Tema 1.

Caracteristica generala a dreptului compara

*Aparitia si evolutia istorica a dreptului comparat:
De-a lungul timpului dreptul a fost pus în situaţia de a acoperi o gamă cât mai largă de raporturi juridice.
Reglementările nu erau suficiente pentru a satisface nevoile juridice ale societăţii în permanentă dezvoltare şi
schimbare. Chiar şi obiceiul era depăşit în faţa unor elemente complet noi sau străine. Acesta este motivul
pentru care din cele mai vechi timpuri cunoaşterea altor sisteme de drept decât cele ale statului de referinţă a
fost esenţială. Acest lucru s-a realizat prin intermediul dreptului comparat, acesta ar fi parcurs o prima faza incipienta,
cea a precursorilor care cercetau dreptul strain mai mut ca o justificare a tezelor fiozofice a dreptului. In prima perioada
in 1800-1850, dc era folosit ca o metoda, fara pretentie de universitalitate, fiind conturata idea unei discipline autonome.
Cea dea 2 per. 1850 – 1900 este caracterizata prin aparitia codurilor ca mijloace tehnice de a reglementa intreaga viata
sociala a unui stat, juristii din aceasta perioada sunt preocupati mai mult de o legislatie comparata, in scopuri practice de
aplicare a legii sau de politica legislative. A 3 per 1900 – 1950 este etapa de nastere a stiintei dreptului privat comparat.
La baza apariţiei şi dezvoltării dreptului comparat stau două mari fenomene: lărgirea orizontului istoric şi ştiinţific a juristilor;
- transformarea radicală din ce în ce mai accelerată a lumii în care trăim.
* Obiectul de studiu si funct. dr. comparat
Obiectul Dreptului comparat îl reprezintă studiul comparat al sistemelor juridice din diferite tări ce au o legislatie modernă
pentru a desprinde elementele comune tuturor acestor tări, dar si aspectele specifice proprii fiecărui stat.
Dpc avind urmatoarele functii: Functia de control si orientare a metodei comparative(examenul comparativ al ordinilor
juridice străine le permite legiuitorilor nationali să profite de alte
conceptii, reglementări si experiente pentru a îmbunătăti si reforma propriul lor drept,); Functia de orientare si de
control a comparării în cadrul doctrine (această functie se realizează prin folosirea unor monografii si studii comparative
privind o institutie juridică străină. Scopul urmărit este acela de pregătire doctrinară a reformele legislative sau modificările
jurisprudentiale viitoare.)
*Stiinta Dpc cu alte stiinte juridice
Sa apreciat că Dreptul comparat se caracterizează prin numeroasele sale functiuni, atât în domeniul cercetării, cât si prin
scopurile sale. În acest fel, sa apreciat că Dreptul comparat, ca stiintă autonomă, are legaturi cu Etnologia juridică, cu
Istoria comparată a dreptului, cu Teoria generală a dreptului, cu Dreptul civil comparat, cu Dreptul comercial comparat, cu
politica legislativă. Conceptia privind legatura între Dreptul comparat si ramurile de drept mentionate, a fost justificată de
faptul că prin aplicarea metodei comparative se obtineau rezultate si cunostinte specifice sau diferite de cele proprii
discipline noastre. Este real că orice parte a unei discipline juridice, stabilită în mod comparativ, face parte din disciplina
juridică respectivă.În fiecare dintre ramurile stiintei juridice se poate aplica metoda comparativă. Dreptul comparat, ca si
disciplinele juridice si sociale cu care dc are tangentă, au ca interes stiintific sau practic să aplice în propriul lor domeniu
metoda comparativă, metoda respectivă fiind utilă tuturor disciplinelor enumerate.
Tema 2. Geneza dreptului, I incercari de comparatie a dreptului
*Codul lui Hammurabi-monumen legislative al Orientului Antic
Cel mai important monument legislativ al Babilonului îl constituie " Codul legilor lui Hammurabi" care numara în total
282 articole. Acest cod a urmarit sa usureze situatia taranilor liberi, sa opreasca procesul de pauperizare al taranilor si
mestesugarilor , sa tempereze lacomia camatarilor si prin toate aceste masuri sa întareasca orânduirea sociala în Babilon.
