UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
DREPT ADMINISTRATIV

SUBIECT: Răspunderea Președintelui României

RESPONSABIL DISCIPLINĂ:

Conf.Univ. DR. Romeo-Paul POSTELNICU

Autor:
CHIRIAC DIANA-ȘTEFANA

Email: stefana7c@yahoo.com
Localitatea: Iași
Telefon (opțional): 0748697514

2022-2023
 Răspunderea Președintelui României

Funcția de șef al statului a variat în decursul lung istoriei nostre, ajungând

în prezent ca România să fie cunoscută ca republică iar atribuțiile șefului de stat
să fie exercitate de un președinte. Instituția șefului de stat, la începutul ei, de
regulă reprezentată de monarh, era caracterizată, explicabil de altfel, printr-o
iresponsabilitate politică față de Parlament și o iresponsabilitate absolută penală,
situație cel mai bine reliefată în monarhiile absolute 1[1] .
Punerea sub acuzare a Președintelui de Republică iși are sorgintea în instituția
similară aparută în dreptul constituțional englez cu privire la miniștri, după unii autori,
chiar termenul din limba engleză impeachment a apărut legat de punerea sub acuzare a
miniștrilor și nu a Președintelui de republică. Ulterior, o dată cu adoptarea constituțiilor
scrise, noțiunea de impeachment este reținută, ca regulă, pentru a evoca răspunderea
șefului de stat într-un sistem republican, iar pentru a evoca instituția tragerii la raspundere
a miniștrilor s-a impus sintagma responsabilitatea ministeriala. Punerea sub acuzare a
miniștrilor a apărut ca efect firesc al conturării, la englezi, a principiului iresponsabilității
regelui, principiu împrumutat și de celelalte popoare care au avut o monarhie
constituțională, fiind consacrat în primele constituții scrise. Constituția S.U.A., logic,
fiind o constituție republicană, simbol al independenței fostelor colonii față de coroana
britanică, nu a facut altceva decât să extindă instituția impeachment-ului de la miniștri la
șeful executivului – președintele republicii, devenind celebru textul dupa care
Președintele poate fi pus sub acuzare de către Senat (probabil în filosofia părinților
Constituției, varianta republicană a Camerei Lorzilor). După exemplul american, toate
constituțiile republicane care au fost adoptate în acest răstimp de peste două secole, într-
un fel sau altul, au consacrat și instituția tragerii la răspunderea Președintelui,

1
Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice – tratat elementar, 1998, pag. 300.
menționându-se în majoritatea situațiilor și instituția tragerii la răspundere a miniștrilor,
firește cu accentele diferite din construcție, după cum ne aflăm în fața unui regim
prezidențial, semi-prezidențial cu un Președinte forte sub ,aspect politic, un regim semi-
prezidențial cu un Președinte mai atenuat în ceea ce privește viața politică sau, dupa caz,
a unui regim parlamentar clasic. De aici, nu trebuie înțeles că Președintele de Republică
poate fi tras la răspundere pentru orice afirmație, pentru orice atitudine adoptata pe plan
politic, dimpotrivă el se bucură de imunitate, tragerea la răspundere, fie politica, fie
juridică nu intervine decât in anumite situații.
Nici evoluția instituției șefului de stat, o dată cu evoluția tuturor celorlalte
organe ale statului, nu a dus la schimbări majore în această privință, deoarece
imunitatea acestuia pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției, s-a
păstrat, cu excepția înaltei trădări și a răspunderii pentru alte infracțiuni, care nu
sunt în legatură cu funcția 2[2] . Această regulă este proprie republicilor cu regim
prezidențial, semi-prezidențial, unde există obligația contrasemnării actelor de
primul-ministru sau de ministru sau in cele cu regim parlamentar 3[3] .
Constituția din 1991 prevede în art. 84 alin. 2 ca Președintele Romaniei se
bucură de imunitate. Noțiunea de imunitate, în acest caz, prin textul
constituțional din art. 84 alin. 2, care face trimitere la deputați și senatori (art. 72
alin. 1 din Constitutie) are ințelesul de iresponsabilitate și de inviolabilitate.
Iresponsabilitatea Președintelui nu înseamnă numai că acesta nu raspunde
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului
său 4 , dar presupune că este aparat de răspundere, pe durata mandatului și după
încetarea acestuia 5 , pentru faptele penale, contravenționale sau generatoare de
prejudicii savârșite în legatură cu prerogativele funcției 6 .
Inviolabilitatea Președintelui presupune că acesta va răspunde pentru
orice altă faptă savârșită și care nu are legatură cu funcția exercitată 7 . Prin
urmare imunitatea de care se bucura Președintele în timpul exercitării mandatului

