UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE

SUBIECT: Regimul naționalist-comunist al lui Nicolae Ceaușescu

RESPONSABIL DISCIPLINĂ:
Lect.univ.dr.Ana-Maria AMBROSĂ

Autor:
CHIRIAC DIANA-ȘTEFANA

Email: stefana7c@yahoo.com
Localitatea: Iași
Telefon (opțional): 0748697514

2022-2023
Cuprins

1
 1.Definiția comunismului...................................................................pag.3

2. Comunismul în Romania...............................................................pag.4

3. Regimul naționalist-comunist al lui Nicolae Ceaușescu.............pag.5

3.Concluzii..........................................................................................pag.9

4.Bibliografie......................................................................................pag.10

2
 Regimul naționalist-comunist al lui Nicolae Ceaușescu

1.Definiția comunismului
Pentru a intelege epoca in care traim, dar si pentru a intelege identitatea politica
europeana, se impune a intelege comunismul ca idee, ca miscare politica si, nu in ultimul
rand,ca societate a „socialismului real” asa cum a fost el „implementat” 1 pe suprafata unei
sesimi din intregul glob pamantesc.
Comunismul este acea ideologie socială, politică și economică care are ca scop
construirea unei societăți comuniste, anume a unei ordini sociale fără clase și fără proprietate
privată, în care mijloacele de producție sunt deținute în comun și bunurile sunt împărțite în
funcție de nevoi2.
În teoria marxistă3, comunismul este o etapă superioară a societății, la care se poate
ajunge tranzitând socialismul, etapa intermediară în care este necesar controlul proletariatului
asupra economiei și politicului.
Marx considera că doar statele foarte dezvoltate și puternic industrializate vor ajunge să
parcurgă etapele necesare până la comunism. Teoria lui Marx, cristalizată în secolul al XIX-
lea, a fost interpretată diferit în Europa față de Rusia, ceea ce a condus la evoluții diferite a
interpretărilor și practicii comunismului.
În Europa s-a produs o scindare între comunism și social-democrație, iar în timp,
partidele comuniste au evoluat de la subordonarea față de Internaționala dominată de
sovietici, la acceptarea jocului democratic, dezvoltând o doctrină nouă, eurocomunismul.
Social-democrația milita, de la bun început, pentru schimbări treptate în societate, produse
prin convingerea oamenilor de necesitatea lor și prin păstrarea jocului democratic.
În Rusia, pe fondul unei înapoieri economice grave, teoria marxistă a fost adaptată de
Lenin, și apoi de Stalin, care i-au conferit un plus de violență și autoritarism.
Stalinismul, dezvoltat în secolul XX, în mod particular a fost un mix de represiune
violentă a opoziției, cu muncă forțată în lagăre și pe șantiere gigantice, și cu dezvoltarea
industriei grele, fără a ține cont de nevoile de hrană și îmbrăcăminte ale populației.
Pentru muncitorii din secolul al XIX-lea, care trăiau în sărăcie și foamete, aceste
curente de idei au reprezentat un mod de a se face auziți și de a protesta pentru a obține
drepturi sociale și salariale: limitarea numărului de ore de muncă la 8 din 24, plătirea unor
asigurări, pensie.
In aceasta „implementare”4, un rol deosebit a revenit elitei politice comuniste
responsabila politic pentru aceasta ultima „mare narativa” a secolului XX.