În codul lui Hammurabi se prevad masuri severe pentru apararea proprietatii asupra sclavilor. El se refera la diferite probleme
juridice însa este  departe de a fi un cod complet si sistematic.Unii istorici sunt de parere ca legile lui Hammurabi reprezinta
mai mult o înregistrare si o expunere a unor hotarâri judecatoresti.
*Legea lui Manu- traditie si religie in drept
Legea lui Manu reprezinta o bogata culegere de norme religioase, etice si juridice. - cuprind 5370 versuri, fiind edictate de
brahmani in India. Prin aceasta se considera ca legile contin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai important de
indeplinire a misiunii regelui, care este dreptatea.Vestita colecţie de legi conţine un ansamblu de regle-mentări juridice,
religioase şi morale, exprimând trecerea de la obicei la lege şi constituie baza dreptului public şi privat indian.
Tema 3.Formarea marilor famiili de drept
*Evolutia dreptului spre formarea marilor familii de drept
Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme saufamilii de drept între care, criteriul esenţial de deosebire
este tipul istoric de drept căruia îi aparţin. Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor
de drept din diferitele ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea, istoria dreptului vorbind de mari translaţii
juridice în toate timpurile. Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor mari sisteme juridice naţionale în raport de anumite
trăsături ale acestora, excepţie făcând totuşi aşanumitele sisteme juridice tradiţionale şi religioase, pentru care, caracteristic este
faptul că sunt ataşate statutului personal Necesitatea delimitării marilor sisteme de drept, a apărut mai cu seamă după primul război
mondial ca urmare a apariţiei unui număr mare de state independente, chiar dacă preocupări au existat încă înainte de anii 1918-1920.
Aşadar în cadrul dreptului burghez întâlnim două mari forme de drept: * romano-germanică; * anglo-saxonică
.Familia romano-germanică, grupând sistemul juridic francez şi cele înrudite (italian, spaniol, portughez, din America Latină etc.)
şi sistemul juridic german s-a format pe baza sistemului roman şi se caracterizează mai ales prin preponderenţa legii scrise,
Codul Civil francez din 1907 şi cel german din 1900aplicându-se şi astăzi.
Sistemul anglo-saxon se caracterizează prin absenţa reglementărilor codificate, regulile esenţiale fiind de origine jurisprudenţială
(Anglia nici măcar nu are o Constituţie). Instrumentul principal îl constituie regula precedentului, însă rolul actului normativ nu
este inexistent mai ales în contextul dezvoltării economice şisociale incompatibilă cu practicile jurisprudenţiale.

Familiile sistemelor de drept se clasifica in felul urmator : marele sistem (familia) de drept romano-germanic;
b) marele sistem de common-law; (anglo-saxon)
c) sistemele juridice religioase si traditionale; ( musulman-islamic; sist de drept hindus)
La aceasta clasificare noi ne permitem a adauga:
d) sistemul de drept al Comunitatilor europene (dreptul comunitar).
Tema 4. Aparitia sistemului de drep romano-germanic
Familia juridică romao-germanică sau continentală (Franţa, Germania, Italia, Spania şi alte ţări) are o istorie îndelungată.
Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze şi germane, care au
întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene.
A avut loc procesul cu denumirea „preluarea şi adaptarea dreptului roman1”.
La prima sa etapă această preluare şi adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă
nu se aplica nemijlocit, se studiau noţiunile de bază ale dreptului roman. La următoarea etapă, această familie a început
să se supună legităţilor comune a dreptului cu economia şi politica, mai întîi de toate în legătură cu proprietatea, schimbul.
Codificările naţionale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea şi au devenit o consecinţă logică a
concepţiei formate în Europa continentală desre norma juridică şi despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei
juridice romano-germanice ca fenomen integru.Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existenţa dreptului scris
sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public şi privat, precum şi divizarea lui în ramuri de drept.
Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică romano-germanică este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni
comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al participiilor juridice. În toate aceste ţări există constituţii scrise, normele
cărora au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control juriciar al
constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează competenţa elaborării dreptului a diferitelor organe de stat şi
în corespundere cu această competenţă înfăptuiesc diferenţierea diferitelor izvoare ale dreptului. Doctrina juridică romano-
germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme1.
În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale şi altele.
Sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieţii sociale,
numărul lor în fiecare ţară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor
normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. Situaţia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic
este specifică, neobişnuită, el poate acţiona nu numai în completarea legii dar şi pe lîngă lege. Sînt posibile situaţii cînd obiceiul
ocupă o poziţie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigaţiei italiene, unde obiceiul maritim prevelează asupra normei
codului civil. În general, însă, obiceiul în prezent şi-a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepţii.