2
Ibidem, pag. 300-301.
3
Ibidem, pag. 301.
4
Art. 84 alin. 2 teza a II-a, art. 70 din Constitutie.
5
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constitutia Romaniei - comentata
si adnotata, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992, pag. 192.
6
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, 2001, pag. 64.
7
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura "Nemira", Bucuresti, vol. II, 1996, pag. 420.
său, nu îl mai ocrotește, după încetarea acestuia, astfel că acesta va putea fi
percheziționat, reținut, arestat sau trimis în judecată penală ori contravențională,
conform regulilor dreptului comun 8 .
În general literatura juridică consideră că răspunderea Președintelui poate
fi politică sau juridică 9 .
Răspunderea politică (definită ca o răspundere administrativ disciplinară
de profesorul Antonie Iorgovan 10 ) presupune: a) răspunderea Președintelui față
de alegători; b) suspendarea din funcție urmată de demiterea Președintelui 11 .
Conform art. 95 alin. 1 din Constituție suspendarea Președintelui
României intervine în cazul savârșirii, de către acesta a unor fapte grave, prin
care se incalcă prevederile constituționale. Însă, sintagma de fapte grave, nu este
lamurită în textul constituțional, ceea ce înseamnă că înțelesul acesteia este lăsat
la aprecierea, chiar discreționară, a inițiatorului propunerii de suspendare.
Suspendarea poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților
și senatorilor, luați împreună și trebuie adusă neîntarziat la cunoștința
Președintelui.
De asemenea, potrivit art. 95 alin. 1 și art. 146 lit. h din Constițutie,
Curtea Constituțională trebuie consultată, dând un aviz consultativ, la propunerea
de suspendare din funcție a Președintelui României.
Dacă dorește, Președintele, poate oferi Parlamentului, întrunit în ședința
comună, explicații cu privire la faptele ce i se impută, după care se trece la vot.
Propunerea de suspendare din funcție, pentru a fi aprobată, are nevoie de votul
majorității deputaților și senatorilor. O dată aprobată propunerea, se instalează
interimatul funcției de Președinte, care presupune că prerogativele funcției vor fi
îndeplinite temporar, fie de președintele Senatului, fie de președintele Camerei
Deputaților, care la rândul lor răspund politic și juridic, conform art. 95 si 97 din
Constituție.

