Rezolvare subiecte drept constituțional

1. Statul. Definiție
 concepția dominantă în literatura juridică asupra statului a fost formulată de către Georg Jellinek:
o “statul este corporația unui popor sedentar înzestrată cu putere de dominație originară”
o “statul este corporația teritorială înzestrată cu putere de dominație originară”
 elementele statului:
o teritoriul
o poporul - entitate organizată, nu ca o simplă populație
o puterea de stat
 criterii exclusiv juridice (fără criterii și metode din sociologie sau știința politică)
 față de teritoriu, statul are o relație cu caracter personal și nu patrimonial
 teritoriul – apare ca imperium, nu ca dominium (confuzia dintre cele 2 este specifică Evului Mediu)
 teoria modernă a statului – aplicabilă doar statului modern
 teoria celor trei elemente ale statului
 statul = comunitate constituită juridic și caracterizată prin dirijarea rațională a conduitei umane
 conduita umană – se coordonează printr-o ordine normativă care-l expune pe cel care încalcă legea la
pericolul izolării sociale
 încălcarea unei reguli = sancțiune
 ordinea juridică – se structurează ca un sistem de reguli și mecanisme de control care se limitează și
completează reciproc
 normele care dirijează conduita indivizilor trebuie să fie compatibile între ele și lipsite de contradicții
 omogenitatea + coerența dreptului => existența unor competențe precise și determinate
 doctrina română: statul = instituție având ca suport o grupare de oameni așezată pe un spațiu determinat,
capabilă de a-și determina singură propria competență și organizată în vederea exercitării unor activități
care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și judecătorească

2. Elementele teritoriului
 teritoriul = porțiune din suprafața planetei care este delimitată prin frontierele statului
 suveranitatea statului este exercitată în aceste limite
 frontierele pot fi:
o naturale
o astronomice/matematice
o convenționale – se consideră că toate frontierele ar fi convenționale, deoarece se stabilesc prin tratate
internaționale (chiar și în cazul unor frontiere naturale care există de secole)
 teritoriul cupride:
o spațiul terestru + subsolul acestuia
 o spațiul acvatic
o spațiul aerian
 spațiul terestru:
o cuprinde întreg teritoriul (suprafețe de uscat, lacuri și ape curgătoare) delimitat de frontierele statului
o nu fac parte din teritoriul statului enclavele (= suprafețe de mici dimensiuni care aparțin unui alt stat,
de regulă unui stat vecin)
 exemplu: frontiera Italia – Elveția, între Belgia – Olanda
o cuprinde și subsolul
 până la limita posibilităților tehnice de exploatare ale statului
 un stat suveran este liber să dispună de resursele subsolului său (le poate exploata
direct/concesiona unor persoane fizice/persoane juridice din țară/străinătate)
 resursele de interes public ale subsolului constituie obiect exclusiv al dreptului de
proprietate publică a statului, dar ele pot fi concesionate
o bordul navelor din marea liberă și bordul aeronavelor aflate în zbor nu fac parte din teritoriul statului
 spațiul acvatic:
o marea teritorială = o bandă continuă de o anumită lățime (3-12 mile marine), calculată de la linia
de bază a țărmului (stabilirea lățimii mării teritoriale se stabilește printr-un act unilateral al statului
suveran)
o vasele sunt supuse unui regim mai strict
o zone maritime cu regim special – au un statut aparte: ele nu aparțin teritoriului statului, dar asupra
lor se exercită anumite drepturi suverane
 zona contiguă = zonă adiacentă mării teritoriale, în care Guvernul statului riveran își
rezervă dreptul de a lua, după cum consideră necesar, măsuri de poliție vamală, sanitară,
imigrări (Convenția ONU – lățimea maximă de 12 mile marine)
 zona economică exclusivă = zonă maritimă situată dincolo de marea teritorială, în care
Guvernul statului riveran își rezervă drepturi suverane privind exploatarea, gestiunea și
conservarea resurselor naturale, biologice sau nebiologice ale mării (lățimea – max. 200 de
mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale)
 platoul continental = acea parte a fundului mării, continuare a continentului, până la
punctul în care fundul mării se adâncește brusc (semnificația economică principală a acestei
zone rezidă în posibilitatea exploatării resurselor de hidrocarburi – petrol + gaze naturale)
o marea liberă – nu aparține statului, fiind deschisă tuturor statelor (niciun stat nu poate exercita
drepturi suverane asupra mării libere și niciun stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte
a acesteia suveranității sale)
 spațiul aerian:
o = coloana de aer situată deasupra spațiului terestru și acvatic, până la limita inferioară a spațiului
cosmic
o spațiul cosmic, luna, corpurile cerești – nu aparțin niciunui stat, se consideră că ele aparțin întregii
omeniri
 o este exclus survolul teritoriului unui stat (=intrarea în spațiul său aerian) fără acordul statului
respectiv
o din 1990 – în baza Acordului “Cer Deschis”, menit să asigure încrederea între statele părți ale celor
2 blocuri militare opuse (NATO și TVarșovia), este posibilă efectuarea anuală a unui anumit număr
de zboruri de recunoaștere de către forțele aeriene ale statelor părți deasupra teritoriului altor state
părți, pe bază de reciprocitate

