UNIVERSITATEA PETROL-GAZE PLOIESTI

FACULTATEA DE STIINTE SI LITERE

SPECIALIZAREA ADMINISTRATIE PUBLICA

ANUL 2019/2020

GRUPA 40810

CAIET DE PRACTICĂ

STUDENT: CONSTANTIN GABRIEL-DRAGOȘ

 PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

Atribuţiile şefului de stat

În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după

două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în
vedere, în principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte
autorităţi, constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului.

Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul.

Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia, după cum am precizat
deja, sunt analizate atribuţiile sale în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale administraţiei
publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi
distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice, atribuţiile sale în raport cu
Curtea Constituţională.

După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ evocă, de

regulă, atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în
domeniul politicii externe.

Sub titlul atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina administrativă

postdecembristă a analizat în mod tradiţional următoarele atribuţii: adresarea de mesaje
Parlamentului, convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii1.

O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către

Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. Astfel,
potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării, luate de

1
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 298.
Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către acesta,
printr-un mesaj.

Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul
legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare şi a
puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau
convulsii în viaţa socială2.

Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele întrunite în

şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea dezbaterii
mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi.

În ceea ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s-a

admis în mod tradiţional că, de regulă, şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător
„concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici şi dreptul şefului de stat de a
dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi
Primul-ministru3.

A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii,

reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea, în favoarea
şefului de stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a dreptului de a învesti
legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autorităţile publice să treacă la
executarea prevederilor lor4. De aici probabil, includerea Preşedintelui României în sfera puterii
legislative de către unii autori de drept administrativ.

Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Dacă

Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la
anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul oportunităţii,
Constituţia în oferă două pârghii de acţiune. El poate sesiza Curtea Constituţională şi
Parlamentul pentru aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi anume, Curtea Constituţională
pentru probleme de natură constituţională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.

2
Vida I., op. cit., 1994, p. 50
3
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 302
4
Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, op. cit., 2002, p. 490.
 În domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 92 alin.
(1) din Constituţie. În exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin (2) din Constituţie, „El
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.” Regula enunţată prevede că aprobarea
Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni
ulterior, în maximum 5 zile.

Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci
aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În al doilea
caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este lăsată într-o prima etapă la îndemâna
Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub
condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.

Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea fi decât
situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţarea
indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa, etc.

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale,
conform art. 93 din Constituţia republicată: „(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale
şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.”

Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii adoptate a fost

apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au
existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la paralizarea activităţii
forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul
nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate şi uneori, dizolvat chiar în mod arbitrar5.

5
Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.283.
 Din analiza acestor informaţii este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53
din Constituţia republicată. De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea decide
proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de instituire a măsurii excepţionale sau
Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73
alin. (3) lit. G) din Constituţie, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la
regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă şi respectiv, dispoziţia constituţională care dispune
expres că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege6.

Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de data
aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele României, după
consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional. (art. 90 din Constituţie)

2. Acte şi răspundere:
Potrivit art. 100 din Constituţia republicată:

“(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise
de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi
(2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se
contrasemnează de primul-ministru.”

Deşi art. 100 din Constituţie (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”, în
realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului, numite decrete, a căror
publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancţiunea inexistenţei.

În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, Preşedintele poate fi însă şi autorul unor

acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte
juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din
Constituţie. Prin urmare, Preşedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă şi o
conotaţie politică, precum şi mesaje, declaraţii, etc., ca acte exclusiv politice7.
6
Vedinaş Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, manual practic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.268.
7
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 321
 În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui, în principiu, ele sunt
supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Contrasemnarea este cerută expres pentru
decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului spre ratificare, tratatele internaţionale
pe care le-a încheiat; acreditează sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară
mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni
armate declanşate împotriva ţării, intituie starea de asediu sau de urgenţă; conferă distincţii, face
avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. Dacă aceasta constituie
regula, excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui, ca
de exemplu, desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului,
numirea în funcţii publice.

Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie, în esenţă, la angajarea

răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu
prevederile legale, cât şi cu voinţa organului pe care primul-ministru îl reprezintă.

Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat şi opinia conform căreia contra-semnătura

premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a decretului, fără de care actul este
lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi răspunderea solidară a acestuia, alăturată
şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidenţiale –
certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului
administrativ8.

În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru

intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind
condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în
special cere de numiri în funcţii, sunt supuse unor condiţii stabilite de lege, majoritatea fiind
condiţionate de propunerile altor autorităţi publice.

Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Preşedintelui.

În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui, acestea sunt calificate de toţi

autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Prin

8
Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, ediţie revizuită pentru uzul studenţilor, Ed.
Risoprint, Cluj.Napoca, 2002, p.170.
urmare, decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în
materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor excepţionale de la controlul în
contencios administrativ9.

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şi atribuţiile şefului de stat în România trebuie să pornească de la
dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde
următoarea caracterizare a Preşedintelui României10:

A) Reprezintă statul român

- Acesta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale, statul este reprezentat de

şeful de stat.

B) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

- Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea
acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui României,
precum cele în domeniul apărării.

C) Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

- Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi politice.

Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.

De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este comandantul
forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Caracterizându-l astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele

României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:

a) Atribuţii privind legiferarea

9
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 322.
10
I. Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, pag. 207
 Şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României:

- promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură

dată, reexaminarea legii;

- semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;

- poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu

neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a.

b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între
stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu
autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora.