Cît priveşte practica juduciară ca izvor de drept, aici poziţia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica
judiciară poate fi referită la numarul izvoarelor auxiliare. În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina
ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol important în activitatea de elaborare,
pregătire a legilor, precum şi în activitatea de aplicare a actelor normative. Odată cu dezvoltarea legăturilor internaţionale capătă
o mare importanţă pentru sistemele juridice naţionale dreptul internaţional. În unele ţări convenţiile internaţionale au o putere
juridică mai mare decît legile naţionale. În toate ţările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului în public şi
privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară şi în ultimul timp şi-a pierdut însemnătatea de
cîndva. În linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor
de stat, şi relaţiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce reglementează relaţiile reciproce ale indivizilor
În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele
juridice naţionale. Astfel, dreptul francez pe de o parte şi dreptul german pe de altă parte au servit drept model în baza caruia în
interiorul acestei familiei juridice se deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda,
Italia, Portugalia, Spania şi cel germanic care include Austria, Elveţia şi alte ţări.

Tema 5. Caracteristica sis. de drept francez

Dreptul francez
Sistemul naţional german şi sistemul naţional francez constituie pilonii de bază ai familiei romano-germanice.
Cele două sisteme au la bază 3 elemente: dreptul roman, care a fost receptat diferit, dreptul germanic, reprezentat
de cutumele locale, şi ele diferite, şi dreptul canonic. Dreptul roman nu a fost receptat în Franţa ca drept obligatoriu ,
ci ca drept care îşi trage puterea din convingerea emanată de justeţea soluţiilor pe care le oferea, din logica specifică
poporului ce îl crease. El a pătruns în cutume neindividualizat, căci puterea politică nu accepta, oficial, ca un drept
străin să opereze în Franţa. Cutumele, pe lângă faptul că erau incomplete, erau şi nesigure şi, în mare parte,
necunoscute, atât în Germania, cât şi în Franţa. De aceea, regii in Franţa şi împăraţii, în Germania, au dorit o
unificare legislativă, împăraţii germani apelând la dreptul roman, iar regii Franţei la întărirea cutumelor.
În secolul VIII se dezvoltă dreptul public – datorită şcolii naturaliste, care a promovat ideile dreptului natural în
construcţia de stat, înlocuind astfel concepţiile religioase cu privire la originea divină a puterii. În universităţile
franceze s-a predat timp de 6 secole dreptul ca un model de dreptate, vechile obiceiuri fiind considerate ca ius asinium.
Ştiinţa juridică franceză împarte evoluţia dreptului francez în 3 perioade: Prima perioadă este cea a vechiului drept,
format din cutumele locale, care, la rândul lor, se divizau în cutumele din nord, unde predomina influenţa dreptului
roman, şi cutumele din sud-vest, unde predomina dreptul nescris. În această perioadă, alături de cutume se emiteau edicte,
ordonanţe, scrisori patente ale regilor, care se aplicau pe întreg regatul, dar care, cum am arătat, priveau dreptul civil
mai mult sub aspect procedural.A doua perioadă începe cu Revoluţia franceză; este perioada aşa-numitului
drept intermediar, inaugurată de Adunarea Constituantă, creată după 17 iunie 1789 din Statele Generale; atunci s-au
adoptat mai multe decrete, care au înlăturat relaţiile feudale şi au instituit relaţii de tip capitalist, au eliminat normele
dreptului canonic, care interziceau dobânda, au suprimat inegalitatea între moştenitori – dreptul de progenitură fiind înlăturat,
copiii din afara căsătoriei beneficiind de aceleaşi drepturi ca şi copiii din căsătorie; regimul bunurilor se unifică – diferenţa
dintre bunurile mobile şi cele imobile, practic, dispare, se instituie regula publicităţii imobiliare etc.
c) A treia perioadă este cea de după apariţia Codului civil al lui Napoleon, ea continuă şi azi.
Codul civil francez : În martie 1804, Napoleon a semnat codul, care nu a fost niciodată abrogat, deşi a suferit, de-a lungul
vremii, numeroase modificări. Codul rezerva 1766 articole dreptului de proprietate; dreptul
persoanei era reglementat în 500 de articole; succesiunile cuprindeau reglementări bazate pe principiile revoluţiei: dreptul
la testament, rezerva testamentară; familia era legitimă, dar femeia nu avea putere juridică asupra bunurilor familiale.
