25.

Teritoriul de stat
1. Noţiuni introductive
Spaţiul, care este accesibil omului, atât pe pământ cât şi in afara
acestuia, capătă sens din punct de vedere juridic şi al dreptului internaţonal
public numai prin raportare la stat.
Spaţiul Terrei, este extrem de diversificat, în raport cu nevoile
omului şi este format din spaţiu terestru (uscat), spaţii acvatice,
spaţiul aerian şi subsolul, care este complementar primelor două.
Spaţiul din afara Terrei (extraterestru, extraatmosferic cosmic),
infinit ca întindere, dar accesibil limitat omului, în funcţie de
performanţele tehnice, cuprinde spaţiile corpurilor cereşti (planetelor),
precum şi spaţiile dintre acestea.
Este necesară delimitarea spaţiilor supuse suveranităţii statelor, a
teritoriului de stat, de spaţiile nesupuse suveranităţii statelor, ca spaţii
cu regim juridic în care elementul caracteristic central este liberul
acces şi sunt categorisite ca bunuri ale întregii omeniri.
Spaţiile supuse suveranităţii statelor pot fi terestre sau acvatice cu
subsolul corespunzător acestora, precum şi cele aeriene, suprapuse celor
două dintâi. Delimitate prin frontiere, linii convenţionale sau
neconvenţionale de foarte multe ori, teritoriile statelor sunt astăzi relativ
stabile deoarece dreptul internaţional public consacră principiul integrităţii
teritoriale, permite dreptul la autodeterminare a popoarelor sau naţiunilor.
Spaţiile nesupuse suveranităţii statelor, sunt acele spaţii ale Terrei,
precum marea liberă, zona internaţională a spaţiilor submarine, unele
spaţii speciale (Antarctica) şi spaţiul extraterestru, limitat doar la
sistemul solar (Lună şi celelalte corpuri cereşti, precum şi spaţiul dintre
ele)
Teritoriul – reprezintă baza materială asupra
căreia statul îşi exercită autoritatea, acesta fiind
totodată spaţiul în interiorul căruia este aşezată
populaţia unui stat.
Teritoriul cuprinde: teritoriul terestru (solul şi
subsolul, format dintr- o singură întindere terestră sau
de mai multe insule despărţite de ape), maritim (apele
interioare şi marea teritorială) şi aerian (coloana de
aer care se găseşte deasupra solului şi a teritoriului
maritim, delimitată orizontal prin frontierele terestre,

1
fluviale şi maritime iar vertical până la limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic, considerată la
aproximativ 11 km deasupra nivelului mării).
Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens
conceptul de organizare
politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să
dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitatea de a se
constitui ca stat. Determinarea teritoriului unui stat
se face prin determinarea frontierelor sale.

2. Definiţie, caracteristicile şi elementele teritoriului de

stat

Teritoriul de stat este partea globului pământesc alcătuită din

suprafeţe terestre, acvatice şi marine,din solul, subsolul şi spaţiul aerian
suprapus acestora, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa
exclusivă deplină.
Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale
naturale care condiţionează existenţa statului şi este alcătuit din suprafeţe
terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra
căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
Principalele caracteristici ale teritoriului de stat sunt urmatoarele:
– stabilitate,
– relativitate,
– ambiguitate,
– este limitat şi
– este baza materială a existenţei statului.
Teritoriul de stat este stabil, în sensul că este locuit şi există pe
acesta o populaţie permanent organizată politic
Un teritoriu mare nu inseamna o mare putere, dimpotrivă, un teritoriu
vast poate pune în dificultate statul din punct de vedere al administraţiei,
rezultând caracterul de relativitate
Caracteristica de ambiguitate, este dat de existenţa unor teritorii
care, deşi foarte asemănătoare, pot duce la rezultate diferite îm funcţie
de
aspectele particulare ale organizării politice, de tradiţii şi
ideologie.
Teritoriul de stat reprezintă fundamentul material, baza materială a
subzistenţei populaţiei şi a guvernării. Sunt teritorii bogate în resurse
2
 naturale, cu climat favorabil, care favorizează dezvoltarea puterii statului.
Cele trei elemente ale teritoriului de stat sunt:
– spaţiul terestru, cuprinde partea uscată (solul şi subsolul), care poate fi
formată dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule
despărţite de ape maritime, care formeză un arhipelag (de
exemplu Filipine, Indonezia);
– spaţiul acvatic, reprezentat de apele interioare (naţionale),care cuprind
cursuri de apă, lacuri, mări care se află pe teritoriul aceluiaşi stat, precum şi
ape maritime interioare şi marea teritorială. Există şi cursuri de apă care
formează frontiera de stat între două sau mai multe state. Spaţiul acvatic
este reprezentat şi de marea teritorială, care cuprinde fâsia de mare
adiacentă ţărmului.
– spaţiul aerian, reprezintă coloana de aer care se află suprapus
spaţiului terestru şi spaţiului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal
prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar vertical se întinde până la
limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, considerată că ar putea fi
situată la aproximatic 100-110 km. deasupra nivelului mării. Statul are
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian, stabilind
regimul de zbor, reguli de securitate, utilizare în scopuri comerciale,
militare, competenţă jurisdicţională etc. cu luarea in consideraţie a
angajamentelor internaţionale.
Modificarea teritoriului statelor, este admisa în dreptul
internaţional public, pe baza respectării dreptului popoarelor la
autodeterminare şi numai prin mijloace paşnice.
În legătură cu modificarea teritoriului de stat un rol important îl
are consultarea populaţiei de pe teritoriul care urmează să treacă sub
suveranitatea altui stat. Prin plebiscit, în dreptul internaţional se înţelege
operaţiunea prin care locuitorii unui teritoriu îşi exprimă, prin vot,
consimţământul sau dezacordul lor cu privire la atribuirea teritoriului
respective altui stat1.
26. Frontierele statului

