infractoare.

În ce priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran de regulă nu poate opri o navă aflată în pasaj inofensiv pentru a-şi
exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate la bordul navei, dar poate lua faţă de navele comerciale măsuri
asiguratorii pentru obligaţii asumate în legătură cu trecerea prin mare.

Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicţie în
marea teritorială a altui stat. În cazul în care nava respectivă sau echipajul acesteia încalcă legislaţia statului riveran
nava poate fi obligată să părăsească marea teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru orice prejudiciu
produs de navă sau de echipaj revine statului de pavilion.

TEST 19

1.1 Definiția tratatului internațional

Tratatul internațional constituie principalul izvor al DIP. Prin tratat intelegem un accord incheiat in scris, intre state
sau alte entitati de dr. international ce prin continutul sau isi asumă drepturi si obligații correlative ce servesc ca
reguli de comportament.

Importanta tratatului international deriva din faptul ca este principala modalitate de codificare a DIP. Prin codificare
se stabileste voința subiecților pe anumite probleme de interes internațional ce ulterior serveste drept un stardart de
abordare a semnatarilor in cazul sferelor de interes.

1.2 Efectele tratatului.

Pornind de la principiul ”pacta sunt servanda” (tratatele trebuie respectate) relevam ca efectele acestora indifferent
de influienta și cîmpul de extindere (tr.regionale, locale) formează o conduită a participanților prin stabilirea unor
scopuri comune general acceptabile de reglementare a unor situații concrete.

Subiectii ce își exprimă acordul de voință vor fi obligați să respecte obligațiile tratatului la care fac parte, derogarea
nefiind admisă decît cu acordul unanim al tuturor semnatarilor.

De regulă efectele tratatului nu au efect retroactiv, respectiv va fi valabil doar pentru situatii de viitor,

Totodată, dacă a fost tratatul semnat, subiectului participant este inzestrat cu o obligație negativă de a nu incheia
tratate ce ar contravine obiectului și scopului tratatelor sale incheiate anterior.

Nimeni nu poate fi constrîns în alegerea de a face sau nu parte la diferite tratate/intelegeri, internaționale, de aceia
responsabilitatea pentru neindeplinirea prevederilor se sancționează cu diferite măsuri, care nu sunt determinate
exhaustiv, dar sunt alese de catre ceilalți semnatari. (in dependenta de natura tratatului)

1.3 temeiurile încetării

Încetarea presupune stingerea efectelor juridice ale unui tratat, adica imposibilitatea producerii de catre acesta a unor
efecte – drepturi/obligații

Încetarea se realizează prin anumite modalități –

1) Abrogare – voință unanimă a partilor fie expresă sau tacită,

 2) Denunțare – face ca tratatul sa iasa din regimul juridic al statului (insă pentru efectuarea acestui
mechanism, este necesar ca in clauzele tratatului să fie prevăzută o asemenea reglementare)
3) Anulare – modalitate de renunțare unilaterală (a unui stat). de regulă anulare se realizează ca consecintă a
violării prevederilor de catre una din partile sale, a schimbării imprejurărilor in care a fost incheiat tratatul.
4) Dispariția uneia din partile contractante a contractului – ca subiect de DI
5) Expirarea termenului de valabilitate a tratatului
6) Executarea completa a prevederilor tratatului
7) Survenirea unei conditii rezolutorii expres prevazută in cuprinsul tratatului
8) Reducerea numarului de participanti la tratatul multilateral sub numarul necesar pentru intrarea in vigoare a
acestuia
9) Drept urmare a constatarii nulitatii tratatului international
10) Adoptare a unei decizii obligatorii din partea anumitor organizatii internaționale. De exemplu rezolutiile
consiliului de securitate al ONU in privinta anumitor problemle.
Subiectul II- Metodele și mijloacele de purtare a razboaielor.

1.1 Definiți metodele și mijloacele de purtare a războiului

Actele prevăzute din definiția agresiunii din 1974 califică prin metode de purtarea rzboiului –

a- invadarea sau atacarea unui stat de catre fortele armate ale altui stat sau oricare ocupatie militară, chiar
termporară
b- bombardarea de către fortele armate ale unui stat a teritoriului altui stat
c- blocadă navală a porturilor si coastelor
d- folosirea fortelor armate ale unui stat
e- trimiterea in cadrul unui stat, de forte navale, terestre aeriene, bande sau grupuri inarmate pentru a se deda
la acte de violenta impotriva altui stat.
precum si mijloace in care se recurge la forta in relatiiile internationale (legal) –

1. dreptul la autoarpare individuală sau colectivă (adica legitima aparare)

2. masuri collective de constringere. Atunci cind se constata o amenintare la adresa pacii.

3. dreptul popoareleor aflate sub dominatie coloniala, de a lupta pentru dobindirea independentii.

1.2. formulați metode si mijloace de purtare –

(aici la fel ca la punctu 1.1, doar ca specificăm ca toate punctele de sus – au loc fără acordul statului si în urma
iscării unui conflict. Precum si sspecificăm că pot avea loc si mijloace de purtare a războiului – de genu –
constringere informaționala, economica.

1.3 mijloacele interzise sunt - invadarea sau atacarea unui stat de catre fortele armate ale altui stat sau oricare
ocupatie militară, chiar termporară,

bombardarea de către fortele armate ale unui stat a teritoriului altui stat

blocadă navală a porturilor si coastelor,

,folosirea fortelor armate ale unui stat,

trimiterea in cadrul unui stat, de forte navale, terestre aeriene, bande sau grupuri inarmate pentru a se deda la acte de
violenta impotriva altui stat.

precum si mijloace in care se recurge la forta in relatiiile internationale (legal) –

Dacă e să evaluăm acestea, deducem că, indifferent de metodă, reprezintă un pericol imminent pentru relațiile
internaționale, aduce atingere gravă unui teritoriu si poate avea efecte nefaste pentru parti neimplicate. De exemplu
in cazul distrugerii unor centrale electrice, sau nucleare, pot provoca efecte pe termen lung, din cauza radiatiei, si
infestării unui teritoriu..etc

Testul 20

1.1 Definiti Dreptul internat al drepturilor omului – ca ramura a dr intern public.

Dreptul international al drepturilor omului constituie un ansamblu de norme si principii de natura conventionala
si/sau cutumiara care reglementeaza conduita statelor pentru asigurarea respectarii si protectiei drepturilor si
libertatilor fundamentale fara discriminare atita pe timp de pace, cit si pe timp de razboi.