Aceste atribuţii sunt:

 prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice

ale naţiunii (art. 88);
 consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită
(art. 86);
 participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art.
87;
 organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90)
c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice.

Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt:

 dizolvarea parlamentului în condiţiile art. 89;

 desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru,
 numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
  revocarea şi numirea unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă
a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie);
 numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din
Constituţie;
 numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri
în funcţii publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituţie; acordarea gradelor de
mareşal, de general şi de amiral.
d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice

În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii excepţionale
Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului
în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate
îndreptate împotriva României.

Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie;

instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale.

Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de

la luarea acestor măsuri.

e) Atribuţii în domeniul politicii externe

În această categorie cuprindem:

- încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor

spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile;

- acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanţilor diplomatici

ai României;

- aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;

- acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

f) Alte atribuţii
 În această categorie se includ:

 conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;

acordarea graţierii individuale.

Desemnarea şefului de stat

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de
4 ani. Prin legea de revizuire, mandatul şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al
Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea instituţiei prezidenţiqale în
perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru
stabilitatea politică a ţării.

Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului

preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organic şi numai în caz de război sau
catastrofă.

Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma de
guvernământ.Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor (prerogativelor,
împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri” din stat,
îndeosebi cu legislativul şi executivul

Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi
anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral şi
alegere prin vot universal.

A) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde
moştenitorul devine şef de stat, sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va succeda la
tron. Este ştiut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituţionale
sau cutumiare şi că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia Poloniei, unde regii erau
aleşi.

În asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia,

Ţările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici parlamentul
numeşte un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. În aceste
sisteme constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acest sistem se
regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia)

B) Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziţie
supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei
categorii: state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica
Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state
socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. În Elveţia, puterea executivă aparţine Consiliului Federal,
ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală.
Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră, numai pentru un an,
preşedintele confederaţiei. Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia de şef de stat însă nu
dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus inter pares într-
un guvernământ colegial.

C) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită.

Astfel în Germania preşedintele este ales de către Convenţia Federală compusă din
membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către adunările
reprezentative ale landurilor.

În India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleşi de
către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale.

În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului şi din reprezentanţi ai
consiliilor regionale.

În Statele Unite ale Americii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu electoral,
el însuşi ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marţea următoare primei zile de luni din
noiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie.

D) Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale, dar
nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă, care permite
conservarea unor aspecte de regim parlamentar şi mai ales responsabilitatea guvernului în faţa
uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au
un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern)

E) Alegerea şefului de stat în România

România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat
este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Legea nr. 370/2004 privind alegerea
Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie.

Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat

obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale,
este declarat ales ca Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se
realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în
ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte, candidatul care
obţine cel mai mare număr de voturi.

Durata mandatului şefului de stat

Dacă avem în vedere desemnarea şefului de stat vom constata că în ceea ce priveşte
sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. În celelalte sisteme, în care şeful de stat este
ales, mandatul şefului de stat este limitat.

Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani (Franţa,
Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.) Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint
Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali
din Australia, Canada şi Noua-Zeelandă sunt desemnaţi pentru 5 ani.

Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor. Este
vorba desigur de sistemele în care şeful de stat este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa
funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel
Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George Washington
care a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea mandat,
creând o cutumă constituţională.
 Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obţinut patru mandate consecutive (1933 – 1945)
Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a
restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai
mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică şi în alte state.

În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă,
mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini
funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive.

În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de deces,

demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, precum şi în
cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor,
interimatul este asigurat în ordine, de preşedintele Senatului, sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor. Persoanele care asigură interimatul funcţiei preşedinţiale sunt cei doi preşedinţi ai
Camerelor parlamentare întrucât şi ei, sunt aleşi ca şi Preşedintele, prin vot direct de alegători. În
acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se exercită prerogativele preşedinţiale în
mod temporar.

În perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 – 90 din

Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea referendumului.
Aceste situaţii sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale” (imposibilitatea definitivă a
exercitării atribuţiilor şi decesul) şi împrejurări „voluntare”, apărute ca urmare a iniţiativei
instanţelor îndreptăţite să hotărască (demiterea din funcţie) ori la iniţiativa Preşedintelui
(demisia)11. Mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic,
precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.

Proceduri, solemnităţi, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se
realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi după
un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel
ales sau desemnat şef de stat trebuie să-l depună.

11
I. Deleanu – Op. Cit. Vol. II, pag. 214
 Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituţia S.U.A. jurământul preşedintelui are
următorul conţinut: „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcţia de
Preşedinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şi apăra Constituţia
Statelor Unite”.

Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea

Constituţională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, următorul Jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată
puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului prezidenţial.

Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite
decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie
contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi se
practică în sistemele constituţionale. Se au în vedere următoarele atribuţii:

Încheierea tratatelor internaţionale în numele României. Este o atribuţie specifică şefului

de stat, reglementată diferit în legislaţia internaţională;

Tratatele în România sunt negociate de Guvern şi supuse ulterior ratificării Parlamentului,

în termen de 60 zile. Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt ratificate de Parlamentul
reunit, conform procedurii de adoptare a legii.

Acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea

Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;

Prin această atribuţie preşedinţială se asigură organizarea relaţiilor diplomatice ale ţării
noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice se exercită de Preşedintele României la propunerea Guvernului, întrucât
acesta este autoritatea care asigură şi realizează politica externă a României. Declararea
mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate;
 D) Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată
împotriva ţării;

Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi
sau regiuni;

Conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare;

G) Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral;

H) Acordarea graţierii individuale;

Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuţii se exercită de

Preşedinte în calitatea de şef al statului şi se manifestă în domeniul relaţiilor interne.

Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă,

răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură
împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi,
contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea
asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu
priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate prin art. 99(2) Decretele
Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând
inexistenţa decretului.

Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive:

-ele reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea producerii de efecte juridice;

-apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi;

Unele dintre ele trebuiesc să fie contrasemnate de primul ministru;

-este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea acestei

clauze determinând existenţa actului;

-au caracter executoriu;

 Fiind emanaţia voinţei Preşedintelui, decretele emise în exercitarea atribuţiilor
reglementate de Constituţie sunt toate acte de autoritate şi nu sunt susceptibile de control prin
instituţia contenciosului administrativ12.

Functiile sefului de stat

Aşa cum este cunoscut, şi alte republici au instituţionalizat modelul semiprezidenţial,
constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în alegerile din mai
1990. Evident, între regimul politic semiprezidenţial consacrat în Constituţia României şi alte
regimuri politice semiprezidenţiate există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste
deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituţia
României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă şi puterea executivă.

Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această calitate,
prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin, prin definiţie, şefului statului.Ca model de
organizare a puterii executive, constituantul român a instituţionalizat modelul Executivului
bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful
statului şi Guvern. între atribuţiile acestei din urmă autorităţi publice şi cele ale instituţiei
prezidenţiale, există demarcaţii clare. Şi sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul
politic semiprezidenţial din România şi cel din alte republici semiprezidenţiale.Deosebirile apar
în legătură cu puterile constituţionale ale Preşedintelui şi Premierului şi cu raporturile între ele.
Astfel, în unele republici semiprezidenţiale, principalele prerogative executive revin
Preşedintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru.

In sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi

diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, Preşedintele României beneficiază de o
legitimitate populară - rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în
ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.

Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care o are ca şef al statului,

patru funcţii principale:

- funcţia de reprezentare [art. 80 alin. (1)];

12
Ion Rusu – Preşedintele României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996, pag. 54
 - funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al

integrităţii teritoriale a ţării [art. 80 alin. (1)];

- funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei [art. 80 alin];

- funcţia de mediere [art. 80 alin. (2)].

Presedintele Romaniei - reliefeaza art.80 din Constitutie - reprezinta statul roman si este
garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la
respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele
exercita functia de mediere intre "puterile statului", precum si intre stat si societate13.

Din cuprinsul acestor prevederi, precum si din economia celorlalte dispozitii

constitutionale, credem ca pot fi conturate trei functii presedintiale: functia de reprezentare,
functia de garant, functia de mediere.

1. Functia de reprezentare deriva din caracterul "reprezentativ" al presedintelui Romaniei,

in sensul ca, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, el are calitatea de a
fi purtatorul de cuvant al poporului roman - titularul suveranitatii. In acest sens, Presedintele
Romaniei este un " organ reprezentativ " - ca si Parlamentul - intrucat legitimarea sa isi are
izvorul in vointa nemijlocit exprimata de corpul electoral. El este deci un organ direct si plenar
reprezentativ. Intr-un alt sens, mai restrans si mai potrivit interpretarii art. 80 din Constitutie.
presedintele Romaniei este " reprezentantul statului roman, adica, juridiceste vorbind, el este
imputernicitul statului - si prin aceasta al societatii - sa-l reprezinta si sa actioneze in numele lui.
El este titularul unui " mandat legal ", al carui continut este prestabil prin Constitutie, un mandat
de durata limitata, care in nastere prin alegere si validarea alegerilor si se stinge normal sau prin
vointa uneia dintre parti. Este un mandat de drept constitutional si in baza acestuia Presedintele
isi indeplineste functia sa de reprezentare.

Presedintele reprezinta statul roman atat in interior,cat si in exterior. Si reprezentarea nu

are doar o semnificatie ceremoniala. Ea se exprima prin cateva atributii. Astfel, pe plan extern,
Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, aproba infiintarea, desfiintarea

13
Maria Harbata – Introducere in drept,Editure Al. I. Cuza, Iasi 2004-2005,pag 78
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acrediteaza si recheama reprezentantii
diplomatici ai Romaniei, primeste scrisorile de acreditare ale reprezentantilor diplomatici ai altor
state (art. 9) Pe plan intern, Presedintele, ca ales al Natiunii - prin corpul el electoral - participa la
exercitarea suveranitatii nationale (art.2 alin.1),asumandu-si totodata raspunderea pentru
independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii (art. 80 alin.1).

2. Functia de garant se realizeaza intr- dubla directie: garant al statului si garant al

Constitutiei. In calitatea sa de garant al statului, Presedintele astfel cum s-a mai precizat, isi
asuma raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii. Intre mijloacele
sale de actiune, prevazute in Constitutie, mentionam:

a)   Presedintele este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de Presedinte si

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii;

b)   Declara imobilizarea partiala sau generala a fortelor armate;

c)   In caz de agresiune armata impotriva tarii, el ia masuri pentru respingerea agresiunii;

d)   Instituie starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara ori in unele localitati.
In calitatea sa sa garant al Constitutiei, presedintele vegheaza la respecarea acesteia.