3. Caracterele juridice ale teritoriului

 exclusivitatea
o = un anumit teritoriu este supus suveranității unui singur stat
o asupra unui teritoriu nu poate fi exercitată suveranitatea a 2 state (excepție: condominii = teritorii
asupra cărora se exercită în comun suveranitatea a 2 sau mai multe state)
 statutul de condominiu este provizoriu – mai devreme sau mai târziu, teritoriul respectiv
ajunge exclusiv în suveranitatea unui singur stat
 inalienabilitatea
o = interdicția înstrăinării teritoriului prin acte de drept privat (succesiune testamentară/legală,
vânzare, schimb, arendă, donație)
o aceste modalități de modificare se găseau în Evul Mediu + primele secole ale Modernității
o proclamată în anii Revoluției Franceze
o semnificație politică: privarea monarhului de o prerogativă de politică externă (interdicția cedării de
teritorii implică serioase restricții pe planul capacității de a negocia un tratat de pace/de alianță)
o nu implică garanția unei frontiere permanente
o interdicția alienării – operează față de puterea executivă, nu față de cea legislativă
o nu este contrazisă de posibilitatea rectificării de frontieră (rectificarea de frontieră se referă la
suprafețe reduse și privesc de regulă zone nelocuite; exemplu: ele apar ca urmare a modificărilor
apărute prin amenajări hidrografice ale fluviilor de frontieră)
 indivizibilitatea
o = garanție juridică împotriva unor eventuale tendințe centrifuge pe plan intern
o pe plan internațional – suveranitatea statelor și integritatea lor teritorială au, de regulă, prioritate față
de exigențele de autodeterminare, mai ales în cazul în care autodeterminarea implică o secesiune
o orice stat modern își apără integritatea, care este specifică suveranității (chiar și în absența unei astfel
de consacrări constituționale exprese, integritatea teritoriului este mereu subînțeleasă)

4. Poporul ca element al statului

 poporul poate fi privit din 2 puncte de vedere:
o ca o comunitate politico-juridică a cărei voință legitimează puterea de stat
 o ca o comunitate etno-culturală și lingvistică a cărei membri pot avea cetățenii diferite, dar care se
simt legați printr-un sentiment de apartenență la acea comunitate și dispuși să confere elementelor
comune (limbă, religie, cultură, etc.) o importanță politică deosebită
 ca subiect de drept, apare în 2 ipostaze:
o titular al puterii constituante
o titular al dreptului de autodeterminare
 problema minorităților – consecință pe plan internațional a principiului autodeterminării
 dreptul de autodeterminare – în sec. 20 se numea principiul naționalităților (a reprezentat fundamentul
juridic pentru constituirea și consolidarea statelor naționale în perioada imediat următoare)
 pe plan constituțional – poporul se constituie ca un tot unitar (mărime formată și organizată prin lege
constituțională)
 poporul se manifestă în afara unor forme juridice și constituționale ca putere constituantă, opinia publică și
aclamația (Epoca Ceaușistă), poporul este privit prin opoziție cu sistemul organizat al autorităților și al
magistraturilor, ca fiind mulțimea acelora ce nu guvernează și nu sunt deținători ai unor autorități