8
Tudor Draganu, op.cit., pag. 302.
9
Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., pag. 64.
10
Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 421.
11
Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice – tratat, Editura "Europa Nova", 1996, vol. II, pag. 365 – autorul considera
demiterea ca o sanctiune exclusiv politica.
 Suspendarea din funcție a Președintelui nu este altceva, în acest caz, decât
o procedură prealabilă, obligatorie, care presupune aducerea la cunoștința a
faptelor grave prin care s-au încălcat prevederile constituționale de către acesta.
Demiterea propriu-zisă, ca sancțiune politică și juridică, are loc numai
dacă Parlamentul, prin hotarârea sa, organizează un referendum național, în
condițiile prevăzute de Legea nr. 3/2000 12 , iar propunerea întrunește votul
majorității cetățenilor înscriși pe listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000).
Măsura demiterii din funcție a Președintelui României intra în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curții
Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului național (art. 45 alin.
2 din Legea nr. 3/2000).
Răspunderea juridică a Președintelui pleacă de la premisa că deși acesta
nu răspunde penal și civil pentru actele juridice și operațiunile tehnico-materiale
săvârșite sau opiniile exprimate în exercitarea funcției sale 13 , totuși, potrivit art.
96 din Constituție, se instituie în sarcina Parlamentului un control de sesizare,
potrivit căruia, Camera Deputaților și Senatul, în ședința comună, pot hotărî
punerea sub acuzare a acestuia, pentru înaltă trădare, cu votul a cel puțin două
treimi din numărul senatorilor și deputaților. De la data punerii sub acuzare și
până la data demiterii Președintele este suspendat de drept. Competența materială
de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii (art. 96
alin. 4).
În primul rând, este de observat, față de textul constituțional, ca legiuitorul
român a redus această răspundere juridică numai la răspunderea penală, și
aceasta numai pentru înaltă trădare, în rest menținând intactă imunitatea penală,
civilă și contravențională a Președintelui pentru faptele legate de exercitarea
prerogativelor funcției. Prin dispoziția expresă a art. 84 alin. 2 din Constituție, se
aplică regula statornicită de Constituția revizuită în art. 72 alin. 1, dar atât. Ceea
ce inseamnă că legiuitorul constituant nu a vrut să extindă și celelalte dispoziții
referitoare la Parlament, și Președintelui.

12
Publicata in M.Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.
13
A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 162-163.
 În al doilea rând, este de observat că această răspundere este preluată,
întocmai, din Constituția Franței din 4 octombrie 1958. Potrivit art. 68 din
Constituția Franței, Președintele Republicii nu este responsabil de acțiunile sale
întreprinse în exercițiul funcției decât în caz de înaltă trădare. El nu poate fi pus
sub acuzare decât de cele două Camere, care hotărăsc prin vot identic, intr-o
ședință publică, cu majoritate absolută a membrilor lor. Președintele este judecat
de Înalta Curte de Justiție.
În al treilea rând, este de observat că competența de a stabili dacă
Președintele răspunde sau nu penal, revine numai Înaltei Curți de Casație și
Justiție (art. 96 alin. 2 din Constituție) în prima și ultima instanță. Potrivit art. 2
din Protocolul nr. 7 din 22 noiembrie 1984 la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950, orice persoană, declarată vinovată de o infracțiune, are dreptul
la două grade de jurisdicție, mai puțin cel ce a fost judecat în primă instanță de
cea mai înaltă jurisdicție.
Prin decizia Consiliului Constituțional din Franța din 22 ianuarie 1999 s-a
hotărât ca răspunderea penală a Președintelui Republicii nu poate fi stabilită
decât de Curtea Supremă de Justiție.
În al patrulea rând, este de observat că această competență se limitează
numai la fapte săvârșite în timpul mandatului său de Președinte și în legatură cu
funcția sa. Justiția franceză, obligată să se pronunțe asupra competenței sale de a
instrumenta cazurile în care Președintele Republicii Franceze a fost implicat
înainte, de a-și prelua mandatul, a recurs la o decizie a Consiliului Constituțional
din octombrie 2000 prin care se statua că orice urmărire penală în fața instanțelor
obișnuite de drept comun se suspendă pe perioada exercitării mandatului
prezidențial.
Infracțiunea de înaltă trădare este incriminată ca atare prin art. 96 (textul
introdus după revizuirea Constituției) din Constituția României și constituie o
variantă în forma calificată și agravantă a infracțiunii de trădare prevăzute în
Codul penal. Această infracțiune de înaltă trădare are un subiect calificat, care
este exclusiv numai Președintele României și poate fi savârșită numai cât timp
autorul indeplinește funcția ce atrage caracterizarea ei ca infracțiune.
În literatura juridică s-a exprimat opinia că această infracțiune este
autonomă, distinctă de infracțiunea de trădare prevăzută de Codul penal și că
Parlamentul este dator să-și motiveze hotărârea, definind elementele constitutive
ale faptei dedusă judecății, sub condiția admiterii acestei motivări de către Înalta
Curte de Casație și Justiție 14.
Această părere este excesivă, încălcând principiul nullum crimen sine
lege, nula poena sine lege. Chiar dacă această infracțiune este incriminată în
Constituție, ea nu poate avea un caracter autonom, cu atât mai mult cu cât ea
trebuie să prevadă și o sancțiune. În consecință, o astfel de abordare a problemei
are o scăpare, atâta timp cât infracțiunea, pe lângă faptul că nu este descrisă în
elementele ei componente obligatorii nu are nicio sancțiune. Ca atare, apare
rațional, ca în momentul analizei existenței infracțiunii să se fixeze ca puncte de
referință elementele infracțiunii de trădare prevăzută în Codul penal (obiect,
subiect, latură obiectivă și latură subiectivă), iar pentru agravanta să se ia în
considerare dispozițiile art. 96 din Constituție. Astfel, o dată ce infracțiunea nu
este determinată ca atare, printr-o lege, fie ea constituțională, ea nu poate avea
drept urmare pedepsirea persoanei vinovate, o dată ce faptele sale nu au fost
incriminate ca ilicite. Singurul temei al răspunderii juridice penale este
infracțiunea.
Este adevărat că în aplicarea art. 96 din Constituție, în Regulamentul
ședințelor comune ale Camerelor s-a explicitat că procedura de punere sub
acuzare a Președintelui se declanșează numai pe baza unei cereri semnate de cel
puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, iar cererea trebuie să
cuprindă descrierea faptelor care sunt imputate și încadrarea lor juridică, dar
aceasta nu schimbă cu nimic faptul că în realitate nu este stabilit cadrul juridic
ilicit al faptelor care ar cădea sub incidența acestei infracțiuni.
În aceeași ordine de idei, este de discutat dacă nu cumva Parlamentul, în
hotărârea sa de punere sub acuzare, prin descrierea faptei, incriminează