Principiile revoluţiei nu au fost preluate în întregime: femeia era lipsită de drepturi faţă de bărbatul ei, succesiunea se deferea
cu prioritate rudelor, chiar fraţilor, în defavoarea soţiei; copiii nelegitimi nu erau egali cu copiii rezultaţi din căsătorie; codul
penal reintroduce „moartea civilă” pentru condamnaţii la pedepse grele etc.Codul civil francez a fost preluat de Belgia,
Luxemburg, Polonia, Elveţia romandă şi, împreună cu alte legi franceze, de România, în anii 1864-1865,de Portugalia, Spania, Egipt.
Codul a fost impus şi coloniilor franceze. Politica metropolei faţă de colonii era o politică de asimilare a populaţiilor. De aceea, prin Edictul din
28 mai 1664, judecătorul din colonii era obligat să se conformeze ordonanţelor regale şi Cutumei de Paris., ceea ce însemna că locuitorii
coloniilor erau consideraţi cetăţeni ai Franţei, dacă erau de condiţie liberă şi exercitau o profesiune conform legii creştine.
Prin legile apărute în timpul Revoluţiei, locuitorii coloniilor au fost supuşi legii franceze. Teritoriile care făceau parte din
imperiul francez – mai puţin Guineea – au acceptat să facă parte, după cucerirea independenţei, din Comunitatea franceză,
denumită, după 1958, Uniunea franceză. Din punct de vedere juridic, fiecare stat îşi are propria politică, dar din punct de vedere
jurisdicţional, mai toate statele respective se orientează spre Occident. În statele africane subzistă proprietatea privată, de tip occidental,
conform dreptului francez, concomitent cu proprietatea de grup.
Tema 6. Caracteristica sis. de drept german
Dreptul german
Istoria germană se poate considera că începe de la împărţirea din 843
a Imperiului lui Carol cel Mare, când Ludvig Germanul primeşte teritoriile
de la est de Rin şi din părţile răsăritene ale imperiului carolingian. Triburile germanice de dincoace de Rin
ca şi cele stabilite pe teritoriul fostuluiimperiu roman-, aplicau normele cutumiare, dreptul popular, creat în
adunările populare şi transmis oral.În secolele V-IX, s-a dezvoltat un drept civil obişnuielnic, care se exprima în limba latină, numit Landsrecht.
Sistemul jurisdicţional introdus de Carol cel Mare depindea direct de împărat şi aplica dreptul roman.
O dată cu împărţirea imperiului, provinciile germane se întorc la cutumele locale. Receptarea dreptului roman în Germania
.Încă de la înfiinţarea sa, în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană s-a aplicat, în principiu, dreptul roman. Spunem în principiu,
căci dreptul obişnuielic a rămas valabil, în sensul că se aplica mai întâi dreptul local şi apoi dreptul comun, care era dreptul roman.
Receptarea dreptului roman s-a făcut şi pe calea organizării judiciare. În Germania judecătorii apelau pentru relaţii la oamenii de
ştiinţă jurişti; ei nu cunoşteau obiceiul local, căci el nu era codificat ca în statele scandinave şi nimeni nu-l studia sistematic pentru a-l
face accesibil măcar judecătorilor. În statele germane s-a folosit o practică numită „trimiterea dosarului”, prin care judecătorii trimiteau
cazul la facultăţile vremii, pentru ca acestea să dea o sentinţă. Dar facultăţile studiau dreptul roman, deci ele nu propuneau o soluţie
străină de acest drept. Carol al V-lea desăvârşeşte organizarea juridică a imperiului, promulgând, în anul 1532, Constitutio Criminalis
Carolina, care combina prevederi din Codul lui Justinian cu tradiţiile locale.
Primele codificări germane
În statele germane apar numeroase coduri înainte de codificarea lui Napoleon. Astfel, în Bavaria, prinţul elector Max Josef al II-lea a dispus
codificarea numeroaselor norme bavareze în Codex Iuris Criminalis, în 1751, Codex Iuris Bavaricus Iudicialis, 1753;
Codex Maximilianus Bavaricus Civilis, 1756 etc.O veritabilă codificare se face în Prusia, în anul 1794 – din care s-au inspirat Codul lui Napoleon
şi Codul Austriac- pe timpul lui Friedrich Vilhelm al II-lea, care promulgă un adevărat monstru legislativ, compus din 19.208 articole.