Teritoriul statelor este delimitat prin frontierele sale, care sunt linii
imaginare, prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile altor
state şi delimitează competenţa teritorială a statului2
În prezent statele sunt preocupate de consolidarea şi precizarea
frontierelor, în conformitate cu principiile fundamentale al dreptului
1
A se vedea : Dictionnaire de la terminologie du droit international. Paris, Sirey, 1960,

2
A se vedea Dicţionaire de le terminologie du dtoit internaţional.Paris,Sirey,1960.p.293).
3
 internaţional public, integritatea teritorială şi inviolabilitatea.
Frontierele statelor se clasifică în:
– frontiere naturale (geografice), stabilite cu ajutorul formelor de relief.
În stabilirea frontierelor pe anumite ape, se face distincţia între apele
curgătoare, navigabile şi cele nenavigabile. În cazul apelor navigabile
linia de frontieră este situată pe cea mai mare adâncime a firului apei, iar
in cazul apelor nenavigabile, linia de frontieră coincide cu linia mediană
a apei. Frontiera maritimă a uni stat riveran la mare este linia exterioară a
mării sale teritoriale.
– frontierele artificiale (geometrice), sunt cele stabilite pe baza unor
meridiane sau paralele, frontiere prin linii imaginare (linia exterioară a
mării teritoriale). Frontierele aeriene sunt tot linii imaginare ridicate
perpendicular de pe frontierele terestre sau maritime ale statului.
Pentru relaţiile de bună vecinătate între două state vecine, cea mai
complexă şi importantă operaţiune este stabilirea frontierei statale comune.
Această operaţiune implică:
Delimitarea frontierei,ce constă în fixarea liniei de frontieră, intre
două state, într-un tratat încheiat între ele unde inscriu: traseul frontierei,.
Pentru ca delimitarea să aibă valoare, trebuie să intrunească următoarele
condiţii: să fie complete; să fie precisă; să fie exacta.
Demarcarea frontierei constă din trasarea frontierei în teren, prin
implantarea insemnelor de frontieră (bornelor). Această operaţiune este
realizată de o “comisie de demarcare” instituită de cele două state vecine.

4.2.Regimul de frontieră este stabilit de către fiecare stat, prin legislaţia

sa, in conformitate cu acordurile internaţionale, urmărind buna
vecinătate, evitarea conflictelor de frontieră şi totodată apărarea
frontierelor. Conform Ordonanţei de urgenţă nr.105/2001, regimul juridic
al frontierei este format din” totalitatea normelor prevăzute de legislaţia
internă, care privesc frontiera de stat şi desfăşurarea diferitelor activităţi
de frontieră, în zona aeroporturilor şi posturilor deschise traficului
internaţional37.

27.Zone cu regimuri juridice internaţionale spaţiale

1. Zone demilitarizate, neutralizate, denuclearizate

Practica internaţională a statelor a stabilit anumite statute speciale pentru

3
Monitorul Oficial al României, nr.352 din 30 iunie 2001

4
anumite zone teritoriele.
Statutele speciale, aplicate unor zone spaţiale sunt: demilitarizarea unor
zone, neutralizarea şi denuclearizarea.
Statutele de damilitarizare,neutralizare şi de denuclearizare sunt
modalităţi de prevenire şi limitare a conflictelor armate şi a cursei
înarmărilor.