1
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Polirom, Iaşi,
2005, pag.22
2
CIOROIANU, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2005, pag.41
3
Idem, pag.43
4
GEORGIU Grigore, Istoria culturii române moderne, Comunicare.ro, București, 2002, pag.32

3
 Drept urmare, am considerat necesar sa evidentiez trasaturile acestei elite, plecand de la
un caz, chiar atipic, al elitei comuniste din Romania.Atipicitatea acesteia se poate institui ca
exceptie care confirma regula.
Etimologia cuvantului provine din latinescul communis, via franceza, commune5, adica,
un grup de oameni traind impreuna, impartind aceleasi posesiuni si responsabilitati.
Daca il analizam ca termen politic, isi are originile in societatile secrete din Parisul
anilor 1830. De multe ori, termenii de comunism si socialism sunt interschimbabili.
Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: o
ideologie care promoveaza acest sistem social, o miscare politica care doreste sa
implementeze acest sistem sau un sistem de organizare social-politic.
Ca sistem social, comunismul si-a impus instituirea unei societati egalitariste în care sa
nu există proprietate privată şi nici clase sociale.Omogenizarea sociala si ingradirea
pluralismului social si politic s-a instituit ca obiectiv al actiunii politice.
2.Comunismul în Romania
Mișcările muncitorești din secolul XIX au avut un ecou firav pe actualul teritoriu al
României. Ideile social-democrate provenind din Franța și Rusia au fost canalizate în așa-
numitele „cercuri muncitorești”6, care s-au întrunit într-un prim congres în 1893 și au decis
înființarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România.
Intelectualii formați în Franța au dominat partidul până la sfârșitul secolului XIX: Iosif
Nădejde, V.G. Morțun, Alexandru G. Radovici, G. Diamandi erau numiți „generoșii”,
deoarece proveneau din clasa de mijloc sau aristocrație.
Întrucât ideile lor progresiste au avut puțină relevanță în economia de tip agrar care
domina Principatele Române, unii dintre „generoși” au părăsit social-democrația și s-au
alăturat Partidului Liberal. Astfel, conducerea PSDMR a fost preluată de grupul influențat de
gândirea rusă, dominat de Cristian Rakovski și Constantin Dobrogeanu-Gherea până la
sfârșitul Primului Război Mondial7.
Comuniștii au acționat în cadrul acestui partid (sub diferitele titulaturi pe care le-a
purtat) până după război, în cadrul unei facțiuni maximaliste, care milita pentru apropierea de
bolșevici și adeziunea la Internaționala a III-a, înființată în 1919.
Dintre liderii acestei facțiuni îi amintim pe: Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici,
Alecu Constantinescu, David Fabian, Eugen Rozvany sau Alexandru Dobrogeanu-Gherea.
În mai 1921 maximaliștii au profitat de retragerea din partid a aripii reformiste a
socialiștilor, votând în cadrul Congersului partidului afilierea necondiționată la Internaționala
a III-a și transformarea vechii formațiuni politice în Partidul Comunist din România.
Afilierea necondiționată presupunea acceptarea de către noul PCdR a rezoluțiilor Congresului
al II-lea al Cominternului (Moscova, 1920) și a celor 21 de condiții pentru aderarea la
Comintern. Conform acestor documente, PCdR devenea o filială națională subordonată
complet Cominternului, care își păstra dreptul de a numi liderii PCdR și de a dispune în ceea

5
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Academiei Civice, 2006, pag 64
6
SALAGEAN Marcela, Introducere în istoria contemporană a României, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2013, pag. 141
7
Idem, pag.145