Codul făcea diferenţă între nobili, burghezi şi ţărani şi nimeni nu putea depăşi situaţia dobândită prin naştere, fiecare categorie socială
având drepturi specifice.În concepţia germană, dreptul privat, care se referă la relaţiile dintre subiecte cu poziţii egale în raporturile civile,
se compune din dreptul civil şi dreptul privat special, care reglementează relaţiile dintre grupele speciale de subiecţi- categoriile professional
e sau cele de afaceri.Codul are o structură originală, fondată pe teoria pozitivistă şi pe dreptul civil general, care cuprinde reguli aplicabile şi altor
ramuri de drept privat. În Codul civil german s-a introdus o nouă subdiviziune – dreptul consumatorului, care instituie sancţiuni pentru serviciile
şi mărfurile necorespunzătoare livrate de furnizorii direcţi sau de angrosişti.Potrivit acestor norme, sunt consumatori nu numai persoanele fizice, dar
şi consumatorii productivi; practic, prin dreptul consumatorului se asigură protecţia calităţii serviciilor şi mărfurilor, instituindu-se
răspundereafurnizorului.Codul civil german s-a inspirat din dreptul roman, dar, în acelaşitimp, se îndepărtează de valorile pe care acesta le-a protejat:
dreptul roman nu cunoştea noţiunea de drept subiectiv, pe când Codul german, bazat pe teoria personalităţii, creează un drept în numele individului.
În dreptul civil german, victima unui accident de circulaţie, de pildă, are drept la despăgubire nu numai pentru paguba suferită- cum ar fi după
dreptul roman- , căci i s-a diminuat patrimoniul său, dar şi pentru neuzul unui autoturism de schimb pe timpul cât a fost privat de folosinţa
propriului autoturism- pe timpul reparaţiei, de exemplu, chiar dacă nu a închiriat efectiv un autoturism pe această perioadă.
O altă diferenţă faţă de dreptul roman este că acesta nu cunoştea ierarhizarea legilor, pe când dreptul german, şi nu numai el, o cunoaşte şi o
promovează. Este vorba, mai întâi, de preeminenţa dreptului federal faţă de legislaţia landurilor. Apoi, este vorba de verificarea
constituţionalităţii legilor, potrivit unei ierarhii între diferitele norme juridice. Sunt considerate izvoare de drept:
Constituţia, legea, ordonanţele puterii executive, dispoziţiile locale autonome, obiceiul şi, mai nou, dreptul
european. Dreptul civil german este lipsit de formalismul caracteristic dreptului roman, fiind chiar mai puţin formalist decât dreptul francez.
Cu toate acestea, proprietatea este ocrotită special. În sensul Codului civil german, proprietatea imobilelor se transmite prin înscrierea
în cartea funciară, care nu este numai un mijloc de publicitate, ci şi un mijloc de realizare a tradiţiunii din dreptul roman.

Tema 8. Sis. de drept comun englez

Spre deosebire de ţările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de baza
a dreptului este norma formulată de judecători şi exprimată în precedente judiciare.Dreptul comun anglo-saxon ca şi dreptul roman s-a dezvoltat
după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea1”. Şi necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat şi
perfecţionat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creşterea rolului
dreptului statular (legislativ).Astfel, dreptul a obţinut o triplă structură:- dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază;- dreptul de echitate
care completează şi corectează izvorul de bază;- dreptul statular - dreptul scris de origine parlamentară.
Trăsăturile specifice înţelegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula: Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul,
deoarece greutatea de bază se reduce la posibilitatea adresării în jurisdicţia regală. La sfîrşitul sec. XIII creşte rolul şi importanţa dreptului statutar,
în legătură cu ce rolul judecătorilor în crearea dreptului a început să fie restrîns, limitat. În sec. XIV-XV în legătură cu dezvoltarea relaţiilor burgheze
a apărut necesitatea de a ieşi din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecată şi l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluţioneze în
ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma
din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: înafară judecăţilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a
intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent. În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile
de drept englez şi legat de el prin originea sa – dreptul SUA. În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelandă,
fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de
independent. Excepţii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspîndit
dreptul Spaniei.Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez
care s-a dezvoltat, după cum am menţionat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate şi interpretarea statutelor.