1.1. Zone demilitarizate, pot exista atât în timp de pace cât şi în timp de
război. Zonele demilitarizate în tip de pace, sunt spaţii declarate astfel
prin tratate universale.
Demilitarizarea este statutul juridic special stabilit potrivit căruia într-
un spaţiu determinat se interzice total sau parţial prezenţa forţelor armate,
armamentelor şi instalaţiilor militare.
Spaţiile demilitarizate total sunt spaţiile din care s-au retras toate forţele
armate şi armele şi s-au lichidat toate instalaţiile militare.
Demilitarizarea parţială permite menţinerea forţelor armate, armamentelor şi
instalaţiilor militare, dar interzice introducerea de noi forţe armate sau
construirea altor instalaţii militare.

1.2. Zonele neutralizate. Neutralizarea reprezintă statutul juridic special al

unor spaţii în care nu sunt permise operaţiunile militare sau transformarea
lor în baze militare. Poate fi permanantă, atât în timp de pace cât şi în
timp de război, fie prin declararea statutului de neutralitate,
Astfel de zone se pot declara neutre pentru protecţia populaţiei civile
şi pentru a nu se întreprinde nici o acţiune în sprijinul operaţiunilor militare
în aceste zone. De regulă, neutralizarea unei zone teritoriale se împeteşte cu
statutul de demilitarizare a ei.

1.3. Zonele denuclearizate. Comunitate internaţională a încercat să creeze

zone în care să nu profereze armele nucleare, să se reducă şi să se
oprească înarmările nucleare, iar energia nucleară să fie folosită numai
în scopuri paşnice.

28. Zonele polare

1. Regimul juridic al Arcticii

Sub această denumire este desemnată acea parte din Oceanul
Îngheţat de Nord care formează calota de gheaţă din jurul Polului
Nord.
Arctica (Polul Nord) este alcătuit din 2/3 apă, pentru delimitarea
5
 acestei zone fiind propusă linia geografică şi astronomică a
cercurilor polare, a gheţurilor în derivă şi a dispariţiei vegetaţiei.Arctica
este un spaţiu nesupus suveranităţii nici unui stat, deşi în temeiul
principiului contiguităţii,
5 state cu litoralul deschis spre Polul Nord au revendicat
suveranitatea asupra „sectoarelor arctice”, fără ca o asemenea revendicare
să fie recunoscută de restul statelor.
Statele care au coaste la Oceanul Îngheţat de Nord sunt suverane tuturor
pământurilor, ocupate sau nu, cuprinse într-un triunghi având ca bază coasta,
ca vârf Polul Nord şi ca laturi, meridianele care trec prin extremităţile de est
şi de vest ale coastei.
Teritoriile astfel delimitate, aparţin C.S.I, Norvegiei, Danemarcei,
Canadei şi S.U.A.

2. Regimul juridic al Anctarcticii

Anctarctica (Polul Sud), cu o suprafaţă de 14.000.000 kmp, este
situată între Africa de Sud, America de Sud, Noua Zeelandă şi Australia.
Are un regim juridic internaţional stabilit prin Tratatul de la
Washington din 1959, la care România a devenit parte în anul 1971.
Tratatul stipulează folosirea Anctarcticii exclusiv în scopuri
paşnice, instituindu-se o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare
şi denuclearizare. Este prevăzută totodată libertatea cercetării ştinţifice şi
colaborarea statelor în acest domeniu.
Atât timp cât acest Tratat este în vigoare nici un stat nu are dreptul
de a emite pretenţii teritoriale asupra Anctarcticii, creîndu-se un sistem
de control şi inspecţie reciprocă terestră şi aeriană, format din
reprezentanţii celor 12 state părţi originare la tratat.
Tratatul de la Wasshington, din 1959 stipulează că activitatea
paşnică în Anctarctica trebuie să se desfăşoare pe baza
următoarelor principii :
a)- principiul libertăţii cercetării ştinţifice în Anctarctica;
b)- principiul cooperări între state;
c)- activitate statelor trebuie să respecte principiul menţinerii status
quo-ului acestei zone;