1.2 Analizati aparitia si evolutia codificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

*Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor privind respectul persoanei umane şi
recunoaşterea unor drepturi ale acesteia, este considerată „Magna Carta Libertatum” (Marea Cartă a Libertăţii) din
1215, un document semnat de regele englez Ioan Fără de Ţară sub presiunea nobilimii, în cadrul căreia se consemna
că „nici un om liber nu va fi arestat ori deţinut sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii”, exilat ori
lezat în orice mod, fără o judecată corespunzătoare potrivit legilor ţării. Un alt act, ulterior, provenind tot din Anglia
şi intitulat „Habeas Corpus Act” (1679), întărea protecţia juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor, de
această dată stabilind noi garanţii în apărarea libertăţii individuale a fiecărei persoane în faţa justiţiei. „Bilul
drepturilor”, adoptat în 1689 ca urmare a revoluţiei burgheze din Anglia, proclama, între altele, abolirea puterii
arbitrare a regelui asupra supuşilor săi, recunoaşterea pentru întreaga populaţie a dreptului de a i se garanta libertatea
şi egalitatea în faţa legilor şi a justiţiei şi interzicerea oricărui tratament inuman. „Declaraţia de independenţă” a
statelor americane (1776) afirma, în alt context istoric, drepturile omului, consemnând că „Toţi oamenii s-au născut
egali; ei au fost dăruiţi de Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situează dreptul la
viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost apoi preluate în 1781 în „Bilul drepturilor”, care
este o parte componentă a Constituţiei S.U.A. din 1787, în vigoare şi astăzi. „Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluţiei franceze, încorona aceste tradiţii, ca şi ideologia iluministă ce
a inspirat procesul revoluţionar, constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii. Ea consacra
drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului: egalitatea în faţa legii, garanţia împotriva oricărei arestări abuzive,
prezumţia de nevinovăţie, libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate
etc.

Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drepturilor omului în ansamblul lor a apărut după cel de-al
doilea război mondial, ca o consecinţă a întăririi forţelor în lupta pentru democraţie şi progres social şi ca o reacţie
împotriva încălcării acestor drepturi de către regimurile de tip fascist care au dezlănţuit războiul. S-a constatat cu
acest prilej că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în primejdie pacea şi securitatea lumii întregi şi
impune organizarea unei colaborări internaţionale în vederea protecţiei drepturilor omului. Carta O.N.U. cuprinde o
paletă destul de largă de prevederi referitoare la drepturile omului. Astfel, în Preambul se consemnează „credinţa în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi va-loarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor
şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici…”, iar printre scopurile organizaţiei (art.1, paragraful 3) figurează şi
realizarea cooperării internaţionale pentru „dezvoltarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Potrivit Cartei O.N.U., colaborarea
internaţională pentru protecţia drepturilor omului trebuie să se facă după următoarele principii:

a) drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt o insti-tuţie de drept intern a fiecărui stat;

b) statele trebuie să colaboreze între ele pentru promovarea respectării universale şi efective a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi să-şi asume obligaţii privind recunoaşterea prin legislaţia lor a acestor drepturi;

c) în cazul în care prin nerespectarea sistematică a drepturilor omului se crează o primejdie pentru pacea şi
securitatea internaţională, O.N.U. este îndreptăţită să ia măsurile corespunzătoare.

Carta O.N.U. nu are, însă, în cuprinsul său vreun text în care să se definească conceptul de drepturi ale omului sau să
se facă o enumerare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Pentru a se acoperi această lacună, în 1945 a
fost creată o Comisie a Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, cu sarcina de a alcătui un proiect de cartă în acest
domeniu, ca un ideal de atins pentru toate popoarele şi naţiunile. Rezultatul lucrărilor s-a concretizat în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. Ulterior, alte două
documente, adoptate în 1966, au dezvoltat

şi consolidat juridic prevederile Declaraţiei: „Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice” şi „Pactul
internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale”. A urmat un număr impre-sionant de
reglementări privind aspecte deosebit de variate din acest domeniu, atât în cadrul O.N.U., cât şi al instituţiilor sale
specializate (O.I.M., O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O. etc.), din care în continuare

vom prezenta pe cele mai semnificative:

- „Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea oricăror forme de discriminare rasială”

-„Convenţia privitoare la drepturile politice ale femeilor” (1952)

-„Declaraţia drepturilor copilului” (1959)

- „Declaraţia privind drepturile persoanelor arierate mintal” (1971)

- „Declaraţia privind drepturile persoanelor invalide” (1975)

- „Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane
sau degradante” (1975)

- „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”, adoptat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a
O.N.U. din 1979,

1.3 Evaluati intrumentele universale privind protectia drepturile omului

După adoptarea „Declaraţiei universale a drepturilor omului” s-a resimţit nevoia ca prevederile declarative ale
acesteia să fie reluate şi precizate prin instrumente internaţionale cu caracter juridic obligatoriu de necontestat în
baza angajamentului asumat de statele semnatare. În acelaşi timp, avându-se în vedere că la momentul respectiv
drepturile civile şi politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile economice, sociale şi culturale nu puteau fi
asigurate la un nivel satisfăcător decât în mod progresiv, în măsura posibilităţilor proprii ale statelor şi într-o ordine
de prioritate adoptată după propria apreciere a fiecăruia, precum şi prin măsuri de cooperare internaţională, datorită
condiţiilor foarte diferite existente în statele membre ale O.N.U., s-a adoptat soluţia, considerată mai viabilă, a
reglementării acestor drepturi prin instrumente juridice separate şi a tratării lor diferenţiate. După discuţii ce s-au
purtat în diferite organisme ale O.N.U. timp de peste 10 ani, la 16 decembrie 1966 au fost adoptate de către
Adunarea Generală şi deschise spre semnare statelor, intrând în vigoare în anul 1976, „Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale”.
Cele două pacte au o structură asemănătoare. Ambele pacte au un preambul cu conţinut identic, în care se declară că
respectarea fără discriminare a drepturilor omului constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume. Pentru
punerea în aplicare şi respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale încheiate în cadrul sau sub
egida O.N.U. (cele două pacte, dar şi celelalte convenţii care se referă la protecţia anumitor drepturi ale omului), în
cuprinsul acestora sunt prevăzute garanţii şi proceduri de control şi sancţionare.