Cu totul de inteles, respecarea Constitutiei constituind, in acelasi timp, premisa si esenta

statului de drept, precum si conditia primordiala a drepturilor si a libertatilor cetatenesti. Cateva
mijloace practice de actiune se afla la dispozitia presedintelui pentru a-si putea indeplini
misiunea sa de " veghe ":

a)  Sesizarea Curtii Constitutionale, inainte de promulgarea legii, pentru verificarea

constitutionalitatii ei (art.144, litera "a" din Constitutie);

b)  Mesajul adresat Parlamentului, inainte de promulgarea legii, pentru ca aceasta sa

procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);

c)  Numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, la propunerea Consiliului Superior

al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculca - cat priveste
judecatorii " independenta si inamovibilitatea lor, iar in ce-i priveste, in general, pe magistrati,
sub semnul rigorilor statului de drept.
 3. Functia de mediere se sprijina, moralmente, pe principiul legitimarii larg si autentic
democratice a Presedintelui, alegerea lui facandu-se prin sufragiu universal si direct, precum si
pe principiul nonapartanentei Presedintelui la nici un partid politic. In calitatea sa de "mediator",
Presedintele nu este un "magistrat suprecm", ci, cum s-a spus si in alte locuri, o "simpla
magistratura de influenta", un factor al "bunelor oficii", iar atunci cand se impune, pe baza
prerogativelor conferite prin Constitutie si in limitele ei, el este un "factor reglator" in
mecanismul statal, precum si in raporturile dintre stat si societate. In acest scop, pe de o parte,
presedintele vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice, iar pe de alta, el inlesneste
colaborarea autorilor publice, aplaneaza sau previne relatiile tensionate dintre acestea ori dintre
ele si societate. iata cateva dintre procedurile constitutionale consacrate consacrate in acest scop:

a)   Presedintele Romaniei poate solicita convocarea in sesiune extraordinara a Camerei

Deputatilor si a Senatului (art.63, alin.2);

b)  Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale

natiunii (art. 88);

c)   Solicita Parlamentului, atunci cand considera necesar, reexaminarea legii adoptate,

inainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);

d)   Sesiunea Curtea Constitutionala, inainte de promulgarea legii, daca apreciaza ca legea

sau unele dintre dispozitiile ei sunt neconstitutionale (art. 44, litera "a");

e)  Promulga legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului de la

"dreptul scris" la "dreptul trait" (art.77, alin.l);

f)   Dizolva Parlamentul atunci cand, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul
institutional a fost blocat (art.89, alin.l)

În literatura noastră de specialitate se apreciază că Preşedintele României îndeplineşte trei

funcţii. Pentru motive pe care le vom expune mai jos, considerăm că rolul (funcţia) Preşedintelui
de garant al respectării Constituţiei diferă din punct de vedere al conţinutului şi al modalităţilor
de înfăptuire, de funcţia de mediere. De altfel, stabilirea şi caracterizarea unei anumite funcţii
prezidenţiale sunt, în parte, convenţionale şi relative, răspunzând mai mult unu scop didactic
decât unuia practic.
 Un ultim aspect ai problemei funcţiilor Preşedintelui României, l-ar putea constitui
aparenta deosebire semantică între funcţiile prezidenţiale şi atribuţiile prezidenţiale.In fond, cele
două concepte au aici acelaşi conţinut. Fie că ne referim la funcţiile Preşedintelui României sau
la atribuţiile acestuia, avem practic în vedere acelaşi lucru.

Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi, în această calitate,
ocupă demnitatea de şef al statului.Ca şef al statului, Preşedintele reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

Deşi Constituţia nu face nici o menţiune în acest sens, activitatea de reprezentare a

statului român de către Preşedinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât şi la
relaţiile internaţionale ale României.

Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanţa constituţională internaţională. Preşedintele

exercită autoritatea statală la fel ca şi alte autorităţi publice, cum ar fi, de pildă, Parlamentul şi
Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorităţi publice, Preşedintele personifică autoritatea
statală.Altfel spus,

Preşedintele României - ca şef al statului - se identifică cu statul român. în practica

politică internă şi internaţională a României pot fi identificate diverse modalităţi prin care
Preşedintele reprezintă, pe plan intern şi extern statul român.

Pe plan intern, putem menţiona în acest sens, de pildă, promulgarea legilor, acţiune prin
care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenţei ţării. Pe plan extern,
menţionăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord
internaţional în numele României şa.

Evident, şi Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român şi se

manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanţii Guvernului pot semna în numele României un acord
internaţional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca importanţă, reprezentării
prezidenţiale.

Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai

poporul, pe când Preşedintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituţie.
La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă faţă de baza socială a instituţiei
prezidenţiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Preşedintele României este ales prin vot
universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care şi-a împărţit voturile
electoratului, cu alte formaţiuni politice.

In calitate de şef al statului, Preşedintele României este garantul independenţei naţionale,

al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Pentru a-şi îndeplini rolul de garant al valorilor
menţionate, preşedintele dispune de importante prero¬gative: prezidează Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării; este comandantul forţe¬lor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; instituie, potrivit legii, starea
de asediu sau starea de urgenţă ş.a.

Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. In această calitate, preşedintele

acţionează, prin excelenţă, în virtutea art. 92 din Constituţie: este comandant suprem al forţelor
armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în alin. (2) al art. 92, mobilizarea generală sau
parţială a forţelor armate.

REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE

DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

În conformitate cu articolul 100 din constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale

preşedintele emite decrete. Textul nu trebuie interpretat în sensul că orice atribuție a
preşedintelui s-ar concretiza printr-un decret. Pot fi identificate mai multe modalităţi prin
intermediul cărora preşedintele îşi realizează atribuţiile constituţionale şi anume:

 prin diferite fapte materiale şi operaţiuni administrative, cum ar fi consultări, participări la

activitatea altor autorităţi publice (spre exemplu şedinţele Guvernului, CSM-ului)
 prin acte politice, cum ar fi luările de poziţie, mesajele, declaraţiile, chiar consultările care
au caracter politic
 prin acte juridice care poartă denumirea de decrete şi care au următorul regim juridic
(constituţional):

Un prim aspect este acela că ele sunt acte administrative care au, în general, caracter
individual.
 Caracterul individual şi normativ se determină în funcţie de întinderea efectelor pe care
le produc, cele individuale producând efecte faţă un subiect determinant de drept, pe când cele
cele normative produc efecte general obligatorii ce sunt opozabile erga omnes).

În doctrina există două opinii cu privire la caracterul actelor preşedintelui din punct de
vedere al efectelor pe care acestea le produc şi anume:

-opinia conform căreia decretele preşedintelui pot avea exclusiv caracter individual

-opinia conform căreia unele din decretele preşedintelui pot avea şi caracter normativ,
atunci când concretizează atribuţii care vizează un număr nedeterminat de subiecte de drept care
cad sub incidenţa actului, cum ar fi cele prin care îşi exercita atribuţiile în domeniul apărării sau
în situaţii extraordinare.

Al doilea aspect este că în calitatea lor de acte administrative se supun controlului de

legalitate realizat de instanţele contecios administrativ în baza artcolului 52 şi articolului 126,
alineatul 6, raportate la prevederile legii conteciosului administrativ, numărul 554/2004. Acestea
garantează controlul de legalitate asupra actelor administrative, exercitat de puterea
judecătorească cu anumite excepţii şi limitări cum ar fi actele care privesc raporturile cu
Parlamentul şi actele de comandament cu caracter limitat care nu pot fi niciodată atacate, precum
şi alte categorii de acte administrative care pot fi atacate doar pentru exces de putere (atunci când
sunt emise sau adoptate cu încălcarea limitelor de competenta - diferenţa între emitere şi
adoptare are la baza faptul că organele unipersonale, prefectul, primarul, preşedintele, emit acte
juridice, pe când organele colegiale sau pluripersonale adopta acte juridice.

În conformitate cu articolul 100, alineatul 2, unele din decretele preşedintelui, respectiv

cele prin care se exercita atribuţii în domeniul politicii externe, al apărării, în situaţii
excepţionale, precum şi cele prin care se oferă decoraţii, grade militare sau se acordă grațirea
individuală sunt contrasemnate de primul ministru. În acest fel se realizează un control indirect
din partea Parlamentului asupra activităţii guvernului, deoarece Guvernul răspunde politic
exclusiv în fața Parlamentului pentru întreaga activitate, inclusiv pentru decretele preşedintelui,
contrasemnate de premier.
 Decretele se publică în mod obligatoriu în Monitorul Oficial al României, nepublicarea
atrăgând cea mai drastică sancţiune, menţionată expres de articolul 100, alineatul 1, Teza a II-a şi
anume inexistenta actului.

RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

Putem admite faptul că ceea ce caracterizează mai bine funcţia de şef al statului în
România este răspunderea şi responsabilitatea. Deşi aproximativ sinonime la o primă vedere
(răspundere, răspunderi, s.f.=faptul de a răspunde; obligaţia de a răspunde de îndeplini o acţiune,
sarcină etc.; responsabilitate; responsabilităţi, s.f.=obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde,
de a da socoteală la ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere), cele două substantive
pot fi diferenţiate. Având în vedere unele nuanţări de sens, din punct de vedere juridic, termenul
de răspundere poate fi considerat ca o consecinţă rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii
legale. Prin urmare, şeful de stat este pasibil de răspundere atât politică în faţa Parlamentului şi a
poporului care l-a votat, cât şi juridică pentru infracţiuni comise în timpul mandatului.

Cu toate acestea, şeful de stat se bucură de imunitate la fel ca senatorii şi deputaţii; in art.
84 alin. 2 („Preşedintele României se bucură de imunitate”) stabileşte tocmai acest lucru. Însa
ideea de bază pe care se fundamentează această imunitate constă în faptul că şeful de stat nu
răspunde pentru actele săvârşite în calitatea sa de şef de stat. Prin urmare, Preşedintele „nu poate
fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului”, „poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru faptele sau opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului, dar nu poate fi percheziţionat, arestat sau reţinut” decât
după o prealabilă ascultare a lui.

Se observă că se asigură principiul liberei exprimări şi în cazul în care se solicita

percheziţionarea, arestarea sau reţinerea se va avea în vedere prezumţia de nevinovăţie, cel
acuzat având dreptul de a se apăra sau justifica. Chiar dacă preşedintele îndeplineşte o funcţie
înaltă în stat şi se poate considera la o primă vedere că este susceptibil legii, imunitatea şefului de
stat este limitată. Atât timp cât Preşedintele ţării nu se rezumă doar la a-şi exprima liber opiniile
în interviuri, declaraţii, discursuri etc. şi îşi dovedeşte iresponsabilitatea producând efecte
juridice prin decretele emise, încălcând atribuţiile care îi revin conform cu articolele Constituţiei
şi chiar săvârşind acte ilegale în afara atribuţiilor care îi revin, el va raspunde pentru faptele sale.