5. Caracteristicile puterii de stat

 puterea de stat = putere de dominaţie politică, unică, permanentă, seculară cu un caracter organizat şi
raţional şi este suverană
 caracterul politic:
o decurge din obiectivele generale ale puterii de stat
o exercitarea ei vizează interesele statului
o autoritățile statului își au rațiunea de a exista pentru satisfacerea directă/indirectă a anumitor nevoi sau
interese sociale:
 siguranța persoanei și a bunurilor
 ordinea publică
 aprovizionarea cu anumite bunuri/servicii indispensabile vieții contemporane
o deşi în societatea contemporană statul nu mai este nici pe departe singurul factor al scenei politice şi
nu controlează decât în mică măsură sfera publică, rezolvarea problemelor curente ale societăţii,
majore sau mărunte, este aşteptată să vină din partea statului
o puterea reprezentanţilor politici depinde în mare măsură de modul în care aceştia manifestă
receptivitate, înțelegere și flexibilitate față de nevoile de ansamblu ale societății (aceste nevoi nu vor
fi satisfăcute în mod egal și uniform)
o orice conducere va acorda interes anumitor categorii sociale, ale caror interese sunt afectate odata cu
schimbarea Guvernului
o urmărind în mod prioritar interesele unei categorii sociale, conducătorii statului au în vedere, sau
măcar susţin că ar avea în vedere, interesele de ansamblu ale întregii comunităţi politice
 caracterul unic:
o vizează inexistenţa unei puteri sociale care să rivalizeze cu statul
o puterea statului modern este uniformă şi structurată teritorial
 o identificându-se cu interesele întregii societăţi, statul modern nu are nici un concurent pe plan politic
o nicio autoritate nu poate fi invocată contra autorităţii statului
o în practică, această autoritate se manifestă prin activitatea unor persoane, desfăşurată în cadrul unor
entităţi organizatorice numite „autorităţi” sau „organe” ale statului
o parte în raportul juridic stabilit cu aceste entităţi, precum şi în litigiile născute în legătură cu ele, va fi
întotdeauna statul
 caracterul permanent:

o exercitarea sa este continuă, iar autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile neîntrerupt pe întreaga
perioadă a existenţei statului
o chiar dacă au loc răsturnări politice, lovituri de stat, revoluţii sau schimbări de regim politic,
activitatea instituţiilor sale nu încetează
o statul va răspunde pentru daunele cauzate unor state străine sau cetăţenilor acestora, iar autorităţile
care se vor constitui după restabilirea normalităţii nu se vor putea prevala de absenţa oricărei puteri
efective în momentul producerii prejudiciului
o legile vor fi în vigoare în continuare şi vor fi aplicate de instanţe (după reluarea activităţii acestora) în
privinţa raporturilor juridice născute sau modificate pe durata perioadei de anarhie ori a faptelor
săvârşite în acest timp.
o cu alte cuvinte, dispare efectivitatea puterii de stat şi nu puterea de stat ca atare
 caracterul secular:
o este rezultatul distincţiei nete între puterea politică şi puterea spirituală
o vreme îndelungată normele religioase şi cele juridice alcătuiau un tot unitar
o puterea politică îşi caută o legitimitate distinctă de cea a autorităţii spirituale, impunând şi menţinând
pacea socială şi coeziunea internă nu prin invocarea argumentelor religioase, ci pe considerente ţinând
de imanenţă, limitându-se la funcţia de apărarea a vieţii şi bunurilor individului, a ordinii publice şi a
aplicării legilor
o secularismul şi separaţia dintre stat şi biserică constituie expresii ale unei tendinţe generale
o de evoluţie a celor două instituţii, proces care reclamă un continuu efort de readaptare şi de găsire a
unor soluţii rezonabile, acceptabile pentru ambele părţi, compatibile cu demnitatea omului şi cu
libertatea conştiinţei
 caracterul rațional și organizat:
o statul modern nu veghează asupra salvării spirituale a individului şi nici asupra fericirii sale veşnice,
ci răspunde de protecţia vieţii şi libertăţii acestuia, de menţinerea ordinii publice şi a păcii interne,
precum şi de instituirea şi garantarea ordinii juridice
o activitatea statală se desfăşoară prin intermediul unor indivizi umani, însă ei reprezintă statul, iar
actele şi faptele lor produc drepturi şi obligaţii în seama acestuia
 caracterul suveran:
o suveranitate = calitatea puterii de stat de a fi supremă pe plan intern și independentă pe plan extern
o supremația internă – legitimarea deciziilor adoptate de autorităților statului
 o niciun individ/grup de indivizi nu se poate opune unei decizii statale și să rămână în continuare în
limitele dreptului
o Evul Mediu – drept la rezistență
o caracterul absolut al puterii suverane – presupune integrarea tuturor remediilor politice și juridice
ale posibilelor nedreptăți și abuzuri ale autorităților/agenților acestora într-un sistem de instituții,
norme și proceduri statale:
 acțiuni în justiție
 contencios administrativ
 contencios constituțional
 electivitatea anumitor autorități publice
 alegeri generale și periodice
 principiul legalității
o statul suveran deține:
 monopolul constrângerii
 monopolul edictării și aplicării dreptului
o indivizii, asociațiile, comunitățile teritoriale locale – au drepturi subiective doar dacă ele sunt
recunoscute, confirmate sau concedate de către stat (din acest punct de vedere, suveranitatea ar fi
antinomică noțiunii de stat de drept și de drepturi ale omului) => rezolvarea acestei probleme:
pozitivarea principiilor statului de drept și a drepturilor omului (prin consacrarea
legală/constituțională, devin drepturi și libertăți fundamentale garantate de către stat) – soluție
specifică doar statelor de drept care adoptă principiile specifice statului de drept
o statele autoritare/totalitare – își rezervă prerogativele suverane în mod nelimitat, inclusiv libertatea
de a exercita abuziv/a încălca propriile limitări legale/constituționale
o limitare a suveranității = principiul subsidiarității
 aplicarea principiului subsidiarității = o atenuare a unilaterității unei decizii
 nu poate înlocui suveranitatea
 înainte de a fi lăsat un individ să adopte o decizie, statul este cel care verifică dacă acea
problemă se poate soluționa sau nu de către individ => primează decizia suverană
o aspect extern: independența puterii statului de către orice putere din exterior (este o independență
relativă – aderarea la UE presupune renunțarea la anumite competențe în detrimentul Uniunii)