Însă, dacă juriştii familiei juridice romano-germanice consideră dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul
este în general aceea la ce va ajunge examinara judiciară. Pe continent juriştii sînt interesaţi în primul rînd de faptul cum este reglementată situaţia data,
în Anglia - în ce ordine ea trebuie corectată pentru a ajunge la o hotărîre judiciară corectă.În ţările din familia romano-germanică justiţia se face de către
judecători care posedă diploma de jurişti; în Anglia chiar şi judecătorii din Tribunalul Suprem pînă în sec. XIX nu trebuiau să aibă neapărat studii juridice
universitare: ei însuşiau profesia lucrînd ca avocaţi şi studiind practica de procedură judiciară. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare
a devenit o condiţie importantă pentru a deveni avocat sau judecător. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte
serioase. Dar şi în prezent, după părerea englezilor, principalul este ca dosarele să fie examinate în judecătorii de către oamenii practici. După păreea lor,
pentru a judeca bine este de ajuns să se respecte principiile de bază ale procedurii judiciare, care sînt o parte componentă a eticii generale.Dreptul englez
şi astăzi rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul examinării cazurilor aparte. Luînd în consideraţie regulile precedentului,
o asemenea abordare asigură situaţia în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic şi mai puţin concret.
Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepţia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din
sistemele juridice ale familiei romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în public şi privat, care este înlocuită aici cu
divizarea în drept comun şi dreptul de echitate.Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronunţate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au
determinat doi factori: în primul rînd, toate judecătoriile au o jurisdicţie comună, adică pot examina diferite categorii de dosare – de drept public si privat.
Jurisdicţia împărţită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea
practicii judiciare şi a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este omogen.
Doctrina engleză nu cunoaşte discuţii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice.
Tema 9. Sis. de drept comun a S.U.A

Dreptul american
Statele Unite ale Americii au apărut şi s-au dezvoltat din coloniile înfiinţate în Lumea Nouă, mai întâi de spanioli, apoi de francezi şi, în cele din urmă,
de englezi. În prima fază, coloniile au legiferat independent, respingând dreptul englez. Coloniile engleze n-au optat, de la început, pentru Common Law.
Unele dintre ele au optat pentru dreptul scris; primul cod civil a fost creat în Massachusetts în 1634, urmează apoi Pennsylvania, care a elaborat un cod
propriu în 1682, Connecticut, New Haven şi New Jersey. În Canada, Michigan, Wisconsin se aplica Cutuma de Paris, în Florida, dreptul spaniol.
Ceea ce a dus la naşterea dreptului american a fost mişcarea de independenţă din 1776, materializată în 1783 – Common Law învinge: prima Declaraţie
de Drept a primului Congres constituţional american a proclamat ca drept al fostelor colonii Common Law. Statele care au aderat ulterior la federaţia
nord-americană – Texas, Noul Mexic, California au declarat că adoptă Common Law, menţinând, însă, unele prevederi din „moştenirea spaniolă”
– regimul matrimonial al comunităţii de bunuri, cu consecinţele asupra succesiunii, şi dreptul de proprietate funciară, cu unele particularităţi.
Louisiana a rămas la dreptul francez, adoptând Codul lui Napoleon. Deosebirea fundamentală între dreptul american şi dreptul englez constă în aceea
că, în S.U.A., puterea judecătorească este desemnată prin lege ca a treia putere în stat. O altă deosebire formală este faptul că în Constituţia americană este
prevăzută procedura judecăţii cu juraţi, pe când în Marea Britanie aceasta este doar o practică aplicată pentru cauzele penale grave. Dreptul american, spre
deosebire de dreptul englez, cunoaşte instituţia Judicial Review – instituţie cunoscută în dreptul romano-germanic sub forma controlului judecătoresc al
constituţionalităţii legilor, care nu este expres prevăzută în Common Law. În sfârşit, menţionăm că, spre deosebire de Marea Britanie, unde judecătorii sunt
numiţi de stat, judecătorii din SUA de la instanţele statelor sunt aleşi. Regula precedentului este aplicată, în SUA, în principiu, în acelaşi fel ca şi în Marea
Britanie, însă, în SUA, doctrina precedentului nu joacă un rol aşa important ca în Marea Britanie, pe de o parte; pe de altă parte, întinderea teritoriului SUA
face greu de cunoscut practica instanţelor statelor. Instanţele superioare pot schimba practica, potrivit rivirimentului de jurisprudenţă; în această situaţie,
precedentul instanţelor superioare este obligatoriu pentru instanţele inferioare. Dar, pentru a nu crea probleme, există regula Quieta non movere, ceea ce
înseamnă că practica schimbată de o instanţă nu are valoare decât pentru viitor, ea nu se aplică situaţiilor anterioare. Este principiul bine cunoscut al neretroa
ctivităţii legilor în sistemul familiei romano-germanice. În SUA există vaste culegeri de practică judiciară, cuprinse în Restatement of the Law, care nu este
un document oficial, ci doar unul elaborat de o instituţie privată – American Law Institution. Culegerea sistematizează precedentul pe materii.