14
Ioan Vida, Puterea executiva si administratia publica, pag. 72.
retroactiv ca infracțiuni (poate fi o răzbunare politică), fapte care în alte
împrejurări nu ar putea duce, implicit, la sesizarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție. Dacă, în art. 73 lit. h din Constituție se stabilește că infracțiunile și
pedepsele, regimul executării acestora se stabilește prin lege organică, cu atât
mai mult, o astfel de incriminare, din rațiunile arătate, trebuie să fie cuprinse
într-o lege și nu lăsată la discreția unui Parlament, mai mult sau mai puțin
binevoitor. În actuala concepere a acestei infracțiuni, în opinia noastră, nici un
Președinte nu va răspunde penal pentru infracțiunea de înaltă trădare.
O altă problemă care suscită discuții este modul de sesizare al Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
În literatura juridică s-a susținut că hotărârea Parlamentului de punere sub
acuzare a Președintelui Republicii, nu este suficientă pentru Înalta Curte de
Casație și Justiție în a se considera legal sesizata 15 . Potrivit acestei opinii,
punerea sub acuzare ar trebui să se transmită Parchetului General, care în
condițiile legii de procedură penală, respectiv prin rechizitoriu, va sesiza instanța
competentă – Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca atare, se susține în această
opinie, că votul Parlamentului nu are decât semnificația sesizării Parchetului
General, dar el nu poate constitui obligație juridică, sub aspectul existenței faptei
penale. Nu este exclus ca Parchetul General să ajungă la concluzia că acuzația de
înaltă trădare, nu se poate concretiza și într-o acuzație strict tehnico-juridică, de
săvârșire a unei infracțiuni, ceea ce ar avea drept efect, scoaterea Președintelui
de sub urmărire penală 16 . Această opinie – s-a spus în literatura juridică – are
rolul de a reduce efectele juridice ale instituției punerii sub acuzare de către
Parlament la dimensiunea unui simplu denunț penal, căruia Parchetul este liber
să-i dea sau nu curs 17 .
Față de cele de mai sus, este discutabil dacă Parlamentul mai are obligația
să sesizeze Procurorul General, pentru că acesta la rândul său să înceapă
urmărirea penală, să pună în mișcare acțiunea penală și prin rechizitoriu să
dispună trimiterea în judecată în calitate de inculpat a Președintelui. Legiuitorul