29.Dreptul international spaţial

După adoptarea Tratatului spaţial din 1967, a fost necesară
adoptarea de noi reglementări, care în prezent constituie principalele
izvoare ale acestei ramuri de drept.
Aceste izvoare juridice formale sunt:
6
 - Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în
exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte
corpuri cereşti, din 27 ianuarie 1967 (“Tratatul Spaţial”);
- Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea
astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiu extraatmosferic,
din
22 aprilie 1968 ;
- Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate
de obiecte lansate în spaţiul extraatmosferic, din 29 martie 1972;
- Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansata în spaţiul
extraatmosferic, din 14 februarie 1976;
- Acordul asupra activităţii statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti,
din 18 decembrie 19794.
În baza acestor documente juridice şi a altor documente internaţionale,
dreptul internaţional spaţial poate fi definit ca un ansamblu de norme
juridice create de state pentru reglementarea relaţiilor dintre ele şi alte
subiecte ale sale, relaţii ce iau naştere ca urmare a exploatării şi
folosiri spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.
Subiectele dreptului internaţional spaţial sunt statele, în primul rând,
dar şi unele organizaţii internaţionale interguvernamentale, precum O.N.U.
sau organizaţii specializate sau regionale (de exemplu: Organizaţia
Internaţională pentru Sateliţi şi Telecomunicaţii – INTELSAT, Organizaţia
Europeană pentru Sateliţi de Telecomunicaţii – EUTELSAT).
Principiile de bază ale dreptului internaţional spaţial sunt:
a) principiul folosirii cosmosului (a spaţiului extraatmosferic şi a
corpurilor ceresti) exclusiv în scopuri paşnice. Implică dreptul statelor şi
organizaţiilor internaţionale să desfăşoare numai activităţi internaţionale
paşnice, de natură să consolideze pacea şi securitatea internaţională.
Respectarea acestui principiu presupun demilitarizarea, denuclearizarea
precum şi neutralizarea spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.
b) principiul exploatării şi folosirii cosmosului spre binele şi interesul
tuturor ţărilor, al întregii omeniri. Implică o colaborare cât mai strânsă
între state în activitatea spaţială şi de a se asigura că de rezultate vor
beneficia toate ţările şi popoarele.
c) principiul libertăţii de exploatare şi folosire a Cosmosului de către
toate statele (al libertăţii Cosmosului). Decurg din acest principiu: dreptul
de a desfăşura activităţi paşnice în Cosmos; dreptul de acces, în condiţii de
egalitate, în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile cereşti; dreptul tuturor

4
România este parte la toate aceste tratate,cu excepţia tratataului referitor la Lună, semnat
dar neratificat.

7
ţărilor de a avea acces la rezultatele activităţii ştinţifice spaţiale; libertatea
de acces la instalaţiile, staţiile şi vehiculele spaţiale ale altor state, de pe
corpurile cereşti.
d) principiul neapropriaţiunii Cosmosului. Spaţiul extraatmosferic şi
corpurile cereşti nu pot face obiectul apropriaţiunii naţionale din partea
statelor, ori proclamarea suveranităţii lor, prin folosinţă sau prin alt mijloc.
Acest principiu instituie interdicţia şi obligaţia pentru state să nu-şi extindă
suveranitatea lor asupra Cosmosului.
e) principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare
asupra obiectelor spaţiale şi a echipajelor spaţiale şi a echipajelor lor.
Pentru ca un stat să-şi exercite dreptul de proprietate şi jurisdicţie
asupre unui obiect spaţial, este necesar ca obiectul respectiv să fie
înregistrat în registrul acelui stat. Statele care desfăşoară activitate
spaţială, sunt obligate să înmatriculeze obiectele spaţiale în registrul lor
naţional,
precum şi în registrul Secretariatului general al
O.N.U.
f) principiul cooperării internaţionale în activitatea spaţială. Statele
sunt obligate să coopereze în domeniul cercetării ştinţifice a
Cosmosului, pentru exploatarea şi folosirea lui în scopuri paşnice.
g) principiul interzicerii contaminării Cosmosului şi de a produce
schimbări nocive în mediul terestru. Evitarea contaminării dăunătoare
a
spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti, precum şi a schimbărilor
nocive în mediul terestru, în activitatea spaţială, este o obligaţie şi o
datorie
a statelor.
h) principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru întreaga
activitate spaţială. Statele poartă responsabilitatea internaţională pentru
activităţi naţionale în Cosmos, indiferent dacă ele sunt desfăşurate de
organe guvernamentale ori neguvernamentale.
i) principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai omenirii. Din acest
principiu rezultă obligaţia statelor de a proteja şi ajuta pe astronauţi, în
caz de primejdie, de aterizare forţată pe teritoriul altui stat decât cel de
lansare, de amerizare forţată în altă zonă a oceanului, decât unde erau
aşteptaţi.