4
ce privește linia politică ce urma să fie adoptată. Secretar general al partidului nou înființat a
fost ales Gheorghe Cristescu „Plăpumarul8”.
Politica extremistă propusă de PCdR, cât și afilierea partidului la o organizație
internațională (Cominternul), care nu recunoștea prevederile Tratatului de pace de la
Versailles și își propunea să militeze pentru schimbarea regimurilor și redesenarea granițelor
inclusiv prin metode teroriste aveau să constituie motivele pentru care PCdR a fost scos în
afara legii în 1924.
După 1924, Partidul Comunist din România și-a continuat activitatea în clandestinitate.
Congresul al III-lea al partidului a avut loc în septembrie 1924 la Viena.
Gheorghe Cristescu a fost înlocuit din funcția de secretar general al PCdR, fiind
înlocuit cu Elek Köblös, un tâmplar, etnic maghiar din Transilvania. Acestuia i-au succedat în
funcție: Vitali Holostenco – etnic ucrainean din Basarabia (1927-1931), Alexandru Danieliuk
Stepanski – etnic polonez (1931-1936), Boris Ștefanov – etnic bulgar născut în Dobrogea
(1936-1939), Bela Brainer – etnic maghiar din Transilvania (1939-1940), și Ștefan Foriș –
etnic maghiar născut în Transilvania (1940-1944).
În decursul celor două decenii de ilegalitate, PCdR a continuat să activeze. Pe de o
parte, prin intermediul unor organizații și structuri legale, camuflat comuniste – Blocul
Muncitoresc Țărănesc, Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist. De asemenea, PCdR a
funcționat și prin intermediul unor structuri paralele – Uniunea Tineretului Comunist,
organizată după modelul Komsomol-ului sovietic; Ajutorul Roșu/Apărarea Patriotică, ca
structură a MOPR-ului (Ajutorul Roșu Internațional); dar și prin intermediul unor structuri
sindicale. În toată această perioadă, partidul comunist a suscitat un interes minor între
muncitori, care au preferat să rămână fideli social-democrației.
3. Regimul naționalist-comunist al lui Nicolae Ceaușescu
La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost desemnat oficial prim-secretar al C.C. al
P.M.R. În primii ani de la preluarea conducerii, acesta a continuat şi accentuat politica de
liberalizare internă şi de deschidere spre Occident începute în ultimii ani ai conducerii lui
Gheorghe Gheorghiu Dej9.
„Liberalizarea” din perioada 1965-1971 s-a manifestat în grade diferite în viaţa
politică, economică, socială şi culturală. Aceasta a fost una reală, fiind resimţită şi apreciată
de societatea românească în ansamblul său, în ciuda faptului că regimul a menţinut tot timpul
un control care să nu permită derapaje majore de la modelul communist.
În plan politic, Ceauşescu a încurajat iniţial instituirea unei conduceri colective, ca
mijloc de a preveni acumularea de puteri excesive de către o singură persoană. Principiul a
fost statuat cu ocazia Congresului al IX-lea al partidului, a cărui denumire s-a schimbat din
P.M.R. în P.C.R., însă a fost abandonat la scurt timp. În decembrie 1967, după Conferinţa
Naţională a P.C.R. Nicolae Ceauşescu a preluat şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat,
pentru ca în 1972 să se revină la posibilitatea cumulării de către o singură persoană a unor
funcţii pe linie de partid şi de stat. În paralel însă a fost introdus principiul rotaţiei cadrelor în
funcţii, măsură motivată declarativ prin nevoia ca cei plasaţi în funcţii de conducere să
dobândească o „experienţă multilaterală” în rezolvarea problemelor societăţii. În realitate, era
o modalitate de a împiedica crearea unor baze de putere şi eventual a unor nuclee de opoziţie
în sânul conducerii superioare de partid.
8
Idem., pag.143
9
BETEA, Lavinia, Apoteoza lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2009, pag.71