6. Separația și echilibrul puterilor în stat

 separația puterilor în stat – 1 dintre principiile esențiale ale statului de drept de concepție liberală
 “dogmă” fundamentală a democrației parlamentare actuale
 se regăsește expres sau implicit în aproape toate constituțiile din prezent
 cristalizarea s-a produs treptat
 unele elemente se întâlnesc în operele lui Locke și Montesquieu – de ei este legată elaborarea sistematică
a principiului separației puterilor în stat
 M.J.C. Vile:
 o este esențial pentru menținerea libertății politice ca guvernământul să fie divizat în 3
ramuri/departamente:
 legislativul
 executivul
 judecătorescul
o fiecărei dintre aceste ramuri/departamente îi corespunde o funcție specifică
o fiecare ramură trebuie limitată la exercitarea propriei ei funcții, fără a avea permisiunea să aducă
atingere atribuțiilor funcțiilor celorlalte 2 ramuri
o cele 3 ramuri trebuie menținute distincte și separat, unui individ fiindu-i interzis să aibă în același
timp mai mult de o funcție în aceste ramuri
o fiecare ramură exercită un control asupra celeilalte
o niciun grup de persoane nu este capabil să controleze de unul singur guvernământul statului
 conform lui Vile, “teoretician al separației puterilor” este doar acel autor care subscrie aceste idei enunțate
anterior
 justificarea primordială (la fel ca la teoria guvernământului mixt) – asigurarea libertății politice în stat
contra tendințelor abuzive ale deținătorilor autorității
 argumente pro principiului separației puterilor în stat:
o creșterea eficienței actului de guvernare
o garanția că legile scrise sunt adoptate în vederea interesului comun al societății
o garanția că legea este administrată în mod imparțial și că toți administratorii stau sub imperiul
acesteia
o crearea posibilității ca reprezentanții poporului să tragă la răspundere pe demnitarii și
funcționarii executivului pentru exercitarea abuzivă a puterii lor
o stabilirea unui echilibru al puterilor guvernământului
 provocări actuale:
o dezvoltarea explozivă a administrației publice
 AP realizează în prezent cel mai mare volum de activitate din sfera statală
 atât prin personalul implicat în acest domeniu, cât și prin expertiză, grad de organizare
și continuitatea activității – depășește cu mult sferele puterilor legislative și
judecătorești însumate
 putea ei se considerabilă și greu de contracarat
 într-un domeniu punctual – legislativul, printr-un efort concentrat, se poate impune
asupra administrației (exemplu: elaborarea unui act normativ în materie)
 majoritatea legilor sunt adoptate în urma unor inițiative guvernamentale și în elaborarea
proiectelor de lege un rol important îl au expertizele structurilor administrative din
cadrul ministerelor și a celorlalte autorități publice centrale
o delegarea legislativă
 a apărut în contextul special al WW1 și al crizelor economice care au urmat după acesta
  rezolvarea problemelor complexe și urgente care decurg din anumite situații
excepționale – reclamă de mai multe ori modificarea cadrului legislativ/transgresarea
unor limite impuse de lege executivului
 principiul separației puterilor poate fi menținut și trebuie menținut și își reflectă
importanța și utilitatea și în cazul unei guvernări în care executivul este abilitat de către
lege să emită acte cu putere de lege (echilibru mai greu de realizat, dar posibil)
o justiția constituțională
 sistemul de control al constituționalității legilor – realizat de instanțe speciale (de
contencios constituțional), adică de Curți Constituționale
 sistemul controlului prin instanțe ordinare i-a fost asimilat acestuia cel târziu la începutul
sec. 19
o statul contemporan se deosebește de cel avut în vedere de clasicii principiului separației puterilor
în stat și în ceea ce privește partidele politice – puterea începe să se concentreze din ce în ce mai
mult în jurul partidelor și mai puțin în jurul guvernământului (ramurile de guvernământ încep să
fie folosite mai mult ca instrumente prin care partidele își urmăresc obiectivele politice proprii)

7. Constituția în sens material și în sens formal

 clasificare după criteriul material
 constituo (latină) = a așeza cu temei, a statornici
 Constituția în sens formal:
o lege fundamentală
o forță juridică superioară
o adoptată conform unei proceduri speciale, diferită de cea a legilor ordinare
o de către o grupare special constituită (Adunarea Constituantă, Parlament, etc.)
o conținut sistematic și de cele mai multe ori exhaustiv (de aceea se deosebește de actele
constituționale – nu vizează întreg ansamblul de raporturi sociale importante dpdv constituțional, ci
doar anumite aspecte ale acestora și sunt specifice perioadelor de tranziție)
 Constituția în sens material:
o sferă mai largă decât cea a Constituției în sens formal
o totalitatea de reglementări, indiferent de sursa lor formală, care organizează mai multe paliere:
 organizarea puterilor în stat
 raporturile între puterile statului
 drepturile și libertățile fundamentale
o îi sunt subsumabile atât reglementările din cuprinsul ei, cât și reglementările din legi organice
(“prelungiri ale Constituției”, exemplu: Codul civil) sau ordinare
 ideea modernă de Constituție – se bazează pe art. 16 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului
din 1789 din timpul Revoluției Franceze: acolo unde nu este garantat nici principiul separației puterilor în
stat și nici nu sunt garantate drepturile și libertățile fundamentale, acolo nu există o constituție
  Tudor Drăganu: cumularea celor două tipuri de constituții este prea strâmtă pentru a releva întreaga
complexitate a unei constituții