Asemenea garanţii şi proceduri sunt:

a) Asumarea de către statele-părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi de altă natură pentru asigurarea realizării
drepturilor omului în statele respective;

b) Obligaţia statelor de a prezenta rapoarte periodice asupra măsurilor luate în vederea îndeplinirii obligaţiilor ce şi
le-au asumat în virtutea convenţiilor în materie la care sunt parte. Asemenea rapoarte se prezintă, de regulă,
Consiliului Economic şi Social al O.N.U., iar pentru „Pactul cu privire la drepturile civile şi politice” s-a înfiinţat un
Comitet al drepturilor omului cu sarcina de a primi asemenea rapoarte, de a le analiza şi a prezenta concluziile şi
propunerile sale Consiliului Economic şi Social; Comitetul drepturilor omului poate, de asemenea,

să primească comunicări din partea oricărui stat care să-i atragă atenţia că un alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile
asumate sau să atragă el însuşi atenţia respectivului stat în acest sens, după care urmează o procedură de bune oficii,
eventual o procedură de conciliere, până la rezolvarea satisfăcătoare a situaţiei;
c) Procedura prevăzută de „Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice”, potrivit
căreia Comitetul drepturilor omului este abilitat să primească şi să examineze plângeri ale unor persoane particulare
care pretind că au fost victime ale încălcării drepturilor omului. Protocolul nu a intrat încă în vigoare, datorită
neratificării de către minimum 10 state-părţi la Convenţie;

procedura se poate aplica, însă, de către Comisia drepturilor omului a O.N.U. şi de Consiliul Economic şi Social al
O.N.U.;

d) Procedura prevăzută de Carta O.N.U. pentru soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor care prezintă o ameninţare
sau o încălcare a păcii şi securităţii internaţionale, în cazul în care încălcarea drepturilor omului capătă o asemenea
amploare încât atinge valorile respective. Procedura a fost aplicată cu referire la politica de apartheid a Republicii
Sud-Africane, în legătură cu care s-au adoptat de către organele abilitate ale O.N.U. măsuri de constrângere conform
Cartei.

2.1 Definiti noitunea de stramtoare internationala

Strâmtorile internaţionale sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat formând treceri înguste pentru
navigaţie între două porţiuni ale mării libere. Regimul juridic al acestora interesează atât statele riverane, pentru
asigurarea propriei lor securităţi, cât şi celelalte state ale lumii, pentru facilitarea navigaţiei libere a navelor proprii,
strâmtorile făcând posibilă scurtarea rutelor între diferite porturi ale lumii.

2.2 analizati dreptul de a trece in tranzit si dreptul de pasaj inofensiv a stramtorilor internationale.
Până la Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internaţional nu cuprindea reguli general acceptate
privind navigaţia prin strâmtorile internaţionale, existând doar reglementări punctuale asupra unora dintre acestea:
Bosfor şi Dardanele (la Marea Neagră), Sun, Beltul Mare şi Beltul Mic (la Marea Baltică), Gibraltar (între Marea
Mediterană şi Oceanul Atlantic), Magellan (în partea de sud a Americii Latine) etc. Regimul juridic stabilit prin
Convenţia din 1982 prevede că prin strâmtorile care leagă o parte a mării libere sau o zonă economică ex-

clusivă cu o altă parte a mării libere sau a zonei economice exclusive statele au un drept de trecere în tranzit pentru
navele lor, similar dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială. Navele care trec prin strâmtorile
internaţionale trebuie să reali-zeze un tranzit continuu şi rapid, să se abţină de la orice activităţi care necesită o
autorizare prealabilă din partea statului riveran, sau care sunt interzise de acesta, ori care ar stânjeni navigaţia şi să
respecte reglementările privind navigaţia în zonă stabilite de statele riverane. Statele riverane, la rândul lor, au
obligaţia de a asigura dreptul de trecere în tranzit a tuturor navelor în deplină securitate şi fără nici o discriminare.
Ele rămân, însă, suverane asupra acestor strâmtori.

2.3 Evaluati regimul juridic a stramtorilor Marii Negre .

Constituind singura ieşire spre Marea Mediterană pentru ţările riverane Mării Negre, strâmtorile Bosfor şi
Dardanele prezintă atât pentru ţările respective, cât şi pentru alte ţări, o importanţă politică, militară şi economică
deosebită. Stabilirea unui statut internaţional al Bosforului şi Dardanalelor s-a făcut pentru prima oară prin Pacea de
la Kuciuk-Kainargi din 1874, până atunci Imperiul otoman exercitând suveranitatea sa deplină asupra acestora. Alte
reglementări au fost realizate îndeosebi prin Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul de la Londra (1841) şi
Convenţia de la Lausanne (1923). Sub imperiul acestor reglementări internaţionale regimul juridic al celor două
strâmtori a oscilat între libertatea deplină pentru navigaţie numai a navelor unor state (Rusia, Anglia etc.) sau pentru
toate statele lumii şi închiderea lor totală pentru navele militare, demilitarizarea şi neutralizarea lor. Regimul juridic
actual al strâmtorilor Mării Negre este stabilit prin „Convenţia de la Montreux” din 1936.Potrivit acestei convenţii
regimul trecerii prin cele două strîmtori este diferenţiat pentru navele comerciale şi pentru navele militare, în timp
de pace şi în timp de război. Circulaţia navelor comerciale prin strâmtori în timp de pace este liberă pentru toate
statele lumii. În timp de război circulaţia este liberă numai dacă Turcia este neutră, iar dacă Turcia este beligerantă
ea are dreptul să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru
navele statelor neutre, cu condiţia ca acestea să nu ajute vreun stat inamic. Navele militare ale altor state au dreptul
de a trece prin strâmtori în timp de pace, dar cu unele restricţii. Statele riverane Mării Negre pot trece prin strâmtori
orice navă militară, inclusiv submarine, acestea fiind însă obligate să navigheze numai ziua şi la suprafaţă; pentru
statele neriverane trecerea navelor militare este supusă unor restricţii de tonaj, de număr de nave şi de tipul acestora.
În timp de război, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele militare ale statelor inamice, iar dacă Turcia nu este
beligerantă ea poate permite navelor de război ale altor state să treacă prin strâmtori, cu condiţia ca statele respective
să încheie cu ea acorduri de asistenţă mutuală. După al doilea război mondial, marile puteri au căzut de acord la
Postdam în 1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a se permite tonaje mai mari ale navelor militare, dar
negocierile purtate ulterior nu au dus la nici un rezultat.

Testul 21

1.1 Definiti instituia recunoasterii in dr. International pubilc

Recunoaşterea internaţională constă într-un act unilateral al unui stat prin care acesta recunoaşte ca valabile şi, în
ce-l priveşte, ca opozabile, fapte, acte sau situaţii juridice existente, care pot avea prin aceasta consecinţe asupra
drepturilor, obligaţiilor şi intereselor sale. Recunoaşterea are drept obiect apariţia unui nou subiect de drept
internaţional, cum sunt statele sau mişcările de eliberare naţio-nală, dar există şi recunoaşterea guvernelor, a unor
modificări terito-riale, a calităţii de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă etc.

1.2 Analizati subiectii tipurile si formele recunoasterii internationale.

Subiecti ai recunoasterii:-statele

a. guvernele
b. beligeranţei şi insurecţiei
c. mişcările de eliberare naţională.
Recunoaşterea are un caracter declarativ, constituind un act de constatare a apariţiei unui stat nou, ca subiect de
drept internaţional.Ea nu conferă noului stat calitatea de stat, pe care aceasta o dobândeşte din momontul creării
sale.Refuzul de a nu recunoaşte un nou stat nu afectează existenţa acestuia , dar îşi păstreză calitatea de subiect de
drept, cu toate consecinţele ce ducurg din aceasta.Recunoaşterea poate îmbrăca mai multe forme.