Astfel, material contractelor cuprinde două volume, mandatul are două volume, conflictele de legi cuprind un volum, proprietatea are cinci volume,
cvasicontractele două volume,garanţiile personale şi reale cinci volume, trusts 2 volume. Cele 19 volume se actualizează, apărând, periodic, supplements.
O culegere de hotărâri judecătoreşti cu valoare de precedent este American Law Raport, o lucrare cu caracter practic, elaborată tot de instituţii private.
Fiecare dintre statele care compun SUA are propria organizare judecătorească, un drept propriu al familiei, al societăţilor comerciale, al contractelor şi
în general, în toate domeniile care nu aparţin competenţei federale. Dreptul american este subordonat Constituţiei SUA, care a fost aprobată în 1787 şi care
niciodată nu a fost abrogată, ci doar modificată prin amendamente. Sistemul judecătoresc din SUA este compus din două grade judiciare: unul federal şi altul
al fiecărui stat, inclusiv în Districtul Columbia Fiecare stat are propria cultură judecătorească: în unele state există două grade de jurisdicţie, în altele, trei grade
În unele state există tribunale speciale de tipul Equity. În SUA, spre deosebire de Marea Britanie, nu sunt instanţe ecleziastice care să judece divorţurile.
.
Tema 13. Dreptul musulman
Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprimă în formă religioasă general voinţa nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancţionate şi
susţinute de statul musulman în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X şi este bazat pe religia musulmană - islam.
Islamul porneşte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul său Muhamed.
Acest drept este dat omenirii odată şi pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul sub influenţa condiţiilor sociale ce se
schimbă. Este adevărat că teoria dreptului musulman recunoaşte faptul că revelaţia divină necesită explicaţie, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă
asiduă a juriştilor musulmani. Însă aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuinţare practică.
Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele vieţii sociale, dar nu numai acele care de regulă intră sub incidenţa dreptului.
Dreptul musulman în sensul larg determină motivele, pe care trebuie să le ştie un musulmat, posturile care trebuie respectate, pomana care trebuie dată.
În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît şi nejuridice religioase şi obiceiuri.
Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. Juruştii musulmani condamnă totul ce este întîmplător şi nedeterminat.
Motivele şi intenţiile persoanei nici odată nu se iau în consideraţie.La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la cărţile religioase ci la autorul care le-a
interpretat, autoritatea căruia este unanim recunoscută. Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenţei islamului.
Secolele urmatoare practic nu au admis nimic nou.În cadrul dreptului musulman lipseşte divizarea clasică în dreptul public şi drept privat; din numărul
principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal. Dreptul judiciar şi dreptul familiei. Dreptul musuman care a suportat numeroase influenţe străine, rămine
o familie juridică independentă, care acţionează asupra milionelor de ameni.
