Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Referat

Influenta Izvoarelor Dreptului privat asupra

sistemului ligislativ din RM

Conducator stiintific Cara-Rusnac Aliona

Doctor în drept, conferențiar universitar

Student Burlacu Cristina

Anul 1 f/r,gr 4

1
 IZVOARELE DREPTULUI

Prin izvor de drept se înţelege actul juridic cu valoare normativă în care sunt cuprinse regulile
de drept.

Esența și conținutul dreptului cunosc forme, modalități specifice de exprimare. Aceste

modalități sunt cunoscute în știința dreptului snb denumirea de izvoare ale dreptului.

Ele au evoluat pe parcursul dezvoltării istorice a societății, sub influența schimbărilor social-
economice de la o epocăla alta și chiar de la o etapă la alta Întelegerea evoluției dreptului în
decursul timpului implică cunoasterea – între altele – a conturării și dezvoltării modalităților
specifice de exprimare a esenței și conținutului său în diferite etape istorice

In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, modalitatile specifice de exprimare a

continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.

1. NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni: izvor de
drept in sens material si izvor de drept in sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului – denumite si izvoare reale – sunt concepute ca

adevarate 'dat'-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea
legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitatile practice (daca este vorba de
obicei).

In continutul acestor izvoare (denumite si surse) sunt introduse elemente ce apartin unor
sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale dreptului, factorii de
configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana, constiinta juridica.

Este evident ca analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale
(sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce dau continut concret
dreptului pozitiv, concentrand nevoile reale ale vietii si relevandu-se legiuitorului sub forma unor
comandamente sociale (comenzi sociale).

Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in acest moment in mod

deosebit, avand in vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta in forma nuda. Lor le este
caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara, poarta si denumirea de
izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.

2
 In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se face distinctie
intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In intelesul pe care-l
confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit
document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizatie
juridica).

Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte,

de modalitati, prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se
impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Aceasta varietate de forme prin care
normele juridice se exprima, determina pe unii autori sa vorbeasca despre caracterul eterogen al
surselor (formelor) dreptului.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele

nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre
exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezinta
totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire
de lege sau jurisprudenta, care sunt surse oficiale; in acelasi timp, actul normativ sau contractul
normativ sunt considerate izvoare directe, pe cand obiceiul sau normele elaborate de organizatii
nestatale sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie 'validate' de o autoritate statala
pentru a deveni izvoare de drept.

S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si cutuma sunt
izvoare creatoare intrucat creaza norme noi, pe cand jurisprudenta si doctrina, necreand norme
noi, ci doar interpretand pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ.

Preocuparile mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus in lumina si alte

aspecte caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. S-a vorbit astfel despre sursele
formale sau legale ale dreptului si sursele istorice sau materiale ale sale. Aceasta impartire este
considerata drept inutila si este criticata de catre cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor
doua domenii material si formal.

2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI

Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia existentei

unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de
exprimare pe care dreptul si le constituie este determmata de multitudinea relatiilor sociale care
reclama reglementare juridica. Toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o pluralitate de
izvoare – acte normative ale autoritatilor statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina etc.
Sisteme de drept calitativ asemanatoare pot sa se exprime in forme diferite, asa cum, de altfel, un
sistem de drept concret, de-a lungul existentei sale, se poate reproduce in mai multe forme.
Ponderea unuia sau altuia din izvoarele sale formale se modifica in raport de gradul dezvoltarii
sale, de complexitatea relatiilor sociale pe care le exprima.

3
 Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt
urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina,
contractul normativ si actul normativ.

A. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului.
El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii, fiind expresia unor necesitati pe care orice
societate le resimte, necesitati legate de conservarea valorilor comunitatii. La aparitia sa, dreptul
preia o serie de obiceiuri si le adapteaza realitatii specifice unei societati politice.

Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei practici.
Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod inconstient de multe ori, unele reguli. Pe cale
de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva este utila si necesar a fi urmata in viata
de toate zilele.

Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui
obicei din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului este marcat de
doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza
(recunoaste) un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de
parti, ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula
juridica.

In plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obisnuielnic) a
alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.

Cutumele reprezinta o practica atat de inradacinata incat oamenii socotesc ca prin

ele isi exercita un drept pozitiv. Cutuma implica o indelungata practica sociala; de aceea se
socoteste ca in continutul sau este cuprinsa o bogatie sociologica.

Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate ca
precedente. Se degaja astfel o notiune generala, alcatuita din ceea ce este comun unor cazuri
concrete repetate. Aceasta este norma generala consacrata prin cutuma. Legiuitorul poate
consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta.

In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod, spre exemplu),
legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea, contestandu-le
expres (Codul civil, spre exemplu, a abrogat, in buna masura, cutumele anterioare). Este evident,
insa, ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume, uzuri, etc. In afara atitudinii
legiuitorului si a legii scrise fata de obicei, instantele de judecata (jurisprudenta) sunt confruntate
cu reguli statornicite pe baza obiceiului. In practica s-a ridicat problema daca judecatorul poate
lua in considerare o regula stabila de obicei, la care insa nu face trimitere legea (codul). In

4
dreptul vechi, judecatorul care cunostea un obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia.
Daca, insa, regula era contestata de cealalta parte, regula trebuia dovedita. Dovada se facea prin
mijloacele de proba obisnuite (proba cu martori) sau se recurgea la ceea ce se chema 'inquisitio
per turbam' (cercetare prin multime). Se recurgea la parerea unui mare numar de oameni din
regiune, cu experienta, care deliberau si emiteau un verdict, de care judecatorul tinea seama.

In dreptul modern situatia este analizata nuantat. Astfel, in dreptul public (in dreptul
constitutional si in dreptul international public), sub forma uzantelor, obiceiul joaca inca un rol
important.

In dreptul privat este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi facut decat in limita
legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre lege). Acest lucru este
valabil si in dreptul comercial.

In orice caz este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept obiceiului

care ar contine o regula contrara ordinii publice si moravurilor si nici cutumei care ar abroga o
lege in vigoare (consuetudo abrogatoria si desuetudo).

Azi, obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si chiar a
legilor.

Exista un domeniu pe care autorii moderni in abordeaza si prin prisma rolului obiceiului
si anume cel al exercitiului dreptului subiectiv. Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decat in
limite rationale, in conformitate cu obiceiurile si moravurile sociale si potrivit scopului lor
natural. Un drept exercitat in contradictie cu asemenea cerinte inceteaza a mai fi un drept (un uz)
si devine un abuz. In acest fel, obiceiul este o coordonata de apreciere a exercitiului licit al unui
drept.

B. Doctrina

Doctrina, ca izvor de drept.

Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le

dau fenomenului juridic. Ea este stiinta juridica (ale carui rol, structura si functii au fost
prezentate anterior). In general rolul stiintei este teoretic-explicativ, interpretarile stiintifice
facute materialului normativ ajutand, pe legiuitor sau pe judecator, in procesul de creare si,
respectiv, de aplicare a dreptului.

In aceasta lumina, chestiunea daca si in ce masura doctrina este izvor de drept comporta o
necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data intr-o opera stiintifica si solutia
propusa de autor ? Este tinut legiuitorul (parlamentul) sa se investeasca cu dezbaterea unui
proiect Iegislativ (sau unor masuri sau solutii) propuse intr-o lucrare stiintifica (tratat,

5
monografie, curs, studiu, etc.) ? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea
de initiator legislativ ? In dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa. Acest lucru nu
impieteaza cu nimic asupra rolului indispensabil pe care-l are teoria stiintifica in procesul
legislativ si in procesul practicii juridice. Practica legislativa si practica dreptului (aplicarea
dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata) n-ar putea exista si cu atat mai
mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. In acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei
sunt totdeauna fondate pe cazuri practice, pornesc de la fapte reale, iar apoi, pe cale de
generalizare, le interpreteaza teoretic si le explica.

Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate retine, insa, doctrina ca sursa
creatoare nemijlocita de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect (mediat) creator al
doctrinei.

Este interesant de remarcat faptul ca in conditiile formarii de noi tipologii juridice (este
cazul dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce intregul sistem al izvoarelor dreptului,
fiind recunoscuta si doctrina izvor de drept.

C. Practica judiciara si precedentul judiciar

Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea

hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Potrivit scopului lor,
instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc in fata lor si pronunta hotarari
(sentinte) pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public.
Sesizat (prin actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte
sentinta. El face acest lucru interpretand si aplicand o norma juridica.

Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului judecatoresc, pe calea

contenciosului administrativ.

In materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atat sisteme de control

parlamentar, (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constitutional in Franta), cat si
sisteme de control judecatoresc (tribunale constitutionale).

Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la cazuri

concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii:

A) el se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa

stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce se deduce in fata sa;

B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu

este, in general, legat de hotararea, intr-o cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici
chiar de propriile sale hotarari anterioare).

6
 In aceasta lumina jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.

Totusi, in practica, se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii
unitare in interpretarea si aplicarea unui text de lege.

Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. In loc sa

fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a dreptului.

Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauzele
analoage. In masura in care o decizie anterioara interpreteaza dreptul existent, aceasta
interpretare se impune in cauzele suficient de asemanatoare.

O atare situatie este de principiu inacceptabiIa pentru sistemul dreptului romanogermanic

si, deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului romanesc.

Va trebui sa avem in vedere doua situatii care subliniaza importanta precedentului si in

acest sistem juridic. Este vorba de deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie in cazul recursului
in interesul legii, precum si de deciziile Curtii Constitutionale.

Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala, de

contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de procedura civila cat si Codul de
procedura penala cuprind recursul in interesul legii.

Existenta acestei institutii procedurale se explica prin aceea ca in fixarea jurisprudentei si

in scopul aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti, rol important revine, potrivit
legii de organizare judecatoreasca si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, instantei supreme.

Sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs in interesul legii o poate face
Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului justitiei. Aceasta sesizare este facuta
atunci cand se constata ca in practica diverselor instante judecatoresti un anumit text de lege este
interpretat si aplicat in mod diferit.

Procurorul general are dreptul sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte
asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor
judecatoresti.

Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de Sectiile Unite ale Inaltei Curti
de Casatie si Justitie, ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti de catre Ministerul
Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate in dosarele luate in discutie nu sunt
reformate. Solutiile in aceste cazuri se pronunta numai in interesul legii. Dezbaterea data
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.

Observam faptul ca in aceste cazuri instanta suprema are dreptul legal sa transeze in mod
suveran eventualele conflicte de interpretare si de aplicare a legii de catre instantele inferioare si

7
sa impuna acestora o anumita interpretare. Asemenea solutii interpretative, constante si unitare,
sunt invocate uneori ca precedente judiciare in activitatea judecatoreasca, pe baza lor
solutionandu-se cauzele cu care sunt investite instantele de judecata. Pentru acest motiv se
considera ca solutia interpretativa data de suprema instanta se poate inscrie in randul izvoarelor
secundare de drept, sau izvoare indirecte al dreptului.

Curtea este o autoritate autonoma, ea nu face parte din puterea legiuitoare, executiva sau
judecatoreasca si nu se subordoneaza nici unei alte autoritati.

In ordinea de idei care ne intereseaza, deciziile Curtii in cazul exceptiei de

neconstitutionalitate prezinta caracteristici ale precedentului judiciar. Exceptia de
neconstitutionalitate a unui text de lege sau ordonanta se ridica in fata unei instante de judecata,
unde partile isi apara sau isi valorifica un interes legitim. In aceste cazuri, Curtea se pronunta in
drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei,
continuand procesul in fata instantelor ordinare.

Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte 'erga omnes', nu numai

Este recunoscut faptul ca nu numai tribunalele aplica dreptul, ci si organele administrative. In
acest sens, practica administrativa formeaza si ea un corp de solutii ce se degaja in procesul
aplicarii legii. Bogat in continut sociologic, actul administrativ este si el rezultatul unui proces de
interpretare si aplicare la cazuri concrete a legii.

D. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste drepturi si obligatii

pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vanzator si cumparator, pentru locator si pentru
locatar etc.). Art. 942 Cod civil defineste contractul ca un acord intre doua sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic. In aceasta acceptiune,
contractul nu poate fi izvor de drept.

Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor

subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au in vedere reglementari cu caracter
generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, in aceasta calitate, ele sunt
izvoare ale dreptului pozitiv.

In dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept in materia

organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creaza, in general, ca efect
al incheierii unor contracte (tratate) intre statele care doresc sa compuna federatia.

In ramura dreptului muncii si securitatii sociale contractul normativ este izvor de drept,
sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad conditiile generale ale organizarii

8
procesului muncii intr-o ramura determinata si pe baza carora sunt incheiate apoi contracte
individuale de munca.

In sfarsit, in dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului,

reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intodeauna expresia consimtamantului liber al
statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare.
In dreptul international contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a
raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor, in sprijinul
respectarii suveranitatii si independentei acestora.