Ea poate fi mai întîi de jure şi de facto.

Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat.Ea este irevocabilă, efectele ei
stingându-se numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului recunoscut.

Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi revocată oricând , ea exprimându-se
într-un câmp limitat de relaţii, de obicei relaţii comerciale şi diplomatice limitate.

Între recunoaşterea de jure şi cea de facto nu sunt deosebiri de esenţă, iar limitele dintre sunt greu de
stabilit, recunoaşterea de facto constituind de regulă o fază pregătitoare a recunoaşterii de jure.

Recunoaşterea poate fi expresă sau tacită.

Recunoaşterea expresă se face în baza unui act care poate lua diferite forme: o notă diplomatică, o
declaraţie de recunoaştere un mesaj al şefului statului sau chiar o telegramă de felicitare din partea şefului statului, a
şefului guvernului sau a ministrului de externe.

Recunoaşterea tacită poate fi dedusă din acţiunile concludente ale unui stat cum sunt: stabilirea de relaţii
diplomatice, încheierea unui tratat bilateral de reglementare a relaţiilor politice generale etc.

S-a pus problema dacă admiterea participării unui stat la o organizaţie internaţională, la o conferinţă
internaţională sau la un tratat multilateral poate echivala cu recunoaşterea sa tacită de către toate statele
participante.Se consideră că, în principiu, în asemenea situaţii simpla participare nu echivalează cu recunoaşterea ,
la asemenea forme de relaţii internaţionale luând parte adesea şi state care nu se recunosc reciproc, dar dacă, de
exemplu, un stat votează în favoarea admiterii unui nou membru într-o organizaţie internaţională, exprimându-şi
astfel in mod clar atitudinea faţă de acesta, votul exprimat poate fi apreciat ca o recunoaştere tacită.

1.3 Evaluati efectele juridico-politice de recunoastere a unui stat.

Recunoaşterea statelor. Statul poate lua naştere ca subiect nou numai prin întrunirea cumulativă a celor trei
elemente constitutive: teritoriu, populaţie şi guvern. Putem astfel defini recunoaşterea unui nou stat ca fiind un act
unilateral prin care unul sau mai multe state admit explicit sau tacit că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat şi
că în consecinţă îi recunosc personalitatea juridică internaţională, respectiv capacitatea de a obţine drepturi şi de a
contracta obligaţii internaţionale.

Statele nu pot recunoaşte o situaţie internaţională care contravine normelor imperative rezultând într-un act
ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional.

C. Efectele recunoaşterii.

a. Recunoaşterea are efect constitutiv în ceea ce priveşte calitatea de subiect de drept internaţional a statului
recunoscut.

b. Recunoaşterea are efect declarativ. Existenţa unui stat nu este condiţionată de actele de recunoaştere ale
celorlalte state, care oricum intervin ulterior momentului de la care se consideră că un stat nou devine un nou
membru al comunităţii internaţionale.

Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează prin forţă ca urmare a unei
revoluţii sau lovituri de stat. Recunoaşterea unui guvern este astfel definită ca fiind un act unilateral prin
care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorităţii publice al acestui stat capabil să intermedieze relaţiile
dintre cele două state. În practica statelor în legatură cu recunoaşterea guvernului se aplică principiul efectivităţii.
Noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează şi se bucură
de sprijinul majorităţii populaţiei având, deci, perspective rezonabile de permanenţă. Guvernul ce urmează a fi
recunoscut trebuie să fie capabil să se achite de obligaţiile sale internaţionale.

2.1 Definiti interpretarea tratelor Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se
determină sensul unui cuvant sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.
Obiectul interpretării unui tratat internaţional este limpezirea clauzelor sale neclare, iar scopul ei este de a stabili
“voinţa comună” a părţilor contractante cu privire la dispoziţiile tratatului la momentul redactării textului. Convenţia
de la Viena (1969) consacră interpretării tratatelor trei articole: 31, 32 şi 33.

2.2 . Analizati modalitati si forme de interpretare a tratelor Din punctul de vedere al modurilor de interpretare,
distingem: a) interpretareainternationala; si b) interpretarea interna.

a) Interpretarea internationala in dependenta de autoritatea competenta pentru interpretarea

unui tratat international, poate fi:

- interpretarea facuta de partile contractante ale tratatului;

- interpretarea jurisdictionala, care este efectuata de tribunalele arbitrale sau instantele de

judecata internationale (de pilda, CIJ, CJCE);

- interpretarea facuta de catre organizatiile internationale.

Interpretarea facuta de partile contractante are o forta deosebita in raport cu celelalte

interpretari. Ea poarta denumirea de interpretare autentica. Interpretarea autentica imbraca doua

forme: 1) interpretarea expresa, care este facuta de partile contractante la momentul incheierii

tratatului; se poate face prin clauze interpretative inscrise in insusi cuprinsul tratatului, continand

definitia unor termeni folositi, prin acte aditionale sau scrisori interpretative semnate in acelasi

timp cu tratatul si pe calea unor acorduri interpretative incheiate concomitent cu actul interpretat

sau ulterioare acestuia. La toate acestea se mai adauga si situatia cand prin anumite intelegeri

internationale se constituie un organ special, de pilda, o comisie mixta, care va avea ca scop rezolva-
rea problemelor legate de interpretarea unui tratat; si 2) interpretarea tacita, adica cea care

decurge din practica concordanta a statelor in aplicarea prevederilor unui tratat international.

Interpretarea unui tratat facuta printr-un act international se impune partilor cu aceeasi forta

juridica precum insusi tratatul.

Interpretarea jurisdictionala. Daca partile nu se pot pune de acord asupra interpretarii tratatului

international, ele pot supune diferendul arbitrajului international sau CIJ. Interpretarea

data de un tribunal arbitral international sau de CIJ are forta obligatorie numai pentru partile in

diferend si priveste numai cauza supusa reglementarii.

Organizatiile internationale sunt in drept sa interpreteze dispozitiile actelor lor constitutive, tratatele

la care organizatia este parte, precum si tratatele in legatura cu care se pot pronunta, in temeiul atributiilor

lor specifice. In ceea ce priveste interpretarea de catre organizatiile internationale, trebuie tinut

seama totodata de lipsa caracterului obligatoriu al actelor (rezolutiilor) de interpretare ale acestora.

b) Interpretarea interna a tratatelor poate consta dintr-o interpretare guvernamentala interna,

facuta de autoritatile publice guvernamentale, de regula, competente in domeniul relatiilor externe

(ministerele de externe ale statelor parti) sau dintr-o interpretare jurisdictionala interna,

efectuata de catre instantele de judecata ale statelor parti. Interpretarea interna nu se impune

decat organelor statului in cauza si nu altor state parti la tratat.

