UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAȘI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
ANUL I
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI
DREPT CONSTITUȚIONAL

PUTEREA POLITICĂ-Analiză
STATUL-Elementele constitutive

Coordonator ştiinţific:
Cristian BOCANCEA

Student:
CHIRIAC DIANA-ȘTEFANA

IAȘI
-2021-

1.Analizați și descrieți caracteristicile puterii politice

1
 Societatea umană constitue un organism deosebit de complex şi mobil. Modul prin care
societatea se autoreglează şi se asigură desfăşurarea tuturor activităţilor îl constituie puterea.

Prin putere socială se înţelege capacitatea pe care o are sau o dobândeşte un om sau un grup
de oameni de a-şi impune voinţa altora în vederea efectuării unor activităţi privind dirijarea
societăţii spre anumite scopuri.

Puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi umane, elementul prin care se
realizează dezvoltarea socială. Ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale, puterea
fixează scopurile activităţii umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri.

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi

funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune
voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii.

Pentru realizarea rolului său în societate puterea politică îndeplineşte mai multe caracteristici

 funcţia decizională. Principala activitate a unei autorităţi politice constă în luarea de decizii.
Acestea se traduc în mod oficial prin legi, decrete sau reglementări. Elaborând şi aplicând
asemenea hotărâri puterea politică îşi manifestă capacitatea de a arbitra între interese antagoniste
şi de a coordona multiplele dimensiuni ale vieţii în societate.
 funcţia organizatorică. Constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele
mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale pentru a acţiona în conformitate cu programul
adoptat.
 funcţia ideologică. Propagarea valorilor programatice în scopul atragerii de noi adepţi.
 funcţia coercitivă. Constă în aplicarea diferitor mijloace de constrângere pentru a determina
pe cetăţeni să acţioneze în conformitate cu deciziile adoptate.
 funcţia de control. Se urmăreşte modul în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce
se impun, conform legii.
 funcţia de pregătire a specialiştilor pentru organizarea vieţii sociale în conformitate cu
voinţa puterii politice.
Bibliografie:

1. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte teorii. Chişinău, 2000, p.44.

2. Hastings M. Abordarea ştiinţei politice. Iaşi, 2000, p.23.
3. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti, 1997.
4. Vâlsan C., ş.a. Politologie. Bucureşti, 1992, p.44

2.Analizați elementele constitutive ale statului

2
 Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate
calitativ şi care stau la baza oricărui stat, şi fără ele statul este de neconceput. La ele se atribuie:
teritoriul, populaţia şi puterea politică. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele
condiţionează atât apariţia, precum şi dispariţia sau reînvierea statului .

Considerat din punct de vedere sociologic, statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu
determinat, asupra căruia se exercită exclusiv o autoritate politică. Statul apare ca o îmbinare a
unor elemente de fapt – teritoriul şi populaţia – cu un element politico-juridic, adică o putere
politică reglementată juridiceşte, puterea politică organizată, ce poate exercita în mod legitim
constrângerea.

A. TERITORIUL

Teritoriul este acea parte a globului pământesc asupra căreia un stat îşi exercită dominaţia sa
publică sau este acea parte a globului pământesc asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea sa
în mod exclusiv şi deplin.

Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele
şi colana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea .

Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie reţinute câteva dintre funcţiile acestuia:

a) Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;

b) El constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o unitate coerentă a

populaţiilor indefinite şi instabile;

c) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie Naţiunea pe planul realităţii concrete.
Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale, el permite – cum spunea un
reputat autor – „realizarea sintezei dintre sol şi idei, care esenţa însăşi a Naţiunii”;

d) Teritoriul determină – sub aspect fizic şi sub anumite limite – întinderea şi prerogativele
puterii publice, suveranitatea şi independenţa acesteia. El este „cadrul natural” în care puterea se
realizează şi prin care acestă putere se delimitează de alte fenomene şi instituţii social – politice
asemănătoare ei;

e) Teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a „cetăţenilor”, trăsătura lor
comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu;

f) Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucât „cine deţine solul, deţine locuitorii”,
imprimând acestora un sens comun de existenţă. (Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. 2, Iaşi, 1993, pag. 27.)

Elementele teritoriului

3
 Teritoriul este partea din globul pământesc care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de
aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Indiferent
de întinderea lui, teritoriul statului are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte acelaşi rol.

Solul, principalul element al teritoriului este alcătuit din stratul de uscat cu care oamenii vin în
contact zilnic şi asupra căruia exercită în mod curent activităţii lor agricole, de transport, de
ridicare, de construcţii etc.

Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică
internaţională, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv , în limita oferită de
tehnica existentă la un moment dat.

Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, bălţilor –
ca ape interioare – precum şi din porţiunea maritimă, de o anumită lăţime, care se întinde de-a
lungul ţărmului, înafara limitelor apelor interioare, şi care poartă denumirea de „mare teritorială”
sau „ape teritoriale”. O prelungire a teritoriului statului este „platoul continental”, adică solul şi
subsolul mării adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, în principiu până la o
adâncime de 200 metri. O zonă maritimă cu regim special este, alături de platoul continental,
„zona contiguă” sau „adiacentă” adică spaţiul maritim aflat dincolo de marea teritorială,
adiacentă însă acesteia, care se întinde până la o anumită distanţă în larg, dar, în principiu, nu
mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spaţiu, statul poate exercita
anumite drepturi suverane, cu un scop precis (protejarea intereselor sale economice, vamale,
fiscale, sanitare, sau de altă natură).

Spaţiul aerian reprezintă colana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a aceluia acvatic,
până la o înălţime de 100 kilometri (sau ieşirea din atmosfera terestră).

B.POPULAŢIA

Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane. Cu alte cuvinte
populaţia constituie una dintre dimensiunile inerente statului.

Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat.

Numărul membrilor respectivei populaţii nu este decisiv pentru constituirea unui stat, dar nici
nu poate fi indiferent. Esenţial totuşi este aspectul calitativ sau psihologic al dimensiunii
demografice, exprimat concis şi dens prin conceptul de Naţiune.

Într-adevăr, mai întâi este de observat că termenul „populaţie” nu este riguros definit, el
putând fi o sursă de ambiguităţi, întrucât, cum se ştie, fac parte din populaţia ţării şi cetăţenii
străini sau apatrizii. Apoi, deşi modificările intervenite în componenţa populaţiei, prin imigrare,
prin transfer de persoane sau într-un alt mod, nu afectează identitatea şi continuitatea statului,
totuşi, ceea ce-i asigură distinctibilitatea şi permanenţa este Naţiunea.

4
 Ea – Naţiunea – este cartea de identitate a poporului şi a statului român, iar nu populaţia,
totdeauna eterogenă şi fluctuantă. Apoi, statul nu este simplamente expresia organizării unei
colectivităţi umane „oarecare”. Această colectivitate este omogenă, perenă şi distinctă de alte
colectivităţi, prin legăturile indestructibile şi specifice existente între membrii care o alcătuiesc,
precum şi prin fizionomie.

Statul român nu este pur şi simplu expresia organizării unei colectivităţi umane oarecare,
totdeauna eterogenă şi fluctuantă.

Naţiunea – comunitate umană – este o realitate complexă şi totodată, produsul unui îndelungat
proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de
factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a dăinui
pe acest teritoriu.

Naţiunea este cartea de identitate a poporului român şi statului român şi ea constituie totodată
cel mai puternic factor al coeziunii li al permanenţei acestora. Sentimentul naţional constituie
astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui.

În general, în cadrul populaţiei unui stat distingem trei categorii de locuitori:

-locuitori care au aceeaşi cetăţenie (cetăţenii, categoria cea mai numeroasă);
-locuitorii care au cetăţenia altui (altor) stat (e) – străinii;
-locuitorii care nu au nici o legătură (apartenenţă) cu vreun stat (apatrizii, fără cetăţenie).
Dintre aceste trei categorii, numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi sunt ţinuţi de
deplinătatea obligaţiilor prevăzute în legea fundamentală a ţării.

C. PUTEREA DE STAT

Puterea de stat sau puterea politică este puterea organizatorică a unui grup care se exprimă în
capacitate relativă şi variabilă a acestuia de a traduce voinţa poporului şi a asigura realizarea
acesteia prin mijloace specifice organizării societăţii de stat, deţinând în acest scop monopolul
creării şi aplicării dreptului. Aceasta are rolul de a asigura unitatea politică şi juridică a statului.

Puterea de stat, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare statală a puterii poporului
(sau a puterii politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii,
autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi
caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi
colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor.

Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice. Dacă ea se caracterizează

printr-o exercitare unitară şi uniformă, realizată de organe de stat aflate sub controlul unuia

5
singur, de regulă investit cu puteri supreme, ne aflăm în prezenţa fenomenului de unicitate sau
confuzie a puterilor în stat.

Trăsăturile generale ale puterii de stat sunt acele caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor
de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi
timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale
puterii de stat:

1.caracterul de putere;

2.putere de constrângere;

3.putere socială;

4.putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;

5.caracterul organizat;

6.suveranitatea.

Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare alte explicaţii cu privire la noţiunea de popor,
urmează să reamintim că în ceea ce priveşte noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni,
ambele corecte din punct de vedere ştiinţific, şi larg răspândite şi utilizate. Într-o accepţiune, mai
mult politică, sociologică se înţelege prin stat suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriu,
populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt statul în accepţiunea strict
juridică). În aceasta accepţiune statul este sinonim, cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele,
oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc.

Într-o a doua accepţiune, restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului,
mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este accepţiunea strict juridică. Aşa văzute
lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea, deţin
puterea politică. Pentru a putea exercita aceasta putere, poporul creează statul, ca un ansamblu
sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armata, poliţie), deseori
denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice.

Bibliografie

Constituţia României;

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi, 1993;

6
 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 2, Iaşi, 1993;

Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1993;

Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducerea în teoria generală a dreptului, Editura All,
Bucureşti, 1993.

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura
All, Bucureşti, 1995.