5
 În 1974, Nicolae Ceauşescu a fost învestit în funcţia de preşedinte a Republicii
Socialiste România, pentru ca în anii ce vor urma funcţiile de decizie să fie ocupate de
persoane apropiate, în primul rând de către soţia sa, Elena Ceauşescu, devenită numărul doi
în stat, de copii, rude şi colaboratori care excelau nu atât prin competenţe, cât prin
devotamentul faţă de liderul comunist.
Liberalizarea anilor 1960 s-a caracterizat şi printr-o serie de evoluţii care au influenţat
în mod direct viaţa societăţii.
Pe de o parte, s-a produs o creştere a nivelului de trai, reflectată în sporirea veniturilor
(creşterea pensiilor, a salariilor, a burselor), accesul la bunuri de larg consum şi servicii,
diversificarea modalităţilor de divertisment şi petrecere a timpului liber, accelerarea
construirii de locuinţe. Beneficiile prosperităţii economice se vor simţi şi în prima parte a
anilor 1970, deteriorarea condiţiilor de viaţă petrecându-se la finele anilor 1970, pentru ca în
anii 1980 să se ajungă la limita subzistenţei.
Pe de altă parte, în încercarea de a controla toate aspectele vieţii sociale, inclusiv cea
privată, conducerea comunistă a recurs la măsuri care să forţeze creşterea demografică.
Astfel, în 1966 a fost interzis avortul, femeile fiind supuse în următorii ani controalelor
umilitoare pentru depistarea sarcinilor şi pentru a evita provocarea de avorturi. Cu toate
acestea, se apreciază că în perioada 1966-1989 aproximativ 10.000 de femei şi-au pierdut
viaţa în urma complicaţiilor de pe urma avorturilor autoprovocate sau efectuate clandestin, în
condiţii improprii10.
Un domeniu în care s-a făcut resimţit aerul liberalizării în anii 1960 a fost cel al vieţii
cultural-ştiinţifice. Astfel, s-a înregistrat o lărgirea libertăţii de creaţie, liberalizarea accesului
la cultura occidentală, inclusiv la muzică, filme şi publicaţii.
Recuperarea personalităţilor culturale româneşti interzise în epoca Gheorghiu-Dej a
făcut parte dintr-un proces mai larg care a vizat reducerea represiunii interne şi instaurarea
unui climat de pace socială. Condamnaţilor politici eliberaţi în majoritate în 1964 li s-a
permis reluarea studiilor, angajarea sau li s-a recunoscut dreptul la pensie.
Procesul de destindere internă a însemnat şi o regândire a rolului Securităţii, principala
instituţie de control a populaţiei, a cărei activitate a fost deplasată dinspre acţiunile represive
spre cele preventive. Creată la 28 august 1948, prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, Securitatea, care a purtat de a lungul timpului diferite denumiri (Direcţia
Generală a Securităţii Poporului/ Direcţia Generală a Securităţii Statului/Departamentul
Securităţii Statului), regăsindu-se fie în componenţa Ministerului Afacerilor Interne, fie ca
instituţie distinctă, a avut ca scop principal „apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea
securităţii R.P. Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”.
Astfel, dacă în cea mai mare parte a epocii Dej, Securitatea a urmărit în mod principal
eliminarea oricărei forme de opoziţie, fie ea şi potenţială, folosind metode din cele mai
brutale, în perioada Ceauşescu asistăm la o schimbare de politică, rolul Securităţii fiind unul
profilactic, de prevenţie, bazat pe supraveghere informativă prin apelarea la mijloace diferite :
reţea de informatori, controlul convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, filaj, folosirea
tehnicii de ascultare (microfoane, înregistrări ambientale) etc.
Un moment de cotitură în evoluţia politicii represive a statului l-a constituit Plenara
C.C. din aprilie 1968. Cu acest prilej, au fost expuse o parte din abuzurile săvârşite de
organele de Securitate în perioada Dej, iar noua conducere de partid a dat asigurări că acestea
10
VERDERY, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas,
1994, pag .188