8. Constituții cutumiare și constituții scrise

 după criteriul sursei formale
 Constituția scrisă:
o aproape toate constituțiile din prezent sunt scrise
o în România – exemple de constituții scrise:
 Convenția de la Paris 1858
 Constituția din 1866
 Constituția din 1923
 Constituțiile comuniste din 1948, 1952, 1965
 Constituția din 1991
o poate consta într-un singur act sau mai multe acte normative distincte, toate cu valoare constituțională
o Constituția celei de a 3-a Republici franceze – 3 legi distincte cu val. constituțională
o o constituție formată dintr-un singur act – poate, prin dispozițiile sale, să ofere valoare
constituțională unor alte acte sau să mențină în vigoare părți ale unei constituții abrogate
o pentru ca o constituție să fie scrisă – toate reglementările ei trebuie să fie redate în scris
 Constituția cutumiară:
o reprezintă reguli nescrise privitoare la:
 desemnarea șefului statului
 controlul parlamentar/executivului și asupra unor drepturi fundamentale
 procedura parlamentară
 numirea Guvernului
o în prezent nu mai există constituții pur cutumiare, ci doar mixte (= îmbinare de acte normative scrise
cu uzanțe și practici constituționale)
 exemplu: Magna Carta, Habeas Corpus Act, The Bill of Rights
o în România – până în 1934, norma cutumiară era esențială, nu putea fi încălcată
o o constituție cutumiară nu devine scrisă nici dacă se consemnează o parte semnificativă din ea
o stabile (deși cele scrise sunt și mai stabile)
o nu pot fi revizuite

8. Clasificarea constituțiilor în funcție de modul de adoptare

 se referă doar la constituțiile scrise (constituțiile cutumiare nu pot fi “adoptate”)
 Constituțiile octroiate/carte concedate :
o constituie, sub aspect formal, acte unilaterale ale suveranului
o consecință a erodării poziției politice a suveranului, care se simte constrâns de anumite împrejurări să
încheie anumite concesii
 o exemplu: Constituția japoneză 1889
 Constituțiile statut:
o emanație de la șeful statului, dar care era aprobată de către populație prin plebiscit
o reprezintă un progres în ceea ce privește implicarea voinței poporului și a puterii constituante a
acestuia
o plebiscit = anticipare a răspunsului din modul de întrebare (se induce un răspuns)
o exemplu: Convenția de la Paris 1858
 Constituțiile pact:
o compromis între monarh și forțele politice ale Parlamentului
o monarhul renunță la o parte din prerogativele lui și se obligă să respecte actele Parlamentului
o exemplu: monarhiile constituționale din sec. 19
 Constituțiile-convenție:
o lege fundamentală, dezbătută și adoptată de o adunare special constituită în acest scop
o emanație integrală a voinței poporului exprimată prin reprezentanța națională, fără limitări tradiționale
sau executive
o exemplu: Constituția SUA 1787
 Constituțiile referendare:
o lege fundamentală adoptată reprezentanța națională (adunare constituantă) care este supusă
aprobării poporului prin referendum
o aprobarea prin referendum – atuul legitimării superioare a constituției
o dezbaterea publică în adunarea constituantă – oferă garanții ale reflectării în mod echilibrat și
echitabil a intereselor mai multor categorii sociale și orientări politice

9. Constituții flexibile/suple și constituții rigide

 după modul de revizuire
 Constituțiile flexibile/suple:
o sunt cele mai ușor de revizuit
o adoptarea legii doar cu majoritate calificată și fără alte formalități
o tipuri de majorități:
 majoritate simplă/relativă – 50% + 1 din numărul celor prezenți
 majoritate absolută – 50% + 1 din numărul tuturor de pe listă
 majoritate calificată – 2/3 sau 3/4 din numărul tuturor de pe listă
o exemplu: Constituțiile comuniste
 Constituții rigide:
o procedură dificilă de revizuire
o modalități greoaie de revizuire, uneori apar condiții suplimentare
o limitare a inițiativei de revizuire
o limitare a revizuirii în sine
o exemplu: Constituția din 1991