2.3Identificati pricipalele reguli de interpretare

Regulile de interpretare. Convenţia de la Viena (1969) a codificat principalele reguli de

interpretare a tratatelor internaţionale. Astfel, in conformitate cu art. 31 pct. 1 “Un tratat trebuie

să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor

tratatului in contextul lor şi in lumina obiectului şi scopului său”.

După cum reiese din dispoziţia articolului citat, regulile de interpretare ale unui tratat

internaţional cuprind următoarele principii esenţiale:

- principiul bunei-credinţe, care cere ca interpretarea să aibă in vedere ceea ce părţile au avut

de gand să spună in realitate;

- principiul sensului obişnuit al termenilor tratatului, ceea ce inseamnă că la interpretare trebuie

reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor, afară de cazurile cand acestea, după cum precizează art.

31 pct. 4, sunt utilizate intr-un sens special;

- interpretarea termenilor tratatului trebuie să se facă in contextul lor. Aceasta inseamnă că

la interpretarea unui tratat trebuie avută in vedere fraza in care figurează termenul respectiv, alineatul in care se
găseşte termenul in cauză, o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul
tratatului in intregul său. Textul tratatului, după cum ştim, cuprinde atat preambulul acestuia, cat

şi eventualele sale anexe. Totodată, după cum precizează art. 31 pct. 2 din Convenţia de la Viena

(1969), textul unui tratat nu poate fi disociat de contextul său, care cuprinde orice alte acorduri,

intervenite intre toate părţile unui tratat ori intre unele din acestea, cu prilejul incheierii tratatului

sau avand legătură cu tratatul. O dată cu contextul, se va ţine seama, de asemenea, de eventualele

acorduri intervenite ulterior intre părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea

dispoziţiilor sale, de orice practică urmată ulterior in aplicarea tratatului prin care este stabilit

acordul părţilor in privinţa interpretării tratatului, precum şi de alte reguli pertinente de drept

internaţional, aplicabile relaţiilor dintre părţi (Convenţia din 1969, art. 31 pct. 3);

- interpretarea tratatului in lumina obiectlui şi scopului său. Aceasta presupune raportarea

interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut in vedere la incheierea tratatului in

cauză. Nu se admite o interpretare contrară obiectului şi scopului tratatului.

Aceste reguli de interpretare au un caracter general şi se aplică tuturor tratatelor

internaţionale.

Pe langă regulile generale de interpretare, codificate de Convenţia de la Viena (1969), practica

convenţională internaţională mai cunoaşte şi alte reguli de interpretare, principalele din ele fiind:

- regula sensului clar, care inseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au

un sens clar. Scopul interpretării este de a lămuri ceea ce nu este clar, insă nu ceea ce este clar;

- regula neadmiterii interpretării termenilor tratatului in sens absurd sau neraţional, adică interpretarea

lui in contradicţie atat cu contextul tratatului, cat şi cu obiectul şi scopul acestuia;

- regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a tratatului

să se facă astfel incat să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l facă fără

efect, adică nul. Cunoscutul savant Emerich de Vattel considera că “interpretarea care ar face un

act inutil şi fără obiect nu poate să fie admisă”

In cazurile in care interpretarea dată conform regulilor generale de interpretare, prevăzute

la art. 31 din Convenţia de la Viena (1969), lasă sensul ambiguu sau obscur, ori conduce la un

rezultat vădit absurd sau neraţional, se poate face apel la mijloacele complementare de interpretare,

prescrise la art. 32 din Convenţie (1969), cum ar fi: a) lucrările pregătitoare; şi b) imprejurările in

care a fost incheiat tratatul.

TESTUL 23
1.1 Notiunea de fluviu internațional.
Prin fluviu international se inteleg cursurile de apa ce separa sau traversează teritoriile mai multor state, sunt
navigabile pina la varsarea lor in mare sau ocean, si desigur care reprezinta un interes economic. Calitatea de fluviu
international se atribuie prin intermediul semnării conventiilor bilaterale sau multilaterale, deoarece nu exista
reglementari internationale generale care sa stabileasca principii exhaustive de navigatie si folosire a fluviilor
internationale. Pentru prima dată, incercare de recunoastere a unnui fluviu international a avut loc in anul 1815,
congresul de la Viena.

Odată cu proclamarea unui fluviu ca fiind de circulatie si interes internațional se stabiles anumite clause ce privesc
norme si princiipii de exploatare a fluviului cum ar fi deexemplu – obligatiile de utilizare echitabilla si rezonabilă a
cursului de apă, de a nu cauza pagube, de a coopera si contribui la mentinerea si intretinerea cursului de apă astfel ca
acesta să ramina navigabil si cit mai mutine daune ecologice.

1.2 Regimul de navig pe Dunăre.

Dunărea a prezentat de-a lungul timpurilor un interes sporit atit pentru statele riverane, cit si pentru alte state
neriverane din considerentul ca gratie intinderii sale si pozitiei geografice care strabate mai multe tari din centrul si
sud-estul europei constituia un obiect de expansiune si dominatie din partea marilor puteri.

Pentru prima oara calitatea de fluviu international o dobindeste in anul 1815 – congresul de la Viena, ulterior insă in
urma conflictului dintre Imperiul Rus asupra Turciei, Rusia preia controlul asupra gurilor Dunării.

Situatia a fost restabilita prin tratatul de la parios 1856. Conform tratatului au fost instituit principiul libertatii de
navigatie. În prezeent regimul al navigatiei pe Dunare este reglementat prin conventia de la Belgrad din 18 august
1948.

Aceasta prevede ca navigatia pe dunare este libera pentru cetateni, navele comerciale si marfurile tuturor statelor in
conditii de egalitate. Navele aflate pe dunare au dreptul sa intre in porturi, sa procedeze acolo la operatiune de
incarcare si descarcare, debarcare imbarcare a calatorilor.

Cit priveste navele militare, aici se aduc anumite restrictii,. De ex statele riverane au dreptul de a naviga numai pe
portiunea de fluviu cuprinsa intre granitile proprii. Iar navele armate ale statelor neriverane sunt interzise!.

Înafară de drepturi, conventia stabileste si obligatii desigur, pentru statele riverane pentru intretinerea fluviului(in
sectorul lor) imbunătătirea si mentinerea conditiilor de navigare.

1.3 Comisia Dunării.

Comisia dunării este organul central, atribuit cu prerogative de corp diplomatic, care este alcatuit din reprezentatntii
statelor riverane, cu sediul la Budapesta (Ungaria).

Printre atributiile de bază ale acestei organizatii sunt de coordonare, informare, consultare si supraveghere. Acesta
stabileste planul general al lucrarilor in interesul navigatii, face recomandari statelor si transmite materialul
documentar serviciilor hidrometerologice pe dunare, publica harti si atlase.