Guvernul României

Guvernul României – organ central al puterii executive

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul este acea autoritate care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercita conducerea generală a administraţiei
publice, activitate indeplinită pe baza unui program de guvernare, la care Parlamentul şi-a dat
acordul14. Guvernul este alcătuit din şeful guvernului care poartă denumirea de prim-ministru şi
din guvernul propriu-zis format din miniştri, secretari de stat etc.
Deducem de aici dublul rol al Guvernului, cel politic şi cel de conducere, la nivel
“suprem”, a activităţii administrative. În ceea ce priveşte rolul politic, trebuie pus în lumină
faptul că acesta nu se exprimă numai în sfera executivă, ci şi în alte sfere, unde acesta se
realizează prin colaborarea Guvernului cu celelalte autoritatăţi, cu Preşedintele în domeniul
politicii externe, cu Parlamentul în domeniul adoptării legilor. Cu privire la roulul jucat de
Guvern în înfăptuirea administraţiei publice, putem aminti poziţia sa bine determinată în cadrul
sistemului instituţional, rolul său de conducător, apărând astfel ca organ suprem al administraţiei
publice15.
Prin continutul trasaturilor si atributele sale guvernul reprezinta una dintre cele mai
importante si distincte institutii ale statului. Importanta acestei puteri decurge din faptul ca ea
este cea care organizeaza si conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se afla cel mai mult si
cel mai direct in legatura cu cetateanul. Din aceasta cauză, guvernul sau executivul ii intereseaza
in cea mai mare masura pe cetateni, intrucat de activitatea si eficienta acestuia se leaga in mare
masura realizarea aspiratiilor si intereselor lor.
Rolul Guvernului, atât pe plan politic cât şi pe plan administrativ, se realizează “potrivit
programului său de guvernare acceptat de Parlament”. “Acceptarea” aceasta nu înseamnă un
transfer de responsabilitate. Acordarea încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de
guvernare au drept consecinţă obligativitatea realizării programului de către Guvern.

14
M. Criste, op. cit., p. 286;
15
Cristian Parvulescu, Politici şi Instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 64;
Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, şi-a
exprimat doar încrederea în acest program, încredere pe care oricând o poate retrage, prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, dacă motivele pentru care ea a fost acordată la investitură au
dispărut ulterior (art. 113, Constituţia României).

Statutul Guvernului

Statutul Guvernului rezultă din dispoziţiile privind formarea sa (“investitura”), durata

mandatului, incompatibilităţile, şi compoziţia, pe care le vom analiza în continuare.

Investitura Guvernului

Formarea Guvernului este opera Parlamentului şi parcurge următoarele etape:

1.Desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru. Această competenţă îi revine
Preşedintelui României, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament.
Daca nu există o asemenea majoritate, desemnarea se va face după consultarea partidelor
reprezentate în Parlament.
2.Investitura Parlamentului. Candidatul se prezintă, în termen de 10 zile de la desemnarea
sa, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru a-şi prezenza şi susţine programul de
guvernare, împreună cu lista miniştrilor care compun Guvernul. Aceasta listă se constitie după
consultarea partidelor majoritare în Parlament. Termenul de 10 zile este prevăzut pentru a lăsa
canditatului libertatea de a-şi alege echipa. Programul Guvernului şi lista cu viitorii miniştrii fac
apoi obiectul unei dezbateri largi în plenul Parlamentului. Dacă Guvernul obţine votul de
investitură, prgoramul devine obligatoriu pentru el. Dacă votul de investitură nu este primit, se
va relua procedura prin numirea altui candidat. Respingerea şi celei de a doua candidaturi poate
provoca dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte.
3.Numirea Guvernului de către Preşedintele României închide ciclul acolo de el a
început, adică la Preşedinte. Competenţa este una limitată, deoarece Preşedintele nu are o marjă
largp de apreciere, ci se va limita la persoanele care au obţinut investitura Parlamentului.
4.Depunerea jurămâmtului urmează actului de numire. Potrivit art. 104 din Constituţie,
primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun, individual, jurământul în faţa
Preşedintelui, juramânt înscris in art. 82. 16

16
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Virginia, 1995, p. 288;
Mandatul Guvernului şi al membrilor săi

Mandatul Guvernului se întinde din momentul depunerii jurământului şi până la la data

validării următoarelor alegeri parlamentare generale. Odată validate mandatele, noul Parlament
îşi va exprima propria sa opţiune privind componenţa şi programul noului Guvern. Dar, potrivit
normelor constituţionale, încetarea mandatului Guvernului poate interveni chiar pe timpul
funcţionării Parlamentului, în cazul demiterii.
Încetarea mandatului pe timpul funcţionării Parlamentului poate fi consecinţa fie a
faptului că Parlamentul l-a retras, ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, fie a faptului că
primul-ministru a încetat să mai fie membru a Guvernului sau este în imposibilitatea de a-şi
exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. Rezultă că, deşi votul de încredere se acordă pentru
întreaga listă a Guvernului şi deşi acesta este investit în bloc, şi nu fiecare membru în parte,
pentru primul-ministru increderea acordata are un character intuit personae, deoarece el este cel
care, în calitate de candidat la această funcţie, a solicitat acordarea încredereii şi a reuşit să obţină
votul necesar17.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în cazul demisiei, revocării, pierderii
drepturilor electoarale, stării de incmpatibilitate şi decesului.
Demisia constituie un act unilateral de voinţă, pe care un membru al Guvernului şi-o
manifestă în scopul încetării mandatului său, manifestare nesupusa vreunei condiţii, în baza
caracterului facultativ al mandatului.
Revocarea mandatului de ministru este dată în competenţa Preşedintelui României, care
ia această măsură la propunerea primului-ministru. Este consecinţa faptului că însuşi guvernul a
fost numit de Preşedinte şi echipa guvernamentală s-a constituit potrivit voinţei primului-
ministru. Totuşi, acesta nu-l poate revoca pe primul-ministru18.
Pierderea drepturilor electorale poate avea loc fie pentru motive de boală, care duc la
punerea sub interdicţie, fie prin intervenirea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, fie prin
dobândirea unei alte cetăţenii.