6
nu se vor mai repeta, astfel încât „niciun cetăţean să nu poată fi arestat fără un motiv
întemeiat sau dovedit11”.
În ciuda acestor promisiuni, în deceniile ce vor urma Securitatea va deveni una dintre
cele mai temute instituţii, având la dispoziţie o bază însemnată de informatori şi desfăşurând
acţiuni variate, menite să descurajeze gesturile de opoziţie la adresa conducerii comuniste.
Anul 1968 a culminat, din perspectiva gesturilor care au dus la creşterea popularităţii
regimului condus de Nicolae Ceauşescu, cu momentul august 1968, când P.C.R. a condamnat
cu vehemenţă invazia Cehsolovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Reacţia fără
echivoc a liderului român a fost bine primită de societatea românească, strâns unită în jurul
conducerii comuniste12.
Momentul de glorie al lui Nicolae Ceauşescu din 1968 a contribuit substanţial la
creşterea legitimităţii interne şi mai ales externe a regimului comunist din România13.
Comunismul-naţional - rezultat din asocierea a două curente opuse – comunismul,
internaţionalist în esenţă, şi naţionalismul – a reprezentat construcţia teoretică, ideologică,
aflată la baza construirii societăţii comuniste în România. Astfel, în perioada 1965-1989,
modelului politic şi economic de inspiraţie sovietică i-a fost imprimat un caracter puternic
naţional. Acest fapt a conferit regimului de la Bucureşti o anumită legitimitate şi stabilitate,
ferindu-l de contestări care să-i ameninţe existenţa chiar în perioada dificilă a anilor 1980.
Tendinţele de liberalizare vor fi stopate în vara anului 1971, când, în urma turneului pe
care Nicolae Ceauşescu l-a întreprins în China, Coreea de Nord, Vietnam şi Mongolia, acesta
anunţa revenirea în forţă a ideologiei în toate domeniile de activitate.
Tezele din iulie 1971 sau „minirevoluţia culturală”, aşa cum a mai fost numit procesul
de revenire la dogmatismul ideologic, au însemnat o serie de măsuri prin care erau declanşată
o campanie de purificare ideologică şi de combatere a influenţelor ideologiei burgheze. Prin
urmare, spiritul comunist trebuia să se manifeste peste tot: în educaţie, presă, divertisment,
cinematografie. Nu erau omise nici măcar gazetele de perete din întreprinderi şi instituţii sau
muzica din cluburi, discoteci şi restaurante. Se cerea radioului şi televiziunii să stimuleze
creaţia de cântece revoluţionare, patriotice, muncitoreşti, iar în instituţiile de teatru, operă,
balet să se promoveze „creaţia originală, cu caracter militant, revoluţionar”, pe teme izvorâte
din lupta poporului român pentru socialism.
Directivele vizau scoaterea în evidenţă a marilor cuceriri obţinute de poporul român în
socialism, rolul conducător al clasei muncitoare, cultivarea respectului faţă de muncă, a
dragostei faţă de ţară şi partid, importanţa muncii patriotice.
Explicaţiile privind reîntoarcerea în 1971 la dogmatismul ideologic sunt legate de mai
mulţi factori. În contextul unor relaţii reci româno-sovietice, măsura putea urmări să convingă
URSS de ataşamentul conducerii române faţă de valorile comuniste. Dincolo de acest aspect,
vizita lui Ceauşescu în Asia l-a adus în contact direct cu modelul chinez şi nord-coreean de
comunism, pe care Ceauşescu l-a dorit implementat şi în România: un regim dictatorial, în
fruntea căreia se afla perechea conducătoare, şi un cult al personalităţii liderului comunist de
proporţii.

11
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Academiei Civice, 2006, pag.56
12
du BOIS, Pierre, Ceauşescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni politice, Bucureşti, Editura Humanitas,
2008, pag.102
13
BETEA, Lavinia, Apoteoza lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2009, pag. 55

