Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Lucru individual

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional:

definiția principiilor fundamentale ale dreptului international;
conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului international

Conducator stiintific. ZAHARIA Virginia

Dr. / conf. univ.
Student Burlacu Cristina
Anul II f/r gr 4
 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INT’L

Principiile fundamentale sunt norme cu aplinatie universala, cu nivel maxim de

generalitate si caracter impunitiv, ce dau expresie si protejeaza valori
internationale fundamentale in raporturile dintre subiectele de dr. int’l. Ele nu
pot fi ierarhizate si sunt interdependente si dinamice, caracterizandu-se prin:
- maxima generalitate – reprezentand abstractizarea a aceea ce este
esential in intregul sistem de drept international, avand rol diriguitor si
dominat;
- aplicatie universala – reprezinta rezultatul convergentei vointelor
cvasimajoritatii statelor, extinzand-se si la alte subiecte de drept int’l;
- caracter juridic obligatoriu – fiind reglementare de tratate sau
cutume;
- protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre dintre
subiectele de drept international.
Principiile fundamentale sunt consacrate in Carta ONU (art.2), dezvoltate in
Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1970 si completate de Actul Final al
CSCE de la Helsinki (1975), Carta de la Parin pentru o Noua Europa (1990) etc.

Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept

internațional cu privire la relatiile prietenesti si de colaborare intre state in
conformitate cu Carta O.N.U., din 1970, consacra 7 principii fundamentale:
1. Principiul egalitatii suverane a statelor;
2. Principiul pacta sunt servanda - Principiul indeplinirii cu buna-credinta a
obligatiilor internationale asumate in Charta O.N.U.;
3. Principiul autodeterminarii;
4. Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state;
5. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta;
6. Principiul solutionarii pe cale pasnica a diferendelor internationale;
 7. Principiul cooperarii intre state.

Actul final de la Helsinki din 1975 mai adauga 3 principii:

8. Principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale;
9. Principiul inviolabilitatii frontierelor;
10.Principiul integritatii teritoriale a statelor.

Alte principii recent conturate in plan international sunt principiul protejarii

mediului inconjurator, al dezarmarii, al securitatii colective, al solidaritatii
internationale, al bunei vecinatati, al primatului dreptului international.

1. PRINCIPIUL EGALITATII SUVERANE A STATELOR – toate statele

au drepturi si obligatii egale, fiin d membri EGALI ai comunitatii internatiionale
indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de alta naura.
Continutul egalitatii suverane cuprinde urmatoarele elemente:
 statele sunt egale din punct de vedere juridic;
 fiecare state se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati;
 integritatea teritoriala si independenta politica sunt inviolabile;
 fiecare stat are dreptul de a-si alege si dezvolta in mod liber
sistemul politic, economic, social si cultural;
 fiecare stat are dreptul de a-si stabili legile proprii, de a defini si
conduce liber relatiile sale internationale, de a apartine sau nu
organizatiilor internationale;
 fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state;
Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridica si una economica.
2. PRINCIPIUL AUTODETERMINARII
Este un principiu nou al D.I.P., consacrat dupa cel de-al doilea Razboi Mondial,
cuprins atat in Carta O.N.U. cat si in Pactele internationale privind drepturile
omului, 1966 si in Actul final de la Helsinki, 1975. Acest principiu repezinta o
continuare a principiului nationalitatilor, aparut in sec. XIX, proclamat de
revolutiile burgheze din 1848, potrivit caruia popoarele asuprite au dreptul de a-
si hotari singure soarta. Titularul acestui principiu este poporul/natiunea, nu si
minoritatile nationale.
Declaratia AG – ONU din 1970 statueaza, cu privire la acest principiu, ca „toate
popoarele au dreptul de a-si hotari statutul lor politic in deplina libertate si fara
amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica, sociala si culturala”,
toate celelalte state avand, in egala masura, obligatia de a respecta acest
principiu.
Drepturi aferente acestu principiu sunt:
 dreptul popoarelor de a-si constitui un stat propriu independent;
 obligatia organizatiilor internationale de a sprijini lupta popoarelor la
autodeterminare;
 dreptul popoarelor care lupta pentru autodeterminare ca ele sa fie
recunoscute pe plan international si sa se bucure de protectia dreptului
international;
 dreptul popoarelor care lupta pentru autodeterminare de a participa la
conferinte internationale, la organizatii internationale, de a stabili relatii
oficiale cu alte state;
 dreptul de a-si hotari singure sistemul politic si social pe care vor sa-l
imbratiseze;
 dreptul de a-si folosi bogatiile naturale in mod liber.
Aceste drepturi le au doar popoarele asuprite nu si minoritatile nationale.
3. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI IN TREBURILE INTERNE ALE
ALTOR STATE (NEIMIXTIUNII)
Este unul din principiile vechi ale D.I.P. ce presupune dreptul statelor de a-si
exercita atributiile suveranitatii lor fara niciun amestec din afara, precum si
obligatia corelativa de nu interveni in afacerile care tin de competenta nationala
a unui alt stat (apartinand domeniului rezervat). Este o garantie juridica a
suveranitatii statelor si a dreptului popoarelor la autodeterminare.
Astfel, este intrezisa orice forma de interventie sau amenintare impotriva
personalitatii unui stat sau impotriva elementelor politice, economice sau
culturale.

4. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORTA SAU LA AMENINTAREA

CU FORTA

Pana in 1928 dreptul international public era un drept al pacii si al razboiului

cand devine doar un drept al pacii. Acest principiu a fost consacrat prin Pactul
general de renuntare la razboi ca instrument al politicii nationale a statelor,
semnat la Paris la 27-08-1928, Pactul Briand- Kellog.
Ulterior Carta O.N.U. a adaugat ca si amenintarea cu forta e interzisa in relatiile
internationale. Prin „forta” se intelege orice forme ale presiunii politice,
economice sau de alta natura, toate acestea fiind considerate ilicite.
Actul Final de la Helsinki, 1975, prevede ca:
 nici un considerent nu poate fi invocat drept o justificare pentru a recurge
la forta sau la amenintarea cu forta;
 satele trebuie sa se abtina de la orice act care constituie o amenintare cu
forta sau o folosire a ei direct sau indirect in relatiile cu alt stat;
 sa se abtina de la orice desfasurare de forte, de la orice manifestare de
forta care are ca obiectiv amenintarea altui stat in scopul de a-i ingradi
suveranitatea;
  sa nu recurga la represalii bazate pe forta;
 sa nu solutioneze diferendele internationale prin forta.

Folosirea fortei de catre un stat impotriva suveranitatii, integritatii teritoriale sau

independentei politice a altui stat, indiferent de forma in care se manifesta
aceasta agresiune sau in orice alta maniera incompatibila cu Carta O.N.U.
constituie agresiune. Sunt considerate agresiuni armate:
 declaratiile de razboi facute altui stat;
 invadarea cu forte terestre, maritime sau aeriene a teritoriului altui stat;
 atacarea de catre fortele armate terestre, navale, aeriene, cu sau fara
declaratia de razboi, a teritoriului unui stat;
 blocada navala a coastelor sau porturilor unui stat;
 sprijinul acordat unor formatiuni armate aflate pe teritoriul unui stat
pentru invadarea altui stat;
 refuzul statului de a lua masuri impotriva acestor formatiuni armate in
cazul in care statul invadat cere acest lucru;
 bombardarea de catre fortele armate a teritoriului altui stat;
 invadarea (chiar si provizorie) a teritoriului altui stat sau orice ocupatie
militara sau anexare, prin folosirea fortei, a teritoriului unui stat;
 folosirea fortelor armate care stationeaza pe teritoriul unui stat, contrar
acordului care exista cu acel stat care a permis stationarea sau prelungirea
perioadei de sedere pe acel teritoriu dupa expirarea acordului;
 cand un stat pune la dispozitia altui stat o parte din teritoriul sau si admite
ca acesta din urma sa comita un act de agresiune impotriva unui stat tert;
 trimiterea de forte inarmate sau mercenari pentru a comite acte de violenta
indreptate impotriva altui stat.
Agresiunea e considerata o crima impotriva pacii internationale si e limitata
folosirea ei in 3 situatii:
 dreptul la autoaparare al statului victima - raspuns licit asupra statului care
savarseste o agresiune;
 dreptul Consiliului de Securitate de a aplica masuri de constrangere
impotriva unui stat vinovat de incalcarea pacii si securitatii internationale;
 folosirea fortei in procesul de autodetrminare.