Incompatibilităţile

17
Mircea Criste, op. cit., p. 287;
18
Cristian Parvulescu, op. cit., p. 68;
 Incompatibilităţile privind calaitatea de membru al Guvernului sunt instituite pentru a
asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii membrilor Guvernului. Prin interdicţia ca
aceştia să mai ocupe alte posture, li se asigura o anumită independenţă şi protecţie în faţa unor
suspiciuni ori tentaţii. Astfel, conform art. 105 din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului
este incompatibilă cu exercitarea altei funţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat
sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funţii de reprezentare
profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop commercial, precum şi în alte cazuri
stabilite prin lege organică.
Iniţial, prin tezele Constituţiei, s-a prevăzut că nu pot face parte din Guvern membri ai
familiei preşedintelui României sau a primului-ministru, alte rude ale acestora până la gradul IV
inclusive, precum şi afinii. Ideea constituia o reacţie firească la trecutul nu prea îndepărtat, când
clanul Ceaşescu deţinea toate funcţiile fundamentale în stat. Dar, de acum privirile trebui aţintite
spre viitor. Nu se poate interzice unei personae competente o funţie numai pe motivul că este
rudă cu o altă persoană ce lucrează aici. Adresându-se celor ce susţineau textul amintit, senatorul
Gheorghe Dumitraşcu spunea: ”…Ceea ce propuneţi cu alineatul 2 este un feudalism invers.
Dacă altădată nu se puteau căpăta funcţii deât în virtutea faptului că sunt rude, astăzi nu pot
căpăta funcţii decât în virtutea faptului că nu sunt rude.”
Legea nr. 161/2003 reglementează, pentru prima dată, conflictul de interese în exercitarea
funcţiei de membru al Guvernului. Asfel, membrilor Guvernului le este interzisă emiterea unui
act administrative, încheierea unui act juridic, luarea sau participarea la laurea unei decizii pentru
sine, pentru soţul său ori pentru rudele sale de gradul I. Încălcarea interdicţiei atrage, pe lângă
răspunderea ministrului, nulitatea actelor juridice încheiate sau a actelor administrative emise19.

Funcţiile şi actele Guvernului

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, dispunând în acest scop de
numeroase atribuţii pe plan guvernamental şi administrativ, în domeniul legislativ şi financiar.
Guvernul realizează împrenă cu Preşedintele României funcţia executivă a statului. În acest scop,
Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, coordonând activităţile multiple
şi variate ale organelor administrative de specialitate – centrale şi locale. Guvernul asigură
executarea legilor şi a tuturor dispoziţiilor legale adoptate în vederea aplicării lor.

19
Mircea Criste, op. cit., p. 287;
 Guvernul este şi un artizan al legii, contribuind în măsură la realizarea funcţiei legislative
a statului, atât prin colaborarea sa cu Parlamentul în procesul de elaborare şi adoptare a acesteia,
cât şi prin adoptarea de acte normative proprii – hotărâri pentru organizarea executării legililor şi
ordonanţe în domenii de reglementare prin lege, dacă Parlamentul îl abilitează. Diferenţa între
aceste categorii de acte nu este una procedurală, ci una raportată la obiectul şi forma lor juridică.
Hotărârile sunt date în executarea legilor, deşi nu trebuie să insoţească orice lege dacă punerea în
executare a acestora nu necesită precizări sau dispoziţii suplimentare20.
Ordonanţele în schimb, au forţa juridică a unei legi şi intervin în domeniul de
reglementare rezervat legii. În situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,
delegarea legislativă e dată chiar de Constituţie (art. 115), Guvernul fiind abilitat să adopte
ordonanţe de urgenţă, cu obligaţia motivării urgenţei în cuprinsul acestora.
Dar,având în vedere că “unica autoritate legiuitoare este Parlamentul”, şi că Guvernul nu
poate emite ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate public, putemafrima că funcţia legislativă nu aparţine sub nicio formă Guvernului “cu
titlu principal”.
Actele juridice ale Guvernului se semnează de primul-ministru şi se contra-semnează de
ministru de resort, fiind publicate în Monitoru Oficial, cu exceptţia celor cu caracter militar, care
se comunică doar instituţiilor interesate. Atribuţiile Guvernului trebuie luate în considerare şi
prin prisma poziţiei primului-ministru în cadrul acestuia şi sarcinilor pe care le are ca organ ce-l
reprezintă pe plan intern şi extern.