Comisia dunarii deasemenea formează anumite organe de administrare - pentru supravegherea si efectuarea
lucrarilor hidrotehnice pentru imbunatatirea navigabilitatii dunarii in anumite sectoare. Dat fiind faptul ca dunarea se
intinde de la ULM (Germania pina in Sulina (Romania) – gura de varsare, au fost semnate conventii privind
cooperarea pentru protectia si utilizarea durabila a fluviului Dunarea. Această prevede gospodarirea durabila si
echitabila a apelor fluviului, masuri de reducere a poluarii, protectia mediului acvatic, utlizarea durabila pentru
alimentarea cu apă potabila si protectia de conservare si construire a ecosistemelor.

Subiectul II
2.1 Războiul presupune un pericol eminent pentru dezvoltarea relatiilor internationale viabile. Crimele de razboi
constituie o categorie de fapte penale, prin care se incalca in mod grav regulile stabilite prin tratatele internationale
referitoare la modul de desfăsurare a conflictului armat si la protectia anumitor persoane si de bunuri in cadrul
acesteia. Este o expresie care desemneaza incalcarea normelor de purtare a razboiului de catre orice persoane, fie
acestea militare sau civile, sau daca reprezinta sau nu autoritatea statală. Crimele de război constituie agravante in
cadrul conflictului, ce vizează atacul asupra unor puncte slabe ale unor teritorii precum (atacuri asupra persoanelor
civile, asupra centralelor nucleare etc).

2.2 Codificarea.

Încercări de codificare si catalogare a anumitor actiuni drept crime de razboi incep inca din secolul 19. in anul 1863
presedintele SUA, LINCOLN, a publicat ”instructiunile ale armatei militare” acest act continea prevederi ce
interziceau anumite actiuni chiar pe timp de conflict. Ca notiune ”crimele de razboi” apar in secolul 20, odata cu
conventia de la HAGA -1907, Geneva 1929, statutul tribunalului militar intrernational de la Nuremberg, Conventia
de la Geneva 1949 – Astfel treptat se profilează conceptul de crimă de razboi si impotriva umanitatii, care presupune
obligatia statelor de a adopta legislatia necesara pentru pedepsirea infractiunilor grave precum

- indreptarea atacurilor asupra populatiei civile

- lansarea de atacuri discriminatorii
- afectarea instalatiilor ce contin forte periculoase – centrale nucleare.
- Folosirea cu perfidie a semnelor crucii rosii
Precum si crimele ce sunt indreptate contra umanitatii –

Asasinatul

Sclavia

Deportarea

Si orice act inuman comis impotriva populatiei civil de catre organelle unui stat sau de catre terte persoane- (putem
exemplifica terorismul)

1.3. Crimele de razboi au fost scoase inafara legii, si asta datorita gradului urias de pericol pentru existenta statelor si
populatiei in cadrul unui conflict armat. Ca de altfel si razboiul in general (prin principiul neagresiunii si rezolvarii
diferendelor pe cale pasnica). Totusi acestea persista in anumite conflicte si prin ele se incalca in mod grav regulile
stabilite prin tratatele internationale sau cu caracter cutumiar referitoare la modul de desfasurare a conflictului armat
si la protectia anumitor categorii de persoane si de bunuri,. Crimele de razboi sunt condamanbile pe temeiuri morale,
etice si rligioase, Acestea cuprind asasinatele, relele tratamente inumane sau degradante, deportarile de civili pentru
munci fortate, luarea prizonierilor de razboi, luarea in sclavie, executarea de ostatici, jefuirea bunurilor publice sau
private, precum si distrugerea fara motiv a oraselor si satelor sau dvastarea acestora.

Desigur ca este dificil de sanctionat toate aceste nereguli odata ce a izbucnit conflictul armat, deoarece
supravegherea si constatarea crimelor se realizează cu dificultate. Multe din crimele savirsite contra umanitatii si de
razboi nu au fost nici pina acum sanctionate, deoarece sunt greu de demonstrate in conditiile in care partile
beligerante sustin ca au folosit mijloacele date doar pentru autoaparare si din extrema necesitate.

Metodele interzise sunt reglementate de o serie de acorduri si tratete, care in principiu stabilesc aceleas prevederi –
interzicerea indreptarii atacurilor asupra populatiei civile ,lansarea de atacuri discriminatorii afectarea instalatiilor ce
contin forte periculoase, folosirea cu perfidie a semnelor crucii rosii,asasinatele,sclavia,deportarea, genocidul si
orice act inuman comis impotriva populatiei civil de catre organelle unui stat sau de catre terte personae.

De aici revine obligatia Dreptului International public de a servi drept un mecanism de scoatere definitiva a
razboiului inafara legii, si constituirii a unui drept al pacii, deoarece orice act/crima de razboi, impotriva umanitatii
aduce doar prejudicii pentru omenire.

Test 24

Subiectul 1
1.1. pacta sunt servanda” ca orice tratat aflat in viguare leaga partile si trebuie sa fie executat de acestea cu buna
credina,

1.2. Principiul PACTA SUNT SERVANDA apare din cele mai vechi timpuri, fiind intalnit la caldeeni, egipteni,
chinezi si mai tarziu la greci si la romani.

Initial, acest principiu era strans legat de religie. Incheierea pactelor internationale avea o importanta componenta
religioasa, fiind insotita cel mai adesea de diverse ritualuri. Paralel cu aspectul religios se vor dezvolta si vor apare
elemente de conceptie juridica embrionara.

Forta obligatorie a tratatelor deriva din „bona fides” - idee recunoscuta la toate popoarele vechi. Buna credinta este
cotata ca element de structura moral-etica si religioasa: ea reprezinta o indatorire de onestitate, o obligatie de a-si
respecta cuvantul dat sub sanctiunea unei pedepse mult mai grave decat cea impusa de oameni, pedeapsa
transcedentala a zeilor omniprezenti.

Consacrarea reala si des repetata a acestui principiu in documentele intenationale se realizeaza dupa primul si, mai
ales, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

1.3. Principiul pacta sunt servanda comporta in continutul sau juridic si in aplicarea sa practica

aspectul esential al bunei-credinte, indeplinirea cu buna-credinta a tratatelor in vigoare, incheiate conform dreptului
international. Se ridica astfel problema bunei-credinte in indeplinirea tratatelor, a precizarii acestui principiu in
comportarea statelor parti la un tratat international in vigoare. Conceptul bunei-credinte este larg dezbatut in
doctrina juridica. Considerat ca un principiu care reglementeaza ansamblul vietii internationale, regula bunei-
credinte a dobandit o consacrare specifica in domeniul tratatelor, ca un element esential al principiului pacta sunt
servanda.