7
 Deşi emise la începutul anilor 1970, efectele „tezelor din iulie” 14 au devenit vizibile în a
doua jumătate a anilor 1970 şi în anii 1980, când, combinate cu dificultăţile economice
majore, au făcut ca atmosfera din societatea românească să devină greu de suportat.
După o perioadă de succese ale politicii externe româneşti, schimbările intervenite la
nivel european şi global privind problematica drepturilor omului, prin semnarea Actului Final
de la Helsinki 1975 şi promovarea politicii drepturilor omului de către administraţia
americană condusă de Jimmy Carter, au făcut ca în 1977 să apară şi în România contestări la
adresa conducerii comuniste. Primele gesturi de disidenţă în România, cel al scriitorului Paul
Goma şi al istoricului Vlad Georgescu, au fost urmate la puţină vreme de greva minerilor din
Valea Jiului, care anunţa debutul unei perioade extrem de dificile din punct de vedere
economic.
Deciziile de politică economică ale regimului Ceauşescu în anii 1970 în direcţia
industrializării masive, văzută ca motor principal al dezvoltării ţării, au dus la construirea
unor mamuţi industriali, mari consumatori de energie şi care vizau prelucrarea unor cantităţi
importante de materii prime care nu puteau fi asigurate doar de producţia internă. Investiţiile
în industrie au fost finanaţate prin împrumuturi externe masive, în vreme ce funcţionarea
acesteia necesita importuri consistente de materii prime. Succesivele crize ale petrolului din
anii 1970 şi criza financiară de la sfârşitul anilor 1970 au găsit România cu o datorie externă
considerabilă. De asemenea, contractarea de noi împrumuturi s-a făcut cu dobânzi uriaşe.
În aceste condiţii, la începutul anilor 1980, România a intrat în incapacitate de plată,
condiţiile impuse de creditorii internaţionali, în principal Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.), au inclus şi aplicarea unor politici de austeritate de către regimul de la Bucureşti.
Constrângerile impuse de F.M.I. şi intervenţiile în deciziile economice ale regimului
comunist din România l-au nemulţumit profund pe Nicolae Ceauşescu. Interpretând
imixtiunile Fondului ca o punere în pericol a suveranităţii naţionale, Ceauşescu a refuzat în
1984 să mai semneze acordul stand-by cu F.M.I. şi a rupt toate relaţiile cu acesta. În acelaşi
timp, a început o campanie accelerată de plătire a datoriei externe, prin creşterea exporturilor,
inlusiv de produse alimentare, şi limitarea drastică a importurilor, inclusiv de medicamente.
„Marşul forţat” pentru a plăti datoria externă a condus la scăderea dramatică a condiţiilor de
trai ale românilor. Aprovizonarea cu produse agro-alimentare s-a înrăutăţit, oamenii fiind
obligaţi să stea ore în şir la coadă pentru a cumpăra produse de calitate inferioară. În
provincie, consumul a fost raţionalizat, prin introducerea de cartele pentru produse precum
pâinea sau uleiul. Campaniile de economisire de energie promovate de conducerea comunistă
au vizat şi consumul casnic. Astfel, a fost afectată încălzirea şi iluminarea locuinţelor,
oamenii petrecând ore în şir în frig şi întuneric. Serviciile publice, precum cele sanitare sau
transportul s-au deteriorat semnificativ.
În paralel cu degradarea drastică a situaţiei economice cultul liderului comunist a
căpătat proporţii groteşti. Realizările „epocii de aur”, aşa cum a fost numită perioada Nicolae
Ceauşescu, erau proslăvite cu orice ocazie, figurile liderului comunist, devenit „cel mai iubit
fiu al poporului”, şi soţiei sa, Elena Ceauşescu, fiind omniprezente în ziare, la radio şi
televiziune şi la manifestările publice15.
În ultimii ani ai regimului comunist, programul Televiziunii române a fost redus la
două ore seara, în timpul săptămânii, cea mai mare parte din aceste două ore fiind dedicate
activităţii secretarului general al P.C.R., vizitelor interne sau externe şi discursurilor sale
interminabile.