Primul-ministru

Programul de guvernare pe care Guvernul îl prezintă Parlamentului se realizează prin

două variante impuse de respectarea principiului separației puterilor în stat, în sensul că organul
legiuitor acceptă sau respinge programul Guvernului. Modificările în program pot fi efectuate,
dacă este cazul, numai de șeful Guvernului (Premierul sau Prim-ministrul). În statele cu forma de
guvernământ parlamentară (ex. Regatul Unit, Germania) prim-ministrul (sau cancelarul) este

20
Cristian Parvulescu, op. cit., p. 71
șeful Guvernului, autoritatea executivă în stat, șeful statului (Monarh sau Președinte) având, cu
mici excepții, funcții simbolice.
În cele cu formă de guvernământ semiprezidențială (ex: Franța, România), primul
ministru este șeful Guvernului, dar nu și al statului, funcția aceasta fiind preluată de președintele
statului. Primului-ministru îi revine și sarcina de a reprezenta Guvernul în relațiile cu legislativul,
având obligația de a prezenta raporturi și declarații în fața Parlamentului, în numele Guvernului.
În cazul în care primul-ministru se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile sau i-a
încetat mandatul, atribuţiile sale vor fi preluate de un alt membru al Guvernului, desemnat de
Preşedinte până la alcătuirea unui nou Guvern. Interimatul nu se poate întinde pe o perioadă mai
mare de 45 de zile, pentru că s-ar ajunge la demiterea şi înlocuirea unui prim-ministru fără
consultarea Parlamentului21.

Răspunderea Guvernului şi a membrilor Guvernului

Pentru întreaga sa activitate, Guvernul răspunde din punct de vedere politic numai în faţa
Parlamentului. Acest fapt nu presupune însă, că Guvernul, organ indirect reprezentativ, nu ar
răspunde şi în faţa poporului sau şi în faţa partidului sau partidelor care l-au promovat. Numai că
raspunderea aceasta este pur politică sau politică şi etatică, nu şi juridică. Din punct de vedere
juridic, răspunderea Guvernului este reglementată de Constituţie, iar aceasta statuează
răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului.22
În România nu se poate vorbi şi de răspunderea Guvernului în faţa Preşedintelui întrucat
hotârătoare în procedura de investitură este hotărârea Parlamentului, Preşedintele neputând
refuza numirea unui Guvern care are încrederea acestuia. Preşedintele nu poate demite Guvernul,
de aceea singura autoritate în faţa căreia răspunde Guvernul este Parlamentul.
Sancţiunea corespunzătoare răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului este
demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate cu ocazia investiturii. Moţiunea de
cenzură şi demiterea constitiuie “modalităţi ” de control şi sancţionare a Guvernului care trebuie
privite în strânsă legătură cu celelalte forme de control parlamentar ce pot conduce şi ele în final
la moţiunea de cenzură23. Demiterea apare astfel ca cea mai gravă sancţiune politică a
Guvernului.

21
Mircea Criste, op. cit., p. 288;
22
Cristian Ionescu, op. cit., p. 490;
23
Gheorghe Iancu , op. cit., p. 166;
 Răspunderea politică a fiecărui membru a Guvernului este solidară cu a tuturor celorlalţi.
Abaterile grave înregistrate în oricare domeniu al executivului, neregulile constatate în fiecare
minister pot atrage în final demiterea Guvernului. Orice faptă, orice culpă a unui ministru atrage
răspunderea Guvernului în întregul său, nu răspunderea exclusivă a aceluia care a comis-o.
Dacă răspunderea politică este una colectivă, in schimb răspunderea penală este prin
esenţa ei una personală, în penal fiecare fiind răspunzător pentru fapta sa. Membrii Guvernului
pot fi urmăriţi penal pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei lor, numai la cererea Camerei
Deputaţilor, a Senatului sau a Preşedintelui. Această dispoziţie constituţională instituie o limitare
în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, fiind
exclusă o sesizare din oficiu, însă o circumscrie doar actelor legate de calitatea de membru al
Guvernului, nu şi la cele ce nu au legătura cu această calitate.
Curtea Constituţională a sublinia faptul că legea privind responsabilitatea ministerială
instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având dei
caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să ocrotească
interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această
măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor
Guvernului, aşa încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei,
punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea
acleoraşi norme procedurale.
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat
se face pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale,
a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister, fie de o
comisie specială de anchetă constituită în acest scop24.
Simpla cerere de deschidere a urmăririi penale îl îndreptăţeşte pe Preşedinte să dispună
suspendarea ministrului. Această suspendare devine obligatorie când s-a dispus trimiterea în
judecată,”măsuri” care răspund , pe de o parte unor exigenţe de ordin juridic privind prezumţia
de nevinovăţie şi, pe de altă parte, unor exigenţe de operativitate a muncii executivului. Pe
perioada suspendării, soluţia la care se poate recurge este fie cea a interimatului, fie cea a
revocării.

24
Genoveva Vrabie, op. cit., p.292;
1. Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu., Drept
admnistrativ, Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008
2. Brezoianu D., Drept Administrativ.Partea Specială, Ed. Universității Titu Maiorescu,
București, 2002
3. Buta Gh., Curs de drept constituțional, Facultatea de Studii Europene-IDD, Ed.
Universității Babeș- Bolyai, Cluj-Napoca, 2002
4. Facultatea de Studii Europene-IDD,Ed. Universității Babeș- Bolyai,Cluj-Napoca,2002
5. Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și în dreptul român,
Editura CH Beck, 2008
6. Drăganu T.,Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I,Editura
Lumina Lex, 2008
7. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ, vol I,Ed. All Beck,București 2001
8. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II-a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009
9. Muraru I., Tănăsescu S., Drept constituțional și institușii politice, ediţia a X-a revăzută şi
completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
10. Tofan D., Drept administrativ-curs universitar, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.