Importan_a principiului pacta sunt servanda intareste rolul fundamental ca piatra de

temelie in existenta vitala si pasnica din toate timpurile la nivel international intre toate statele mai ales in contextul
situatiei actuale internationale . Stabilitatea relatiilor internationale depinde de respectarea cu buna-credinta a
principiului pacta sunt servanda - unic garant al pacii si securitatii internationale . Principiul pacta sunt servanda nu
are un caracter absolut, in sensul ca nu orice tratat trebuie respectat, ci numai tratatele incheiate in mod licit, in
conformitate cu dreptul international. Tratatele inegale, inrobitoare, care stabilesc conditii de subordonare a unui stat
fata de altul, care incalca principiile fundamentale ale dreptului international, pot fi anulate de statele care au fost
silite sa le incheie.

Tinand seama de aceasta, principiul pacta sunt servanda trebuie definit in sensul ca statele sunt obligate sa
indeplineasca cu buna-credinta si pe deplin tratatele internationale care sunt incheiate in mod licit, respectand,
asadar, prin clauzele lor, dreptul international. Principiu potrivit caruia "statele trebuie sa indeplineasca cu buna-
credinta obligatiile

asumate conform Cartei" este interpretat in urm_toarele aspecte juridice esen_iale:

a) indeplinirea cu bun_-credin__ a obliga_iilor asumate (reluarea art. 2, al. 2 al Cartei);

b) indeplinirea cu bun_-credin__ a obliga_iilor care decurg din principiile _i regulile general

admise ale dreptului interna_ional;

c) a obligatiilor decurgand din acorduri internationale incheiate in conformitate cu

principiile si regulile general recunoscute ale dreptului international;

d) in caz de conflict intre obligatiile din acorduri internationale si obligatiile membrilor

Subiectul 2
2.1Imunitatea diplomatica presupune imunitate de jurisdictie, inviolabilitatea persoanei, a cladirilor reprezentantei
diplomatice si mijloacelor de transport, inviolabilitatea corespondentei diplomatice. Reprezentantul diplomatic care
încalca legile tarii de resedinta nu va fi supus jurisdictiei statului de resedinta, ci va putea fi declarat „persona non
grata”, ceea ce genereaza rechemarea sau expulzarea sa, urmând sa raspunda pentru faptele sale în fata instantelor
statului sau. Alte facilitati de care poate beneficia : scutirea de taxe si impozite personale, de taxe vamale, de
prestatii etc.

2.2. Principiul imunităţii diplomatice este una dintrele cele mai vechi elemente ale relaţiilor externe. De exemplu
guvernele Greciei şi Romei Antice acordau statut special solilor. Conceptul de bază a evoluat de-a lungul timpului,
şi a rezistat până în ziua de azi. Ca materie al legii internaţionale, imunitatea diplomatică iniţial se baza pe obiceiul
şi practica

judiciară internaţională. În perioada de după al II-lea Război Mondial s-au încheiat o serie de

convenţii internaţionale, cele mai de seamă fiind Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile

diplomatice din 1961 şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963.

Aceste convenţii au stabilit regulile de bază privind statutul diplomatic şi statutul consular, şi au

uniformizat aplicarea lor. In prezent, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este cel
prevăzut de Convenţia de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare, care constituie dreptul comun
minimal. Spre deosebire de regimul juridic acordat misiunilor diplomatice, care are un caracter unitar, având la bază
dreptul diplomatic, codificat în Convenţia de la Viena din anul 1961 si cutuma, regimul juridic acordat oficiilor
consulare şi personalului acestora este foarte variat. Acest lucru este determinat de faptul ca imunităţile şi
privilegiile consulare au, în mică măsură, la baza lor cutuma, cu regulile ei vechi şi clare, şi, minimal, Convenţia de
la Viena din 1963, care a codificat o mare parte a dreptului consular, lăsând deschisă calea statelor, conform art. 73,
de a încheia acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să
extindă sfera lor de aplicare.
2.3. Din gama imunitatilor si privilegiilor consulare si diplomatice fac parte: Protecţia activităţii oficiului consular

Folosirea drapelului naţional şi a stemei,Asigurarea sediilor,Inviolabilitatea sediului oficiului consular, Scutirea

oficiului consular al statului trimiţător de impozite şi taxe, Inviolabilitatea arhivelor consulare, Libertatea de
comunicare,Libertatea de deplasare,Taxe consulare şi impozite,Imunitatea de jurisdicţie ,Scutirea membrilor
oficiului consular de impozite şi taxe ,Scutirea de control vamal şi de taxe vamale,Inviolabilitatea persoanei

Intre imunităţile şi privilegiile diplomatice şi cele consulare sunt asemănări, deoarece vizează aceleaşi inviolabilităţi
şi facilităţi în vederea asigurării condiţiilor necesare pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor şi funcţiilor ce le
revin. S-a susţinut că funţionarii consulari nu sunt trimişi pentru a negocia cu guvernul statului de reşedinţă, ci ei au
o misiune mai restrânsă, de a proteja naţionalii şi a informa guvernul lor despre tot ce ar putea fi de interes pentru
acesta.
De asemenea, funcţionarii consulari au puteri reprezentative în privinţa intereselor economice, comerciale şi sociale
ale statului trimiţător; nu de puţine ori, în lipsa unui diplomat, ei pot negocia cu guvernul statului de reşedinţă.
Pe de altă parte, diplomaţii îndeplinesc şi ei sarcini consulare, astfel încât este greu de precizat unde se termină o
competenţă şi începe cealaltă. Teoriile majoritare relevă că între serviciul diplomatic şi cel consular nu sunt
diferenţe esenţiale. De aici tendinţa de unificare a regimului juridic al celor două categorii de reprezentanţi.
Spre deosebire de imunităţile şi privilegiile misiunilor diplomatice, care îşi au izvoarele în dreptul internaţional
cutumiar şi în tratatele internaţionale, privilegiile şi imunităţile consulare „sunt mai recente" şi sunt statuate, mai
ales, în tratate internaţionale şi.în practica statelor.

Test 25

1.1.Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit
de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii
cu caracter internaţional. Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a D.I.P. sunt statele. Pe
lângă state ca subiecte primare a D.I.P. figurează organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat, naţiunile care
luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanul

1.2.Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional derivate întru cât ele sunt produsul acordului de
voinţă al statelor care le-au constituit şi subiecte limitate deoarece ele îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită
competenţele numai în limitele prevederilor statutului lor. Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile
internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate juridică pentru îndeplinirea funcţiilor şi
realizarea scopurilor. Totodată din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie decurge că organizaţia
internaţională este un organ de colaborare a statelor şi nu o putere suprastatală. Dreptul internaţional contemporan
garantează personalitate juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberare şi formarea statului lor
independent. Calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă
pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care luptă pentru eliberare naţională li se aplică
principiul neintervenţiei în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică regulile de drept
internaţional umanitar. A se sublinia că o mişcare de eliberare poate accede la statutul de participant la raporturile
juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale.