15
Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 426; Ioan Vida, op.cit., pag. 72.
16
Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 426.
17
Tudor Draganu, op.cit., pag. 303
constituant, când a folosit noțiunea de "punere sun acuzare" a ințeles că
Parlamentul, prin propria cercetare și dând dovadă de bona fides, se substituie
oricărui organ de cercetare penală sau de urmărire penală și prin urmare
hotărârea adunării legislative echivalează cu punerea în mișcare a acțiunii
penale, având rolul rechizitoriului, sesizând instanța supremă, deoarece este o
procedură specială, stabilită printr-o lege specială (punerea sub acuzare), care se
sustrage regulilor generale și de drept comun în materia procesului penal.
De abia Înalta Curte de Casație și Justiție, care judecă în secțiile unite va
putea pronunța orice soluție, de condamnare, achitare sau să dispună încetarea
procesului penal.
La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Președintele
Republicii este demis de drept (art. 96 alin. 3 Constituție).
De asemenea, în literatura juridică s-a mai ridicat problema dacă
Președintele Republicii, în perioada mandatului său, poate să fie chemat ca
martor în fața instanțelor judecătorești sau a comisiilor de anchetă
parlamentară 18 . Deși dispozițiile constituționale referitoare la imunitatea
Președintelui au un caracter excepțional și sunt de strictă interpretare, aceasta nu
împiedică cu nimic ca acesta, și cât timp este în funcție, să fie ascultat ca martor,
cu condiția, ca faptele pentru care este întrebat să nu aibă nimic comun cu
prerogativele pe care le exercită 19 . Aceeași problemă s-a ridicat și în Franța,
unde, dintr-un punct de vedere, s-a exprimat opinia că magistrații au competența
de a-l audia pe Președinte în calitate de martor asistat pentru fapte ce au avut loc
înainte de începerea mandatului, și un alt punct de vedere, care consideră că
judecătorii nu au competența să judece actele de instrumentare care vizează
Președintele în exercițiu al Republicii, cu atât mai mult cu cât se apreciază că
statutul martorului asistat este asimilabil cu o acțiune de urmărire.
Persoana căreia i-a încetat calitatea de șef al statului român, ca urmare a săvârșirii
unei infracțiuni pentru care a fost condamnat definitiv sau ca urmare a demiterii din
funcție prin referendum, nu poate beneficia de facilitățile conferite prin Legea nr.
406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al
18[18]
Ibidem, pag. 304.
19[19]
Ibidem, pag. 304; in sens contrar Ioan Vida, op.cit., pag. 70.
statului român (folosința gratuită a unei locuințe de protocol, o indemnizație lunară, pază
și protecție, folosință gratuită a unui autoturism)20.

BILIOGRAFIE

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura "Nemira", Bucuresti, vol. II, 1996

Deleanu, Drept constitutional si institutii politice – tratat, Editura "Europa Nova", 1996

Ioan Vida, Puterea executiva si administratia publica

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constitutia Romaniei - comentata si
adnotata, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti,

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, 2001

Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice – tratat elementar, 1998

20[20]
Publicata in M.Of. nr. 386 din 16 iulie 2001.