IZVOARELE DREPTULUI Musuman
Un prim izvor şi cel mai de bază este Coranul (termenul ar putea fi tradus prin cuvântul "istorisire")Coranul conţine 6219 de versete, pe care le cuprinde,
împărţite în 114 capitole (sure). Şi numai un număr de circa 500 de versete pot servi ca un material din care se pot extrage reguli de comportare, diferite
consultaţii oferite de profet la ^ cerere sau pentru a preveni diferite dificultăţi. Dar numai 80 de versete pot fi tratate ca norme de drept (în marea majoritate a lor
acestea sunt norme ce reglementează relaţiile familiale).Coranul este un instrument lingvistic incomplet. In adevăr, domeniul instituţiilor publice
(adică dreptul public) a fost aceia în care baza coranică a dreptului s-a arătat cea mai fragilă, dat fiind că majoritatea problemelor ce s-au pus
Comunităţii în continuă creştere n-au putut fi avute în vedere de Muhammad, şi tocmai aici jurisconsulţii au trebuit să acorde locul cel mai însemnat
practicii primilor suverani precum şi obiceiurilor locale anterioare.Lacunele de reglementare coranică se cereau completate cu alte izvoare. Recurgerea însă la
alte izvoare complementare se lovea, în condiţia musulmană, de dificultăţi insurmontabile. Coranul era considerat după cum s-a mai menţionat deja o opera
relevată şi infocibilă. Nu se putea admite cu uşurinţă nici că ea a greşit, nici ca ea este incompletă, după cum era dificil de admis că lacunele din gândirea
Unitatea de interpretare este asigurată în aceste condiţii prin Idjma,cel de-al doilea' izvor al dreptului musulman, care oferă credinciosului criteriul cu ajutorul
căruia el poate recunoaşte sensul exact al textelor sacre. Acest criteriu este acordul unanim al comunităţii musulmane. Două maxime, atribuite profetului,
fundamentează recursul la consimţământul unanim.Prima se găseşte într-un hadith, care proclamă: "Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord asupra
unei erori". Secunda este un tefxt din Coran care afirmă: "Cel care urmează o cale alta decât cea a drept credinciosului va merge în Infern". Aceste 2 texte sacre
reprezintă, în concepţia musulmană, un temei suficient pentru a justifica autoritatea de izvor de drept a idjmei.Teoria lui Qiyas,este cel de-al 3-lea izvor al
dreptului musulman constă în asimilarea unei situaţii ivite în practică cu o altă, avută în vedere într-un text sacru ori într-un hadith, pentru a aplica celei dintâi
soluţia dată în cea de-a doua.

Tema *. Dreptul canonic

Dreptu canonic
Prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin saudreptul Bisericii creştine, adică suma principiilor şi normelor de drept după care seorganizează şi
conduce înteraga Biserică creştină, adică toate confensiunile creştine. Dreptul canonic ortodox, ca ramură a dreptului religios creştin se ocupă cu principiile şi
normele de drept după care se organizează şi conduce Biserica Ortodoxă, sub aspectul eivăzut de societate religioasă creştină şi nu de aceea de Biserică sub
aspectul nevăzut. Ca ştiinţă juridică, dreptul canonic ortodox seocupă cu cercetarea, studierea şi analizarea metodică şi cu expunerea sistematică, adică cu
închegarea într-un sistem logic a rânduielilor, principiilor şi normelor de drept.Dreptul canonic i se mai zice şi Drept bisericesc întru-cât canoanele sunt legi
aleBisericii, legi bisericeşti stabilite de către un Sinod Ecumenic, ele fiind formalate de altesinosde sau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi Părinţi ai
Bisericii, din care îşi exatragematerialul dreptul Bisericii creştine ortodoxe răsăritene.Unii cercetătrii rezervând, pe cale de obişnuinţă, denumirea de canoane
numai pe seamalegilor bisericeşti cuprinse în colecţia fundamentală de canoane, - alcătuită la anul 883 şideplin încheiată la anul 920 - ,fac distincţie între
dreptul canonic şi cel bisericesc, în sensul cădreptul canonic ar exprima numai o parte a dreptului bisericesc, aceea parte de principii şi delegi juridicec
bisericeşti, care sunt cuprinse doar în colecţia fundamentală de canoane; Între toate acestea care au existat anterior schimbării lor raţionale încanoane,
păstrate de tradiţia bisericească, sau care s-au impus paralel cu legislaţia canonicăori au fost elaborate după închegarea colecţiei de canoane şi nu sunt
cuprinse în aceasta, seaflă şi mulţimea de legi cu caracter politic bisericesc, legi mai vechi emise de împăraţii romanişi bizantini, ca toate trebuie avute
în vedere, trebuie cercetate şi bine cunoscute, pentru acunoaşte bine organizarea şi funcţionarea Bisericii.Având în vedere faptul că atât simple canoane,
hotărârile Sinoadelor Ecumenice, cât şiobiceiurile de drept, părţi ale tradiţiei bisericeşti, cuprind principii şi norme, care toate îşi auizvorul în doctrina canonică.