1.3 Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de cooperare a statelor. Scopul înfiinţării lor este
de a coordona colaborarea statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale. Actualmente personalitatea
juridică internaţională este recunoscută tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În dispoziţiile statelor lor se
vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile internaţionale dispun de următoarele capacităţi:

a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu

funcţionarii săi.

b.Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile.

c. Dreptul de a apărea în justiţie.

calitatea de subiect de D.I.P. le permite să beneficieze de următoarele drepturi:

a. De a desfăşura acţiuni fie paşnice fie armate pentru emanciparea lor naţională.

b.De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu acele state şi organizaţii care le-au recunoscut.
Întreţinerea relaţiilor oficiale cu O.N.U. se manifestă prin faptul că în cadrul acesteia mişcărilor de eliberare
naţională li se acordă statutul de observator. În alte organizaţii dacă actele lor constitutive prevăd acest lucru
mişcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de membri asociaţi. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizaţii
aceste mişcări pot fi admise în calitate de membri cu drepturi depline în aceste organizaţii.

c. De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni internaţionale organizate de state sau organizaţiile care le-
au recunoscut.

d.De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P.

e. De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea statelor sau organizaţiilor. Ca urmare a
constituirii majorităţiipopoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de D.I.P. a mişcărilor de
eliberare naţională este în descreştere ceia ce probabil va duce cu timpul la dispariţia lor definitivă.

Subiectul2 : Dreptul international aerian

2.1 Dreptul internaţional aerian este o ramură a dreptului internaţional public şi constituie un ansamblul de norme
juridice şi principii de drept destinate reglementării relaţiilor dintre subiectele sale, relaţii care iau naştere ca
urmare a explorării şi folosirii spaţiului aerian de către aviaţia civilă. O altă definiţie a acestei ramuri de drept:
dreptului internaţional aerian cuprinde normele juridice care reglementează folosirea de către oameni a spaţiului
aerian, statutul juridic al aeronavelor şi regulile referitoare la circulaţia aeriană.
2.2 Dreptul aerian a început să se dezvolte doar începând cu secolul XX, când, ca urmare а progreselor rapide în
domeniul aviaţiei, a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene, a creării unor norme de drept internaţional,
care să guverneze activitatea statelor în aer.De menţionat, că unele reguli juridice, cu privire la spaţiul aerian au fost
formulate înaintea apariţiei şi a dezvoltării aviaţiei. Dreptul roman, spre exemplu, privea spaţiul aerian ca res
communis omnium (lucru care aparţine tuturor). În evul mediu, spaţiul aerian era privit ca aparţinând proprietarului
pământului. Problema suveranităţii asupra spaţiului aerian a că-pătat о însemnătate practică abia spre sfîrşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, оdată cu apariţia şl dezvoltarea navigaţiei aeriene, care a iniţiat
о luptă între state pentru dominaţia aerului. Existau la acea etapă două teorii privind spaţiul aerian: libertatea aerului
şi suveranitatea asupra spaţiului aerian. Astfel, la sesiunea de la Grand a Institutului de Drept Internaţional în 1906,
se formula teza ”L’air est libre”, statul având numai drepturi strict necesare autoapără-rii. Prin Convenţia de la Paris
din 1919, „înaltele părţi contractante recunosc că fi ecare putere are suveranitatea completă şi exclusivă asupra
spaţiului aerian de deasupra teritoriului său”. Spaţiul aerian de deasupra largului mării este liber. Statele contractante
admit însă, în relaţiile dintre ele, în condiţii de egalitate şi reciprocitate, libertatea de trecere, pe baza căreia fi -ecare
stat se obligă să acorde în timp de расе — şi fără о autorizaţie specială — aeronavelor civile ale celorlalte părţi
contractante libertatea de trecere paş-nică pe deasupra teritoriului său, în condiţiile stabilite de convenţie.Convenţia
de la Paris cere ca fi ecare avion să aibăо naţionalitate, care este determinată de înmatricularea sa într-un stat, şi de
naţionalitatea proprietarului aeronavei. În baza prevederilor Convenţiei de la Paris a fost înfi inţată „Comisia
internaţională pentru navigaţia aeriană”, cu funcţia de a asigura aplicarea prevederilor convenţiei Convenţia de la
Paris nu se aplica decât în timp de расе. În caz de război, ea se mărginea să proclame «libertatea de acţiune» a
statelor beligerante.Convenţia de la Havana din 1928 conţine numeroase dispoziţii care coincid cu prevederile
Convenţiei de la Paris.După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în 1944, о conferinţă саге a
adoptat mai multe convenţii privind spaţiul aerian.Prima convenţie, Convenţia cu privire la aviaţia civilă
intematională, a înlocuit regimul Convenţiei din 1919. Această convenţie proclamă şi ea suveranitatea deplină şi
exclusivă a statului asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său. Potrivit convenţiei, aeronavele civile,
proprietate particulară şi care nu sînt folosite pentru servicii aeriene internaţionale regulate au dreptul de a zbura
peste teritoriul celorlalte părţi contractante, precum şi dreptul de a face escale în scopuri necomerciale, fără a avea
nevoie de о autorizaţie prealabilă.

2.3 Spațiu aerian - coloană de aer care este supusă suveranității unui stat determinat atunci cănd se află situată
deasupra tertoriului acelui stat, sau nu este supusă dacă se află situată deasupra mării libere.

Regimul juridic al spațiului aerian al statelor este reglementat prin legislația statelor, dar în anumite privințe, și
prin convenții internaționale (ex. Convenția de laChicago din 1944 cu privire la aviația civilă internațională.

Convenţia de la Paris din 1919 asupra navigaţiei aeriene prevedea în mod expres că fiecare stat are suveranitate
deplină şi exclusivă asupra spaţiului atmosferic situat deasupra teritoriului său. În cuprinsul acestui spaţiu, care
constituie spaţiul aerian naţional, se recunoaşte libertatea traficului aerian, implicând un drept de trecere inofensivă a
aeronavelor civile ale altor state care să se exercite în condiţii stabilite de fiecare stat

Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează în primul rând prin dreptul său de a
stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele naţionale, cât şi pentru cele străine

Fiecare stat reglementează prin legislaţia sa internă condiţiile de acces şi utilizare a spaţiului său aerian şi
poate interzice ca anumite aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spaţiu

Orice violare a reglementărilor stabilite potrivit legislaţiei naţionale reprezintă o încălcare a suveranităţii statului şi îi
dă acestuia dreptul de a riposta, obligând aeronava infractoare să aterizeze, şi de a lua şi alte măsuri considerate
drept necesare pentru apărarea securităţii sale

Orice aeronavă are naționalitatea statului în ale căror registre este înscrisă

Cu prilejul înmatriculării se face distincția între aeronavele de stat și cele civile; distincţia nu are în vedere criteriul
proprietăţii ci funcţiile pe care le îndeplinesc aeronavele