E. Actul normativ

Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept).

Acest izvor al dreptului are importanta cea mai mare in sistemul izvoarelor dreptului.
Locul proeminent pe care-l detine actul normativ in sistemul izvoarelor de drept se explica atat
prin cauze istorice, cat si prin ratiuni care tin de trasaturile de continut si de forma ale acestui
izvor juridic, in raport cu celelalte izvoare.

Atunci cand se utilizeaza formula: 'legea ca izvor de drept', trebuie avut in vedere sensul
larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu in sensul sau restrans (actul normativ
pe care-l adopta, dupa o procedura specifica, parlamentul). Intr-adevar, actul normativ cuprinde,
in primul rand, legea elaborata de parlament (inainte de toate, Constitutia), dar nu se reduce la
aceasta. Exista un sistem al actelor normative.

In sensul larg si comun al termenului, legea – insemnand orice regula de drept obligatorie
– cuprinde orice izvor de drept (in acest sens si obiceiul este o lege, din moment ce este
obligatoriu).

Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus scriptum). Siguranta lor in
privinta organizarii ordinii de drept si posibilitatea aplicarii lor imediate le confera o
incontestabila superioritate fata de obicei. Pentru acest motiv, in progresul lor juridic, popoarele
au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, investite cu
competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ
cuprinde norme general-obligatorii, a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei
coercitive a statului.

Pozitia predominanta a actului normativ, in sistemul izvoarelor dreptului, in sistemele de

drept moderne, este determinata de necesitatea de a se asigura securitatea si stabilitatea
comertului juridic. Societatea resimte nevoia de siguranta, de claritate si ordine in cadrul
raporturilor inter-sociale, raporturi ce se caracterizeaza printr-un grad sporit de complexitate,
printr-o accelerare, fara precedent, a cursului legaturilor pe linia productiei si schimbului de

9
activitati. Cutuma si jurisprudenta sunt izvoare de drept mai oscilante, mai putin precise decat
actul normativ. Actul normativ previne nesiguranta dreptului, incertitudinile rezultate din
schimbarile rapide ce au loc in societatea industriala moderna.

Principiul legalitatii implica o subordonare neconditionata a subiectului raporturilor

juridice fata de comandamentul normativ. Dar, pentru ca aceasta conformare sa poata deveni
realitate nemijlocita in practica sociala cotidiana este necesar ca acestea (subiectele) sa-si
cunoasca drepturile si obligatiile in mod clar si neconditionat. Forma scrisa a actului normativ,
mijloacele statale specifice de publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de certitudine
a actului normativ, in raport cu alte izvoare de drept.

Totodata, schimbarile rapide, dinamica transformarilor sociale specifice societatii actuale

isi pot gasi reflectarea operativa in actul normativ si nu in obicei, care este forma conservatoare a
dreptului.

Mai este de remarcat, de asemenea, si faptul ca actul normativ se preteaza mult mai usor
la aplicarea unor metode de elaborare si sistematizare (metode informatice, stocarea informatiei,
programe juridice etc.).

Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarari si ordonante
ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor
administrative locale.

Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este firesc daca avem in
vedere faptul ca legea este actul normativ elaborat de parlament, organul puterii legiuitoare, care
exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte acte normative, elaborate in conformitate cu
competentele normative (cu puterea reglementara) repartizate prin Constitutie altor organe
(organele executive), trebuie sa se subordoneze legilor. Ele sunt elaborate in vederea executarii
legilor. Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a)
legea are o procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte
ale organelor executive, pot avea atat caracter normativ, cat si individual); c) legea are
competenta de reglementare primara si originara (in sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si
gaseasca oglindire normativa in mod primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative,
acestea nefacand altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in
legi).

In cadrul legilor, se remarca, prin importanta si prin note fundamentale, legile

constitutionale. Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii intr-
un stat. Fiind ea insasi drept pozitiv, constitutia unui stat sta la baza acestuia, in sensul ca in
constitutie este concretizata valoarea absoluta – dreptatea – si isi gasesc consacrarea majoritatea
principiilor fundametale politico-juridice.

10
 Dincolo de semnificatia sa etimologica (constitutio inseamna asezarea cu temei), de
importanta sa juridica (constitutia este legea fundamentala), constitutia unei natiuni inseamna si o
stare de spirit – ea este o adevarata cutie de rezonanta a spiritualitatii nationale.

11