14
KUNZE, Thomas, Nicolae Ceauşescu - o biografie, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, pag. 81
15
UTE Gabanyi Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2003, pag.67

8
 Valul reformist adus de venirea lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 la conducerea
Uniunii Sovietice nu a determinat o modificare a politicilor regimului Ceauşescu. Acesta a
respins în mod deschis perestroika (restructurarea) sovietică, adâncindu-se într-un dogmatism
ideologic, menţinându-se complet rupt de schimbările care se petreceau în statele din jur.
La finele anilor 1980, regimul comunist de la Bucureşti se afla complet marginalizat.
Privit cu reticenţă în blocul comunist, datorită poziţiilor sale independente cu precădere din
anii 1960 - 1970, regimul pierduse şi sprijinul din partea ţărilor occidentale, care nu mai
aveau niciun inters să susţină un regim acuzat că-şi maltratează poporul.
În aceste condiţii, nemulţumirile populare au devenit tot mai intense şi au culminat cu
revolte în mai multe oraşe din România, cea mai însemnată fiind cea de la Braşov, din
noiembrie 198716.
Doi ani mai târziu, regimul condus de Nicolae Ceauşescu se prăbuşea sub influenţa
schimbărilor majore externe şi a revoluţiei din decembrie 1989.
4.Concluzii
Dacă marxismul, ca ideologie, a visat la o epocă milenară, la un om nou, acest lucru nu
s-a petrecut cu siguranță sub comunism.
Atât de mult visată ,,epocă de aur” pe care o proclama Ceauşescu în ultimii săi ani de
viață nu a fost decât o perioadă de durere şi chin, o adevărată pată neagră pe istoria națiunii
noastre.
Ideologia lui Stalin a avut ca bază ideea machiavelică că omul este rău în sine, iar
pentru a-l stăpâni trebuie să fii mai rău decât el. El considera că după o perioadă de
constrângere oamenii se vor obişnui cu noua orânduire impusă şi se vor simți liberi. Aceste
idei utopice preluate şi în România s-au dovedit a fi nu numai nerealiste, ci chiar draconice.
A rezultat o nouă societate inumană – comunismul, ale cărui instrumente – Securitatea
– au fost distructive prin însăşi definiția şi scopul lor: distrugerea libertății, distrugerea
gândirii, distrugerea omului la toate nivelele: intelectual, emoțional, spiritual şi relațional.
Aşa cum afirma chiar Vladimir Tismăneanu, condamnarea comunismului este ,,o
implinire a dorintei unei foarte largi parti a societatii romanesti”. El trebuia făcut nu atât
pentru a condamna niste indivizi, cât pentru a condamna simbolic un regim profund inuman.
Să privim bine în urmă pentru a învăŃa din lecŃiile istoriei. Asta ne va ajuta să
discernem mai bine viaŃa şi valorile ei şi să nu mai repetăm greşelile trecutului. În față ne stă
viitorul. Deciziile noastre vor afecta generațiile viitoare. Nu ne rămâne decât să fim
responsabili şi să construim o societate bazată pe valori,temelia moralității civilizației
româneşti.

5.Bibliografie

 BETEA, Lavinia, Apoteoza lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2009

16
TĂNASE, Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei, Bucureşti, Editura Humanitas,
2009, pag.221

9
  du BOIS, Pierre, Ceauşescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni
politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
 CESEREANU, Ruxandra, Comunism şi represiune în România. Istoria
tematică a unui fratricid naţional, Bucureşti, Editura Polirom, 2006.
 CIOROIANU, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria
comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005.
 DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura
Academiei Civice, 2006.
 DELETANT, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângeri şi dizidenţă în
România anilor 1965 - 1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995
 GABANYI, Anneli Ute, Cultul lui Ceauşescu, Bucureşti, Editura Polirom,
2003.
 GEORGIU Grigore, Istoria culturii române moderne, Comunicare.ro,
București, 2002.
 KUNZE, Thomas, Nicolae Ceauşescu - o biografie, Bucureşti, Editura
Vremea, 2002.
 Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din
programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010
 NEAGOE, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli,
2007.
 SALAGEAN Marcela, Introducere în istoria contemporană a României, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013.
 STOENESCU, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat din România. Revoluţia
din decembrie 1989 - o tragedie românească, I-II, Bucureşti, Editura Rao, 2005
 TĂNASE, Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
 VERDERY, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub
Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
 UTE Gabanyi Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2003;

10