Acest principiu se aplica nu numai in raport cu un anume stat, ci si in zone

nesupuse unei suveranitati precum:
 marea libera - Conventia asupra marii, 1982;
 zona internationala a spatiilor submarine, spatiul extraatmosferic si
corpurile ceresti - Tratatul spatial din 1976 si Acordul privind activitatea
statelor pe Luna si pe celelalte corpuri ceresti din 1979.

5. PRINCIPIUL SOLUTIONARII PE CALE PASNICA A

DIFERENDELOT INTERNATIONALE

Carta ONU (art.2 pct.3) stipuleaza ca toti membrii organizatiei au oblgatia

generala de a solutiona diferendele lor internationale prin mijloace pajnice,
astfel incat pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie in
primejdie.
Art. 33 pct.1 din Carta ONU indica aceste mijloace pașnice de solutionare a
diferendelor – tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara,
prin intermediul unor organisme sau acorduri regionale.
6. PRINCIPIUL „PACTA SUNT SERVANDA” (INDEPLINIREA CU
BUNA CREDINTA A OBLIGATIILOR INTERNATIONALE)
Acest principiu este consacrat inca din antichitate. Declaratia din 1970 prevede
ca fiecare stat trebuie sa indeplineasca cu buna credinta obligatiile asumate
conform Cartei ONU, in virtutea principiilor si normelor general recunoscute ale
dr. int’l, precum si a celor cuprinse in tratatele la care este parte.

Acet pincipiu nu este doar o norma juridica, ci si una de morala internationala,

deoarece statele trebuie sa isi indeplineasca obligatiile la care au consimtit liber
si care sunt conforme dreptului international, fara subterfugii, fara folosirea unor
modalitati incorecte de a ocoli executarea lor. Se aplica atat tratatelor, cat si
cutumei.

7. PRINCIPIUL COOPERARII
Reprezinta obligatia statelor de a coopera intre ele in vederea mentinerii pacii si
securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice
internationale.

ALTE PRINCIPII FUNDAMENTALE PREVAZUTE DE

ACTUL FINAL DE LA HELSINKI

8. PRINCIPIUL INVIOLABITITATII FRONTIERELOR

Acest principiu prevede obligatia statelor de a se abtine, acum si in viitor, de la
orice atentat impotriva acestor frontiere, de la orice cerere sau act de acaparare si
uzurpare a teritoriului oricarui stat independent. El completeaza principiul
integritatii teritoriale a statului, interzicand celorlalte state sa atenteze impotriva
frontierelor altui stat. Frontierele unui stat pot fi modificate doar prin acord
intervenit intre state, acord realizat pe calea mijloacelor pasnice, de obicei a
tratativelor.
Actul final al Conferintei de la Helsinki din 1975 prevede ca obligatii pentru
state de a se abtine de la orice atentat impotriva frontierelor unui stat, precum si
de la orice cerere sau act de acaparare sau uzurpare a intregului sau a unei parti
din teritoriul altui stat.

9. INTEGRITATEA TERITORIALA A STATELOR

Reprezinta posibilitatea fiecarui stat de a folosi singur, exclusiv si absolut
teritoriul sau.
Drepturi:
• de a-si organiza administrativ, politic teritoriul dupa bunul sau plac;
• de a stabili regimul juridic al persoanelor aflate pe teritoriul;
• de a-si folosi liber bogatiile naturale ale solului si subsolului;
Obligatii:
• de a nu viola teritoriul altui stat;
• de a nu anexa cu forta o parte sau intreg teritoriul altui stat;
• de a nu exercita puterea sa asupra teritoriului altui stat.

10. PRINCIPIUL RESPECTARII DREPTURILOR OMULUI SI A

LIBERTATILOR FUNDAMENTALE
Este consacrat de Actul Final de la Helsinki, 1975, - document cu caracter
politic si nu juridic, fiind completat de Carta ONU si Pactele internationale din
1966.

Initial a fost considera un principiu de drept international de ramura, insa in

prezent el reprezinta o coordonata esentiala in raporturile internationale,
conditionand cooperarea interstatala si aderarea la diverse foruri internationale
sau regionale.